CHIPURILE

Trei crai de la Răsărit

Baltazar

Spirică

Poartă mustăţi şi barbă, de câlţi ori de iarbă. E îmbrăcat într ‘un halat; decorat şi înstelat.
Şi mâna lui de maur, poart ‘un bulgăre de aur.

Melchior

Măriuca

E chior. Are barbă de fuior. Cu stânga ţine un ulcior. Poartă şalvari şi ochelari şi un halat înstelat şi decorat. Pe cap, poartă potcap de hârtie ascuţit, peste el coroană de carton poleit şi totul învelit într ‘un turban făcut dintr ‘un tulpan. În dreapta are un ochian.

Gaspar

Sandra

Negru, tuciuriu, smolit, cu dop ars de un chibrit. Poartă şi el un halat decorat şi înstelat
şi un turban făcut dintr ‘un tulpan. Şi ca nimic nespus să nu rămăie,
în mâna lui de lămâie are un vas cu tămâie.

Curtea lui Irod

Irod

Năică

E cam nerod. Poartă haine împărăteşti şi mustăţi mari ungureşti,
care se apleacă ‘n jos când priveşte fioros.

- Poartă coroană regală făcută de poleială.

Irodiada

Vivi

E frumoasă şi are rochie de împărăteasă. Peste părul de beteală, poartă coroană de poleială.

Un soldat

Charlie

E îmbrăcat ca tot natul, dar poartă, drept cască, o mască şi pentru crimă,
are spadă de scrimă.

Oastea Domnului

Îngerul

Ioana

Dalb, îmbrăcat în alb, în halat înstelat de gradel şi drept aripi poartă legate din spate şi de mâini două prosoape albe la fel. Sau dacă vrei să dai de cheltuială, are aripi aurite de poleială. Pe cap are o aureolă legată de frunte cu o banderolă, de carton aurit, poleit la fel.

Şi drept singură aşezare, îţi trebuie tot timpul în fund, o pânză mare, pe care să fie pictate câteva stele argintate şi la mijloc, să se vadă, o stea mai mare, cu coadă. Drept stea poţi să pui un felinar de pom de Crăciun, sau o lampă de buzunar. La Irod şi Irodiadă, două jeţuri ca să şeadă. Şi când umblă Magii „ Velerim”, lumina trebui să cadă pe-o criptă din Vicleim.

SCENA I

O răspântie. Trei drumuri. O stea. Craii intră pe rând.

Melchior

(vine prin dreapta şi vede pe Baltazar care vine prin stânga)

Cine eşti? De unde vii?
A cui cale o aţii?

Baltazar

Eu sunt Baltazar,
Rege, nu tâlhar,
Şi la Babilon
Este al meu tron.

Melchior

De-i adevărat,
Că eşti împărat,
Ce cauţi pe drum,
La ceasul de-acum?

Baltazar

Astă noapte ‘n vis,
Cerul s’a deschis,
Şi-am văzut o stea,
Pe care scria,
În cruce frumos:
„Iisus Hristos”.
Neştiind aste semne
Ce puteau să’nsemne,
Plecai după stea,
Poate voiu afla.
Dar tu cine eşti
Care mă opreşti?

Melchior

Eu sunt craiul Melchior,
Împărat şi vrăjitor
Şi Mag foarte învăţat,
Ce dă tuturora sfat,
Şi care citeşte ‘n stele,
Faptele bune şi rele.
Fiindcă orice faptă ‘n lume,
Nu rămâne fără urme.
Şi pentru toţi cei ce se nasc şi pier.
S’aprinde şi se stinge o stea în cer.
Visul tău mi se pare tare ciudat,
Ceva la fel mi s’a ‘ntâmplat.
Pierdut în visurile mele,
Mă rătăcisem printre stele,
Şi ‘ncercam cu ochianul meu
Să străbat pân’ la Dumnezeu;
Când, deodată, ‘n cer iscoadă,
Văzui o mândră stea cu coadă,
Care cobora spre pământ,
Mânată par’că de un vânt!
Steaua pe cer se oprea lin,
Deasupra, la Ierusalim.
Am priceput atunci îndat’
Că s’a născut un împărat,
Puternic, sfânt şi înţelept,
Ocrotitor al celui drept.
Am pus deci smirnă ‘ntr’un ulcior
Şi luai cărarea la picior
Să-l caut şi să-l găsesc,
Să mă ‘nchin lui şi să-l cinstesc.

Baltazar

Ochii mei par’că s’au deschis,
Cred că ne potrivim în vis.
Steaua ce ni s’arată sus,
E semn că s’a născut Iisus!

Melchior

Nu vrei să mergi atunci cu mine,
Să-l găsim?

(se aude un sgomot)

Baltazar

Ba vreau!

Melchior

Dar ia stai! Cine vine?

(Gaspar intră prin stânga)

Gaspar

V’am ascultat vorbind
(către Melchior) Mă iartă!
Şi eu sunt rege, dar de şatră
Şi-alerg cerşind din poartă ‘n poartă,
Că sărăcia nu mă iartă.
Neştiind unde mă mai duce,
Poposii colea la răscruce.
Şi-am dat în bobi cu linte fiartă,
Să-mi aflu soarta ‘n oala spartă.
Când colo, ‘n loc să se încurce,
Bobii s’au risipit în cruce.
Am stat mult timp la ‘ndoială,
Ce ‘nseamnă aiastă rânduială?
Însă când v’am auzit,
Gândul mi s’a limpezit,
Şi din graiul vostru-ales,
Semnul sfânt am înţeles:
Undeva pe lume,
S’a născut anume,
Un mândru fecior,
Domn mântuitor,
Care s’a întrupat,
Astăzi minunat,
Şi pentru sărac,
Şi pentru bogat,
Şi pentru ţigan,
Şi pentru ‘mpărat,
Să scape de chin,
Pe orice creştin.

(tainic, către ceilalţi, care se apropie de el)

Dar aici i-un cui,
Pe care vi-l spui:
Ca să-i mântuiască,
Au să-l răstignească!

Baltazar

(se dă înapoi înspăimântat)

Vai, dar cum se poate?

Melchior

(acelaş joc)

Vorbeşti fără şir!
Cum poate fi pruncul, rege şi martir?

Gaspar

(tainic, apropiindu-i iarăş)

Asta-i o minune,
Ce nu v’o pot spune.
Hai să-l căutăm,
Poate că aflăm.

(Se aprinde steaua pe cer).

Baltazar

Uite steaua, s’a mişcat!

Melchior

Par’că s’a şi apropiat!

Gaspar

Uite steaua! Ce mai stea!
Hai degrabă după ea!

(Pleacă prin fund, spre stânga şi în timp ce se schimbă scena,
se aude cântând: „Trei păstori se întâlniră”).

SCENA II

Un palat. Două tronuri. O straje. Irod şi Irodiada stau pe tron.
Soldatul stă la dreapta în faţa tronului.
(Se aude sgomot mare afară).

Irod

Irodiadă, Irodie
Cine face atâta gălăgie?

Soldatul

Ce să fie stăpâne? Au venit
Trei Crai de la Răsărit.
Prin tot târgul au umblat
Şi pe toată lumea au întrebat:
Unde s’a născut un împărat?

Irodiada

Cine să fie oare, cine?
Nu eşti tu regele? Nu se cuvine
Să se închine toti întâi la Tine?
Ce alt împărat s’a născut? De unde vine?

Irod

Aduceţi-i aici degrabă,
Vreau să ştiu cu ce fel de treabă
Au venit? Şi cine vrea să fie
Stăpân la mine în împărăţie?

Soldatul

Iată-i!

(Magii vin, se închină lui Irod).

Irod

(către Magi)

Trei crai de la Răsărit,
Care pân’aici aţi venit,
Sunteţi chipuri pământeşti,
Sau năluci mari îngereşti?
Spuneţi-mi ce căutaţi,
Şi ‘ncotro Vă îndreptaţi?

Baltazar

Am plecat din Assiria,

Melchior

Pertida,

Gaspar

Etiopia,

Melchior

Ca să aflăm pe Messia,

Gaspar

Cel prezis de Eremia.

Melchior

Semn în cer s’a arătat,
Că se naşte-un împărat.

Gaspar

Şi din fund de Răsărit,
Spre stea am călătorit,

Melchior

Să-l aflăm şi să-l urmăm.
Şi lui să ne închinăm.

Gaspar

Dar aici dac’am ajuns,
Steaua ‘n nor ni s’a ascuns

Melchior

Semnul dacă-l ştii ceti,
Domnul s’a născut aici.

Irod

Eu sunt Irod împărat,
Şi aici e-al meu palat,
Domnesc în ţara peste care am fost aşezat,
Şi cred în zeii pe care i-am apucat,
În zeii zeilor,
Ai fariseilor,
Ai cărturarilor,
Şi-ai Saducheilor.
Dacă în pasul vostru nu e viclenie,
Împăratul căutat sunt eu,
Şi trebuie să Vă închinaţi mie!

Gaspar

Prea luminate împărate,
Şi noi suntem stăpânitori de gloate.
Dar dacă proorociile,
Îşi au toate tăriile
Domnul căruia ne ‘nchinăm,
E un prunc neştiut, şi pe el vrem să-l aflăm!

Irod

Ce mă tot amăgiţi cu proorocia?
Una ştiu. Că sunt singur Împărat,
Aici. Şi că-i a mea toată moşia,
Pe care o aţi călcat, în lung şi’n lat,
Vorbind fără de cuviinţă,
De lucruri despre care n’aveţi ştiinţă,

Baltazar

Pentru asemenea ştiinţă,
Mai trebuie şi credinţă.

Irodiada

De ce ştiinţă şi de ce semne vorbiţi?

Irod

Eu ştiu ce-am apucat,
Şi degeaba încercaţi să mă zăpăciţi,
Cu vorbe pe care numai voi le ghiciţi.

Irodiada

Regele ‘n văzul tuturor e uns;
De ce ar fi Regele vostru ascuns?

Irod

Una să ştiţi: Eu apăr ce-am preluat,
Şi dacă ridicaţi alt împărat,
Aflaţi că a mea urgie,
Îl va lovi cu străşnicie.

Melchior

Chiar de vei cuteza, să ştii că-i greu,
Să te împotriveşti lui Dumnezeu.

Irod

(poruncitor, către ostaş)

Soldaţi înarmaţi! Degrabă îi luaţi,
Şi’n temniţă îi băgaţi!

(Soldatul se repede spre Magi.
Dar îngerul îi taie calea. Se aud tunete şi se vad fulgere).

Irod

Ce semne ciudate!
Magii ăştia umblă cu puteri necurate.

Irodiada

(pentru sine)

Dar dacă vor fi având dreptate?
Ei în temniţă pot pieri,
Şi împăratul nou tot se va ivi!

(către Irod)

Împărate, Prea luminate,
Ascultă-mă, fă bunătate,
Oaspeţii tăi îi cinsteşte,
Cum e de cuviinţă bătrâneşte.
Şi cu puţină viclenie,
Poţi afla mai mult decât cu străşnicie!

Irod

(reculegându-se, către Magi)

Voi zeii zeilor,
Şi fariseilor,
Şi cărturarilor,
Care căutati în stele,
Şi vă amestecaţi în treburile mele,
Dacă ce spuneţi voi e adevărat,
Şi dacă s’a născut un Împărat,
Căutaţi-l şi dacă-l găsiţi,
Şi pe mine să mă vestiţi,
Că vreau şi eu să vin
La el şi să I mă închin.

(Magii ies)
(către soldaţi)

Soldaţi înarmaţi,
Degrabă să-i urmaţi,
Şi ‘n orice casă se vor duce,
Faceţi pe uşă câte-o cruce.
La noapte, pe ‘ntuneric, peste tot intraţi,
Şi toţi pruncii mai mici de un an îi înjunghiaţi.
Plecaţi, marş, şi executaţi!…

(către Irodiada)

Acum, cu toată ştiinţa lor,
Tot eu o să rămân stăpânitor!

(în timp ce se schimbă scena,
se aude cântând: „O puternice Iroade”).

SCENA III

La ieslea din Vicleim. Întunerec. Magii dorm sub stele. Lumina lor palidă îi luminează numai pe ei. Se aude cântând: „Dacă Magii au plecat!”

Baltazar

(deşteptându-se)

Credeţi că mai avem mult de umblat,
Pân’ să aflăm pe-al lumii Împărat?

Melchior

(la fel)

De când am fost plecaţi de la Irod,
Nu a rămas necercetat un colţ de pod.

Gaspar

(urmând)

Dar steaua de sub nori nu vrea să iasă,
Şi noi degeaba căutăm din casă ‘n casă

(Se aprinde steaua deasupra, luminând şi pe înger, care apare în faţa lor.
Lumina ieslei se aprinde într’ o parte).

Îngerul

Voi, trei Crai de la Răsărit,
Ce spre stea aţi călătorit,
Pruncul atâta căutat,
Nu s’a născut într’un palat.
Cel ce va scăpa lumea de nevoi,
S’a născut într’un staul printre boi.
În jurul lui, păstori şi îngeri cânt:
Domnului slavă, pace pe pământ.

Magii

(cad în genunchi şi cântă: „O ce veste minunată!”)

Baltazar

(înaintând spre lumină)

Stăpâne, eu sunt craiul Baltazar,
Şi ţi-am adus un bulgăre în dar,
Scos din pământ, dar faţa-i lucitoare,
Pare că fură razele din soare.

Melchior

Eu smirnă ti-am adus.

Gaspar

Şi eu tămâie,
Ca mirosul ei bun să te mângâie.

Îngerul

(către Magi)

Trei Crai de la Răsărit.
Care bine ati venit,
Întoarceti-vă acum,
Însă luaţi-o pe alt drum,
Pentru că Irod Împărat,
A pus gând rău pruncului minunat.

(către mumă)

Iar tu Iosife şi Mărie,
Fiţi gata de călătorie,
Puneţi pruncul pe o asină,
Şi fugiţi în ţară streină!

(în timp ce se schimbă scena, se aude cântând: „Nouă azi ne-a răsărit”)

SCENA IV

Palatul lui Irod din scena a II-a. Irod şi Irodiada stau pe tron.
Soldatul stă în fund, la dreapta, îngerul la stânga tronului.
(Se aude din nou cântând: „O puternice Iroade”)

Irod

Soldaţi fără minte, ce-ati făcut,
Urma celor trei Crai de aţi pierdut?

Soldatul

Stăpâne, porunca ţi-am ascultat
Şi pe toţi copiii din ţară i-am înjunghiat!
Dar pe Magi i-am căutat în zadar.
Dumnezeu a scăpat pe cel cu har.
Un înger a şters urmele lui,
Să-l prindă n’a fost cu putinţă nimănui.
El a plecat în Eghipet departe,
Şi acum, un pustiu de el te desparte.

Irod

(deznădăjduit)

Aşadar, e viu, Împăratul, viu!
Ce să fac să-mi scap tronul, nu mai ştiu.
Ajutaţi-mă, ajutaţi-mă ostaşi!
Am ajuns în zadar un ucigaş.

Soldatul

(aspru)

Nu-ţi mai putem ajuta cu nimic.
Noi te putem apăra de inamic,
Dar de cugetul tău, nu putem
Să te apărăm, chiar dacă vrem.

Irod

(rugător şi sfâşietor)

Irodiadă, vino-mi tu în ajutor,
Simt că ard, că mă prăpădesc, că mor!

Irodiada

(ca de piatră)

Nici eu nu am nici o putere să-ţi ajut.
Ai rămas singur, cu răul pe care l-ai făcut.

(Se aud afară ţipete de copii)

Irod

Vai de mine, vai ce viată amară!
De acum eu nu mai pot privi afară,
Fără să aud ţipetele celor înjunghiaţi.
Astupaţi-mi urechile…Astupaţi!
De-acum nu-mi voiu mai putea găsi somnul

Îngerul

(luminându-se, deodată, către Irod)

Aşa e, dac’ai mâniat pe Domnul!
El singur te mai poate ajuta
Şi numai dacă te căieşti de fapta ta!
Când lumea se va mântui prin jertfa Lui,
Domnul va şterge lacrima oricui.
Iar vaietele pruncilor spre cer,
Se vor preface ‘n cântece de Ler’.

Irod

Doamne, credeam că rostu-mi pe pământ
Este să apăr vechiul legământ
Orbit am fost să nu văd slava Ta,
N’am drept la milă. Fie voia Ta!

Îngerul

(întorcându-se spre lumea care priveşte)

Iar voi, care astă-seară ascultaţi,
De la ce vedeţi acum, pildă să luaţi
Voia lui Dumnezeu în toate să ‘mpliniţi,
Dacă voiţi să trăiti fericiţi.

(Se stinge lumina şi se aude cântând: „Astăzi s- a născut Hristos!”)

sfârşit

Sursa: Mircea Vulcanescu, Vicleim, Ed. Paideia

***

• Formula As: Vicleim in patru acte

Printre marile noastre tresariri sufletesti se numara si Craciunul. Nici o alta sarbatoare nu straluceste atat de tare in amintire, nu poarta atata aur in tiparele ei. O legatura tainica, nedesfacuta, ne leaga de el si ne face sa-l punem alaturi de marile noastre iubiri. Este si cazul povestii pe care v-o oferim, rostita de una din marile noastre doamne de altadata, Mariuca Vulcanescu, fiica marelui filosof si eseist, Mircea Vulcanescu.

Rasfatul vietii 

Actul intai – Copilaria

Mariuca Vulcanescu este fiica cea mai mica a filosofului si eseistului Mircea Vulcanescu, intelectual de exceptie din asa numita “generatie de aur” interbelica, alaturi de Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, si Nae Ionescu. Locuieste intr-un apartament modest, plin de carti, tablouri si fotografii si isi imparte singuratatea cu pianul copilariei, salvat ca prin minune de confiscarile comuniste, si cu un scaunel cu speteaza inalta, pe care l-a mostenit de la bunica ei. La inceputul acestui decembrie fara zapezi, a avut bunavointa sa ne primeasca si sa-si aduca aminte de sarbatorile de altadata, in aburii parfumati ai unui ceai englezesc.

- Suntem in apropierea minunatelor sarbatori de sfarsit de an si, orice am face, nu ne putem rupe din magia asteptarii lor. Cum era sarbatoarea Craciunului in primii ani ai vietii dumneavoastra?

- In vremea copilariei mele, Craciunul era mult mai misterios decat este acum. De fapt, inca de la Sfantul Nicolae, plutea emotia in casa noastra. Era un fel de tensiune cu intimidari, cu oarece teama, sfaraiam de placere si incantare asteptand. Iar Ajunul Craciunului, momentul venirii Mosului, era apogeul acestei stari de surescitare, care tinea aproape cat toata luna decembrie. Stateam cu sora mea in camaruta din mansarda casei din str. Popa Soare si, pentru ca stiam ca n-am fost prea cuminti, nici nu indrazneam sa tragem perdeluta de la usa, ca sa-l vedem pe Mos Craciun. Mosul nu se lasa “vazut”, il auzeam doar, ii auzeam pasii grei, si cand eram chemate, o zbugheam pe usa si ne trezeam in fata bradului impodobit deja. Nu stiu de ce am ramas cu impresia ca parca am zarit totusi, odata, cizma rosie a Mosului care iesea pe usa din dos. Iar un an mai tarziu, parca, parca, mi s-a parut ca recunosc si cocul bunicii iesind de sub caciula Mosului. Si cu toate acestea, chiar si dupa ce am mai crescut si am inteles cine aduce bradul impodobit si darurile, niciodata in casa noastra n-a fost abandonata traditia sarbatoririi si asteptarii Craciunului. Bradul nostru nu era urias, asa cum vedeam an de an la verii mei, era cam de inaltimea tatii, dar ne adunam intotdeauna in jurul lui si-i cantam bucuria noastra, in zeci de colinde. Cred ca n-au fost brazi mai colindati in vremea aceea, cum erau ai nostri. Nu poate fi nimic mai frumos, decat sa stai cu ai tai si sa canti colinde vechi, langa un brad impodobit, care-ti aduce sarbatoarea in casa.

- De unde stiati atatea colinde? Era Bucurestiul, pe vremea aceea, un loc in care se pastra traditia colindatului?

- Colindele le-am invatat de la parintii mei. Tata a fost la un moment dat asistentul lui Dimitrie Gusti si, impreuna cu mama, l-a insotit in multe din campaniile lui de cercetare sociologica, chiar si atunci cand pleca departe de Bucuresti, in Basarabia, de exemplu, la Cornova, si cand sora mea avea doar cateva luni. Au descoperit in aceste calatorii lucruri deosebite, au inregistrat cantece si colinde cu texte minunate, obiceiuri si traditii stravechi. Multe dintre aceste colinde nu erau cunoscute in Bucuresti, dar noi le-am invatat de la parintii nostri, care erau amandoi mari iubitori de arta populara autentica, de muzica si frumos, in general. Mai ales mama era pasionata de muzica, canta si ea la pian si nu lipsea de la concertele pe care le dadea saptamanal Enescu, acasa, la Printesa Maruca Cantacuzino. Si ca sa vedeti ce fel de oameni erau si cum se traia in perioada interbelica, ca sa va fac sa intelegeti ca era o alta lume atunci, care parca traia dupa alte reguli, am sa va povestesc ceva: Enescu canta pentru musafirii Marucai si era asa de curtenitor si se purta atat de delicat cu ea, incat in fata printesei, el mergea numai de-a-ndaratelea, adica nu-i intorcea niciodata spatele. Unde mai vezi astazi atata respect pentru o femeie? Maruca stia ca tata a fost elevul lui Nae Ionescu, pentru care ea a avut un sentiment deosebit, si parintii mei au fost intotdeauna foarte bine primiti la aceste serate.

Colindele bradului, invatate in familie, nu le-am uitat si le cant si acum cu mare bucurie, chiar daca se intampla uneori sa fiu singura, de Craciun. Dar dincolo de colinde, am invatat de la parintii mei, deopotriva de la mama si tata, cat este de importanta crearea atmosferei, a starii de sarbatoare, cat este de important sa ajuti sarbatoarea sa puna stapanire pe intreaga casa si sa traiasca pana si in cel mai mic ungher. Mama era deosebita in pregatirile pe care le facea. Casuta noastra, nu prea mare, devenea un palat, un loc din povesti. Iar tata era un adevarat maestru in a-i face pe musafiri sa se simta bine.

Am avut marea sansa de a ma naste intr-o familie deosebita si de-a avea parinti minunati, care au stiut inca din primii ani de viata sa ne imprime valori culturale si traditionale, ce ne-au ajutat apoi toata viata sa ne integram, sa ne gasim locul potrivit, dar si sa respectam, sa pretuim ceea ce ne deosebea de ceilalti si ne facea unici. Amandoi au fost oameni care s-au straduit toata viata sa se puna la curent cu noutatile, sa se instruiasca, sa fie in timp cu vremea in care traiau. Nu mi-am dat seama ca nu toata lumea are conditiile de care ne bucuram noi. Credeam atunci, in naivitatea mea copilareasca, ca traim ca toti ceilalti, ca avem o viata obisnuita. Numai peste ani am inteles ca, de fapt, am fost privilegiata, ca am avut norocul sa ma nasc intr-o familie veche, cu valori bine stabilite, printre care erau si acelea legate de traditie, de pastrarea sarbatorilor. Acesta a fost insa doar rasfatul vietii pe care, mai tarziu, l-am platit cu varf si indesat.

- Avem in fata cartea lui Mircea Vulcanescu, tatal dumneavoastra, “Vicleimul”, aparuta de curand. Este o carte scrisa special pentru copii, inaintea unui Craciun de acum mai bine de o jumatate de veac. Ce avea atat de deosebit Craciunul din acea vreme, incat filosoful sa coboare in lumea copilariei?

Crăciunul era pentru familia mea Sărbatoarea sărbătorilor, Sărbătoarea cea mare, pregătită îndelung şi aşteptată cu multă vreme înainte ca primii fulgi să cadă. Era, în primul rând, o sărbătoare de familie, care se desfăşura în casă, acasă, nu pe stradă, nu în pieţe, nu la restaurant, ca acuma. O sărbătoare a bucuriei, pentru care toata familia se pregătea şi în care fiecare avea un rol bine stabilit.

Tata a scris pentru noi acest “Vicleim”, prelucrând tema naşterii lui Iisus, întâlnită şi în teatrul popular, sub acelaşi nume – Vicleim, Vifleim sau Viflaim. Sunt patru acte, patru scene “scrise pentru copiii şi nepoţii mei, ca să le joace de Crăciunul anului 1941″. Acesta este subtitlul notat de tata pe dosarul în care mai păstrez şi astăzi textul Vicleimului, desenele, explicaţiile şi indicaţiile “regizorale” date de el. Am jucat Vicleimul, povestea drumului magilor care-l căutau pe Pruncul Iisus, doar în 41 şi 42, apoi războiul şi alte întâmplări au făcut să nu-l mai putem juca. Dar, dacă mă gândesc acum la acei ani, cred că acelea au fost cele mai frumoase Crăciunuri din viaţa mea şi a surorilor mele, Vivi şi Sandra, şi din viaţa familiei noastre. Am jucat sceneta în faţa rudelor adunate în salon. Eu am fost magul Melchior, Sandra a fost Gaşpar, iar Vivi, sora mai mare, din prima căsătorie a tatii, era Irodiada. Celelalte personaje erau jucate de verii noştri şi de un vecin, care a devenit peste ani cumnatul meu, căsătorindu-se cu Sandra.

Iar tata, bineînţeles, a fost nu numai autorul textului, dar şi corepetitorul, şi regizorul, scenograful şi sufleurul. El a fost sufletul acestui joc al nostru, sufletul întregii sărbători şi, chiar dacă era ocupat, căci era subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe, îşi făcea timp pentru toate aceste pregătiri. Şi ca să închei acest răspuns, cred că a scris Vicleimul ca să-şi arate dragostea faţă de noi şi grija de a ne învăţa să-l căutăm mereu pe Iisus, întocmai precum magii în seara sfântă a naşterii Lui.

L-a scris pentru a ne arăta că sărbătoarea nu vine de-a gata, că trebuie s-o celebrezi, să te pui în slujba ei, s-o trăieşti ca pe ceva irepetabil şi unic. O asemenea zi, cum e Crăciunul, o sărbătoare, oricare ar fi ea, nu se poate petrece oricum, la voia întâmplării. E ca un drum pe care trebuie să-l străbaţi, e drumul anevoios al Magilor, la sfârşitul căruia găseşti împlinirea.

- Cu siguranta, magia acestei sarbatori, descoperite inca din primii ani ai copilariei, lasa urme pentru toata viata…

- Sunt intamplari recente pe care le mai uit acum, dar ceea ce am trait in sanul familiei, in primii ani de viata, nu pot uita. Bucuria de atunci mi-a fost reazem si m-a intarit. Fericirea de atunci m-a ajutat sa trec mai usor prin infernul care a urmat, a fost rezerva secreta care m-a hranit si m-a ajutat sa supravietuiesc. Tin minte ca la primul Craciun cu Vicleim, in 1941, dupa ce am jucat piesa, noi, “artistele”, desi aveam doar cativa ani, eu, doar opt, ne-am imbracat in rochii lungi si am participat, apoi, la sarbatoare, alaturi de parinti, matusi si bunici. Eram ca niste mici printese nestiutoare, care nu banuiau ca in scurta vreme sarbatorile copilariei vor ramane doar in amintire. Craciunurile copilariei au fost imaginea luminoasa spre care s-a intors mai tarziu gandul meu, ori de cate ori mi-a fost greu. Peste ani, sora mea mai mare, Vivi, s-a intors foarte bolnava de la Paris, unde a locuit, si a fost internata in spital aici, in Bucuresti. I-am recitat Vicleimul, ca s-o imbarbatez cumva, dar ea n-a mai putut sa-si spuna rolul, a zambit doar si am vazut ca-i pare bine ca i-am reamintit de sarbatorile din copilarie. A mai trait doar doua saptamani.

Craciunul la inchisoare 

Actul al treilea – Bradul ars

- Sa revenim la tatal dumneavoastra, care, asa cum ne-ati spus, era sufletul acestor petreceri de Craciun. Cum era in zilele obisnuite?

- Tata era un barbat inalt, bine facut, “mai mare chiar decat un vapor”, credeam eu la un moment dat, cand aveam doar cativa ani. Avea ochi mari, negri, foarte patrunzatori. Era destul sa se uite la tine si te simteai cercetat pana in maduva oaselor. Tin minte lucruri copilaresti despre tata, pentru ca el a fost arestat cand eu si surorile mele eram mici. Imi aduc aminte ca odata eram bolnava si ca el a venit in camaruta mea din mansarda si mi-a desenat, ca sa-mi treaca timpul mai usor, mi i-a desenat pe Fat Frumos, pe Fat Urat, pe Fata din dafin. Si-mi mai aduc aminte ca mi-a scris urmatoarea dedicatie, cand a publicat “Dimensiunea romaneasca a existentei”: “Mariuchii, ca sa isi aduca aminte cum isi radea de mine, cand vorbeam despre ins”. Multe din lucrurile pe care le-a scris el au ramas, si astazi, departe de mine, si mi se par ciudate. Poate ca am ras atunci pentru ca nu intelegeam cuvantul ins. In cazul meu, aschia a sarit departe de copac. Poate ca daca ar fi avut baieti, tata ar fi avut si urmasi care sa-i continue, intr-un fel, opera. Noi, fetele, n-am putut face acest lucru, desi el socotea ca Sandra, sora mijlocie, va fi mana lui dreapta. Numai ca Sandra este foarte bolnavicioasa si a ramas pana acum, la batranete, cu probleme mari de sanatate, cu o decalcifiere puternica. Cateodata, ma gandesc ca este ciudat ca mi-a ramas tocmai mie, cea mai mica dintre surori, sarcina de-a avea grija de lucrurile, scrierile, documentele si fotografiile lui. Trebuie sa fie o noima si in asta. Tata era foarte generos cu ceea ce cunostea el si cred ca, la inchisoare, a gasit multi tineri pe care i-a facut partasi la ceea ce stia, la bogatia lui culturala. Ne-au povestit unii colegi de inchisoare multe intamplari de acolo, intamplari din care reiese tocmai aceasta generozitate si solidaritate cu cei inchisi.

- Nu vreau sa insistam acum asupra momentului arestarii tatalui dumneavoastra. Stim ca a fost inchis cu cei din lotul al doilea al guvernului Antonescu si ca a fost numit, pe nedrept, “criminal de razboi”, de catre autoritatile comuniste, care, ca sa va citez, “imparteau anii de puscarie ca si cum ar fi impartit bomboane”. Dar vreau, totusi, sa va rog sa refaceti pentru noi atmosfera sarbatorilor de iarna si din acei ani tristi, din care tatal dvs. lipsea.

- Dupa ce a fost arestat in 1946, tata a fost dus mai intai la inchisoarea de la Uranus, apoi la Vacaresti, in asteptarea procesului. Acolo a fost coleg, printre altii, si cu Petre Pandrea. Avea vorbitor vinerea si puteam sa-l vizitam. Venea Craciunul si ne-am dat seama ca nu va mai fi ca altadata, n-aveam cum umple golul lasat de tata, desi in acel moment nici nu ne gandeam ca va fi condamnat, credeam ca dupa proces tata se va intoarce acasa. Asa, cu aceasta speranta, ne-am gandit sa impodobim un bradut, pe care l-am dus la inchisoare. Era impodobit cu figurine decupate cu traforajul, de catre varul meu, si pictate de noi, fetele. Ne-au dat voie sa-l trecem dincolo de cele doua randuri de gratii, langa care statea paznicul, si a fost o mare bucurie pentru toti cei care erau inchisi in acelasi lot cu tata. Le-am dus tuturor Craciunul, am dus Craciunul in inchisoare si astfel, macar pentru o clipa, le-am dat celor de acolo iluzia libertatii. Sunt lucruri pe lumea asta care nu pot fi arestate, interzise, sechestrate, oricata forta ai avea pentru a face asta. Bradul nostru, impodobit copilareste, era tocmai imaginea sperantei lor de eliberare.

Imi amintesc ca atunci ne-a condus la inchisoare Anton Golopentia, cu care tata fusese coleg in campaniile lui Gusti. Nu mai tin minte daca a fost si el lasat sa intre la tata. Stiu insa ca, la plecare, mi-a cumparat un sul de hartie Canson, hartie speciala de desen, care mi-a fost de mare folos, pentru ca, la indemnul tatii, mergeam dimineata in atelierul lui Jalea si desenam. Si tot la indemnul lui, continuam lectiile de pian. Dupa arestarea lui, mama a vrut sa ne dea o preocupare, iar tata a insistat sa nu intrerupem lectiile, sa invatam poezii, sa ascultam muzica. Prin toate aceste sfaturi el incerca, oarecum, sa se convinga ca viata normala in familia noastra poate continua, ca e important sa nu ne dam batuti. Sfatuindu-ne sa facem acele lucruri, tata intretinea oarecum iluzia eliberarii lui imediate. Dar asta nu a durat multa vreme, pentru ca la proces a fost condamnat la 8 ani de inchisoare si a fost trimis la inchisoarea de la Aiud, acolo unde s-a si sfarsit, chinuit si torturat, cu doi ani inainte de eliberare. Craciunul care a urmat a fost unul foarte trist pentru noi si faptul ca bradul a luat foc, din intamplare, a fost inca un semn, pentru toti cei care am ramas acasa, ca viata noastra s-a schimbat definitiv.

Perna cu semnul crucii 

Actul al patrulea – Aur, smirna si tamaie

- Doamna Vulcanescu, credeti ca viata noastra s-ar putea masura si in Craciunurile traite?

- Da, si in brazii pe care-i impodobim, si in emotia pregatirilor de sarbatoare, si in darurile pe care le facem. Nicicand n-am inteles acest lucru mai bine ca in inchisoare. Va rog sa ma iertati ca revin la acest subiect, dar trebuie sa va spun ca dupa arestarea tatii, ne-au fost confiscate lucrurile si a trebuit sa parasim casa in care m-am nascut si in care am trait in primii ani. Nu e momentul acum sa va povestesc despre umilintele pe care a trebuit sa le induram. Am avut insa norocul sa avem prieteni devotati, care ne-au ajutat din putinul lor si astfel am putut sa trecem mai usor peste greutati. Dupa ce-am implinit optsprezece ani, am fost si eu arestata, doar asa, ca sa mi se aduca aminte ca eram fata unui “tradator de tara si criminal de razboi”. Am fost intr-o “companie” selecta, colega de inchisoare cu Lili Jora, sora lui Valeriu [Grigore - n.n.] Gafencu si sotia dirijorului Jora, cu fata generalului Samsonovici, care s-a sinucis in inchisoarea de la Aiud, cu mai multe doamne din familia Tatarascu, cu sora lui Gigurtu, cu Suzy Beldiman, Micaela Catargi, cu functionarele de la Legatia Germaniei, cu Despina Cezianu, Olga Caba, cu contesa Teresa von Stundberg. Eram cea mai tanara intre ele si multe isi alinau dorul de copiii lor cu mine, iar eu, din dor de casa si de mama, le ajutam si ma purtam ca o fiica adevarata. Treceam seara pe la fiecare si ele imi dadeau binecuvantarea de seara si-mi inchinau perna, facand semnul crucii deasupra ei.

- Mai tineti minte Craciunurile petrecute in inchisoare?

- Am prins un singur Craciun in inchisoare si nu cred ca am vazut undeva mai multa emotie in asteptarea sarbatorilor ca acolo. Chiar daca noi am fost arestate, Craciunul era liber, sarbatoarea nu putea fi arestata, inchisa si interzisa. Cu atat mai mult cu cat ea era in noi. Traia din amintirile noastre, pastrate din anii dinaintea arestarii. N-aveam nevoie de alte artificii ca s-o putem trai. Colindam, ne rugam impreuna si depanam intamplari din viata libera. Amintirile fiecareia dintre noi erau o alternativa la mizeria in care traiam. In inchisoare nu aveam nimic si, totusi, am invatat ca singura salvare era generozitatea.

Acolo am invatat ca a darui poate fi unitatea de masura pentru bucurie. Un capat de ata, o bucata de sapun, o batista, niste ciorapi, cateva fire de lana pentru un fular, un cubulet de zahar, o frunza gasita in curtea inchisorii, o poezie creata la moment pentru o situatie anume, toate acestea erau semne ale generozitatii si solidaritatii, atat de necesare acolo. (Spun asta, desi nu am fost intr-o inchisoare cumplita, cum a fost aceea in care a fost inchis tata). Si era nevoie de ele zilnic, pentru a putea suporta, pentru a putea supravietui. Erau la fel de pretioase ca aurul, smirna si tamaia, cu care magii L-au daruit pe Iisus. Traiam cu grija de a nu supara si deranja in vreun fel pe cele de langa mine. Stiam ca un gest marunt al meu ar putea sa le faca rau celorlalte si atunci am invatat sa fiu responsabila, nu numai pentru ceea ce ma privea pe mine, ci si pentru ceea ce era legat de celelalte femei cu care imparteam celula. Aveam grija unele de altele. Cand am iesit de acolo, ma simteam imbatranita, in doi ani de inchisoare am invatat cat intr-o suta.

- Cu siguranta, aceasta solidaritate i-a ajutat pe multi dintre cei inchisi sa reziste in anii de inchisoare, sa treaca mai usor peste momentele atat de triste ale sarbatorilor petrecute departe de familie, dupa gratii, sa aiba puterea de a se intoarce cu zambetul pe buze langa cei de acasa…

- Vreau sa va spun ca generozitatea si solidaritatea nu se intalneau doar in preajma Craciunului. Era nevoie de ele zilnic, nu doar de sarbatori. Am aflat mai tarziu ca la fel era si in inchisorile in care erau inchisi barbatii. In inchisoare fiind, tata si-a desfacut o pereche de ciorapi si a crosetat cu doua betisoare de lemn, a crosetat el, un barbat, o pereche de manusi, pentru un coleg de carcera, caruia ii inghetau mainile mereu. Acesta a fost cadoul lui de Sfantul Nicolae pentru acel coleg bolnav. Am mai aflat ca in plina iarna s-a intins pe cimentul ud, pe post de saltea, pentru ca un tanar batut si bolnav, care nu mai putea sta in picioare, sa se aseze si sa aiba o sansa in plus de a se salva. Ca a daruit astfel singurul lucru pe care-l mai avea, si care era cel mai pretios in acel moment, singurul pe care mai putea el sa-l daruiasca, adica, propria sa viata.

- Jertfa aceasta l-a facut sa fie trecut intre sfintii inchisorilor. Iar sarbatorile pot fi oricand prilej de pomenire a lor.

- Nu numai de sarbatori ne aducem aminte de ei, mai ales daca intelegem ca, in ciuda a tot ceea ce se intampla, viata este ea insasi o continua sarbatoare.

Mariuca Vulcanescu

Legaturi:

• Fericitul Martir Mircea Vulcanescu: TIE TI S-A NASCUT PRUNC!
• “Colind sarac” de FERICITUL MARTIR MIRCEA VULCANESCU

Emisiune radio cu surorile Vulcanescu, Sandra si Mariuca:

• Pentru download audio – AICI.

• Vocea Romana din Lume: 35. Evocare a lui Mircea Vulcănescu la Paris (05.06.2011)

Sunt Bogdan Florin Vlaicu și vă spun bun găsit tuturor la Vocea română din lume, o emisiune a Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale. Joia trecută (05.06.2011), de sărbătoarea Înălțării Domnului, în bisericile ortodoxe românești din întreaga lume s-a făcut pomenirea eroilor neamului nostru.

Desemnată drept Ziua eroilor de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, încă de la începutul secolului trecut, joia Înălțării a fost recent confirmată de Parlamentul României ca sărbătoare legală. În cuvântul său după săvârșirea slujbei parastasului joi la Catedrala Patriarhală din București, PF Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a precizat că „eroii neamului românesc care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori, se înalţă în demnitate în faţa lui Hristos, care S-a jertfit pe Sine pentru lumea întreagă care va crede în El. Pomenirea aceasta este o datorie din partea noastră ca recunoştinţă adusă lui Dumnezeu pentru jertfelnicia celor care s-au luptat pentru apărarea credinţei şi a patriei strămoşeşti, pentru libertatea şi demnitatea poporului român ca fiind daruri de la Dumnezeu”.

În spiritul acestor cuvinte ale Patriarhului României, vă propun astăzi pomenirea unui mare erou martir al credinței și patriei noastre care s-a jertfit în închisorile comuniste: Mircea Vulcănescu.

Născut în 1904 la București, Vulcănescu a strălucit în numeroase domenii : a fost filosof, teolog, jurist, sociolog, economist, scriitor, publicist și pedagog. Între anii 1925 și 1927, a făcut studii de specializare în drept și sociologie la Paris. Întors în țară, Mircea Vulcănescu a fost Subsecretar de Stat la Ministerul de Finanțe în guvernul Ion Antonescu, din 1941 până în 1944. Titlul vestitei sale lucrări Dimensiunea românească a existenței definește bine modul de viață al acestui mare român, îndrăgostit de poporul său.

Dar comuniștii l-au condamnat în 1946 la opt ani de temniță grea ca dușman al poporului și criminal de război. Ca urmare a regimului de exterminare la care a fost supus, a murit pe 28 octombrie 1952 în puşcăria de la Aiud, jertfindu-se pentru aproapele său.

Mircea Vulcănescu a fost evocat duminică, 22 mai, la Catedrala ortodoxă română Sfinţii Arhangheli din Paris, în cadrul primei conferinţe comemorative din seria intitulată Martor și dedicată martirilor-mărturisitori din temniţele comuniste. Înaltpreasfinţitul Iosif, Mitropolitul ortodox român al Europei Occidentale și Meridionale, a deschis această seară de pomenire printr-un parastas în memoria marelui filosof creştin.

Comemorarea a continuat printr-o masă rotundă la care au participat Mitropolitul Iosif şi cele două fiice ale filosofului: Alexandra Elisabeta de Hillerin – Vulcănescu şi Maria Ioana Vulcănescu.

Catedrala a fost plină de români, majoritatea tineri, dornici să descopere o personalitate remarcabilă a neamului românesc.

Înaltpreasfinţitul Iosif a subliniat asemănarea dintre cuvintele lui Mircea Vulcănescu înainte de moartea sa martirică, „Să nu ne răzbunați!”, și cuvintele Mântuitorului Hristos pe cruce, „Iartă-i Doamne că nu știu ce fac!”.

Mediatorul conferinţei a fost Părintele Emilian Marinescu, consilier al Departamentului Cultural al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale. L-am rugat să ne spună mai întâi cum a luat naștere inițiativa organizării acestei conferințe comemorative consacrate lui Mircea Vulcănescu.

După conferință a urmat o agapă oferită de către familia Vulcănescu.

Apoi le-am invitat pe cele două surori, Alexandra și Maria, să ne evoce amintirea tatălui lor. S-au așezat una lângă alta pe o bancă în capela Catedralei române din Paris și s-au întors în timp pe vremea când erau două copile, Sandra și Măriuca, fascinate de părintele lor drag. Astfel s-au completat una pe alta frățește, într-o evocare mai caldă și mai emoționantă decât cea de la masa rotundă, unde au fost impresionate de publicul atât de numeros.

Întâi i-am dat cuvântul sorei mai mari, Sandra Vulcănescu.

***

Nota: Nu recomandam, in general, pe realizatorul Radu Moraru, convingerile si emisiunile sale. In acest caz, e vorba de o fericita exceptie.

“Nu Hristos spus [doar] cu buzele sau [doar] scris cu H mare. Nu ‘afirmare’ ca suntem ‘Ortodocsi’, tot cu O mare. A fi ortodox sau crestin este o sarcina, un prilej de largire sufleteasca”.

“…Știu că sunteți toți ocupați (am fost, sunt încă student). Știu nenumăratele nevoi practice, nenumăratele siluiri pe care le suferă din partea vieții cerințele de viață ideală. Dar, repet! Fără preocupare de cele spirituale, adică fără un timp de reflecție, de meditație, de gânduri dacă vreți – hai să-i zicem mai precis – de rugăciune, nu este progres spiritual, mai mult, nu este omenie.

Putem avea în față un ”specialist” de merit, un strălucit teoretician sau un om practic, dar nu am avea om de omenie. Și cum ”idealul creștin”, în forma lui concret-vie, este ”omul de omenie” - vezi că la țară ”păgânul” este sinonim cu ”neom” – conchideți singuri. (…)

Primesc chiar astăzi de la Sergiu [Condrea - n.n.] un “caiet de plangeri” al ASCR-ului din 1925[1], [de] după plecarea noastră. (…) La caietul de plângeri ar fi multe, multe de spus. Nu îndrăznesc însă pentru că mi-e rușine întâi de mine însumi. Un singur lucru poate că pot spune, pentru că l-aș cere și unei asociații de păgâni. Mai multă bunăvoință nu strică. Oricât ar fi cineva de iritat, ar trebui să nu scrie cuvinte ca ”lichea”, ”aventurier”. Să le gândești e păcat. Să le vorbești e și mai rău. Dar să le scrii! Doamne, ferește!

”Cel ce va zice fratelui său ”Prostule” e vinovat de moarte și de focul gheenei”, zice Evanghelia!

Și oricum am ”interpreta-o”, cum mai putem spune că ”Hristos e cu Noi” când întrebuințăm asemenea cuvinte? Și apoi, această ”bună-cuviință” și ”respect mutual” nu sunt numai de tradiție ci și de ”drept scris” în ASCR. (…) Nu uitați că păcatul ce amenință mai mult ca orice ASCR-ul este ”fățărnicia”.

Din acest punct de vedere caietul este o oglindă minunată de ”sinceritate”, dacă vreți, dar însuși faptul că într-o societate creștinească, din adâncul sufletului omenesc nu izvorăsc decât așa de amare lucruri, ar trebui să atragă atenția cât de primejdioasă este ”natura omenească” în spontaneitatea ei și cât greșim față de Hristos când ne zicem creștini și pierdem din vedere sentimentul acesta al păcatelor noastre proprii și când Îl solidarizăm cu greșelile noastre omenești.

Umilința [pe] deoparte (nu disperarea!), sentimentul puterii lui Hristos (nu încredere în puterea noastră personală) sunt cele două elemente care compun o inimă creștină.

Nu Hristos spus [doar] cu buzele sau [doar] scris cu H mare. Nu ”afirmare” că suntem ”Ortodocși”, tot cu O mare. A fi ortodox sau creștin este o sarcină, un prilej de lărgire sufletească. Feriți-vă și aici de ”aluatul fariseilor”. V-o spun pentru că din cele ce aflu despre țară de la voi și de la alții, văd că unii ”păgâni” practică un fel de ”creștinism la modă”.

***

“Creștinismul este astăzi la modă… Este curios de observat că concomitent cu această eflorescență a creștinismului nu se observă nicio creștere a fericirii omenești. Necinstea sporește. Neîncrederea între oameni, agresivitatea etc. stăpânesc astăzi ca și altă dată, dacă nu mai mult ca altădată, pe oameni. Dimpotrivă, se poate spune că nemulțumirea a crescut… Care să fie cauza acestui lucru?

Să nu aibă creștinismul nicio virtute schimbătoare a realităților acestei lumi? …Creștinismul nu are însă pentru oamenii de azi această virtute cardinală. Lucrul este evident mai ales judecând după numărul de creștini dezorientați. Spre a înțelege aceasta, trebuie să cercetăm care sunt motivele adânci și serioase pentru care omenirea nu știe să vrea, nici ce să vrea…

Cei ce se ocupă de creștinism se ocupă de el din motive cu totul deosebite de nevoile lor de mântuire, ceia ce are ca efect că pentru majoritatea oamenilor el nu are valoare mai mare decât a unui obiect de curiozitate… Încercați să întrebați pe cei care se ocupă de creștinism de motivul care-i îndeamnă la aceasta și colecționând răspunsurile vom conchide cu toții că pentru majoritatea rămâne ca unic motiv serios moda și snobismul.

Voiți să probați acest lucru? Încercați să creați o contra-atmosferă. Creștinul de modă, prin imitație, va cârmi vasul conștiinței sale în alte ape.

Voiți alta mai simplă? Apropiați-vă sufletește de acest om. Cine are cât de puțin experiența oamenilor și cel ce știe din propria experiență sau a prietenilor de încredere ce este un creștin poate răspunde imediat, de la distanță“.

Mircea Vulcanescu, tanar student la 18 ani

“Dragă Costin[2],

Întâi: Adevărat a înviat!

Apoi: Emoția cărții tale poștale – emoția firească a primilor pași, o înțeleg. Retorica ei mă supără! Suntem fiii unui secol ce și-a jurat să sugrume romantismul.

Vorbești de ”deșteptare dintr-un somn secular”. Al cui? Al tău? Câți ani ai? Al Bisericii? Nu înțeleg?

Încetat-au vreodată preoții să iasă cu Darurile pe ușile împărătești? Zic dinadins cu Darurile, pentru că ”sfătuirea lor cu credincioșii” e (prin raportare) – de minimă importanță! Cei cu urechi de auzit, încetat-au vreodată să audă? (…)

Că ”Biserica se deșteaptă pentru luptă”? Care luptă? Iar deșteptare?

[Despre] conștiința unui ”proces istoric în viața ortodoxiei românești”… Precizări? Dar dacă-i vorba de ”renaștere” ca cea de la Cuibul cu Barză[3], atunci… atenție la etichetă. ”Pavilionul nu acoperă întotdeauna marfa”. (…)

Nu, nu. Să nu confundăm deșteptarea noastră [cu] deșteptarea Bisericii. Și dacă noi nu știm vedea, să nu credem [în] știința și vederea noastră - [că] noi suntem măsura lucrurilor astea. Păzea! Iluzia e firească pentru neofit.

Nici ”proces istoric”, nici ”renaștere Bisericească”…

Afund cu capu’n carte… seara’n genunchi și stâlp la liturghie. Așa da – vorba lui Nae - ”Asta este ortodoxie!”

Încă odată… ”Adevărat!”

***

“Comunism cu punga altuia și ascetism cu viața altuia e ușor de făcut.

Călugăria trebuie să fie viața adevărată a creștinului, dar nu e.

Fiecare dintre noi are în sufletul închis un călugăr de care nimenea nu știe pentru că nu se arată nimănui”.

*

“Vina făcută Bisericii Ortodoxe că din cauza ei pătimește lumea de crize, rele și războaie, atunci când ar trebui spus tocmai contrariul: că lipsa de duh ortodox a lumii (mai ales a celei apusene și a statului laic) dă formula acestei crize. Pentru că mai mult nu cred că se poate spune, criza fiind esența acestui veac. (…)

Păcătoși suntem. De căi de îndreptare avem nevoie. Dar căile astea le avem. Și singura scăpare este să nu le smintim. Asta era singura întrebare: societatea românească e primejduită. Trebuie spre a o salva să ne schimbăm Biserica (cum vor unii), sau să întoarcem oamenii la ea, așa cum e, ortodoxă, neclintită?”

***

“Nu libertate politică, ci libertate spirituală.

Ce ne desparte de comuniști ne desparte și de fasciști și de catolici. Suntem răsăriteni.

Viața omenească are un sens transmundan, nu social, ci metafizic. Nu cred în politică.

Nu vreau fericirea lumii cu de-a sila.

Nu vreau omul abstract, nici ”umanitatea”, ci OMENIA”.

Cugetari duhovnicesti despre “raul veacului” rationalist, libertate si har, crestinism si Biserica

Din Paris, in zilele dintai ale lui Maiu 1926

“… Incep prin a-ti raspunde: ai dreptate. Dreptate in ceea ce priveste lipsa de timp. Dar iarasi nu o spun ca o scuza ci numai pentru a constata ca viata de azi e asa facuta incat suntem robi (in sensul adevarat al vorbei) specialitatilor noastre. Fac eu insumi (de cand sunt la Paris) experienta. Imi dau seama si cat e de ucigatoare robia asta pentru suflet. E curios, crestinismul de la inceput a fost pentru mine o chemare adresata sufletului intreg contra specializarii. Vezi cele ce am scris odata in aspiratia catre crestinism si intelesul ei actual, concis, despre viata integrala. (De atunci am evoluat mult, mult de tot!).

Ce e mai ciudat in robia asta, e ca avem de-a face cu o robie benevola, chiar dorita pe care, de obicei, o numim vocatie. Intelepciunea trece in toate astea pe langa suflet. Devenim enciclopedii ambulante. Iar intelepciunea nu incape in Enciclopedie… Ce pacat! 

Zici ca aceasta lipsa de timp de care-mi scrii nu e aceia de care ti-am vorbit eu. Ba… e tocmai cea de care am vorbit. si vorbesc din experienta. Probabil ca am intrebuintat termeni straini de dta. La intrebarea trei sute nu stiu cat din chestionarul anexat programului de organizare a vietii universitare intocmit de seminarul de sociologie (…), in 1923, sub conducerea Prof. Gusti, care suna: de ce lipsuri te-ai intalnit mai des? Eu am raspuns: lipsa de timp. Iar la intrebarea ce propuneri ai avea de facut pentru a remedia aceasta am scris cu ironie: ziua de 26 de ore. (…)

In ceea ce priveste spontaneitatea, cu rezervele facute in ultima mea scrisoare sunt de parerea dtale. Crestinismul nu e un drum cu stalpi pe care scrie, cum bine spune Sergiu, ”la stanga”, ”la dreapta”. El se impaca cu libertatea launtrica. Dar aici e diferenta pe care o face Sf. Pavel intre Lege si har. Sf. Augustin zicea: Iubeste pe Dumnezeu si… fa ce vrei. Dar accentul trebuie pus pe prima propozitie. Fa ce vrei, da. Dar cand ai ajuns sa iubesti pe Dumnezeu nu mai poti sa vrei unele lucruri. Ceea ce se realizeaza aici e impacarea perfecta a faptelor omului cu gandul lui, trairea in deplina armonie sufleteasca fara violentarea sufletului propriu. Dar asta nu sta in puterea omului fara harul lui Dumnezeu si Ajutorul Lui.

Asa pusa problema, libertatea este spontaneitate, dar nu in acelasi sens cu acel al spontaneitatii obicinuite ”fa ce vrei” (lipsind astfel prima parte). Primejdia acestei spontaneitati confundata cu cea de-a doua este: Qui veut fait l’ange fait la bete (Pascal). [Cine vrea sa faca pe ingerul ajunge sa fie o bestie - n.n.]

Partea cea mai interesanta a scrisorii dtale este aceia unde imi arati contradictia intre necesitatea unei explicari rationale pentru lamurirea spiritului si necesitatea unei credinte mistice pentru linistea lui, una contrazicand pe cealalta. Imi spui ca e cazul tuturor celor de la stiinte. E cazul tuturor celor atinsi de “raul veacului” sau mai bine zis de “raul sufletului” evului modern. Suntem toti prinsi in aceasta dilema. (Toti cei care gandesc si refuza sa se mutileze).

Aceasta formeaza pentru mine unul din nenumaratele “paradoxuri” ale crestinismului, care pentru unii sunt contradictii, dar care imi par a fi tainele lui pe care nu le-au inteles “vracii pamantului“. Citeste de pilda Acatistul Buneivestiri. Ce ma uimeste pe mine acolo, cetind Icosul 2 sau mai bine Icosul 9, de pilda, e ca zice:

Pe ritorii cei mult vorbitori îi vedem, Născătoare de Dumnezeu, că-ti stau înainte ca niste pesti fără de glas; că nu se pricep să spună în ce chip si fecioară ai rămas si ai putut naste. Iar noi, de o taină ca aceasta minunându-ne, cu credintă cântăm.

Asta este complect rasturnarea felului de a pune problema in felul in care o puneam noi de obicei la inceput si poate o punem inca! Ti-aduci aminte: existenta unei minuni, existenta a ceva imposibil de explicat era pentru noi un motiv de a lepada ca nevalabil lucrul. Icosul amintit procedeaza invers. Constiinta unui lucru ramas neexplicat se vede limpede. Dar neexplicarea, departe de a fi piatra de scandal, e un motiv de intarire a credintei: care om poate cu mintea lui, gandeste Icosarul, sa explice taina ascunsa’n dogma intruparii? Care om vede pe Dumnezeu fata catre fata?

Acolo unde mintea noastra a modernilor inclina catre scepticism, catre negare, acolo tocmai cantaretul Icosului scoate un motiv de mai tare adorare intru Bucurie. Nu ti se pare tocmai ca aici are compozitorul icosului ceva ce ne lipseste noua, cand ne apropiem de text? Cum ar fi altfel explicabila atitudinea lui?

Are, socotesc eu, faptul ca e infipt in adevarurile credintei, are evidenta acestor credinte, le traieste, le vede, iluminate mistic, admisibile si admirabile, si neputinta explicarii lor nu numai ca nu le distruge, dar nici nu le atinge in sufletul lui pentru ca niciodata un argument (care poate inlatura un alt argument) nu poate nimic impotriva unui fapt. Ceea ce rezista in aceest icos atacului pe carel da scepticismul metodic al sufletului modern este faptul viu, e faptul trait al credintei. Or aici mi se pare ca sta primejdia pentru trairea religioasa (si la mine, si la dta, si la toti cei care au, cum zici, “pasiunea de a cunoaste”). Pasiunea de a cunoaste cu unealta si cu “spiritul critic” face un dumnezeu (tinde sa faca) din cunostinta si infiltrandu-ne “curiozitate” ne rapeste si “sancta simplicitas” si “evlavia” din suflet…

In ceea ce priveste convingerile dtale despre crestinism, iti multumesc ca mi le scrii. Rezerva precisa – mai bine zis o amplificare – adaug ca o intrebare la ideea dtale ca numai Hristos reprezinta crestinismul. Si Biserica adaug. Biserica inteleasa ca adunarea mistica a tuturor celor care de la inceputul timpurilor, legati de fagaduiala de mantuire data Evei, au adormit in nadejdea venirii lui Hristos, a tuturor acelor dintre sfinti care au putut spune, ca Sf. Pavel: “nu mai sunt eu cel ce traiesc, ci Hristos traieste in mine” si toti acei pacatosi care in mijlocul nostru Il cauta cu nadejde amantuirii, cred in El si traiesc in dragostea lui Dumnezeu. Noi, ortodocsii, obisnuim sa zicem in acest sens ca Biserica e trupul mistic sau tainic al lui Hristos.

Am zis “ca o intrebare” pentru ca acest adaos am facut intr-o faza de experienta religioasa putin deosebita si poate prematura pentru toti aseceristii. De aceea poate ca si dta sa nu impartasesti credinta asta. In momentele de individualism imi ziceam adesea cu Paul Sterian (a scris el chiar o poezie despre asta) dupa ce gasiseram Taina Intruparii, dar nu inteleseseram pe cea a Bisericii (a comuniunii sfintilor): Hristos a fost om perfect pentru ca a fost Dumnezeu. Noi, oamenii, nu putem fi ca Dansul. Hristos “s-a pogorat din cer si s-a intrupat din Fecioara Maria si S-a facut om”. Noi trebuie, spre a fi perfecti, sa urcam. Si nu e tot aia. Adevarul e ca nu putem urca. De cate ori urcam noi insine... cadem.

Adevarul pe care l-am aflat pe urma este ca “Domnul este cu noi pana la sfarsitul veacului“, ca se intrupeaza necontenit in Taina Euharistiei si printr-insa Harul lui Dumnezeu (ca si prin celelalte Taine) coboara asupra noastra si implineste strigarea aceluiasi acatist de care am vorbit:

S-a facut Om ca noi, “ca sa traga la inaltime pe cei ce-I canta aliluia”.

Iti spun inca odata, toate lucrurile acestea pot parea acum simpla insiruire de cuvinte. Odata poate ca vor dobandi, ca si pentru mine azi, sens. …

Post scriptum: (…) Scrii ca ASCR-ului i-ar trebui mai multa intelectualitate. Intr-un sens, din ce stiu eu, cred ca da. Dar ceia ce ii trebuie mai ales este sensul activitatii lui, pe care nu stim daca-l mai are. Primesc scrisori de la aseceristi destul de des. Toti se vaita si nu face nimeni nimic. unii stiu ca i-au cantat Prohodul, unii s-au blazat si nu mai dau deloc pe-acolo. Imi vine greu sa dau sfaturi. As indrazni insa sa fac un apel catre cei care stiu sa se roage: rugati-va. Nu pentru voi ci pentru cei care au plecat. Mult. Mult.

Activitatea intelectuala ati putea-o face cum am sugerat-o mai demult organizand un cerc de studii literare, care sa cerceteze cateva din cartile ce apar in librarii referitor la probleme sufletesti. …Tot ce capatam de prin carti e un dar pe care l-am putea darui altora. Fiecare citeste cate ceva, fiecare gandeste ceva. Toti ar putea darui din ce au cetit, din ce au gandit dincolo de cercul restrans de prieteni intimi. Si dar din dar se face raiul. (…)”.

NOTA:

Religia şi viaţa socială

Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.

Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.

Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.

Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.

Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.

Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri

Împărăţia Mea este în mijlocul vostru!

Împărăţia Mea nu este din lumea asta, spune Hristos.

(Sursa: Revista Manuscriptum, nr. 1-2 1996, Număr special Mircea Vulcănescu)

(sursa imaginii)

Legaturi:

• Martirul Mircea Vulcanescu despre criza Bisericii, Imparatia lui Dumnezeu si imparatia acestui veac
• Mircea Vulcanescu – Crestinul in lumea moderna
• Parintele Serafim Rose denunta viclenia cea mai mare care ameninta Biserica de azi: „noul crestinism” umanist, ecumenist si lumesc
• Taina Mucenicului Mircea Vulcanescu – crampeie din viata unui martir contemporan (I)
• Taina Mucenicului Mircea Vulcanescu – icoana unui alt Iov al Romaniei secolului al XX-lea (II)
• “SA NU NE RAZBUNATI!” – Memorialul… durerii sfintitoare a lui MIRCEA VULCANESCU (VIDEO)
  
• LACRIMILE CREDINŢEI INCERCATE sau “AGĂŢAREA DE STÂNCĂ” – O convorbire memorabilă cu fiica unui mucenic, Măriuca Vulcanescu: “Ne târâm şi nu ştim cui să plăcem mai mult..”. “Ne lipsesc smerenia şi credinţa simplă, a copiilor” (VIDEO)
  

Emisiunea Nocturne, TVR1. Moderator – Marina Constantinescu

(AUDIO)*

*

Nocturne – Mariuca Vulcanescu (1)

“...El avea o inclinatie sa protejeze tot ce era delicat si fragil… Avea o inima extraordinara si se manifesta cu multa generozitate pentru cei care simteau nevoia unui ajutor... Avea o capacitate de a se pune pe sine in umbra, cu toate ca era o prezenta stralucitoare... Ii spunea Le Volcan, pentru ca era exploziv, dar intotdeauna avea asa si o cuviinta... Pasiunea lui a fost aceasta tara… Nu concepea sa o paraseasca... Acum ca nu i se mai gasesc ramasitele, eu cred ca s-a ascuns ca nu cumva sa il ia vantul pe undeva. Este lucrul pe care il comparam cu sfarsitul lui Noica, care se stie unde este, care a avut un sfarsit asa de frumos [omeneste] fata de al tatii care incununa suferinta lui de la urma si disparitia lui totala – nu se stie unde este…“

*

Nocturne – Mariuca Vulcanescu (2)

“… Acum lumii i se da… lumea si este derutant, e prea mult sa duci pe umeri lumea intreaga. Tata se dedica tarii, pentru ca o primise…

Mi-a pierit pofta, cheful, de a mai merge in pas cu lumea... dar nemultumirea pe care mi-o provoaca… si durerea a ce asteapta tineretul din toata lumea… Singurul lucru care ma face sa nu imi pierd nadejdea este increderea in Dumnezeu, ca El ne incearca, si El ne va salva…

Tot ce era culme in tara asta era sortit, de undeva de departe, retezarii si asa a devenit tara noastra târâtoare... Ne târâm. Ne târâm si nu stim cui sa plăcem mai mult... Din solul acesta foarte bogat, la propriu – ca se spunea ca tara aceasta este Gradina Maicii Domnului – a ajuns sa fie o jale, nu se mai cultiva decat munti de gunoaie; si asa este oglindirea oarecare a sufletului nostru care a ajuns sa nu mai fie luminata de soare, decat pe niste dureri, pe niste suferinte, pe niste lucruri pe care vrem sa le uitam… Un tineret care se zbuciuma ca sa uite si ca sa nu se lipeasca nimic de el…

Am facut doi ani de lagar, ceea ce mi se pare acum infinit mai putin fata de barbatul meu, care a facut 15 ani de temnita si 2 de lagar si de atatia altii…”

*

Nocturne – Mariuca Vulcanescu (3)

“…Ne putem indoi de Dumnezeu, mai cu seama [fiindca exista] puterea gandului, ca noi ne putem inchipui ca gandim corect, ca gandim logic, si asta ne da o ingamfare si o siguranta pe noi, care este foarte inselatoare...

Era nemeritata viata paradisiaca din copilarie...

Eu nu am fost de fata cand tata suferea, dar am fost de fata cand acest om, de o curatenie sufleteasca deosebita (sotul ei – n.n.), a suferit atata si atunci am avut eu revolta aceea mare… Atunci am avut un mare moment de mare, mare zguduire sufleteasca si m-am agatat. Tin minte ca era o imagine, cand eram mica, o stanca, o mare furtunoasa si o biata femeie care se agata de stanca asta. Va dati seama ce valuri luptau sa o dea jos de acolo. Ei, aceasta imagine din copilaria mea, simbolizeaza oarecum toata viata asta prin care trecem si prin care avem atatea smulgeri de la credinta in Dumnezeu si credinta in Dumnezeu ar trebui sa fie cea a copiilor, cea curata, cea senina si desavarsita, a oamenilor simpli care nu isi pun atatea probleme si nu isi inchipuie ca stiu atatea lucruri, si ca fac si dreg si invartesc lumea pe degete si schimba mentalitati si cu un buton rastoarna constiinte. Nu. Este smerenia. Ne lipseste smerenia care ne apropie mult mai mult de Dumnezeu si pe care tata o avea, in toata splendoarea inteligentei lui. Poate ca asta era cununa lui…

Visul lui era sa se retraga candva, undeva, nu sa faca o scoala ca Dinu Noica, ci sa se retraga si sa dea din el tot-tot ce avea. El avusese smerenia sa scrie despre altii (…) Foarte mult ii admira pe ceilalti si incerca sa propage aceasta admiratie si tinerilor care erau in jurul lui“.

*

Nocturne – Mariuca Vulcanescu (4)

“… Mama il vedea subtire… iar apoi a redevenit subtire - ajunsese la 42 de kilograme, pentru un barbat inalt de aproape 1, 90 m... Eu am o imagine de-a lui de la (inchisoarea – n.n.) Vacaresti, l-am desenat cu o caciula in cap, cu ochii, poate ca nu seamana, ca era si cu barba, incepuse sa slabeasca, la Vacaresti facuse chiar un icter cumplit de suparare, l-am vizitat in infirmeria de la Vacaresti… din cauza necazului pe care il provocase procesul si toata minciuna in care se scaldase tara asta… Si atunci i-am facut acel portret, care a ramas… Si pentru mine, acel potret, cu caciula… are privirea tatii. Poate doar privirea. Care a ramas dupa aceea si la Aiud, de unde am venit cu o veste a unui biet postas, care facuse doi ani inchisoare pentru o palma pe care o daduse cuiva si care a fost bagat in celula impreuna cu tata, infiorat de privirea lui, dupa aceea a constatat ca era privirea celui mai bun om pe care il intalnise in viata lui…

- Ce face Mariuca Vulcanescu uneori, uitandu-se in jur, in spatiul in care traieste?

- Poate numai sa planga…“

***

Adaugam conversatiei de mai sus fragmente publicate din Jurnalul sotiei lui Mircea Vulcanescu, Margarita Vulcanescu, din perioada in care se desfasura procesul in urma caruia viitorul martir va fi condamnat la 8 ani inchisoare grea:

Din Jurnalul Mărgăritei Vulcănescu

Pe 12 decembrie 1947 ii spune sotiei sale:

”Fetitele sa nu se mai gandeasca la mine. Sa-si inchipuie ca am murit”.

Sâmbătă 20 decembrie 1947

… E foarte trist, Mircea. În fundul ochilor e o tristeţe mare, iremediabilă, parcă.

- „Tu mai râzi câteodată? Ai poftă să râzi?” îl întreb eu.

Îmi spune lucruri îngrozitoare ce a văzut la Aiud. Mureau câte patru, cinci oameni pe zi, de foame. Se umflau şi mureau. Alţii înnebuneau. Unii erau mâncați de vii de șobolani; când erau foarte bolnavi, erau vârâți într-un fel de pivniţă unde îi mâncau şobolanii. Îmi mai spune:

„Mă uitam în dosarul meu adineauri, la tot ce am lucrat eu, — şi mi-era aşa necaz, cât am lucrat, ca să ajung aici!”

Şi ieri mi-a spus:

„Față de ce am văzut acolo, Amintirile din Casa morții (amintirile din închisoare ale lui Dostoievski – n.n.) nu sunt nimic”. (…)

Joi 15 Ianuarie 1948 (ziua in care Mircea Vulcanescu isi sustine pledoaria in procesul condamnarii – n.n.).

… în sfârşit, începe Mircea. Are mult de vorbit, şi de la început, vorbeşte repede. E deodată altul. Parcă s-a regăsit: vigoarea, glasul sunt cele de demult. Face gesturi cam multe, uneori, cam repezi — ca să spună şi mai mult, şi mal bine; ca vorbele să se întipărească mai bine în mintea celor ce-l ascultă, să pătrundă în înţelegerea lor. E în elementul lui, ca peştele în apă. Este el însuşi, în sfârşit. Sclipeşte de voiciune şi de înțelegere adâncă şi meşteşugită, în sfârşit! Bine că vorbeşte! Bine că poate să dea drumul puhoiului de gânduri ce aşteptau, şi năvălesc acum din mintea lui, bucuroase că ies în sfârşit din închisoare la lumina zilei. Sunt multe, multe, multe, şi parcă aleargă şi dansează, dar cu câtă rânduială! Se înşiră minunate, sclipind de strălucirea inteligenţei în care au răsărit, armonioase, măsurate, cu tâlc adânc şi nou, îmbrăcate în haina frumoasă şi căutată a vorbelor, dar potrivită. Şi sunt cinstite şi adevărate. De când vor fi așteptat clipa asta! De un an şi jumătate se tot adună, se tot înmulţesc, cresc, se îmbulzesc nerăbdătoare, cerând să fie descătuşate, să răsune în auzul tuturor. Desigur, Mircea le-a mai spus până acum tovarăşilor lui de suferinţă; ni le-a citit şi nouă, mai deunăzi.

Dar şi noi, și tovarăşii de suferinţă suntem de partea lui, suntem tot ca el, – și pentru noi, gândurile astea răsună ca un glas al nostru, ca o exprimare a ceea ce era de mult în adâncul nostru: acum le spune celorlalți – celor din tabăra potrivnică, celor din afară, celor care l-au osândit, celor care ne fac să suferim, celor cară ne judecă. Mircea e acum stăpân: nu mai ştie de nimeni: explică, spune, face gesturi, precizează, adânceşte, convinge. Nu se îmbată totuşi de vorbă.(…) Vorbeşte aşa de frumos, că toată lumea este vrăjită. Nu aruncă vina pe nimeni. Nu pune pe Mareşal intr-o lumină rea. Mircea a tăcut… Toată lumea e emoţionată şi fericită de felul cum a vorbit. (…)”

(Selectiile din jurnalul Margaritei Vulcanescu, sotia lui Mircea Vulcanescu, sunt preluate din cartea: Ultimul cuvant, Ed. Crater, 1998)

(sursa imaginii)

Vezi si:

• Taina Mucenicului Mircea Vulcanescu – crampeie din viata unui martir contemporan (I)

• Taina Mucenicului Mircea Vulcanescu – icoana unui alt Iov al Romaniei secolului al XX-lea (II)
  
• “SA NU NE RAZBUNATI!” – Memorialul… durerii sfintitoare a lui MIRCEA VULCANESCU (video)

*

• Mariuca Vulcanescu, fiica cea mica a marelui intelectual mucenic: Numai cu gandul la el am putut trai (audio)

• Interviul Monicai Patriche  cu Mariuca Vulcanescu din ziarul Lumina: „Să nu ne răzbunaţi!“

• O întâlnire de suflet

“Ce vom face noi, faţă de această stare grea, în care chiriarhii noştri au adus Biserica? Nu vom pierde nădejdea, căci Domnul Nostru Iisus Hristos este Domnul răbdării şi al milei fără de sfârşit”. (Fericitul Martir Mircea Vulcanescu)

In ultima perioada o serie de promotori ai variantei schismatice de impotrivire fata de adoptarea noului calendar de catre B.O.R. (adoptare care a fost, in sine, o greseala vadita provocata de presiuni masonice) invoca rezistenta unor cercuri intelectuale din interbelic, rezistenta restransa, sumar, la o singura propozitie: Nu mai avem Sinod, datorita, chipurile, adoptarii noului calendar. Propozitia este atribuita lui Mircea Vulcanescu (pomenit uneori alaturi de Nae Ionescu). De fapt, pomenirea cazului interbelic romanesc al adoptarii noului calendar nu arata altceva decat – cel putin – superficialitatea noilor propovaduitori zeloti, ignorarea adevarului istoric, precum si distorsionarea marturisirii curate ale celor care vor deveni chiar Martiri ai Bisericii pe care ei, zelotii, o considera a se afla sub anatema. Sa vedem, asadar, care este adevarul istoric, cine a marturisit si, mai ales, ce:

1. Campania de impotrivire condusa de cercurile de intelectuali crestini a fost provocata nu atat de introducerea noului calendar, ci de repetarea unei anomalii a B.O.R. in anul 1929 – anume, fixarea unei pascalii diferite fata de intreaga Biserica Ortodoxa Universala.

2. Anomalia pascaliei ”romanesti” era efectul adoptarii nu a calendarului gregorian ca atare (sau a “noului calendar“, cel despre care se spune ca e anatemizat de o serie de sinoade din sec. XVII) ci a calendarului iulian rectificat, opera a prof. Chiricescu care, culmea, era anti-catolic fervent. Detalii se gasesc aici: http://www.hexaimeron.ro/Calendar/Rezistenta.html

3. Campania a fost dusa, in principal, de doua curente: cel condus de Nae Ionescu, prin Cuvantul, si cel condus de Nichifor Crainic, prin Curentul. Controversa a cuprins insa mai toate mediile din acel timp, problema fiind discutata inclusiv in Academia Romana si atragand atentia politicienilor vremii.

4. Sinodul, dupa ce a incercat sa justifice si sa respinga toate atacurile privitoare la pascalia ”romaneasca” (care in 1929 era pe 31 martie, pe cand pascalia ortodoxa era pe 5 mai), anomalia de care vorbeam, initial revine, facand concesia de a lasa crestinii sa sarbatoreasca Pastile la data la care doresc (ceea ce ducea la aberatia praznuirii Pastelui de doua ori in cuprinsul aceleasi Patriarhii) iar apoi renuntand cu totul la orice ”originalitate” cu privire la data Pastilor si revenind la randuielile Traditiei si ale Bisericii Ortodoxe Universale. Ironia istoriei face ca Nae Ionescu sa considere ca Patriarhul Miron Cristea NU a fost unul din sustinatorii acerbi ai noii pascalii:

Cum s-a schimbat calendarul

Există o eroare, de pildă, dacă se crede că vina, „îndreptării” calendarului cade asupra Î.P.S. Miron. Părintele Patriarh a fost multă vreme de părere că reforma calendarului nu se poate face decât în plină ecumenicitate, printr-un congres panortodox cel puţin – dacă nu într-un sinod ecumenic. Călătoria pe care Î.P.S. Miron a întreprins-o acum câţiva ani pe la patriarhii şi mitropoliţii Răsăritului urmărea, între altele, şi lămurirea acestei probleme. Din nefericire, în lipsa părintelui patriarh, Ion Brătianu, nerăbdător că rezolvarea chestiunii calendarului întârzia a dat ordin mitropolitului Pimen să sfârşească o dată cu „stilul vechi”. Se ştie că, din motive… ştiinţifice, P.S. Pimen s-a executat. Părintele patriarh nu a făcut decât să accepte o situaţie pe care nu o crease.

Cine a impus pe 31 martie?

Trebuie să stabilim, de asemenea, că aceeaşi atitudine de acceptare a adoptat Î.P.S. Miron în chestiunea datei Pastelor. După prima greşeală, care stabilea prăznuirea Paştelor la 31 mart, părintele Patriarh şi-a dat seama de consecinţele grave ale unui asemenea act şi a încercat o revenire. Convocarea Sinodului avea ca principal scop chiar această problemă. Se ştie cum au decurs dezbaterile; după cum se ştie că luni, marţi şi miercuri, înainte de 24 ianuarie, atmosfera generală era pentru o amendă onorabilă şi reintrarea în Ortodoxie, prin admiterea datei de 5 mai. Putem adăuga chiar că miercuri după-amiază Î.P.S. Miron a afirmat într-o convorbire particulară că a doua zi se va hotărî în sensul dorinţei cinci-maiştilor…

Cele două Paşti

Discuţia lămuritoare pe care foaia noastră a întreprins-o în jurul datei prăznuirii Paştelor şi a îndreptării calendarului se apropie de sfârşit. Am arătat că hotărârea de la 24 ianuarie este, din toate punctele de vedere, inacceptabilă şi creatoare de grave dificultăţi…În adevăr, dacă Biserica basarabeană ar fi de sine stătătoare, îngăduinţa printre 5-maişti de a prăznui după lege ar fi un succes. Biserica basarabeană stă însă sub autoritatea Sfântului Sinod de la Bucureşti. Şi dacă trebuie să fim mulţumitori P.S. Gurie, Visarion şi Iustinian pentru că, prin atitudinea lor energică, au obţinut, principial şi în fapt, dreptul de a rămâne în lege, cu drept cuvânt suntem obligaţi să le reproşăm, că nu au avut aceeaşi străşnicie întru apărarea Sfântului Sinod din care totuşi fac parte. Credincioşii lor sunt, fără îndoială, satisfăcuţi în această elementară nevoie de a prăznui după aşezarea duhovnicească… Situaţia de astăzi? Scriam, în momentul în care deschideam această campanie de lămurire în foaia noastră: când va fi rătăcirea de pe urmă mai amară decât cea dintâi. Nu a trebuit să aşteptăm prea mult pentru ca întâmplările să ne dea dreptate. Hotărârea de la 8 februar, prin care se îngăduie prăznuirea Paştelor de două ori în acelaşi an, este – aşa cum am arătat aci, de altfel – o grozavă aberaţie. (sursa).

Asadar, a fost o frumoasa biruinta a marturisitorilor Predaniei renuntarea la pascalia originala ”romaneasca” si revenirea la pascalia Traditiei. O biruinta care este intunecata insa de defaimarile unora ce spun ca, de fapt, acesti marturisitori s-au impotrivit nu doar pascaliei ”romanesti”, ci cu totul calendarului nou (punand egal, asadar, intre marturisirea lor si atitudinea zelotist-schismatica a celor care agita acum apele in interesul gruparilor stiliste mai mult sau mai putin obscure), considerand, prin implicatie, ca Sinodul nu ar mai fi Sinod din cauza noului calendar.

Spunem “defaimari” deoarece acesti zeloti, care dau citate ciuntite, nu fac decat adumbreasca integritatea marturisitorilor din interbelic, caci din doua una: or marturisitorii nostri considerau BOR anatema din cauza noului calendar si atunci nu se explica de ce au ramas in comuniune cu aceasta si cu Sinodul acesteia, or impotrivirea lor nu era legata, esential, de problema calendarului, ci de problema pascaliei.

Intr-adevar, printre numele cele mai cunoscute care au participat la campania de impotrivire fata de pascalia ”romaneasca” se numara Fericitul Martir Mircea Vulcanescu, ce a semnat o serie de articole, adevarate bijuterii de marturisire ortodoxa. O parte din aceste articole este semnata insa in colectiv, alaturi de Vulcanescu aducandu-si contributia George Racoveanu si un alt viitor mucenic al inchisorilor comuniste, Sandu Tudor.

Interesant, nu? Asadar, Sandu Tudor (adica viitorul parinte isihast si marturisitor Daniil de la Rarau, participant de frunte al Miscarii “Rugul Aprins” de la Antim) a participat si era foarte in tema cu problema pascaliei si a calendarului. Cu toate acestea, Sandu Tudor decide sa se faca monah in 1948, avandu-l drept duhovnic pe Parintele Cleopa. Sa nu fi stiut oare Sandu Tudor nimic despre factiunile obscure stiliste existente in momentul in care a devenit monah? Greu de crezut… In orice caz, era foarte in tema pe problema calendarului si totusi nu numai ca a ramas in Biserica Ortodoxa Romana fara sovaiala, dar a devenit monah si apoi parinte duhovnicesc si staret in cadrul acesteia acesteia! Pentru a-si sfarsi alergarea sa ca martir in iadul Aiudului. Inteleg oare noii zeloti de astazi care impart icoane cu Sfantul Mucenic Daniil pilda acestuia? Tare ne indoim…

Revenind la tema… Asadar, Mircea Vulcanescu, Sandu Tudor si George Racoveanu elaboreaza impreuna doua articole marturisitoare din seria mai cuprinzatoare a Cuvantului lui Nae Ionescu: Infailibilitatea Bisericii si Failibitatea Sinodala si Raspuns Prea Sfintitului Vartolomeu. Ratacirea Sinodala (articolul se gaseste, incomplet, la pag. 12 din documentul scribd. A fost atribuit in mod eronat lui Nae Ionescu; in arhivele lui Mircea Vulcanescu acesta precizeaza cine au fost autorii.)

In Raspunsul catre P.S. Vartolomeu cei trei marturisitori afirma clar (in mod bizar, din documentul din scribd lipseste un pasaj intreg ce se regaseste in editia Bunul Dumnezeu contemporan. Studii despre Religie, Ed. Humanitas, p. 288):

Prea Sfintitilor, liberi sunteti sa adoptati orice sistem de calculare a vremii: pagan, crestin, stiintific sau nu; al lui Sosigene, Aximene, Lilio, Coculescu, Chiricescu ori Ghenadie Niculescu - Pastile cele sfintite insa, Pastile cele Mari, Pastile Domnului trebuie sa se serbeze asa fel incat sa fie respectata Traditia bisericii ortodoxe de pretutindenea, care cere ca:

1) să nu se serbeze o dată cu Paştile evreilor;

2) să se serbeze după Paştele evreilor;

3) să se serbeze totdeauna în zi de duminică;

4) să se serbeze de către toţi creştinii ortodocşi deodată.

In acelasi timp, marturisitorii au indemnat, in subsidiar si nu ca tema principala de campanie, ca Sinodalii sa renunte, totusi, la noul calendar. Dar renuntarea la noul calendar nu au cerut-o pe motiv ca, adoptandu-l, Biserica ar pierde harul, ci pentru ca noul calendar, concomitent cu pascalia pe stil vechi, ar fi ridicat probleme legate de cursivitatea praznicelor:

P.S. Vartolomeu arată toată necazurile ce ar decurge din rămânerea la stil nou cu sărbătorile fixe şi la stil vechi cu Pascalia. Între altele, ne pune înainte perspectivele serbării, în anul 9942, a Sfintelor Paşti la 29 iunie, adică la Sfinţii Apostoli, iar la anul 31070, as fi ajuns chiar la 25 decembrie, adică chiar în ziua de Naşterea Domnului. După vechiul nostru „calendar bisericesc”, aceasta însă nu s-ar putea întâmpla în veac. Care trebuie să fie acum grija Bisericii? Să renunţe la reforma calendarului sau la Pascalia Ortodoxă? Altă ieşire nu există. Renunţând la prima, dogmele, canoanele, Tradiţia Bisericii (ce formează patrimoniul bisericesc) nu sunt întru nimic lovite. Renunţând la Pascalie, acest tezaur e călcat în picioare. Care consideraţiuni trebuie să primeze într-o decizie sinodală?...

Asadar, una sunt ”necazurile” provocate de existenta, in acelasi timp, a calendarului nou si a pascaliei pe vechi, si alta este sa afirmi ca Biserica nu are har sau chiar ca se afla sub anatema pentru aceasta situatie. Pentru marturisitorii citati aici esentiala era data de praznuire a Pastilor, care trebuia sa fie conforma Traditiei.

In alta parte, Mircea Vulcanescu afirma urmatoarele despre problema generala a calendarului:

…din punct de vedere bisericesc, noul calendar nu este bun si, ca atare, Sinodul trebuie neaparat sa il lepede ca pe un netrebnic, daca vrea cu tot dinadinsul sa nu se intample nicio tulburare. (articolul ”Netemeinicia scrisorii sinodale”, Studii despre religie, Ed. Humanitas, p. 270).

Asadar, ratiunile pentru care reforma calendarului era considerata gresita sunt:

• reforma se facea din cauze si pricini ne-patristice;
• produce tulburare in popor;
• produce neoranduieli legate de cursivitatea praznicelor, pe termen lung.

Nu pentru ca ne scoate din sobornicitate si pentru ca ne lipseste de har! Acestea sunt legate abia de schimbarea datei pascaliei! Doar prin decizia de a praznui Pastile separat de Biserica Ortodoxa Universala, doar prin iesirea din sobornicitate si din randuielile stabilite la Niceea privitoare la Pasti, abia asa s-a pus problema unei virtuale (deci nu implinite, realizata) schisme initiata insa (NOTA BENE) nu de marturisitorii Predaniei, ci de inovatori!

Iata deci alta dovada a discernamantului si a constiintei marturisitoare a lui Mircea Vulcanescu – faptul ca nu ei, fideli traditiei, amenintau cu o schisma sau initiau o astfel de miscare (!), ci ca sinodalii inovatori s-ar fi pus, singuri, in schisma, daca ar fi afurisit gruparea condusa de Nae Ionescu:

Cat priveste amenintarea cu afurisenia pe 40 de zile, Sinodul nu ne poate zvarli o asemenea anatema, caci ar afurisi, implicit, toate celelalte biserici ortodoxe deopotriva cu care am pastrat neschimbata aceeasi predanie; si aceasta ar insemna proclamarea oficiala drept schismatica a bisericii romanesti… Astfel, biserica romaneasca, in prezent, virtualmente schismatica, ar deveni schismatica in chip manifest si categoric. De fapt, daca invatatura pe care o marturisim e falsa, Sinodul n-are decat sa afuriseasca. Am cerut-o si o repetam, constienti ca faptul n-ar putea duce decat limpezirea lucrurilor. Suntem insa siguri ca nu o va face, pentru ca nu mai are dreptul sa o faca. Facand-o, se scoate pe sine din ecumenicitate - cum am aratat, iar noi ramanem pravoslavnici, in biserica parintilor nostri. (din Raspuns carte P.S. Vartolomeu…)

Intr-adevar, Sinodul BOR nu numai ca nu a afurisit gruparea lui Nae Ionescu, ci a renuntat la pascalia romaneasca, revenind la pascalia ortodoxa. Asadar, Sinodul BOR a ramas in ecumenicitate si in Biserica Ortodoxa Universala.

De remarcat insa caracteristica autentica a duhului marturisitor, asa cum avea sa-l formuleze apoi si Cuviosul Paisie Aghioritul: a spune adevarul in interiorul Bisericii, pana cand, la limita tragica, vrajmasii adevarului se scot pe ei insisi singuri din aceasta. Niciodata a te rupe de Biserica pentru a fonda grupari schismatice!

Ca scopul campaniei dusa de Nae Ionescu si ceilalti marturisitori a fost revenirea la Pascalia ortodoxa o atesta insusi filosoful, remarcand efectul marturisirii:

Restabilirea ecumenicităţii

Direcţiunea Sfântului Sinod a trimis tuturor ziarelor o încunoştinţare, arătând că, pentru anul ce vine, Sfintele Paşti se va prăznui la 20 aprilie. Pentru a înţelege semnificaţia acestui fapt, vom aminti că 20 aprilie însemnează, pe vechiul calendar, 7 aprilie, şi că 7 aprilie este tocmai data indicată de vechea Pascalie. Vasăzică, la anul vom prăznui cu toţii Paştele, în ecumenicitate, laolaltă cu toţi creştinii pravoslavnici. Şi mai este un fapt care trebuie relevat. Data prăznuirii Paştelor pentru anul ce vine a fost stabilită printr-o înţelegere a Patriarhiei noastre cu Patriarhia Ecumenică din Constantinopol… Ce am cerut noi?

1) Să prăznuim Paştele în ecumenicitate…

2) să nu prăznuim Paştele înaintea evreilor…Este adevărat că, de data aceasta, a intervenit însuşi părintele patriarh… (sursa)

Ceea ce s-a cerut si ceea ce s-a obtinut a fost revenirea la Pascalia ortodoxa. Pericolul a trecut, inovatorii nu au avut castig de cauza, Biserica Ortodoxa Romana a ramas Biserica Pravoslavnica.

Mai mult, la inceputul campaniei Nae Ionescu citeaza chiar celebrul Sighilion patriarhal din 1583 care, printre alte anateme aduse invataturilor catolice, anatemizeaza si calendarul gregorian, latin, care includea, evident, o pascalie schimbata. Asadar, nu se poate spune ca Nae Ionescu si ceilalti nu cunosteau istoria bisericeasca si sinoadele in materie. Stiind aceleasi lucruri pe care le invoca si schismaticii zilelor noastre, esentialul pentru ei, o spunem cu riscul de a ne repeta, a fost pascalia, care facea ca Biserica noastra sa se afle in sobornicitate sau in afara ei. Calendarul indreptat nu era bun, insa nu au considerat ca este nevoie sa faca inca o campanie pe tema revenirii la vechiul calendar, nici in momentul in care Sinodul a dat inapoi in problema pascaliei, in anul 1929, nici in momentul introducerii lui, cu cativa ani mai devreme. Acestea sunt faptele istorice, aceasta este marturisirea iubitorilor Traditiei si Predaniei ortodoxe.

Si mai trebuie aratat un lucru esential: Sighilionul patriarhal din 1583 nu se putea aplica Bisericii Ortodoxe Romane din perioada interbelica, asa cum nu se poate aplica nici BOR din prezent! Pentru simplul motiv ca B.O.R. nu a avut niciodata adoptat, integral, calendarul gregorian sau latin! In perioada interbelica, chiar si cand a avut anomalia legata de pascalie, BOR avea ”calendar iulian revizuit” iar acum are calendarul gregorian doar in parte, avand Pascalia praznuita pe calendarul vechi. Ne aflam, asadar, intr-o situatie canonica noua pentru care Sinoadele istorice invocate de zelotii schismatici nu se aplica. Se aplica, in schimb, hotararea pan-ortodoxa de la Moscova din 1948, care a oranduit co-existenta unor calendare diferite dar existenta unei singure date a Pastilor, cea conforma Predaniei.

Referitor la sintagma care i se atribuie lui Mircea Vulcanesc: “nu avem sinod”. In realitate, asa cum am aratat, Mircea Vulcanescu si ceilalti nu faceau decat sa constate o virtualitate (deci nu un fapt implinit!): decizia de a sarbatori Pascalia diferit fata de Soborul Bisericilor Ortodoxe (deci iarasi, este vorba despre Pascalie si nu despre calendar!) nu facea decat sa puna Sinodul intr-o pozitie in raspar cu intreaga ortodoxie. Virtualitatea NU a devenit realitate, Sinodul a revenit la Pascalia ortodoxa iar marturisitorii nostri au ramas, prin biruinta lor, atat in Biserica Luptatoare cat si in cea Triumfatoare, din cer.

Selectam insa un ultim citat din Mircea Vulcanescu pentru a vedea duhul in care acesta marturisea si ce distanta este intre duhul marturisirii autentice a Predaniei si duhul zelotismului care ii agita pe cei care ar fi trebuit sa ia aminte la Sfinti Inchisorilor…

Ce vom face noi, faţă de această stare grea, în care chiriarhii noştri au adus Biserica? Nu vom pierde nădejdea, căci Domnul Nostru Iisus Hristos este Domnul răbdării şi al milei fără de sfârşit. Ne vom îndrepta către Sinod şi,… vom spune, din inimă fiiască rostind:

Prea Sfinţilor Părinţi, Învăluiţi de autoritatea ştiinţei, nimeni nu vă mai recunoaşte căpetenii,

Învăluiţi de nimbul de lumină al Duhului Sfânt, da.

Voi sunteţi semnul unei alte autorităţi decât cea lumească, şi

Nu se cade s-o dispreţuiţi, trecându-i înainte alte temeiuri şi alte autorităţi.Voi nu vorbiţi nici astronomilor, nici ateilor, oricât de supuşi, ci numai celor care cred şi mărturisesc Treimei.

Căci voi sunteţi sarea Pământului şi, dacă sarea-şi pierde Darul, cu ce se va săra?! Uitaţi, deci, glasul veacului şi al ştiinţei, daţi pas credinţei, scoateţi candela de sub obroc, ca toţi să cunoască precum că sunteţi întru El, prin aceea că aveţi dragoste întru voi. Voi n-aveţi a vă potrivi nimănui şi toţi au a se potrivi darului fără măsură. (sursa)

Ce distanta intre atacurile bezmetice si ignobile la adresa arhiereilor nostri, intre meschina sapatura dupa semnaturi puse cu ani in urma pe o serie de acte care oricum nu sunt sinodale, si aceasta pilda a dreptului marturisitor…

Concluzii

Marele rau pe care il fac cei care se folosesc de frumoasa biruinta din perioada interbelica a marturisitorilor Predaniei este ca o falsifica pe aceasta si lipsesc poporul binecredincios de un reper esential. Pentru ca noi trebuie sa urmam marturisitorilor si nu zelotistilor care se folosesc in mod iezuit de citate trunchiate si de sfintele moaste ale Martirilor din inchisori.

Asadar, daca vrem sa avem parte de marturisitorii Predaniei si de Sfintii Inchisorilor, sa urmam lor, intelegand ca schimbarea calendarului a fost o decizie nepotrivita Traditiei ortodoxe, provenita dintr-un duh ne-patristic de innoire, dar ca:

• esentiala este pastrarea Pascaliei randuita de Sfintii Parinti si sobornicitatea praznuirii,
• ca trebuie sa ne opunem atat tentativelor ecumeniste de schimbare a datei Pastilor cat si derivelor zelotist-schismatice, ambele fiind pericole care duc la acelasi rezultat, parasirea Bisericii si tradarea Predaniei,
• ca Biserica Ortodoxa Romana are Pascalia randuita de Sfintii Parinti si este Biserica Deplina, cu Har Deplin, cu Taine Depline, cu ierarhi martiri (episcopul Grigorie Leu e doar unul dintre ei), preoti sfinti marturisitori (Ilie Lacatusu, Daniil-Sandu Tudor, Gherasim Iscu, Ilarion Felea, Marcu Dumitru, Gheorghe Calciu, si cati altii…), martiri (Mircea Vulcanescu, Valeriu Gafencu s.a.) si mari cuviosi (Cleopa, Paisie Olaru, Arsenie Boca, Ioanichie Balan, etc, etc, etc. – nenumarati!) si mari duhovnici contemporani (Justin Parvu, Arsenie Papacioc, Adrian Fageteanu) toti acestia fiind roade vadite ale Duhului care nu se impiedica de un calendar care e gresit in parte,
• ca Duhul sfinteste chiar si cu acest calendar gresit, dovada fiind sfintirea Agheasmei Mari de la Boboteaza,
• ca daca vrem sa avem, cu adevarat, parte cu Sfintii Inchisorilor, trebuie sa le urmam pilda pana la capat, ramanand in Biserica si lasand putregaiul ecumenist sa se taie singur din Trupul lui Hristos.

Ioan Bucur

Legaturi:

• Revista blogurilor in cazul smintelii provocate de Danion Vasile prin conferintele sale pe problema calendarului. MAI MULTE INREGISTRARI AUDIO SI VIDEO SI PRIMELE NOASTRE COMENTARII

• FERICITUL CUVIOS SI MARTIR DANIIL (SANDU TUDOR) – biruinta slabiciunii si tragismul indumnezeirii

• Taina Mucenicului Mircea Vulcanescu – crampeie din viata unui martir contemporan (I)

• Taina Mucenicului Mircea Vulcanescu – icoana unui alt Iov al Romaniei secolului al XX-lea (II)

• Martirul Mircea Vulcanescu despre criza Bisericii, Imparatia lui Dumnezeu si imparatia acestui veac

• Mircea Vulcanescu – Crestinul in lumea moderna

“…născut în staul, printre oi, nu în palate, ci-n nevoi, ca să ne fie nouă Frate”

Mircea Vulcanescu – Dupa toate cate s au pierdut – COLIND (recita Adrian Pintea)

Dupa toate cate s-au pierdut

Colind sarac,

suflet sarac.

Sa pot, m-as fi facut colac.

Si-n miez de nuca as fi vrut sa ma

prefac,

dar n-am putut,

caci nu-i pe plac.

Colind sarac,

Suflet sarac.

Si totusi n-am putut sa tac

ci iti trimet un gand,

flamand,

ca dorul unui vechi pastor,

colindator,

ce sta veghind

si asteptand,

sa vada cerul coborand.

Colind sarac,

Suflet sarac.

Colind al sufletului meu

eşti gol de sârg, de drag eşti greu;

gol cum e bunul Dumnezeu

născut în staul, printre oi,

nu în palate, ci-n nevoi,

ca să ne fie nouă Frate

şi să ne scoată din nevoi

şi din păcate.

Colind sărac,

suflet sărac.

Prunc de o zi

Domn nefăcut

S-a întrupat Cel Nevăzut

şi din Fecioară S-a născut.

Din slavă plină, din tărie,

ni S-a născut în sărăcie,

Sol coborât din vecinicie,

Vis împlinit,

Hristos în cuie răstignit,

în ieslea rece ne-nvelit,

un bou suflând

îngeri în jurul Lui veghind,

păstori cântând,

amurg pe cerul ruginit…

şi… «trei crai de la răsărit»

ce «spre stea au călătorit»…

Colind sărac,

suflet sărac.

Vin la-nchinat

Şi, dar din sufletul curat

I-au adus aur, să domnească,

Smirnă ca să tămăduiască,

Tămâie, ca să-nvioreze,

Rugă, ca să se-nduioşeze.

Tot ce-nfloreşte, să rodească.

Tot ce-i pierdut, să se-mplinească

Ce este strâmb, să se-ndrepteze.

Săracii să se-ndestuleze.

Furtuna să se liniştească.

Duşmanul să se biruiască.

Toată ispita să-nceteze.

Doar bucuria să cuteze.

Şi robi suntem, ca şi regi,

să ne găsim din nou întregi

prin Taina Lui de căpătâi

în slava noastră cea dintâi.

Colind sărac,

suflet sărac.

O stea azi ni s-a arătat.

E steaua lor? E steaua cui?

A tuturor? A nimănui?

Argat, fecior de împărat,

e steaua Lui…

I-al nostru! Atât L-am aşteptat

şi-L aşteptăm neîncetat

în fiecare an odată

să se nască

să ne pască

şi să ne mântuiască

pe noi, — robii Lui

pierduţi hai hui —

ce-I ducem lipsa greu, când nu-I

că de răsare câte-o stea

pornim grămadă după ea.

Iar de-L găsim,

Îl răstignim,

în cruci,

pe la răscruci.

Va mai recomandam:

• A venit si-aici Craciunul, sa ne mangaie surghiunul…
• Azi Craciunul s-a mutat din palat la inchisoare, unde-i Domnu-ntemnitat

Gânduri despre starea Bisericii româneşti în statul laic

Criza vieţii bisericeşti în România nu e, de bună seamă, o taină pentru nimeni. Împrejurările recente, ca şi împrejurări mai vechi, o vădesc, fără putinţă de îndoială. De la secularizarea averilor şi până la schimbarea calendarului şi a pascaliei (aceasta din urmă neizbutită), de la prefacerea bisericii lui Hristos de către stat într-o anexă a brigadei de moravuri şi până la aşa-zisa autonomie bisericească după stilul şagunian de peste munţi, de la distrugerea monahismului şi până la politicianizarea clerului de mir, de la tunderea preoţilor şi îmbrăcarea lor nemţeşte şi până la pătrunderea simoniei în apucăturile episcopale şi preoţeşti, de la golirea bisericilor şi până la încercările de a atrage lumea prin „modernizarea” cultului, introducerea luminii electrice, programe artistice, sau prin acţiunea filantropică laică, de la dezvoltarea vertiginoasă a sectelor, care cuceresc pe cei mai zeloşi rugători (…),  de la intelectualii care părăsesc biserica încercându-şi aiurea alt echilibru, şi până la preotul care fuge după ei, imitându-le apucăturile şi metoda, de la mentalitatea protestantizată cuibărită în mintea celor mai mulţi cărturari bisericeşti şi până la gesticulaţia catolicizantă a câtorva episcopi care se vor „prinţi” ai bisericii, în veac, la fel cu cardinalii, de la preotul de sat care nu mai crede în demnitatea misiunii lui şi care se preferă „intelectual”, sau „deputat”, mai curând decât slujitorul lui Dumnezeu, şi până la patriarhul care, în biserică, vorbind unor intelectuali credincioşi, chemaţi anume ca să asiste la o slujbă pentru restaurarea ritului bizantin în cântările liturghiei, îşi închipuie şi mărturiseşte că respectul ce i se arată în mănăstiri şi seminarii se datoreşte „meritelor sale personale”, mai curând decât faptului „că e acolo un popă neştiutor”.

Biserica văzută e sfâşiată, pentru păcatele noastre, ale tuturor, din neştiinţa unora, din necuviinţa altora şi din prea marea îngăduinţă a tuturor.

Criza aceasta, din care am citat câteva aspecte caracteristice, nu este de ieri, de alaltăieri. Privind lucrurile de sus de tot, se poate spune că, prin firea lucrurilor, latura lumească a bisericii e totdeauna, mai mult sau mai puţin, în criză. Pentru că, unitate văzută şi nevăzută în acelaşi timp, fiinţa bisericii împreunează tainic lucruri care de obicei, în stare de păcat, numai cu greu pot sta împreună. Continuare a întrupării Domnului Hristos, Biserica uneşte în fiinţa ei, două firi împreunate, dar neamestecate: una lumească, alta Dumnezeiască; una firească, alta suprafirească; una vecinică, alta trecătoare. Ca şi Împărăţia lui Dumnezeu, Biserica e în mijlocul nostru, fără a fi din lumea aceasta. Şi, ca şi sufletul omenesc, şi orice punct de atingere între dumnezeiesc şi omenesc, orişice punct de hotar, Biserica e, pe pământ, în vecinică criză: biserică luptătoare.

„Neliniştită e inima mea, spune undeva Fericitul Augustin, până ce nu se va odihni întru Tine, Doamne”, caracterizând această criză, pentru că, până la sfârşit, este scris, grâul nu va fi despărţit de neghină, nici bunii de cei răi.

Problema raporturilor dintre Biserică şi stat, dintre puterea lumească şi cea duhovnicească, este, prin sine însăşi, o problema foarte grea în teorie. Aceasta, pentru că e imposibil de găsit un teren de discuţie comun între cel ce crede şi cel care nu crede. Căci, cel ce nu crede va tăgădui Bisericii orice aspect metafizic supranatural, sau se va dezinteresa de dânsul şi va căuta să integreze Biserica în stat, ca simplă funcţiune culturală, imanentă, tăgăduindu-i orice drept de supremaţie, statul fiind singura funcţiune imanentă organizatoare a valorilor şi categoriilor culturale. În vreme ce credinciosul, pentru care toată puterea vine de la Dumnezeu, nu va accepta, cu nici un preţ, să acorde statului o autoritate superioară celei bisericeşti, atunci când de la aceasta îşi trage statul legitimitatea, adică singurul criteriu care separă puterea statului de forţa brută (…).

Revolutionari pasoptisti

Statul românesc modern este, precum ştim, o alcătuire burgheză, născută din împletirea prefacerilor sociale care au urmat păcii de la Adrianopole cu ideologia radicală a generaţiei paşoptiste. E firesc, deci, ca, într-o astfel de alcătuire, Biserica să nu îşi afle numai aşezare, dar nici posibilitate de înţelegere. Şi faptele ne arată, într-adevăr, o cumplită răstălmăcire (…).

Am spus că specificitatea ortodoxiei stă în accentul pe care îl pune viaţa religioasă pe trăirea acestei vieţi harismatice, liturgice, necum pe durerea unei organizaţiuni bisericeşti puternice, în veacul de acum, menite să realizeze o unitate juridico-politică în genul bisericilor din Apus. Unitatea bisericească nu a fost niciodată, în răsărit, o construcţie, ci o stare de fapt, o comunitate duhovnicească; altfel zis, de comunitate a vieţii tainice.

În materie de învăţătură, singurul criteriu al infailibilităţii este păstrarea nealterată a tradiţiei, fără adaos, aşa cum a fost primită. Curăţia ei stă în nestricarea ei, în invariabilitate. Aşa, că, Scrisoarea patriarhilor poate să precizeze, fără teama de a fi învinuită de protestantism, că

„nestricarea dogmei şi curăţia rânduielii nu sunt date în paza unei ierarhii oarecare, ci a întregului cler şi popor bisericesc, strâns uniţi în dragoste reciprocă, [aceia] care sunt, cu alt nume, însuşi Trupul tainic al lui Hristos, biserica credincioşilor”.

Nedeosebind, deci, funcţional, o biserică învăţătoare de o biserică învăţată, compusă una din cler, alta din laici, magisteriul, putere de a învăţa, dată apostolilor (Matei 28, 19), s-a exercitat, în ortodoxie, în strânsă legătură cu viaţa de taină, învăţătura predându-se direct din tată-n fiu şi controlându-se cu prilejul împlinirii tainelor, de către preot…

Papa purtat pe tron

Sub acest raport, biserica apuseană a suferit, în jurul anului 1000, transformări esenţiale. Dezamăgită de aşteptarea zadarnică a sfârşitului, care întârzie peste acest an, biserica de apus începe o lungă evoluţie de adaptare la veacul de aici. Apusul pierde sentimentul primitiv, eshatologic, uită precaritatea esenţială a vieţii pământeşti şi aţintirea privirii duhovniceşti asupra lumii celeilalte. Catolicismul se organizează. Ierarhia lui ia forme statale. Unitatea lui se cere concretizată într-o autoritate pământească stabilă, după modelul principatului pământean. De unde şi primatul papalităţii. Doctrina se fixează, de asemenea, în teze filosofice raţionale. Arhitectura, în catedrale. Rezultatul e acel strălucit veac al XIII-lea, în care această orientare îşi află cea mai desăvârşită întruchipare. Dar care cuprinde, închis în el, viermele Renaşterii, ca pe o negare în perspectivă.

Sarutarea piciorului Papei, unul din "prerogativele" primatului papal

Într-adevăr, identificarea antihristică, monstruoasă, a împărăţiei lui Dumnezeu cu a Mamonei nu întârzie să dea roade. Terestrizarea bisericii o face să abdice de la funcţia ei spirituală, de unificare duhovnicească a soborului. Ocupată de treburile veacului, biserica lasă spiritualiceşte valenţe libere, care vor dezvolta, încă de la sfârşitul secolului XII, o serie de mişcări religioase, mai întâi în marginea bisericii şi apoi împotriva ei, care vor cristaliza, trei veacuri mai târziu, în protestantism (…).

Gândurile acestea, aparent îndepărtate de preocupările acestui studiu, îşi au importanţa lor, pentru că ne înlesnesc să înţelegem schimbările pe care întemeierea statului românesc le-a atras cu privire la structura vieţii noastre bisericeşti. Pentru că, prefacerea fundamentală pe care acest stat a impus-o bisericii noastre stă tocmai în deplasarea accentului vieţii bisericeşti de la momentul tainic, liturgic, la momentul învăţăturii morale şi al organizaţiei, împingând astfel viaţa religioasă într-un impas din care cu greu va putea ieşi, obligată să-şi legitimeze, în chip protestant, existenţa faţă de stat şi obligată să făptuiască în mod catolic, dar în folosul acestuia (…).

Influenţaţi de o concepţie a bisericii valabilă pentru apus, dar cu totul străină, precum am arătat, de fiinţa bisericii noastre, anticlericalii noştri şi-au propus să răpească, pe de o parte, orice influenţă politică bisericii, iar pe de alta, să o întrebuinţeze ca unealtă în slujba intereselor statului burghez…

Regele tiran Carol II si prim-ministrul sau, Patriarhul Miron

În marea transformare care, de la Renaştere, a prefăcut în chip raţionalist Apusul şi care se apropie de soroc, religia este supusă alternativei de a se închide în limitele raţiunii suficiente sau să piară, ca forţă, „obscurantistă, retrogadă, anacronică” etc. Cel puţin aşa pretind raţionaliştii. Dar, închisă în cerul cu stele de peste capul lui Kant şi lumea morală dinăuntru Dumnezeu este pus „la remorca filosofiei morale”. Biserica se încearcă a fi despărţită de viaţa ei tainică, transformându-se într-un instrument de moralizare a vieţii sociale, într-o anexă a mijloacelor de menţinere a ordinei în stat. Prin aceasta, însă, biserica încetează de a fi biserică şi se transformă în societate anonimă. Întru aceasta se poate spune că statul românesc a reuşit de minune (…).

O revizuire a raporturilor dintre biserică şi stat se impune, deci, în măsura în care statul, din organizaţie formală, destinată să asigure ordinea şi dreptatea, cum este statul liberal, se transformă într-o funcţiune politică de coordonare efectivă a tuturor resurselor şi tuturor formelor de viaţă ale naţiunii.

Această revizuire nu poate veni decât de la dezrobirea Bisericii din robia babilonică a statului nostru laic şi din restaurarea vieţii liturgice în toată strălucirea ei în activitatea bisericii în chip precumpănitor şi asupra vieţii intelectuale şi asupra celei active, pe care a pornit-o greşit, credem, reînnoirea. Căci, curăţirea vasului vine dinăuntru şi ne e spus să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte ni se vor da nouă pe deasupra. Ci, în viaţa tainică a Bisericii avem, cu toţii, căi fără greş de îndreptare către împărăţia Domnului.

Nu putem spune care va fi forma acestei restaurări bisericeşti, dar ceea ce vom putea spune sigur este că, dacă nu va avea ca rezultat reînviorarea vieţii tainice a bisericii, orice restaurare va fi zadarnică (…).

Starea actuală a bisericii este atât de rea, încât nu ştiu dacă şi o separaţie a bisericii de stat nu ar fi mai folositoare bisericii decât starea de azi (…). Se vor găsi însă oameni să înţeleagă necesitatea acestei revizuiri? Din adâncul durerilor de astăzi, care ne încearcă sufletul mai crunt decât ne încearcă criza trupul, credem că da. Şi dacă nu se vor găsi, nu vom deznădăjdui. Pentru că, nepătrunse sunt căile Domnului şi soarta bisericii Lui nu stă numai în mâna oamenilor.

Criza creştinismului: o criză a stării de har

Nae Ionescu

Durează demult discuţia – în sânul creştinismului – între aşa-zisul moralism şi misticism. Răsunete destul de răspicate au ajuns până la noi, din aceste discuţii prin poziţia puternic „anti-moralizantă” luată la noi, „în numele ortodoxiei”, de profesorul meu, Nae Ionescu, spre cel mai mare scandal al unora, ca şi spre surprinderea altora (…). Interpretarea augustiniană (a poruncii de a iubi pe Dumnezeu si pe aproapele – n.n.) pe care dl. Ionescu o califică „specific apuseană”, stă la baza tuturor rătăcirilor moraliste, în sensul că tindea să facă, din creştinism, o doctrină organizatoare a fericirii omeneşti pe acest pământ, pe baza altruismului şi a iubirii de aproape, considerate ca ţeluri bune „în sine”, pentru activitatea omenească.

Pe această cale a plecat atât catolicismul, care a „terestrizat” misiunea bisericii în ideea unităţii văzute şi aceea a puterii ei lumeşti; cât şi protestantismul, care a pus pe Dumnezeu „la remorca filosofiei morale”, făcând din El un fel de „monitor al prostimii” şi un păzitor al „ordinei publice şi al bunelor moravuri”, pavăză a celor aşezaţi faţă de toţi dezmoşteniţii soartei şi slujitor plecat al singurului Dumnezeu adevărat (adică, singurul subiect dotat cu adevărat cu atributele divinităţii) - Statul. Interpretarea lui Augustin constă în a da o valoare echivalentă termenului iubire în cele două propoziţii ale frazei lui Iisus, fie că e vorba de iubirea de Dumnezeu, fie că e vorba de iubirea de aproape, morala creştină fiind iubirea de oameni în Dumnezeu. E aici o idee care, de atunci, s-a răspândit şi formează un truism care stă azi la baza moralei întregii civilizaţii apusene şi chiar a nereligioase Revoluţii Franceze. Căci, interpretarea deschidea o poartă unei morale, interesând numai relaţiile dintre oameni, considerate în ele însele, morală francmasonică, lipsită de spiritualitate adevărată, adică, de contact cu lumea realităţilor de dincolo.

(…) La ortodocşi, numai renunţarea e calea; de aici, orice complacere fiind suspectată de panteism, de câte ori creştinul tinde să identifice iubirea de Dumnezeu de iubirea de aproape, căci, departe de a putea cuprinde pe cea de-a doua în cea dintâi, el riscă să piardă pe cea dintâi în cea de-a doua (…).

Creştinismul are deci două vedenii ale moralei. Pentru răsăriteni, „moralitate” ţine de Vechiul Testament. Şi ortodoxul îşi are moralitatea sa. E aceea a celor zece porunci, care alcătuiesc şi astăzi baza regulilor de purtare (…). Aceasta este însă o morală pre-creştină, morala Vechiului Testament, e legea pe care Noul Testament ţine s-o împlinească prin har, morala Noului Testament care, din acest punct de vedere, nu mai face decât să enunţe condiţiile omeneşti de pregătire pentru primirea harului e cuprinsă Predica de pe munte şi în Parabolele lui Iisus.

În opoziţia Predicii… la cele zece porunci, mai exact: în împlinirea legii vechi prin legea nouă se pune creştinului problema, între toate teologică, a raporturilor dintre Lege şi Har. În felul înţelegerii raporturilor dintre lege şi har stă, probabil, deosebirea între moralişti şi mistici (…). Lucru curios, în aparenţă: atât catolicismul, cât şi protestantismul, cu toată opoziţia lor, în cele mai multe privinţe, se acordă aici, să trăiască pe temeiul unei concepţii legaliste (…).

Legea iubirii, în ortodoxie, nu e o obligaţie, nu e o normă imperativă, ci o simplă chemare la realitate, constatare a unui fapt. “Vino-ţi în fire”, zice această reîntoarcere la raportul adevărat al lucrurilor, tulburat de cădere. Nici nu ar trebui zis „vino-ţi în fire”, revenirea e inevitabilă, ca rod al contactului cu realitatea spirituală în actul religios. Ea nu are nevoie de rigori sau de proptele poliţieneşti, care nu fac decât să „mimeze” produsul supranatural al Harului lui Dumnezeu. Problema se rezolvă de la sine în cuvintele: „Nu am venit să stric legea, ci să o împlinesc”.

(…) În acest caz, criza (morală – n.n.) nu este decât povestea alternării perioadelor de abatere ale lui Israil de la porunca Domnului cu perioadele de pocăinţă (…). Şi e nespus de interesantă necontenita analogie ce se poate face, sub acest raport, cu situaţia vremurilor noastre… Criza moralei are însă rădăcini mult mai adânci… Căci această criză nu mai e o simplă criză a regulilor de purtare, ci e o criză a stării de har. E o decădere din vrednicia primirii harului, care e, de multe ori, în legătură cu înţelesul adânc al celor zece porunci, dar al cărui aspect e mult mai complicat, pentru că e vorba despre tulburare în relaţiile omului cu Dumnezeu şi nu numai cu semenii…

Apusenii sau protestanţii, dar mai ales protestanţii, văd în creştinism o religie esenţialmente morală. Această trăsătură ar constitui caracterul esenţialemente distinctiv al creştinismului, faţă de alte religiuni, păgâne, şi el ar da acestuia superioritatea asupra tuturor celorlalte, ale căror taine, de pildă, nu depăşesc niciodată caracterul lor relativ „estetic”.

Immanuel Kant

Dl Nae Ionescu socoteşte că aceste tendinţe moraliste în interpretarea creştinismului sunt scăderi notabile ale spiritualităţii apusene, care, în ultimul timp, au toate rădăcina la Kant, asupra Religiei în limitele raţiunii. Dincolo de Kant, rădăcina acestei interpretări se poate afla în întregul de împrejurări care au format structura sufletească modernă a apuseanului, structură pentru care Kant e numai un indicator, la o răspântie de influenţe… În ce constă această scădere? Domnul Nae Ionescu precizează: dedesubtul acestei puneri a lui Dumnezeu „la remorca filozofiei morale” se poate întrezări o intenţie nemărturisită, ca un progres (în rău) al unei spiritualităţi anticreştine, al unei caricaturi masonice a spiritualităţii, o tendinţă antropozofică latentă şi, de cele mai multe ori, inconştientă, de preamărire a omului, sub aparenta preamărire a lui Dumnezeu. Un fel de impulsiune de a accentua capacitatea mântuitoare de sine a omului, socotit în stare să condiţioneze, dacă nu să săvârşească el însuşi – mai mult sau mai puţin, fără ajutorul lui Dumnezeu – mântuirea sa personală… Ce altceva este kantiana „valoare universală a bunei voinţe”?

Dumnezeu nu mai e un agent real în opera de mântuire, ci un „concept”, postulat, destinat să garanteze normele de purtare fundate nu în El, ci aiurea. El nu mai este în stare să dea omului nici un ajutor eficace, ci numai să „garanteze” ordinea publică. Analogia cu „Monitorul” şi calificarea de „poliţienească” a acestei morale e mai adâncă decât pare. E aici, la Kant, o întâlnire la limită a ideilor emise de „cei trei reformatori”: Luther, Descartes si Rousseau, speculate şi dezvoltate la ultima lor limită. Pietismul, filosofia luminilor, al cărei iniţiator incontestabil este Descartes, care i-a formulat întreaga problematică, prin Wolff (şi, de aici, deismul lui latent), unite cu dogma bunătăţii morale a voinţei omeneşti, la origine, a lui Rousseau.

Dar toate acestea sunt idei spurcate, idei diavoleşti, de care drept credincioşii trebuie să se ferească, aşa, ca de foc.

Creştinismul nu este o morală nouă, ci religia adevărată. Nu trebuie să ne fie teamă de acuzarea că prin aceasta interpretăm „păgâneşte” creştinismul, adică, cu „frica lui Dumnezeu”. Eşti mult mai aproape de El aici decât prin falsa devoţiune pietistă (ba, mai mult, „rigorismul moral” – spre deosebire de „asceză” – pare a izvorî dintr-o presupoziţie funciarmente ateistă), pe care unii apuseni o iau drept iubire de Dumnezeu. Evlavia – pietatea specifică răsăritenilor – e mult mai aproape de frica lui Dumnezeu (…).

Actul moral e ordonat către organizarea vieţii de aici, act imanent în lumea aceasta; în timp ce actul religios constă într-o legătură mistică cu „lumea de dincolo”, cu transcendentul. Preceptele religioase, dacă sunt, nu pot avea în vedere decât pregătirea pentru lumea cealaltă, faţă de care această viaţă nu are nicio importanţă, sau o importanţă relativă, de pregătitoare a celeilalte…

Creştinismul drept credincios…nu se preocupă, în sinele său, de organizarea fericirii pământeşti, ci de pregătirea vieţii de apoi. Toate tendinţele „moralizante” despiritualizează creştinismul, în înţelesul că îi degradează ţinta. În loc să i-o vadă în contactul omului cu realitatea transcendentă şi cu valorile ei veşnice, îi dau ca ţintă organizarea fericirii de aici, „ca să îţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ” uitând cu totul, sau lăsând ca neesenţiale, valorile lui veşnice şi viaţa de apoi. Ca şi cum ai putea fi creştin fără a crede în aceste lucruri… şi chiar în Dumnezeu. Aceasta este schimonosirea „moralismului” în sânul creştinismului însuşi şi efectul său răufăcător (…).

Că creştinismul a avut şi are încă influenţe extrinseci asupra moralei, lucrul e de netăgăduit… Omul radiază în toate celelalte activităţi lumina contactului cu Dumnezeu în actul religios pur. Luminarea inteligenţei, înseninarea morală arată că actul religios are resorturi şi răsunete active în celelalte funcţii sufleteşti. Confundarea a ceea ce vine din „Lumină” cu aceea ce vine din făptură şi din fire e, însă, cea mai mare orbire ce pândeşte pe creştin, ca o ispită lăuntrică a Satanei, şi-l face să piardă legătura cu Dumnezeu, să se înşele şi să cadă.

În lumina lămuririlor de mai sus, se poate spune acum, privitor la criză, că viaţa creştinului e o necontenită revoluţie şi criză. Aici găsea dl Ionescu germenul esenţialmente anarhic al creştinismului. Viaţa e o criză pe calea mântuirii, o luptă necontenită între două împărăţii, din care una, căzută, a tulburat pe cealaltă, fundamentală şi supraordonată. Cu diavolul, au intrat în lume, prin căderea omului: durerea, dezordinea şi neputinţa (…) tot ce se leagă de întoarcerea omului de la Dumnezeul căruia se aseamănă şi unde îşi avea locuinţă. „Neliniştită este inima mea, până ce nu se va odihni întru Tine”, zicea fericitul Augustin. Creştinul se simte în lume străin şi trecător şi nicăieri nu-şi află, cât e viu, locaş de veci. Aici stă şi înţelesul atât de paradoxal al răsturnării de valori pe care o înregistrează cele nouă fericiri.

Constatarea că valorile Predicii de pe munte nu şi-au aflat întruchipare într-o ordine socială, să fie oare semnul unui „faliment” al ei? Ar fi, dacă am recunoaşte acestor valori un sens moralizant, şi aici, disperarea lutherană, care dă în „răul radical” pândeşte pe Scheler, fără să îşi dea seama, întrucât riscă să confunde lumea de sus cu cea de jos. Şi optimismul catolic, care riscă să confunde, în sens invers, pe cea de jos cu cea de sus, nu riscă nici el mai puţin decât „îndobitocirea” prezisă de Apocalips, atunci când caută de pe acum „realizarea statului papal”. Ca şi cum ar putea fi aşezare lumească şi văzută, fără pată.

Biserica este, desigur, fără pată, tocmai pentru că are rădăcini în cer, ca trup mistic al Domnului Hristos. Astfel, e sfântă, măcar că-n sânul ei există păcătoşi.

(Mircea Vulcanescu, extrase din: Bunul Dumnezeu cotidian. Scrieri religioase, Ed. Humanitas)

***

Fotografii cu Mircea Vulcanescu:

Legaturi:

• Parintele Serafim Rose denunta viclenia cea mai mare care ameninta Biserica de azi: „noul crestinism” umanist, ecumenist si lumesc
• Sarea Ortodoxiei si surogatele formalismului
• PARINTELE RAFAIL: Care este sensul adevarat al pocaintei si ce ne va salva de valurile urgiei care va urma?
• Criza Bisericii – daca ea exista (2003)

***

• Mircea Vulcanescu – Crestinul in lumea moderna
• Taina Mucenicului Mircea Vulcanescu – crampeie din viata unui martir contemporan (I)
• Taina Mucenicului Mircea Vulcanescu – icoana unui alt Iov al Romaniei secolului al XX-lea (II)
  
• “SA NU NE RAZBUNATI!” – Memorialul… durerii sfintitoare a lui MIRCEA VULCANESCU

(nu pentru Mihai Neamtu, al carui rost nu-l prea gasim acolo, ci pentru fiica martirului, in cea mai recenta aparitie video, mult imbatranita)