“Oare când va iesi Patriarhia Româna de sub servitutea statului laic demonizat, orientat spre o Europa Unita plina de duhul anticristului si va canoniza martirii neamului românesc si ai Bisericii?”

Testamentul unei generatii

“Despre cartea lui Ion Ianolide stiam foarte putine lucruri. Am citit câteva fragmente pe internet si doua capitole în revista crestina “Orthodox Word”, scoasa de Fratia Sf. Herman, a manastirii cu acelasi nume din Platina, California.

Sunt fragmente zguduitoare, pe care Ioan Ianolide – Dumnezeu sa-l odihneasca cu sfintii Lui! – le scoate din comoara inimii sale sfinte de ucenic si prieten al lui Gafencu – sfântul închisorilor, cum l-am numit toti cei care l-am cunoscut, numire care a fost institutionalizata de Parintele Nicolae Steinhardt.

În ultimele luni mi-au parvenit, de la manastirea Diaconesti – Bacau, manuscrisele (dactilografiate de manastire) memoriilor lui Ianolide, intitulata Întoarcerea la Hristos (Ed. Christiana, Bucuresti, 2006) – o adevarata odisee a spiritului, o introspectie abisala facuta cu umilinta si finete, pe care numai un om trecut prin chinurile iadului si iesit curat pe malul înalt al sfintirii le-a putut primi de la îngerul care l-a vegheat pe toata calea încercarilor.

Manuscrisele, cu multe alte hârtii au fost aduse de cineva, dupa moartea autorului, puse într-un sac, fara nici o ordine, fara numerotare, încât maicile au avut mult de lucru pâna ce le-au putut încropi în cele doua volume, orientând-se dupa titluri si urmarind evenimentele descrise în concordanta cu istoria închisorilor prin care Ianolide si alti eroi ai memoriilor au trecut.

 Au ales între suflet si politica

Gafencu si grupul lui erau tineri între 14 si 22 ani, arestati pe vremea generalului Antonescu, pentru activitatea lor în Fratiile de Cruce, o organizatie a tineretului român de educatie si credinta de pe lânga Miscarea Legionara. Scurta vreme dupa arestare, a început în inima lor o adânca framântare privind optiunile legate de viata de închisoare si de ideile pentru care fusesera arestati. Educatia lor religioasa nu era una de adâncime, dar sufletele lor cautau ceva care sa-i scoata deasupra suferintelor pe care le traiau si sa le dea o pace sufleteasca prin care sa iasa cu sufletele mântuite dupa toate tribulatiile închisorilor. În perioada dinaintea instalarii comunismului avusesera ocazia sa citeasca Sfânta Scriptura si sa se straduiasca spre o întelegere a ei. Eram toti tineri si curati cu inima, spune, la un moment dat Ianolide. Nu eram corupti în nici un fel, pacatele societatii nu ajunsesera la noi. Aveam un suflet curat, acceptasem suferinta si ne straduiam sa ne pastram curate inima si mintea. Aveam pedepse mari, procurorii ne condamnasera fara mila si unii dintre noi aveau mai multi ani de închisoare decât ne era vârsta.

În aceste împrejurari, fratii de cruce ajung la închisoarea Aiud care începuse sa se contureze ca una dintre cele mai drastice puscarii din tara, privind viata de celula a detinutilor politici. Nici unul dintre ei nu putea macar sa-si imagineze cele ce vor urma, chinurile, spaimele, dar si culmile de credinta si virtute pe care unii dintre ei le vor urca.

Urmându-mi datoria duhovniceasca de preot, cautând sa las în spate toate suferintele si înjosirile prin care eu însumi am trecut, voi scoate din acest iad al durerilor partea sa spirituala, câstigul ceresc prin care ei au cucerit raiul, lasând iadul în înselare.

Din zilele lui Ioan Botezatorul pâna acum, Imparatia Cerurilor se ia cu navala, iar cei care o navalesc o si cuceresc. (Mt.11: 12) Oare este un mai bun navalitor al raiului decât cel care sufera pentru Hristos si chiar moare pentru El?

Ma opresc la un moment de rascruce pentru tinerii acestia sositi la Aiud unde îi întâmpina un director ticalos si fanfaron, gata la orice tortura impotriva detinutilor care nu erau protejati de nici o lege. Grupul din jurul lui Gafencu constituia un îndreptar de viata crestina în catacombe pentru toti ceilalti. Nu toti cei închisi alesesera optiunea duhovniceasca a vietii din închisoare. Multi erau luptatori politici, intrasera în închisoare pentru a eradica din viata politica a României coruptia, indecenta moarala publica si demagogia. Unii acuzau grupul ca ar fi defetist, ca renunta la lupta pentru confortul lor spiritual, dar ei nu au ezitat între optiunea spirituala si cea politica a Miscarii Legionare.

Lupta cu gândurile rele

În primul rând ei au cautat sa-si puna în ordine propriile lor vieti, sa înteleaga si sa traiasca experienta comunitara din Biserica primara, sa-si slefuiasca încet caracterul pentru iubire, jertfa, bunatate si trairea dragostei comunitare. Gafencu, Ianolide, Virgil Maxim (cel ce a scris Imn pentru crucea purtata) si Marin Naidim, locuind în aceeasi celula, au încercat sa faca din spatiul ei o biserica a lui Hristos. Cel mai cunoscator al vietii sfintilor si al Bibliei era, fara îndoiala, Gafencu. Începutul a fost bun si relativ usor. Ideea de dragoste, de sacrificiu al unuia pentru ceilalti a operat, dar, dupa o vreme, sensibilitatile lor diferite au devenit un prilej de suferinta în spatiul îngust de doi pe doi metri, chiar daca nu se manifestau prin cuvinte sau gesturi. Fiecare se simtea fata de celalalt ca un mic butoi cu pulbere, gata sa explodeze în mod neprevazut.

Aceasta aprindere a nervilor era comuna tuturor, chiar daca, la început, se straduiau sa nu o ia în seama, în speranta ca timpul, rugaciunea si obisnuinta cu ceilalti vor rezolva problemele personale, dar si comune. Valeriu Gafencu i-a chemat pe toti la o discutie sincera si în frica de Dumnezeu, pentru a descoperi ce anume greseli si ce anume slabiciuni au creat starea surda, dar gata de explozie.

Analizând afirmatiile fiecaruia, au încercat sa stabileasca modul în care gândul rau patrunde în inima omului, care sunt stadiile prin care trece din clipa în care gândul rau este acceptat. De fapt, aceasta analiza urma un drum despre care nici ei nu stiau unde va duce, dar Duhul lui Dumnezeu, pentru credinta si stradania lor, îi calauzea pe o carare de mult cunoscuta de monahii pustiurilor, fara ca ei sa stie, în special de analiza a Sf. Isihie Ierusalimneanul sau Sinaitul. Am fost foarte socat sa citesc acest capitol în cartea lui Ianolide, pentru ca de mult ma gândeam sa fac o comparatie între psihologia abisala a Sf. Isihie si psihanaliza lui Freud. Isihie traieste, aproximativ, la începutul secolului al cincilea, iar Freud moare în 1939. Asa ca, daca este vorba de cine a plagiat pe cine, nu avem nevoie de demonstratie. Sunt convins ca Sigmund Freud, care era evreu, cunostea Vechiul Testament, cel putin, Psalmii si Proorocii si e foarte posibil sa fi citit si anumite scrieri filocalice, fiind preocupat de adâncul fiintei umane si de cele ce se petrec acolo. Asemanarea dintre paznicul constiintei la Freud si paznicul inimii la Isihie este uluitoare. Iata treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri nestiutori, dar dorind arzator dupa Dumnezeu. Mai întâi, ei constata ca omul este mereu atacat de duhurile rele, dar ca omul are puterea sa le primeasca sau sa le respinga dintru început sau mai târziu. Aceste duhuri rele îl razboiesc pe om, dar cineva care are trezvie poate cunoaste stadiile atacurilor si poate lupta împotriva lor. Lupta este complexa si de durata dar nu imposibila. Daca cineva nu este determinat sa opreasca gândul rau de la început, acesta patrunde în mintea lui si-i argumenteaza ca nu este chiar atât de rau. Daca omul accepta si acest stadiu, gândul devine pofta si-i hraneste mintea, imaginatia si simturile. Pâna aici este razboiul nevazut.

Rezistenta persoanei devine mai slaba, el este atacat cu imagini mentale sau senzoriale si daca trezvia a cazut în lenevie sau slabiciune, atunci pofta ia un aspect mai organizat si devine dorinta, care se manifesta în mod vizibil prin anumite acte sau cuvinte, extinzând razboiul nevazut si în planul sensibil. Foarte curând, dorinta devine plan si este gata de înfaptuire practica. Lupta este mai usoara în stadiul gândului si devine tot mai dificila si cu mai putine sanse de biruinta în stadiile urmatoare. Planul este dominator, are o putere mare asupra persoanei si vointa de a rezista se micsoreaza. O asemenea analiza nu putea fi facuta de acesti tineri decât numai prin prezenta Duhului Sfânt care i-a asistat pe toata durata vietii lor în închisoare. (1)

O moarte îngereasca

Cititorul care se va apleca asupra acestei carti nu o va sfârsi fara a fi macar cutremurat, daca nu întors spre credinta, caci viata lui Gafencu si a celorlalti ca el este un model moral si o scara de suire spre cele înalte, o chemare staruitoare de a iesi macar pentru o vreme din mlastina acestei vieti si de a urca spre Soarele Dreptatii, spre Rasaritul cel de Sus Care este Hristos.

Oare nu este cutremurator ceea ce spune un tânar neteolog, care si-a asumat suferinta si moartea ca pe o curatire si o înviere, caci finalitatea vietii umane nu este moartea, ci învierea. Si nu vreau ca cititorul de buna credinta sa treaca fara atentie peste unele cuvinte ramase de la Gafencu, adevarate file de filocalie: Despre curatirea launtrica. Atunci când Valeriu se simtea bine, vorbea frumos si cu însufletire, oprindu-se cu precadere la tema lui preferata, curatirea launtrica:

“Prin Botez am primit harul curatitor, iar prin ungerea cu Sf. Mir, ne-am împodobit cu toate darurile Sf. Duh, dar aceasta binecuvântata stare launtrica a ramas nelucratoare în noi, fiindca suntem crestini numai cu numele. Traim într-o lume de confuzie, de libertinaj, de pacat. E o rusine sa fii credincios, e demodat sa fii moral. Omul botezat, pentru a se mântui, trebuie sa traiasca în Duhul Sfânt toata viata, or noi tocmai asta nu am izbutit. Am crezut, ne-am rugat, am pastrat credinta, am suferit, dar pentru a te uni cu Hristos este necesar sa te curatesti launtric prin spovedanie si sa te înnoiesti prin Sfânta Împartasanie. Constient deci si cu toata staruinta sa te unesti cu Hristos, sa te faci purtator al sfinteniei Lui, al puterii Lui, al iubirii Lui, al luminii Lui, al nemuririi Lui. Trebuie sa înfrângi pacatul pâna la sânge. Asa te nasti din nou. Nu exista cale de compromis”.

Poate ca am întins prea mult nevrednicul meu cuvânt, dar vreau sa va duc la o moarte îngereasca. În aceasta carte se moare mult, se moare din cauza torturii, a foamei, a lipsei de orice asistenta medicala, chiar sinucidere. Dar se moare si îngereste.

Când eram copil si vreunul din batrânii satului se apropia de ceasul mortii – taranii stiau sorocul mortii fara doctori – caci doctorii erau la oras, nu la tara – parintii îsi luau copii de mâna si tot satul mergea, cu mic cu mare, la batrânul sau batrâna respectiva pentru “a cere iertaciune“. Spuneau parintii: “Poate ai trecut, copile, pe lânga el/ea si nu i-ai dat binete, sau ai râs de ei, sau ai furat mere si prasade (pere) din pomul lor. Sa-ti ceri iertaciune”.

Ajungeam acolo cu sfiala ca într-o cetate a mortii, sarutam mâna agonizantului, uimiti de fata lui/ei senina si neînfricata de moarte si ziceam cu voce tremurânda: “Te rog ma iarta! Si el/ea: Domnul sa te ierte! Si iarasi noi: Si de-al doilea! Si el/ea: Domnul sa te ierte! Si apoi iarasi: Si de-al treilea!” Bolnavul cu voce sfârsita: “Domnul sa te ierte!” Stateam apoi cu fruntea pe marginea patului pâna ce bolnavul se întrema putin ca sa-si poata ridica mâna si sa ne binecuvinteze pe cap. Într-un sens, noi toti, poate mai mult copiii, eram solitorii mortii, o moarte cu chip de copil pe care muribunzii o primeau cu dragoste si cu binecuvântare.

Asa a murit Gafencu si altii ca el. Din toti cei patru care au început viata comunitara la Aiud si apoi au ajuns la Pitesti, pentru demascare, pe nici unul nu l-a lasat Dumnezeu prada torturilor, ci pe toti i-a salvat, aproape în ultima clipa, pentru a le cruta suferinta, pentru a nu îngadui murdarirea sufletului lor nascut din nou prin curatirea launtrica. Cartea aceasta ar putea fi plina cu mortile celor din închisori, caci fiecare moare într-un fel, pentru el însusi, pentru aproapele si pentru Dumnezeu. Nu se poate sa citesti despre moartea senina a batrânilor mei din Mahmudia, sau a celor din închisori, fara ca macar o lacrima sa-ti umezeasca ochii, caci Dumnezeu are grija de înmuierea inimii noastre spre o spalare cu lacrimi.

“Nu se ascunde înaintea Ta, Doamne, Dumnezeul meu, Facatorul si Izavitorul meu, nici picatura de lacrimi, nici din picatura vreo parte”. (Rugaciunea a Saptea, a Sf.Vasile cel Mare, din Rânduiala Sf. Împartasanii)

[...]

Valeriu Gafencu a avut pâna în clipa mortii constiinta vie si sfânta ca el moare pentru Hristos:

“În primul rând, gândul si sufletul meu se închina Domnului. Multumesc ca am ajuns aici. Merg la El. Sunt fericit ca mor pentru Hristos”.

El, nu numai ca a avut constiinta mortii sale martirice, dar Dumnezeu i-a dat si cunoasterea deplina a mergerii la Iisus, în clipa mortii.

Sa ne cutremuram toti! [...]”

Pr. Gheorghe Calciu

integral la sursa online: Rost

Cititi si:

5 februarie – 26 de ani de la mutarea la Domnul

CITITI:

Ioan Ianolide in “Detinutul-profet”:

ANTIHRIST

“Istoria e confruntarea dintre bine şi rău, dintre Dumnezeu şi satana, dintre Hristos şi antihrist. Păcatul, satana şi antihrist se află în necurmată ofensivă de a stăpâni lumea, de a o duce spre iad: iad istoric şi veşnic, iad spiritual şi material. Virtutea, harul şi Hristos luptă necontenit spre a sfinţi lumea şi a o conduce spre rai: rai pe pământ şi în ceruri, rai în duh şi în materie.

În această bătălie nu întotdeauna înving creştinii, ci sunt şi epoci de triumf antihristic.

În această bătălie nu întotdeauna sunt bine delimitate forţele virtuţii de forţele păcatului, ori slujitorii lui Dumnezeu de slujitorii satanei. Antihrist foloseşte şi masca binelui spre a-i înşela pe oameni.

Antihrist nu e un om păcătos, ci e un om demonizat, în care răul devine concepţie şi acţiune antihristică şi antiumană. Antihrist are ură conştientă împotriva lui Hristos, fiindcă Hristos nu S-a închinat satanei şi n-a vrut să devină împăratul unei lumi păcătoase şi mincinoase.

Sunt mai multe forţe apocaliptice ce se desfăşoară în istorie - desfrânata, şarpele, balaurul – dar toate transmit puterea lor Fiarei cu numărul 666 – acesta este Antihristul. Forţele antihristice se recunosc prin faptul că sunt mincinoase, rele, viciate, necredincioase, corupte, tiranice, pline de ură, de nelegiuire şi de blasfemie.

De cealaltă parte, creştinătatea formează forţele hristice în luptă cu păcatul, satana şi antihrist. Ele mărturisesc adevărul, iubirea, dreptatea, frumuseţea, bucuria veşnică, credincioşia şi slava lui Dumnezeu. Biruinţa lor e asigurată de puterea lui Hristos Dumnezeu.

Păcatul a viciat fiinţa duhovnicească şi materială a oamenilor, pătrunzând în societatea lor, în istoria lor şi în natura lor. Prin păcat omul a pierdut comuniunea cu Dumnezeu şi a rătăcit fie prin propriile erori umane, fie prin ispitirea satanică.

Păcatul este individual, este comunitar şi este politic, de aceea şi pedepsele sunt personale, comunitare şi politice. Păcatul tinde să orienteze, să organizeze şi să stăpânească lumea. Păcatul personal este grav în profunzime, dar nu are suprafaţă mare. Păcatul organizat, legalizat şi guvernamental preia toată gravitatea păcatului personal şi-i adaugă orizont larg, tinzând să corupă şi să piardă lumea toată. Suferinţele cele mai cumplite ale lumii sunt cele comunitar-politice şi atrag şi cele mai grave pedepse.

Creştinismul opune păcatului curăţirea, virtutea şi sfinţenia, dar spre a înfrunta forţele organizate ale păcatului, credinţa trebuie să fie mai lucrătoare, mai puternică şi mai convingătoare decât tentaţiile păcatului. Lupta se dă la modul individual, comunitar şi politic.

Biserica nu se poate rezuma la păcatul personal, ci trebuie să dispună de conceptele şi mijloacele luptei cu păcatul comunitar şi politic. Restaurarea lumii e un proces complex şi complet prin biruinţa lui Hristos în toate planurile şi dimensiunile vieţii. Hristos a biruit lumea – aceasta este nădejdea lumii.

Satana este prima creatură ce s-a opus lui Dumnezeu. Păcatul originar a început prin ispitirea omului de către satana. Satana a iscat în om “eul”, tentându-l cu orgoliul şi plăcerea şi ispitindu-l să se despartă de Dumnezeu. Aşa a ajuns omul „eu fără Dumnezeu”, sau chiar „eu împotriva lui Dumnezeu”.

Duhul satanic ispiteşte din afară pe om, se strecoară într-un gând şi în cele din urmă umple omul în toată fiinţa lui sufletească şi trupească. Oamenii satanizaţi folosesc magia neagră, dar de multe ori nu mai au conştiinţa satanizării lor, ba chiar îl neagă pe satana, însă sfârşitul lor este nebunia şi sinuciderea.

Satana ajunge să stăpânească omul, apoi îl face agent al său, al răului comunitar şi al răului politic. Omul satanizat este un pericol social, cultural, politic şi spiritual. Satanizarea colectivă şi organizată politic este un monument de răutate, ce se asemuieşte sfatului satanic din iad, oştirilor demonilor şi ordinii demonice din iad. Satanizarea ajunsă stare de lege, de ordine şi de guvernare creează o atmosferă satanică, o pseudo-spiritualitate şi o modalitate de vieţuire satanică. Sunt astăzi organizaţii omeneşti satanizate ce răspândesc satanismul. Satanizarea e mai rea decât păgânismul.

Când forţele satanice ajung să cucerească puterea în lume, ele îşi fac oştiri ca să le apere, legi care să le organizeze, ideologii care să le justifice şi chiar religii ca să-i înşele pe oameni.

Guvernarea puterilor satanice se justifică prin starea de păcat şi necredinţă şi ea are o durată corespunzătoare iconomiei providenţiale, prin care lumea îşi va plăti rătăcirile ei până ce se va pocăi şi va reintra în rânduiala dumnezeiască a vieţii. Creştinii nu trebuie să lase forţele satanice să cucerească puterea; iar dacă au cucerit-o, ei trebuie să-şi organizeze forţele şi să o învingă în numele lui Hristos.

Creştinismul este veghea şi puterea sfântă care răspunde de mântuirea lumii. Şi vai de creştinii ce nu corespund sfintei misiuni ce le este încredinţată, căci Dumnezeu va ridica şi din pietre pe alţi aleşi ai Săi, care să-I zidească Împărăţia!

Antihrist este un om, şi anume un om politic ce va stăpâni lumea descreştinând-o, satanizând-o şi pierzând-o.

Antihrist e persoană, dar fenomenul antihristic e social-politic. Hristos este şi El persoană, dar creştinismul este fenomen general-uman. Iată cele două poziţii, cele două lumi şi cele două persoane ce stau faţă în faţă în confruntarea apocaliptică: Hristos şi antihrist.

Antihrist are neamul său, oştirea sa, filozofii săi, activiştii săi, legile sale, spiritualitatea sa, cultura sa, civilizaţia sa, lumea sa, aliaţii săi, tovarăşii săi de lucru, slugile sale, spionii săi, călăii săi, metodele sale şi este plin de înţelepciune, iscusinţă şi putere. El ştie să fie şi frumos, şi bun, şi omenos, spre a induce lumea în eroare[1]. El convinge şi pe unii creştini, până ce-i va pierde, căci el nu suferă pe Hristos.

Antihrist e ofensiv, cuceritor şi revoluţionar. El foloseşte aurul ca zeu şi ca putere, minciuna ca argument şi capcană, tirania ca guvernare. El ştie să dizolve prin libertate, să anuleze prin egalitate şi să stăpânească prin putere.

Sabia e argumentul său suprem: ucide pe toţi cei ce nu i se supun. Urăşte adevărul, dragostea, dreptatea şi toate valorile ce vin de la Dumnezeu. Antihrist e spiritul caiafic perpetuat în istorie prin uciderea lui Hristos. Pentru antihrist, Iuda şi Caiafa sunt sfinţi, iar Hristos este trădătorul. Antihrist se vrea pe sine centrul lumii, prin alungarea hristocentrismului.

Pe mulţi sfinţi îi va sili el să i se închine, dar tot nu-şi va asigura puterea. Puterea lui e tolerată de iconomia dumnezeiască pentru a se respecta libertatea omului. Puterea lui se explică prin păcatele şi necredinţa oamenilor, prin orgoliul de a stăpâni lumea şi prin ispitirea satanică. Oamenii au de ales între a sluji lui Hristos sau lui antihrist.

Puterea lui antihrist are un caracter local şi altul universal, un caracter temporar şi altul etern. Bătălia apocaliptică este necurmată până la biruinţa finală a Mielului.

Puterea lui antihrist e tolerată pentru o vreme, iar vremea aceea este în funcţie de trezirea creştinilor, căci creştinii vor suferi până ce vor deveni vrednici de Hristos, asemenea Lui, biruitori prin El.

Creştinii participă cu Hristos la mântuirea lumii, după cum antihrist participă cu fiii întunericului la pierzania lumii. Creştinii să nu uite că adesea fiii întunericului sunt mai înţelepţi, mai viguroşi şi mai puternici decât fiii luminii. Creştinii să înţeleagă că neprihănirea lor, energia şi puterea lor trebuie să depăşească şi să învingă pe a fiilor întunericului.

Creştinătatea va triumfa prin Hristos. El vine să desăvârşească şi să facă posibilă mântuirea lumii căzută în păcat.

Antihrist va fi biruit de Hristos“.

(in: Ioan Ianolide, Detinutul Profet, Ed. Bonifatie, 2009)

[1] “Cu acest fel de chip va veni, preapângăritul, ca un fur, ca să înşele pe toţi: smerit, liniştit, urând cele nedrepte, dinspre idoli întorcându-se, evlavia mai cu seamă cinstindu-o, bun, iubitor de săraci, peste măsură de frumos, prea cu bună aşezare, blând către toţi, cinstind cu cuviinţă neamul iudeilor, fiindcă ei aşteaptă venirea aceluia. Şi după ce multe noroade şi gloate vor vedea nişte fapte bune ca acestea şi puteri, toţi cu o socoteală se vor face şi cu bucurie mare îl vor propovădui pe el împărat, zicând unii către alţii: Au doară se mai află vreun om bun şi drept ca acesta?“.

(Sf. Efrem Sirul, Cuvânt pentru a doua venire a Domnului, sfârşitul lumii şi venirea lui Antihrist în Apostazia şi Antihristul după învăţăturile Sfinţilor Părinţi, Constanţa 2008).

Cititi si:

TOTUL IN HRISTOS!

“Cei ce infrunta adevarul impotriva evidentei, se satanizeaza”.

“Rog pe oameni sa se opreasca o clipa din iuresul ametitor al vietii si sa cugete mai adanc la rostul lor”.

“Va rugam sa intelegeti ca nu exageram cu nimic nici monstruozitatea experientei noastre, nici aprecierea de ansamblu asupra lumii, caci suntem lucizi si urmarim adevarul si numai adevarul, straduindu-ne a trai si a scrie in duhul adevarului, fara ura si fara partinire, dar dur ca insasi realitatea. Datorita experientei facute, noi nu ne-am deformat sufleteste, ci am primit o sensibilitate de a intui duhurile, ideile, curentele, fortele ce se desfasoara in lume - ori oamenii secolului XX sunt mutilati spiritual si tocmai aceasta posibilitate le lipseste”.

“Vor disparea tarile, caci va fi o unica ordine mondiala. Vor disparea satele, care vor fi preluate de activul de partid. Vor disparea armatele, caci puterea centrala va dispune de forta fara opozitie. Va disparea Biserica, fiind inlocuita de stiinta marxista. Constiintele vor fi formate de puterea centrala. Gandirea, creatia, vor fi strict marxiste. Stiinta nu va exista in afara marxismului. Fiecare om va fi programat cate necesitati are si cata capacitate de munca datoreaza. Toti oamenii vor fi supusi unui riguros control. Va exista o singura idee, o singura oranduire, o singura putere, un singur popor”.

***

Marturia lui Ioan Ianolide din Prologul si din Epilogul cartii “Intoarcerea la Hristos”:

“Cuvantul autorului catre cititor

Prietene,

Cu ajutorul lui Dumnezeu sper ca aceste documente sa fie publicate si sa ajunga la tine, pentru a sti lumea de azi si oamenii de maine ce a fost aici, acum. Este dorinta lui Valeriu. Nu e o lucrare literara, ci o cantare a lebedei. Cuvantul nostru este: Totul in Hristos!

Important de stiut este ca in conditiile in care scriu aceste randuri nu am linistea necesara, notez in fuga, fara a reciti, deci ramane un vadit caracter de ciorna si cititorul care nu stie ce este teroarea in care traim noi nu va realiza de ce s-au strecurat greseli, de ce lipsesc documentele, de ce nu este materia mai sistematizata, de ce nu s-a facut un studiu colectiv, de ce nu cunoastem literatura mondiala in domeniu, de ce… de ce… de ce!

Marturisesc ca este un act de adevarata nebunie faptul ca totusi fac acesta dezvaluire, nu pentru ca risc temnita ori moartea, ci pentru ca ma ingrozeste mutilarea morala la care as putea fi supus. Lucrez in conditii neprielnice, urmarit de teama. Intre constiinta datoriei ce o am fata de experienta uriasa pe care am facut-o – mai ales cand stiu ca numai eu am supravietuit unor imprejurari ce trebuie cunoscute – si intre instinctul de conservare pus in alerta de teama ca sunt urmarit, am ales cu raspundere sa marturisesc.

Sunt saisprezece ani de cand ne-am eliberat, plangand, sufocati, tristi din Aiud si de cand ne simtim intemnitati de statul ateist. Avem ce manca, sunem bine imbracati, avem apartamente moderne, ne putem ingriji sanatatea prin spitale, avem la dispozitie cartile si revistele vremii, dar nu avem libertate, nu avem multumire sufleteasca, nu avem dreptul de a ne exprima, de a marturisi public. Nu avem dreptul de a fi noi insine. Sunt create conditiile obiective de a muri ca niste necunoscuti. Suntem mereu defaimati, calomniati, discreditati si nu avem dreptul de a ne apara, de a spune adevarul. Cu durere privesc cum oamenii de cultura ai vremii au scris impotriva-ne fara sa se fi obosit sa ne consulte, cai ei sunt megafoanele ateismului si nu ale adevarului.

Aici s-au nascut sfinti, martiri si eroi. Asa ne-am luat dreptul de a spune adevarul impotriva lui Marx, Lenin, a marxism-leninismului si socialismului. Marturia noastra este cruda, dar e palida in raport cu realitatea, caci intensitatile traite aevea depasesc toate posibilitatile de exprimare.

Temnitele au fost laboratoarele de “reeducare”, a “dusmanilor regimului”, pana cand am fost considerati inofensivi puterii de stat. Presiunile ce s-au exercitat asupra noastra au fost geniale si bestiale, incat putini au putut rezista. Totusi au fost oameni care au crezut pana la sfarsitul tuturor chinurilor si au ramas curati. In acesti oameni a viat Hristos, a vorbit Hristos si Hristos vorbeste secolului XX prin ei.

Acum, cand oamenii au fost supusi, cand toate puterile sunt concentrate intr-o singura mana, cand fiecare individ este urmarit in tot ce face si gandeste, marele adversar al regimului ramane credinta, caci puternicii atei nu au siguranta daca nu sunt intronati ca zei in mintea tuturor supusilor lor. Streangul se strange nu in jurul gatului, ci in jurul sufletului si nu exista iesire, nu exista alternativa. Orice libertate si initiativa este strivita in fasa.

Viitorul acestui neam se zdrobeste in Romania cu toate mijloacele de propagare a ateismului, materialismului si nihilismului. Crestin, roman si om sunt cele trei valori ce se confunda, se intregesc si cuprind sufletul romanesc. Dar de cand se propaga marxism-leninismul, sufletul romanesc a fost inmormantat.

Ne descompunem, ne lepadam de noi insine, murim sufleteste. Tinerii ce cresc acum au constiinta ca sunt romani dar nu mai au suflet romanesc. Moare sufletul crestin al neamului. Avem nevoie sa ne regasim sufletele, sa ne reorientam valorile, sa credem in oameni si in Dumnezeu. Perspectivele unui imperiu comunist triumfator in acest secol se deschid cu intunecimi inca nebanuite de fantezia omeneasca. “Reeducarea” de la Pitesti e un simbol al mapamondului comunist.

Valul acesta nimicitor pare a fi pus stapanire pe intreaga lume. Marxismul este instaurat in U.R.S.S., Europa de Est, China, Vietnam, Cuba si in Africa. Partidul Comunist exista in toate tarile. Francmasoneria tulbura apele si manevreaza din umbra. Democratia de tip occidental deschide portile “democratiei” marxiste, caci acolo marxistii au toate drepturile pe cand aici nu au drepturi decat marxistii. O.N.U. este tribuna cea mai inalta de la care se raspandeste marxismul. Partidele politice crestine europene sunt palide. Evreii continua sa joace rolul lor de prima mana in marxism. Nu exista nici o idee, nici o personalitate, nici o forta politica ori sociala care sa contracareze marxismul.

Pe plan extern se urmareste Sovietul suprem international, atotputernic peste cinci continente. Vor disparea tarile, caci va fi o unica ordine mondiala. Vor disparea satele, care vor fi preluate de activul de partid. Vor disparea armatele, caci puterea centrala va dispune de forta fara opozitie. Va disparea Biserica, fiind inlocuita de stiinta marxista. Constiintele vor fi formate de puterea centrala. Gandirea, creatia, vor fi strict marxiste. Stiinta nu va exista in afara marxismului. Fiecare om va fi programat cate necesitati are si cata capacitate de munca datoreaza. Toti oamenii vor fi supusi unui riguros control. Va exista o singura idee, o singura oranduire, o singura putere, un singur popor.[1]

Nu este nici un basm, nici o sperietoare si nici chiar o utopie, ci este un plan realizabil, posibil, aproape sigur, daca marxismul va invinge. Lumea intreaga e in criza sub imperiul materialismului.Daca crestinii nu se pot reincrestina, daca ateii nu se deschid credintei, daca evreii nu se pocaiesc, atunci lumea aceasta va sfarsi catastrofal. Nu exista izbavire decat in Hristos, dar inteles bine si trait sincer.

E nevoie de credinta si de fapte, de viata gandita si implinita integral in credinta. Sunt unii oameni care cred si nu fac, traind un conflict intre cuget si viata; sunt altii care traiesc la intamplare si astfel se alieneaza; iar cei ce infrunta adevarul impotriva evidentei, se satanizeaza.

Intunericul a ajuns masura grosimii sale. Trebuie facut un ultim efort de salvare de la dezastru.

Va rugam sa intelegeti ca nu exageram cu nimic nici monstruozitatea experientei noastre, nici aprecierea de ansamblu asupra lumii, caci suntem lucizi si urmarim adevarul si numai adevarul, straduindu-ne a trai si a scrie in duhul adevarului, fara ura si fara partinire, dar dur ca insasi realitatea. Datorita experientei facute, noi nu ne-am deformat sufleteste, ci am primit o sensibilitate de a intui duhurile, ideile, curentele, fortele ce se desfasoara in lume – ori oamenii secolului XX sunt mutilati spiritual si tocmai aceasta posibilitate le lipseste.

De asemenea, marturisim ca nu ne anima nici un orgoliu si nici o tendinta de dominare, caci am murit de nenumarate ori pacatului si eului, nascandu-ne mai vii, mai deplin in Hristos. Deci Hristos martureste prin noi. In afara de Hristos nu avem un alt punct de sprijin. Ajunsi cu multa truda la El, de El fiind scosi din lume, cu El ne intoarcem spre lume, spre viata, spre vesnicie si vrem a da oamenilor perspectiva spiritualitatii crestine, ca unica lor izbavire.

Sunt om slab, bolnav, epuizat, stors, distrus, dar cred in biruinta Mielului. Doresc sa imi fac datoria pana la ultima suflare. Ma rog sa mor crestineste. Aceste documente sa nu se publice atata vreme cat eu voi mai trai. Ele pot fi insa folosite ca material documentar, scris in asa fel incat sa nu conduca vigilenta Securitatii la mine.

Repet, este o marturisire. O dedic oamenilor. Este o modalitate ultima de dragoste si slujire. Amin”.

Ioan Ianolide

[1] In acelasi an – 1981 – Parintele Serafim Rose de la Platina spunea intr-o conferinta tinuta in America “libera”: “Comunismul nu are raspunsul final, pentru ca e ceva cu totul negativ si deci nu poate cuceri lumea, aducandu-i fericirea, asa cum pretinde. Dar el pregateste terenul pentru un lucru foarte important care trebuie sa se produca inainte de sfarsitul lumii: guvernul mondial unic si unificat, din care crestinismul a fost cumva dat afara”. (Ierom. Damaschin, Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose, Bucuresti 2005, p. 849)

***

Epilog

“Timp de trei ani am scris aceste pagini, tensionat, urmarit, singur. Nu le pot reciti. Nu le pot sistematiza. Am marturisit adevarul si numai adevarul. Cred ca, dincolo de neputinta mea, se savarseste lucrarea lui Dumnezeu.

Desi sunt bolnav si incapabil sa ma mai confrunt cu suferinta, totusi le-am scris si am dorit sa le expediez in Occident, caci numai acolo ar putea fi publicate. Daca nu vor ajunge acolo va fi datorita vigilentei comunistilor de aici, dar si a comunistilor si pro-comunistilor de acolo, caci toti vor moartea crestinilor si disparitia credintei in lume. Daca crestinii din Apus ar fi solidari cu crestinii prigoniti, acestia ar fi salvati. Dar crestinii au parasit si pe Hristos si oamenii si necredinta lor ii face vrednici de grele patimiri. Lumea este in mana satanei, a iudeilor si a ateilor.

Imi fac o datorie sfanta fata de lume din a marturisi cele petrecute aici si sunt constient ca nu imi risc viata, ci sufletul. Caci daca m-ar ucide pentru aceasta marturisire de adevar as fi fericit, dar ei ucid sufleteste, ei distrug omul, ei ne vor unelte ale iadului lor – si asta ma inspaimanta.

Dupa ce am trait un sfert de secol in temnita, azi traim tot in temnita, dar la dimensiuni mai largi. Suntem supusi aceluiasi program de materializare a spiritualitatii. Suntem redusi la tacere si condamnati la moarte. In afara de credinta, nu mai avem nici o putere.

Traim sub teroare si tacem, pentru ca nu mai avem puterea de a suferi si pentru ca nimeni nu ne sprijina. Trec pe strada, recunosc un prieten si-l ocolesc, desi imi arde sufletul de dor. Intalnesc un om nenorocit, care sufera si vreau sa il ajut, dar pentru ca imi este apropiat, nu am voie sa o fac. Am aflat ca un cunoscut a facut congestie cerebrala fiindca atunci cand a cerut dreptul de autor al unei inventii, i s-a pus ca e “bandit”. Zilele trecute un om mare, cu adevarat mare, a murit prin infarct intrucat a fost acuzat de crime pe care nu le-a comis si nu a putut sa se apere. Un alt mare barbat al vremurilor noastrea a fost ucis pentru ca ramasese om si devenise un simbol.

Sunt mii de oameni hartuiti zi de zi pentru a deveni delatori si, obositi, unii cad; ei insa ar fi dorit mai bine sa moara, decat sa se ticaloseasca. Cine ii va judeca?!… Altii au vrut sa treaca granita, dar li s-a spus ca sunt “banditi”, “fascisti”, “contrarevolutionari” si nu au obtinut pasaportul. Sunt multi oameni vii carora li s-a trasat o viata moarta.

Sistemul e formidabil: un mecanism comandat de un centru unic, care nu accepta nici o iesire, nici o abatere, nici o exceptie. Satana este cu mult mai negru decat si-l inchipuie oamenii. Nu acceptati nici un contact cu satana, nici cat de mic, caci el inghite totul! Satana este dumnezeul tiraniei totale si al minciunii sfruntate.

Teroarea creste prin minciuna ce o acopera si pe care sunetem obligati sa o preaslavim. Nu mai pot suporta, toata lumea de aici e bolnava! Daca omenirea nu este capabila sa scape, pe toate planurile si cu toate mijloacele, de marxism, va intra in cel mai lung si cumplit intuneric si zadarnic vor cere atunci oamenii sa-i inghita pamantul de vii, caci comunismul ii va zdrobi pana ce se vor inchina lui si il vor preaslavi asa cum o facem noi acum. Doamne, da Duh Sfant oamenilor! Oameni, indrazniti! Altfel veti pieri!

***

Aceasta marturisire a fost elaborata intr-o viata intreaga, prin arderea in credinta si jertfa a unei largi si diverse colectivitati, caci dincolo de natiune, de clase, de convingeri politice, s-au sintetizat convingerile noastre religioase, ca unica izbavire a lumii. Solutiile aflate de noi elimina tirania de orice forma si se intemeiaza pe forta launtrica, de constiinta, a oamenilor.

Nu credem intr-un sistem rigid, mecanic ori stiintific, ci in mladierea si aspiratia sufletului spre desavarsire. Nu vrem pacea robiei, ci optam pentru cautarea libera. Maretia omului consta in frumusetea lui intrerioara. Daca aceasta e anulata sau amputata, acel om e un monstru ori o canalie. Noi am trait tiranizati de monstri si canalii. Ni s-a impus sa devenim monstri si canalii, si am strigat la Dumnezeu sa ne izbaveasca. Am fost confruntati cu burghezia, cu nazismul si cu comunismul, si le respingem pe toate, caci toate sunt ateiste, materialiste, egoiste, fara suflet si inumane.

Sunt solidar cu toate popoarele supuse marxism-leninismului. Port in mine dragoste si grija de mantuirea tuturor neamurilor. Ma doare, mai mult ca orice, criza crestinatatii, caci numai adancirea ei a putut da stralucire materialismului marxist. Hristos e Mantuitorul. Pornind de la Hristos, se vor dezlega toate problemele lumii. Pornind de la suflet, vom sti cum sa traim si sa ne organizam.

Dizidentii cunoscuti, dar si cei anonimi sunt facliile sperantei acestei lumi. Calciu ori Iacunin sunt oameni uriasi ce scriu cu suflet si sange. Cuvantul lor e ceresc si ar trebui ascultati in genunchi. Fiecare om s-ar cuveni sa cugete zilnic la cateva marturisisri despre ceea ce se petrece in tarile comuniste si zilnic sa faca ceva pentru izbavirea lumii de materialismul ateist.

Marturisirea mea este strict crestina. Sunt lucruri greu de inteles si mai greu de indeplinit. Rog pe toti oamenii sa ia aminte la chemarea vremii. Cine crede trebuie sa traiasca crestineste. Cine vrea vesnicia trebuie sa inceapa acum. Dumnezeu este realitatea care doare si umple de nadejde omul secoluui XX. Nu putem trai fara Dumnezeu, nu putem fi stapani pe pamant fara Dumnezeu – fara Dumnezeu riscam a nu mai fi.

Facem aceasta marturisire nu ca o speculatie intelectuala, nici ca o constatare stiintifica, ci ca rezultat al experientei noastre de o viata, in chinuri si torturi, intru Hristos. Si concluzia finala si concisa a acestei experiente este: totul in Hristos! Simplu dar greu, greu dar necesar.

Aceste randuri le scrie un nimeni, un anonim, un batran, un proscris si el, ca si Calciu, Soljenitin, Iacunin, cu tot neamul lor. Omenirea trebuie sa opteze si sa indrazneasca!”

(Ioan Ianolide – “Intoarcerea la Hristos. Document pentru o lume noua“, Editura Christiana, Bucuresti, 2006)

Va invitam sa mai (re)cititi:

• Mircea Rusu – Colinda (de Radu Gyr)
  

 

“Dumnezeu de Sus

In inimi ne-a pus

Numai lacrimi grele (…)

Pentru osanditi

Ingerii grabiti

Nu aduc colinde (…)

Peste fericiri apuse

Tinde mana Ta, Iisuse!


Cei din inchisori,

Te asteapta-n zori,

Pieptul lor suspina,

Cei din inchisori,

Te asteapta-n zori,

Sa le-aduci lumina!

***


“O, brad frumos,
Copil bălai, Crăciun şi brad
S-au stins în alte zile,
Azi numai lacrimile cad
Pe-ngălbenite file…

În bezna temniţei mă frâng
Sub grele lespezi mute,
Şi-mpovărat de doruri plâng
Pe amintiri pierdute.

Omătul spulberat de vânt
Se cerne prin zăbrele
Şi-mi pare lespedea momânt
Al tinereţii mele…”.

(Ioan Ianolide – Intoarcerea la Hristos. Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 262).

*

O, brad frumos, ce sfânt erai

În altă sărbătoare,

Mă văd copil cu păr bălai

Şi ochii de cicoare.




Revăd un alb şi sfânt cămin

Şi chipul mamei sfinte,

Imagini de Crăciun senin

Mi-apar şi azi ‘nainte.




Un brad cu daruri şi lumini

În amintiri s-arată.

Prin vis zâmbeşte ca un crin

Copilul de-altădată.




Azi nu mai vine Moş Crăciun

Ca-n noaptea de cenuşă,

Ci doar durerile-mi s-adun’

Să-mi plângă după uşă.




Trosneşte lacătul de fier,

Se stinge câte-o viaţă,

S-aude glas de temnicer

Pe lespedea de gheaţă.




Omătul spulberat de vânt

Se cerne prin zăbrele

Şi-mi pare temniţa mormânt

Al tinereţii mele.

(Radu Gyr – O, brad frumos).

*

“Crăciunul anului 1941, când abia împinisem 15 ani, l-am petrecut în închisoarea Sibiu, pe atunci loc de detenţie pentru minori. Ocupam noi minorii, două celule mari, cu paturi suprapuse, în care eram înghesuiţi aproximativ 40 de Fraţi de Cruce…”Vorbitorul” era o dată pe săptămână, Duminica. Aveam voie să scriem o dată pe lună acasă…

Îmi aduc aminte şi acum de una dintre scrisorile trimise mamei mele în preajma Crăciunului.

Mamă dragă,
Dintre gratii, printre lacrimi şi suspine,
Sărutând nebun, zăbrele, cred că te sărut pe tine;
Dar de-odată fierul rece-l simt pe buze: vai, ce grea
Este soarta ce desparte pe copil de mama sa.

Acel Crăciun la 15 ani, mi-a marcat toate aducerile aminte”

Dr. Flor Strejnicu din Cisnădie-Sibiu

(Din: Crăciunul în închisorile sistemului ateu totalitar)

***



Crăciunul în temniţe

dr. George ENACHE

Luni, 28 Decembrie 2009

Din mulţimea de oameni care au trecut prin infernul închisorilor comuniste, puţini au avut ocazia şi puterea să mărturisească pentru cei de azi tragediile de care au avut parte. Cu atât mai mult mărturiile acestora sunt preţioase, cu cât nici un dosar al Securităţii nu consemnează durerea, dar şi măreţia suferinţelor din temniţă.

Citind aceste mărturii, observăm, dincolo de diversitatea lor inerentă, două elemente care-i preocupă pe toţi cei care au cunoscut experienţe carcerale: controlul asupra timpului şi căutarea unei căi de a ieşi din cotidianul sordid şi oribil al închisorii.

În temniţă, timpul era de o îngrozitoare monotonie. Viaţa se desfăşura între somnul chinuit, cu lumina aprinsă şi mâinile în afara păturii, inspecţiile gardienilor, corvezi şi, mai ales, bătăile fără număr. Un ritm implacabil, care nu făcea altceva decât să transforme deţinutul într-o maşinărie lipsită de orientare. Deţinuţii nu mai ştiau în ce zi sau chiar în ce an erau, timpul petrecut convertindu-se într-o eternitate a suferinţei. Părea că nicicând nu va mai exista un altfel de mâine, lucru care putea conduce la deznădejde, extrem de periculoasă pentru un deţinut.

De aceea, ca nişte câini de vânătoare, închişi, adulmecau timpul, încercând să-i simtă ritmurile şi schimbarea. Mulţi dintre cei închişi consemnează faptul că de mare ajutor le-a fost sunetul îndepărtat al clopotelor bisericilor, care şi-au regăsit astfel rostul din vechime, de a ordona şi orienta existenţa oamenilor. Însă, mai mult decât soneria unui ceas, clopotele aduceau celor închişi ritmurile timpului sacru, ale sărbătorii, transformând astfel radical existenţa impus unidimensională a celor arestaţi. Unul dintre cele mai aşteptate momente era sărbătoarea Crăciunului.

Motivele acestei aşteptări sunt lesne de înţeles. Crăciunul este sărbătoarea renaşterii speranţei pentru întreaga umanitate, deoarece acum Fiul Domnului S-a născut spre mântuirea noastră. Crăciunul este, de asemenea, o sărbătoare a familiei, reunită sub semnul miracolului vieţii. Şi, nu în ultimul rând, ieslea încălzită de suflarea animalelor unde S-a născut Pruncul Iisus este un semn al acelui loc pe care fiecare şi-l doreşte pentru a se regăsi (casa, mănăstirea, pustia, drumul etc.).

Pentru condamnaţi, Crăciunul era deopotrivă prilej de tristeţe şi bucurie. Unii îşi aminteau de casă, de familie, de masa îmbelşugată şi, văzând realitatea crudă în care se aflau, alunecau în deznădejde. Aceştia erau însă scoşi din această stare de cei cărora gândul la cei dragi le încălzea sufletul, amintindu-le că, dincolo de ziduri, există o altă realitate, pentru care merită să se lupte până la capăt. Cu toţii deveneau conştienţi că, dacă Hristos S-a întrupat pentru noi, atunci totul devenea posibil, chiar şi pentru cei aflaţi în „mlaştina disperării“.




Ascultau slujba, făcută de preoţii închişi, prin semnale morse.

În aceste condiţii, totul în închisoare se transforma. Prin semnale morse, de la o celulă la alta, deţinuţii îşi urau cele cuvenite de Crăciun, apropiind apoi urechea de calorifere, pentru a auzi slujba făcută, tot prin morse, de preoţii închişi. Colţul uscat de pâine devenea o masă îmbelşugată, luată adesea lângă ferestruica strâmtă a celulei, de unde condamnaţii se străduiau să vadă stelele cerului, asemeni magilor odinioară, căutând steaua care să-i călăuzească către Iisus şi către ei înşişi.

Şi, cum nu se poate să întâmpini Naşterea Domnului fără colinde, deţinuţii din temniţele comuniste I-au cântat lui Iisus în fiecare Crăciun petrecut după gratii. Astfel, Fiul năştea în inimile lor, iar catacombele umede deveneau Ieslea din Bethleem.

De cele mai multe ori, gardienii nu aveau ce face în faţa bucuriei discrete şi a acţiunilor tenace ale deţinuţilor. Însă, cu anumite prilejuri, puterea atee a încercat să lichideze şi această „problemă“. Mai ales cei care au trecut prin cumplitul „experiment Piteşti“ au consemnat îngroziţi cum, cu prilejul marilor praznice creştine, deţinuţii erau adunaţi şi obligaţi să participe la „ceremonii“ prin care erau blasfemiate misterul Întrupării şi al răstignirii Mântuitorului, în ideea că, astfel, Dumnezeu va fi alungat din inimi. Aceste lucruri au fost atât de teribile, încât mulţi dintre supravieţuitori au evitat să vorbească despre acestea. Nici noi nu vom discuta pe marginea acestor orori acum, în zilele când cinstim Naşterea Domnului.

Toţi cei care au petrecut măcar un Crăciun în închisoare i-au păstrat neştearsă amintirea. Memoria acelor zile şi a colindelor cântate de cei închişi în temniţele comuniste dorim să o aducem în atenţia cititorilor de azi, prin intermediul unor fragmente din ceea ce numim „literatura de detenţie“. Unele dintre aceste fragmente sunt binecunoscute, altele mai puţin. Toate însă mărturisesc că lumina lui Iisus a pătruns până şi în cel mai întunecat ungher al sinistrului sistem penitenciar din România comunistă.



Spovedania

„Deţinuţii flămânzi, îngheţaţi, zdrenţăroşi, îngroziţi, păreau nişte stafii. Complet izolaţi de lume, înghesuiţi în celule mici, ne sfârşeam ultimele puteri trupeşti şi sufleteşti…

În Ajun mă mărturisisem, la semnalul dat în ţeava caloriferului dintr-o celulă unde era un preot. Acesta a făcut dezlegările pentru Sfânta Spovedanie. Fiecare se aduna în sineşi în faţa lui Dumnezeu şi se privea ca-n oglindă în goliciunea sa de humă străbătută de ispite. Gândurile sunt intense şi năprasnice în temniţa în care stai şaisprezece ore pe zi condamnat la inactivitate, fără a mai avea ce discuta cu vecinii. Aici sufletele se pipăie reciproc unele pe altele.

După ce toţi ceilalţi s-au culcat, eu am rămas rezemat de capul patului, cu pleoapele lăsate, cu capul ridicat, rugându-mă în ritmul pulsului pe care-l auzeam şi-l simţeam bine. Încercam să-L descopăr pe Iisus şi-L chemam în acea scurtă Rugăciune a inimii. Uitam de foame, ger şi teroare. Timpul se dilata, devenea lent, imens şi calm. Sufletul acoperea lumea şi evada din temniţă. Încercam să lepăd totul şi să rămân numai cu Dumnezeu. Bucurii mă inundau în cele din adâncuri, înţelesuri noi se desluşeau şi cerurile se deschideau uimitor“.

(Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)




Amintirile din Crăciunul copilăriei

„Ajunul Crăciunului. Când se înserează, se aşterne o linişte tristă peste celular. Privesc printre zăbrele, iar dincolo de oblonul care ne închide orizontul zăresc o fulguire uşoară…

Se aude un murmur înăbuşit de colindă. Aurora Ile nu rezistă şi plânge iar, ca la Crăciunul de anul trecut. Este al doilea Crăciun pe care-l petrecem în vecinătate. Nu este puţin lucru să ai un prieten în apropiere. Oare ce-or fi făcând părinţii noştri în acest al doilea Crăciun fără noi?

După momentul de emoţie şi nostalgie, revenim la constanta noastră bună dispoziţie. În convorbirea care începe între noi, părintele Gavril Stan îşi exprimase convingerea că celălalt Crăciun îl vom sărbători acasă. Devenim brusc optimişti…

Se apropie Crăciunul. Peste Munţii Gutinului ninge ca în poveşti… Barăcile sunt îmbrăcate în haină albă, iar, pe hornuri, fumul se înalţă spre cer ca o coloană a infinitului. Peisajul este ca dintr-o poezie de Coşbuc. Totul aminteşte de Crăciunul din copilărie. Prin barăci, pe galerie, pretutindeni se colindă. O undă de nostalgie şi tristeţe colindă prin sufletele noastre. Oare câte Crăciunuri vom mai sărbători în ocnă sau în temniţă?

Ce răscolitor sună colindul prizonierilor din Siberia: «La fereasta amintirii ne-adunăm/ Cântecul de altădată, colindăm…». Cu ecoul colindelor în suflet, intrăm în anul Domnului 1954“.

(preot Liviu Brânzaş, Raza din catacombă)



„Sunteţi singuri izolaţi/ Fără părinţi, fără fraţi/ Ca o pleavă aruncaţi“

„La Închisoarea Târgşor, cea mai intens trăită sărbătoare a fost Crăciunul anului 1949. Cei de la izolare au prins un moment de neatenţie a gardienilor din curte şi ne-au colindat. La rândul nostru, doi flăcăi, Grigore Istrate şi Iacob Ilie din Piatra Neamţ, i-au colindat pe cei de la izolare şi Istrate le-a compus la repezeală o urare, un fel de pluguşor:

Sunteţi singuri izolaţi

Fără părinţi, fără fraţi

Ca o pleavă aruncaţi.

Nu ne temem, astea toate

Le-om trece cu sănătate

Căci avem un Tată-n cer

Şi o mamă tot la fel

Şi un Fiu ce ne-nfrăţeşte

Şi cu harul ne sfinţeşte.

Umila noastră urare

Primiţi-o la izolare!

Nu cerem colaci, nici bani,

Ci dragoste, la mulţi ani!“

(Gheorghe Andreica, Reeducările comuniste)

*



Colindele durerii

Cerul şi-a deschis soborul

- Lerui, Doamne, Ler -

şi-au pornit cu pluguşorul

îngerii prin cer.

Merg cu pluguri de oglindă

şi de giuvaier,

toţi luceferii colindă

- Lerui, Doamne, Ler -

Vântul suflă cu lumină

- Lerui, Doamne, Ler -

în buhai de lună plină

legănat în ger.

Patru heruvimi în haine

albe de oier

răspândesc în lume taine,

- Lerui, Doamne, Ler -

N-au venit cu grâu la poartă,

ci au rupt din ger

stele mari ca să le-mpartă,

- Lerui, Doamne, Ler -

Şi-n Florar de roade grele

- Lerui, Doamne, Ler -

Va fi câmpul cer de stele

Tolănit sub cer…

Singur tu aştepţi în tindă,

suflete stingher,

nesosita lor colindă,

-Lerui, Doamne, Ler -

Nici un înger nu mai vine

fâlfâind mister,

cu o stea şi pentru tine,

-Lerui, Doamne, Ler -

(Radu Gyr, Colind ceresc)

*

A pornit ca şi-alte dăţi,

Prin troiene de nămeţi,

Ieri aşa, cam pe la toacă,

Cu mustăţi de promoroacă,




A pornit hoinar la drum,

Şi-i deja pe-aproape-acum,

A pornit, copiii spun,

De departe, Moş Crăciun.




Moş Crăciun cu barba albă,

Vino-n noaptea asta dalbă,

Treci cortina cea de fier

Şi vino cu Lerui-Ler.




Vino şi la casa noastră

Şi ne bate la fereastră,

Vin batrâne-n fapt de seară,

Şi la cei fără de Ţară.




Moşule cu zâmbet drag,

Vino şi la mine-n prag.

Şi te rog să nu-mi aduci

Nici stafide şi nici nuci.




Roşcove şi jucării,

Să le ţii pentru copii.

Mie, Moş Crăciun, îţi cer

Să-mi aduci un colţ de cer,




Din îndepărtata Ţară,

Ferecată-n grele fiară.

Moş Crăciun te rog mai adă,

Doar un bulgăr de zăpadă.




Bulgăraş de albă nea,

Să-l lipesc pe faţa mea,

Obrajii să-l încălzească,

Lacrimile să-l topească.




Moş Crăciun, Moş Crăciun,

Aş mai vrea ceva să-ţi spun.

Înainte de-a veni,

Treci la mândra într-o zi.




Şi din părul ei bălai,

O şuviţă tu să-i tai.

Şi să mi-o aduci apoi,

Când ai să ajungi la noi.




Moş Crăciun şi, de-ai putea,

Încă aş mai vrea ceva.

Şi te rog, te rog în şoapte,

Cel puţin pentru o noapte,




Pentru noaptea de Crăciun,

Moşule cu zâmbet bun,

Ca-n poveşti, pe-un nor de pară,

Adă-ne întreaga Ţară.

(N. S. Govora, Crăciun 1951)

*

Din slava Ta cerească Te coboară,

Spre Bethleemul sufletului meu

Şi-n staulul smereniei, Fecioară,

Intrând, să naşti pe Unul Dumnezeu.




Să-L înfăşori în cântece de slavă,

Ca-n scutece subţiri de bumbăcel;

Şi ca-ntr-o iesle plină de otavă,

În pacea Duhului să-L culci pe El.




Pleca-vor magii, soli din altă zare,

Călăuziţi de focul alb de stea,

S-aducă nou prinos de închinare,

La staulul smereniei, Doamna mea.




Ci eu voi pune-n mâna lor batrână

Tot aurul cuvântului isteţ;

Voi făuri din versul meu, Stăpână,

În jarul gândului comori de preţ.




Căldura rugăciunilor de seară

Va-nfierbânta cădelniţele reci;

Tămâia magilor va arde iară,

Cu fum de proslăvire până-n veci.




Şi ca să fie plină dăruirea,

Voi presăra în visteria lor,

Cu boabele de smirnă grea, iubirea,

Cea fără de prihană şi cu dor.




Ştiu că nu-s vrednică, Fecioară,

Să-ţi fiu în noapte acoperământ;

Ci-n mila Ta din ceruri Te coboară,

Să naşti în duhul meu pe Unul Sfânt.

(Zorica Laţcu, Întrupare)

(…)

(sursa: Ziarul Lumina)

Vezi si:

“In munti citise Scriptura de mai multe ori si, avand o memorie fabuloasa, retinuse mult din ea. Acum se ruga zi si noapte de unul singur, oriunde s-ar fi aflat, orice ar fi facut si adesea a fost vazut cu chipul scaldat in lacrimi. Atunci era mai frumos ca oricand. Profilul ii parea sapat in marmura. Vazandu-l, un pictor, cuprins de emotie a spus: - Omul acesta e luminos la chip, straluceste, are o expresie care uimeste. Daca voi trai, ma voi stradui toata viata sa prind intr-un portret ceea ce vad in el”. (Ioan Ianolide despre viitorul parinte Marcu Dumitru)

Cuvant de folos al parintelui Arsenie Papacioc despre parintele Marcu Dumitru de la Manastirea Sihastria

sursa: crestinortodox.ro

Mai intai de toate cu parintele Marcu (Costica Dumitrescu) ne-am cunoscut in lupta. Ne-am imprietenit; ne-am imprietenit pentru ca eram cu mare placere intr-o jertfire, in jertfa, in lupta, care ne cerea cu orice chip sange. Era mai marisor decat mine cu vreo 2-3 ani insa in lupta, in incordarea aceasta a inimii pentru ideal nu mai conteaza varsta. Conteaza miscarea, eroismul, conteaza pozitia.

A fost foarte rezistent in suferinte. I se spunea Fachirul, nume pe care Securitatea de pe vremea aceea, in timpul lui Carol al II – lea, i l-a dat, pentru ca suferind, suferea cu o rabdare nemaipomenita, fara vaiete.

Ne-am incurajat in continuu; prin inchisori intalnindu-ne foarte rar pentru ca eram izolati. Eu eram la Zarca, el la fel; mai puteam comunica cate ceva prin morse, prin perete. Am avut cea mai frumoasa parere de om de jertfa despre Parintele Marcu fata de multi cu care eram obligati sa ne intalnim, sa traim, sa planuim. Nu era vorba de o negustorie in lupta. Nu era vorba de scopuri. Se jertfea fara discutie, avand in vedere marile idealuri ale omului, ale neamului, ale neamului nostru.

(…)

Am plecat la manastire dintr-o nebunie pentru Hristos. M-am calugarit cu multa ravna, ca daca nebunia pentru Hristos nu exista, nu poti sa rezisti. Aici te pierzi ca sa te poti regasi, in pozitie ingereasca. Nu la multa vreme a venit la manastire si Parintele Marcu la Slatina. Pe mine m-au arestat la Slatina, manastirea ctitorita de Alexandru Lapusneanu. M-au luat din biserica, unde slujeam, la doua noaptea, si m-au dus la Militia din Suceava. L-am auzit intr-o celula alaturata pe Parintele Marcu, era si el arestat.

Parintele Marcu a fost arestat pentru trecutul sau legionar, eu insa am fost judecat pentru ca fac parte din Rugul Aprins, cat si din Garda de Fier. M-au condamnat 40 de ani sa fie siguri ca acolo voi zace in veci. Fara discutie, s-a observat ca ne-a aparat Dumnezeu grozav, desi noi din partea dusmanilor eram mereu pe listele lor negre.

L-am vizitat ca monah, pentru ca era foarte hotarat pentru Hristos; era intr-o chilie alaturi de Parintele Cleopa, dar nu se putea marturisi la el, pentru ca Parintele Cleopa se temea.

M-a chemat printr-o scrisoare sa vin sa-l marturisesc, si m-am dus sute de kilometri, de la Techirghiol. Avea ceva tainic, nu era vinovat, el conta ca ar fi facut parte dintr-o echipa atunci cand a fost omorat Armand Calinescu; a fost si el invitat, dar nu a primit sa faca parte din echipa respectiva, el contand in lumea legionarilor de mare tinuta ca un om de jertfa. Noi doream o jertfa interioara continua. Nu a fost vinovat. Mi-a spus ca s-a discutat ca as fi facut si eu parte, dar nu e adevarat.

Eu i-am spus: fii linistit, nu-i nimic, prigoanele nu s-au terminat, pentru ca cine fuge de prigoana fuge de Dumnezeu, cum spune Sfantul Teodor Studitul. Si Biserica are inca nevoie de prigoane.

Il pomenesc cu mare drag, cu traire, cu odihna, a fost monah simplu. Mergea incovoiat cu un mic baston, si se ocupa de stupii manastirii Sihastria.

(…)

Ultima data m-am intalnit cu el la Aiud pe un coridor. Ne-au scos din celule pentru o conferinta. Au inceput sa vorbeasca tot dintre ai nostri, pervertiti, in cadrul reeducarilor. Era o sala mare, si eu m-am ridicat in mijloc si le-am spus: ce vorbiti voi, ce stiti voi despre Evul Mediu, Evul Mediu a fost teocentrist a pus pe Dumnezeu in frunte - m-am repezit la ei - pentru niste papi nenorociti acuzati Biserica Lui Hristos si virtutile crestine. Asa s-a terminat conferinta si m-am intalnit cu parintele Marcu pe un coridor si i-am spus: ai grija de tine, nu te lasa! Dar el a inteles sa aibe grija sa nu tradeze. I-am spus ca nu ma refer la tradare, ar fi fost o jignire pentru el, ci sa aibe grija de el, sa nu posteasca aspru, daca gaseste o bucata de paine sa o manance.

Nu aveai ce sa cedezi, nu ne jucam cu viata. Aici la Aiud nu se mai punea problema Miscarii Legionare, vroiau sa ne darame complet din credinta in Hristos. Acesta a fost obiectivul lor mai inalt decat celalalt.

De Legiune s-au lepadat multi, dar nu erau pentru mine niste caderi de mantuire. Miscarea Legionara trebuia privita ca urmand intocmai invatatura crestina. Si aici s-a gresit mult din partea unor legionari cu uciderile, nu si-au dat seama. Acestea au adus razbunari si au omorat toata elita. Aceasta nu era elita Miscarii Legionare, era elita neamului nostru (…)”

*

PARINTELE MARCU, “FACHIRUL” DREPTEI CREDINTE

sursa: Puncte Cardinale

(…) Cel care a ajuns sa fie parintele Marcu de la Sihastria a fost mai inainte Constantin Dumitru. Dar nu de la acest Constantin Dumitru vom porni scurta noastra istorisire, ci de la parintele Marcu – si ne vom intoarce in timp catre inceputurile sale.

Parintele Marcu a trecut la Domnul in 1999, in virsta de vreo 88 de ani, aflindu-se in Minastirea Sihastria. Despre acest monah, care nu era si preot, parintele Cleopa spunea ca “acesta este cel mai mare duhovnic al Sihastriei”.

Un anume monah din generatia celor veniti la minastire in anii de dupa 1989, tinar, aprig si scolit, nota, cu perfecta intelegere, indata dupa moartea parintelui:

“… niciodata nu l-am gasit pe acest Sfint, fie ca era zi, fie ca era noapte, fie ca era pe cerdacul chiliei ori printre stupii din fata casei, fie ca era in chilie pomenind pomelnice ori citindu-si pravila, fara lacrimi in ochi. De fiecare data cind veneam il vedeam cum i se lumineaza fata, ma binecuvinta si apoi, cu un gest discret, isi stergea lacrimile de pe obraz”.

Monahul cel tinar stia bine cine era parintele si pe ce drum ajunsese unde era, astfel ca, fie si numai rational, tinarul patrundea precis fiecare gest al batrinului. El era ultimul care l-ar fi putut suspecta de sentimentalism dulceag sau de slabiciune psihica. Lacrimile acestui om erau sublimarea unui duh teandric salasluind intr-un trup ramas neinfrint de cele mai grozave incercari.

In anii ’90, octogenar, parintele Marcu se ocupa de stupina. Munca fizica nu l-a epuizat niciodata, nici in tinerete si nici acum [2]. Dupa rinduiala trudnica, el isi implinea rinduiala rugaciunilor personale, care constituie principala forma de existenta a celui ce-a depus voturile monahale. Apoi parintele mai rostea si pomelnice pentru vii si morti, dupa adevaratele trebuinte ale unor cunoscuti si necunoscuti. Iar la vremea odihnei de noapte, de cele mai multe ori el dormea in pridvorul casei, cu gindul ca astfel va putea sa vegheze mai multa vreme... Si, astfel, somnul ii era de cel mult doua ore pentru o intreaga zi… cu tot cu noaptea ei.

Pe timpul evenimentelor din decembrie 1989, parintele Marcu statuse, ca de obicei, in preajma casei sale, izolat. Se intimplase si atunci, ca si in alte dati, sa treaca multe zile in care sa nu coboare la biserica si sa nu aiba de-a face cu nici o fiinta omeneasca. Despre receptoare radio ori tv, nici pomeneala, intrucit omul acesta avea acces la alt soi unde. Iar atunci cind a coborit la biserica, dintr-o discutie cu un monah, s-a vadit ca el stia bine ce se intimplase cu tara aceasta. Caci parintele Marcu dobindise darul inainte-vederii.

Spre a se vedea cine era parintele Marcu, nestiutul din Minastirea Sihastria, vom reda o parte a unui dialog dintre parintele Cleopa si Ioan Ianolide, care a avut loc probabil prin anii ’70.

Ianolide spune mai intii despre parintele Cleopa:

“M-a impresionat puterea cu care vorbea, cit si vastele sale cunostinte teologice si duhovnicesti. Se plimba cu usurinta prin Sfintii Parinti si-i tilcuia atit de personal, incit parea ca de la sine vorbeste. Se situa la inaltimi greu de urmarit vorbind despre comuniunea cu Dumnezeu”.

Apoi reproduce dialogul:

“Parintele Cleopa: – ... Acum oamenii sint orbi si robi, orbiti de lumina falsa din ei, robiti de materia in care cred. Traim vremuri apocaliptice. Fiara e omul si masina e unealta nimicirii omului. [...]

Ioan Ianolide:  – Parinte, sinteti nemaipomenit! De-acum stiu tot ce vreti sa-mi mai spuneti. Marturisesc ca nu va credeam preocupat de alte probleme. Stiam ca vorbiti despre har si lucrarea Lui, dar vad ca sinteti neintrecut si in cele ale vietii si materiei.

Par. C.: - Nu vreau acuma sa ma smeresc, caci m-a smerit Dumnezeu din destul, dar n-ar fi drept sa nu spun ca multe dintre acestea m-a ajutat sa le pricep parintele Marcu.

I. I.: - Dar cine e parintele Marcu? – am intrebat eu nedumerit.

Par. C.: – Iti este prieten si stie ca esti aici. Te-a vazut din chilie!

I. I.: - Prieten?… Chilie?… Atunci sa ma duc sa-l vad!

Par. C.: – E prea departe si nici nu te primeste. Mi-a ingaduit insa sa-ti vorbesc despre el.

I. I.: – Atunci cum m-a vazut?

Par. C.: - A primit de la Dumnezeu darul vederii in duh, asa, prin materie… si prin timp…

I. I.: – Spuneti-mi, rogu-va, cine este acest om?

Par. C.: - L-ai vazut ultima oara cind discutai cu staretul unei minastiri unde el era vacar. [...] De la el am invatat multe despre Dumnezeu si lume. Ne intilnim adesea si stam indelung de taina. Vezi, eu vorbesc mult, mi-a fost dat darul acesta. El zice ca eu sint glasul lui. El s-a retras de lume, dar este arcul cel mai incordat al lumii. [...] E un traitor unit cu Dumnezeu, fiindca nu poti vedea iadul, nici pacatul daca nu esti in lumina dumnezeiasca. El este deci ochiul lui Dumnezeu pe pamint. [...] Traieste intre albine… De sanatatea sa se ingrijeste Dumnezeu. De-ale gurii ii mai ducem noi, de aici, din schit.

I. I.: – Dar il stiam bolnav!

Par. C.: - E sanatos! Oamenii nu mai cred in puterea de tamaduire a Duhului Sfint, dar el este o dovada ca ea lucreaza. [...] El maninca mana cereasca. Mana cereasca e si materiala, este si imateriala. El stie sa le imbine pe toate. [...]

Am hotarit sa plec. Ma linistisem. [...] M-am dus sa-mi iau ramas bun.

Par. C.: - Sa nu-l judeci gresit! El sta ascuns pentru ca acesta e darul lui. N-am vazut la nimeni mai multa dragoste de oameni ca la prietenul dumitale. Acesta e modul lui de a-i sluji. Du-te si te va insoti. Acolo unde vei intilni lucrari minunate, gindeste-te ca pot fi facute si prin el… el este miezul lumii. Fii binecuvintat! Te binecuvinteaza si el!”.

Poate pentru unii surprinzator, un astfel de om nu putea ajunge cu usurinta la minastire in vremea comunismului si nici nu era bine vazut intotdeauna si oriunde, atunci cind erau ochi sa-l vada. Tot Ioan Ianolide este cel care reface o parte relevanta in acest sens din filmul parintelui Marcu:

“Intr-o zi m-am dus la o minastire linga Bucuresti. Pe o carare inverzita ma intretineam cu staretul [...]. Se apropie de noi o turma de vaci si staretul striga:

- Hei, frate, vad ca stii ce-i ascultarea, dar mai ai mult pina sa inveti ce-i credinta!

Vorbea cu paznicul vacilor, un incepator venit sa intre in monahism. Ma uit bine la el si ma cutremur. Intre timp, vacarul a alergat dupa o vaca razletita si s-a tot dus.

- Parinte, stii cine este acest om? – il intreb pe staret.

- Unul care tine mortis sa intre in minastire. L-am ispitit cu batjocuri, cu dispret, l-am alungat, dar el se tine scai de minastire. [...]

- Parinte, intreb eu, ce crezi ca este mai important: sa te rogi ori sa aperi credinta? [...] Parinte, acest om de la vacile minastirii nu s-a lasat in voia lui Dumnezeu, ci a facut voia lui Dumnezeu. El a luptat sa nu se imputerniceasca in tara ateismul. A suferit torturi cumplite si tacea mormint. I se cerea sa se lepede de credinta, sa-si tradeze fratii, sa se supuna statului ateu”.

Inainte de a-si afla definitiv asezarea la minastire, parintele Marcu facuse peste 20 de ani de inchisoare. A iesit din inchisoarea Aiud in 1964, printre ultimii, adica printre cei care nu facusera nici un compromis si nu acceptasera in nici un fel diavoleasca reeducare facuta de colonelul Craciun la ordinul conducerii comuniste. Caci Constantin Dumitru nu doar ca nu se lepadase cu nimic de familie, de camarazi, de convingeri, de neam si de Hristos, dar nu facuse loc in fiinta sa nici macar unei vorbe slabe sau vreunui gest indoielnic.

Parintele Marcu spune:

“A trebuit sa luptam cu toate neputintele noastre. Multi au vrut sa se sinucida, pentru ca nu mai puteau suferi chinurile. Si cel mai grav era ca iti cerea sa ii spui pe ceilalti, sa ii torni. Si te torturau atit de groaznic ca nu puteai decit ori sa mori, ori sa cedezi”,

dar Constantin Dumitru n-a cedat si, cu ajutorul lui Dumnezeu, nici n-a murit.

Astazi, lectia despre Pitesti, Gherla si Aiud ar trebui predata de profesorii de istorie stind in genunchi. Pentru ca in aceste inchisori Constantin Dumitru si altii ca el au fortat literalmente mina comunistilor. I-au facut sa inteleaga ca reeducarea, slutirea omului intru comunism, pervertirea lui extrema, poate izbuti cu anumiti indivizi, poate chiar cu marea majoritate a populatiei, dar ca nu poate izbuti cu toti oamenii. Si intelegind comunistii ca exista oameni indestructibili sufleteste – chiar daca nu operau cu acest termen, comunistii erau suficient de pragmatici pentru a lua seama la efectele acestea –, au hotarit ca acest gen de experiment nu trebuie sa fie aplicat si in afara inchisorilor, intrucit exista riscul major al unei reactii incontrolabile. Desigur, marele experiment comunist a reusit, iar reusita lui se exprima deplin abia astazi. Dar cine stie citi dintre noi n-am fi fost oribil schimonositi daca reeducarea, asa cum a fost experimentata in Aiud, ar fi trecut de portile inchisorii.

Detentia din Aiud a fost doar sfirsitul petrecerii lui Constantin Dumitru prin puscariile in care de la inceput ajunsese sa fie cunoscut sub numele de “Fachirul”, din pricina incredibilei sale rezistente la torturi. Nu vom mentiona bogata anecdotica a torturilor (cine e interesat o poate descoperi cu usurinta in titlurile cuprinse in bibliografie), ci numai o marturisire a parintelui Marcu. Este vorba despre o bataie cu ranga la talpi:

“Am numarat pina la 200, dupa care am pierdut numaratoarea. Insa nu am scos nici un geamat. Dar, spre deosebire de parintele Dimitrie Bejan, care era preot si pe care il acoperea Darul, nesimtind nici o durere de la lovituri, eu le-am simtit pe toate pina in virful creierului. N-am scos insa nici un cuvint, avind, si atunci, si dupa aceea, marea grija sa nu pirasc pe cineva. De aceasta mi-a fost cel mai frica: sa nu scap un cuvint despre cineva. [...] Darul lui Dumnezeu m-a tinut”.

Pentru Constantin Dumitru, din cauza rezistentei lui, pentru ca nu scotea nici macar un geamat atunci cind era chinuit fizic, au fost inventate torturi noi. Toate l-au ranit, dar nici una nu l-a infrint.

“Trei lucruri m-au tinut: firea, pe care am mostenit-o de la mama [...], vointa personala si, mai mult decit acestea doua, Darul lui Dumnezeu. [...] Dar am cedat totusi, lesinind, cind, alta data, l-au adus pe un camarad si l-au batut in fata mea…”.

In Aiudul anilor 1944-1947, Constantin Dumitru s-a intilnit cu asa-numitul “grup al misticilor”, intre care s-a numarat si el, vremuind detentia cu neintrerupta rugaciune pentru care erau rinduiti dupa tipicul monahal” (…)

Lucian D. POPESCU

Note:

[1] Inainte de razboi, in Romania se zicea ca a fi comunist este mai rusinos decit a fi bolnav de sifilis sau de blenoragie.

2 In sistemul referential al acestor oameni, munca nu este un blestem, ci, asa cum mi-a spus cindva unul dintre ei, regretatul Simion Ghinea, munca este o onoare.

*

Mai multe despre Parintele Marcu, la:

• Părintele Marcu Dumitru, de la Sihăstria

• O, minune!...

“Unii l-au admirat, alţii l-au acuzat, dar foarte puţini l-au înţeles. Valeriu şoca prin conştiinţa păcatului, pe care îl mărturisea cu umilinţă la modul personal şi colectiv, într-o vreme în care noi, deşi eram creştini, nu aveam încă o adevărată viaţă duhovnicească. Orgoliul se ascundea în noi sub mantia tainică a „onoarei” şi a fost o luptă grea până când aşa-zisa „demnitate” şi „onoarea” s-au înduhovnicit, trecând prin baia curăţirii”.

Naşterea din nou

Să revenim însă la Aiud. Regimul penitenciar a fost dur, mancarea mizeră, izolarea grea, apa îngheţa în celulele noastre. Maiorul Magistrat ne teroriza. Nimeni, dar absolut nici o forţă din tară ori din lume nu ne-a sprijinit.

Atunci am descoperit duhovniceşte pe Hristos. Deşi am studiat mult, preocuparea de căpătâi era cea sufletească. Ne rugam mult, ne mărturiseam unii altora stările sufleteşti şi strădaniile de desăvârşire. Şi am ajuns la conştiinţa păcatului şi am plâns amar atât greşelile personale, cât şi păcatele colectivităţii. Am năzuit să trăim creştineşte, ştiind că până la moarte omul trebuie să îşi scruteze sufletul, dacă se află ori nu în Hristos.

Descoperirea creştinismului i-a însufleţit pe cei mai buni dintre noi, dar nu fără reacţii negative şi brutale, căci în rândul legionarilor erau multe curente şi dezbinări.

Cât despre mine, se poate crede că am ajuns la Hristos datorită suferinţei specifice condiţiei de izolare, dar adevărul este cu totul altul. Aspiraţiile mele de curăţie şi desăvârşire ascundeau în cugetul meu nişte păcate ale tinereţii care mă nemulţumeau şi pe care nu le puteam mărturisi, deşi erau lucruri prea obişnuite, îmi era ruşine de păcatul ascuns. Era deci în mine un contrast, un conflict între Dumnezeu în Care credeam şi omul păcătos care eram.

Lucrurile s-au agravat în ziua în care am suferit o mare înfrângere a orgoliului din mine, încât, ruşinându-mă de mine însumi, am putut să-mi spun: „sunt un ticălos!” şi am simţit nevoia să mă mărturisesc sincer în faţa tuturor, dintr-o sete de umilinţă fără de care simţeam că nu sunt în Dumnezeu, umilinţă pe care nu o avusesem până atunci. Astfel am ajuns la prima spovedanie adevărată, povăţuit fiind de un bun duhovnic şi sprijinit cu râvnă de un grup de prieteni cu care ne străduiam împreună în cele duhovniceşti.

Am început să descopăr comorile duhovniceşti ale Ortodoxiei şi m-am însufleţit. Se făcea lumină înlăuntrul meu. Am avut o perioadă de închidere în sine, când eram atent numai la mine. Eul meu murea sieşi şi via în Hristos. Atmosfera religioasă tainică, duhovnicească, era acum în mine. Am eliminat păcatele cu uşurinţă, deoarece năvălea în mine lumina. Virtutea nu era un principiu, ci lumină şi viaţă, era conturarea tot mai deplină a lui Hristos în mine.

Mă călăuzeam după Filocalie şi Sfânta Scriptură. Tot ce e frumos şi bun inunda sufletul meu. Eram uimit de prea multă frumuseţe. Regăseam lumea într-o nouă înfăţişare. Mă copleşeau bucuriile lăuntrice. Trăiam aievea, real, treptat şi tainic naşterea din nou.

Valeriu Gafencu

Intre studenţii aduşi în Aiud din toate oraşele ţării se distingea cu deosebire unul: înalt, frumos, cu ochi adânci, albaştri ca cerul. Il chema Valeriu Gafencu.

Se născuse în Basarabia, în Ajun de Crăciun, la 24 ianuarie 1921. Tatăl lui, Vasile Gafencu, era intelectual şi luptase, ca deputat în Sfatul Ţării, pentru unirea Basarabiei cu România. Ulterior însă s-a retras în gospodăria sa, căci i-a displăcut politicianismul venal ce se instalase în ţară. Familia lor era un cuib de bucurie şi desfătare. După o copilărie cu iz patriarhal, Valeriu a urmat liceul în Bălţi.

Insă în 1940 Basarabia a fost ocupată de Armata Roşie. Vasile era îngândurat, asemenea şi Valeriu.

- Ce facem, tată? l-a întrebat.

- Dragul meu, i-a zis Vasile, familia noastră este prizonieră. Eu nu pot părăsi familia. Pe mine nu mă vor ierta pentru că am votat unirea Basarabiei cu România. De aici nu se mai poate face nimic pentru Basarabia. E mai bine ca tu să pleci în România. Vei vedea acolo ce se poate face.

- Tată!…

- Taci şi du-te! Să nu spui nimic mamei şi surorilor!

Aşa se face că Valeriu a trecut Prutul şi a sosit în 1940 la Iaşi, unde s-a înscris la Facultatea de Drept. Sufletul lui ardea nu numai pentru destinul Basarabiei, ci şi pentru soarta României, nu numai pentru conştiinţa naţională, ci şi pentru aceea creştină, care era ameninţată de ateismul bolşevic în expansiune.

Aşezările lumii se sfârtecau nu numai între state, ci şi între ideologii. Războiul început în Occident se anunţa şi în Răsărit. Comunismul ameninţa lumea.

In aceste condiţii, Valeriu a aderat la organizaţia „Frăţiile de Cruce”, care se ocupa de educaţia creştină şi naţională a elevilor şi a tineretului în general. Dar organizaţia a fost declarată ilegală de către guvernul militar din România, cu asentimentul Germaniei. Valeriu investise tot ce era sfânt şi bun în el pentru a forma o conştiinţă creştină şi naţională elevilor din Iaşi şi prin urmare, nu putea accepta această scoatere în ilegalitate. Nu era deci de acord nici cu guvernul român, nici cu cel german.

El avea o orientare şi o atitudine, dar nu făcea propriu-zis politică. Nu a ocupat niciodată o funcţie publică. Guvernanţii de atunci nu s-au obosit să se intereseze de problemele ce-l frământau.

Educaţia tradiţională din şcoli şi Biserică nu-i dădea răspuns la confruntarea titanică la care era chemat veacul. Era nevoie de o apă vie, care să dea viaţă acestei lumi muribunde spiritual.

In cele mai intime fibre ale sufletului Valeriu năzuia spre cele mai sfinte idealuri. Nu avea veleităţi politice, nu complota, nu uneltea împotriva statului, ci tocmai atitudinea sa idealistă îl întărea să stăruie în educarea tinerilor.

Elevii îl iubeau. Reuşise să realizeze o comuniune sufletească, deşi nici el nu era decât un tânăr student. Vibrau însă înlăuntrul lui necesitatea curăţiei, imperativul adevărului, o imensă capacitate de dragoste şi visul unei lumi ideale.

Il înfiora abisul materialismului bolşevic din Rusia dar şi concepţia burgheziei egoiste, exploatatoare, afaceriste, indiferentiste moral. Infrigurat deci, apela la tot ce era bun în tineri pentru a-i pregăti pentru marea confruntare.

In 1941 a început războiul germano-sovietic, cu participarea românilor. A fost dată o lege severă care condamna orice activitate subversivă. Valeriu a fost arestat împreună cu un grup de tineri elevi din Iaşi şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Nu era acuzat decât de educaţia morală şi naţională pe care o susţinea; prin urmare s-a simţit liber de orice vinovăţie.

In ianuarie 1942 a fost adus la penitenciarul Aiud, cu lanţuri la mâini şi la picioare, pentru a executa nemiloasa condamnare.

In temniţă el a continuat să se ocupe de educaţia tinerilor, dar îşi punea totodată grave şi severe probleme de conştiinţă. La început a studiat şi a citit foarte mult, însă curând s-a oprit asupra creştinismului, care i-a apărut în adevărata lui lumină, adică in latura sa duhovnicească.

Valeriu s-a dedicat unei intense lecturi teologice, făcând o cercetare atentă a spiritualităţii ortodoxe. (…) Lectura lui se concentra mai ales asupra Sfintei Scripturi. In acelaşi timp se ruga intens în singurătatea celulei.

Inteligenţa lui strălucită şi sufletul său curat au descoperit repede adâncimile spiritualităţii ortodoxe. Dacă până aici fusese un credincios, acum devenea un trăitor; fusese animat de creştinismul tradiţionalist, iar acum se adâncea în cea mai autentică spiritualitate.

Tânărul visător se întorcea cu grijă şi râvnă în sine însuşi. Descoperea lumea lăuntrică, începând să pună ordine în ea. Ideile ce-l animaseră au fost părăsite o vreme, pentru a se putea dedica lucrării duhovniceşti. Abia acum înţelegea ce este naşterea din nou.

Tot căutând, într-o zi a căzut cu faţa la pământ, izbucnind în lacrimi şi spunând: „Sunt cel mai păcătos om!”. Aici se situează momentul crucial al vieţii sale duhovniceşti. De aici înainte va trăi pentru a se curaţi lăuntric şi a se desăvârşi prin unire cu Hristos.

Unii l-au admirat, alţii l-au acuzat, dar foarte puţini l-au înţeles. Valeriu şoca prin conştiinţa păcatului, pe care îl mărturisea cu umilinţă la modul personal şi colectiv, într-o vreme în care noi, deşi eram creştini, nu aveam încă o adevărată viaţă duhovnicească. Orgoliul se ascundea în noi sub mantia tainică a „onoarei” şi a fost o luptă grea până când aşa-zisa „demnitate” şi „onoarea” s-au înduhovnicit, trecând prin baia curăţirii.

(…)

Isihastul

Viaţa îşi continua cursul între zidurile masive ale închisorii. Valeriu se ruga mult. Adesea cădea cu faţa la pământ şi plângea cerând mila, ajutorul şi luminarea cerească. Treptat a înlocuit studiul cu rugăciunea.

Noaptea citea Paraclisul Maicii Domnului, iar ziua acatiste. Mergea regulat la slujbe, se spovedea smerit, se cumineca cu bucurie. Respecta preoţii, deşi n-a găsit un duhovnic pe potriva dimensiunilor sufletului său. Ii plăcea să cânte rugăciuni şi psalmi. Bătea multe metanii, în funcţie şi de starea fizică. Liniştea era deplină, izolarea de lume aproape totală, deci condiţii prielnice lucrării duhovniceşti.

Dragostea îl făcea să se reverse către prieteni la un nivel sufletesc adânc şi sincer. Se străduia să plinească în sine virtuţile, proces care avea să se desăvârşească pe parcursul anilor. Se sfatuia mereu cu cei de un cuget cu el şi împreună au luptat să se curăţească.

Zi de zi făcea ordine în sufletul său, devenea altul, se deprindea să trăiască în Duhul, potrivit învăţăturii creştine. Sporirea îi era armonioasă, tinzând să realizeze omul cel nou. Prin harul lui Dumnezeu, el a străbătut calea celei mai autentice spiritualităţi ortodoxe.

Prin 1943 Valeriu a fost izolat, împreună cu alţii, în Zarca cu regim sever, fără cărţi, fără contact cu familia şi cu o raţie de hrană insuficientă, care l-a distrofiat. Aici s-a dedicat în întregime Rugăciunii inimii, spunând neîncetat „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!“. Inceputul bun era pus, orientarea era limpede, aşa încât această perioadă i-a adus un spor duhovnicesc însemnat.

Primii ani fuseseră de căutare, următorii de lacrimi şi pocăinţă, iar acum erau ani de vorbire cu Dumnezeu, de trăire cu Dumnezeu şi unire cu Dumnezeu pe calea rugăciunii. Indrumatorul care i-a stat la dispoziţie a fost acea carte mică scrisă de un anonim, intitulată Pelerinul rus.

Toate celelalte preocupări au dispărut, pentru a fi înlocuite cu rugăciunea. Dar ea, o dată cu descoperirea luminii interioare, o dată cu ordinea sufletească, o dată cu lumina harică, i-a revelat în minte toate problemele ce l-au preocupat, evident nu ca o aflare, ci ca o dăruire.

Şi astfel, în acel regim sever de temniţă căruia el îi dăduse rol duhovnicesc, Valeriu era plin de bucurie şi de cântec. Impetuozitatea tinereţii sale era acum tradusă în neostenită lucrare lăuntrică. Iar darurile cereşti nu încetau să sosească. Lumina era tot mai cuprinzătoare. Hristos îi devenise Prieten şi de aici înainte nu se vor mai despărţi niciodată”.

(din: Ioan Ianolide, Intoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucuresti, 2006)

Legaturi:

• SFANTUL MARTURISITOR VALERIU GAFENCU sau EVANGHELIA SCRISA IN DUH SI IN CARNE PANA LA ULTIMA SLOVA
• AVERTISMENTUL PROFETIC AL SFANTULUI INCHISORILOR, VALERIU GAFENCU: “Ateismul va fi invins, dar sa fiti atenti cu ce va fi inlocuit!”
• Picaturi sfinte din potirul lacrimilor Mult-patimitorului Valeriu, cununa noilor mucenici
• SFANTUL MARTURISITOR VALERIU – OMUL IN CARE VIA HRISTOS
• Ioan Ianolide despre Valeriu Gafencu, in urma cu un sfert de veac
• Fericitul Valeriu in dialog cu prietenul sau, Ioan, despre pace, actualitatea crestinismului si criza lumii
• “OBSTEA” DUHOVNICEASCA DIN INCHISOAREA AIUDULUI SAU MICA FILOCALIE A TEMNITEI
• “Va veni o zi cand inima ta va canta rugaciunea” - MARTURII TUBURATOARE DESPRE HARISMA INAINTE-VEDERII SI DESPRE MINUNILE SAVARSITE DE FERICITUL VALERIU GAFENCU, MARTURISITORUL
• “Lui I-au dat fiere şi tu îmi dai miere?!” – marturii despre starea inalta de sfintenie a Fericitului Valeriu Gafencu
• Ucenicii sfinti ai Sfantului Inchisorilor: Gheorghe Nitescu si Gheorghe Jimboiu
• Azi Craciunul s-a mutat din palat la inchisoare, unde-i Domnu-ntemnitat
• Sfantul Valeriu Gafencu: FERICIREA CEA MAI MARE
• SFANTUL VALERIU GAFENCU catre surorile lui… SI CATRE NOI TOTI!
• Sfantul Valeriu despre gandurile desarte privind casatoria
• Noi fragmente din scrisorile Cuviosului Valeriu Gafencu
• Filocalicul intemnitat – CUV. VALERIU DESPRE CURATIREA LAUNTRICA
• Valeriu Gafencu, de la abstractul idealismului la plinătatea sfinţeniei
• Canonul si Acatistul Marturisitorilor Romani din inchisori - Corul de maici al Man. Diaconesti (de la OrtodoxMedia)

“Să nu ispitim, să nu ne trufim. Tot omul are o limită a suportabilului. Să ne ferească Dumnezeu să ajungem să nu mai putem suporta!… Port cu mine o imensă suferinţă, din care cu ajutorul lui Dumnezeu am ieşit curat. Experienţa trecutului ma face să fiu prevăzător. Acum încă nu este greu. Am mare credinţa şi nădejde, dar mă mişc cu înţelepciune, pentru a ajunge la tinta“.

Cititi, va rugam si:

• Valeriu Gafencu: O LUMINA!
• AVERTISMENTUL PROFETIC AL SFANTULUI INCHISORILOR, VALERIU GAFENCU: “Ateismul va fi invins, dar sa fiti atenti cu ce va fi inlocuit!”

La Galda

“Prin anii 1946-1947 am fost duşi să muncim la Galda, la o vie, bucurându-ne de un regim de lagăr, deci cu oarecare libertate. Munca era epuizantă, mâncarea insuficientă. Ţara se socializa.

Valeriu muncea şi se ruga. Muncea şi cânta. Muncea şi-L slăvea pe Dumnezeu. Se simţea legat sufleteşte de o fată pe care o iubise şi acum a avut prilejul să-i scrie. Fata era logodită şi urma să se căsătorească. Suferinţa lui a fost adâncă, dar s-a smuls din ea cu hotărârea de a se călugări.

Până atunci se pregătise pentru viaţă, chiar dacă luase învăţătură de la Sfinţii Părinţi. De acum el, feciorelnic, se logodea cu Hristos, spre a sluji desăvârşit lui Dumnezeu. Bucuria aceasta uriaşă a covârşit deplin durerea despărţirii. Iar pe fata aceea o va respecta, înţelegându-o, toată viaţa. Iată deci cât de mic este pragul între un mirean credincios şi un monah.

Il văd pe Valeriu la Galda, seara pe dealuri, cântând, culegand flori, unind albastrul ochilor săi cu albastrul cerurilor. Il vad ziua şi noaptea îngenuncheat în bisericuţă, rugându-se răpit in duh, cu mâinile împreunate precum copiii, cu ochii strălucind de bucurie. Il văd dăruindu-şi bucata de pâine unuia mai slab ca el. Il văd jucându-se cu copiii şi încercând să fie ca ei. Il văd adancit în sine, pregătindu-se de spovedanie. Il văd strălucind de bucurie după ce s-a împărtăşit. Il aud vorbind cu însufleţire tuturor celor care căutau cuvântul lui Dumnezeu. Il văd chinuindu-se să muncească şi să-şi facă norma. Il aud cântând colinde, pricesne ori propriile lui cântece. Era plin de dor sfânt. Purta în el ceva serafic, mai presus de fire şi era cel mai frumos om pe care l-am întâlnit.

Pentru unii însă era prilej de poticnire.

Intr-o noapte dormea afară şi un hoţ evadat din Aiud a venit sa-l prade, deşi avea numai vechituri şi zdrenţe. Valeriu s-a trezit, l-a întrebat ce vrea, l-a luat de mână ca pe un copil şi l-a dus la sef. Hoţul avea în cealaltă mână un cuţit ascuţit.

- Ce vrei să faci cu cuţitul? l-a întrebat şeful.

- Voiam să mă apăr dacă voi fi descoperit.

- Dar iată că ai fost prins şi nu l-ai folosit! De ce?

Hotul a răspuns că nu ştie ce s-a petrecut cu el, dar nici nu s-a gândit la cuţit în acele momente.

Altădată Valeriu făcea singur de pază în foişorul de lemn din vie când a fost atacat de răufăcători, care au tras asupra lui de la o distanţă mică. Insă gloanţele au trecut pe alături fără a-l atinge, pentru că încă nu sosise ceasul morţii lui.

In anul 1948 un politruc sovietic a venit în colonie să-l ia pe Valeriu în U.R.S.S. deoarece, fiind născut în Basarabia, era considerat cetăţean al lor. Valeriu însă a refuzat categoric.

- Acolo vei fi liber, i-a spus politrucul.

- Libertatea mea este în sufletul meu!

- Iţi vei putea face studiile.

- Le voi face, dacă va vrea Dumnezeu!

- La noi Biserica este liberă.

- Biserica este în sufletele oamenilor!

- Dar aici vei rămâne în temniţă!

- Temniţa sufletului meu mă înspăimântă!

- Deci nu te recunoşti ca cetăţean sovietic?

- Eu sunt un cetăţean român şi chiar îmi doresc să rămân în România.

- In curând şi România va aparţine Sovietelor!

- Viitorul este al lui Dumnezeu!

- Deci rămâi aici?

- Da!

Mai târziu politrucul s-a apropiat de el şi i-a spus cam în felul acesta:

- Admir inteligenţa dumitale, dar nu pot decât să te plâng, înţelege că sunteţi învinşi şi nu aveţi scăpare. Dacă vă veţi opune, veţi fi zdrobiţi. Şi noi ne-am opus şi azi jucăm în lanţ ca ursul. Dumneata crezi în Dumnezeu; şi eu aş vrea să am un Dumnezeu pentru care să înfrunt temniţa şi moartea, dar sufletul meu e gol, mintea mea e plină de lozinci, iar energia mea se epuizează în întregime pentru cauza comunistă. Nu avem nici o şansă. Hitler ne-a apărut ca un izbăvitor, dar a fost învins. Toţi care s-au aliat cu comunismul – şi aţi făcut-o şi voi, românii – sunt cu mult mai vinovaţi de cele ce se vor petrece decât noi, cei născuţi în U.R.S.S.! Am încredere într-un om ca dumneata. Te admir. Cred că te înţeleg şi sunt şi mai nefericit. Regret că nu cunosc şi eu creştinismul. Dar te asigur că vei rămâne în România!

- Domnule, i-a răspuns Valeriu, clipa asta este mare în viaţa mea. Mi-aţi dat aripi, căci dumneavoastră aveţi un suflet cu o forţă de credinţă uimitoare. Primiţi de la mine această cruciuliţa!

Şi Valeriu a luat de la gât cruciuliţa şi a dat-o rusului, cam era vădit emoţionat.

Aşa se face că Valeriu a rămas în ţară.

Din nou la Aiud

In acelaşi an s-a decis să se facă socializarea [nationalizarea] industriei şi comerţului. Pentru a se pregăti atmosfera au fost arestate câteva sute de mii de persoane. A fost prima mare prigoană comunistă. Duba neagră urla prin ţară şi semăna spaima.

Au fost arestaţi ţărănişti, legionari, liberali, socialişti şi sute de membri ai unor mai mari sau mai mici organizaţii de rezistenta anti-comunistă ce se formaseră în taină, întrucât se dădeau semnale – care s-au dovedit false – că vor sosi în tară occidentalii. Nu se cunoştea atunci conţinutul tratatului de la Yalta, care rezervase Europa de Est, până la Berlin, sovieticilor.

Pe noi ne-au luat de la vie şi ne-au dus la Aiud. Apoi s-a comunicat că studenţii vor fi duşi la Piteşti, elevii la Târgşor, muncitorii la Gherla, intelectualii la Aiud, Galaţi, Râmnicu-Sărat şi Sighetul Marmaţiei. De asemenea s-au deschis lagăre, culminand cu „Canalul morţii” Dunăre-Marea Neagră.

Valeriu a fost intrigat când Dumitrescu, fostul şef al Brigăzii dr Siguranţă anti-comunistă, i-a spus:

- Vă vor duce la Piteşti şi acolo au să vă transforme în teroristi comunişti. Apoi au să vă împrăştie în toate penitenciarele pentru a exercita teroarea asupra tuturor deţinuţilor politici. In acest fel regimul înţelege să scape de reacţiunea noastră a tuturor si să rămână ei stăpâni necontestaţi. Vă vor ademeni cu promisiuni, dar nu se vor ţine de cuvânt. Ne vor pune în situatia de a ne ucide între noi.

- Domnule, i-a zis Valeriu, drept cine mă luaţi? Ori ce vreţi sa spuneţi? Nu sunt nici de vânzare, nici de compromisuri!

- Nu eşti, dar vei fi adus în situaţia să fii, ori dacă nu, să mori!

- Voi muri!… Dar mi se pare că uneltiţi ceva. Ce urmăriţi, de fapt?

- Urmăresc să vă deschid ochii. Voi nu cunoaşteţi pe bolşevici şi nici ce metode au. Ele au fost experimentate în U.R.S.S.. Oameni turbaţi prin tortură au devenit criminali. Aşa va fi şi aici. Şi va începe cu tineretul, apoi se vor întoarce la cei bătrâni.

Valeriu l-a privit gânditor şi a încheiat:

- Suntem în mâna lui Dumnezeu. Facă-se voia Lui!

PITEŞTI

Celula zero, după

de Vasile Blănaru-Flamură

Pe Golgota răstignirilor potop,

nici oţet în loc de apă, nici isop

nu ne-au dat şi noi strigat-am a pustiu:

Iartă-i, Doamne, iartă-i, că ce fac nu ştiu!

Iartă-i, Doamne, iartă-i! N-am uitat

anii ce printre hiene ne-au purtat.

Avem azi aer, soare şi păşim,

dar ni-s visurile toate ţintirim.

Câte-nfrângeri, câtă trudă, câţi fiori

pentru noi, ce-am fost ucişi de mii de ori!

Pentru ei, torţionarii care tac,

ne-nchinăm – că poate n-au ştiut ce fac.

„Chiar de aţi fi de fier,

şi tot veţi fi înmuiaţi!”

Piteşti – o temniţă mai mică decât Aiudul. Are celule izolate, dar şi camere comune. Am fost primiţi cu ostilitate, care în scurt timp va deveni brutalitate.

Aici am întâlnit tinerii nou arestaţi. Toţi erau studenţi, majoritatea personalităţi bine definite şi frumos pregătite. Erau elita tineretului acelei generaţii. Incă de la început nu s-au făcut deosebiri de culoare politică, ci toţi formam un grup compact anticomunist. Printre ei se distingeau unii de o valoare deosebită, dar cei care formau atmosfera erau deţinuţii vechi, între care şi Valeriu.

Dat fiind regimul de teroare, mâncarea îngrozitoare, cazarea sufocantă, lipsa de aer şi de contacte cu lumea, tinerii, cu entuziasmul lor caracteristic, au declarat greva foamei şi au făcut oarecare vâlvă. Valeriu s-a opus, intrând în conflict cu ei. Le-a spus:

- Aici suntem deţinuţi şi numai pe căi legale şi paşnice putem să obţinem nişte drepturi, căci represaliile posibile pot să fie foarte grave pentru noi. Atât legea cât şi puterea sunt în mâinile autorităţilor. Să ne rugăm lui Dumnezeu ca să putem rezista.

I s-a răspuns:

- Nu pot ei să ne dea suferinţă atât cât putem răbda noi!

- Să nu ispitim, le-a zis Valeriu, să nu ne trufim. Tot omul are o limită a suportabilului. Să ne ferească Dumnezeu să ajungem să nu mai putem suporta!

- Eşti defetist! Eşti blazat! Eşti un resemnat! Eşti un învins!

La toate acestea Valeriu a răspuns senin şi convingător, dar nu a fost ascultat.

- Port cu mine o imensă suferinţă, le-a explicat el, din care cu ajutorul lui Dumnezeu am ieşit curat. Experienţa trecutului ma face să fiu prevăzător. Acum încă nu este greu. Am mare credinţa şi nădejde, dar mă mişc cu înţelepciune, pentru a ajunge la tinta.

In scurt timp am fost chemat, împreună cu alţi deţinuţi mai vechi, de directorul penitenciarului, care ne-a spus:

- Potoliţi-i! Fiţi calmi, căci nici nu ştiţi ce vi se pregăteşte. Chiar de aţi fi de fier, şi tot veţi fi înmuiaţi!

Nu pricepeam exact ce voia să spună directorul, dar mai târziu am văzut că avea dreptate. Realitatea din Piteşti a depăşit nu numai aşteptările noastre, ci şi toată fantezia literaturii universale.

Temniţa a fost înţesată până la refuz cu tineri studenţi, aşezati in celule fie de-a valma, încât se sufocau, fie de unii singuri, după criterii neînţelese de noi, probabil pentru o experimentare pe viu a diverselor modalităţi de tortură.

Miliţienii au început să bată deţinuţii la discreţie, pentru ceva anume ori pentru simpla lor plăcere. A excelat un temnicer, Georgescu, un biet prăpădit puţin înapoiat mintal, un dezechilibrat căruia i s-au băgat în cap grade şi avansări. Intrucât lucra şi cu Securitatea şi cu directorul, se considera mare exponent al partidului şi cu plăcere criminală bătea până la sânge. Umbla ca o pisică la vizete, asculta, deschidea uşa şi bătea. Bătea cu pumnii călca în picioare, bătea cu ciomagul, ba şi-a procurat şi o rangă de fier. Tot el a asmuţit şi pe ceilalţi temniceri să-i urmeze exemplul.

- Bă, striga el ca scos din minţi, pentru copilaşii mei sunt gata să vă omor! Dacă Securitatea îmi dă ordin să vă omor, e gata. Securitatea are puterea în mâini şi nu scăpaţi nici morţi, bandiţilor!

„Banditule” era apelativul cu care ne numea îndeobşte. La acesta adăuga înjurăturile cele mai murdare. Era şi foarte superstitios. Când un deţinut i-a zis: „Dumnezeu să vă ierte!” i-au iesit ochii din cap şi l-a călcat în picioare până când acela şi-a pierdut cunoştinţa.

De la Georgescu au rămas multe expresii vrednice de o antologie macabră: „Baeatule, ai făcut, n-ai făcut, pentru mine ai făcut!” şi deci jap-jap – şi te snopea în bătaie; „Băete, eu ştiu şi laptele pe care l-ai supt!”; „Baeatule, eu sunt Dumnezeul vostru!”; „Băete, eu lucrez pe două fire: derectorul e derector; Securitatea dă ordine, mie nu mi-e frică de derector!”; „Băete, dacă nu-ţi bagi minţile în cap, eu îţi scot creierii din cap!”; „Băete, din mâna mea nici Dumnezeu nu te scapă!”; „Bă, eu vă scot creierii bucăţică cu bucăţică, şi scot eu din ei toate ideile voastre banditeşti!”.

Temniceri ca Georgescu erau recrutaţi din pleava societăţii, oameni reduşi mintal, cu tare psihice, injectaţi cu două droguri: pe de o parte, conştiinţa unei înalte şi sublime „misiuni” date de Partid şi de Internaţională, de popor şi de proletariat, ca să distrugă pe toţi „contrarevoluţionarii”, „burghezii”, „imperialiştii”, „fasciştii” şi „misticii”; pe de altă parte, ura de moarte împotriva tuturor duşmanilor revoluţiei, încât să-i poată ucide cu indiferenţa cu care se ucid muştele ori viermii.

Erau deci nişte idioţi fanatizaţi, nişte brute fără raţiune. Astfel de oameni ascund toate societăţile. Ei sunt bestii frânate, canalii nerealizate, criminali potenţiali care, atunci când sunt speculaţi în tot ce au mai rău în ei, se dezlănţuie bestial.

Cu toate acestea, ei n-ar fi ajuns criminali dacă nu erau puşi să o facă.

Marii vinovaţi sunt acele minţi diabolice care au inventat sistemul, mecanismul acesta al dezumanizării. Ei sunt marii maeştri ai negaţiei, ai non-valorilor, ai răsturnărilor, ai decapitării umanului.

Există un soi de creier cu pretenţii divine, deci absolute, care crezându-se şi dorindu-se atotputernic, a conceput un mecanism psihic şi altul social, total şi nelimitat, perfect ca o formulă matematică, logic ca tabla înmulţirii, care-şi propune să structureze omul şi lumea după o ştiinţă totală, împinsă până la ultimele limite, ca un mecanism desăvârşit.

Temnicerii

Totuşi nu toţi temnicerii au corespuns acestor formule ştiinţifice materialist-ateiste, ci s-au diferenţiat între ei printr-un fel de selecţie naturală. Ar trebui să dedicăm un întreg capitol portretelor câtorva temniceri. Creionăm însă, pe scurt, trei tipuri:

Tipul Georgescu. Prost şi rău. Incult şi opac. Labil moral şi ros de orgolii. Inferioritate care urăşte tot ce e superior. Slugarnic şi totuşi avid de putere. Un fel de Iudă care-şi urăşte Mântuitorul tocmai pentru că se simte strivit de divinitatea Lui. Un fel de Smerdiakov, plin de toate complexele de inferioritate, care aşteaptă numai însămânţarea ideilor lui Ivan.

Astfel de oameni nu au nimic măreţ, nobil, sublim în ei. Nu au Dumnezeu, dar se tem ca cei mai respingători superstiţioşi. Pot fi uşor transformaţi în caricaturi magnifice, despotice, tiranice. Ei ajung să se creadă zei, împăraţi, salvatori, eroi – deşi sunt oamenii cei mai lipsiţi de personalitate.

Nu sunt criminali activi, ci pasivi. Criminalul activ are un fel de putere lăuntrică a sa, pe când criminalul pasiv nu poate fi nici cel puţin criminal, ci se zbate în mocirla nimicniciei sale. El devine însă periculos când este inoculat cu duhul crimei misionare, căci, imbecil cum este, devine bestie, canalie, ucigaş.

Intr-un fel el este iresponsabil, căci este criminal numai dacă are un autor moral al crimelor sale, dar este cu atât mai înfricosator pentru victimele lui, căci de la el nu trebuie să aştepţi nici sentimente, nici raţiune, nici omenie. E un fel de nebunie, mai mult, un fel de demonizare, executată nu de draci, ci de oameni. E un fel de maşină criminală care nimiceşte totul.

Şi totuşi nu este aşa, nu este chiar aşa cum doresc creierele bolnave ale oamenilor fără Dumnezeu. Chiar în tipul Georgescu rămâne o fărâmitură de om, de lumină, de suflet. Când el ajunge să se trezească din această beţie, prezintă un spectacol do plâns, între nebunie şi idioţenie. Plânge şi se jeleşte. Nu pricepe nimic din tot ce a făcut, căci el crezuse o vreme că are o stea.

Când aceşti oameni au fost eliminaţi din jocul partidului şi au devenit ţapi ispăşitori, s-au dezechilibrat, căci niciodată nu avuseseră un suport interior care să-i susţină. Au rămas însă tot meschini, jalnici şi murdari. Datorită lipsei de personalitate n-au ajuns la trezirea unei alte vieţi, ci s-au mulţumit cu o viaţă de viermi.

Nu cred că ar putea să mai repete criminalitatea trecuta, chiar dacă li s-ar oferi ocazia. Ar putea redeveni criminali activi numai dacă li s-ar oferi posibilitatea să ucidă pe cei ce i-au făcut criminali.

Tipul Florea. Om simplu, aproape incult. Lipsit de educaţie morală, dar având un fond moral. Apt să înveţe, dar incapabil să discearnă ideile. Incărcat de instincte pe care nu le cunoaşte si nici nu le stăpâneşte. Avid de viaţă, de putere, de bani. Incântat de grade, uniforme şi vorbe mari. In structura lui răul nu este mai mare decât binele, dar binele nu este fructificat, din care cauză poate fi uşor speculată partea negativă din el. Deci el nu este atât o victimă a naturii lui, cât a mediului social care l-a lipsit de educaţie.

Acest tip de temnicer a fost cel mai răspândit. Astfel de oameni, o dată intraţi în slujba de temnicer au fost pervertiţi, mutilaţi şi transformaţi în fiare. Nu toţi s-au comportat identic, ci fiecare după structura lui ori după presiunea ce s-a exercitat asupra lui. Ei nu aveau stofă de criminali şi nici nu ajungeau criminali dacă nu erau amăgiţi să devină temniceri. Şcoala de temniceri şi mediul de temniceri au corupt aceşti oameni treptat-treptat şi astfel au ajuns să comită crime. Totuşi ei mai erau inca oameni şi victimele lor se puteau bucura de o anumită frană morală care mai funcţiona în adâncul lor. Trăiau o dedublare interioară care-i făcea nesiguri pe ei înşişi.

Temnicerii de tip Florea, când au ieşit de sub presiunea ce se exercita asupra lor, au răsuflat uşuraţi, s-au ruşinat şi s-au refugiat în anonimat. Totuşi ei nu au avut nici luciditatea, nici capacitatea de a se opune crimei.

Tipul Iosif. Aceştia sunt oameni simpli dar inteligenţi, echilibrati sufleteşte, plini de bun simţ, omenoşi şi adesea credincioşi. Ei au devenit temniceri de nevoie. Asupra lor s-au făcut presiunile de rigoare spre a-i transforma în criminali, dar fără rezultat. Sufletele lor au respins mişelia. Riscul pe care şi l-au asumat şi ale cărui consecinţe le-au şi suferit a fost eliminarea din profesie.

Aceştia au fost puţini, dar au fost. Cu astfel de oameni, foştii deţinuţi simt o plăcere să se întâlnească. Intre ei s-au stabilit niste neobişnuite şi durabile punţi sufleteşti. Ei au rămas oameni oneşti în societate, mulţumindu-se cu puţin.

Directorii

Poate că e nimerit, pentru o mai bună înţelegere a celor ce vor urma, să înfăţişăm schematic şi portretele directorilor de închisoare:

Tipul Coller. Are creier, inteligenţă, ipocrizie. Omul care concepe şi ordonă sistemul. Rece, deşi e plin de ură. Plin de el însusi. Nesăţios de putere. Răzbunător, crud, amoral. Fără Dumnezeu, ori cu un dumnezeu al răzbunării. De cele mai multe ori se autozeifică. Se crede infailibil şi invincibil. Nu împarte puterea cu nimeni. Elimină orice adversar. Voinţă puternică. Lipsit de suflet şi de sentimente. Dornic de parvenire. Conştiinţa lui funcţionează după legea puterii lui: binele este tot ce-i aduce puterea şi răul tot ce i-o scade. Tendinţă de dominare absolută.

Tipul Zeciu. Este brutal, sadic, tiranic, odios, criminal. Este împins de instincte, patimi şi ură. La el inteligenţa e secundară, căci este mai mult un executant. El nu concepe, nu are idei, ci execută. Nu este însă un prost, ci are un soi de isteţime bestială. Şi, cu toată cruzimea lui, privit de la distanţă este mai puţin odios decât tipul Coller. Dar atunci când o victimă se află în „moara” lui, devine înfiorător.

Intre cele două tipuri se situează, evident, o gamă largă de nuanţe.

Astfel de oameni erau desemnaţi de Partid să se ocupe de „bandiţii” din Piteşti.

Tineretul anticomunist

Se adunaseră acolo câteva mii de tineri studenţi. Erau din toată ţara, numai români (cu excepţia a doi sionişti). Din punct de vedere politic, toţi erau anticomunişti. Toţi se organizaseră să lupte contra regimului comunist, care tocmai se instala cu concursul evreilor, sub protecţia Armatei Roşii şi sub conducerea consilierilor sovietici.

Deşi ţara noastră fusese abandonată în mâna comuniştilor la Yalta, totuşi în acei ani se făcea o propagandă contra-revoluţionară de către puterile din Vest. Exista o repulsie faţă de comunism şi ea a fost antrenată de promisiunile occidentale, care însă s-au dovedit false şi ipocrite. Am fost împinşi contra comuniştilor, dar am fost părăsiţi. Nu este imposibil ca la mijloc să fi fost intenţia de a distruge elita de rezistenţă a neamului. In anii aceia, dacă Occidentul ne ajuta, ţara ar fi luat foc. Asta cu atât mai mult cu cât în generaţia celor tineri nici nu se ştia să existe vreun comunist.

Printre deţinuţii din Piteşti erau tineri de diferite orientări. N-am întâlnit tineret socialist – şi rog să nu se confunde apartenenţa lor politică cu tendinţele socialist-altruiste care existau printre ei. Partidul Liberal a avut numai câţiva tineri arestaţi, care nici nu se avântaseră în activităţi subversive. Partidul Tăranist a avut, datorită lui Maniu, o organizaţie de tineret care promitea să primenească vechile cadre şi care a dat destui membri în temniţă. Cei mai mulţi deţinuţi erau însă din Frăţiile de Cruce, organizaţia de tineret a Mişcării Legionare.

Fraţii de cruce formează o generaţie distinctă, cu un profil propriu. Sunt acei tineri care în 1940 aveau sub 21 de ani. Ei nu au jucat niciodată un rol politic. S-au format între anii 1937-1940, în vreme de prigoană. Au primit o educaţie morală şi eroică, şi nu una politică. Ca ideologie, aderau la idealul creştin naţional. Coordonata religioasă era cea mai importantă pentru ei. Ideea de neam se confunda cu aceea de creştin. Cartea de bază a educaţiei lor a fost Biblia.

Dacă în 1940 aveau sub 21 de ani, în 1949 erau bărbaţi la aproape 30 de ani. Erau şi fraţi mai tineri, arestaţi în 1948 fiindcă organizaseră un serviciu de spionaj pentru americani. Cei ce erau elevi în 1949 au fost duşi la Târgşor. Cei ce-şi terminaseră studiile erau la Aiud. In Piteşti erau studenţii.

Numeroasele organizaţii antirevoluţionare aduceau în temnita elementele cele mai valoroase ale acelei generaţii de intelectuali, la care se adăugau tineri muncitori şi tineri ţărani anticomunişti. Toţi erau plini de vise, de elan, de generozitate şi dinamism. Vibra acolo sufletul milenar al unui neam, şi acesta trebuia distrus.

Mărturisitorul

Intre aceşti tineri de elită ai ţării, Valeriu continua să se impună prin exemplu şi cuvânt. Bine ancorat în cea mai autentică spiritualitate ortodoxă, el îşi dăruise viaţa şi sufletul lui Hristos, prin hotărârea de a se călugări după eliberare. Se simţea un mărturisitor al credinţei într-o lume ostilă şi atee.

In repetate rânduri a fost anchetat de organele politico-administrative şi a declarat senin că este creştin şi că nu există mântuire fără Hristos.

- Dumnezeu nu poate fi smuls din sufletele oamenilor, le-a spus. Omul fără Dumnezeu cade, cu Dumnezeu se desăvârşeşte. Dumnezeu este realitate imediată pentru cei ce trăiesc viata în duh. Lumea trebuie să crească din sufletele oamenilor, căci dacă vine din afară este strivitoare. Nu mă angajez politic, nu doresc să ajung om politic, dar nu accept limitarea libertăţii mele sufleteşti. Problemele mele de conştiinţă le rezolv în comunicarea sufletului meu cu Dumnezeu. Dacă toţi oamenii şi-ar face un sever şi autentic proces de conştiinţă, stând responsabili în faţa lui Dumnezeu, n-ar mai fi nevoie de justiţia oamenilor. Cine are sufletul curat se comportă conform legii morale din el, lege care este la un nivel superior tuturor legilor omeneşti.

Intregindu-le şi desăvârşindu-le pe acestea din urmă, credinţa nu vine deci în conflict cu ordinea politică. Ea este un mijloc superior de cunoaştere, o atitudine ideală a omului în societate. Căci nu poate fi dăunător societăţii cel ce iubeşte oamenii şi se jertfeşte pentru fericirea lor. Avem deci datoria să-L mărturisim pe Hristos, pentru a restabili demnitatea creştinismului şi pentru a restaura adevărata ierarhie a valorilor.

Politrucii se uitau la el pe jumătate buimăciţi, pe jumătate plini de sarcasm:

- Eşti un retrograd mistic şi bigot! De-alde tine au frânat progresul în lume. Eşti însă depăşit de istorie şi de ştiinţă. Viitorul este al nostru şi nu al vostru. Biserica va pieri sub loviturile de ciocan ale ştiinţei. De fapt, sub masca misticii eşti un contra-revoluţionar. Aici este sfârşitul vostru!

Cu toate riscurile, Valeriu n-a încetat până la sfârşit să-L mărturisească pe Hristos. Credinţa lui a fost sprijinită de inteligenţa sa sclipitoare şi amândouă s-au topit în focul dragostei ce mistuia cele mai adânci fibre ale sufletului său.

Atras în mod structural de curăţie şi desăvârşire, când L-a doscoperit pe Hristos a tins cu totul spre El şi, luminat de harul dumnezeiesc, s-a dăruit fără şovăire. Vremea căutărilor era depasită, acum ajunsese „bărbat desăvârşit”.

Cu multă înţelepciune dar şi cu marea putere lăuntrică ce izvora din el făcea apostolat. Cugetul său era smerit în faţa lui Dumnezeu atunci când vorbea cu putere în faţa oamenilor. Neputinţa sa omenească era întregită de trăirea în duh. Mintea sa ascutita aştepta cu evlavie descoperirea luminii şi cunoştinţei dumnezeieşti.

Ajunsese la o deplină cunoaştere şi stăpânire de sine. Ordinea lui interioară se răsfrângea asupra întregii sale fiinţe şi se exprima în ţinuta şi gândirea lui creştină. Trăia frumos pentru ca spovedea adesea şi lua aminte clipă de clipă la adâncurile cele mai tainice ale sufletului şi vieţii sale. Trăia prin Hristos, gandea prin Hristos, vedea lumea întreagă prin Hristos. Nici un gest, nici un cuvânt şi nici o lucrare lăuntrică nu erau lipsite de Dumnezeu.

Se ruga mult. Ajunsese la rugăciunea neîncetată. Post deosebit nu ţinea, căci acolo se postea destul. Liniştea din temniţă el o completa cu lepădarea de grija cea lumească. Lumea o afla cautandu-L pe Dumnezeu, o afla în Dumnezeu, deci în sâmburele ei, în orânduirea ei desăvârşită. Dar în temniţă ea se dezvăluia în realitatea vie, dură, brutală a păcatului şi satanizării.

File de pateric

Datorită înfometării, adesea se iscau în celulă discuţii neplăcute la alegerea turtoiului, iar Valeriu, ştiind acest lucru, infranându-se şi smerindu-se, se aşeza cel din urmă, adică primea turtoiul cel mai mic. In sinea lui era mulţumit că putea face acest gest de dragoste şi dăruire. Dar dacă unii se bucurau de infranarea lui, alţii au socotit că se cuvine să aleagă şi el, când îi vine rândul, turtoiul cel mai mare.

S-a supus rânduielii stabilite şi când trebuia să aleagă înaintea celorlalţi, lua la întâmplare turtoiul care-i cădea în faţă, ca astfel să înlăture ispita lăcomiei şi să nu-şi păgubească fraţii de suferinţă.

Gestul acesta mărunt a ajuns mai târziu să fie luat drept exemplu în toate părţile.

In viaţa de zi cu zi apăreau şi mici probleme interne ale celulei, ca de exemplu aerisirea, cum şi când şi cât să se facă; ori stabilirea orelor de folosire a tinetei; ori dreptul fiecăruia de a se plimba pe cei doi metri care rămâneau neacoperiţi de paturi. Interesele şi părerile erau contrarii şi adesea se ajungea la ceartă. Valeriu tăcea când se iveau astfel de discuţii.

- Dar tu ce zici? îl întrebau unii.

- Eu socot că este bine aşa cum veţi hotărî voi. Dacă nu putem să trăim frăţeşte în această mare suferinţă, cum putem aştepta ca oamenii să împartă cu dreptate şi dragoste bogăţiile întregului pământ? Dacă aici nu putem fi buni, cum vom putea fi buni când vom fi puternici şi liberi? Cu puţină dragoste vom simţi bucuria de a face voia şi plăcerea fratelui nostru. Ne trebuie o largă şi adâncă înţelegere a oamenilor, dacă vrem si trăim în pace şi bunăvoire.

Valeriu îşi întărea de fiecare dată cuvintele cu exemple din Biblie şi din Sfinţii Părinţi, pe care le raporta adeseori la experienţa actuală.

In general prefera să tacă şi să se roage în sine însuşi, dar deopotrivă era gata să vorbească despre cele sfinte. De oriunde ar fi început o discuţie, el o termina la unirea cu Hristos.

Mulţi tineri au fost şocaţi de comportamertul lui Valeriu – căci ei nu cunoşteau creştinismul – dar au sfârşit prin a-l lua drept exemplu de viaţă creştină.

Alţii, cu calităţi sufleteşti de o rară frumuseţe, credeau în Dumnezeu, fără însă să fi fost formaţi duhovniceşte – şi aceştia au gravitat de la început în jurul lui Valeriu.

El îi iubea pe toţi şi li se dăruia cu bucurie.

Sfânta Scriptură

Valeriu reuşise să salveze de la primele percheziţii o Biblie. A desfacut-o în fascicole şi pe căi riscante a reuşit să o transmită la alte celule. Atunci au fost memorate părţi din Biblie, cu deosebire Capitolul 13 din Epistola către Corinteni, Predica de pe Munte din Evanghelia de la Matei, Evanghelia după Ioan, Psalmul 50 şi Psalmii Utreniei.

Fascicolele au fost colportate prin toată temniţa, fiind urmărite cu asiduitate de temniceri. Când se găsea vreunul într-o celula, era pedepsită toată lumea. S-au făcut percheziţii separate, partiale şi unele generale pentru a putea fi depistate toate fascicolele. Erau ascunse în saltelele de paie ori pe sub duşumele. Deci saltelele au fost golite şi duşumelele cercetate, ba chiar, acolo unde era un indiciu suspect, scoase.

Cand au dispărut toate fascicolele era prea târziu, căci multe fuseseră deja memorate. Au continuat să se răspândească verbal ori prin metode de comunicare stil temniţă: scrisul pe săpun, cu un vârf de sârmă ori un lemn ascuţit, scrisul pe pereţii celulelor (care erau văruiţi şi din nou erau scrişi de deţinuţi), expedierea de mesaje prin alfabetul Morse.

Pe lângă texte evanghelice, se răspândeau în acelaşi mod rugaciuni, acatiste, poezii, cugetări, întâmplări din Vieţile Sfinţilor ori scurte cuvinte de folos”.

(din: Ioan Ianolide, Intoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucuresti, 2006)

Va invitam sa cititi si:

• SFANTUL MARTURISITOR VALERIU – OMUL IN CARE VIA HRISTOS
• Ioan Ianolide despre Valeriu Gafencu, in urma cu un sfert de veac
• Fericitul Valeriu in dialog cu prietenul sau, Ioan, despre pace, actualitatea crestinismului si criza lumii
• Ioan Ianolide: RADACINI SI PORTRETE ALE FENOMENULUI REEDUCARII – IDEI SI PILDE VALABILE SI PENTRU ZILELE NOASTRE
• “OBSTEA” DUHOVNICEASCA DIN INCHISOAREA AIUDULUI SAU MICA FILOCALIE A TEMNITEI
• “Va veni o zi cand inima ta va canta rugaciunea” - MARTURII TUBURATOARE DESPRE HARISMA INAINTE-VEDERII SI DESPRE MINUNILE SAVARSITE DE FERICITUL VALERIU GAFENCU, MARTURISITORUL
• “Lui I-au dat fiere şi tu îmi dai miere?!” – marturii despre starea inalta de sfintenie a Fericitului Valeriu Gafencu
• Ucenicii sfinti ai Sfantului Inchisorilor: Gheorghe Nitescu si Gheorghe Jimboiu
• Sfantul Valeriu Gafencu: FERICIREA CEA MAI MARE
• SFANTUL VALERIU GAFENCU catre surorile lui… SI CATRE NOI TOTI!
• Sfantul Valeriu despre gandurile desarte privind casatoria
• Noi fragmente din scrisorile Cuviosului Valeriu Gafencu
• Filocalicul intemnitat – CUV. VALERIU DESPRE CURATIREA LAUNTRICA
• Azi Craciunul s-a mutat din palat la inchisoare, unde-i Domnu-ntemnitat
• Valeriu Gafencu, de la abstractul idealismului la plinătatea sfinţeniei
• Valeriu Gafencu – scrisori catre cei dragi
• Poezii de Valeriu Gafencu
• Canonul si Acatistul Marturisitorilor Romani din inchisori - Corul de maici al Man. Diaconesti (de la OrtodoxMedia)
• Ascultati Traiesc flămând (Dor) pe versurile lui Valeriu Gafencu cantat de maicile de la man. Diaconesti
• Ascultati predica parintelui Gheorghe Anitulesei despre Valeriu Gafencu
• Acatistul Sf. Mucenic Valeriu Gafencu (audio) – descarcati
  
• ACATISTUL NOULUI MUCENIC VALERIU GAFENCU, SFÂNTUL ÎNCHISORILOR (text)
• Rugaciuni catre Sfantul Valeriu si pentru proslavirea noilor mucenici

***

Pe tema reeducarii si a vietii din inchisori ai martirilor din epoca satanismului de tip comunist, va mai recomandam:

• CAZUL M. TU POTI FI URMATORUL REEDUCAT! 60 de ani de la inceperea patimilor reeducarii din inchisoarea Pitesti
• Parintele Calciu despre experimentul satanic de la Pitesti: TINTA A FOST SUFLETUL NOSTRU, DAR ULTIMA BATALIE A FOST CASTIGATA DE DUMNEZEU
• De la reeducarea prin tortura la reeducarea soft: abolirea constiintei, glasul lui Dumnezeu in om
• In spatele reeducarii si a dominatiei totalitare: tatal minciunii, ucigasul de oameni
• Intre TEROARE si… TORPOARE sau TAINA FARADELEGII IN ACTUALITATE
• Autodemascarea – spovedania satanica
• Virgil Maxim: ganduri despre povara reeducarii – marturisirea pacatelor
• “NU, DOMNULE!” – IMPOTRIVIREA SI RUGACIUNEA: CHEILE REZISTENTEI
• Parintele Calciu despre “dorul” de Aiud, rugaciunea din inchisoare si despre Pitesti
• INVIEREA DIN MLASTINA DISPERARII
• FERICITUL MARTURISITOR CONSTANTIN OPRISAN – “Nu a fost tanar mai schingiuit ca el la Pitesti”
• NUMAI CEL CARE VA AVEA INIMA BUNA VA REZISTA
• Parintele Gheorghe Calciu: PITESTI DUPA PITESTI
• CUVINTE VII DE LA PARINTELE CALCIU DESPRE SENSUL SUFERINTEI

“Reeducarea”

Este necesar să ne oprim puţin aici asupra noţiunii de „re-educare“, întrucât ea – ca şi alte noţiuni universal-valabile, cum ar fi „libertate”, „democraţie”, „justiţie”, „adevăr”, „om” - are, in contextul marxism-leninismului, un cu totul alt conţinut. Marxism-leninismul îl declară pe om dumnezeu. Natura, viata, societatea şi sufletul trebuie supuse legilor materialismului istoric.

Cei mai mari duşmani ai materialismului istoric sunt Dumnezeu şi sufletul. Aceştia trebuie distruşi în primul rând.

Repetăm, şi nu vom repeta niciodată îndeajuns, că dincolo de dominaţia economică, politică şi militară, comunismul urmăreşte dominaţia asupra sufletului. Sufletul trebuie distrus, pentru că nu poate fi supus.

Religia, arta, ştiinţa, ideile, idealurile, sentimentele, toate trebuie distruse şi înlocuite cu ideile, legile şi ştiinţa materialismului istoric. Rezultă astfel un om-monstru, un om-caricatură, un om-demon. Numai demonii şi oamenii, conştienţi de nimicnicia lor, se proclamă totuşi dumnezei. Prin urmare, educarea în spiritul materialismului istoric – adică „reeducarea” - este demonizarea omului, mutilarea sufletului, uciderea lui Dumnezeu, mecanicizarea conştiinţei, anularea personalităţii, dispariţia libertăţii, robia absolută, teleghidarea psihică, condiţionarea mentală pe bază de reflexe. Către acest fel de educaţie se tinde.

Din punct de vedere istoric, fenomenul reeducării se situează la apogeul raţionalismului, al autozeificării, al materialismului si al ateismului. Pornind de la Renaştere şi Umanism, trecând prin Revoluţia Franceză, s-a ajuns inevitabil la ştiinţifismul materialismului istoric şi de aici la reeducare. Reeducarea nu era posibilă dacă n-ar fi existat această orientare şi evoluţie istorică.

Explicaţia mai simpla a reeducării o dă pedagogia celebră a lui Macarenco. Acest pseudo-pedagog a fost un mare fariseu. El, ca orice umanist, îşi bazează educaţia pe blândeţe, convingere si libertate. Există însă un episod în cartea lui în care spune că, atunci când era director la şcoala de corecţie, i-a fost adus un copilandru de o răutate cumplită. Toate metodele lui de a-l linişti, de a-l îmblânzi, de a-l atrage, de a-l convinge au fost inutile, căci copilul nu a încetat să-l înjure şi să-l insulte.

Dar pedagogul Macarenco a fost angelic şi nu şi-a pierdut calmul şi răbdarea. Zâmbindu-i cu multă indulgenţă, seara l-a trimis pe copil la un dormitor comun. Şi, minune! – ne spune Macarenco, fără a lepăda masca ipocriziei. A doua zi, când l-a chemat la el pe copil, ce să vezi, să vezi şi să nu crezi, copilul era ca mielul, blând, supus şi docil.

Ei bine, la Piteşti am aflat ce se petrecuse cu acel copil reeducat de Macarenco, într-o noapte dormită între copiii reeducaţi. Căci Macarenco, adeptul lui Marx, consideră că reeducarea se face în colectivitate, şi nu de la pedagog la elevi.

După Marx, colectivitatea, datorită mediului, ajunge la conştiinţa de sine şi preia toate funcţiile autoguvernării sale, deci şi pe cea a reeducării. Ea exclude automat posibilitatea oricărei conştiinţe contrarevoluţionare, a oricărei atitudini contra sistemului. In această viziune s-au experimentat şcoli fără profesori, cu autoinstruire, autoeducare şi autoconducere colectivă. Până şi notele le acordă colectivitatea. Se consideră astfel că nu în om se produce cunoaşterea, ci între oameni, în colectivitate.

Noi credem că, dimpotrivă, adevărata cunoaştere se produce în om, iar conştiinţa nu este produsul mediului, ci e înnăscută şi se formează liber, în funcţie de aspiraţiile fiecăruia.

In încheiere Macarenco ne spune, plin de mulţumire, că nu a dat niciodată o palmă vreunui elev al său. Dar el a organizat teroarea colectivităţii prin otrăvirea elevilor lui şi transformarea lor în călăi – şi tocmai asta nu o mărturiseşte.

De dragul ideologiei, Macarenco este mincinos şi sadic, şi prin aceasta devine reprezentantul tipic al ipocriziei marxist-leniniste. El înfăţişează la scară mică un procedeu demonic pe care sistemul ateist tinde să-l generalizeze în întreaga societate omenească.

Reeducarea este aşadar un sistem aproape mecanic, bine pus la punct în laboratoare criminale, încât nu poate da greş. Scriem despre ea cu sentimentul că ne facem datoria faţă de oameni, dar şi cu teama că răspândim cea mai monstruoasă metodă de nimicire şi distrugere morală a individului. (…)

Portrete din “reeducare”

Noi vom încerca doar să schiţăm, în linii generale, câteva portrete tipice din reeducare.

*

C., un tânăr matur spiritual. Pe cât de frumos ca bărbat, pe atat de splendid pe dinăuntru. Integru. Aspirând după cea mai autentică spiritualitate creştină. Demn, dar şi cu o vie conştiinţă a pacatului. Mistic, dar inteligent şi dinamic. Student eminent şi luptător neînfricat. Un om perfect echilibrat, beneficiind atât de o structură armonioasă, cât şi de o educaţie aleasă.

Ideile religioase se îmbinau fericit cu cele socio-politice. Pentru el politica însemna ideal, ţinută morală, atitudine cavalerească. Credinţa lui era vie, dinamică, optimistă şi puternică. Viaţa sa lăuntrică bogată şi intensă îi dădea o ţinută lucidă şi atragătoare. Era deci o personalitate deplin conturată când a intrat în „tură” la Piteşti.

A fost torturat timp de şapte luni şi nu a cedat. Era considerat un erou. Şi a venit sfârşitul reeducării fără ca el să fi căzut. Mulţi l-au lăudat, dar şi mai mulţi l-au luat drept argument pentru a-i acuza pe cei ce se compromiseseră. C. însă a spus:

Nu sunt un erou, ci un norocos. M-a ocrotit Dumnezeu. Şi asa, prin oprirea reeducării, am fost salvat. Nu ştiu ce s-ar fi putut petrece cu mine dacă se continua tortura. In acele împrejurări nimeni nu poate garanta o rezistenţă infinită. Se cuvine deci să nu ne pripim să rostim aspre sentinţe despre cei ce au trecut pe aici. Este cu mult mai de folos ca cei ce nu au trecut prin reeducare să ia aminte la experienţa acelora şi să-I mulţumească lui Dumnezeu că au fost ocrotiţi de El! Am avut avantajul că am intrat în reeducare cu o conştiinţă bine formată, că aveam deja o experienţă de luptă şi rezistenţă, că însaşi natura mea e fericit alcătuită şi, în fine, că nu s-au exercitat asupra mea, în intensitate, torturile pe care le-au îndurat alţii.

C. a rămas acelaşi om simplu şi totuşi complex, mistic şi totuşi realist, tolerant şi totuşi necruţător. I-a ajutat pe prietenii săi să iasă din iadul „restructurării”, ca un bun camarad. A rămas optimist (poate ceva mai trist), puternic (poate ceva mai prudent), echilibrat, dar cu mult mai adâncit în sine însuşi, împreună cu Iisus pe care Il iubea.

Nu-i urăsc, mai spunea el despre torţionari, în fond toţi sunt nişte victime, dar problema nu este elucidată. Ţurcanu şi-a luat pedeapsa. Ne doare ceea ce s-a petrecut, deoarece dovedeşte orientarea greşită a unei epoci istorice. E greu de explicat ura dezlănţuită acolo – ea are, de altfel, alte origini – însă metoda şi aşa-zisa „restructurare” sunt consecinţa unor orientări de veacuri. Simplificând, totul a fost posibil datorită omului fără Dumnezeu, adică materialismului paroxistic. Deşi au reuşit să distrugă oameni şi suflete, ei au încheiat o epocă, deci de fapt nu au reuşit decât să discrediteze materialismul istoric cu toate implicaţiile lui. Procesul nu s-a terminat. Lumea are încă nevoie de suferinţă până va ajunge să se împace cu Dumnezeu.

*

B. era un tânăr inteligent şi vesel, puţin flecar, puţin flegmatic, cam superficial şi pus pe joacă cu viaţa. Deşi respecta oamenii de înaltă ţinută, dovedind că poartă în el o reală ierarhie a valorilor, tânărul se juca de-a compromisul şi abilitatea, încercând să cocheteze cu satana. Se zice chiar că făcea unele mici servicii autorităţilor. Dar nu se avânta prea departe. Când a intrat în „tură”, a încercat să fie abil şi s-a declarat gata să conlucreze cu reeducaţii. Jalea lui a fost însă mare, căci de repetate ori a fost prins cu ocaua mică şi bătut cumplit. De atunci revenea mereu la tortură, căci îşi pierduse creditul în faţa lui Ţurcanu. Se pare că datorită atâtor autodemascări a fost obligat să-şi descarce toate ascunzişurile vieţii şi sufletului, dar nu s-a transformat niciodată în călău.

Atunci ceva s-a întâmplat în sufletul său. El nu mergea la biserică, dar credea. Acum însă Il descoperise pe Dumnezeu înlăuntrul său ca o Biserică vie.Ii repugnau superficialitatea şi păcatele din trecut. Nimeni nu bănuia ce se petrece în sufletul său. Credeau că s-a prostit, şi după ce l-au zdrobit, l-au lăsat la o parte. El insă se ruga, cădea înaintea lui Dumnezeu, îşi jelea păcatele.Când reeducarea a luat sfârşit, a făcut o mărturisire vrednică de cea mai adâncă umilinţă. Plângea. Nu-şi ridica ochii din pămant, trăia numai pentru a fi iertat. Nu mai zâmbea, el cel surazator de odinioară. Tăcea, el care era plin de vervă. Era trist cel ce fusese altădată atât de vesel. Căuta orice prilej pentru a se umili. Părăsise toate preocupările pentru a se concentra numai si numai asupra mântuirii sale.

Ţinea însă să mărturisească cele ce se petrecuseră cu el, nu numai pentru sensul lor personal, ci probabil şi pentru importanta lor umană, istorică, spirituală.

*

Ghe. era un tânăr inteligent şi dotat cu o memorie colosală. In reeducare, după ce se trecea de „şocul revoluţionar” şi se cerea sa devii activist, fiecare îşi căuta o formulă de compromis cât mai acceptabilă. Ghe. nu putea să se transforme în ucigaş şi nici in delator. Credea în Dumnezeu şi era prea inteligent pentru a putea să accepte „restructurarea”; şi totuşi trebuia să joace rolul de „restructurat”.

Ţurcanu a descoperit în memoria lui Ghe. un soi de creier mecanic de care avea nevoie în stenogramele şi clişeele imense ale reeducării. Era prea complicat să se cerceteze vrafurile de declaraţii ori de delaţiuni, operaţiune pe care Ghe. o îndeplinea cu fidelitate. Deci Ţurcanu îl ţinea lângă el şi-l folosea ca o „memorie” a celor ce se petreceau în reeducare. In acest fel Ghe. Era mulţumit că nu contribuie cu nimic la mizeriile de acolo. Făcea o operaţiune mecanică, păstrându-şi însă libertatea sufletească.

El a trăit astfel o necontenită dedublare morală: memoria dăruită lui Ţurcanu şi sufletul dăruit lui Dumnezeu. Juca un rol central. Toată lumea se îngrozea de el, iar el nu putea încredinţa nimănui taina sa, căci ar fi fost pierdut. Şi a avut neşansa să ră mână ani în şir în centrul reeducării. Nu se poate spune că se ruga, în sensul comun al rugăciunii, ci el comunica permanent cu Dumnezeu, într-o intensitate ieşită din comun.

Atunci nu numai că a înţeles ce este restructurarea cu întregul ei suport ideologic, ci a pătruns şi în spiritualitatea creştină cea mai profundă. S-a hotărât deci să-şi dedice viaţa lui Hristos, dacă va mai avea zile.

Când s-a înscenat procesul lui Ţurcanu a fost şi el implicat şi acuzat de Securitate. Pe uşa celulei din Ministerul de Interna unde era anchetat a săpat în lemn, cu migală: „mor nevinovat”. Şi s-a resemnat. Dar cu toate strădaniile securiştilor de a-l implica, a rămas numai ca martor al acuzării. El este unul dintre oamenii care pot mărturisi lucruri inedite despre Ţurcanu.

După eliberare şi-a dăruit viaţa, sufletul şi munca lui Dumnezeu, cu o forţă care ne înspăimântă şi ne cutremură, căci dimensiunile tragediei acestei conştiinţe sunt uriaşe.

*

V. era un tânăr cu un chip frumos şi ţinută demnă. Inteligent şi intransingient. Era dur până la necruţare cu duşmanii, cu trădătorii, cu dubioşii, cu inconsecvenţii. Nu suporta umilinţa creştină, care era pentru el un fel de degradare. Credea nelimitat în propriile sale puteri şi se afirma categoric, definitiv, absolut.

Era distant şi rece în relaţii. Acorda cu multă zgârcenie prietenia sa. Era un singuratic şi admira supra-omul. Infiera cu necruţare orice i se părea a fi nedemn şi dezonorant. Adept al luptei totale, nu accepta nici cel mai mic compromis cu duşmanii. De asemenea, nu accepta nici o slăbiciune omenească, nu ierta pe nimeni şi i-ar fi fost imposibil să creadă că el însuşi ar avea nevoie de iertare. Era atât de plin de el însuşi, încât se credea perfect. Teoretiza pedepsirea şi răzbunarea.

Despre credinţă refuza să vorbească. Işi făcuse un Dumnezeu al lui, pe dimensiunile sale sufleteşti. Mulţi îl considerau orgolios, alţii credeau că e un farseur, el însă dispreţuia astfel de păreri şi nu-şi pleca urechea la ele. Criteriul lui de a judeca oamenii şi lumea era onoarea, o onoare fără compromisuri, fără oscilatii, fără temeri, fără căderi. A respins cu indignare toate ademenirile ce i s-au oferit şi a suferit stoic privaţiunile îndurate. Aşa a intrat în reeducare, acuzând pe „restructuraţi” de trădare. A fost unul dintre cei mai chinuiţi oameni şi a dovedit o rezistenţă rar opusă de cineva acolo. Au fost necesare şase luni de cumplite torturi, umiliri şi înjosiri până ce a cedat, adică, în vocabularul reeducării, a ajuns la „şocul revoluţionar”.

Când s-a prăbuşit, în sufletul lui s-a făcut întuneric, a devenit fiară, a trecut în cealaltă extremă, căci era lipsit de flexibilitate şi supleţe sufletească. Pentru el nu exista decât ori-ori. Şi întrucât s-a prăbuşit omul de onoare, a devenit o bestie. Şi se afirma cu aceeaşi orgolioasă atitudine, cu aceeaşi impenetrabilă conştiinţă. A făcut mult rău fără urme de regret, sadic.

Apoi a trecut teroarea reeducării, dar el a rămas pe poziţia sa. Când alţi reeducaţi îşi plângeau soarta şi căderea, el se afirma sus şi tare „reeducat”. Nu a primit nici un sfat. Nu şi-a făcut nici un prieten. A rămas într-o singurătate glacială şi întunecată.

Nu putea să accepte că a greşit ori că s-a compromis. Nu se justifica, ci avertiza orgolios că va lupta toată viaţa contra deţinuţilor şi deci, zicea el, „feriţi-vă de mine!”. Nu o zicea ca un avertisment sentimental, ci ca o bravadă a ticăloşiei, pe care o transforma în ţinută personală.

Nici când a ieşit din temniţă, sub influenţa familiei şi a societatii, nu a fost mai bun. A rămas un delator, dar tăcea, fiindcă aici nu avea cui să dea socoteală de trecutul său, întrucât era necunoscut. Chipul lui era aspru, privirea rece, gestul nervos, sufletul închistat, vorba săracă. Nu ştim dacă înainte de moarte va pătrunde căldură în inima sa, dacă sufletul lui se va umili, dacă orgoliul lui va ceda, dacă Dumnezeu va fi primit în locaşurile lăuntrice ale inimii sale.

Aceste portrete şi multe altele neconsemnate aici sunt mărturia vie a monstruoasei mutilări sufleteşti care a fost opera de reeducare din Piteşti. Ea s-a desfăşurat la ordinele şi sub protecţia Securităţii locale, a Securităţii din Bucureşti şi a iniţiaţilor Comitetului Central al Partidului.

Nu cunoaştem decât elementele de jos ale ierarhiei care a condus reeducarea, printre care amintim: generalul Nicolski, colonelul Popic, colonelul Dulgheru (aceştia doi din urmă au emigrat apoi în Israel ori în America), calonelul Zeller (care s-a sinucis sau i s-a înscenat o sinucidere) colonelul Caller, colonelul Cârnu şi conducerea Penitenciarului Piteşti.

(din: Ioan Ianolide, Intoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucuresti, 2006)

Cititi si:

• CAZUL M. TU POTI FI URMATORUL REEDUCAT!
• 60 de ani de la inceperea patimilor reeducarii din inchisoarea Pitesti
• Parintele Calciu despre experimentul satanic de la Pitesti: TINTA A FOST SUFLETUL NOSTRU, DAR ULTIMA BATALIE A FOST CASTIGATA DE DUMNEZEU
• De la reeducarea prin tortura la reeducarea soft: abolirea constiintei, glasul lui Dumnezeu in om
• In spatele reeducarii si a dominatiei totalitare: tatal minciunii, ucigasul de oameni
• Intre TEROARE si… TORPOARE sau TAINA FARADELEGII IN ACTUALITATE
• Autodemascarea – spovedania satanica
• Virgil Maxim: ganduri despre povara reeducarii – marturisirea pacatelor
• “NU, DOMNULE!” – IMPOTRIVIREA SI RUGACIUNEA: CHEILE REZISTENTEI
• Parintele Calciu despre “dorul” de Aiud, rugaciunea din inchisoare si despre Pitesti
• INVIEREA DIN MLASTINA DISPERARII
• FERICITUL MARTURISITOR CONSTANTIN OPRISAN – “Nu a fost tanar mai schingiuit ca el la Pitesti”
• NUMAI CEL CARE VA AVEA INIMA BUNA VA REZISTA
• Parintele Gheorghe Calciu: PITESTI DUPA PITESTI
• CUVINTE VII DE LA PARINTELE CALCIU DESPRE SENSUL SUFERINTEI
• Al. Soljenitin - cum devine fiinta umana rea si cum devine buna?
• Carte despre “cum devin rai oamenii buni” – experimentul Zimbardo
• UPDATE – OAMENII CA OILE: avalansa de “exercitii”/experimente sociale “in vivo”. Ce se urmareste, ce invatam?

“Cele mai de temut forţe apocaliptice se află în sânul creştinătăţii şi s-au născut în conflict cu Hristos, conştiente de anticreştinismul lor”.

Dacă Hristos e cu noi, de cine ne vom teme?

Nimic nu e mai real decât sensul apocaliptic al istoriei. Mântuitorul Însuşi a vorbit despre Apocalipsă, iar Duhul Sfânt a inspirat pe Sfântul Ioan să scrie acea tainică şi minunată carte a Apocalipsei.N-ar fi de înţeles lumea fără Apocalipsă, oricât de puternice ar fi dovezile credinţei ori argumentele raţiunii.

Lupta este inevitabilă şi necruţătoare între puterile binelui şi ale răului. Puterile binelui îl invocă pe Dumnezeu, iar puterile răului lucrează cu Satana. Duhul Sfânt acţionează prin puterile binelui, iar duhul necurat acţionează prin puterile răului. În arena istoriei stau faţă în faţă două oştiri antrenate de două duhuri. Oamenii împătimiţi au devenit ei înşişi duh necurat şi nu mai au nevoie de invocarea satanei. Oamenii orgoliului, oamenii ateismului fac, prin voia lor, voia Satanei. Aşa se explică apariţia apocalipsei în istorie.

Sunt nesfârşite mijloace cu care se organizează răul în lume, el tinzând să cucerească sufletele, vieţile şi veşnicia oamenilor. Răul are o mare putere de seducţie şi multe argumente, încât este greu să i se reziste de către oameni slabi la minte, slabi de inimă şi slabi în credinţă. Răul în lume vine din inima oamenilor, trece prin mintea lor şi ajunge să stăpânească voia lor. Robiţi răului, oamenii gustă satisfacţia răului. Robind conştiinţele, răul devine spiritualitate neagră a lumii, care-i conduce destinele pe calea pierzării. Răul devine principiu, criteriu şi mod de viaţă şi de ordine istorică. Răul se organizează şi devine putere, putere peste conştiinţe, putere peste lume.

Răul nu se declară ca rău, ci se justifică drept bine, dar după rezultatele lui nefaste el se demască. Răul nu spune că vine de la diavol, dar refuză să se închine lui Dumnezeu şi prin asta îşi dezvăluie reaua credinţă. Răul minte vorbind adevăr, răul face rău justificându-l ca bine, răul urâţeşte lumea, deşi se prezintă ca un estet. Răul este ipocrit cu risipă de inteligenţă, dar vine o vreme când el se vădeşte gol-goluţ, respingător şi înspăimântător.

Lumea nu poate fi minţită la infinit. Seducţia răului poate fi dejucată de dorul după sfinţenie, de mintea clarvăzătoare şi de nostalgia veşniciei.

Oamenii pot transforma lumea fie în rai, fie în iad. Aceste două forţe tind să guverneze lumea şi bătălia este totală. În mod nevăzut, la bătălia istorică participă Hristos, dar şi satana, iar în chip văzut oamenii, folosind toată capacitatea lor, se organizează în forţe ale lui Hristos şi ale lui Antihrist. Tot binele şi tot răul din lume se categorisesc fie în forţe creştine, fie în forţe anticreştine.

Confruntarea apocaliptică nu trebuie văzută ca un război propriu zis, deşi are acest aspect, ci ca tentativă de a stăpâni lumea din toate punctele de vedere: spiritual, politic, economic, cultural, social, ştiinţific şi militar. Fiara vrea integral omul şi omenirea, cu toate cele spirituale ale ei, cât şi cu cele materiale, pentru toată viaţa şi pentru eternitate.

Există deci o încleştare apocaliptică pe plan politic, pe plan economic, pe plan artistic, în gândirea filozofică, în formele ştiinţifice, în orânduirile sociale, cât şi în conflictele militare. (…)

Poporul evreu trăieşte în Hristos printr-o rămăşiţă. Apostolul Pavel crede că se va mântui întreg poporul evreu. Acesta e un eveniment pe care omenirea îl aşteaptă, dar care nu se poate produce decât prin sinceră pocăinţă şi prin smerită slujire.

Dacă atitudinea antihristică a evreilor este atât de gravă prin lupta ei contra evidenţei, tot atât de gravă, tot atât de împotriva evidenţei este şi creştinătatea care-L minte şi-L maimuţăreşte pe Hristos.De la Nunta Fiului de Împărat sunt alungaţi şi evreii, dar şi creştinii nevrednici. Există deci o stranie oştire apocaliptică din rândurile creştinătăţii, care, după cum remarcam, nu foloseşte întotdeauna sabia, ci adesea aurul, ideile, cuvintele, legile, artele, ştiinţele şi falsele idealuri ale omenirii.

O altă forţă apocaliptică antihristică ar fi ateismul, care are multiple tentacule: materialism, pozitivism, evoluţionism, raţionalism, umanism, antropocentrism, ideologism. Oamenii se închină din nou la alţi zei făuriţi de ei înşişi, chiar dacă-i numesc ideologie, ştiinţă, artă ori politică.

Forţele apocaliptice antrenează omenirea în totalitatea existenţei ei. Cele mai de temut forţe apocaliptice se află în sânul creştinătăţii şi s-au născut în conflict cu Hristos, conştiente de anticreştinismul lor.

Sunt forţe apocaliptice şi din afara creştinătăţii, adică toate forţele ce prigonesc creştinismul. Creştinismul nu se răspândeşte prin sabie, dar multe forţe din lume, de n-am aminti decât islamismul, au aplicat sabia împotriva creştinismului. Modalitatea specific apocaliptică este războiul, nimicirea, moartea.

Cu cât omenirea s-a civilizat, cu atât au crescut şi formele ei apocaliptice. Răul e tot mai adânc în omenire, omenirea e tot mai numeroasă, civilizaţia e tot mai impunătoare, dar şi dezastrul apocaliptic e mai categoric. O iconomie supremă, neprevăzută şi nedorită de oameni, se manifestă în istorie.

Pentru creştini, sensul suferinţelor şi al dezastrelor este acela al curăţirii şi mântuirii. Pentru anticreştini, sensul suferinţelor şi al dezastrelor este o împătimire şi mai mare, un efort superior de revoltă şi orgoliu.

Adesea asistăm la un conflict între diverse forţe apocaliptice (desfrânata, şarpele, fiara), pornite toate spre dominarea lumii, şi în acest mod cele învinse măresc puterea celor triumfătoare. Creştinii să nu se amăgească însă cu lupta dintre fiare, căci fiara care se va sătura va fi mai puternică şi va fi un duşman mai de temut.(…)

Hristos este Cel ce biruie prin creştini. Hristos este Biruitorul, Mielul.

Să luăm aminte la vrednicia noastră în Hristos, căci Hristos vine şi trebuie să-L întâmpinăm în marea bătălie cu fiara apocaliptică“.

(in: Ioan Ianolide, Detinutul Profet, Ed. Bonifatie, 2009)

Legaturi:

• Ioan Ianolide – DETINUTUL-PROFET

• Ioan Ianolide: glasul celui ce striga sfasietor in pustia vremurilor de pe urma

• Ioan Ianolide despre Valeriu Gafencu, in urma cu un sfert de veac
• “Duceti Duhul mai departe!”

• Ioan Ianolide despre infranare si intelepciune in marturisirea adevarului
• TU POTI FI URMATORUL REEDUCAT! – fragment din “Intoarcerea la Hristos” de Ioan Ianolide
  
• CUM VEDEA IOAN IANOLIDE BISERICA IN COMUNISM

Intru pomenirea Craciunului martirilor inchisorilor si lagarelor sangerosului veac trecut…

dar cu gandul la toti fratii nostri necunoscuti care sunt si astazi rastigniti pe fel si fel de cruci, petrecand sarbatori inlacrimate si insingurate!

FRATI SI SURORI, SA NU UITAM SA PLANGEM CU CEI CE PLANG… MAI ALES DE SARBATORI! FARA ACEASTA NU VOM STI FERICIREA ADEVARATA A SARBATORILOR!

• Mircea Rusu – Colinda (de Radu Gyr)
  

 

“Dumnezeu de Sus

In inimi ne-a pus

Numai lacrimi grele (…)

Pentru osanditi

Ingerii grabiti

Nu aduc colinde (…)

Peste fericiri apuse

Tinde mana Ta, Iisuse!


Cei din inchisori,

Te asteapta-n zori,

Pieptul lor suspina,

Cei din inchisori,

Te asteapta-n zori,

Sa le-aduci lumina!

***


“O, brad frumos,
Copil bălai, Crăciun şi brad
S-au stins în alte zile,
Azi numai lacrimile cad
Pe-ngălbenite file…

În bezna temniţei mă frâng
Sub grele lespezi mute,
Şi-mpovărat de doruri plâng
Pe amintiri pierdute.

Omătul spulberat de vânt
Se cerne prin zăbrele
Şi-mi pare lespedea momânt
Al tinereţii mele…”.

(Ioan Ianolide – Intoarcerea la Hristos. Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 262).

*

O, brad frumos, ce sfânt erai

În altă sărbătoare,

Mă văd copil cu păr bălai

Şi ochii de cicoare.




Revăd un alb şi sfânt cămin

Şi chipul mamei sfinte,

Imagini de Crăciun senin

Mi-apar şi azi ‘nainte.




Un brad cu daruri şi lumini

În amintiri s-arată.

Prin vis zâmbeşte ca un crin

Copilul de-altădată.




Azi nu mai vine Moş Crăciun

Ca-n noaptea de cenuşă,

Ci doar durerile-mi s-adun’

Să-mi plângă după uşă.




Trosneşte lacătul de fier,

Se stinge câte-o viaţă,

S-aude glas de temnicer

Pe lespedea de gheaţă.




Omătul spulberat de vânt

Se cerne prin zăbrele

Şi-mi pare temniţa mormânt

Al tinereţii mele.

(Radu Gyr – O, brad frumos).

*

“Crăciunul anului 1941, când abia împinisem 15 ani, l-am petrecut în închisoarea Sibiu, pe atunci loc de detenţie pentru minori. Ocupam noi minorii, două celule mari, cu paturi suprapuse, în care eram înghesuiţi aproximativ 40 de Fraţi de Cruce…”Vorbitorul” era o dată pe săptămână, Duminica. Aveam voie să scriem o dată pe lună acasă…

Îmi aduc aminte şi acum de una dintre scrisorile trimise mamei mele în preajma Crăciunului.

Mamă dragă,
Dintre gratii, printre lacrimi şi suspine,
Sărutând nebun, zăbrele, cred că te sărut pe tine;
Dar de-odată fierul rece-l simt pe buze: vai, ce grea
Este soarta ce desparte pe copil de mama sa.

Acel Crăciun la 15 ani, mi-a marcat toate aducerile aminte”

Dr. Flor Strejnicu din Cisnădie-Sibiu

(Din: Crăciunul în închisorile sistemului ateu totalitar)

***



Crăciunul în temniţe

dr. George ENACHE

Luni, 28 Decembrie 2009

Din mulţimea de oameni care au trecut prin infernul închisorilor comuniste, puţini au avut ocazia şi puterea să mărturisească pentru cei de azi tragediile de care au avut parte. Cu atât mai mult mărturiile acestora sunt preţioase, cu cât nici un dosar al Securităţii nu consemnează durerea, dar şi măreţia suferinţelor din temniţă.

Citind aceste mărturii, observăm, dincolo de diversitatea lor inerentă, două elemente care-i preocupă pe toţi cei care au cunoscut experienţe carcerale: controlul asupra timpului şi căutarea unei căi de a ieşi din cotidianul sordid şi oribil al închisorii.

În temniţă, timpul era de o îngrozitoare monotonie. Viaţa se desfăşura între somnul chinuit, cu lumina aprinsă şi mâinile în afara păturii, inspecţiile gardienilor, corvezi şi, mai ales, bătăile fără număr. Un ritm implacabil, care nu făcea altceva decât să transforme deţinutul într-o maşinărie lipsită de orientare. Deţinuţii nu mai ştiau în ce zi sau chiar în ce an erau, timpul petrecut convertindu-se într-o eternitate a suferinţei. Părea că nicicând nu va mai exista un altfel de mâine, lucru care putea conduce la deznădejde, extrem de periculoasă pentru un deţinut.

De aceea, ca nişte câini de vânătoare, închişi, adulmecau timpul, încercând să-i simtă ritmurile şi schimbarea. Mulţi dintre cei închişi consemnează faptul că de mare ajutor le-a fost sunetul îndepărtat al clopotelor bisericilor, care şi-au regăsit astfel rostul din vechime, de a ordona şi orienta existenţa oamenilor. Însă, mai mult decât soneria unui ceas, clopotele aduceau celor închişi ritmurile timpului sacru, ale sărbătorii, transformând astfel radical existenţa impus unidimensională a celor arestaţi. Unul dintre cele mai aşteptate momente era sărbătoarea Crăciunului.

Motivele acestei aşteptări sunt lesne de înţeles. Crăciunul este sărbătoarea renaşterii speranţei pentru întreaga umanitate, deoarece acum Fiul Domnului S-a născut spre mântuirea noastră. Crăciunul este, de asemenea, o sărbătoare a familiei, reunită sub semnul miracolului vieţii. Şi, nu în ultimul rând, ieslea încălzită de suflarea animalelor unde S-a născut Pruncul Iisus este un semn al acelui loc pe care fiecare şi-l doreşte pentru a se regăsi (casa, mănăstirea, pustia, drumul etc.).

Pentru condamnaţi, Crăciunul era deopotrivă prilej de tristeţe şi bucurie. Unii îşi aminteau de casă, de familie, de masa îmbelşugată şi, văzând realitatea crudă în care se aflau, alunecau în deznădejde. Aceştia erau însă scoşi din această stare de cei cărora gândul la cei dragi le încălzea sufletul, amintindu-le că, dincolo de ziduri, există o altă realitate, pentru care merită să se lupte până la capăt. Cu toţii deveneau conştienţi că, dacă Hristos S-a întrupat pentru noi, atunci totul devenea posibil, chiar şi pentru cei aflaţi în „mlaştina disperării“.




Ascultau slujba, făcută de preoţii închişi, prin semnale morse.

În aceste condiţii, totul în închisoare se transforma. Prin semnale morse, de la o celulă la alta, deţinuţii îşi urau cele cuvenite de Crăciun, apropiind apoi urechea de calorifere, pentru a auzi slujba făcută, tot prin morse, de preoţii închişi. Colţul uscat de pâine devenea o masă îmbelşugată, luată adesea lângă ferestruica strâmtă a celulei, de unde condamnaţii se străduiau să vadă stelele cerului, asemeni magilor odinioară, căutând steaua care să-i călăuzească către Iisus şi către ei înşişi.

Şi, cum nu se poate să întâmpini Naşterea Domnului fără colinde, deţinuţii din temniţele comuniste I-au cântat lui Iisus în fiecare Crăciun petrecut după gratii. Astfel, Fiul năştea în inimile lor, iar catacombele umede deveneau Ieslea din Bethleem.

De cele mai multe ori, gardienii nu aveau ce face în faţa bucuriei discrete şi a acţiunilor tenace ale deţinuţilor. Însă, cu anumite prilejuri, puterea atee a încercat să lichideze şi această „problemă“. Mai ales cei care au trecut prin cumplitul „experiment Piteşti“ au consemnat îngroziţi cum, cu prilejul marilor praznice creştine, deţinuţii erau adunaţi şi obligaţi să participe la „ceremonii“ prin care erau blasfemiate misterul Întrupării şi al răstignirii Mântuitorului, în ideea că, astfel, Dumnezeu va fi alungat din inimi. Aceste lucruri au fost atât de teribile, încât mulţi dintre supravieţuitori au evitat să vorbească despre acestea. Nici noi nu vom discuta pe marginea acestor orori acum, în zilele când cinstim Naşterea Domnului.

Toţi cei care au petrecut măcar un Crăciun în închisoare i-au păstrat neştearsă amintirea. Memoria acelor zile şi a colindelor cântate de cei închişi în temniţele comuniste dorim să o aducem în atenţia cititorilor de azi, prin intermediul unor fragmente din ceea ce numim „literatura de detenţie“. Unele dintre aceste fragmente sunt binecunoscute, altele mai puţin. Toate însă mărturisesc că lumina lui Iisus a pătruns până şi în cel mai întunecat ungher al sinistrului sistem penitenciar din România comunistă.



Spovedania

„Deţinuţii flămânzi, îngheţaţi, zdrenţăroşi, îngroziţi, păreau nişte stafii. Complet izolaţi de lume, înghesuiţi în celule mici, ne sfârşeam ultimele puteri trupeşti şi sufleteşti…

În Ajun mă mărturisisem, la semnalul dat în ţeava caloriferului dintr-o celulă unde era un preot. Acesta a făcut dezlegările pentru Sfânta Spovedanie. Fiecare se aduna în sineşi în faţa lui Dumnezeu şi se privea ca-n oglindă în goliciunea sa de humă străbătută de ispite. Gândurile sunt intense şi năprasnice în temniţa în care stai şaisprezece ore pe zi condamnat la inactivitate, fără a mai avea ce discuta cu vecinii. Aici sufletele se pipăie reciproc unele pe altele.

După ce toţi ceilalţi s-au culcat, eu am rămas rezemat de capul patului, cu pleoapele lăsate, cu capul ridicat, rugându-mă în ritmul pulsului pe care-l auzeam şi-l simţeam bine. Încercam să-L descopăr pe Iisus şi-L chemam în acea scurtă Rugăciune a inimii. Uitam de foame, ger şi teroare. Timpul se dilata, devenea lent, imens şi calm. Sufletul acoperea lumea şi evada din temniţă. Încercam să lepăd totul şi să rămân numai cu Dumnezeu. Bucurii mă inundau în cele din adâncuri, înţelesuri noi se desluşeau şi cerurile se deschideau uimitor“.

(Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)




Amintirile din Crăciunul copilăriei

„Ajunul Crăciunului. Când se înserează, se aşterne o linişte tristă peste celular. Privesc printre zăbrele, iar dincolo de oblonul care ne închide orizontul zăresc o fulguire uşoară…

Se aude un murmur înăbuşit de colindă. Aurora Ile nu rezistă şi plânge iar, ca la Crăciunul de anul trecut. Este al doilea Crăciun pe care-l petrecem în vecinătate. Nu este puţin lucru să ai un prieten în apropiere. Oare ce-or fi făcând părinţii noştri în acest al doilea Crăciun fără noi?

După momentul de emoţie şi nostalgie, revenim la constanta noastră bună dispoziţie. În convorbirea care începe între noi, părintele Gavril Stan îşi exprimase convingerea că celălalt Crăciun îl vom sărbători acasă. Devenim brusc optimişti…

Se apropie Crăciunul. Peste Munţii Gutinului ninge ca în poveşti… Barăcile sunt îmbrăcate în haină albă, iar, pe hornuri, fumul se înalţă spre cer ca o coloană a infinitului. Peisajul este ca dintr-o poezie de Coşbuc. Totul aminteşte de Crăciunul din copilărie. Prin barăci, pe galerie, pretutindeni se colindă. O undă de nostalgie şi tristeţe colindă prin sufletele noastre. Oare câte Crăciunuri vom mai sărbători în ocnă sau în temniţă?

Ce răscolitor sună colindul prizonierilor din Siberia: «La fereasta amintirii ne-adunăm/ Cântecul de altădată, colindăm…». Cu ecoul colindelor în suflet, intrăm în anul Domnului 1954“.

(preot Liviu Brânzaş, Raza din catacombă)



„Sunteţi singuri izolaţi/ Fără părinţi, fără fraţi/ Ca o pleavă aruncaţi“

„La Închisoarea Târgşor, cea mai intens trăită sărbătoare a fost Crăciunul anului 1949. Cei de la izolare au prins un moment de neatenţie a gardienilor din curte şi ne-au colindat. La rândul nostru, doi flăcăi, Grigore Istrate şi Iacob Ilie din Piatra Neamţ, i-au colindat pe cei de la izolare şi Istrate le-a compus la repezeală o urare, un fel de pluguşor:

Sunteţi singuri izolaţi

Fără părinţi, fără fraţi

Ca o pleavă aruncaţi.

Nu ne temem, astea toate

Le-om trece cu sănătate

Căci avem un Tată-n cer

Şi o mamă tot la fel

Şi un Fiu ce ne-nfrăţeşte

Şi cu harul ne sfinţeşte.

Umila noastră urare

Primiţi-o la izolare!

Nu cerem colaci, nici bani,

Ci dragoste, la mulţi ani!“

(Gheorghe Andreica, Reeducările comuniste)

*



Colindele durerii

Cerul şi-a deschis soborul

- Lerui, Doamne, Ler -

şi-au pornit cu pluguşorul

îngerii prin cer.

Merg cu pluguri de oglindă

şi de giuvaier,

toţi luceferii colindă

- Lerui, Doamne, Ler -

Vântul suflă cu lumină

- Lerui, Doamne, Ler -

în buhai de lună plină

legănat în ger.

Patru heruvimi în haine

albe de oier

răspândesc în lume taine,

- Lerui, Doamne, Ler -

N-au venit cu grâu la poartă,

ci au rupt din ger

stele mari ca să le-mpartă,

- Lerui, Doamne, Ler -

Şi-n Florar de roade grele

- Lerui, Doamne, Ler -

Va fi câmpul cer de stele

Tolănit sub cer…

Singur tu aştepţi în tindă,

suflete stingher,

nesosita lor colindă,

-Lerui, Doamne, Ler -

Nici un înger nu mai vine

fâlfâind mister,

cu o stea şi pentru tine,

-Lerui, Doamne, Ler -

(Radu Gyr, Colind ceresc)

*

A pornit ca şi-alte dăţi,

Prin troiene de nămeţi,

Ieri aşa, cam pe la toacă,

Cu mustăţi de promoroacă,




A pornit hoinar la drum,

Şi-i deja pe-aproape-acum,

A pornit, copiii spun,

De departe, Moş Crăciun.




Moş Crăciun cu barba albă,

Vino-n noaptea asta dalbă,

Treci cortina cea de fier

Şi vino cu Lerui-Ler.




Vino şi la casa noastră

Şi ne bate la fereastră,

Vin batrâne-n fapt de seară,

Şi la cei fără de Ţară.




Moşule cu zâmbet drag,

Vino şi la mine-n prag.

Şi te rog să nu-mi aduci

Nici stafide şi nici nuci.




Roşcove şi jucării,

Să le ţii pentru copii.

Mie, Moş Crăciun, îţi cer

Să-mi aduci un colţ de cer,




Din îndepărtata Ţară,

Ferecată-n grele fiară.

Moş Crăciun te rog mai adă,

Doar un bulgăr de zăpadă.




Bulgăraş de albă nea,

Să-l lipesc pe faţa mea,

Obrajii să-l încălzească,

Lacrimile să-l topească.




Moş Crăciun, Moş Crăciun,

Aş mai vrea ceva să-ţi spun.

Înainte de-a veni,

Treci la mândra într-o zi.




Şi din părul ei bălai,

O şuviţă tu să-i tai.

Şi să mi-o aduci apoi,

Când ai să ajungi la noi.




Moş Crăciun şi, de-ai putea,

Încă aş mai vrea ceva.

Şi te rog, te rog în şoapte,

Cel puţin pentru o noapte,




Pentru noaptea de Crăciun,

Moşule cu zâmbet bun,

Ca-n poveşti, pe-un nor de pară,

Adă-ne întreaga Ţară.

(N. S. Govora, Crăciun 1951)

*

Din slava Ta cerească Te coboară,

Spre Bethleemul sufletului meu

Şi-n staulul smereniei, Fecioară,

Intrând, să naşti pe Unul Dumnezeu.




Să-L înfăşori în cântece de slavă,

Ca-n scutece subţiri de bumbăcel;

Şi ca-ntr-o iesle plină de otavă,

În pacea Duhului să-L culci pe El.




Pleca-vor magii, soli din altă zare,

Călăuziţi de focul alb de stea,

S-aducă nou prinos de închinare,

La staulul smereniei, Doamna mea.




Ci eu voi pune-n mâna lor batrână

Tot aurul cuvântului isteţ;

Voi făuri din versul meu, Stăpână,

În jarul gândului comori de preţ.




Căldura rugăciunilor de seară

Va-nfierbânta cădelniţele reci;

Tămâia magilor va arde iară,

Cu fum de proslăvire până-n veci.




Şi ca să fie plină dăruirea,

Voi presăra în visteria lor,

Cu boabele de smirnă grea, iubirea,

Cea fără de prihană şi cu dor.




Ştiu că nu-s vrednică, Fecioară,

Să-ţi fiu în noapte acoperământ;

Ci-n mila Ta din ceruri Te coboară,

Să naşti în duhul meu pe Unul Sfânt.

(Zorica Laţcu, Întrupare)

(…)

(sursa: Ziarul Lumina)

Vezi si:

• A venit si-aici Craciunul, sa ne mangaie surghiunul…
• Azi Craciunul s-a mutat din palat la inchisoare, unde-i Domnu-ntemnitat
• UN CRACIUN LA INCHISOARE… – marturiile Duhului in emisiuni radio
• “Colind sarac” de FERICITUL MARTIR MIRCEA VULCANESCU
• UN CRACIUN DE TRISTA AMINTIRE

(va urma)