Constantin „Costache” Oprişan

“Fiu de răzeş din Tecuci, Oprişan era originar din comuna Onceşti, judeţul Bacău, Unde s-a născut pe 26 martie 1921. A urmat cursurile Facultăţii de Litere şi filosofie din Cluj, fiind student în anul III la momentul arestării¹. S-a refugiat în Germania după rebeliunea legionară şi a fost internat în lagărul de la Buchenwald de regimul nazist. După întoarcerea în ţară a fost numit şef al regionalei Muntenia a Mişcării Legionare (iulie-decembrie 1945) şi apoi şef al Frăţiilor de Cruce, din noiembrie 1946, motiv pentru care a fost una din victimele preferate ale Iui Ţurcanu. Oprişan a fost arestat pe 15 mai 1948 şi a primit una din cele mai mari pedepse acordate în acea vreme: douăzeci şi cinci de ani muncă silnică. Fiind student, a fost trimis la Piteşti pe 26 iunie 1949 şi ţinut la secţia muncă silnică pe tot parcursul anului. Un coleg de celulă din această perioadă a fost impresionat de inteligenţa lui:

La 30 de ani, Oprişan era de invidiat. Era, ca Pascal, un matematician strălucit şi un gânditor  şi logician de temut. Pentru ca timpul să treacă cu folos, l-am rugat să ne tină un curs de istoria filosofiei. Expunerile lui nu erau făcute ex cathedra, ci de la suflet la suflet şi atât de plăcute şi de atrăgătoare, încât, opt ore pe zi, parcă uitam de foame şi de lumea de afară³.

A fost unul dintre puţinii deţinuţi cu o condamnare mare ce au fost torturaţi la începutul anului 1950: în luna martie câţiva dintre subalternii săi din libertate au fost solicitaţi să îl lovească la camera 3-biserică. Nu toţi au acceptat însă: Mihai Iosub l-a lovit de câteva ori, după care a scăpat ciomagul şi a refuzat să mai dea - a fost bătut cu centironul peste cap, cu pumnul în burtă şi aruncat sub geam în lovituri de picior -, iar Ieronim Comşa a fost şi el chinuit pentru că a respins de la început ideea de a-l maltrata pe Oprişan. Anularea distincţiei dintre victimă şi agresor prin aceste solicitări de lovire reciprocă a fost intens urmărită (şi în mare parte reuşită) de cei care au gândit sistemul: Dumitru Bordeianu spune că nu a putut niciodată să-l privească în ochi pe Oprişan după ce l-a lovit⁴.

Aurel Vişovan a asistat şi el la torturarea lui Costache Oprişan, bătut de tot comitetul şi călcat în picioare până şi-a pierdut cunoştinţa. A fost întins pe un prici şi lovit cu curele sistematic, de la cap la picioare şi înapoi, agresorii schimbându-se între ei când oboseau. Pentru că leşina des, bătăuşii aruncau cu apă peste el ca să îl trezească şi îi strigau: „Noi, tinerii reeducaţi, cei care înainte am fost sub comanda ta, te vom distruge. Tu eşti vinovat de soarta noastră, iar noi vom smulge de la tine  tot ce ştii, tot ce n-ai declarat la Securitate”. Supliciile au continuat câteva zile.

Oprişan era conştient că va fi sacrificat din cauza funcţiei pe care o avusese in cadrul Frăţiilor de Cruce. El i-a spus lui Dragoş Hoinic în vara anului 1950 că nu  se aşteaptă să scape cu viaţă din încercările care vor urma:

„Uite ce-i, Dragoş, eu nu pot să-mi pun această întrebare pentru că am fost şeful unui corp de legionari şi anume al Frăţiilor de Cruce pe ţară. Eu trebuie să mor!”.

La protestul lui Hoinic, că se pune doar problema rezistenţei la chinuri, a repetat: „Nu se pune la mine această chestiune“⁶. Cu toate că fusese îndelung torturat şi nu a scăpat de bătăi decât la Gherla, el a încercat să îi prevină pe unii deţinuţi. Viorel Gheorghiţă aminteşte că prin decembrie 1950 a încercat să se apropie de Oprişan, care îi fusese şef, dar acesta a evitat discuţiile. După venirea lui Ţurcanu, a văzut că şi Oprişan lovea şi a realizat că era deja prins în sistem şi nu are încotro⁷.

Una dintre victimele cele mai chinuite, Oprişan a fost folosit în mai multe camere ca informator, pentru a distruge moralul celor ce rezistau, dar în paralel fost şi bătut multă vreme. Cel mai des a fost folosit la camerele 1 şi 2 – subsol odată cu începerea demascărilor aici, din decembrie 1950, pentru că majoritatea colaboratorilor din libertate aveau pedepse de muncă silnică şi el putea fi uşor folosit împotriva lor.

A fost transferat la Gherla cu lotul din august 1951 şi a fost introdus la camera 99 unde aveau loc torturile cele mai groaznice. În ciuda celor îndurate la Piteşti, a găsit puterea să îl prevină pe Mihai Timaru: „Ştii, o să fiu pus să te bat. [...] O să înţelegi mai târziu”. Odată începute bătăile, Timaru l-a văzut pe Oprişan lovindu-l, dar cu lovituri „deosebite de loviturile altora” şi cu „ochii scăldaţi în lacrimi“⁸, „cu fiecare lovitură trimisă cu durere pe trupul meu, cădea şi o lacrimă din ochii lui Costache“!

Virgil Maxim l-a văzut şi el înfruntându-l pe Ţurcanu, atunci când acesta vorbea despre oamenii noi pe care îi va crea acţiunea sa:

 „Dacă acestea sunt metoda idealului de care vorbeşti, nu veţi ajunge la nici o fericire. De ce nu aţi venit cu argumente raţionale, demne de oameni de ştiinţă, aşa cum vă autointitulaţi [...]  De ce v-aţi pretat la josnicii, folosind mijloace barbare, de constrângere şi siluire a conştiinţelor? [...] Nu vei realiza şi n-ai realizat nimic! Tot ce crezi că ai realizat este o închipuire a minţii tale bolnave!”.

Reacţia sa l-a provocat pe Ţurcanu, care l-a călcat în picioare cu toată greutatea:

„Se lăsa cu toată greutatea pe torace, până ce aerul era evacuat, apoi pe gât, sufocându-l. [...] Supliciul se repeta până ce sângele începea să se prelingă din plămâni la colţul gurii, în icneli de tuse“¹⁰.

Oprişan s-a îmbolnăvit de TBC în urma torturilor şi a fost transferat Ia Târgu Ocna pe 16 septembrie 1954. A stat puţin în sanatoriu, pentru că a fost implicat în procesul „Valeriu Negulescu” şi anchetat între decembrie 1954 şi aprilie 1955, fără să reuşească să se opună cererilor ofiţerilor. Şi-a revenit însă pe perioada desfăşurării procesului, când şi-a retras toate afirmaţiile din anchetă şi a arătat completului de judecată că a fost victimă, şi nu liderul din umbră al acţiunii de la Piteşti. Revenirea nu i-a servit din punct de vedere juridic, pentru că a fost condamnat la alţi 25 de ani muncă silnică. În ianuarie 1956 era diagnosticat cu „tuberculoză pulmonară olcero-cavitară bilaterală“¹². A fost închis în Casimca Jilavei, într-o celulă cu Gheorghe Calciu, Marcel Petrişor şi Iosif V. Iosif, în condiţii de exterminare:

Apa curgea pe pereţi, umezeala era permanentă, saltelele putrezeau sub noi. Iar Costache era în stare gravă. In fiecare dimineaţă îşi făcea, ca să zic aşa, toaleta plămânilor. Trebuia să tuşească, să tuşească mult. Se ducea să scuipe flegmă, puroi, poate chiar bucăţi de plămân şi tot ritualul acesta îţi lăsa impresia că i se rupe pieptul. Celula noastră era foarte mică: două paturi în dreapta, două în stânga, butoiul cu apă şi tineta. Şi, cum stăteam chiar lângă el, prima dată când am văzut tot puroiul care-i curgea din plămâni am simţit greaţă şi am fost gata să vărs. Atunci Costache s-a oprit puţin, s-a uitat la mine şi mi-a spus din priviri: Iartă-mă! [...] Era desprins de toate cele lumeşti şi trăia într-o rugăciune aproape permanentă, întreruptă numai de convorbirile cu noi. Niciodată nu s-a plâns de boala lui, niciodată n-a acuzat pe nimeni pentru ceea ce i s-a făcut. Pe toţi i-a iertat şi mereu ne vorbea de iertare şi dragoste¹³.

A murit în condiţii mizere pe 26 iulie 1959¹⁴ [1958, dupa parintele Calciu, n.n.], după ce i s-a refuzat orice fel de ajutor medical, în ciuda grevei făcute de Iosif Iosif pentru acest motiv¹⁵.”

Note:

1.  AANP, fond Fişe matricole penale.

2. Dumitru Bordeianu, op. cit., p. 102; ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1137, voi. 1, f. 130v.

3. Dumitru Bordeianu, op. cit., p. 102.

4. Ibidem, pp. 130-131.

5. Aurel Vişovan (cu concursul lui Gheorghe Andreica), Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? (Reeducarea de la închisoarea Piteşti), ediţia a Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2006, p. 36.

6. Dragoş Hoinic, „Reeducarea. Primele semnale”, in Arhivele totalitarismului, anul nr. 18/1998, p. 182.

7. Viorel Gheorghiţă, op. cit., p. 158.

8. Mihai Timaru, Amintiri de la Gherla…., p. 56.

9. Mihai Timaru, Memorial…, p. 81.

10.Virgil Maxim, op. cit., pp. 273-274.

11. Perioada de cercetări a fost determinată, atât în cazul lui Oprişan, cât şi în cazul celorlalţi anchetaţi, pe baza declaraţiilor păstrate la dosarul penal. Cum Securitatea îşi făcea un obicei din a face pierdute multe din declaraţiile care nu le serveau interesele sau o puneau într-o lumină proastă, este foarte posibil ca ancheta să fi durat mai mult. De altfel, referatul de încheiere a cercetării lui Oprişan este datat 28 mai 1956, dar nu există alte dovezi că ar mai fi fost interogat după aprilie 1955.

12. ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1137, voi. 1, f. 195.

13. ***Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu…, pp. 60-61.

14. AANP, fond Fişe matricole penale.

15. ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 210856, f. 5v.

(Din lucrarea: “Pitesti. Cronica unei sinucideri asistate”, de Alin Muresan, editia a II-a, Editura Polirom, 2010)

***

Blogul lui Razvan Codrescu: UN MARE POET DIN INCHISOARE

(fragment)

Unul dintre episoadele cele mai memorabile şi grăitoare din perioada post-Piteşti, petrecut la Jilava în iulie 1958[1] şi rămas legendar în istoria închisorilor, cel în care Gh. Calciu, forţând imposibilul, şi-a desfăcut venele, în încercarea de a salva viaţa unui alt deţinut, ne este relatat într-unul dintre volumele de memorii ale lui Marcel Petrişor[2]:

“- Dumnezeule! – exclamă Mircea, sărind spre Gore. Ce faci?!

- Taci! – îi porunci scurt Gore. Storc o gamelă de sânge din braţ, ca să-i dau limfă lui Costache. Nu vezi c-a pierdut atâta sânge şi se stinge dacă nu intervenim cu ceva? [...]

Gore umpluse între timp jumătate din gamelă cu sânge şi o pusese pe tineta cu apă, acoperind-o cu o cârpă.

- Îl las, să se sedimenteze hematiile, şi-i voi da doar limfa s-o bea – îi explică el lui Mircea, în şoaptă, în timp ce-şi bandaja sumar încheietura braţului, de unde lăsase să i se scurgă sângele. [...]

Se dumiriră însă repede, văzându-l cum decanta limfa, din gamela în care-şi storsese sângele, în cea a lui Mircea.

- Bea! – îi zise apoi lui Costache, pe un ton poruncitor.

Oprişan însă zâmbi nemişcat. Răspundea cu-n surâs nelumesc la tot ce se-ntâmpla în jur.

- Costache, bea asta! – încercă Gore să-l facă să bea limfa cu orice preţ. [...]

- Prea târziu! – exclamă Iosif. Costache e departe acum; atât de departe că nimeni nu-i mai poate face nimic… Lăsaţi-l!

- Costache! Costache! – ţipă atunci Gore, ca şi când ar fi vrut să-l întoarcă din drum cu o gamelă de sânge. E al meu, al meu, mai am! – murmura el. Şi ei… o să ţi-l dea şi ei pe al…

Nu-şi termină însă vorba când Oprişan [...] tresări de trei ori, ca la vederea a ceva nevăzut şi [...] îşi dădu duhul pe braţele lui Gore. Gamela cu limfă căzu pe jos, iar el [Gore/Calciu] îl îmbrăţişase pe Costache ca şi cum ar fi vrut să nu-l mai lase să plece…”

În prefaţa la ediţia a doua a volumului Piteşti al lui Dumitru Bacu, Părintele Calciu relatează el însuşi episodul morţii lui Oprişan, care l-a marcat profund, dar, din discreţie, trece sub tăcere gestul său personal:

“În 1958 eram într-o corabie a morţii: şaisprezece oameni puşi în patru celule oarbe de la Jilava, patru celule zidite într-o celulă mai mare, de forma unui semicilindru culcat. O corabie a cărei destinaţie era moartea. Şaisprezece oameni, fiecare cu nebunia şi înţelepciunea lui, cu boala şi tragedia lui. Cei mai mulţi trecuseră prin Piteşti – mai mult de două treimi din câţi eram închişi acolo. Bolnavi trupeşte, răniţi sufleteşte, înfometaţi şi înfriguraţi, în celule în care apa curgea pe pereţi, iar umezeala ne pătrundea în oase, eram acolo într-o amestecătură dozată după toată ştiinţa Kremlinului, pentru a se stabili cât timp poate rezista un om în teroare, la foame şi tortură, la certurile din celulă, la bolile care infestau fiecare centimetru cub de aer cu milioane de microbi.

Atunci a murit, în celula mea, cel mai bun dintre noi. Era atât de bolnav şi atât de slab, încât moartea era mai prezentă pentru noi decât pereţii umezi, decât mâna gardianului care ne lovea, sau descuia şi încuia uşa, mai concretă decât pâinea şi apa noastră zilnică. Tusea de tuberculos a lui Costache Oprişan, expectoraţia abundentă şi urât mirositoare a unui plămân ros aproape integral de bacili, ne întorcea uneori stomacul pe dos, în ciuda dragostei imense pe care i-o purtam toţi trei.

Şi totuşi el, Costache, muribundul, era axa şi suportul nostru, justificarea noastră pentru acolo, îngerul care îl biruia pe diavol pentru noi. În clipa în care a murit, universul nostru şi-a pierdut sensul; atunci lumea s-a prăbuşit, cataclismul s-a produs şi noi am rămas trei oameni într-un pustiu al disperării. […]

Era în luna iulie 1958. Spre apusul soarelui, după ce trecuseră zece ore de la moartea lui Costache, în care timp ne rugaserăm cu lacrimi şi disperare: «Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău Costache… Costache…», după ce i-am spălat trupul, ca să intre curat în pământul din care a fost zidit, l-am scos gol pe targă, în curtea închisorii. Soarele apunea, iar lumina lui de aur cădea peste o vegetaţie luxuriantă, nebună, înăbuşitoare.

Lumii nu-i păsa de noi. Nu pierise universul în nefiinţă, soarele nu-şi întunecase lumina sa, nu se despicase pământul până în adânc, nici florile nu-şi pierduseră frumuseţea […]. Ne-am întors în celulă copleşiţi, urând florile şi copacii, şi cerul senin şi pur, şi soarele de aur. Pe targa murdară şi mică, în mijlocul curţii uriaşe, păzit de gardianul în uniformă, era trupul gol al lui Costache. Slab, doar piele şi os (incredibil cum putea fi acela un trup de om!), sub lumina dură care îi scotea în evidenţă slăbiciunea şi urâciunea corpului emaciat, zăcea acolo ca un monument al morţii. Şi nici un înger nu-l păzea cu sabie de foc de profanările ulterioare. Nici unul. Doar un gardian în uniformă.

Pe pieptul gol şi descărnat, străluceau două flori albastre, mari, necunoscute – toate florile ne deveniseră necunoscute. Le pusese Iosif, profitând de un moment de confuzie a gardianului. Le rupsese în fugă şi le aşezase pe pieptul osos, aruncate strâmb, dar reale şi agresive. Gardianul strigase la Iosif: «Ia-le de acolo, ia-le mai repede!». (Lui îi era frică să se atingă de mort.) Iosif nu l-a ascultat. «O să vă învăţ eu minte pe toţi, şi pe voi, şi pe el!» – a mai strigat gardianul. Pentru prima dată Iosif i-a răspuns, căci de la moartea lui Costache, în afară de lacrimi şi rugăciuni, nu mai schimbaserăm nici un cuvânt, nici între noi, nici cu gardianul: «Nouă, domnule gardian, ne mai puteţi arăta încă multe, dar lui nu; el v-a scăpat pentru totdeauna». Vedeţi, ei, gardienii, îngerii materiei, credeau că mai au putere asupra noastră chiar şi după moarte!

De atunci, ani în şir, l-am tot chemat pe Costache Oprişan, ziua şi noaptea, ca să-mi dea un semn, să-mi spună ceva despre moarte şi viaţa de veci… şi niciodată nu mi-a răspuns. De atunci mă întreb şi ne întrebăm: «Care este hotarul dintre moarte şi viaţă, cine e mort şi cine e viu – noi sau Costache Oprişan?»...”[3].

Note:

[1] În vestita “Casimcă” a Jilavei se aflau pe atunci: în celula I – Nicolae Petraşcu, Octavian Voinea, Aurel Popa (Popicu), Nuţi Pătrăşcanu; în celula II – Valeriu (Vică) Negulescu, Paul Grimalschi, Dan Dumitrescu, Aristotel Popescu (Aligo); în celula III – Dragoş Hoinic, Alexandru Popa (Ţanu), Virgil Bordeianu, Gheorghe Caziuc; în celula IV – Gheorghe (Ghiţă) Calciu, Constantin (Costache) Oprişan, Iosif V. Iosif, Marcel Petrişor (cf. D. Bacu, Piteşti, Ed. Atlantida, Bucureşti, 1991, pp. 16-18 – cu reprezentări grafice; descrieri amănunţite în Marcel Petrişor, Fortul 13. Convorbiri din detenţie, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1991).

[2] Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii, Ed. Timpul, Iaşi, 1994, pp. 127-133 – unde Gh. Calciu apare sub numele de “Gore Bolovan”, iar autorul însuşi sub numele de “Mircea Petre”. Deţinutul muribund era Constantin Oprişan, fost şef pe ţară al Frăţiilor de Cruce, trecut şi el prin iadul de la Piteşti.

[3] Preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Războiul întru Cuvânt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, Ed. Nemira, Bucureşti, 2001, pp. 91-94.

Cititi mai multe la:

• FERICITUL MARTIR CONSTANTIN OPRISAN – “Nu a fost tanar mai schingiuit ca el la Pitesti”
• NUMAI CEL CARE VA AVEA INIMA BUNA VA REZISTA

***

Marturii despre Constantin Oprisan pe portalul “Ferciti cei prigoniti”:

• Aurel Visovan: “Vine Costache Oprişan”
• Virgil Maxim: Mărturisitorul Costache Oprișan – stâlpul de rezistență împotriva reeducării
• Ioan Ianolide: Iertaţi-mă! Fiţi tari! Nu se poate rezista, dar nici nu acceptaţi reeducarea!
• Nicolai Popa: “Dădea din el tot ce avea mai de preț, dragostea și bunătatea care-i umpleau sufletul”
• Stefan Ioan Davidescu: Îndelung pătimitorul Constantin Oprişan, în chinurie iadului de la Piteşti

***

• CUVINTE VII DE LA PARINTELE CALCIU DESPRE SENSUL SUFERINTEI
• Parintele Calciu despre “dorul” de Aiud, rugaciunea din inchisoare si despre Pitesti
• Autodemascarea – spovedania satanica
• Fenomenul tragic al reeducarii din inchisoarea Pitesti. Plus: documentarul “DINCOLO DE TORTURA” (“BEYOND TORTURE – The gulag of Pitesti ROMANIA”)

“Printre alti camarazi din lotul Universitatii, care fusesera judecati înaintea noastra, era în celula si badia Ghita Barbieru, pe care îl cunosteam din vedere. Pe acest om cu suflet ales nu-l voi putea uita niciodata. Ca pregatire intelectuala avea doar gimnaziul, dar bunatatea lui n-avea margini. El era printre putinii oameni pe care i-am întâlnit în viata din dosul gratiilor si care mi-a dat cheia cu care sa încui si sa descui usa ce ma despartea de lumea din care veneam.

La început, atmosfera era putin apasatoare, deoarece toti eram condamnati si gândurile noastre zburau, fara voie, spre cei lasati în urma: parinti, frati, neveste, copii, prieteni, cunoscuti, etc. Badia Ghita, care fusese judecat în primul lot, trecând foarte greu prin ancheta (din care mai apoi i s-a tras si moartea) nu s-a plâns niciodata.

În închisorile prin care am trecut am cunoscut multi oameni, de la portar pâna la ministru, de la nestiutori de carte pâna la profesori universitari si savanti, de la demon pâna la înger.

Badia Ghita a ramas în inima mea ca fiind acel tip de om pe care, chiar daca voiai sa-l uiti, nu reuseai niciodata. În toata detentia mea am întâlnit putine suflete ca al lui. Discutiile cu colegul meu Tudose si interventiile badiei Ghita erau cele mai binefacatoare lucruri din celula. Pe la începutul lui martie, când la Suceava era înca iarna destul de grea, cu frig si ninsoare, am mai vazut ceva ce nu voi putea uita niciodata. Ceva se petrecea cu unii tineri care nu-si întelesesera adevarata chemare. Mai exact, era începutul asa-zisei reeducari de la Suceava. Celula se mai încalzise si la propriu si la figurat. Eram toti legionari si toate discutiile se purtau în buna întelegere. Chiar si frigul se mai potolise, datorita faptului ca eram acum sase în celula si dormeam pe prici, în loc sa dormim pe rogojina asezata pe podea.

Singurul care nu lua parte la discutii, multumindu-se doar sa asculte, era badia Ghita. Noi îl respectam pentru ca era în vârsta si avea un mare trecut de lupta. Într-o buna zi, când discutiile noastre ajunsesera la un punct mort, badia Ghita, cu o voce calda, a început sa-si depene si el gândurile. Voi reda din memorie cuvintele care au fost pentru mine busola ce m-a calauzit tot timpul celor 15 ani de temnita:

„Dragi flacai! Sunteti toti oameni cu carte, mai tineri decât mine, încercati si voi în lupta, dar va rog ca pe copiii mei, sa ascultati cu atentie si bunavointa ceea ce vreau sa va spun. Toti suntem condamnati la ani grei de închisoare si fiecare am lasat afara o lume care a fost lumea noastra si pe care nu o putem nesocoti. Unii am avut o profesiune, iar voi cei mai tineri, erati în curs sa o realizati. Toti ne-am angajat cinstit, slujind un ideal si o cauza pe care noi am considerat-o dreapta. Nici eu, nici voi, cred ca nu ati facut rau nimanui. Am fost anchetati, torturati, judecati si condamnati dupa cum stiti, dar va rog din toata inima sa-mi dati ascultare. Pentru un detinut politic, condamnarea e ceva ce poate sau nu sa se împlineasca. Deci noi s-ar putea sa executam toata condamnarea pe care o avem sau poate nu. Ceea ce e mai grav însa e ca s-ar putea sa facem si ceva în plus, peste ceea ce am fost condamnati. Sa fim condamnati din nou si poate sa si murim în închisoare. Timpul nostru în închisoare nu este hotarât definitiv. Venim dintr-o lume pe care ura omeneasca ne-a luat-o, poate, pentru totdeauna, si intram în alta care e aceasta. Aceasta si numai aceasta este de acum înainte lumea noastra. Pentru noi nu exista alta lume decât aceea în care suntem si traim aici. Or, pentru a putea trai în aceasta lume, dragii mei, trebuie sa stiti ca numai cel ce va avea inima buna va putea rezista si întelege ceea ce ne va oferi necunoscutul în care am intrat. Aceia dintre voi care vor putea întelege ce înseamna inima buna pentru om, nu vor uita niciodata ceea ce am discutat noi în aceasta zi. Ca încheiere, va spun: ca sa poti razbi si sa fii multumit si împacat în viata, cu tine si cu cei din jurul tau, trebuie sa ai inima buna. Voi faceti cum credeti si cum va este inima”.

L-am înteles pe acest întelept si i-am urmat povata, toata viata mea.

În zilele urmatoare, ducându-ma cu tineta de necesitati s-o vars în closet, am avut ocazia sa vorbesc cu Tudose între patru ochi. L-am întrebat atunci, ce parere avea de „inima buna” a badiei Barbieru; el mi-a raspuns ca povestea cu „inima buna” n-a înteles-o si nu o va întelege niciodata. Era adevarat ca Tudose n-a înteles, pentru ca el nu pricepea ca omul ar putea simti, trai si actiona si dupa glasul tainic al inimii, nu numai dupa cel al puterii de judecata. I-am raspuns cinstit lui Tudose, ca nici eu n-am înteles aceasta filozofie, dar spre deosebire de el, eu ma voi stradui sa înteleg ce este pentru om acea „inima buna” de care vorbea badia Ghita. Timpul avea sa faca lumina în aceasta problema.

(…)

Constantin (Costache) Oprisan

Târziu am înteles ca a avea inima buna însemna prezenta lui Dumnezeu în om. Pentru ca omul sa-L simta pe Dumnezeu, trebuie sa-si curete inima conform îndemnului dat de Iisus: «Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu». Deci, aceasta inima buna se poate dobândi oriunde s-ar afla omul pe pamânt – depinde numai de el. În conditiile de detentie, unde tentatiile sunt mai mici dar suferintele aproape de nesuportat, inima poate fi usor „maturata” de tot ceea ce ar împiedica si ofensa prezenta lui Dumnezeu în launtrul ei.

În concluzie, am înteles prin inima buna prezenta lui Dumnezeu într-o inima curata, si primul pas pentru a o dobândi l-am facut în celula 18 de la Pitesti, unde am aflat „cheia” cu care sa încui usa lumii din care veneam, si s-o deschid pe aceea a lumii în care intrasem. Asa ca, întâi am curatit inima de lumea din care veneam: daca-mi aminteam de lucrurile frumoase pe care le traisem, ma durea inima, caci nu le mai puteam avea; daca-mi aminteam de lucruri urâte, îmi reprosam ca le-am facut. Deci, si într-un caz si în altul – suferinta. (Poporul are o vorba: „A murit de inima rea!”, adica din cauza deznadejdii.)

N-as vrea sa fiu înteles gresit: de fapt nu parasisem lumea din care veneam, ci-i „încuiasem” doar usa, ca sa nu-mi mai amintesc de cele ce se petrecusera. Caci, daca as fi ramas în relatie cu aceasta lume, suferinta pentru pierderea ei m-ar fi ucis sau înrait. Tot cu aceasta „cheie”, a inimii bune, am descuiat usa care ma introducea în lumea omului privat de tot ceea ce lasase în urma. Problema principala era întelegerea acestei lumi, si acceptarea ei în conditiile date.

(…)

Dupa acea ancheta am fost cuprins de o neliniste asemanatoare celei a calatorului care vede la orizont declansarea unei furtuni, careia nu-i cunoaste puterea de distrugere, dar pe care o asteapta îngrozit.

Dupa transmiterea pe sectie a celor spuse, multi dintre camarazi au cerut explicatii si lamuriri [Dumitru Bordeianu descrie atmosfera din inchisoarea Pitesti inaintea declansarii experimentului reeducarii prin teoroare continua - n.n.]. [Constantin] Oprisan insa le-a spus:

„Fiti pregatiti pentru lupta care se va da în mlastina disperarii. Fiecare va iesi din înclestarea acestei lupte singur, neajutat decât de mila lui Dumnezeu si de ce are mai bun în el. Lupta va fi de lunga durata si cine va avea taria si rabdarea, convins fiind ca ea este dreapta, se va prabusi si iar se va ridica. Astfel ca nu ne mai ramâne decât sa ne ascutim sabiile duhovnicesti ale dragostei, ale unirii si ale camaraderiei”.

(Dumitru Bordeianu, Marturisiri din mlastina disperarii)

Legaturi:

• Parintele Calciu despre “dorul” de Aiud, rugaciunea din inchisoare si despre Pitesti
• Parintele Justin: SFATURI PENTRU PRIGOANA
• FERICITUL MARTURISITOR CONSTANTIN OPRISAN – “Nu a fost tanar mai schingiuit ca el la Pitesti”
• Autodemascarea – spovedania satanica
• INVIEREA DIN MLASTINA DISPERARII
• Evanghelia vie din inchisorile comuniste
• IMNURI VII PENTRU CRUCEA PURTATA
• CUVINTE VII DE LA PARINTELE CALCIU DESPRE SENSUL SUFERINTEI
• Tulburatoarea minune a unui sfant rastignit al Aiudului: Cuviosul Daniil (Sandu Tudor)
• Ucenicii sfinti ai Sfantului Inchisorilor, Valeriu Gafencu: Gheorghe Nitescu si Gheorghe Jimboiu
• Azi Craciunul s-a mutat din palat la inchisoare, unde-i Domnu-ntemnitat
• “Va veni o zi cand inima ta va canta rugaciunea”
• “Valeriu Gafencu: O lumina!”
• “Lui I-au dat fiere şi tu îmi dai miere?!” – marturii despre starea inalta de sfintenie a Fericitului Valeriu Gafencu
• “Duceti Duhul mai departe!”
• “OBSTEA” DUHOVNICEASCA DIN INCHISOAREA AIUDULUI SAU MICA FILOCALIE A TEMNITEI
• Ioan Ianolide despre Valeriu Gafencu, in urma cu un sfert de veac
• LA MARGINEA EXISTENTEI – Interviu cu Parintele Arsenie Papacioc
• “NU, DOMNULE!” – IMPOTRIVIREA SI RUGACIUNEA: CHEILE REZISTENTEI
• Parintele Gheorghe Calciu: PITESTI DUPA PITESTI
• Parintele Gh. Calciu – inedit: “POATE CA VOM INTRA IN CATACOMBE DIN NOU…”
• Virgil Maxim: ganduri despre povara reeducarii – marturisirea pacatelor
• TU POTI FI URMATORUL REEDUCAT! – fragment din “Intoarcerea la Hristos” de Ioan Ianolide

“Cand izbucneau anumite conflicte intre noi, el se ruga. Si rugaciunea lui era lucratoare. Ne era rusine, pentru ca el se ruga si noi stiam asta. Atunci nu se ruga cu voce tare, dar fata lui era complet transformata. Noi intelegeam ca se roaga pentru noi si ne opream din cearta. Era intr-o stare fizica atat de proasta pentru ca fusese torturat in Pitesti vreme de trei ani. L-au batut peste piept, peste spate pana i-au distrus plamanii. Dar el se ruga toata ziua. El niciodata nu a spus ceva rau impotriva celor care l-au torturat, ci ne vorbea despre Iisus Hristos” (pr. Gh. Calciu).

(Parintele Calciu si Marcel Petrisor, doi dintre prietenii si colegii de celula ai lui Costache Oprisan, aici in 2006 – la Man. Diaconesti, alaturi de Demostene Andronescu si Ierom. Amfilohie, cu cateva luni inainte de plecarea la Domnul a pr. Calciu)

Sfinti contemporani: Constantin Oprisan, martir al închisorilor comuniste

Va prezentam un extras dintr-un lung interviu cu parintele Gheorghe Calciu, ce a avut loc in 6 Noiembrie 1996 in California :

Partea I

“Am fost foarte norocos deoarece am fost printre cele saisprezece persoane pe care Securitatea le-a dus la inchisoarea Jilava, unde vindecarea mea spirituala a inceput. In Jilava ei au construit o celula speciala in forma semicilindrica. Era ca un cilindru taiat in doua. Eram sub pamant; Jilava este construita sub pamant. Deasupra celulei erau sapte metri de pamant. Nu poti vedea Jilava – intreaga inchisoare este sub pamant. In acest cilindru ei au construit patru celule, fara ferestre, numai o usa. Ardea un bec electric ziua si noaptea. Ne-au pus cate patru in fiecare celula. In fiecare celula era sau un om foarte bolnav sau un om innebunit.

In celula mea, se afla Constantin Oprisan - ai carui plamani erau complet vlaguiti de tuberculoza. De doua ori pe zi expectora lichid din plamani. Noi trebuia sa-l ajutam dandu-i o palarie sau ceva si el putea sa dea afara tot ce se desprinsese din plamani – sange si tot restul. Era ingrozitor sa-l vezi. In prima zi in care am intrat in celula, erau cu mine Constantin Oprisan, prietenul care ma salvase de la sinucidere si un alt student mai tanar ca noi.

Constantin a inceput sa expectoreze lichid din plamani. Am ramas tintuit cu spatele la usa – surprins deoarece nu mai vazusem niciodata ceva asemanator. Omul se sufoca. Probabil un litru intreg de flegma si sange daduse afara, si stomacul meu se intorsese pe dos. Eram gata sa vomit. Constantin Oprisan observand asta, mi-a zis: “Iarta-ma!” Mi-a fost atat de rusine! Deoarece eram student la medicina, am decis sa am grija de el.

Asa am hotarat sa am grija de el si am spus celorlalti ca eu voi avea grija de Constantin Oprisan. El nu se putea deplasa si am facut tot ce era nevoie pentru el. Il puneam pe galeata sa urineze. Ii spalam corpul. Il hraneam. Noi aveam un castron pentru mancare. Luam acest castron si i-l puneam in dreptul gurii.

El era ca un sfant. Era pentru prima data cand eram in contact cu un astfel de om.

- Ne puteti spune mai multe despre el? Cum va invata si va intarea?

- El nu vorbea mult. Ne vorbea in fiecare zi in jur de una-doua ore, deoarece nu putea sa vorbeasca foarte mult. Dar fiecare cuvant care iesea din gura lui era un cuvant sfant – numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. El isi rostea rugaciunile, si auzindu-l cum spune aceste rugaciuni, stiind cat de mult suferea, eram profund impresionati. Nu era deloc usor. Pe langa delicatetea lui sufleteasca, el incerca sa ne protejeze – sa nu expectoreze prea mult ca sa nu imprastie bacili in atmosfera. Era ca un sfant in celula cu noi. Simteam prezenta Duhului Sfant in jurul lui; il simteam pe el. Chiar si in timpul ultimelor sale zile cand nu mai era in stare sa vorbeasca, el niciodata nu si-a pierdut bunatatea fata de noi. Puteam citi in ochii sai lumina spirituala si dragoste. Fata lui era ca o revarsare de dragoste.

- V-a povestit despre momentul in care a fost seful “Fratiilor de Cruce”?

- Da. Ne-a spus despre cum a lucrat cu tinerii. Sunt sigur ca iubea foarte mult tinerii si ca si el era iubit de ei. Era complet dedicat omului. Era un om foarte inteligent – uluitor de inteligent. A fost atat de binevoitor cu noi. Nu a vorbit mult despre el insusi. Vorbea despre credinta, despre dragoste, despre rugaciune. Se ruga tot timpul. Stiti, nu e asa de usor sa stai intr-o celula tot timpul cu aceiasi oameni. Cand izbucneau anumite conflicte intre noi, el se ruga. Si rugaciunea lui era lucratoare. Ne era rusine, pentru ca el se ruga si noi stiam asta. Atunci nu se ruga cu voce tare, dar fata lui era complet transformata. Noi intelegeam ca se roaga pentru noi si ne opream din cearta.

Era intr-o stare fizica atat de proasta pentru ca fusese torturat in Pitesti vreme de trei ani. L-au batut peste piept, peste spate pana i-au distrus plamanii. Dar el se ruga toata ziua. El niciodata nu a spus ceva rau impotriva celor care l-au torturat, ci ne vorbea despre Iisus Hristos. Pe atunci nu mi-am dat seama cat de important a fost Constantin Oprisan pentru noi. Era justificarea vietii noastre in acea celula. In timpul acestui prim an, el a devenit din ce in ce mai slab. Simteam cum se apropie de sfarsitul vietii pamantesti si ca va muri.

Odata pe saptamana eram obligati sa ne radem. Eu il vegheam pe Constantin Oprisan si prietenii mei se barbiereau. Pe urma eu ma barbieream si unul dintre ceilalti il veghea, deoarece il vegheam zi si noapte. Cand ceva se intampla, ei imi spuneau sa merg la Constantin Oprisan, deoarece le spusesem ca eu voi fi singurul care voi avea grija de el, fiindca l-am ranit in prima zi. Sunt sigur ca l-am ranit si de aceea ma simteam foarte, foarte vinovat. In timp ce ma barbieream, Marcel [Petrisor, n.n.], studentul care era mai tanar decat noi, a vazut cum Constantin Oprisan era gata sa moara. A spus, “Mergi si vezi de Constantin Oprisan; moare”. M-am uitat la el. Fata sa era complet vlaguita. Ochii ii erau deschisi, dar am vazut ca peste ochii sai parea sa fie o perdea de ceata. Ochii i s-au intors peste cap. Am fost atat de speriat, mi-a fost asa de teama. Am simtit ca va muri si ca voi fi singur in celula. Am pus mana pe el si am zis: “Constantine nu muri; nu muri! Vino inapoi; vino inapoi!” Am tipat cu voce tare! Imediat s-a intors. Ochii i-au devenit clari. Nu stiu ce s-a intamplat in sufletul sau, dar am vazut o imensa groaza pe fata sa. Am simtit ca era gata sa intre in lumea cealalta si ca eu i-am cerut sa se intoarca inapoi in celula. Ochii sai erau plini de groaza si a inceput sa planga. Lacrimi ii curgeau din ochi. Fata sa devenise fata unui copil, un copil nou nascut. El plangea ca si un copil ce se nascuse, tocmai iesit din pantecele mamei sale. Constantin Oprisan plangea pentru ca-l fortasem sa se intoarca. In cateva minute a murit.

- Cat ati stat cu el in acea celula?

- Un an. Dupa ce a murit, fiecare a simtit cum ceva din el a murit. Am inteles ca, bonav cum era si in grija noastra ca un copil, el a fost stalpul nostru de sustinere in celula. Atunci am devenit singuri, fara Constantin Oprisan.

Am luat un prosop si am spalat corpul sau pentru a-l pregati sa fie ingropat in pamant. Apoi am ciocanit la usa si am spus gardienilor ca a murit Constantin Oprisan. Au venit dupa trei ore. Noi niciodata nu am parasit acea celula mai-nainte. Acea celula care nu avea nici lumina, nici ferestre. Apa se prelingea pe pereti; salteaua de paie era putreda sub corpurile noastre. Astfel, dupa inca doua ore, pentru prima data, gardianul mi-a comandat mie si prietenilor mei sa iau corpul lui Constantin Oprisan si sa merg afara.

Afara era atat de frumos. Flori si copaci si cerul albastru. Atata timp cat am stat in celula am uitat despre frumusetea lumii. Cand am iesit am vazut ca lumea nu s-a schimbat. Aceasta vegetatie, aceste flori – ne loveau. Erau ca o insulta pentru noi, deoarece noi sufeream, muream… dar universului nu-i pasa de noi! Soarele apunea si era o lumina aurie. Fiecare stralucea ca aurul. L-am pus pe Constantin Oprisan pe pamant. Era complet dezbracat deoarece a trebuit sa dam hainele sale de inchisoare inapoi. Corpul sau era complet vlaguit. Nu ne venea sa credem ca a fost o fiinta vie. Era complet slabit, numai piele si os. Si m-am gandit ca fierea trebuie sa-i fi intrat in momentul mortii in sange deoarece era complet galben. Prietenul meu a luat o floare si i-a pus-o pe piept – o floare albastra. Gardianul a inceput sa tipe la noi si sa ne forteze sa ne intoarcem in celula. Inainte de a intra in celula ne-am intors si am mai privit odata la Constantin Oprisan – trupul sau galben si floarea albastra pe piept. Aceasta e imaginea pe care o pastrez in memorie – corpul lui Constantin Oprisan complet vlaguit si floarea albastra pe pieptul sau. El nu era decat piele si os – fara muschi. Nimic altceva … corpul sau zacand pe pamant cu o floare albastra.

Dupa aceea a fost foarte dificil. Poate am pacatuit deoarece Constantin Oprisan, inainte de a muri, a spus “Voi muri, dar dupa moarte, ma voi ruga lui Dumnezeu pentru voi. Toate rugaciunile mele vor fi pentru voi, deoarece nu vreau ca sa muriti in aceasta celula“. Si sunt sigur ca s-a rugat pentru noi, deoarece toti trei am reusit sa parasim aceasta inchisoare si sa mergem la Aiud. Sunt sigur ca Constantin Oprisan s-a rugat pentru noi. Pacatul pe care l-am comis a fost ca tot timpul m-am gandit si am chemat sufletul lui Constantin Oprisan sa vina si sa ne daruiasca lumina. Ma gandesc ca am comis un pacat, deoarece poate i-am tulburat odihna. Sunt sigur ca a fost foarte binevoitor cu mine pentru ca am avut grija de el. Sunt sigur ca m-a iubit foarte mult. El ii iubea pe toti. Dar cred ca pentru mine a avut o dragoste speciala, deoarece eu am avut o dragoste speciala pentru el.

- Era mai in varsta ca dumneavoastra?

- Da, era mai in varsta cu aproape sase sau sapte ani. Si nu am mai avut nici o repulsie fata de el dupa acel prim moment. Am avut grija de el cu dragoste si respect. Era ca un copil in mainile mele. Il puneam pe closet, il spalam – faceam totul pentru el. Ma gandeam ca pentru aceasta dragoste prin care eram legati, trebuia sa vina la noi si sa ne dea lumina lui Dumnezeu.

- Sunt sigur ca se roaga pentru dumneavoastra. Dumneavoastra probabil ca va rugati pentru el tot timpul.

- Da, tot timpul. La fiecare Sfanta Liturghie, imi amintesc de el si de toate persoanele care au murit in inchisoare. Dar pentru el am o rugaciune speciala…

Nu exista bariere pentru rugaciune. In celula mea – in timpul celei de a doua detentii – din cand in cand alti detinuti treceau pe sub fereastra mea si tipau: “Oamenii va stiu; oamenii se roaga pentru dumneavoastra”. Cateodata aveam momente de o deosebita bucurie spirituala in inchisoare. Stiti, nu exista explicatie pentru asta. Eram torturat, eram izolat, eram singur, nu aveam legatura cu lumea. Ma simteam cateodata complet pierdut in inchisoare. Nu aveam nici o perspectiva a eliberarii. Singura perspectiva era sa mor in inchisoare. Dar am avut unele momente de bucurie spirituala. Nu radeam – era ceva in interiorul meu – o bucurie in mine. Nu tot timpul, dar din cand in cand. Apoi am auzit ca sunt grupuri de oameni care se roaga pentru mine in toata lumea, si sunt sigur ca aceasta fericire erau momente de comuniune in rugaciune cu acesti oameni, pentru ca nu exista bariere, nu exista gardieni care sa opreasca rugaciunea. Astfel am avut momente de bucurie spirituala.

- Toti care au vorbit cu persoane care au fost in inchisoare spun acelasi lucru.

- Este imposibil pentru cineva din afara inchisorii sa inteleaga. Suntem liberi si suntem foarte fericiti ca suntem liberi, dar avem un fel de nostalgie pentru inchisoare. Si nu o putem explica altora. Ei spun ca suntem nebuni. Cum iti poate lipsi inchisoarea? Deoarece in inchisoare am avut cea mai spirituala viata. Am atins niveluri pe care nu suntem in stare sa le atingem in lumea aceasta. Izolati, ancorati in Iisus Hristos, am avut bucuria si iluminarea pe care lumea nu le poate oferi. Nu exista cuvinte sa exprime exact sentimentul pe care l-am avut acolo. Aceia care nu au avut experienta noastra spirituala nu pot intelege ca am putut fi fericiti in inchisoare. Cand aveam grija de Constantin Oprisan in celula, eram foarte fericit. Eram foarte fericit deoarece simteam spiritualitatea sa penetrand sufletul meu. Am invatat de la el sa fiu bun, sa iert, sa nu blestem pe cei care ma torturau, sa nu consider nimic din aceasta lume o bogatie. De fapt el traia intr-o alta lume. Numai corpul sau era cu noi – si dragostea sa. Va puteti imagina? Noi eram intr-o celula fara ferestre, fara aer, umeda, murdara – dar inca mai aveam momente de bucurie pe care niciodata nu le-am mai intalnit in libertate. Nu pot explica aceasta”.

*

“Acest text a aparut in “Cuvantul ortodox” (“The Orthodox Word”), publicatie bilunara editata prin grija calugarilor de la Manastirea Ortodoxa din Platina situata in California, foarte aproape de San Francisco.

In urma acestui interviu si a altor discutii despre Constantin Oprisan, el este considerat de acesti calugari americani ca fiind un martir al timpurilor noastre. Fotografia lui este pusa alaturi de icoanele sfintilor si venerata cu cinste. Ca in timpurile primare, martirii sunt venerati simplu, viata lor si suferinta pentru Hristos fiindu-le deajuns pentru a fi cinstiti cum se cuvine. Este cutremurator cum, desi in tara inca anumite nume sunt tavalite in noroi de cei care nu ne iubesc neamul si credinta, aici in America sufletul sincer proaspat convertit al celor de la manastire ii cinstesc pe martiri dupa jertfa lor pentru Hristos. Fie ca rugaciunile lor sa ne indrepte pe caile credintei pentru a duce mai departe lupta inceputa cu dragoste de Hristos si neam”.

Partea a II-a

Cuvioasa Maria Egipteanca, 1 aprilie 1998
Biserica “Sfanta Cruce” – Alexandria, SUA

“- In recenta vizita la Manastirile de pe Coasta de Vest ati avut bucuria sa vedeti cum Constantin Oprisan este cinstit la aceste manastiri ca si martirii vechi ortodocsi. Cum vedeti aceasta canonizare locala a lui Constantin Oprisan?

- Sigur ca nu a fost de fapt canonizat, ci manastirea l-a acceptat pe el ca un martir, ceea ce si este de fapt. O canonizare se face prin autoritatea Bisericeasca. Am vazut ca rusii au canonizat mii de fosti detinuti politici, oameni care au murit in inchisori, familia tarului toata a fost canonizata, pe cand in Romania nu s-a facut nici o canonizare, dimpotriva am auzit ca Preasfintitul Daniel al Moldovei nu permite ca sa fie pomeniti, fara nume, cei care au murit in inchisori, ci numai cei care au luptat si au murit in revolutie, ceea ce imi denota mie o opozitie totala fata de oamenii care au murit in inchisori. Pentru ca ei se tem de fapt de aspectul politic. Pentru oamenii acestia, care au murit in inchisori, nu a contat aspectul politic; ei au murit pentru credinta si pentru neam, nu pentru o idee politica.(…)

- Si cum vedeti un inceput pentru canonizarea lui? Din cate stiu eu, in primele secole, cand un martir se jertfea pentru Biserica, mai intai era cinstit local. Cei din preajma scriau un martilorogiu si incepeau cinstirea lui, urmand ca apoi intreaga Biserica sa-l accepte si sa-l cinsteasca. Cum credeti ca s-ar putea incepe acuma si urni din loc aceasta canonizare a martirilor nostri din ultimii 60 de ani?

- Stiu ca s-au facut niste interventii pe langa Sfantul Sinod, pentru canonizarea lui Gafencu si a lui Constantin Oprisan, probabil si altii. Sinodul nu a dat inca nici un raspuns. Nici da, nici ba. Dar in general asa este: intai si intai pietatea populara consacra un martir, un sfant. Pentru ca Biserica fiind asa cum s-a spus sub persecutie nu putea sa se intruneasca sau sa ia anumite masuri. Si mai tarziu, cand Biserica a fost repusa in drepturile ei, ceea ce pietatea populara consacrase ca martir pentru Biserica a fost acceptat de Biserica. Asa ar trebui sa se faca si acum. Pietatea populara, cei care au suferit in inchisori si toti ceilalti trebuie sa-i cinsteasca si atunci Biserica va trebui sa ia in considerare aceste lucruri.

- Ce ne puteti spune despre viata pana in inchisoare a lui Constantin Oprisan?

- Stiu foarte putine lucruri despre Costache Oprisan, decat din ceea ce mi-a povestit el. Stiu ca dupa 1941 a plecat in Germania, a fost in lagar o vreme, era foarte tanar, a iesit din lagar si a studiat filozofia. Intr-adevar el era cel mai bun cunoscator din Romania, chiar mai bun decat profesorii, a filozofiei moderne, adica a existentialistilor si ceilalti. Si din cauza asta cand s-a intors pe urma in tara, in 1946-1947 si a inceput filozofia la Cluj, cand a fost vorba de existentialisti, D. D. Rosca l-a pus pe el sa tina cursul in fata studentilor. Era extraordinar. Era de o inteligenta nemaipomenita. Dupa ce a venit din Germania a fost seful Fratiilor de Cruce pe tara. Eu nu l-am cunoscut inainte, insa toti acei care l-au cunoscut si pe care i-am intalnit in inchisoare aveau un adevarat cult pentru el. Era o personalitate deosebita. Era o personalitate care nu s-a format numai in inchisoare ci era format din afara. Era un fel de …, nu exagerez cand spun ca era un tip cu geniu in el, o scanteie de geniu. Si cu o viata morala, si cu o viata religioasa, si cu o viata dedicata Fratiilor de Cruce incat si in inchisoare a ramas pe linia lui, numai ca s-a adancit, bineinteles, in timpul acesta din inchisoare.

- Unii vorbesc ca ar fi cedat la inchisoare la un moment dat. Dumneavoastra ce parere aveti despre astfel de opinii?

- Costache Oprisan a fost unul dintre cei mai chinuiti in inchisoare. Pentru ca el avea functie si toata demascarea incerca sa-l faca pe Costache Oprisan sa cedeze sau sa-l desfiinteze pentru ca toti tinerii care priveau spre el sa-si piarda orice echilibru. N-am stat cu el tot timpul. Nu stiu daca a cedat sau daca nu a cedat, stiu ca a fost asa de torturat incat, cand am stat eu cu el in celula avea plamanii complet distrusi. Daca a cedat sau daca nu a cedat?… Acolo nimeni nu a ramas intreg. Decat cei care au murit. Asa ca nu putem face o judecata de felul acesta. Au fost conditii supra-umane”.

Si cad, plângându-mi vina, pe bratele luminii.
Ci poarta-ti suferinta, prin ea te-ai mântuit.
Obrazul I se pleaca si simt pe fata spinii,
Si ploua harul pacii pe sufletu-mi smerit.
…
De sus, privind mocirla prin care ai trecut
Ca de un vis de groaza, te-o trece un fior,
Îti vei desprinde ochii si gândul de pe lut,
De tot ce-a fost acolo, simtindu-te usor. Tu tot mai sus urca-vei, de geniul tau purtat,
Lasând în urma astrii, cenuse tot mai fina,
Fosnirea lor s-o stinge în sufletu-mpacat,
Si vei intra, scânteie, în marea de lumina.
…
“Întâlnirea cu Iisus“ si “Întoarcere”
C. Oprisan

***

Hotnews: Sfintii inchisorilor - Costache Oprisan sau pledoaria filozofului pentru dragoste

“Constantin (Costache) Oprisan s-a nascut in 1921 in comuna Oncesti, judetul Bacau. Geografia copilariei brazdata de coastele si vaile Podisului Moldovei avea sa-si largeasca orizontul pana la zenitul devenirii sale.

Termina cursurile liceale la Bacau, intrand in viata pe portile tineretii intr-o vreme de mari tulburari pentru tara, in anul 1940, cand se incadreaza in Fratiile de Cruce.

Il audiaza pe Martin Heidegger

Dezlantuindu-se prigoana generalului Antonescu impotiva tineretului legionar (cand justitia avea sa dea condamnari mai mari decat varsta celor condamnati), Constantin Oprisan alege calea exilului si dupa ianuarie 1941 se refugiaza in Germania. Acolo are sansa de a asista la cursuri de filosofie, audiindu-l pe filosoful german Martin Heidegger.

Bagat in lagar de nazisti

In urma unui plan pregatit mai dinainte de nazisti, de a-i interna in lagare pe legionarii aflati in Germania, la inceputul lunii februarie 1943 este adus in lagarul de la Buchenwald si Constantin Oprisan, intr-un transport de 9 tineri.

Acolo avea sa fie detinut pana la 24 august 1944, impreuna cu alte sute de legionari, cand scapa cu viata in urma unui bombardament aliat asupra lagarului (care avea sa faca mii de victime, intre care Principesa Mafalda).

Se antreneaza pentru parasutarea in tara

Se elibereaza si, dupa ce se instruieste in scolile speciale germane, face parte dintr-un grup din care se formau echipele ce erau parasutate in Romania invadata de bolsevici. Dar pentru ca frontul avanseaza foarte rapid (urmare si a prabusirii frontului romanesc), in primavara lui 1945 se sisteaza programul parasutarilor si grupul este abandonat.

Sefii grupului, Nicu Marinescu, Oprisan si Cretu, iau hotararea sa plece spre tara, strabatand Ungaria in mars, strecurandu-se clandestin peste frontiere, pentru a infrunta dusmanul bolsevic.

Studentul preferat al lui D.D. Rosca

Dupa ce a venit din Germania, Costache Oprisan preia sefia Fratiilor de Cruce pe tara. Totodata, in 1946 se inscrie la Facultatea de Litere si Filosofie din Cluj, unde ii are ca profesori pe Lucian Blaga, Stefan Bezdechi, D.D. Rosca. Acesta din urma, dandu-si seama ca nu are in fata un student ordinar, cand a fost vorba de existentialisti, l-a pus pe Oprisan sa tina cursul in fata studentilor.

A fost ceva extraordinar, tanarul student probandu-si inteligenta nemaipomenita si capacitarea rar intalnita la tinerii de varsta sa.

A treia arestare. Condamnat la 25 de ani de munca silnica
Se casatoreste in 1947 (cu Constanta). Continua reorganizarea Miscarii Legionare – cu toate rusii invadasera tara.

Ernest Maftei, si el legionar incadrat, povesteste:

„Eram in Bucuresti la Teatrul Poporului. Si m-am intalnit cu el zece duminici, in fiecare duminica in alta Biserica. «Ci – imi zice el – io sa iau Moldova»; in ’47, bre! «Sa organizez io legionarii pe Moldova, si el Ardealu’». Si l-am lamurit ca ne prinde… Da’, ar fi crezut Costica Oprisan, domnule?! L-au prins, a murit in chinuri…”

Nu a fost tanar mai schingiuit ca el la Pitesti

Arestat in noaptea de 14/15 mai 1948, este inchis la Jilava (inchisoarea de tranzit) si apoi condamnat la 25 de ani de munca silnica. Avea sa fie repartizat la inchisoarea destinata stundentimii, Pitesti, unde va sta inchis din 1949. Conducerea Penitenciarului il banuia pe Costache Oprisan a fi comandantul legionar al inchisorii, de aceea va fi torturat „pe masura”.

Dupa marturia lui Dumitru Bordeianu: „Era un om de o complexitate extraordinara, ce stapanea varii domenii, de la muzica si arta, pana la matematica si filosofie. Din fire era foarte afectuos, traind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el; a luat bataie pentru fiecare tanar legionar, cu un eroism de durata, neegalat”.

Imediat ce este introdus in camerele sortite reeducarii, Oprisan isi va da seama de gravitatea si grozavia celor ce se intamplau. Supus si mai inainte unor crunte batai, Costache Oprisan avea sa sufere un adevarat martiriu.

Dumitru Bordeianu (Marturisiri din mlastina disperarii, ed. Scara, Bucuresti, 2001):

La ordinele lui Prisacaru, unul din camera i-a legat picioarele cu o funie… I s-a intins lui Munteanu un ciomag sa-l loveasca pe Oprisan la talpi, deoarece corpul era tot o rana. Munteanu a lovit, dar nu mai avea putere. Nu judec taria loviturilor, ci faptul in sine, ca a lovit. A fost pus apoi Iosub sa loveasca. A lovit si el de cateva ori talpile lui Oprisan.

Dupa aceea a scapat ciomagul din mana, spunand ca el nu mai poate lovi… Acum imi venea randul mie. Cand mi s-a dat ciomagul in maini …l-am auzit pe Prisacaru strigand: „Loveste-ti mentorul, banditule, ca te-a invatat filosofie si este un mare sef legionar”… Stiu ca am lovit, dar nu din cauza amenintarii, ci a confuziei care ma invaluise, incapabil fiind de a mai rationa…

Am lovit omul pentru care as fi fost altfel capabil sa merg la moarte… I-a venit randul si lui Comsa Ieronim. I s-a dat ciomagul si i s-a ordonat sa-l loveasca pe Oprisan la talpi. Comsa, care lucrase sub sefia lui Oprisan fiind seful Fratiilor de Cruce din Moldova, a refuzat. Refuzul lui i-a zguduit pe toti cei din camera… Atunci i s-a ordonat lui Oprisan sa-l loveasca pe Comsa. Acesta a zis ca nu este capabil nici sa ridice bratele.

Eugen Magirescu (Moara dracilor, ed FRONDE, Paris – Alba-Iulia, 1994):

Prin Camera 4 Spital trecusera deja mai multe serii de «reeducare».

Pe Costache Oprisan l-au chinuit ca pe Hristos, saptamani de-a randul, obligandu-i pe toti cei care au fost candva in subordinea sa si care il divinizau, caci el chiar merita aceasta, sa-l bata, sa-l scuipe, sa-l chinuie si sa spuna minciuni despre el, sa se dezica, sa-si denigreze ideile si sa declare ca a fost un farsor. L-am vazut odata, cand ne-au scos la aer. Isi daduse camasa jos si spinarea lui toata era zebrata in forme regulate, cum ar fi fost jupuit de viu, ars cu foc sau cu bici, rastignit, stie Dumnezeu!

Neculai Popa (Coborarea in iad, ed. Vremea, Bucuresti, 1999):

“Era pentru noi ca un far care ne lumina calea, spre a ne scoate din intunericul in care ne zbateam, in urma intunecatelor zile traite in inchisoarea din Pitesti“.

Reeducarea continua si la Gherla (unde este dus in toamna anului 1951), in temuta camera 99. In urma torturilor si chinurilor suferite s-a imbolnavit de tuberculoza si va fi internat in spitalul penitenciar de la Vacaresti. De acolo va fi luat in toamna anului 1955 pentru a fi anchetat in procesul absurd inscenat de securitate lui Valeriu Negulescu, in legatura cu reeducarile.

Din 1958 ajunge la Jilava, fiind incarcerat in celule de la Casimca (talpa iadului din Reduitul Jilavei), impreuna cu Marcel Petrisor, Pr. Gheorghe Calciu, Iosif V. Iosif. Din subterana mortii avea sa urce sufletul sau – curatat prin patimire de orice patima – la cer.

Marcel Petrisor (Fortul 13, ed. Meridiane, Bucuresti, 1991):

Din teasta lui Oprisan, ochii sfredelitori sticleau ca doi carbuni aprinsi. Muschii nu-i mai ramasesera decat la falci, ca sa vorbeasca, la maini, ca sa-si poata duce sticla cu sputa la gura, si la picioare, ca sa paseasca pana la tineta de murdarie. Incolo, pielea-i invelea oasele ca o traista sculele de dulgher. [...]

Se ridicase chiar pe sezut in pat, facand un efort imens sa vorbeasca. Il ineca o tuse interioara, vorbele-i suierau. Mainile-i erau ca niste vreascuri, iar ochii straluceau mutandu-si privirea cand pe unul, cand pe celalalt.

(…)

Moartea lui Oprisan

“Ochii ii erau deschisi, dar am vazut ca peste ochii sai parea sa fie o perdea de ceata. Ochii i s-au intors peste cap. Am fost atat de speriat, mi-a fost asa de teama… Am pus mana pe el si am zis: “Constantine nu muri; nu muri! Vino inapoi; vino inapoi!” Am tipat cu voce tare! Imediat s-a intors. Ochii i-au devenit clari.

Nu stiu ce s-a intamplat in sufletul sau, dar am vazut o imensa groaza pe fata sa. Am simtit ca era gata sa intre in lumea cealalta si ca eu i-am cerut sa se intoarca inapoi in celula… Constantin Oprisan plangea pentru ca-l fortasem sa se intoarca. In cateva minute a murit. Inainte de a muri, a spus “Voi muri, dar dupa moarte, ma voi ruga lui Dumnezeu pentru voi”.

(…)

Consistenta formatiei sale filosofice e relevata de poemele compuse in perioada detentiei (publicate dupa 1990), cel mai important fiind poemul ontologic Psihaion:

„Cand am luat cunostiinta de acest poem atat de profund si atat de bine slefuit, din punct de vedere al formei, mi-am dat seama ce a pierdut cultura romanesca prin moartea acestui martir al tineretului crestin din Romania, ce flacara s-a stins in adancul catacombei de la Jilava!” (Liviu Branzas, Raza din catacomba, ed. Scara, Bucuresti, 2001).

“Mult timp va trebui sa treaca pana cand, din randurile tineretului roman, se va ridica o asemenea valoare” (Octavian Voinea, Masacrarea studentimii romane, ed. Majadahonda, Bucuresti, 1995).

Ma-ntorc in Ontonoos si tot din el cobor
Purtand pe cai eternul, sub trecator vesmant.
Si-n urma lui ecoul, pierzandu-se in zbor,
Mai flutura mirajul abstractului cuvant.
(Poem ontologic)

Nu Te-am cantat, o, Doamne, nu Ti-am patruns nici taina.
Ti-am plans numai pe urme, urcand pe Golgota!
Dar sufletu-mi mi-e negru ca sa-Ti sarute haina
Si plansul meu e rece langa iubirea Ta.
(Elegia orgoliului) (…)

Să nu te-ntorci din cale cînd Duhul Rău te minte,

Căci vei rămîne pururi în a Sodomei carceri;

Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte,

Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri!

• Parintele Gh. Calciu – inedit: “POATE CA VOM INTRA IN CATACOMBE DIN NOU…”
• Parintele Gheorghe Calciu: PITESTI DUPA PITESTI
• Două relatări despre Costache Oprişan
• Constantin Oprişan sau înţelepciunea lirică a muceniciei, de Marcel Petrişor
• Un discipol necunoscut al lui Heidegger, de Isabela Vasiliu-Scraba
• Cartile spiritului si alte poezii – de Constantin Oprisan - Versurile lui Constantin (Costache) Oprisan (1921-1958), mort in temnita comunista de la Jilava si aproape uitat de posteritate, au fost reconstituite din memorie de fostii detinuti politici Gheorghe Calciu si Marcel Petrisor, camarazi de celula cu poetul. Amplul poem intitulat “Cartile spiritului” da masura unui mare talent neimplinit si a unor alese constiinte marturisitoare, statornicind in veac crezul donquijotesc al unei generatii mucenicite.

Parintele Gheorghe Calciu a acordat in octombrie 2005 un interviu foarte consistent, de-a dreptul exploziv, pe temele cele mai stringente ale vremurilor noastre si cu afirmatii dintre cele mai raspicate si radicale. Autoarea interviului, Raluca Tanaseanu, a avut bunavointa de a ne pune interviul la dispozitie pentru a-l face public integral si ii multumim si cu acest prilej. O parte din interviu, continand relatarile despre minunile din inchisoare si despre sfintii inchisorilor este publicata pe site-ul CrestinOrtodox, lipsind insa partile in care Parintele vorbeste despre subiectele cele mai “fierbinti”: Biserica in fata “cazului Tanacu”, “fratele” Roger de la Taize, U.E., Papa, ecumenismul, ascultarea de ierarhi, soarta neamului nostru astazi si prigoanele vremurilor de pe urma. Interviul este astazi parca mai actual ca in ziua in care a fost realizat… Acum il puteti descarca si asculta online in intregime.

Asculta si descarca:

• Parintele Calciu – Cuvinte de foc, cuvinte “interzise” (octombrie 2005):

- Parintii care au suferit in inchisori si pe care poporul ii considera sfinti ar trebui canonizati?

- Incontestabil! Numai ca Biserica se teme, atunci cand e vorba de cei din inchisori; au ramas cu aceeasi idee ca sunt dusmanii poporului, ceva in genul asta, sau, oricum, Biserica nu are curaj sa ia atitudine, asa cum nu a luat o atitudine corecta, sau conform canoanelor nici fata de parintele Daniel Corogeanu.

- Ati cunoscut Sfinti in inchisori?

- Bineinteles ca am cunoscut, Costache Oprisan a murit in bratele mele. In cartea lui Dumitru Bacu despre Pitesti, in prefata am scris amanuntit despre Costache Oprisan. Noi am fost 16 oameni intr-o sectie speciala, adica intr-o hruba ca un cilindru, semicilindru, 5 celule lipite de perete, fara lumina, fara aer, avand numai 2-3 gauri practicate jos pe unde sa schimbe aerul, si am fost tinuti acolo 16 persoane. Si in aceasta perioada, in celula de langa noi, toti 4 detinuti au murit, in celula de dincolo de noi a murit unul, in alta au murit 2 si Costache Oprisan in celula noastra. Asa ca a fost in decurs de 2 ani aproape jumatate din noi au murit. A fost o celula de exterminare, cu regim special fara aer, fara lumina, bataie, infometare si cu persecutie speciala!

- Cum ati rezistat?

- Acolo unde a fost unire intre noi si credinta adanca si rugaciune, am rezistat. Pentru ca securitatea a organizat in asa fel incat in fiecare celula sa fie un om destructiv, si in sens moral, dar.. un om care sa aiba o boala care e contaminatoare. La noi l-au bagat pe Costache Oprisan care-si scuipa plamanii, realmente isi scuipa plamanii, nu fac o figura de stil! In fiecare dimineata-si facea toaleta si scuipa cheaguri de sange, bucati de plamani! In alta celula erau 2 nebuni, in alta celula era un om, tot asa cu instabilitate psihica, cand mergea la securitate dadea informatii despre ce se intampla in celula: ca ne ajutam unii pe altii, ca puneam medicamente pentru cei care nu aveau sau nw puneam paine pentru cei care erau prea slabi; nu era nimic important, dar cand venea in celula spunea ce a facut dincolo si plangea si-si cerea iertare, era un om cu vointa zdrobita dupa ce trecuse prin Pitesti. Asa ca in toate celulele a fost cineva care sa aiba un element distructiv fizic sau moral. In celula in care erau cei 2 nebuni, toata celula a murit! Noi am fost grupati prin personalitatea lui Costache Oprisan care era un adevarat sfant! Adica era desprins de toate cele lumesti, traia intr-o rugaciune aproape permanenta, numai cand comunica cu noi… Niciodata nu s-a plans pentru boala lui, niciodata n-a plans pentru ceea ce i s-a facut! Pe toti i-a iertat si mereu ne vorbea despre iertare si despre dragoste. El era de fapt Sfantul nostru. Iar in momentul cand Costache Oprisan a murit parca s-a frant ceva in noi si cateva luni am fost dezorientati. Eram eu, Marcel Petrisor si Iosif Iosif. Am simtit ca suntem ca si cum te-ar fi parasit un tata, asa cum simt copiii mici. Dar ne daduse destul Costache Oprisan ca sa ne putem noi restaura in spirit dupa aceea. Si am supravietuit datorita faptului ca am fost uniti, nu s-a intamplat nimic intre noi – mici conflicte, dar nu conflicte majore. Insa moartea lui Costache Oprisan a fost tulburatoare pentru noi si imi aduc aminte ca am stat asa, de multe ori ma uitam la el si il chemam pe Costache Oprisan sa-mi dea un semn. Nu mi-a dat nici un semn, dar el ne-a spus inainte de a muri ca daca Dumnezeu il va asculta, se va ruga pentru noi si vom scapa cu totii, a spus ca vom scapa cu totii, noi cei trei. Si asa s-a si intamplat!

- Dar acum simtiti rugaciunile lui Costache Oprisan pentru sfintia voastra?

- Da sigur, noi suntem impreuna spiritual, tot timpul! Si nu-l uit niciodata, si-l pomenesc in rugaciuni si-i cer sa se roage pentru noi.

- Alti sfinti pe care i-ati cunoscut?

- Gafencu, Mazare, Ioanide, Ianolide… Adica toti acesti oameni, indeosebi acesti tineri care sunt socotiti sfintii inchisorilor sunt legionari, cei care au intrat in inchisoare ca tineri, elevi sau studenti, sub Antonescu si care n-au fost eliberati si care au avut o viata spirituala extraordinara. Era grupul misticilor, asa se chemau, care traiau in rugaciune si care au trecut prin inchisoare ca niste faclii pentru noi. Cred ca ezitarea Bisericii este din cauza aceasta, ca au fost legionari. Dar aceasta discriminare, ca sa spun asa, pe motive politice, nu religioase, este un act pentru care ierarhia va raspunde in fata lui Dumnezeu!

- Ce ar trebui facut totusi, si noi credinciosii si anumiti preoti mai curajosi, ca sa spun asa, pentru ca acesti sfinti din inchisori sa fie mai cunoscuti?

- S-a facut un dosar pentru canonizarea lui Gafencu de catre fostii detinuti, s-au scris articole, dar toate acestea sunt inabusite pentru simplul motiv ca au fost legionari. Ca si cum Moise Arapul, care a fost talhar, stiti… Ca si cum daca a fost cineva legionar este incriminat pentru toata viata! Adica biserica se dovedeste superioara lui Iisus Hristos?! Iisus Hristos a stat de vorba cu toti, nu? Si a facut din pescari Apostoli si din pagani Mucenici. Totusi Biserica este ezitanta, s-a obisnuit cu o anumita obedienta fata de stapanire in timpul comunismului si nu iese din aceasta. De ce? Numai ei stiu!

- Am putea lua exemplu de la Biserica Rusa? Sa ne gandim la Patriarhul Tihon care a fost canonizat.

- Da sigur ca da, Rusia a canonizat pe toti cei ce au murit in inchisoare, mii de sfinti a facut! La noi nu s-a facut nici unul din inchisoare! Adica Biserica isi renega propria sa comoara!

- Credeti ca ecumenismul isi spune cuvantul?

- Nu cred ca ecumenismul isi spune cuvantul. Pur si simplu Biserica, de cand s-a terminat comunismul, niciodata nu s-a gandit sa faca ceva pentru cei ce au murit in inchisori, niciodata! Am auzit ca IPS Daniel a interzis in liturghii – se poate sa fie un zvon, sa nu fie asa – sa se pomeneasca cei morti in inchisori, ci numai cei ce au murit in revolutie. Adica la IPS Daniel sigur ca ecumenismul isi spune cuvantul. Dar dincoace nu, ei au fost asa ezitanti si speriati tot timpul.

- In ce masura sfintii din inchisori au fost un sprijin pentru ceilalti detinuti, mai slabi in credinta?

- Ei au facut si convertiri! Adica prin atitudinea lor, poate nu prin discursul lor ca sa zic asa, dar prin atitudinea lor, prin bunatatea lor, prin iertarea lor, prin posturile pe care le faceau. Erau unii care o saptamana nu mancau nimic! Va inchipuiti ca in conditiile de acolo din inchisoare, unde toti eram flamanziti, erau niste oameni care parca traiau numai cu rugaciunea! Si totdeauna, desi erau bolnavi, cum era Gafencu, ii ajuta pe ceilalti. Chiar mi-a spus Richard Wurmbrand, un evreu convertit, care la Targu Ocna a stat langa Gafencu, el primea niste medicamente pentru ca era tuberculos, si nu stia de unde vin. Dupa ce a fost salvat i s-a spus ca Gafencu ii trimitea medicamentele lui, catre Wurmbrand. Asa ca antisemitismul sau exagerarile pe care le-au facut comunistii [despre legionari], care au intrat in capul ierarhilor nostri bisericesti nu sunt decat niste povesti!

- Povestiti-ne despre felul in care Sfintii din Inchisori au schimbat vietile celorlalti detinuti! Spuneati de convertiri…

- Da, sigur, au fost convertiri. Cel putin Gafencu unde mergea toata celula devenea o rugaciune! Costache Oprisan la fel. Nu numai ca ne converteau sau intareau credinta noastra, dar pur si simplu faceau minunea supravietuirii, pentru ca in inchisoare fara Dumnezeu si fara rugaciune si fara iertare nu puteai sa supravietuiesti! Ei faceau aceasta minune in celula in care stateau, schimbau inima noastra, stingeau vrajmasia noastra fata de gardieni, fata de Securitate, adica intorceau inima noastra de la razbunare, sau chiar ura, catre Dumnezeu si catre dragoste; si toate aceste schimbari lucrau in inima noastra si organismul nostru se schimba si el prin rugaciunea pe care o faceau sau prin darurile pe care ei le raspandeau in jurul lor. Si asa am supravietuit. Celula noastra este un exemplu, nici unul dintre noi n-a murit in inchisoare, cei care am trait cu Costache Oprisan. In toate celelalte celule au murit pentru ca aveau bolnavi mintali, psihici.

- Puteti sa dati un exemplu concret de convertire, de schimbare in bine?

- Schimbarea noastra e cea mai evidenta! Noi trecusem prin Pitesti, eram tulburati si ne-au adus acolo, in celula asta de exterminare. Era o “corabie” a mortii. Era un experiment pe care Securitatea il facea, ce se intampla cu organismul nostru biologic si cu sufletul nostru in conditiile in care ne-au pus ei acolo. Din cand in cand venea un securist sau stiu eu de unde veneau, de la partid, oameni care erau imbracati civil, care aveau niste figuri asa, reci, care deschideau usa si se uitau la noi timp de 10 minute, un sfert de ora, o jumatate de ora! Nu spuneau nici un cuvant, ne cercetau ca un medic care-si cerceteaza bolnavul si pe urma plecau. Lasau in urma un fel de groaza si simteam ceva demonic in ei! Costache Oprisan ne spunea insa cand noi incepeam sa discutam: “Si pacatosii se mantuiesc, si criminalii se mantuiesc! Lasati-i in pace!” Asa s-a intamplat in jurul lui Gafencu, se facuse o adevarata comunitate monahala! Adica toti ii urmau exemplul, posteau, erau buni, se ingrijeau de ceilalti bolnavi – cum a fost la Targu Ocna. Era un lucru care facea din celula o Biserica!

- Cum se savarsea Sfanta Liturghie in inchisoare?

- Sfanta Liturghie se savarsea intr-un mod foarte discret, adica daca noi eram in celula cativa insi, daca aveam un preot, el statea pe pat, noi stateam la locurile noastre sau ne plimbam ca sa avem aspectul, pentru cel care supraveghea, ca lucrurile acestea erau cele obisnuite ale celulei, adica pastram atmosfera normala a celulei. In acest timp ascultam preotul, care de obicei stia Liturghia pe de rost. Ascultam Sfanta Liturghie, ne plimbam si raspundeam cu voce joasa: “Doamne, miluieste” sau ce trebuia… Sigur ca nu era Impartasanie, dar adeseori preotii aveau cusuta Impartasania in camasi, si ne dadeau cate o farama. (…) La randul meu si eu am savarsit Sfanta Liturghie in a doua perioada [de detentie - n.r].

- Multi parinti au spus ca le-a fost utila perioada de detentie! Pe cuviosia voastra cum v-a ajutat acea perioada?

- Sigur, daca pe parinti i-a ajutat va inchipuiti cat ne-a ajutat pe noi care nu eram [preoti -n.r.]! Inchisoarea este ca un purgatoriu – eu nu cred in Purgatoriu, dar ca sa folosesc o expresie cunoscuta – e un purgatoriu care te curata de pacate si mai ales te inalta spiritual. Niciodata n-am fost, nici macar acum, mai apropiat de Dumnezeu decat am fost in inchisoare! Este ceva inexplicabil, dar in special daca aveai un Gafencu, sau un Costache Oprisan sau daca aveai un preot se instala o atmosfera sacra in inchisoare, in celula si vorbeam cu Dumnezeu mai mult si simteam prezenta lui Dumnezeu mai mult decat acum.

- Ma gandesc acum si la Mircea Vulcanescu care si-a pus viata pentru aproapele in inchisoare. Ati mai cunoscut astfel de cazuri?

- Da, sigur ca da, am cunoscut cazuri foarte multe, si eu am cunoscut. Si eu mi-am pus viata pentru Costache Oprisan si am fost si batut. Cu Costache Oprisan un exemplu. Noi am reusit acolo, in inchisoare, sa-i prelungim viata lui Costache Oprisan, in celula aceea. In celula aceea curgea apa de pe pereti, tot timpul era umezeala, saltelele putrezeau sub noi, nu le schimbau si Costache Oprisan nu avea medicamente. Si eu l-am ingrijit pentru ca eram singurul care facusem 2 ani de medicina. Ii spalam, tot ce-i trebuia ii faceam pentru el si mi-am adus aminte ca penicilina se face din mucegai. Puneam bucatele de paine sub pat, in umezeala, seara, si dimineata era de doua degete mucegaiul, crestea foarte inalt si cu maciulii. Luam acest miceliu, il dizolvam in apa si apoi puneam miceliu cu apa intr-o bucatica de tifon si ii puneam lui Costache Oprisan la nas ca sa traga aer, sa respire prin acest miceliu. Si sunt convins, si Marcel si toti am fost convinsi ca i-am prelungit viata cu cateva luni. Noi faceam totul ca sa-i salvam sau macar sa-i prelungim viata. Sunt convins ca acest tratament natural, cu miceliu de mucegai i-a dat elementele care puteau sa lupte impotriva tuberculozei si i-a prelungit viata si am fi vrut sa ramana mereu cu noi…

- Acum continuam cu parintele Daniel, scurt, doar doua intrebari. Cazul Tanacu a fost pe larg mediatizat. Care este parerea Sfintiei voastre in legatura cu decizia Sinodului BOR de a il caterisi pe parintele Daniel si de a il exclude din cinul monahal?

- Toata aceasta chestie a fost o nedreptate. In primul rand ca ceea ce s-a intamplat la Tanacu, si care este lucrarea lui Dumnezeu, incontestabil, ca Dumnezeu sa o scape pe sora Irina si s-o curete de demonii din ea, prin rugaciuni si prin postire. A fost un prilej pentru masonerie, pentru ateism, pentru indraciti, pentru presa aceasta care este demonizata – presa romaneasca – pentru a ataca Biserica Ortodoxa. Asa ca, de fapt, cazul acesta a fost asa, un pretext minor. Cati oameni nu sunt ucisi pe strada sau prin imprudente medicale, sau prin tratamente necorespunzatoare sau chiar corespunzatoare care au un efect invers? Daca ar fi sa ii arestam pe toti sa ii bagam la puscarie pentru omor grav, cum a fost categorisit parintele Daniel cu maicile, inseamna ca un sfert din populatie ar trebui sa fie in inchisoare. Dar toata chestiunea asta a fost o chestiune diabolica indreptata impotriva Bisericii. Biserica nu a reactionat cum trebuie. Adica, Biserica Ortodoxa Romana este cea mai puternica institutie. Ea ar trebui sa actioneze in lumea aceasta, in tara, cu autoritatea sacra. Nu cu ploconeli, nu cu spaime, nu cu plecarea capului ca strutul in nisip. Asta a fost atitudinea Bisericii. Inteleg atitudinea Justitiei, cineva imi spunea ca dupa toate considerentele in care s-a facut arestarea parintelui si a maicilor este un caz in care cei care au facut aceasta ar trebui sa fie judecati si condamnati. Dar Dumnezeu pe unul l-a condamnat, ca am auzit ca unul dintre procurori, care a prelungit arestarea, a fost prins cu alte infractiuni si a fost scos din… Probabil ca si primul a patit la fel. Deci, nu trebuia sa fie arestati. Biserica nu trebuia sa iasa in frunte si sa spuna, sa condamne din prima clipa, trebuia sa se intereseze: ce s-a intamplat, ce este acolo? Nu faci din toate pacatele, greselile oamenilor, nu faci o posibilitate de plecaciune in fata autoritatilor de stat, care sunt demonice, asta este incontestabil, si presa este demonizata aici, in Romania. Ci trebuia sa cerceteze lucrurile, sa stea de vorba cu el, sa il intrebe, nu sa trimita un episcop care – nu stiu ce sa spun, am ramas surprins – cred ca omul acesta nu prea cunoaste regulile Bisericii. Si, in al doilea rand, canoanele spun foarte clar ca trebuie sa fie intrebat cel ce este in greseala sau este acuzat de o anumita greseala. Fara a-l asculta nu are dreptul Biserica sa-l condamne sau sa-l dezbrace de haina preoteasca. Asa cum am facut in articolul in care am asemanat pe parintele Daniel si procesul meu. Biserica trebuia sa se poarte cu autoritate: nu va amestecati, avem un anumit statut noi. Biserica are un statut, in toate tarile, ea judeca pe proprii sai membri. Dupa aceea, daca este cazul, ii deferezi justitiei. Biserica nu a facut acest lucru. Cand cineva l-a intrebat pe purtatorul de cuvant al Patriarhiei de ce s-a grabit sa faca acel comunicat, a spus: ei, parintele Calciu nu stie tot, eu stiu mai bine decat stie el, pentru ca am vorbit si cu oamenii si cu parintele Corogeanu. Ei habar nu au despre parintele Corogeanu. Ei cred ca p. Corogeanu este asa, un purice pe care il poate schimba oricum si il pot condamna oricum. El este un om si este un calugar. In primul rand, ierarhii sa tina cont de acest lucru.

- Din cate stiu, nici macar in momentul de fata nu l-au primit si nu l-au ascultat pe parintele…

- Nu a fost ascultat… Asa ca eu stiu de la parintele Daniel ce s-a intamplat, am vorbit cu el si ceea ce stiu eu, ei nu o sa stie niciodata pentru ca nu vor!

- Nu este asta o lipsa de dragoste fata de aproapele?

- Este lipsa de dragoste… eu nu cred asa ca ei au asa o mare dragoste pentru cei din Biserica, in afara de cativa ierarhi. Ceilalti nu cred ca au dragoste, ci au doar un fel de autoritate nejustificata. Ceea ce are Biserica este lipsa ei de demnitate, de autoritate sacra. Ea nu trebuie sa (dea inapoi) in fata nici unui atac. Ca este guvern, ca este presedinte, ca este nu stiu ce. Din cauza aceasta Catedrala Neamului se plimba de colo-colo ca un pion pe o tabla de sah. Pentru ca nu a avut curajul sa ii taie lui Basescu opozitia in privinta parcului Carol.

- I se reproseaza parintelui Daniel faptul ca nu a luat atitudine atunci cand P.S. Corneliu a venit sa ia antimisul si credinciosii nu l-au lasat.

- Poate ca asta e o greseala. Adica el ar fi trebuit sa lase sa se umileasca, sa lase lucrurile acestea. Eu stiu, inteleg care a fost sentimentul parintelui, ar fi trebuit atunci sa faca ascultare, dar in conditiile in care s-au intamplat toate acestea, probabil ca s-a tulburat si el. Dar asta nu justifica atitudinea Bisericii.

- Credeti ca biserica va reveni asupra deciziei?

- Biserica trebuie sa revina, in orice caz trebuie sa revina. Nu cred ca va reveni, pentru ca este o trufie ierarhica care nu vrea sa recunoasca greselile. Dar cu atat mai mare ar fi pacatul.

- Ce este mantuirea?

- Mantuirea este in primul rand un act divin si apoi uman. Prin ea ne curatim de pacate pentru ca pacatele pe care le facem nu le putem rascumpara noi niciodata. Doar prin harul lui Dumnezeu pacatele ne sunt rascumparate. Este o actiune divina prin care noi, din pacatosi devenim sfinti si din oameni ingeri.

- Care ar trebui sa fie scopul nostru in aceasta viata?

- Scopul nostru in primul rand ar trebui sa fie mantuirea. Si sa actionam in lume, in biserica si in propria noastra viata cu aces scop final care este mantuirea noastra.

- In ce consta forta ortodoxiei?

- Forta ortodoxiei consta in faptul ca nu a schimbat nimic din toate canoanele fixate pana la despartirea de catolici. Forta catolicismului sta in numar, in organizare, si inainte in puterea militara cu care au luptat impotriva imparatilor. Forta catolicismului se macina astazi. Forta ortodoxiei ramane. Dar daca ortodoxia cade, cade prin pacatele interioare ale oamenilor, nu prin altceva. Ea este imbatabila.

- In ce masura intrarea in UE reprezinta un pericol pentru Biserica Ortodoxa?

- Vai de mine, asta este o erezie, cea mai mare a Bisericii. Adica faptul ca Biserica se roaga pentru intrarea in Europa este un pacat al Bisericii. Adica incercam noi sa intram pe toate caile in Iad… in loc sa intram in Rai, sa ne rugam pentru Rai, cautam sa deschidem portile Iadului. Pentru ca ceea ce stim despre Occident este ca nu au niciun fel de credinta, nu au nici un fel de morala, toate sunt permise, toate sunt ingaduite, si toate chiar le sunt “de folos” – in sensul lor, nu in sensul nostru. Cred ca Biserica Ortodoxa ar trebui sa vada de propria ei activitate aici, de propria viata, sa nu se intereseze de ecumenism si de toate celelalte. Sa traiasca in Hristos asa cum a trait pana acum.

- Ce parere aveti despre acei preoti, acei ierarhi, care manifesta deschidere fata de alte culte? Sa ne gandim la moartea Papei…

- Poate mai putin la moartea Papei, eu m-as gandi la Roger, “fratele” Roger, care era un demonizat, era cel mai mare pacatos. El a fost un cuib al diavolilor. Si toata Biserica plange, si se lamenteaza, si vai, ce ne facem, ca nu o sa mai fie acolo, ca sa mai trimitem tinerii astia din Romania, din ortodoxie sa ii trimitem la pierzare, acolo era pierzare. Acolo era un demon foarte mare. El isi facuse asa, o chestie demonica, un fel de administrator al tainelor, aparea in alb… Cel mai mare pacatos a fost el. Era pur si simplu un new age-ist. Toata chestia asta era New Age. Si bisericile de aici isi trimiteau copii lor la pierzare.

- Deci este o mare greseala…

- O mare greseala, este un mare pacat! Este un pacat de neiertat. Ce cautau aia acolo? Se duceau sa stea cu genunchii incrucisati sub ei si sa se legene ca niste oameni cuprinsi de nebunie? Asta a fost un pacat care, cred ca Dumnezeu a lovit… Adica, diavolul a vrut sa faca din acest Roger, ca nu ii spun frate, sa faca din el un martir al New-Age-ismului, trimitand tot o indracita sa il omoare. Lucrurile cred ca s-au schimbat in cele din urma pentru ca diavolul nu are perspectiva si el nu si-a dat seama ca prin asta isi taie firul acolo la… Si sper ca Taize-ul va disparea asa cum se intampla cu toate actiunile diavolesti.

- Totusi si la moartea Papei mi se pare implicarea Bisericii noastre nepotrivita.

- Sigur ca da. Am auzit, din ce s-a scris acolo, ca la inmormantarea Papei ortodocsii au fost tintuti asa intr-o parte, nu au fost amestecati acolo, deci ei si-au luat masurile lor…, mai ales ca acest papa Benedict a facut declaratii ca intentia lui este de a unifica cele doua Biserici, in special, si pe urma sa faca unitatea tuturor bisericilor. Dar spune asa [Papa Benedict], Biserica Ortodoxa nu trebuie sa vina la noi ca la o sora, ci ca o biserica ce si-a parasit idealul si ar trebui sa fie acceptata in sanul Bisericii-Mame care este Biserica Romana.

- In ce sens putem vorbi de schimbare, innoire in Biserica Ortodoxa?

- Cred ca in BO innoirea vine intai de la monahi si de la credinciosi. Ierarhii sunt anchilozati in pozitiile lor. Nu pot sa faca miscarea aceasta care, daca ar veni de sus, ar fi un lucru sfant, din partea lor, si o iertare a tuturor pacatelor.

- Ecumenismul actual al ierarhilor BOR afecteaza credinta poporului?

- Sper ca nu… eu nu traiesc asa in mijloc… Vad monahii care profeseaza impotriva ecumenismului, vad credinciosii care sunt impotriva ecumenismului, cred ca nu sunt afectati in sensul acesta. Cei care nu sunt credinciosi, care sunt, stiu eu, modernisti, care privesc spre Europa ca si cum ar fi niste caini cu corvrigi in coada, pe aia nu ii intereseaza, ca nu-i schimba in nici un fel. Dar cred ca poporul va ramane credincios si daca din ce in ce mai mult se vorbeste impotriva ecumenismului, din ce in ce mai mult aceasta opozitie sacra va ajunge la urechile credinciosului.

- Ce parere aveti despre ecumenism si despre rezultatele intalnirilor ecumenice de-a lungul timpului?

- Ecumenismul este, dupa cum spun grecii, erezia cea mai mare a secolului nostru si asa si este. Pentru ca ea vine cu niste idei generoase, sa ne iubim unii pe altii, de ce sa ne certam, sa avem rugaciunea comuna ca rugaciunea impreuna ajunge la urechile Domnului si asa mai departe, lucruri care sunt amagiri idolesti, amagiri diavolesti. In decursul anilor care s-au scurs cred ca intalnirile ecumenice n-au depasit nivelul banchetelor, al cheltuielilor enorme, al plimbarilor, si al cheltuirii unor sume pe care credinciosii le dau bisericii noastre sau celor din occident. (…)

De exemplu, daca luam o intalnire ecumenica in care intra si musulmani, si evrei, nu ai voie sa pomenesti numele lui Hristos. Nu ai voie sa spui ca a venit sa moara pentru toata lumea. Evreii spun acolo fara nici un fel de ezitare ca ei asteapta pe Mesia, dar ai nostri nu au curaj sa spuna ca Mesia a venit.

In ceea ce priveste persecutiile pe care le-am suferit noi in timpul comunismului, va dau un exemplu. Cand am fost eu arestat si pentru ca am fost un caz foarte cunoscut, in tot Occidentul s-au facut grupuri de rugaciune pentru mine. Se rugau pentru mine si in acelasi timp scriau scrisori de suport, asa le numeau ei, pe care le trimiteau la Ceausescu. Eu cand am mers in Europa si peste tot, in fiecare satuc am gasit grupuri de rugaciune. Si ei trimiteau scrisori. Mii de scrisori. Ceausescu era invadat de scrisorile care veneau… sigur, nu ajungeau la el, vreau sa spun ca intentie. Cand a fost aici un Congres Ecumenic, era cred ca prin ’80 sau ’81, Lukas, care era secretarul general al Asociatiei Ecumenice, a fost rugat de credinciosii protestanti de acolo sa intrebe pe Patriarh ce se intampla cu mine. Lucas a venit aici, a participat la tot Congresul, iar cand a fost la banchet intai au mancat bine si au baut bine si abia la desert l-a intrebat pe Patriarh ce este cu parintele Calciu. Acolo era de la Departamentul Cultelor care a spus: Prea Fericite, lasa-ti-ma pe mine sa vorbesc ca eu stiu lucrurile mai adanc, si a spus ca am fost un razvratit, ca nu am respectat regulile Bisericii, ca nesupus, ca am invatat pe elevii mei neonazism, si razvratire si asa mai departe. El a fost foarte multumit cu asta si s-a dus acolo si a spus – pai parintele Calciu este un razvratit, nu va mai ingrijiti de el. Cand am ajuns eu in Elvetia, la Zurich, unde era el, cineva din sala mi-a povestit ce v-am spus eu acuma. Si ma intreaba: ati vrea sa vorbiti cu dl. Lucas? Cum sa nu? Uite am sa aranjez eu o intalnire publica cu Lucas. A aranjat intalnirea publica si Lucas nu a venit. Asa ca, mai mult decat atata, nu cred ca aveti nevoie de ceva mai elocvent.

- Pana unde poate merge ascultarea fata de ierarhii ecumenisti?

- Am sa va dau exemplu din Pateric. La un parinte foarte induhovnicit a venit diavolul. Si l-a intrebat: tu esti monahul Ioan (sa zicem)? Si el a zis da. Tu esti mincinosul ala care propovaduiesti adevarul si rabdarea si umilinta si dragostea, si tu urasti si faci toate prostiile? Da. Tu esti lacomul acela care mananci pe ascuns si ucenicii tai tin post? Da, eu sunt acela. Tu esti pacatosul care te uiti dupa femei si propovaduiesti castitatea? Da, eu sunt acela. Tu esti ereticul Ioan? Nu, asta nu! Pana acolo trebuie sa ascultam pe ierarhi.

- In zilele de astazi se cere atitudine sau rabdare?

- Amandoua. Pentru ca atitudinea fara rabdare poate strica. Trebuie sa lucram cu intelepciune, cu rabdare, dar sa nu cedam nimic din atitudinea noastra ortodoxa.

- Persecutia finala a crestinilor de unde credeti ca va veni? Din afara, pe plan politic, sau din interiorul bisericii? Si atunci, cum vom mai putea indeplini Evanghelia si ascultarea de mai mari?

- Pana la erezie… Ea va veni si din afara si dinlauntru, pentru ca diavolul va lucra si dinauntru si dinafara. Dar bineinteles ca presiunile vor incepe, initial, din Occident. Cu acest ecumenism, cu aceasta reforma a bisericii, cu aceasta reforma a vietii monahale pe care o intentioneaza ierarhii nostri. Monahii nostri sunt pregatiti pentru a face fata unei astfel de persecutii. Peste tot unde am fost am vorbit de aceasta persecutie posibila, si toti sunt hotarati sa reziste. Acuma nu zic ca toti vor rezista, dar in orice caz, zece drepti salveaza cetatea.

- Cum vor supravietui crestinii in zilele de pe urma, care par a fi tot mai aproape, fara a accepta pecetea antihristului? Scenariul retragerii undeva, la munte, in preajma unei manastiri este tot mai frecvent printre crestini. Ce parere aveti?

- Pe de alta parte monahii tot se gandesc sa paraseasca manastirile in cazul acesta si sa mearga in pustie. Noi ne facem planuri, Dumnezeu le implineste sau nu le implineste. Oricum, ceea ce trebuie sa facem noi este sa rezistam prin rugaciune, prin neparticipare, prin necolaborare, chiar daca ierarhii ne imping, nu trebuie sa colaboram cu nimic in ceea ce tine de satana si de antihrist.

- Ce este neamul?

- Neamul este o entitate mistica. El este, ceea ce numim in plan politic natiunea, dar este o notiune mistica. Adica neamul are o misiune. El trebuie sa implineasca misiunea sau piere. Dumnezeu a facut multe experiente. A facut experiente cu asiro-caldeenii, care au esuat in trufie. Au crezut ca fac un turn pana la Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a imprastiat. A lucrat cu egiptenii, ei au esuat in magie. A lucrat cu evreii, au esuat in fanatism. A lucrat cu grecii, au esuat in rationalism. Si apoi a chemat neamurile. Deci toate aceste experiente prin care Dumnezeu ne arata ca fiecare neam este chemat pentru mantuire. O faci, implinesi porunca lui Dumnezeu, traiesti. Nu o faci, piei. Deocamdata neamul romanesc, Slava Domnului, a trait destul si sper ca prin cei care sunt buni sa isi implineasca misiunea.

- Ce importanta are neamul in mantuirea noastra?

- Pentru mantuirea noastra lucreaza in doua feluri: prin atitudinea personala si prin atitudinea colectiva. Adica fiecare dintre noi e responsabil cu indeplinirea sau neindeplinirea misiunii neamului romanesc. Vom fi judecati ca neamuri, nu vom fi judecati numai ca persoane. Vom fi judecati [de] Dumnezeu si pentru ce am facut, dar si cu ce am contribuit la pieirea sau la resuscitarea neamului. Am sa va dau un exemplu. In inchisoare am fost mutat dupa ancheta, la Aiud, si am fost in celula de tren cu doi detinuti de drept comun. Unul era un criminal, in varsta, si celalalt era cun copil de 15 sau 16 ani, un tiganus, care furase si, parca imi aduc aminte, parca si omorase pe cineva. Si l-am intrebat, am stat de vorba cu el: de ce ai facut lucrul acesta? Eu nu am fost hot si talhar, eu am fost haiduc. Eu am atacat pe cei bogati si pe aceia ii furam, pe cei saraci nu ii furam. Bine, dar unde ai invatat chestia ca ai dreptul sa omori? De la Arghezi. Cum asa? Noi invatam poezia “da-l pe burghez pe razatoare” si asa mai departe. Si ma gandeam la ce spunea parintele Staniloae, ca, in fata lui Dumnezeu, cand vom fi judecati ca persoane, vom raspunde nu numai pentru faptele noastre ci si cum am influentat peste 10 ani, peste 100 de ani. Ma intrebam, ce face Arghezi acolo, ca o generatie intreaga a fost otravita cu poeziile lui. Oameni care au facut crime, oameni care s-au socotit indreptatiti sa omoare sau sa jefuiasca sau sa faca alte rele celor care erau bogati. Nu stiu, poate erau drepti, poate erau nedrepti, dar toata chestiunea aceasta cade pe seama lui Arghezi si peste 100 de ani.

- Ce soarta credeti ca va avea neamul romanesc?

- Cred ca avem un neam in perioada de martiraj, care va deveni un martiraj general. Nu stiu cum, nu am o imagine exacta dar martirajul va fi probabil si de ordin material, si de ordin moral. Adica, incet, incet, familia va fi distrusa, incet incet Biserica va fi compromisa – prin compromisurile proprii – si va fi o o parte a neamului romanesc care va ramane pe pozitii crestin-ortodoxe adevarate, si asa cum am spus, muntii, manastirile, orasul, poate ca vom intra in catacombe din nou… Dar Dumnezeu va salva neamul romanesc pana la urma.

- Multi tineri se gandesc sa paraseasca tara. Ce sfaturi le dati?

- Stiti ce se intampla in Occident? Sigur ca acolo omul munceste mai mult si castiga mai mult. Asta este o chestie temporara… Dar cei care pleaca in Occident sunt de doua categorii, sau au fost doua categorii – au fost oamenii care au suferit realmente, in perioada comunismului, au stat in inchisori si asa mai departe, si sunt oameni care au fost refugiati economici. Toti de dupa caderea lui Ceausescu sunt refugiati economici. Ca nu pleaca toti acolo sa se realizeze, ma rog, sunt un geniu si in Romania nu pot, si ma duc acolo. Se duc pentru un trai mai bun. Intr-un sens, eu nu-i condamn pentru asta, si cine vine la mine il primesc, si il ajut si fac ceea ce Biserica porunceste. Dar imi pare rau. Pentru ca va veni o vreme pentru neamul romanesc cand, din punct de vedere economic, viata se va reglementa. Dar ceea ce parasesc aici nu vor gasi in Occident.

• Vezi si: Din “Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose”: TOATA NADEJDEA LA HRISTOS!

Legaturi:

• “NU, DOMNULE!” – IMPOTRIVIREA SI RUGACIUNEA: CHEILE REZISTENTEI
• Parintele Calciu: “Stai ca un stalp neclintit in fata satanei!”
• Parintele Gheorghe Calciu: PITESTI DUPA PITESTI
• Pr. Gheorghe Calciu, Parintele nostru marturisitor: MASONERIA SI ORGANIZATIILE INTERNATIONALE
• Parintele Justin: SFATURI PENTRU PRIGOANA
• ARHIM.IUSTIN PÂRVU: TĂCERE ŞI MĂRTURISIRE
• Vremea robiei eleniste si a Sfintilor Macabei – semn puternic dat noua, celor de pe urma
• Cuviosul Serafim Rose: “Astăzi in Rusia, mâine în America”
• “E vremea lui… SCAPA CINE POATE!”
• E VREMEA DE A STRANGE RANDURILE