“Oare când va iesi Patriarhia Româna de sub servitutea statului laic demonizat, orientat spre o Europa Unita plina de duhul anticristului si va canoniza martirii neamului românesc si ai Bisericii?”

Testamentul unei generatii

“Despre cartea lui Ion Ianolide stiam foarte putine lucruri. Am citit câteva fragmente pe internet si doua capitole în revista crestina “Orthodox Word”, scoasa de Fratia Sf. Herman, a manastirii cu acelasi nume din Platina, California.

Sunt fragmente zguduitoare, pe care Ioan Ianolide – Dumnezeu sa-l odihneasca cu sfintii Lui! – le scoate din comoara inimii sale sfinte de ucenic si prieten al lui Gafencu – sfântul închisorilor, cum l-am numit toti cei care l-am cunoscut, numire care a fost institutionalizata de Parintele Nicolae Steinhardt.

În ultimele luni mi-au parvenit, de la manastirea Diaconesti – Bacau, manuscrisele (dactilografiate de manastire) memoriilor lui Ianolide, intitulata Întoarcerea la Hristos (Ed. Christiana, Bucuresti, 2006) – o adevarata odisee a spiritului, o introspectie abisala facuta cu umilinta si finete, pe care numai un om trecut prin chinurile iadului si iesit curat pe malul înalt al sfintirii le-a putut primi de la îngerul care l-a vegheat pe toata calea încercarilor.

Manuscrisele, cu multe alte hârtii au fost aduse de cineva, dupa moartea autorului, puse într-un sac, fara nici o ordine, fara numerotare, încât maicile au avut mult de lucru pâna ce le-au putut încropi în cele doua volume, orientând-se dupa titluri si urmarind evenimentele descrise în concordanta cu istoria închisorilor prin care Ianolide si alti eroi ai memoriilor au trecut.

 Au ales între suflet si politica

Gafencu si grupul lui erau tineri între 14 si 22 ani, arestati pe vremea generalului Antonescu, pentru activitatea lor în Fratiile de Cruce, o organizatie a tineretului român de educatie si credinta de pe lânga Miscarea Legionara. Scurta vreme dupa arestare, a început în inima lor o adânca framântare privind optiunile legate de viata de închisoare si de ideile pentru care fusesera arestati. Educatia lor religioasa nu era una de adâncime, dar sufletele lor cautau ceva care sa-i scoata deasupra suferintelor pe care le traiau si sa le dea o pace sufleteasca prin care sa iasa cu sufletele mântuite dupa toate tribulatiile închisorilor. În perioada dinaintea instalarii comunismului avusesera ocazia sa citeasca Sfânta Scriptura si sa se straduiasca spre o întelegere a ei. Eram toti tineri si curati cu inima, spune, la un moment dat Ianolide. Nu eram corupti în nici un fel, pacatele societatii nu ajunsesera la noi. Aveam un suflet curat, acceptasem suferinta si ne straduiam sa ne pastram curate inima si mintea. Aveam pedepse mari, procurorii ne condamnasera fara mila si unii dintre noi aveau mai multi ani de închisoare decât ne era vârsta.

În aceste împrejurari, fratii de cruce ajung la închisoarea Aiud care începuse sa se contureze ca una dintre cele mai drastice puscarii din tara, privind viata de celula a detinutilor politici. Nici unul dintre ei nu putea macar sa-si imagineze cele ce vor urma, chinurile, spaimele, dar si culmile de credinta si virtute pe care unii dintre ei le vor urca.

Urmându-mi datoria duhovniceasca de preot, cautând sa las în spate toate suferintele si înjosirile prin care eu însumi am trecut, voi scoate din acest iad al durerilor partea sa spirituala, câstigul ceresc prin care ei au cucerit raiul, lasând iadul în înselare.

Din zilele lui Ioan Botezatorul pâna acum, Imparatia Cerurilor se ia cu navala, iar cei care o navalesc o si cuceresc. (Mt.11: 12) Oare este un mai bun navalitor al raiului decât cel care sufera pentru Hristos si chiar moare pentru El?

Ma opresc la un moment de rascruce pentru tinerii acestia sositi la Aiud unde îi întâmpina un director ticalos si fanfaron, gata la orice tortura impotriva detinutilor care nu erau protejati de nici o lege. Grupul din jurul lui Gafencu constituia un îndreptar de viata crestina în catacombe pentru toti ceilalti. Nu toti cei închisi alesesera optiunea duhovniceasca a vietii din închisoare. Multi erau luptatori politici, intrasera în închisoare pentru a eradica din viata politica a României coruptia, indecenta moarala publica si demagogia. Unii acuzau grupul ca ar fi defetist, ca renunta la lupta pentru confortul lor spiritual, dar ei nu au ezitat între optiunea spirituala si cea politica a Miscarii Legionare.

Lupta cu gândurile rele

În primul rând ei au cautat sa-si puna în ordine propriile lor vieti, sa înteleaga si sa traiasca experienta comunitara din Biserica primara, sa-si slefuiasca încet caracterul pentru iubire, jertfa, bunatate si trairea dragostei comunitare. Gafencu, Ianolide, Virgil Maxim (cel ce a scris Imn pentru crucea purtata) si Marin Naidim, locuind în aceeasi celula, au încercat sa faca din spatiul ei o biserica a lui Hristos. Cel mai cunoscator al vietii sfintilor si al Bibliei era, fara îndoiala, Gafencu. Începutul a fost bun si relativ usor. Ideea de dragoste, de sacrificiu al unuia pentru ceilalti a operat, dar, dupa o vreme, sensibilitatile lor diferite au devenit un prilej de suferinta în spatiul îngust de doi pe doi metri, chiar daca nu se manifestau prin cuvinte sau gesturi. Fiecare se simtea fata de celalalt ca un mic butoi cu pulbere, gata sa explodeze în mod neprevazut.

Aceasta aprindere a nervilor era comuna tuturor, chiar daca, la început, se straduiau sa nu o ia în seama, în speranta ca timpul, rugaciunea si obisnuinta cu ceilalti vor rezolva problemele personale, dar si comune. Valeriu Gafencu i-a chemat pe toti la o discutie sincera si în frica de Dumnezeu, pentru a descoperi ce anume greseli si ce anume slabiciuni au creat starea surda, dar gata de explozie.

Analizând afirmatiile fiecaruia, au încercat sa stabileasca modul în care gândul rau patrunde în inima omului, care sunt stadiile prin care trece din clipa în care gândul rau este acceptat. De fapt, aceasta analiza urma un drum despre care nici ei nu stiau unde va duce, dar Duhul lui Dumnezeu, pentru credinta si stradania lor, îi calauzea pe o carare de mult cunoscuta de monahii pustiurilor, fara ca ei sa stie, în special de analiza a Sf. Isihie Ierusalimneanul sau Sinaitul. Am fost foarte socat sa citesc acest capitol în cartea lui Ianolide, pentru ca de mult ma gândeam sa fac o comparatie între psihologia abisala a Sf. Isihie si psihanaliza lui Freud. Isihie traieste, aproximativ, la începutul secolului al cincilea, iar Freud moare în 1939. Asa ca, daca este vorba de cine a plagiat pe cine, nu avem nevoie de demonstratie. Sunt convins ca Sigmund Freud, care era evreu, cunostea Vechiul Testament, cel putin, Psalmii si Proorocii si e foarte posibil sa fi citit si anumite scrieri filocalice, fiind preocupat de adâncul fiintei umane si de cele ce se petrec acolo. Asemanarea dintre paznicul constiintei la Freud si paznicul inimii la Isihie este uluitoare. Iata treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri nestiutori, dar dorind arzator dupa Dumnezeu. Mai întâi, ei constata ca omul este mereu atacat de duhurile rele, dar ca omul are puterea sa le primeasca sau sa le respinga dintru început sau mai târziu. Aceste duhuri rele îl razboiesc pe om, dar cineva care are trezvie poate cunoaste stadiile atacurilor si poate lupta împotriva lor. Lupta este complexa si de durata dar nu imposibila. Daca cineva nu este determinat sa opreasca gândul rau de la început, acesta patrunde în mintea lui si-i argumenteaza ca nu este chiar atât de rau. Daca omul accepta si acest stadiu, gândul devine pofta si-i hraneste mintea, imaginatia si simturile. Pâna aici este razboiul nevazut.

Rezistenta persoanei devine mai slaba, el este atacat cu imagini mentale sau senzoriale si daca trezvia a cazut în lenevie sau slabiciune, atunci pofta ia un aspect mai organizat si devine dorinta, care se manifesta în mod vizibil prin anumite acte sau cuvinte, extinzând razboiul nevazut si în planul sensibil. Foarte curând, dorinta devine plan si este gata de înfaptuire practica. Lupta este mai usoara în stadiul gândului si devine tot mai dificila si cu mai putine sanse de biruinta în stadiile urmatoare. Planul este dominator, are o putere mare asupra persoanei si vointa de a rezista se micsoreaza. O asemenea analiza nu putea fi facuta de acesti tineri decât numai prin prezenta Duhului Sfânt care i-a asistat pe toata durata vietii lor în închisoare. (1)

O moarte îngereasca

Cititorul care se va apleca asupra acestei carti nu o va sfârsi fara a fi macar cutremurat, daca nu întors spre credinta, caci viata lui Gafencu si a celorlalti ca el este un model moral si o scara de suire spre cele înalte, o chemare staruitoare de a iesi macar pentru o vreme din mlastina acestei vieti si de a urca spre Soarele Dreptatii, spre Rasaritul cel de Sus Care este Hristos.

Oare nu este cutremurator ceea ce spune un tânar neteolog, care si-a asumat suferinta si moartea ca pe o curatire si o înviere, caci finalitatea vietii umane nu este moartea, ci învierea. Si nu vreau ca cititorul de buna credinta sa treaca fara atentie peste unele cuvinte ramase de la Gafencu, adevarate file de filocalie: Despre curatirea launtrica. Atunci când Valeriu se simtea bine, vorbea frumos si cu însufletire, oprindu-se cu precadere la tema lui preferata, curatirea launtrica:

“Prin Botez am primit harul curatitor, iar prin ungerea cu Sf. Mir, ne-am împodobit cu toate darurile Sf. Duh, dar aceasta binecuvântata stare launtrica a ramas nelucratoare în noi, fiindca suntem crestini numai cu numele. Traim într-o lume de confuzie, de libertinaj, de pacat. E o rusine sa fii credincios, e demodat sa fii moral. Omul botezat, pentru a se mântui, trebuie sa traiasca în Duhul Sfânt toata viata, or noi tocmai asta nu am izbutit. Am crezut, ne-am rugat, am pastrat credinta, am suferit, dar pentru a te uni cu Hristos este necesar sa te curatesti launtric prin spovedanie si sa te înnoiesti prin Sfânta Împartasanie. Constient deci si cu toata staruinta sa te unesti cu Hristos, sa te faci purtator al sfinteniei Lui, al puterii Lui, al iubirii Lui, al luminii Lui, al nemuririi Lui. Trebuie sa înfrângi pacatul pâna la sânge. Asa te nasti din nou. Nu exista cale de compromis”.

Poate ca am întins prea mult nevrednicul meu cuvânt, dar vreau sa va duc la o moarte îngereasca. În aceasta carte se moare mult, se moare din cauza torturii, a foamei, a lipsei de orice asistenta medicala, chiar sinucidere. Dar se moare si îngereste.

Când eram copil si vreunul din batrânii satului se apropia de ceasul mortii – taranii stiau sorocul mortii fara doctori – caci doctorii erau la oras, nu la tara – parintii îsi luau copii de mâna si tot satul mergea, cu mic cu mare, la batrânul sau batrâna respectiva pentru “a cere iertaciune“. Spuneau parintii: “Poate ai trecut, copile, pe lânga el/ea si nu i-ai dat binete, sau ai râs de ei, sau ai furat mere si prasade (pere) din pomul lor. Sa-ti ceri iertaciune”.

Ajungeam acolo cu sfiala ca într-o cetate a mortii, sarutam mâna agonizantului, uimiti de fata lui/ei senina si neînfricata de moarte si ziceam cu voce tremurânda: “Te rog ma iarta! Si el/ea: Domnul sa te ierte! Si iarasi noi: Si de-al doilea! Si el/ea: Domnul sa te ierte! Si apoi iarasi: Si de-al treilea!” Bolnavul cu voce sfârsita: “Domnul sa te ierte!” Stateam apoi cu fruntea pe marginea patului pâna ce bolnavul se întrema putin ca sa-si poata ridica mâna si sa ne binecuvinteze pe cap. Într-un sens, noi toti, poate mai mult copiii, eram solitorii mortii, o moarte cu chip de copil pe care muribunzii o primeau cu dragoste si cu binecuvântare.

Asa a murit Gafencu si altii ca el. Din toti cei patru care au început viata comunitara la Aiud si apoi au ajuns la Pitesti, pentru demascare, pe nici unul nu l-a lasat Dumnezeu prada torturilor, ci pe toti i-a salvat, aproape în ultima clipa, pentru a le cruta suferinta, pentru a nu îngadui murdarirea sufletului lor nascut din nou prin curatirea launtrica. Cartea aceasta ar putea fi plina cu mortile celor din închisori, caci fiecare moare într-un fel, pentru el însusi, pentru aproapele si pentru Dumnezeu. Nu se poate sa citesti despre moartea senina a batrânilor mei din Mahmudia, sau a celor din închisori, fara ca macar o lacrima sa-ti umezeasca ochii, caci Dumnezeu are grija de înmuierea inimii noastre spre o spalare cu lacrimi.

“Nu se ascunde înaintea Ta, Doamne, Dumnezeul meu, Facatorul si Izavitorul meu, nici picatura de lacrimi, nici din picatura vreo parte”. (Rugaciunea a Saptea, a Sf.Vasile cel Mare, din Rânduiala Sf. Împartasanii)

[...]

Valeriu Gafencu a avut pâna în clipa mortii constiinta vie si sfânta ca el moare pentru Hristos:

“În primul rând, gândul si sufletul meu se închina Domnului. Multumesc ca am ajuns aici. Merg la El. Sunt fericit ca mor pentru Hristos”.

El, nu numai ca a avut constiinta mortii sale martirice, dar Dumnezeu i-a dat si cunoasterea deplina a mergerii la Iisus, în clipa mortii.

Sa ne cutremuram toti! [...]”

Pr. Gheorghe Calciu

integral la sursa online: Rost

Cititi si:

5 februarie – 26 de ani de la mutarea la Domnul

CITITI:

Ioan Ianolide in “Detinutul-profet”:

ANTIHRIST

“Istoria e confruntarea dintre bine şi rău, dintre Dumnezeu şi satana, dintre Hristos şi antihrist. Păcatul, satana şi antihrist se află în necurmată ofensivă de a stăpâni lumea, de a o duce spre iad: iad istoric şi veşnic, iad spiritual şi material. Virtutea, harul şi Hristos luptă necontenit spre a sfinţi lumea şi a o conduce spre rai: rai pe pământ şi în ceruri, rai în duh şi în materie.

În această bătălie nu întotdeauna înving creştinii, ci sunt şi epoci de triumf antihristic.

În această bătălie nu întotdeauna sunt bine delimitate forţele virtuţii de forţele păcatului, ori slujitorii lui Dumnezeu de slujitorii satanei. Antihrist foloseşte şi masca binelui spre a-i înşela pe oameni.

Antihrist nu e un om păcătos, ci e un om demonizat, în care răul devine concepţie şi acţiune antihristică şi antiumană. Antihrist are ură conştientă împotriva lui Hristos, fiindcă Hristos nu S-a închinat satanei şi n-a vrut să devină împăratul unei lumi păcătoase şi mincinoase.

Sunt mai multe forţe apocaliptice ce se desfăşoară în istorie - desfrânata, şarpele, balaurul – dar toate transmit puterea lor Fiarei cu numărul 666 – acesta este Antihristul. Forţele antihristice se recunosc prin faptul că sunt mincinoase, rele, viciate, necredincioase, corupte, tiranice, pline de ură, de nelegiuire şi de blasfemie.

De cealaltă parte, creştinătatea formează forţele hristice în luptă cu păcatul, satana şi antihrist. Ele mărturisesc adevărul, iubirea, dreptatea, frumuseţea, bucuria veşnică, credincioşia şi slava lui Dumnezeu. Biruinţa lor e asigurată de puterea lui Hristos Dumnezeu.

Păcatul a viciat fiinţa duhovnicească şi materială a oamenilor, pătrunzând în societatea lor, în istoria lor şi în natura lor. Prin păcat omul a pierdut comuniunea cu Dumnezeu şi a rătăcit fie prin propriile erori umane, fie prin ispitirea satanică.

Păcatul este individual, este comunitar şi este politic, de aceea şi pedepsele sunt personale, comunitare şi politice. Păcatul tinde să orienteze, să organizeze şi să stăpânească lumea. Păcatul personal este grav în profunzime, dar nu are suprafaţă mare. Păcatul organizat, legalizat şi guvernamental preia toată gravitatea păcatului personal şi-i adaugă orizont larg, tinzând să corupă şi să piardă lumea toată. Suferinţele cele mai cumplite ale lumii sunt cele comunitar-politice şi atrag şi cele mai grave pedepse.

Creştinismul opune păcatului curăţirea, virtutea şi sfinţenia, dar spre a înfrunta forţele organizate ale păcatului, credinţa trebuie să fie mai lucrătoare, mai puternică şi mai convingătoare decât tentaţiile păcatului. Lupta se dă la modul individual, comunitar şi politic.

Biserica nu se poate rezuma la păcatul personal, ci trebuie să dispună de conceptele şi mijloacele luptei cu păcatul comunitar şi politic. Restaurarea lumii e un proces complex şi complet prin biruinţa lui Hristos în toate planurile şi dimensiunile vieţii. Hristos a biruit lumea – aceasta este nădejdea lumii.

Satana este prima creatură ce s-a opus lui Dumnezeu. Păcatul originar a început prin ispitirea omului de către satana. Satana a iscat în om “eul”, tentându-l cu orgoliul şi plăcerea şi ispitindu-l să se despartă de Dumnezeu. Aşa a ajuns omul „eu fără Dumnezeu”, sau chiar „eu împotriva lui Dumnezeu”.

Duhul satanic ispiteşte din afară pe om, se strecoară într-un gând şi în cele din urmă umple omul în toată fiinţa lui sufletească şi trupească. Oamenii satanizaţi folosesc magia neagră, dar de multe ori nu mai au conştiinţa satanizării lor, ba chiar îl neagă pe satana, însă sfârşitul lor este nebunia şi sinuciderea.

Satana ajunge să stăpânească omul, apoi îl face agent al său, al răului comunitar şi al răului politic. Omul satanizat este un pericol social, cultural, politic şi spiritual. Satanizarea colectivă şi organizată politic este un monument de răutate, ce se asemuieşte sfatului satanic din iad, oştirilor demonilor şi ordinii demonice din iad. Satanizarea ajunsă stare de lege, de ordine şi de guvernare creează o atmosferă satanică, o pseudo-spiritualitate şi o modalitate de vieţuire satanică. Sunt astăzi organizaţii omeneşti satanizate ce răspândesc satanismul. Satanizarea e mai rea decât păgânismul.

Când forţele satanice ajung să cucerească puterea în lume, ele îşi fac oştiri ca să le apere, legi care să le organizeze, ideologii care să le justifice şi chiar religii ca să-i înşele pe oameni.

Guvernarea puterilor satanice se justifică prin starea de păcat şi necredinţă şi ea are o durată corespunzătoare iconomiei providenţiale, prin care lumea îşi va plăti rătăcirile ei până ce se va pocăi şi va reintra în rânduiala dumnezeiască a vieţii. Creştinii nu trebuie să lase forţele satanice să cucerească puterea; iar dacă au cucerit-o, ei trebuie să-şi organizeze forţele şi să o învingă în numele lui Hristos.

Creştinismul este veghea şi puterea sfântă care răspunde de mântuirea lumii. Şi vai de creştinii ce nu corespund sfintei misiuni ce le este încredinţată, căci Dumnezeu va ridica şi din pietre pe alţi aleşi ai Săi, care să-I zidească Împărăţia!

Antihrist este un om, şi anume un om politic ce va stăpâni lumea descreştinând-o, satanizând-o şi pierzând-o.

Antihrist e persoană, dar fenomenul antihristic e social-politic. Hristos este şi El persoană, dar creştinismul este fenomen general-uman. Iată cele două poziţii, cele două lumi şi cele două persoane ce stau faţă în faţă în confruntarea apocaliptică: Hristos şi antihrist.

Antihrist are neamul său, oştirea sa, filozofii săi, activiştii săi, legile sale, spiritualitatea sa, cultura sa, civilizaţia sa, lumea sa, aliaţii săi, tovarăşii săi de lucru, slugile sale, spionii săi, călăii săi, metodele sale şi este plin de înţelepciune, iscusinţă şi putere. El ştie să fie şi frumos, şi bun, şi omenos, spre a induce lumea în eroare[1]. El convinge şi pe unii creştini, până ce-i va pierde, căci el nu suferă pe Hristos.

Antihrist e ofensiv, cuceritor şi revoluţionar. El foloseşte aurul ca zeu şi ca putere, minciuna ca argument şi capcană, tirania ca guvernare. El ştie să dizolve prin libertate, să anuleze prin egalitate şi să stăpânească prin putere.

Sabia e argumentul său suprem: ucide pe toţi cei ce nu i se supun. Urăşte adevărul, dragostea, dreptatea şi toate valorile ce vin de la Dumnezeu. Antihrist e spiritul caiafic perpetuat în istorie prin uciderea lui Hristos. Pentru antihrist, Iuda şi Caiafa sunt sfinţi, iar Hristos este trădătorul. Antihrist se vrea pe sine centrul lumii, prin alungarea hristocentrismului.

Pe mulţi sfinţi îi va sili el să i se închine, dar tot nu-şi va asigura puterea. Puterea lui e tolerată de iconomia dumnezeiască pentru a se respecta libertatea omului. Puterea lui se explică prin păcatele şi necredinţa oamenilor, prin orgoliul de a stăpâni lumea şi prin ispitirea satanică. Oamenii au de ales între a sluji lui Hristos sau lui antihrist.

Puterea lui antihrist are un caracter local şi altul universal, un caracter temporar şi altul etern. Bătălia apocaliptică este necurmată până la biruinţa finală a Mielului.

Puterea lui antihrist e tolerată pentru o vreme, iar vremea aceea este în funcţie de trezirea creştinilor, căci creştinii vor suferi până ce vor deveni vrednici de Hristos, asemenea Lui, biruitori prin El.

Creştinii participă cu Hristos la mântuirea lumii, după cum antihrist participă cu fiii întunericului la pierzania lumii. Creştinii să nu uite că adesea fiii întunericului sunt mai înţelepţi, mai viguroşi şi mai puternici decât fiii luminii. Creştinii să înţeleagă că neprihănirea lor, energia şi puterea lor trebuie să depăşească şi să învingă pe a fiilor întunericului.

Creştinătatea va triumfa prin Hristos. El vine să desăvârşească şi să facă posibilă mântuirea lumii căzută în păcat.

Antihrist va fi biruit de Hristos“.

(in: Ioan Ianolide, Detinutul Profet, Ed. Bonifatie, 2009)

[1] “Cu acest fel de chip va veni, preapângăritul, ca un fur, ca să înşele pe toţi: smerit, liniştit, urând cele nedrepte, dinspre idoli întorcându-se, evlavia mai cu seamă cinstindu-o, bun, iubitor de săraci, peste măsură de frumos, prea cu bună aşezare, blând către toţi, cinstind cu cuviinţă neamul iudeilor, fiindcă ei aşteaptă venirea aceluia. Şi după ce multe noroade şi gloate vor vedea nişte fapte bune ca acestea şi puteri, toţi cu o socoteală se vor face şi cu bucurie mare îl vor propovădui pe el împărat, zicând unii către alţii: Au doară se mai află vreun om bun şi drept ca acesta?“.

(Sf. Efrem Sirul, Cuvânt pentru a doua venire a Domnului, sfârşitul lumii şi venirea lui Antihrist în Apostazia şi Antihristul după învăţăturile Sfinţilor Părinţi, Constanţa 2008).

Cititi si:

Rugaciune

Craiasa alegandu-te
Ingenunchem rugandu-te,
Inalta-ne, ne mantuie
Din valul ce ne bantuie,
Fii scut de intarire
Si zid de mantuire,
Privirea-ti adorata
Asupra-ne coboara,
O, maica prea curata
Si pururea fecioara,
Marie!

***

Florin Bogardo (Stela Enache): Rugaciune (versuri: Mihai Eminescu)

…inalta-ne, ne mantuie!

“Dupa cum am mai afirmat, intentia mea nu este sa reafirm si sa sustin adevaruri spuse si demonstrate de personalitati competente. Intentia mea este sa rectific, printr-o marturisire simpla si adevarata, nerecunostinta mea fata de Mihai Eminescu, care atat pentru mine cat si pentru foarte multi detinuti politic a fost apostol si profet si, in ultima instanta, fratele Mihai, cel ce cu „Rugaciunea” sa ne-a intarit si ne-a adus langa Maica Domnului, grabnica ajutatoare.

Vreau sa imi cer iertare ca nu am marturisit la timpul respectiv cum m-a ajutat fratele Mihai sa ma salvez din mlastina deznadejdii in care ma aruncasera samaritenii comunisti, dusmani de moarte ai Eminescului, altul decat creatorul lui „imparat si proletar”.

Zaceam intr-o disperare neagra, izolata in inchisoarea de la Mislea, blagoslovita cu patru ani de detentie peste cei zece executati deja. Singura, intr-un pustiu absolut, in total regim de exterminare. De nicaieri niciun ajutor, nicio lumina, nicio speranta. In negura totala brusc mi s-a iscat in minte „Rugaciunea” eminesciana. Mi-au tot revenit cu obstinatie versurile „Inalta-ne, ne mantuie / Din valul ce ne bantuie”. A fost inceputul recuperarii mele.

Am realizat cu luciditate ca eram in valtoarea unui val ce ma bantuia si din care nu eram capabila sa ma ridic. Am realizat apoi ca doar Sfanta Fecioara Maria ma putea inalta pe aripa rugaciunii si m-am rugat Ei. Am scris despre acest moment apocaliptic din viata mea de intemnitata, dar nevrednica de mine am omis sa detaliez acest moment, pe care azi il numesc „clipa mea Mihai Eminescu“. Prin versurile sale, el ma luase in experienta sa de credincios, m-a ajutat sa-mi aflu diagnosticul si mi-a indreptat speranta catre Craiasa ingerilor pe aripa rugaciunii sale. Cu regrete tarzii vin sa-i multumesc acum in numele meu si in numele tuturor suratelor mele cu care impreuna am tot murmurat superba sa „Rugaciune” si ne-am incalzit duhovniceste la sfintenia ei.

Cu smerenie rostesc „de profundis” cuvantul „iarta-ma!”.

“Biserica Ortodoxa, Maica spirituala a neamului romanesc”

Cu riscul de a primi inca o anatema peste capul meu, voi incheia marturisirea mea cu afirmatia ca Mihai Eminescu a fost un puternic punct de sprijin in tragica noastra rezistenta la imbecilizarea comunista. Desfid pe tot cel ce habar nu are ce cutremurator adevar poate rosti suferinta. Acest adevar i-a dat Parintelui Constantin Voicescu premonitia ca este nevoie sa fie reafirmata legatura sufleteasca a lui Eminescu cu Hristos si cu Maica Sa, in pofida tuturor celor necredincioase din opera sa. Altfel, de ce ar fi construit parintele ultima sa predica rostita in ziua de 8 septembrie 1997 la Sfanta Liturghie oficiata la Mislea pe textul cunoscutei poezii eminesciene inchinata Maicii Domnului? Iata ce ne spunea Parintele Constantin Voicescu, el insusi fost detinut politic, deci stia ce a insemnat “Rugaciunea” Eminului pentru cei inchisi:

“ne amintim de versurile inchinate Maicii Domnului de poetul nostru cel de toate zilele, Mihai Eminescu, care precum stiti considera Biserica Ortodoxa drept Maica spirituala a neamului romanesc”.

Versurile evocate au fost considerate de Parintele Voicescu “adevarate file de acatist”. Si cum nimic nu este intamplator, ne-a mai spus atunci Parintele ca singurul cuvant de indrumare iesit din gura Maicii Domnului a fost: “sa faceti tot ce va spune El”, cuvant rostit la nunta din Cana Galileii. Si sublinia Parintele ca “in aceasta se cuprinde toata Evanghelia, alta cale de mantuire, alta cale de indumnezeire nu exista“.

Si daca asa este, sa ne amintim ce ne spune El, blandul Iisus: “Cine este curat sa ridice piatra”. Si atunci ma intreb si eu nepriceputa, ce fel de mana are acel ce cuteaza sa ridice piatra ca sa loveasca in sufletul lui Mihai Eminescu, mai bine zis in calitatea lui de martir si de roman crestin? Caci nu pentru calitatea sa de ateu comunist i-au fost scurtate zilele. Cine are urechi de auzit, sa auda!

Aspazia Otel Petrescu

***

„Noi sustinem ca e mai bine sa inaintam incet, dar pastrind firea noastra romaneasca, decit sa mergem repede inainte, dezbracindu-ne de dinsa prin straine legi si straine obiceiuri…

Nu e permis nimanui a fi stapan in casa noastra, decat in marginile in care noi ii dam ospetie. Daca natia romaneasca ar fi silita sa piarda o lupta, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, sa n’aiba dreptul a zice c’am suferit cu supunere orice masura i-a trecut prin minte sa ne impuna.

Noi am zis de la inceput ca nu exista compensatii pentru Basarabia, precum nu exista niciodata vro plata pentru o palma macar din pamantul patriei.

Aceste sunt lucruri sfinte, cari se pierd sau se castiga prin imprejurari istorice, dar nici se vind, nici se cumpara, nici se schimba.

Eu las lumea ce merge deja, ca sa mearga cum ii place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adancul lor binele tarii e cresterea morala a generatiunii tinere si a generatiunii ce va veni. Nu caut adepti la ideea intai, dar la cea de-a doua sufletul meu tine cum tine la el insusi.

Crist a invins cu litera de aur a adevarului si a iubirei, Stefan cu spada cea de flacari a dreptului. Unul a fost libertatea, celalalt aparatorul evanghelului ei. Vom depune deci o urna de argint pe mormantul lui Stefan, pe mormantul crestinului pios, al romanului mare”.

(Mihai Eminescu la Putna, 1871)

(din: Cuvinte catre tineri, 2009 si mihai-eminescu.ro)

Legaturi:

60 de ani de la nasterea in Cer

• Familia ortodoxa:

Arhimandritul Gherasim Iscu, mucenicul cu surâs blajin

(21 ianuarie 1912, com. Poduri-Bacău – † 26 decembrie 1951, închisoarea Târgu Ocna)

Părintele Gherasim L-a iubit pe Hristos din anii copilăriei. De la doisprezece ani a auzit chemarea Sa şi a intrat frate în Mănăstirea Bogdana. Se trăgea dintr-o familie de ţărani înstăriţi, lucru care nu l-a împiedicat să lase toate şi să aleagă o cale a renunţărilor şi a jertfei.

Înzestrat cu o inteligenţă deosebită, cu râvnă pentru studiu şi mai ales cu mare sete de rugăciune şi viaţă lăuntrică, a fost trimis de către mănăstire să-şi continue studiile, ajungând să absolve ca şef de promoţie nu numai Seminarul de la Neamţ, ci şi Facultatea de Teologie. Dorind o viaţă duhovnicească mai aspră, a ajuns la Tismana, mănăstire care îi „insufla mult respect şi devotament pentru drumul monahal”, aşa cum însuşi o spunea mai târziu. După încheierea studiilor, a primit pentru scurtă vreme ascultarea de stareţ al Mănăstirii Arnota – Vâlcea, iar în anul 1942 a fost trimis de către Mitropolitul Nifon Criveanu ca preot misionar în Transnistria.

Peste tot, Părintele Gherasim s-a sârguit, cu timp şi fără timp, zi şi noapte, să fie înaintea oamenilor şi a lui Dumnezeu un preot adevărat, care să răspundă nevoii semenilor de dragoste, luminare şi rugăciune. Pentru sârguinţele sale pastorale, în 1943, acelaşi mitropolit l-a numit stareţ al Mănăstirii Tismana, ascultare pe care o va împlini cu vrednicie până în ziua arestării sale.

În anul 1948 nu era greu de găsit motive pentru a aresta pe cineva. Iar pentru Părintele Gherasim s-au găsit destule dovezi „incriminatorii”: o predică anticomunistă fulminantă ţinută de hramul mănăstirii, un ajutor dat celor din munţi care organizau rezistenţa şi multe altele… Toate acestea au intrat sub incidenţa Codului Penal ca şi „crime de uneltire împotriva ordinii de stat”. Ajuns în mâinile Securităţii, Părintele Gherasim a răbdat muceniceşte toate chinurile cu putinţă pe care le-au născocit minţile bolnave ale călăilor săi, fără să denunţe pe nimeni ori să recunoască învinuirile aduse. Se zice că, în urma îndelungatei anchete, Căpitanul Oancă ar fi obosit bătându-l şi-ar fi strigat: „Eşti nebun, toţi ceilalţi au recunoscut… şi tot cincisprezece ani vei fi condamnat!”

Calea Golgotei sale va trece apoi prin temniţele de la Aiud, Piteşti, Canal şi Târgu Ocna…

La sfârşit, Părintele Gherasim şi-a găsit odihna veşnică la Târgu Ocna, împreună cu Valeriu Gafencu, într-un cimitir fără mormânt şi fără cruce. A adormit cu rugăciunea lui Iisus pe buze.

Părutu-s-a în ochii celor mulţi plecarea lor de pe pământ pedepsire, dar ei sunt în pace, căci nădejdea lor era preaplin de Nemurire…

Mai departe, despre suferinta si moartea muceniceasca a Cuviosului Gherasim, staretul martir, si legatura cu Sfantul Mucenic Valeriu Gafencu, puteti citi la:

• PARINTELE GHERASIM ISCU – marturie cutremuratoare despre sfantul inchisorilor care A MURIT IN NOAPTEA DE CRACIUN impreuna cu tortionarul sau pocait
  

***

  Cum am ajuns din avocat profesor de religie
-  de vorba cu Ioan Iscu, nepotul Parintelui Gherasim Iscu -

-  Domnule profesor, de ce aţi renunţat la profesia de avocat în favoarea celei de dascăl?

- Nu a fost o renunţare deliberată. A fost o perioadă în viaţa mea când mi-am căutat sensul şi am vrut să dau conţinut vieţii mele, şi uşor-uşor s-a cristalizat în mintea mea dorinţa de a mă apropia de Dumnezeu. Pentru a mă apropia de Dumnezeu, am găsit de cuviinţă să urmez Facultatea de Teologie.

In perioada imediat următoare Revoluţiei, ne vizitau tot felul de persoane aparţinând confesiunilor neo-protestante, care încercau să ne explice Biblia. Eu am avut un sentiment de jenă, gândindu-mă că am studii superioare de Drept şi că provin dintr-o familie creştină în care am primit o  serioasă educaţie creştina, şi acum eram învăţat despre Dumnezeu de protestanţi, dintre care unii nu-mi inspirau nici un fel de încredere. Acest lucru a stârnit în mine dorinţa de a cunoaşte mai multe despre Dumnezeu, de a mă apropia de El. In plus, nu puteam să concep că voi ajunge la sfârşitul vieţii fără a-mi cunoaşte religia în care m-am născut…

- Dar care era relaţia dvs. cu Dumnezeu – de ati luat aceasta hotarare?

Părinţii mei erau nişte creştini practicanţi. Erau zile în care ne sculam toată familia la 12 noaptea şi făceam împreună acatiste, paraclise, catisme din Psaltire. Părinţii mei mergeau în fiecare Duminică la biserică. Pe tatăl meu nu l-am auzit niciodată înjurând. Ca în orice casă de ţăran, aveam ţuică sau vin, dar se consumau cu măsură, cu cumpătare. Părinţii mei ţineau posturile cu mare rigurozitate. Ţineau şi ziua de luni, iar în timpul celor patru posturi, lunea, miercurea şi vinerea mâneam fără ulei. Ei erau consideraţi habotnici de către ceilalţi oameni. Aveau impresia că suntem „pocăiţi”. Acest cuvânt, „pocăiţi”, m-a marcat mult în tinereţea mea, dar mai târziu am înţeles că noi toţi, creştinii, ar trebui să fim pocăiţi. Pocăinţa este o condiţie a creştinului adevărat, nu poţi să fii creştin dacă nu te pocăieşti cu adevărat de păcatele tale. Pocăinţa înseamnă regret pentru păcatele săvârşite şi totodată dorinţa de a te schimba, de a pune început bun. Din păcate, termenul acesta şi l-au însuşit nejustificat cultele neo-protestante. Ei toţi se cred „pocăiţi”. Astăzi omul aleargă după minuni, după senzaţional, după preoţi înainte-văzători, dar uită că sufletul trebuie curăţat prin căinţa de păcatele săvârşite. Sfinţii Părinţi au zis: „Mai mare decât cel ce face minuni este cel ce-şi vede păcatele“.

- Ce s-a întâmplat cu dvs. după ce ati parasit casa părintească?

Eu am intrat la facultate in plina perioada comunistă, când ideologia dominantă era cea atee. Aceasta, coroborat cu faptul că am urmat o facultate cu specific social-politic, m-a făcut să nu mai fiu acel creştin practicant. Din păcate, nici mediul în care am studiat nu m-a ajutat – nu am întâlnit în facultate nici măcar un coleg la care să simt că are o  relaţie  cu  Dumnezeu. Nu mă mai duceam la biserică, pentru că, dacă m-aş fi dus, aş fi fost depistat şi aş fi avut probleme – dar aveam în gând să reîncep să mă duc la biserică după terminarea facultăţii…

-    Ce ne puteţi spune despre Părintele Gherasim, al cărui nepot sunteţi?

-    Eu nu l-am cunoscut, a trecut la Domnul înainte de a mă naşte. Dar toţi oamenii care l-au cunoscut mi-au vorbit despre el numai la superlativ. A terminat şcoala primară în comuna Poduri cu 10 pe linie. Am găsit în podul casei lucrări şi teze de-ale sfinţiei sale. M-a surprins că nici una nu era corectată cu roşu. Ale mele toate aveau corecturi şi tata întotdeauna îmi arăta lucrările lui. Am întâlnit un coleg de-al lui care mi-a spus că avea calităţi intelectuale deosebite – nu numai că era primul din clasă, dar diferenţa dintre el  şi restul clasei era foarte mare, încât era privit ca un măgar între oi. Acelaşi lucru mi l-a mărturisit mai târziu şi un coleg de catedră. A intrat în monahism la o vârstă foarte fragedă – era în clasa a VI-a; acest lucru spune foarte mult.

Ce nu se ştie despre Părintele este că după absolvirea Facultăţii de Teologie a mai făcut vreo trei facultăţi şi ştia vreo şapte limbi străine. Bunica mea, mama lui, ne vorbea despre Părintele ca despre un om extraordinar de harnic – când venea acasă, schimba două vorbe şi apoi se apuca de treabă. Bunica mea a fost o femeie simplă, fără carte. Mi se pare extraordinar cum ea, o femeie analfabetă, a reuşit să crească un asemenea om. Şi de noi s-a ocupat, şi s-a străduit după puterile ei să ne apropie de Dumnezeu. Ne-a învăţat Rugăciunile începătoare, Crezul, Tatăl nostru. Bunica mea, după ce şi-a terminat obligaţiile familiale, adică şi-a crescut copiii, s-a călugărit. Şi pentru că accesul în mănăstiri se făcea foarte greu în acea perioadă, ea şi-a dus viaţa de călugăriţă în propria casă  părintească – trăia ca o pustnică în casa în care a copilărit, făcea multă rugăciune şi metanii.

In anul IV de Teologie am cerut dosarul Părintelui, crezând că voi descoperi mai multe despre viaţa sfinţiei sale. Din experienţa mea de avocat, primul lucru pe care l-am constatat a fost că acest dosar a fost „periat”, adică au dispărut multe aspecte din viaţa lui, persoane care l-au turnat, l-au torturat. Ce am reţinut din dosar a fost faptul că, în vremea arestării sale, era Stareţul Mănăstirii Tismana şi unii membri ai „Mişcării Naţionale de Rezistenţă” i-au cerut găzduire şi hrană pentru luptătorii anticomunişti – lucru pe care Părintele Gherasim l-a făcut cu toată inima. A fost arestat şi condamnat la zece ani de închisoare pentru „uneltire împotriva ordinii sociale“. In perioada detenţiei a trecut prin mai multe închisori: Piteşti, Gherla, Aiud, Canal, Târgu-Ocna. Părintele, prin jertfa sa, a ales calea care duce spre Rai. Eu, după ce am citit despre sfinţii închisorilor şi am aflat despre suferinţele pe care le-a îndurat şi Părintele Gherasim în temniţele comuniste, m-am gândit că şi el a intrat în ceata Sfinţilor.

A fost şi o întâmplare care, cumva, mi-a întărit această  convingere.   In anul 1993 treceam pe la o gură de metrou, când am întâlnit un călugăr despre care am aflat ulterior că ducea o viaţă de  nevoinţă  deosebită. Acesta,  deşi în jur era lume multă, a venit anume la mine şi mi-a zis că am un sfânt în familie. Primul meu gând a fost că sfântul despre care vorbea părintele ar fi fratele meu, Mihăiţă, care a murit la şase luni. Tata mereu ne zicea: „Nu vă întristaţi pentru el, nu-l plângeţi, pentru că el este sfânt!” Dar părintele acela mi-a spus că sfântul la care se referă este preot…

-  Simţiţi că vă ocroteşte?

-  La câţiva ani după această întâmplare, am avut un accident de maşină. Mergeam cu 175 km/oră şi am intrat pe un drum cu prundiş. Maşina s-a răsturnat şi s-a făcut praf – nu s-a mai putut recupera absolut nimic din ea, au venit cu platforma să o ridice. Dar eu am scăpat teafăr! Atunci am avut sentimentul că Părintele a mijlocit la Dumnezeu ca să scap cu viaţă.

-  Cât timp aţi fost avocat?

-  Am fost 10 ani avocat şi 10 ani consilier juridic.

-  Şi cum aţi ajuns profesor?

- M-am lăsat împins de val. Majoritatea colegilor mei de la Teologie, după terminarea facultăţii, s-au înscris la examenul naţional unic de intrare în învăţământ, ca o alternativă pentru cazul în care nu ar fi primit preoţia. M-am prezentat şi eu la acest examen, în urma căruia am obţinut un post la un liceu şi astfel am ajuns, din avocat, profesor de religie…

- Mai aveţi nostalgia anilor in care practicaţi meseria de avocat?

- Nu, pentru că din păcate nici unul din colegii mei nu era un creştin practicant. Majoritatea dintre noi ne declarăm ortodocşi, suntem botezaţi, dar nu avem o credinţă adevărată, lucrătoare. Mergem când şi când la biserică, mai aprindem câte o lumânare, poate unii ne mai şi spovedim de Paşti şi de Crăciun — şi cam atât! Mă mai întâlnesc cu foştii mei colegi, dar parcă ei nu sunt în acelaşi duh. Făcând Teologia, am descoperit oameni cu multe virtuţi, de la care am învăţat multe.

-  Ce înseamnă pentru dumneavoastră a fi un bun creştin?

- A fi un bun creştin înseamnă a fi într-o relaţie dreaptă cu Dumnezeu, să nu ajungi să fii prizonierul formelor. Noi, în general, ne lăsăm încorsetaţi de forme şi de tot felul de datini care te îndepărtează de o trăire autentică. Un creştin adevărat este un creştin care se spovedeşte şi se împărtăşeşte regulat. Nu poţi fi creştin adevărat dacă nu ai părtăşie cu Hristos. Unii dintre creştini, spunând „am credinţa în suflet”, cred că se pot mântui fără a frecventa biserica, fără a crede în harul preoţiei - preotul fiind cel care dă dezlegare de păcate şi cel care ne dă trupul şi sângele Mântuitorului. Totodată, toţi declarăm că trebuie să avem dragoste faţă de aproapele, dar eu nu mai văd dragostea dintre creştini!

- Cum Il putem mărturisi astăzi pe Hristos?

- Este foarte greu să-L mărturisim pe Hristos astăzi, când aproape tot ceea ce ne înconjoară nu mai are legătură cu Hristos. Mass-media nu în are pe Dumnezeu în centru, nu este interesată de promovarea valorilor şi a virtuţilor creştine — de fapt, mass-media  se leapădă de Hristos. Văd că în şcoli se face multă reclamă, se organizează tot felul de evenimente şi manifestări cu ocazia sărbătorilor păgâne preluate de la americani, dar când este vorba despre sărbătorile noastre creştine nu se întâmplă absolut nimic, sunt trecute cu vederea pentru că „nu mai sunt de actualitate” sau „nu sunt de bun augur“. Oamenii au pervertit valorile, binele îl consideră rău, iar răul îl socotesc bun. Ce citesc tinerii astăzi, ce filme vizionează, ce emisiuni sau show-uri urmăresc? Ei sunt rodul a ceea ce „consumă” din punct de vedere cultural. Dacă suntem îmbibaţi de false valori, atunci nu mai avem cum să ne identificăm cu Hristos şi cu valorile promovate de creştinism! Eu am crescut fără radio, fără televizor, deşi proveneam dintr-o familie cu posibilităţi. Astăzi, cum se spune şi în Sfânta Scriptură, din pricina înmulţirii fărădelegilor, dragostea celor mai mulţi s-a răcit. Astăzi sunt prea multe fărădelegi stimulate, favorizate de către mass-media şi care duc, uşor-uşor, la pervertirea oamenilor…

-  Ce se poate face pentru a se menţine o anumită moralitate în şcoli, cu atât mai mult cu cât auzim chiar de trafic de droguri?

-    Eu nu ştiu să se facă trafic de droguri în licee, dar, după cum îi văd pe tineri că se comportă, înclin să cred că unii dintre ei consumă plante etnobotanice sau chiar droguri mai tari, stupefiante. Sunt momente în care nu poţi să-i stăpâneşti, nu te poţi înţelege în nici un fel cu ei! De vină sunt cei care au decis legalizarea etnobotanicelor – dar probabil sunt mari interese financiare, dacă s-a admis aşa ceva. Singura soluţie de a se menţine o moralitate în licee este să revenim la creştinismul autentic. Prin ora de religie încercăm să le arătăm calea, dar o singura ora de religie este insuficientă, mai ales că nu avem şi susţinerea celorlalte cadre didactice în demersul nostru.

- Care sunt lucrurile pe care le regretaţi cel mai mult în viaţă?

- Regret că am stat atât de mult departe de Dumnezeu. Este cel mai minunat lucru să fii în Hristos şi în Biserică. Imi pare rău de fiecare minut petrecut în afara Bisericii. De când am făcut Teologia am înţeles sensul lumii şi sensul existenţei. Inainte de aceasta, nu aveam repere de a aprecia oamenii, faptele.

O modalitate de a mă apropia de Dumnezeu a fost rugăciunea. Acum simt altfel rugăciunea. Inainte vreme, rugăciunea mea se limita doar la rugăciunile de dimineaţă şi de seară. Acum mă rog mai mult împreună cu soţia, facem acatiste, dacă avem o problemă de familie ne rugăm mai mult pentru a ne ajuta Dumnezeu să trecem peste ea. Şi este incredibil cum răspunde Dumnezeu la rugile noastre! Spune Dumnezeu că „unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18:20) şi că „orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face” (Ioan 14:13). Şi cred că tot rugăciunea este o soluţie pentru neamul nostru! Dacă nu putem face ceva concret pentru binele neamului, măcar să trimitem rugile noastre Stăpânului ca să se milostivească de poporul acesta.

Raluca Tanaseanu

- interviu din nr. 7 (30) / 2011 al revistei “Familia ortodoxa”

Cititi, va rugam:

• Mircea Rusu – Colinda (de Radu Gyr)
  

 

“Dumnezeu de Sus

In inimi ne-a pus

Numai lacrimi grele (…)

Pentru osanditi

Ingerii grabiti

Nu aduc colinde (…)

Peste fericiri apuse

Tinde mana Ta, Iisuse!


Cei din inchisori,

Te asteapta-n zori,

Pieptul lor suspina,

Cei din inchisori,

Te asteapta-n zori,

Sa le-aduci lumina!



***

“O, brad frumos,
Copil bălai, Crăciun şi brad
S-au stins în alte zile,
Azi numai lacrimile cad
Pe-ngălbenite file…

În bezna temniţei mă frâng
Sub grele lespezi mute,
Şi-mpovărat de doruri plâng
Pe amintiri pierdute.

Omătul spulberat de vânt
Se cerne prin zăbrele
Şi-mi pare lespedea momânt
Al tinereţii mele…”.

(in: Ioan Ianolide – Intoarcerea la Hristos. Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 262).

• CITITI IN CONTINUARE LA: “Plangeti cu cei ce plang!” (II) – COLINDELE “OSANDITILOR” (marturiile patimitorilor din temnitele comuniste despre trairea sarbatorii Nasterii Domnului)

*****

CHIPURILE

Trei crai de la Răsărit

Baltazar

Spirică

Poartă mustăţi şi barbă, de câlţi ori de iarbă. E îmbrăcat într ‘un halat; decorat şi înstelat.
Şi mâna lui de maur, poart ‘un bulgăre de aur.

Melchior

Măriuca

E chior. Are barbă de fuior. Cu stânga ţine un ulcior. Poartă şalvari şi ochelari şi un halat înstelat şi decorat. Pe cap, poartă potcap de hârtie ascuţit, peste el coroană de carton poleit şi totul învelit într ‘un turban făcut dintr ‘un tulpan. În dreapta are un ochian.

Gaspar

Sandra

Negru, tuciuriu, smolit, cu dop ars de un chibrit. Poartă şi el un halat decorat şi înstelat
şi un turban făcut dintr ‘un tulpan. Şi ca nimic nespus să nu rămăie,
în mâna lui de lămâie are un vas cu tămâie.

Curtea lui Irod

Irod

Năică

E cam nerod. Poartă haine împărăteşti şi mustăţi mari ungureşti,
care se apleacă ‘n jos când priveşte fioros.

- Poartă coroană regală făcută de poleială.

Irodiada

Vivi

E frumoasă şi are rochie de împărăteasă. Peste părul de beteală, poartă coroană de poleială.

Un soldat

Charlie

E îmbrăcat ca tot natul, dar poartă, drept cască, o mască şi pentru crimă,
are spadă de scrimă.

Oastea Domnului

Îngerul

Ioana

Dalb, îmbrăcat în alb, în halat înstelat de gradel şi drept aripi poartă legate din spate şi de mâini două prosoape albe la fel. Sau dacă vrei să dai de cheltuială, are aripi aurite de poleială. Pe cap are o aureolă legată de frunte cu o banderolă, de carton aurit, poleit la fel.

Şi drept singură aşezare, îţi trebuie tot timpul în fund, o pânză mare, pe care să fie pictate câteva stele argintate şi la mijloc, să se vadă, o stea mai mare, cu coadă. Drept stea poţi să pui un felinar de pom de Crăciun, sau o lampă de buzunar. La Irod şi Irodiadă, două jeţuri ca să şeadă. Şi când umblă Magii „ Velerim”, lumina trebui să cadă pe-o criptă din Vicleim.

SCENA I

O răspântie. Trei drumuri. O stea. Craii intră pe rând.

Melchior

(vine prin dreapta şi vede pe Baltazar care vine prin stânga)

Cine eşti? De unde vii?
A cui cale o aţii?

Baltazar

Eu sunt Baltazar,
Rege, nu tâlhar,
Şi la Babilon
Este al meu tron.

Melchior

De-i adevărat,
Că eşti împărat,
Ce cauţi pe drum,
La ceasul de-acum?

Baltazar

Astă noapte ‘n vis,
Cerul s’a deschis,
Şi-am văzut o stea,
Pe care scria,
În cruce frumos:
„Iisus Hristos”.
Neştiind aste semne
Ce puteau să’nsemne,
Plecai după stea,
Poate voiu afla.
Dar tu cine eşti
Care mă opreşti?

Melchior

Eu sunt craiul Melchior,
Împărat şi vrăjitor
Şi Mag foarte învăţat,
Ce dă tuturora sfat,
Şi care citeşte ‘n stele,
Faptele bune şi rele.
Fiindcă orice faptă ‘n lume,
Nu rămâne fără urme.
Şi pentru toţi cei ce se nasc şi pier.
S’aprinde şi se stinge o stea în cer.
Visul tău mi se pare tare ciudat,
Ceva la fel mi s’a ‘ntâmplat.
Pierdut în visurile mele,
Mă rătăcisem printre stele,
Şi ‘ncercam cu ochianul meu
Să străbat pân’ la Dumnezeu;
Când, deodată, ‘n cer iscoadă,
Văzui o mândră stea cu coadă,
Care cobora spre pământ,
Mânată par’că de un vânt!
Steaua pe cer se oprea lin,
Deasupra, la Ierusalim.
Am priceput atunci îndat’
Că s’a născut un împărat,
Puternic, sfânt şi înţelept,
Ocrotitor al celui drept.
Am pus deci smirnă ‘ntr’un ulcior
Şi luai cărarea la picior
Să-l caut şi să-l găsesc,
Să mă ‘nchin lui şi să-l cinstesc.

Baltazar

Ochii mei par’că s’au deschis,
Cred că ne potrivim în vis.
Steaua ce ni s’arată sus,
E semn că s’a născut Iisus!

Melchior

Nu vrei să mergi atunci cu mine,
Să-l găsim?

(se aude un sgomot)

Baltazar

Ba vreau!

Melchior

Dar ia stai! Cine vine?

(Gaspar intră prin stânga)

Gaspar

V’am ascultat vorbind
(către Melchior) Mă iartă!
Şi eu sunt rege, dar de şatră
Şi-alerg cerşind din poartă ‘n poartă,
Că sărăcia nu mă iartă.
Neştiind unde mă mai duce,
Poposii colea la răscruce.
Şi-am dat în bobi cu linte fiartă,
Să-mi aflu soarta ‘n oala spartă.
Când colo, ‘n loc să se încurce,
Bobii s’au risipit în cruce.
Am stat mult timp la ‘ndoială,
Ce ‘nseamnă aiastă rânduială?
Însă când v’am auzit,
Gândul mi s’a limpezit,
Şi din graiul vostru-ales,
Semnul sfânt am înţeles:
Undeva pe lume,
S’a născut anume,
Un mândru fecior,
Domn mântuitor,
Care s’a întrupat,
Astăzi minunat,
Şi pentru sărac,
Şi pentru bogat,
Şi pentru ţigan,
Şi pentru ‘mpărat,
Să scape de chin,
Pe orice creştin.

(tainic, către ceilalţi, care se apropie de el)

Dar aici i-un cui,
Pe care vi-l spui:
Ca să-i mântuiască,
Au să-l răstignească!

Baltazar

(se dă înapoi înspăimântat)

Vai, dar cum se poate?

Melchior

(acelaş joc)

Vorbeşti fără şir!
Cum poate fi pruncul, rege şi martir?

Gaspar

(tainic, apropiindu-i iarăş)

Asta-i o minune,
Ce nu v’o pot spune.
Hai să-l căutăm,
Poate că aflăm.

(Se aprinde steaua pe cer).

Baltazar

Uite steaua, s’a mişcat!

Melchior

Par’că s’a şi apropiat!

Gaspar

Uite steaua! Ce mai stea!
Hai degrabă după ea!

(Pleacă prin fund, spre stânga şi în timp ce se schimbă scena,
se aude cântând: „Trei păstori se întâlniră”).

SCENA II

Un palat. Două tronuri. O straje. Irod şi Irodiada stau pe tron.
Soldatul stă la dreapta în faţa tronului.
(Se aude sgomot mare afară).

Irod

Irodiadă, Irodie
Cine face atâta gălăgie?

Soldatul

Ce să fie stăpâne? Au venit
Trei Crai de la Răsărit.
Prin tot târgul au umblat
Şi pe toată lumea au întrebat:
Unde s’a născut un împărat?

Irodiada

Cine să fie oare, cine?
Nu eşti tu regele? Nu se cuvine
Să se închine toti întâi la Tine?
Ce alt împărat s’a născut? De unde vine?

Irod

Aduceţi-i aici degrabă,
Vreau să ştiu cu ce fel de treabă
Au venit? Şi cine vrea să fie
Stăpân la mine în împărăţie?

Soldatul

Iată-i!

(Magii vin, se închină lui Irod).

Irod

(către Magi)

Trei crai de la Răsărit,
Care pân’aici aţi venit,
Sunteţi chipuri pământeşti,
Sau năluci mari îngereşti?
Spuneţi-mi ce căutaţi,
Şi ‘ncotro Vă îndreptaţi?

Baltazar

Am plecat din Assiria,

Melchior

Pertida,

Gaspar

Etiopia,

Melchior

Ca să aflăm pe Messia,

Gaspar

Cel prezis de Eremia.

Melchior

Semn în cer s’a arătat,
Că se naşte-un împărat.

Gaspar

Şi din fund de Răsărit,
Spre stea am călătorit,

Melchior

Să-l aflăm şi să-l urmăm.
Şi lui să ne închinăm.

Gaspar

Dar aici dac’am ajuns,
Steaua ‘n nor ni s’a ascuns

Melchior

Semnul dacă-l ştii ceti,
Domnul s’a născut aici.

Irod

Eu sunt Irod împărat,
Şi aici e-al meu palat,
Domnesc în ţara peste care am fost aşezat,
Şi cred în zeii pe care i-am apucat,
În zeii zeilor,
Ai fariseilor,
Ai cărturarilor,
Şi-ai Saducheilor.
Dacă în pasul vostru nu e viclenie,
Împăratul căutat sunt eu,
Şi trebuie să Vă închinaţi mie!

Gaspar

Prea luminate împărate,
Şi noi suntem stăpânitori de gloate.
Dar dacă proorociile,
Îşi au toate tăriile
Domnul căruia ne ‘nchinăm,
E un prunc neştiut, şi pe el vrem să-l aflăm!

Irod

Ce mă tot amăgiţi cu proorocia?
Una ştiu. Că sunt singur Împărat,
Aici. Şi că-i a mea toată moşia,
Pe care o aţi călcat, în lung şi’n lat,
Vorbind fără de cuviinţă,
De lucruri despre care n’aveţi ştiinţă,

Baltazar

Pentru asemenea ştiinţă,
Mai trebuie şi credinţă.

Irodiada

De ce ştiinţă şi de ce semne vorbiţi?

Irod

Eu ştiu ce-am apucat,
Şi degeaba încercaţi să mă zăpăciţi,
Cu vorbe pe care numai voi le ghiciţi.

Irodiada

Regele ‘n văzul tuturor e uns;
De ce ar fi Regele vostru ascuns?

Irod

Una să ştiţi: Eu apăr ce-am preluat,
Şi dacă ridicaţi alt împărat,
Aflaţi că a mea urgie,
Îl va lovi cu străşnicie.

Melchior

Chiar de vei cuteza, să ştii că-i greu,
Să te împotriveşti lui Dumnezeu.

Irod

(poruncitor, către ostaş)

Soldaţi înarmaţi! Degrabă îi luaţi,
Şi’n temniţă îi băgaţi!

(Soldatul se repede spre Magi.
Dar îngerul îi taie calea. Se aud tunete şi se vad fulgere).

Irod

Ce semne ciudate!
Magii ăştia umblă cu puteri necurate.

Irodiada

(pentru sine)

Dar dacă vor fi având dreptate?
Ei în temniţă pot pieri,
Şi împăratul nou tot se va ivi!

(către Irod)

Împărate, Prea luminate,
Ascultă-mă, fă bunătate,
Oaspeţii tăi îi cinsteşte,
Cum e de cuviinţă bătrâneşte.
Şi cu puţină viclenie,
Poţi afla mai mult decât cu străşnicie!

Irod

(reculegându-se, către Magi)

Voi zeii zeilor,
Şi fariseilor,
Şi cărturarilor,
Care căutati în stele,
Şi vă amestecaţi în treburile mele,
Dacă ce spuneţi voi e adevărat,
Şi dacă s’a născut un Împărat,
Căutaţi-l şi dacă-l găsiţi,
Şi pe mine să mă vestiţi,
Că vreau şi eu să vin
La el şi să I mă închin.

(Magii ies)
(către soldaţi)

Soldaţi înarmaţi,
Degrabă să-i urmaţi,
Şi ‘n orice casă se vor duce,
Faceţi pe uşă câte-o cruce.
La noapte, pe ‘ntuneric, peste tot intraţi,
Şi toţi pruncii mai mici de un an îi înjunghiaţi.
Plecaţi, marş, şi executaţi!…

(către Irodiada)

Acum, cu toată ştiinţa lor,
Tot eu o să rămân stăpânitor!

(în timp ce se schimbă scena,
se aude cântând: „O puternice Iroade”).

SCENA III

La ieslea din Vicleim. Întunerec. Magii dorm sub stele. Lumina lor palidă îi luminează numai pe ei. Se aude cântând: „Dacă Magii au plecat!”

Baltazar

(deşteptându-se)

Credeţi că mai avem mult de umblat,
Pân’ să aflăm pe-al lumii Împărat?

Melchior

(la fel)

De când am fost plecaţi de la Irod,
Nu a rămas necercetat un colţ de pod.

Gaspar

(urmând)

Dar steaua de sub nori nu vrea să iasă,
Şi noi degeaba căutăm din casă ‘n casă

(Se aprinde steaua deasupra, luminând şi pe înger, care apare în faţa lor.
Lumina ieslei se aprinde într’ o parte).

Îngerul

Voi, trei Crai de la Răsărit,
Ce spre stea aţi călătorit,
Pruncul atâta căutat,
Nu s’a născut într’un palat.
Cel ce va scăpa lumea de nevoi,
S’a născut într’un staul printre boi.
În jurul lui, păstori şi îngeri cânt:
Domnului slavă, pace pe pământ.

Magii

(cad în genunchi şi cântă: „O ce veste minunată!”)

Baltazar

(înaintând spre lumină)

Stăpâne, eu sunt craiul Baltazar,
Şi ţi-am adus un bulgăre în dar,
Scos din pământ, dar faţa-i lucitoare,
Pare că fură razele din soare.

Melchior

Eu smirnă ti-am adus.

Gaspar

Şi eu tămâie,
Ca mirosul ei bun să te mângâie.

Îngerul

(către Magi)

Trei Crai de la Răsărit.
Care bine ati venit,
Întoarceti-vă acum,
Însă luaţi-o pe alt drum,
Pentru că Irod Împărat,
A pus gând rău pruncului minunat.

(către mumă)

Iar tu Iosife şi Mărie,
Fiţi gata de călătorie,
Puneţi pruncul pe o asină,
Şi fugiţi în ţară streină!

(în timp ce se schimbă scena, se aude cântând: „Nouă azi ne-a răsărit”)

SCENA IV

Palatul lui Irod din scena a II-a. Irod şi Irodiada stau pe tron.
Soldatul stă în fund, la dreapta, îngerul la stânga tronului.
(Se aude din nou cântând: „O puternice Iroade”)

Irod

Soldaţi fără minte, ce-ati făcut,
Urma celor trei Crai de aţi pierdut?

Soldatul

Stăpâne, porunca ţi-am ascultat
Şi pe toţi copiii din ţară i-am înjunghiat!
Dar pe Magi i-am căutat în zadar.
Dumnezeu a scăpat pe cel cu har.
Un înger a şters urmele lui,
Să-l prindă n’a fost cu putinţă nimănui.
El a plecat în Eghipet departe,
Şi acum, un pustiu de el te desparte.

Irod

(deznădăjduit)

Aşadar, e viu, Împăratul, viu!
Ce să fac să-mi scap tronul, nu mai ştiu.
Ajutaţi-mă, ajutaţi-mă ostaşi!
Am ajuns în zadar un ucigaş.

Soldatul

(aspru)

Nu-ţi mai putem ajuta cu nimic.
Noi te putem apăra de inamic,
Dar de cugetul tău, nu putem
Să te apărăm, chiar dacă vrem.

Irod

(rugător şi sfâşietor)

Irodiadă, vino-mi tu în ajutor,
Simt că ard, că mă prăpădesc, că mor!

Irodiada

(ca de piatră)

Nici eu nu am nici o putere să-ţi ajut.
Ai rămas singur, cu răul pe care l-ai făcut.

(Se aud afară ţipete de copii)

Irod

Vai de mine, vai ce viată amară!
De acum eu nu mai pot privi afară,
Fără să aud ţipetele celor înjunghiaţi.
Astupaţi-mi urechile…Astupaţi!
De-acum nu-mi voiu mai putea găsi somnul

Îngerul

(luminându-se, deodată, către Irod)

Aşa e, dac’ai mâniat pe Domnul!
El singur te mai poate ajuta
Şi numai dacă te căieşti de fapta ta!
Când lumea se va mântui prin jertfa Lui,
Domnul va şterge lacrima oricui.
Iar vaietele pruncilor spre cer,
Se vor preface ‘n cântece de Ler’.

Irod

Doamne, credeam că rostu-mi pe pământ
Este să apăr vechiul legământ
Orbit am fost să nu văd slava Ta,
N’am drept la milă. Fie voia Ta!

Îngerul

(întorcându-se spre lumea care priveşte)

Iar voi, care astă-seară ascultaţi,
De la ce vedeţi acum, pildă să luaţi
Voia lui Dumnezeu în toate să ‘mpliniţi,
Dacă voiţi să trăiti fericiţi.

(Se stinge lumina şi se aude cântând: „Astăzi s- a născut Hristos!”)

sfârşit

Sursa: Mircea Vulcanescu, Vicleim, Ed. Paideia

***

• Formula As: Vicleim in patru acte

Printre marile noastre tresariri sufletesti se numara si Craciunul. Nici o alta sarbatoare nu straluceste atat de tare in amintire, nu poarta atata aur in tiparele ei. O legatura tainica, nedesfacuta, ne leaga de el si ne face sa-l punem alaturi de marile noastre iubiri. Este si cazul povestii pe care v-o oferim, rostita de una din marile noastre doamne de altadata, Mariuca Vulcanescu, fiica marelui filosof si eseist, Mircea Vulcanescu.

Rasfatul vietii 

Actul intai – Copilaria

Mariuca Vulcanescu este fiica cea mai mica a filosofului si eseistului Mircea Vulcanescu, intelectual de exceptie din asa numita “generatie de aur” interbelica, alaturi de Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, si Nae Ionescu. Locuieste intr-un apartament modest, plin de carti, tablouri si fotografii si isi imparte singuratatea cu pianul copilariei, salvat ca prin minune de confiscarile comuniste, si cu un scaunel cu speteaza inalta, pe care l-a mostenit de la bunica ei. La inceputul acestui decembrie fara zapezi, a avut bunavointa sa ne primeasca si sa-si aduca aminte de sarbatorile de altadata, in aburii parfumati ai unui ceai englezesc.

- Suntem in apropierea minunatelor sarbatori de sfarsit de an si, orice am face, nu ne putem rupe din magia asteptarii lor. Cum era sarbatoarea Craciunului in primii ani ai vietii dumneavoastra?

- In vremea copilariei mele, Craciunul era mult mai misterios decat este acum. De fapt, inca de la Sfantul Nicolae, plutea emotia in casa noastra. Era un fel de tensiune cu intimidari, cu oarece teama, sfaraiam de placere si incantare asteptand. Iar Ajunul Craciunului, momentul venirii Mosului, era apogeul acestei stari de surescitare, care tinea aproape cat toata luna decembrie. Stateam cu sora mea in camaruta din mansarda casei din str. Popa Soare si, pentru ca stiam ca n-am fost prea cuminti, nici nu indrazneam sa tragem perdeluta de la usa, ca sa-l vedem pe Mos Craciun. Mosul nu se lasa “vazut”, il auzeam doar, ii auzeam pasii grei, si cand eram chemate, o zbugheam pe usa si ne trezeam in fata bradului impodobit deja. Nu stiu de ce am ramas cu impresia ca parca am zarit totusi, odata, cizma rosie a Mosului care iesea pe usa din dos. Iar un an mai tarziu, parca, parca, mi s-a parut ca recunosc si cocul bunicii iesind de sub caciula Mosului. Si cu toate acestea, chiar si dupa ce am mai crescut si am inteles cine aduce bradul impodobit si darurile, niciodata in casa noastra n-a fost abandonata traditia sarbatoririi si asteptarii Craciunului. Bradul nostru nu era urias, asa cum vedeam an de an la verii mei, era cam de inaltimea tatii, dar ne adunam intotdeauna in jurul lui si-i cantam bucuria noastra, in zeci de colinde. Cred ca n-au fost brazi mai colindati in vremea aceea, cum erau ai nostri. Nu poate fi nimic mai frumos, decat sa stai cu ai tai si sa canti colinde vechi, langa un brad impodobit, care-ti aduce sarbatoarea in casa.

- De unde stiati atatea colinde? Era Bucurestiul, pe vremea aceea, un loc in care se pastra traditia colindatului?

- Colindele le-am invatat de la parintii mei. Tata a fost la un moment dat asistentul lui Dimitrie Gusti si, impreuna cu mama, l-a insotit in multe din campaniile lui de cercetare sociologica, chiar si atunci cand pleca departe de Bucuresti, in Basarabia, de exemplu, la Cornova, si cand sora mea avea doar cateva luni. Au descoperit in aceste calatorii lucruri deosebite, au inregistrat cantece si colinde cu texte minunate, obiceiuri si traditii stravechi. Multe dintre aceste colinde nu erau cunoscute in Bucuresti, dar noi le-am invatat de la parintii nostri, care erau amandoi mari iubitori de arta populara autentica, de muzica si frumos, in general. Mai ales mama era pasionata de muzica, canta si ea la pian si nu lipsea de la concertele pe care le dadea saptamanal Enescu, acasa, la Printesa Maruca Cantacuzino. Si ca sa vedeti ce fel de oameni erau si cum se traia in perioada interbelica, ca sa va fac sa intelegeti ca era o alta lume atunci, care parca traia dupa alte reguli, am sa va povestesc ceva: Enescu canta pentru musafirii Marucai si era asa de curtenitor si se purta atat de delicat cu ea, incat in fata printesei, el mergea numai de-a-ndaratelea, adica nu-i intorcea niciodata spatele. Unde mai vezi astazi atata respect pentru o femeie? Maruca stia ca tata a fost elevul lui Nae Ionescu, pentru care ea a avut un sentiment deosebit, si parintii mei au fost intotdeauna foarte bine primiti la aceste serate.

Colindele bradului, invatate in familie, nu le-am uitat si le cant si acum cu mare bucurie, chiar daca se intampla uneori sa fiu singura, de Craciun. Dar dincolo de colinde, am invatat de la parintii mei, deopotriva de la mama si tata, cat este de importanta crearea atmosferei, a starii de sarbatoare, cat este de important sa ajuti sarbatoarea sa puna stapanire pe intreaga casa si sa traiasca pana si in cel mai mic ungher. Mama era deosebita in pregatirile pe care le facea. Casuta noastra, nu prea mare, devenea un palat, un loc din povesti. Iar tata era un adevarat maestru in a-i face pe musafiri sa se simta bine.

Am avut marea sansa de a ma naste intr-o familie deosebita si de-a avea parinti minunati, care au stiut inca din primii ani de viata sa ne imprime valori culturale si traditionale, ce ne-au ajutat apoi toata viata sa ne integram, sa ne gasim locul potrivit, dar si sa respectam, sa pretuim ceea ce ne deosebea de ceilalti si ne facea unici. Amandoi au fost oameni care s-au straduit toata viata sa se puna la curent cu noutatile, sa se instruiasca, sa fie in timp cu vremea in care traiau. Nu mi-am dat seama ca nu toata lumea are conditiile de care ne bucuram noi. Credeam atunci, in naivitatea mea copilareasca, ca traim ca toti ceilalti, ca avem o viata obisnuita. Numai peste ani am inteles ca, de fapt, am fost privilegiata, ca am avut norocul sa ma nasc intr-o familie veche, cu valori bine stabilite, printre care erau si acelea legate de traditie, de pastrarea sarbatorilor. Acesta a fost insa doar rasfatul vietii pe care, mai tarziu, l-am platit cu varf si indesat.

- Avem in fata cartea lui Mircea Vulcanescu, tatal dumneavoastra, “Vicleimul”, aparuta de curand. Este o carte scrisa special pentru copii, inaintea unui Craciun de acum mai bine de o jumatate de veac. Ce avea atat de deosebit Craciunul din acea vreme, incat filosoful sa coboare in lumea copilariei?

Crăciunul era pentru familia mea Sărbatoarea sărbătorilor, Sărbătoarea cea mare, pregătită îndelung şi aşteptată cu multă vreme înainte ca primii fulgi să cadă. Era, în primul rând, o sărbătoare de familie, care se desfăşura în casă, acasă, nu pe stradă, nu în pieţe, nu la restaurant, ca acuma. O sărbătoare a bucuriei, pentru care toata familia se pregătea şi în care fiecare avea un rol bine stabilit.

Tata a scris pentru noi acest “Vicleim”, prelucrând tema naşterii lui Iisus, întâlnită şi în teatrul popular, sub acelaşi nume – Vicleim, Vifleim sau Viflaim. Sunt patru acte, patru scene “scrise pentru copiii şi nepoţii mei, ca să le joace de Crăciunul anului 1941″. Acesta este subtitlul notat de tata pe dosarul în care mai păstrez şi astăzi textul Vicleimului, desenele, explicaţiile şi indicaţiile “regizorale” date de el. Am jucat Vicleimul, povestea drumului magilor care-l căutau pe Pruncul Iisus, doar în 41 şi 42, apoi războiul şi alte întâmplări au făcut să nu-l mai putem juca. Dar, dacă mă gândesc acum la acei ani, cred că acelea au fost cele mai frumoase Crăciunuri din viaţa mea şi a surorilor mele, Vivi şi Sandra, şi din viaţa familiei noastre. Am jucat sceneta în faţa rudelor adunate în salon. Eu am fost magul Melchior, Sandra a fost Gaşpar, iar Vivi, sora mai mare, din prima căsătorie a tatii, era Irodiada. Celelalte personaje erau jucate de verii noştri şi de un vecin, care a devenit peste ani cumnatul meu, căsătorindu-se cu Sandra.

Iar tata, bineînţeles, a fost nu numai autorul textului, dar şi corepetitorul, şi regizorul, scenograful şi sufleurul. El a fost sufletul acestui joc al nostru, sufletul întregii sărbători şi, chiar dacă era ocupat, căci era subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe, îşi făcea timp pentru toate aceste pregătiri. Şi ca să închei acest răspuns, cred că a scris Vicleimul ca să-şi arate dragostea faţă de noi şi grija de a ne învăţa să-l căutăm mereu pe Iisus, întocmai precum magii în seara sfântă a naşterii Lui.

L-a scris pentru a ne arăta că sărbătoarea nu vine de-a gata, că trebuie s-o celebrezi, să te pui în slujba ei, s-o trăieşti ca pe ceva irepetabil şi unic. O asemenea zi, cum e Crăciunul, o sărbătoare, oricare ar fi ea, nu se poate petrece oricum, la voia întâmplării. E ca un drum pe care trebuie să-l străbaţi, e drumul anevoios al Magilor, la sfârşitul căruia găseşti împlinirea.

- Cu siguranta, magia acestei sarbatori, descoperite inca din primii ani ai copilariei, lasa urme pentru toata viata…

- Sunt intamplari recente pe care le mai uit acum, dar ceea ce am trait in sanul familiei, in primii ani de viata, nu pot uita. Bucuria de atunci mi-a fost reazem si m-a intarit. Fericirea de atunci m-a ajutat sa trec mai usor prin infernul care a urmat, a fost rezerva secreta care m-a hranit si m-a ajutat sa supravietuiesc. Tin minte ca la primul Craciun cu Vicleim, in 1941, dupa ce am jucat piesa, noi, “artistele”, desi aveam doar cativa ani, eu, doar opt, ne-am imbracat in rochii lungi si am participat, apoi, la sarbatoare, alaturi de parinti, matusi si bunici. Eram ca niste mici printese nestiutoare, care nu banuiau ca in scurta vreme sarbatorile copilariei vor ramane doar in amintire. Craciunurile copilariei au fost imaginea luminoasa spre care s-a intors mai tarziu gandul meu, ori de cate ori mi-a fost greu. Peste ani, sora mea mai mare, Vivi, s-a intors foarte bolnava de la Paris, unde a locuit, si a fost internata in spital aici, in Bucuresti. I-am recitat Vicleimul, ca s-o imbarbatez cumva, dar ea n-a mai putut sa-si spuna rolul, a zambit doar si am vazut ca-i pare bine ca i-am reamintit de sarbatorile din copilarie. A mai trait doar doua saptamani.

Craciunul la inchisoare 

Actul al treilea – Bradul ars

- Sa revenim la tatal dumneavoastra, care, asa cum ne-ati spus, era sufletul acestor petreceri de Craciun. Cum era in zilele obisnuite?

- Tata era un barbat inalt, bine facut, “mai mare chiar decat un vapor”, credeam eu la un moment dat, cand aveam doar cativa ani. Avea ochi mari, negri, foarte patrunzatori. Era destul sa se uite la tine si te simteai cercetat pana in maduva oaselor. Tin minte lucruri copilaresti despre tata, pentru ca el a fost arestat cand eu si surorile mele eram mici. Imi aduc aminte ca odata eram bolnava si ca el a venit in camaruta mea din mansarda si mi-a desenat, ca sa-mi treaca timpul mai usor, mi i-a desenat pe Fat Frumos, pe Fat Urat, pe Fata din dafin. Si-mi mai aduc aminte ca mi-a scris urmatoarea dedicatie, cand a publicat “Dimensiunea romaneasca a existentei”: “Mariuchii, ca sa isi aduca aminte cum isi radea de mine, cand vorbeam despre ins”. Multe din lucrurile pe care le-a scris el au ramas, si astazi, departe de mine, si mi se par ciudate. Poate ca am ras atunci pentru ca nu intelegeam cuvantul ins. In cazul meu, aschia a sarit departe de copac. Poate ca daca ar fi avut baieti, tata ar fi avut si urmasi care sa-i continue, intr-un fel, opera. Noi, fetele, n-am putut face acest lucru, desi el socotea ca Sandra, sora mijlocie, va fi mana lui dreapta. Numai ca Sandra este foarte bolnavicioasa si a ramas pana acum, la batranete, cu probleme mari de sanatate, cu o decalcifiere puternica. Cateodata, ma gandesc ca este ciudat ca mi-a ramas tocmai mie, cea mai mica dintre surori, sarcina de-a avea grija de lucrurile, scrierile, documentele si fotografiile lui. Trebuie sa fie o noima si in asta. Tata era foarte generos cu ceea ce cunostea el si cred ca, la inchisoare, a gasit multi tineri pe care i-a facut partasi la ceea ce stia, la bogatia lui culturala. Ne-au povestit unii colegi de inchisoare multe intamplari de acolo, intamplari din care reiese tocmai aceasta generozitate si solidaritate cu cei inchisi.

- Nu vreau sa insistam acum asupra momentului arestarii tatalui dumneavoastra. Stim ca a fost inchis cu cei din lotul al doilea al guvernului Antonescu si ca a fost numit, pe nedrept, “criminal de razboi”, de catre autoritatile comuniste, care, ca sa va citez, “imparteau anii de puscarie ca si cum ar fi impartit bomboane”. Dar vreau, totusi, sa va rog sa refaceti pentru noi atmosfera sarbatorilor de iarna si din acei ani tristi, din care tatal dvs. lipsea.

- Dupa ce a fost arestat in 1946, tata a fost dus mai intai la inchisoarea de la Uranus, apoi la Vacaresti, in asteptarea procesului. Acolo a fost coleg, printre altii, si cu Petre Pandrea. Avea vorbitor vinerea si puteam sa-l vizitam. Venea Craciunul si ne-am dat seama ca nu va mai fi ca altadata, n-aveam cum umple golul lasat de tata, desi in acel moment nici nu ne gandeam ca va fi condamnat, credeam ca dupa proces tata se va intoarce acasa. Asa, cu aceasta speranta, ne-am gandit sa impodobim un bradut, pe care l-am dus la inchisoare. Era impodobit cu figurine decupate cu traforajul, de catre varul meu, si pictate de noi, fetele. Ne-au dat voie sa-l trecem dincolo de cele doua randuri de gratii, langa care statea paznicul, si a fost o mare bucurie pentru toti cei care erau inchisi in acelasi lot cu tata. Le-am dus tuturor Craciunul, am dus Craciunul in inchisoare si astfel, macar pentru o clipa, le-am dat celor de acolo iluzia libertatii. Sunt lucruri pe lumea asta care nu pot fi arestate, interzise, sechestrate, oricata forta ai avea pentru a face asta. Bradul nostru, impodobit copilareste, era tocmai imaginea sperantei lor de eliberare.

Imi amintesc ca atunci ne-a condus la inchisoare Anton Golopentia, cu care tata fusese coleg in campaniile lui Gusti. Nu mai tin minte daca a fost si el lasat sa intre la tata. Stiu insa ca, la plecare, mi-a cumparat un sul de hartie Canson, hartie speciala de desen, care mi-a fost de mare folos, pentru ca, la indemnul tatii, mergeam dimineata in atelierul lui Jalea si desenam. Si tot la indemnul lui, continuam lectiile de pian. Dupa arestarea lui, mama a vrut sa ne dea o preocupare, iar tata a insistat sa nu intrerupem lectiile, sa invatam poezii, sa ascultam muzica. Prin toate aceste sfaturi el incerca, oarecum, sa se convinga ca viata normala in familia noastra poate continua, ca e important sa nu ne dam batuti. Sfatuindu-ne sa facem acele lucruri, tata intretinea oarecum iluzia eliberarii lui imediate. Dar asta nu a durat multa vreme, pentru ca la proces a fost condamnat la 8 ani de inchisoare si a fost trimis la inchisoarea de la Aiud, acolo unde s-a si sfarsit, chinuit si torturat, cu doi ani inainte de eliberare. Craciunul care a urmat a fost unul foarte trist pentru noi si faptul ca bradul a luat foc, din intamplare, a fost inca un semn, pentru toti cei care am ramas acasa, ca viata noastra s-a schimbat definitiv.

Perna cu semnul crucii 

Actul al patrulea – Aur, smirna si tamaie

- Doamna Vulcanescu, credeti ca viata noastra s-ar putea masura si in Craciunurile traite?

- Da, si in brazii pe care-i impodobim, si in emotia pregatirilor de sarbatoare, si in darurile pe care le facem. Nicicand n-am inteles acest lucru mai bine ca in inchisoare. Va rog sa ma iertati ca revin la acest subiect, dar trebuie sa va spun ca dupa arestarea tatii, ne-au fost confiscate lucrurile si a trebuit sa parasim casa in care m-am nascut si in care am trait in primii ani. Nu e momentul acum sa va povestesc despre umilintele pe care a trebuit sa le induram. Am avut insa norocul sa avem prieteni devotati, care ne-au ajutat din putinul lor si astfel am putut sa trecem mai usor peste greutati. Dupa ce-am implinit optsprezece ani, am fost si eu arestata, doar asa, ca sa mi se aduca aminte ca eram fata unui “tradator de tara si criminal de razboi”. Am fost intr-o “companie” selecta, colega de inchisoare cu Lili Jora, sora lui Valeriu [Grigore - n.n.] Gafencu si sotia dirijorului Jora, cu fata generalului Samsonovici, care s-a sinucis in inchisoarea de la Aiud, cu mai multe doamne din familia Tatarascu, cu sora lui Gigurtu, cu Suzy Beldiman, Micaela Catargi, cu functionarele de la Legatia Germaniei, cu Despina Cezianu, Olga Caba, cu contesa Teresa von Stundberg. Eram cea mai tanara intre ele si multe isi alinau dorul de copiii lor cu mine, iar eu, din dor de casa si de mama, le ajutam si ma purtam ca o fiica adevarata. Treceam seara pe la fiecare si ele imi dadeau binecuvantarea de seara si-mi inchinau perna, facand semnul crucii deasupra ei.

- Mai tineti minte Craciunurile petrecute in inchisoare?

- Am prins un singur Craciun in inchisoare si nu cred ca am vazut undeva mai multa emotie in asteptarea sarbatorilor ca acolo. Chiar daca noi am fost arestate, Craciunul era liber, sarbatoarea nu putea fi arestata, inchisa si interzisa. Cu atat mai mult cu cat ea era in noi. Traia din amintirile noastre, pastrate din anii dinaintea arestarii. N-aveam nevoie de alte artificii ca s-o putem trai. Colindam, ne rugam impreuna si depanam intamplari din viata libera. Amintirile fiecareia dintre noi erau o alternativa la mizeria in care traiam. In inchisoare nu aveam nimic si, totusi, am invatat ca singura salvare era generozitatea.

Acolo am invatat ca a darui poate fi unitatea de masura pentru bucurie. Un capat de ata, o bucata de sapun, o batista, niste ciorapi, cateva fire de lana pentru un fular, un cubulet de zahar, o frunza gasita in curtea inchisorii, o poezie creata la moment pentru o situatie anume, toate acestea erau semne ale generozitatii si solidaritatii, atat de necesare acolo. (Spun asta, desi nu am fost intr-o inchisoare cumplita, cum a fost aceea in care a fost inchis tata). Si era nevoie de ele zilnic, pentru a putea suporta, pentru a putea supravietui. Erau la fel de pretioase ca aurul, smirna si tamaia, cu care magii L-au daruit pe Iisus. Traiam cu grija de a nu supara si deranja in vreun fel pe cele de langa mine. Stiam ca un gest marunt al meu ar putea sa le faca rau celorlalte si atunci am invatat sa fiu responsabila, nu numai pentru ceea ce ma privea pe mine, ci si pentru ceea ce era legat de celelalte femei cu care imparteam celula. Aveam grija unele de altele. Cand am iesit de acolo, ma simteam imbatranita, in doi ani de inchisoare am invatat cat intr-o suta.

- Cu siguranta, aceasta solidaritate i-a ajutat pe multi dintre cei inchisi sa reziste in anii de inchisoare, sa treaca mai usor peste momentele atat de triste ale sarbatorilor petrecute departe de familie, dupa gratii, sa aiba puterea de a se intoarce cu zambetul pe buze langa cei de acasa…

- Vreau sa va spun ca generozitatea si solidaritatea nu se intalneau doar in preajma Craciunului. Era nevoie de ele zilnic, nu doar de sarbatori. Am aflat mai tarziu ca la fel era si in inchisorile in care erau inchisi barbatii. In inchisoare fiind, tata si-a desfacut o pereche de ciorapi si a crosetat cu doua betisoare de lemn, a crosetat el, un barbat, o pereche de manusi, pentru un coleg de carcera, caruia ii inghetau mainile mereu. Acesta a fost cadoul lui de Sfantul Nicolae pentru acel coleg bolnav. Am mai aflat ca in plina iarna s-a intins pe cimentul ud, pe post de saltea, pentru ca un tanar batut si bolnav, care nu mai putea sta in picioare, sa se aseze si sa aiba o sansa in plus de a se salva. Ca a daruit astfel singurul lucru pe care-l mai avea, si care era cel mai pretios in acel moment, singurul pe care mai putea el sa-l daruiasca, adica, propria sa viata.

- Jertfa aceasta l-a facut sa fie trecut intre sfintii inchisorilor. Iar sarbatorile pot fi oricand prilej de pomenire a lor.

- Nu numai de sarbatori ne aducem aminte de ei, mai ales daca intelegem ca, in ciuda a tot ceea ce se intampla, viata este ea insasi o continua sarbatoare.

Mariuca Vulcanescu

Legaturi:

• Fericitul Martir Mircea Vulcanescu: TIE TI S-A NASCUT PRUNC!
• “Colind sarac” de FERICITUL MARTIR MIRCEA VULCANESCU

Cugetand la 22 decembrie

de Ierom. Dosoftei Dijmarescu

“[Sfantul Apostol Pavel] a numit Biserica „Stâlp şi temelie a adevărului”. De aceea, una dintre datoriile ei este să mărturisească adevărul despre Dumnezeu şi om. Şi pentru ca adevărul Bisericii să nu fie întunecat de umbrele acestei lumi, unii dintre fiii ei cei mai aleşi şi-au jertfit viaţa.

Secolul al XX-lea a fost străbătut de multe ideologii care i-au persecutat pe creştini. Dintre ele, ideologia comunistă a generat cel mai mare număr de morţi. După căderea regimurilor comuniste din Europa de Est în 1989, au început dezbateri publice referitoare la problematica opresorilor şi a victimelor din timpul comunismului.

În Rusia, unde circa 60.000.000 de oameni au fost ucişi de către regimul comunist, dintre care 70.000 de clerici şi 30.000 de monahi, comunismul nu a fost condamnat de stat, dar Biserica a recunoscut ca sfinţi mai mult de 1.700 de martiri din această perioadă. În ziua de 16 august 2000, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a declarat:

„Noii mucenici şi mărturisitori ruşi, care prin suferinţe de necrezut şi-au pecetluit devotamentul lor faţă de Sfânta Ortodoxie, s-au asemănat grăuntelui evanghelic, care, murind, a dobândit înviere şi viaţă nouă. Acum din acest grăunte binecuvântat răsare ogorul îmbelşugat al înnoirii duhovniceşti a poporului lui Dumnezeu. Nevoinţa mucenicilor şi a mărturisitorilor a întărit Biserica, devenind temelia ei cea tare (2 Tim. 2, 19)”.

Alexandr Soljeniţîn, autorul „Arhipelagului Gulag” (actul de acuzare la nivel mondial a comunismului), declara că torturile din închisorile româneşti au fost mai grele decât cele din U.R.S.S. Pe 18 decembrie 2006, România, prin Preşedintele ţării, a condamnat oficial comunismul. Raportului care a fost întocmit cu această ocazie i s-au adus, pe bună dreptate, multe critici. Însă, pe lângă cele declarate oficial de către statul român, este firesc ca Biserica să aibă şi altceva de spus despre victimele comunismului.

Lupta duhovnicească a mărturisitorilor

Cu opţiuni politice diferite, cu vieţi diferite, mulţi dintre deţinuţii politici nu au cunoscut înainte de închisoare adâncurile vieţii duhovniceşti. Dar intrarea lor în temniţă a fost determinată de împotrivirea, într-o formă sau alta, faţă de comunism, perceput ca o batjocorire a adevărului, a binelui:

„Nu am putut să ne pângărim sufletele. Intraţi în această bătălie, nu am avut simţul proporţiilor, dar am acceptat martiriul” (Ioan Ianolide).

Unii dintre ei, mai ales preoţi ori călugări, au fost conştienţi încă de la început de lupta duhovnicească pe care o aveau de purtat şi şi-au asumat crucea mărturisirii. Astfel, Părintele Gherasim Iscu, fost stareţ la Mănăstirea Tismana, a fost în numeroase rânduri bătut, izolat, înfometat, terorizat mai mult decât ceilalţi deţinuţi, pentru faptul că spovedea şi împărtăşea. Trupul i-a cedat şi a murit în închisoare pe când exclama: „Văd lumină! Văd numai alb! Numai alb!”.

Tot la fel a murit întemniţat şi Părintele Ilarion Felea, autorul „Religiei iubirii”. Părintele Daniil Sandu Tudor, dându-i-se hârtie pentru a scrie o apologie a sistemului comunist, a scris pe zeci de pagini o critică a acestuia; când a sfârşit-o, a fost ucis. Unul dintre marii intelectuali creştini ai perioadei interbelice, Mircea Vulcănescu, ucis în torturi pentru apostolatul creştin pe care îl făcea în închisoare, a lăsat ca testament cuvântul: „Să nu ne răzbunaţi!”.

Ca mulţi alţii, toţi aceştia au înţeles că esenţa spirituală a prigoanei comuniste a fost despărţirea omului de Dumnezeu şi aruncarea lui în necredinţă şi în iad . Pentru cei care cred că sistemul comunist a fost doar o dictatură ca oricare alta şi nu înţeleg că scopul adânc al lui a fost de natură spirituală, mărturiile arată că cele mai cumplite torturi au fost aplicate celor care nu voiau să se lepede de credinţă, cu scopul de a-i determina să apostazieze. În special în Reeducarea de la Piteşti, apogeul terorii l-a reprezentat folosirea celor mai diabolice şi blasfemiatoare mijloace de tortură pentru a-i transforma pe credincioşi în necredincioşi.

Cine a stat în spatele atrocităţilor? Este insuficient să spunem că au fost demnitarii comunişti, români sau neromâni. La Piteşti nu era ura omului faţă de semenul său, ci ura diavolului faţă de om: torţionari şi torturaţi erau deopotrivă ţintele distrugerii sufleteşti ale celui care „umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8). Astfel, cei care şi-au pierdut viaţa, dar şi-au păstrat credinţa, au câştigat o bătălie împotriva diavolului. Şi nu puteau fi biruitori împotriva diavolului fără ajutorul harului lui Dumnezeu. Cel care pe toate le poate i-a întărit să rabde ceea ce carnea nu poate răbda, asemenea mucenicilor cunoscuţi în istoria Bisericii. De aceea, dacă prin căderea comunismului nu sesizăm în primul rând o victorie împotriva răului spiritual, ne situăm la nivelul unui succes omenesc.

Dacă sărbătorim doar sfârşitul unui regim politic, aceasta mărturiseşte despre orbirea noastră sufletească: nu vedem o biruinţă asupra unei mari lucrări demonice, comparabilă cu biruinţa asupra iconoclasmului.

Înţelesul unei sărbători comune

Dacă înţelegem ziua de 22 decembrie ca pe cea a unei biruinţe spirituale, este firesc să-i cinstim pe cei cu ajutorul cărora s-a câştigat această victorie: cei care au murit, cei care au suferit prigoana, cei care, fără a îndura chinuri fizice, au fost marginalizaţi pentru credinţa lor, suferind batjocura, ştiuţi şi neştiuţi. Cinstirea tuturor acestor vase alese ale lui Dumnezeu nu este doar o opţiune, ci o necesitate pentru viaţa noastră în Hristos. Este datoria Bisericii să recunoască glasul prin care Dumnezeu a binecuvântat poporul în vremea unor cumplite lepădări de credinţă. Avem nevoie de această recunoaştere, căci aşa Îl vom cunoaşte mai bine pe Dumnezeu şi vom avea modele pentru viaţa noastră.

Prin cinstirea mărturisitorilor şi mucenicilor nu se neagă trăirea duhovnicească a celor care nu au suferit în închisori. Lucrarea mucenicilor nu exclude lucrarea duhovnicească şi sfântă a celor care L-au slujit pe Hristos în afara închisorii, în societatea comunistă a vremii, luminând mintea şi încălzind inimile multor oameni spre credinţă.

Dumnezeu a avut aleşii Săi pe fiecare dintre aceste drumuri, la fel ca în perioada persecuţiilor romane, când Biserica a dat şi sfinţi care nu fost mucenici. Prăznuirea tuturor martirilor regimului comunist în aceeaşi zi nu este ceva neobişnuit. În prima duminică după Rusalii îi sărbătorim laolaltă pe toţi sfinţii Ortodoxiei, iar următoarea duminică este a Tuturor Sfinţilor Români. Biserica Ortodoxă Sârbă a rânduit cinstirea comună, pe 15 iunie, a tuturor mucenicilor de neam sârb, de la Cneazul Lazăr şi până în prezent.

Prin sărbătorirea laolaltă a tuturor acestor martiri nu se realizează o canonizare colectivă a victimelor comunismului, căci nu toţi cei care au murit în represiune au fost sfinţi. La vremea potrivită, Dumnezeu va rândui canonizarea individuală a unora dintre cei care şi-au sfinţit viaţa, spre folosul duhovnicesc al creştinilor care în această lume se luptă pentru mântuire.

O sărbătoare necesară: 22 decembrie

O sărbătoare a mucenicilor prigoanei comuniste se poate stabili în diferite zile ale anului, în legătură cu unele din datele importante ale închiderii ori martiriului unora dintre ei. Totuşi, pentru a-i cinsti pe toţi cei care au pătimit în prigoana comunistă, din toate locurile şi în ani diferiţi, potrivită este ziua în care comunismul a fost aruncat la groapa de gunoi a istoriei: 22 decembrie. Semnificaţia zilei de 22 decembrie 1989 depăşeşte sfera politică şi socială. Părintele Constantin Galeriu observa că ceea ce s-a numit Revoluţia română din 1989 se deosebeşte de orice altă revoluţie prin caracterul spiritual al jertfei: „La temelia înnoirii României, la sfârşitul acestui ultim veac al mileniului stă mărturie jertfa voastră a tuturor. Ferice de neamul care se întemeiază şi se înnoieşte prin jertfă în numele lui Hristos, Cel care, prin jertfă, ne-a dăruit învierea”.

Majoritatea celor ucişi în decembrie 1989 au fost tineri. Tineri crescuţi în regimul comunist, cărora li s-a predat ateismul, ai căror părinţi fuseseră şi ei văduviţi de contactul cu valorile duhovniceşti. Cum de s-au aşezat aceşti tineri în genunchi şi au rostit atunci „Tatăl nostru”, au strigat „Cu noi este Dumnezeu”, „Vom muri şi vom fi liberi”? Nu putem să nu ne gândim că ei sunt rodul tânăr al boabelor de grâu aşezate în pământul ţării cu 40-50 de ani înainte, al martirilor şi mărturisitorilor necunoscuţi lor, dar care au mijlocit pentru ei în faţa Tronului Ceresc.

Mai avem nevoie de o asumare publică a celor care au mărturisit în prigoana comunistă pentru a pecetlui lepădarea poporului nostru de idolii comunismului. Recunoaşterea caracterului duhovnicesc al jertfei va oferi generaţiilor viitoare un model din epoca modernă pentru lupta duhovnicească atunci când un alt totalitarism ateu va încerca să subjuge sufletele credincioşilor. În sfârşit, cinstirea mucenicilor şi mărturisitorilor prigoanei comuniste este o treaptă în a cunoaşte identitatea duhovnicească a înaintaşilor noştri, fără de care nu putem să ştim cine suntem şi ce avem de făcut.

(in: Cuvinte catre tineri, Manastirea Putna, 2010)

***

Cine nu-si cunoaste temelia, nu poate sa zideasca. Ei sunt temelia noastra

“Este adevarat ca in decembrie 1989, in paralel cu re­volta pentru adevar si libertate, au existat calcule politice si manipulare. Dar importanta si ziditoare ramane jertfa celor nevinovati, caci neamul s-a apropiat mai mult de dumne­zeire prin daruirea lor sincera, dezinteresata, in numele lui Hristos. Prin ei s-au imbogatit sufleteste toti cei ce au cautat Adevarul si Binele.

Cei doritori de bani, de slava desarta si de placeri au mers inainte pe drumul lor. Uneori, acestia au vorbit chiar in numele idealurilor revolutiei, dar cuvantul lor mincinos nu a anulat puterea sufleteasca pe care ne-au daruit-o cei ce s-au jertfit atunci.

Tinerii care au fost omorati in decembrie 1989 si-au dat viata pentru Romania adevarata: acea Romanie profunda, vie, intemeiata pe credinta de veacuri a neamului nostru. Ei sunt dovada ca dupa 45 de ani de comunism adevarata Romanie nu a disparut, si aceasta ne intareste in nadejdea ca nu va disparea nici de acum inainte.

Potirul durerilor era plin la acea cumpana de vremi! A luminat atunci in spiritul vostru, tinerilor, un cuvant unic: „Vom muri si vom fi liberi!” Nu l-a rostit nimeni in vreo alta tara, in vreo alta revolutie, nici la 1789, nici la 1848, nici in 1917. Voi ati descoperit libertatea in moarte, dar nu in moartea ca moarte, ci in moartea ca jertfa. Asa a fost la inceput: Jertfa, nu moartea! „Mielul e injunghiat de la intemeierea lumii”. (Apoc. 13,

In jertfa voastra a rodit reinvierea neamului. Voi asa ati trait moar­tea, ca jertfa; traind-o asa, moartea murise in voi mai inainte; murise frica, murise sclavia totalitara, murise josnicia materialista, murise ate­ismul, murise tot ce omoara viata in duhul ei divin, nemuritor.

A luminat in voi, martirii, acest inteles al ofrandei voastre pure, genuine, inteles ca nu muriti, si ca, deci, sunteti vii, tot mai vii. Domnul vietii, Iisus Hristos, a zis: „Adevar, adevar va spun voua: cel ce asculta Cuvantul Meu si crede in Cel ce M-a trimis are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci a trecut din moarte la viata” (Ioan 5, 24). Voi ati trecut la viata de veci. Ati dobandit deplina libertate pentru voi, dar si pentru noi. Din libertatea voastra si noi devenim liberi „de cel rau”.

La temelia innoirii Romaniei, la sfarsitul acestui ultim veac al mileniului sta marturie jertfa voastra a tuturor.

Ferice de neamul care se intemeiaza si se innoieste prin jertfa in numele lui Hristos, Cel care, prin jertfa, ne-a daruit invierea”.

Parintele Galeriu

***

Vladimir Catalin Andronic

1 luna

23 nov 1989 – 23 dec 1989

… Sa nu-ti fie teama, mama, de cate ti-am gangurit in vis! Acum insa, hai binecuvanteaza-ma printrda,-un sarut, ca, uite, ma cheama sa ma alapteze Maica Domnului! Şi sa nu plangi, sa nu mai plangi cand mergi indoliata la Cimitirul Eroilor Tineri, la mormantul 7, randul 7, sau cand ma vezi atat de dulce si atat de nevinovat in fotografie!

fragment dupa Corneliu Talmaciu

*

Mariana Mirea

22 de ani

25 sep 1967-21 dec 1989

Era o fire vesela, prietenoasa, ii placeau foarte mult muzica populara si dansurile. Credea in bunul Dumnezeu. Lucra ca tipograf-zetar la „Universul”, fos­ta „Informatia”. Cu ocazia demolarii bisericii „Sfanta Vineri” a fost indignata. A doua zi s-a dus sa vada ru­inele si s-a intors acasa cu o caramida dintre ruine! A fost impuscata pe 21 decembrie seara, in apropierea salii Dalles.

Pe vremuri, in locul Cimitirului Eroilor Tineri, era un parculet unde ea obisnuia sa vina cu colegii si prietenii. Aici isi depanau amintirile, spuneau glume si cantau! Dar acum se odihneste in „parculetul” pe care l-a iubit atat de mult.

familia

*

[...]

Adrian Fulga

19 de ani

25 mai 1970 – 25 dec 1989

Pe 21 decembrie pleaca cu prietenii la „Intercontinental”, vede tot ce se petrece si atunci, fara sa ezite, se arunca in focul luptei. In 22 decembrie intra in sediul fostului CC. Vorbeste cu mama lui, internata in spital, si, intr-o stare de fericire fara margini, ii spu­ne: „Suntem liberi, am invins! Am sa vin la tine sa-ti aduc primul numar al ziarului «Libertatea», ca sa te bucuri si tu“. Pe 23 decembrie isi strange sora in brate si ii spune cu mandrie: „Sunt roman” si pleaca… spre eternitate, spre gloria vesnica!

Am aflat ca a fost impuscat din spate, in noap­tea de 24 spre 25 decembrie. A murit in sfanta zi a Craciunului.

Familia

*

Dana Gorneanu

22 de ani

14 sep 1967-25 dec 1989

*

E multa vreme de cand prietena si colega noastra de la Spitalul Clinic „Carol Davila”, asistenta medicala Dana Gorneanu, ne-a parasit. In scurtul timp in care a poposit in mijlocul nostru, ne-a invatat ce inseamna sa-ti iubesti semenii, sa iubesti viata, sa-ti iubesti tara, sa iubesti libertatea. In noaptea insangerata de 24-25 decembrie 1989, Dana a aprins candela in casa parinteasca si a plecat sa-si termine misiunea, a plecat sa infaptuiasca revolutia, a plecat sa salveze viata unui om.

familia si prietenii

*

El n-a iesit acolo ca sa aiba un serviciu mai bun, ca sa fie director. Aceasta constiinta a libertatii i-a facut sa iasa in strada. Şi aceasta ii face martiri ai lui Hristos. „Vom muri si vom fi liberi!” Dar nu ei! Ei mor ca ceilalti sa fie liberi. Aici iubeste Dumnezeu jertfa lor. Murim noi ca ceilalti sa fie liberi. De aceea cinstim martirajul lor.

Pr. Marius Lacatusu, Biserica Eroilor Martiri. Bucuresti

MIRACOL ‘89

Intre noi si Hristos sunt gratii,

iar noi, privitorii, suntem dupa ele!…

Hristos Mantuitorul este in suferinta pentru noi,

in starea de Jertfa,

dar atunci cand vom fi inteles si simtit

semnificatia jertfei tinerilor eroi

si martiri ai strazii, din decembrie ’89, gratiile vor disparea

iar noi vom fi liberi, langa Hristos cel Inviat.

***

- V-ati rugat vreodata la cei care sunt ingropati aici?

- Cu siguranta. Nici nu putem altfel. Şi multe din lucrurile pe care le-am realizat aici sunt din puterea lor. Sunt multe pe care nu gandeam ca le vom izbandi vreodata.

Pr. Dorin Baduna, Biserica Eroilor Martiri

Foarte des simtim ca numai ei ne imping de la spate, numai ei ne-au facut sa izbandim.

Ion Barbu, tatal eroului-martir Mihail Barbu

[...]

***

Suntem liberi?

Virgiliu Gheorghe

“In general, nu este usor sa vorbesti despre libertate, deoarece, desi toata lumea foloseste frecvent acest cuvant, nu toti intelegem acelasi lucru prin libertate. De exemplu, cand ne referim la animale, spunem ca traiesc in libertate atata timp cat nu sunt inchise in custi sau in anumite rezervatii. Deci libertatea animalului este legata de posibilitatea pe care o are de a se misca liber incotro voieste. La om insa lucrurile stau cu totul altfel, deoarece libertatea are prin excelenta un sens spiritual. Astfel ca se poate ajunge la paradoxul intalnit in perioada comunista, cand multi dintre cei care au trecut prin puscarii ca detinuti politici marturisesc ca s-au simtit cu adevarat liberi in spatele gratiilor, in inchisoare sau in lagar. Aceasta pentru ca in puscarie traiau printre oameni care, ca si ei, denuntau cu toata fiinta nebunia comunista si marturiseau credinta in Dumnezeu, puteau spune ca albul e alb si negrul e negru, pe cand in afara puscariei se tacea sub imperiul fricii ca vor deranja regimul si vor fi inchisi.

Acest paradox ne arata ca adevarata libertate tine in mod fundamental de constiinta. Ea este unul dintre darurile care il definesc pe om ca fiinta rationala creata dupa Chipul lui Dumnezeu. Este un dar pe care-l primim la nastere, dar intru inceput nu este decat ca o potentialitate care se desavarseste odata cu inaintarea in intelegere, in lucrarea binelui, in apropierea de Dumnezeu. Povestirea Sfantului Siluan Athonitul este foarte sugestiva pentru a intelege ce inseamna legatura dintre libertate si intelegere:

Un vultur zbura in inaltimi, se desfata de frumusetea lumii si gandea in sinea lui: „Trec in zbor peste departari intinse: peste vai si munti, mari si rauri, campii si paduri; vad multime de fiare si pasari; vad orase si sate si cum traiesc oamenii. Dar cocosul de la tara nu cunoaste nimic in afara ograzii in care traieste si nu vede decat cativa oameni si cateva dobitoace. Voi zbura la el si-i voi povesti despre viata lumii”. Si vulturul a venit sa se aseze pe acoperisul gospodariei si a vazut cat de tantos si de vesel se plimba cocosul in mijlocul gainilor lui si s-a gandit: „inseamna ca e multumit cu soarta lui; dar, cu toate astea, ii voi povesti cele ce cunosc”.

Si vulturul a inceput sa-i spuna cocosului despre frumusetea si bogatia lumii. La inceput cocosul l-a ascultat cu atentie, dar nu intelegea nimic. Vazand ca nu intelege nimic, vulturul s-a mahnit si i-a fost greu sa mai vorbeasca cu cocosul. La randul lui, cocosul, neintelegand ceea ce-i povestea vulturul, se plictisea si ii era greu sa-l asculte. Si fiecare a ramas multumit de soarta lui.

Noi nu percepem la fel libertatea pentru ca nu avem aceeasi intelegere, aceeasi credinta, nu suntem in aceeasi masura luminati de Dumnezeu. Multi dintre oameni nu mai pot intelege ce este adevarata libertate fiindca au renuntat la zbor, adica la o intelegere superioara a realitatii, pe care numai Dumnezeu ne-o poate da atunci cand primim harul Sau. Din pacate, asa de mult ne-am dezobisnuit de cele inalte, duhovnicesti, incat multi dintre noi nici nu mai cred ca acestea exista cu adevarat. Pentru acestia lumea se rezuma doar la propria ograda, care e, de fapt, viata trupeasca, simtuala, patimasa: a dispune cum vrei de trupul tau si, eventual, si de al altora, a strange cat mai multe paie in culcusul tau — lucruri, bani — si asa mai departe. [...]

In timpul perioadei comuniste nu functiona libertatea liberului arbitru. Caci nu faceai orice doreai, ci ceea ce ti se ordona. In esenta, spatiul concentrationar al societatii comuniste era ca un fel de mare inchisoare, caci presiunea ideologiei si amenintarea terorii erau permanente, ceea ce te obliga sa traiesti in minciuna. Dar in acest spatiu traiau si omeni cu desavarsire liberi, cei mai multi dintre ei aflandu-se insa dincolo de gratii.

De aceea iesirea din comunism a insemnat, intr-un fel, eliberarea din puscarie. Incet, incet, insa, societatea in care traim se transforma intr-o noua mare inchisoare, in sensul ca acum asistam la un alt fenomen.

Este adevarat, astazi putem alege, putem merge la biserica, putem sa-L marturisim liber pe Hristos sau putem afirma cele potrivite constiintei noastre, dar numai daca intelegem ca astfel ne putem castiga atat de mult dorita libertate si fericire. Dar daca ne lasam hipnotizati de ochiul magic al culturii de consum nu vom mai avea puterea de a alege libertatea.

E de ajuns sa stai mai mult la televizor ca sa inceapa sa ti se schimbe mintea, e suficient sa incepi sa practici asa-zisul sex liber, ca sa-ti slabeasca constiinta binelui. De fapt toate aceste mijloace ale culturii magicului, care a inlocuit-o astazi pe cea politieneasca, nu fac altceva decat sa te reduca la conditia cocosului a carui minte, intunecata de propriile patimi, le cunoaste si cauta cu febrilitate doar pe cele trupesti. Lumea, in marea ei parte, se uita pe sine in fata televizorului si a unei vieti patimase.

Divertismentul si celelalte atractii, actioneaza ca un drog si au puterea de a lega omul din interior cu legaturi nevazute, care-l lipsesc si de libertatea exterioara in a urma binele propriu si constiinta, dar si de libertatea interioara. Caci intunecarea mintii prin pacat reuseste sa reeduce omul mai repede si mai eficace decat o faceau reeducatorii de la Pitesti, Aiud si din alte inchisori comuniste. In comunism te supuneai, dar in majoritatea cazurilor nu credeai in ceea ce ti se impunea sa faci, dar acum oamenii se supun raului, pacatului, sedusi de acesta, dar mai si cred in el.

Daca nu ne trezim la timp, si, dupa cum spun profetiile, a mai ramas doar foarte putina vreme, ne apropiem de intrarea intr-o dictatura mondiala, mult mai inumana si mai eficienta, corespunzator noilor tehnologii de urmarire si control a fiintei umane. Cipul biometric inaugureaza era urmaririi totale si a inrobirii desavarsite. Daca se va aplica si pe mana si pe frunte, asa cum se anticipeaza si se procedeaza deja in unele tari, daca acest cip va contine si numarul 666, atunci nu stim in ce masura se va mai putea vorbi despre libertate, caci 666 inseamna lepadarea lui Hristos si primirea imparatiei lui antihrist.

Sfantul Maxim Marturisitorul arata in mod clar in lucrarea „Raspunsuri catre Talasie” ca lepadarii poruncilor lui Dumnezeu, desfranarii poporului, ii urmeaza intotdeauna inrobirea poporului respectiv, daca acesta nu se pocaieste primind cu multumire necazurile care vin asupra lui. Sa ne pazeasca Dumnezeu si sa ne lumineze mintea ca sa intelegem ce inseamna adevarata libertate”.

(extrase din revista “Cuvinte catre tineri”, Manastirea Putna, 2009)

[...]

- Preacuvioase Părinte, cred că sînteţi de acord că Hristos ne este nu numai un model de iubire, ci şi de bărbăţie, în acest sens, cred că ar fi interesant să le reamintim cititorilor noştri cîteva exemple din Sfînta Scriptură.

- Desigur, dar mai întîi aş vrea să precizez că „ne-teama” la care îndeamnă mereu Mîntuitorul are alt izvor şi alt înţeles decît bărbăţia în planul lumesc. Adevăratul creştin nu trebuie să se teamă de nimeni şi de nimic, ci doar de Dumnezeu, după spusa Domnului:

„Nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi după aceea n-au ce să mai facă. Vă voi arăta de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în gheena; da, vă zic vouă, de acela să vă temeţi” (Luca 12,4-5).

Apoi să mai ştim că puterea curajului vine în sufletul credinciosului de la Harul şi Adevărul aduse pe pămînt de Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care a biruit moartea şi pe diavolul şi Care după învierea Sa le-a spus ucenicilor Săi, pe muntele din Galileea: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pămînt” (Matei 28,18). Deci curajul creştin se dobîndeşte prin dreapta-credinţă şi dreapta-trăire. Adică prin împlinirea poruncilor evanghelice, iar nu prin exerciţii militare, sportive, de tip yoga sau altcumva.

- Nu întîmplător am dorit să facem acest apel la Biblie. Există în lumea noastră ortodoxă tendinţa de a abandona orice demnitate şi orice datorie sub cuvîntul smereniei. Răspunsurile creştinilor români la multe din provocările veacului fie sînt slabe, fie lipsesc, iar slăbiciunea sau laşitatea sînt motivate prin smerenie. De ce credeţi că se întîmplă astfel?

Tocmai pentru că nu se cunoaşte valoarea smereniei. Auziţi ce spun Sfinţii Părinţi: „De-ar avea omul toate virtuţile, dar este lipsit de smerenie, nu se mîntuieşte. Pe cînd singură smerenia îl poate mîntui”. Vorbim de adevărata smerenie, la care se ajunge prin sacrificiul voii proprii, nevoinţe aspre, răbdarea necazurilor, lacrimi şi osteneli, cu scopul curăţirii de păcate şi al unirii cu Hristos. Purtarea Crucii este demnitatea creştinului. Cit pătimeşte pentru credinţă, atîta preţuieşte. Apoi, un popor, ca şi un om, cu cît este mai persecutat şi încercat, cu atît devine mai smerit. Şi cu cît e mai smerit, cu atît este mai preţuit de Dumnezeu. Mă gîndesc la neamul nostru românesc: să rămînă statornic în dreapta-credinţă după două mii de ani de încercări, ce vreţi demnitate mai mare? Numai să nu se confunde smerenia cu altceva.

[...]

- Mărturisirea credinţei se face numai prin rugăciune ori trebuie să avem şi alte atitudini?

- In primul rînd trebuie să nu uităm că mărturisirea credinţei este o condiţie a mîntuirii. Mîntuitorul avertizează categoric:

„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, şi Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu. Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, lepădat va fi înaintea îngerilor lui Dumnezeu” [Luca 12, 8-9].

Trebuie mărturisit Adevărul chiar cu preţul vieţii. Mă refer la tot ce învaţă Biserica, nu doar la o parte din Evanghelii. Nu contează că se supără unii sau că se deranjează alţii. Ortodoxia trebuie păstrată intactă. Chiar dacă sîntem stăpîniţi de patimi, trebuie să mărturisim. Aţi întrebat mai devreme de răspunsurile creştinilor la provocările veacului. Păi, dacă e atacată credinţa, ferească Dumnezeu să arătăm slăbiciune ori laşitate! Trebuie să ne facem sabie şi să devenim ca focul! Pentru asta nu mai trebuie binecuvîntare.

- Ce model de rectitudine, asemeni lui Hristos, vă vine prima dată in minte, dintre preoţii contemporani nouă?

- Cei care au făcut puşcărie pentru credinţă. Ei sînt onoarea Bisericii noastre şi purtătorii de duh apostolic pînă la noi. Cuvîntul lor este cu putere şi ca un clopot de înviere pentru neamul nostru românesc. Să învăţăm de la ei preţul cu care trebuie păstrată nestinsă flacăra credinţei şi să le cerem binecuvîntarea pentru vremurile care vin.

- Ce valoare are onoarea in creştinism? Ne putem lipsi de ea în temeiul sau beneficiul credinţei? Adică putem suferi dezonoarea cu gîndul că, dacă ne-am apăra-o, am ieşi din canoane sau ne-am dovedi mai puţin răbdători şi smeriţi, deci şi mai necredincioşi?

- Pot să vă spun că în afară de creştinism nu are nici o valoare. Sfintul Apostol Pavel ne lămureşte în această privinţă cînd zice: „Fie mie a nu mă lăuda decît în Crucea Domnului”. Onoarea omului, în creştinism, se măsoară pe cruce. Iar cea mai mare dezonoare pentru un creştin este lepădarea crucii. Daca ne gandim la „moartea de ocară” pe care a primit-o Mîntuitorul pentru noi, înţelegem cum stau lucrurile şi cu dezonoarea de la oameni.

- Este onoarea neapărat opusă dragostei? Adică trebuie să fii mai rece fată de semenul tău ca să-ţi poţi apăra onoarea, să nu primeşti umilirea?

- Sînt noţiuni distincte, nu opuse. Chiar în strînsă legătură. De exemplu, noi avem onoarea de a fi răscumpăraţi cu sînge dumnezeiesc. Sau onoarea de a fi făcuţi după chipul lui Dumnezeu. Sau de a-L vedea pe Dumnezeu prin întruparea Fiului Său. In toate aceste cazuri se observă o mare unitate între onoare şi dragoste. In perspectiva lumească, însă, raportul se poate schimba. Onoarea se poate transforma orgoliu şi iubirea în patimă.

- Trebuie să ai curaj ca să-ţi aperi onoarea. Dar omului recent pare că cel mai mult îi lipseşte curajul. Un Părinte spunea la o predică: în Biblie se găseşte îndemnul „nu te teme” de 365 de ori, pe numărate. Deci Hristos ne cere să fim curajoşi. Nu cumva sîntem laşi pentru că ne lipseşte credinţa? Şi dacă e aşa, nu cumva a cultiva onoarea este un fel de a-ţi dovedi credinţa?

- Observăm că îndemnul biblic nu este nici măcar o dată „fiţi curajoşi”, ci numai „nu te teme” sau „nu vă temeţi”, aspect nu lipsit de importanţă. Ne grăieşte astfel Cel ce cu iubirea Sa a făcut toate şi cu puterea Sa le cîrmuieşte. Ne cere, cu alte cuvinte, să avem încredere în Providenţa Sa, în modul cum ne poartă El de grijă. Nu trebuie să ne temem aşadar de nimeni şi de nimic, deoarece toate se fac cu îngăduinţa lui Dumnezeu.

„Nu te teme” înseamnă „ai încredere în Mine” sau „lasă-te în voia Mea”. Şi făcînd aşa, vom primi o putere de a nu ne teme, ca rod al credinţei şi al ascultării.

In consecinţă, laşitatea apare ca urmare a lipsei de credinţă sau a ascultării de Dumnezeu. Iar cultivarea credinţei şi a ascultării de Dumnezeu ne aduce onoarea de fii ai lui Dumnezeu după har.

- Cum ar trebui să-şi apere un creştin onoarea? Ne puteţi da şi anumite circumstanţe? Dacă, de pildă, eşti agresat, înjurat, înşelat, cum trebuie să reacţionezi? Onoarea poate fi păstrată şi prin tăcere?

[Raspunsul, si interviul integral... in revista (nu avem ingaduinta publicarii integrale pe internet, deocamdata)]

(aparut in revista ROST, nr. 104-105, decembrie 2011 – ianuarie 2012)

Legaturi:

Lui Gheorghe si Maria

Cu dragoste, Valeriu

” … cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.” (Ioan 8, 7)

“Adevărat, adevărat vă spun că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie.” (Ioan 16, 20)

“S-a sculat de la Cină, S-a dezbrăcat de haine şi, luând un ştergar, S-a încins cu el. După aceea a turnat apă în vasul de spălat şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins.” (Ioan 13, 4-5)

“Iar la masă era rezemat la pieptul lui Iisus unul dintre ucenicii Lui, pe care-l iubea Iisus” (Ioan 13, 23)

“Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.” (Ioan 13, 34)

“Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (Ioan 13, 35)

CE ESTE PĂCATUL?

Păcatul este călcarea Legii lui Dumnezeu, căl­care voită sau nevoită, cu ştiinţă sau fără ştiin­ţă, cu fapta, cu cuvântul, cu gândul. Păcatul este necinstirea adusă lui Dumnezeu, ocară, dispreţuire, defăimare, nerecunoaştere şi vătă­mare adusă fiinţei Dumnezeieşti, dintr-un senti­ment egoist. Păcatul este necredinţă şi neîn­credere în Dumnezeu, în legea Lui şi prea multă credinţă şi încredere în sine, până acolo ca omul să-şi fie singur lege, pentru că de în­dată ce ai călcat Legea lui Dumnezeu ai urmat o altă Lege, fie a ta, fie a Diavolului.

Păcatul este a doua răstignire adusă Mântuitorului, căci prin păcat se reînnoiesc toate batjocurile de altădată şi toate bătăile primite. Piroanele, suliţa, spinii, prin păcat Mântuitorul le simte din nou. Acum, însă, nu mai sunt bătute de cei ce-L defăimau şi strigau: „Să Se răstignească, să Se răstignească…”, acum Îi sunt administrate de cei ce zic că cred în El, că-I urmează poruncile, că-L iubesc. Acum Îl scuipă în faţă cei ce sunt botezaţi, acum cununa de spini I-o pun cei ce se numesc creştini, acum Îi dau palmele, acum Îi bat piroanele, acum Îl împung cu suliţa cei pentru care a suferit batjocuri şi bătăi şi pentru care Şi-a dat sângele Său pe Golgota pentru ca să-i facă fii ai lui Dumnezeu, pentru ca să le deschidă Raiul, să sfarme moartea şi să dărâme iadul.

Păcatul este îndepărtare de Dumnezeu şi, în schimb, apropiere de Diavol, este îndepărtare de casa Tatălui şi păzire în Ţară străină a porcilor diavolului. Pentru că suntem robi aceluia căruia îi slujim (Ioan 8, 34), păcatul înseamnă robia Diavolului.

Când păcătuieşti nu mai socoteşti ceea ce a făcut pentru tine Dumnezeu, nu-I mai eşti fiu şi nu te gândeşti la dreptatea Lui, care va pe­depsi pe cei ce păcătuiesc împotriva Voii Lui. Prin păcat toate lucrurile lui Dumnezeu sunt pornite împotriva scopului pentru care au fost făcute. Gura n-a fost făcută de Dumnezeu ca să înjurăm cu ea, să bârfim şi să blestemăm pe aproapele, ci gura a fost făcută ca, cu ea, să vorbim lucruri folositoare sufletului. Mintea nu ţi-a dat-o Dumnezeu ca să găseşti, cu ajutorul ei, argumentele care te îndepărtează de Dumnezeu, ci ca să găseşti argumentele care te apropie. Ochii nu au fost făcuţi spre a privi ceea ce aduce vătămarea sufletului, ci spre a vedea creaţiile lui Dumnezeu şi spre a-I aduce mulţumiri. Tot aşa, urechile, mâinile, picioarele n-au fost create spre a ne îndepărta de Dumnezeu. Bunătatea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu nu vrei să le socoteşti ca atare? Căci să ştii că tot timpul ţi s-a dat ca să câştigi Raiul şi tu te pierzi socotind că El nu va mai judeca, că nu va ierta, că sunt alţii mult mai răi ca tine.

CE URMĂRI ARE PĂCATUL

Răul pricinuit de el

1. Prin păcat pierdem darul cel mai presus de fire ce-l avem de la Dumnezeu. Fără acest dar, sufletul rămâne slut.

2. Prin păcat Duhul Sfânt este luat de la noi şi nu mai suntem recunoscuţi fii.

3. Prin păcat pierdem fericirea veşnică a Raiu­lui; pierdem posibilităţile unirii cu Dumnezeu şi petrecerea împreună cu sfinţii; pierdem lumina veşnică şi odihna.

4. [Prin păcat] câştigăm Iadul cu focul cel ne­stins şi cu în­tunericul cel ce este totdeauna.

5. Prin păcat pierdem toate bunătăţile pe care le-am făcut înainte, căci Dumnezeu te va jude­ca în ceea ce te va găsi făcând.

6. Prin păcat pierdem ajutorul lui Dumnezeu (atât cât eşti în păcat).

SPOVEDANIA

Nu plângi gândindu-te că ai pierdut Raiul? Nu te cutremură mâhnirea adusă lui Dumnezeu? Nu te înfioară Iadul? Nu cauţi să-ţi dobândeşti starea pierdută? Se mai poate? Da! Trebuie numai să vrei…

Dumnezeu a ştiut dintru început neputinţa noastră şi ne-a dat posibilitatea curăţirii de pă­cate. El a ştiut că omul cât va trăi va păcătui şi că fără de greşeală nimeni nu este, de aceea spunea ucenicilor Săi: „Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate în Cer – şi oricâte veţi dez­lega pe pământ vor fi dezlegate şi în Cer”, cuvinte prin care se instituie şi Taina Spovedaniei.

Spovedania sau pocăinţa este o baie din care sufletul scăldat iese uşurat de greutate şi curat de murdăria păcatelor, o baie în care se spală şi se pierd toate întinăciunile şi greşelile noas­tre. Spovedania este o doctorie ce vindecă su­fletul rănit de draci, o doctorie ce strică otrava păcatului. Spovedania întoarce pe păcătos de la Diavol la Dumnezeu şi-l pune din nou în le­gătură cu Făcătorul său. Spovedania însem­nează aducerea sufletului la faptele şi lucrurile care sunt pentru şi după firea lui. Spovedania redă pe om curat lui Dumnezeu. Spovedania pregăteşte sufletul şi trupul pentru primirea Trupului şi Sângelui Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Spovedeşte-te în Biserică de [minimum, n.n.] patru ori pe an la acelaşi Duhovnic. Când îţi faci examenul de conştiinţă găseşte-te vinovat, nu te justifica; gândeşte-te la următoa­rele puncte:

a. Motivul sau scopul cu care sau pentru care ai păcătuit. A doua zi caută să ocoleşti momen­tul potrivit respectiv.

b. Intenţia – ce ai voit de ai păcătuit.

c. Împrejurările, ocoleşte-le a doua zi.

d. Locul unde ai păcătuit.

e. Cât l-ai răspândit – ai îndemnat pe alţii.

f. Numărul…

Spovedania trebuie făcută cu zdrobire de inimă şi cu părere de rău. Zdrobirea inimii este su­părarea şi durerea ce ţi se pricinuieşte când îţi aduci aminte de păcat. Această durere nu stă numai în a simţi păcatul, a suspina şi a plânge pentru el, ci stă mai ales în a urî păcatul. Părerea de rău este durerea ce o simte cel ce se pocăieşte pentru că s-a lipsit de darul lui Dumnezeu şi a câştigat munca.

[...]

Scrie păcatele pe hârtie şi ci­teşte-le singur înaintea Duhovnicului. Angajea­ză-te în faţa lui Dumnezeu şi a ta să nu le mai faci.

CELE ZECE PORUNCI

Porunca întâi: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău [...], să nu ai alţi dumnezei afară de Mine”.

1. Crezi în Dumnezeu?

2. Crezi în Sfânta Treime?

3. Îl adori pe Dumnezeu?

4. Îl iubeşti?

5. Îl cunoşti? – Te-ai silit spre a afla ceva des­pre Dumnezeu din cărţile Sfintei Scripturi, din cărţile Bisericeşti sau de altundeva?

6. Nu cumva crezi în farmece?

7. Nu ai umblat pe la ghicitori, prezicători?

8. Nu faci spiritism?

9. Nu crezi în vise? – Crede numai în Dumnezeu.

10. Nu cumva dai mai multă cinstire unei fiinţe sau unui lucru decât lui Dumnezeu?

11. Nu preţuieşti banul, mâncarea sau vinul, fe­meia sau bărbatul, mai mult decât pe Dumnezeu?

12. Ai cârtit vreodată împotriva lui Dumnezeu?

13. Nu ai deznădăjduit din cauza vreunui ne­caz, vreunei supărări sau a oricărui alt rău venit asupra ta?

14. Nu te-ai împotrivit adevărurilor şi învăţăturii creştine?

15. Nu ai citit cărţi împotriva credinţei?

16. Nu ai dat altuia să citească?

17. Nu ai fost la adunările necredincioşilor?

18. Nu ai citit cărţile şi revistele lor cu scopul a­flării altui adevăr decât cel al Bisericii?

19. Nu ai apărat necredinţa sau sectele sau mahomedanismul?

20. Nu ai dus daruri sectarilor?

21. Nu crezi în credinţe deşarte sau păgâneşti? Că mi-a ieşit un preot înainte, îmi merge rău; mi-a ieşit un coşar, îmi merge bine; mi-a ieşit cu plinul sau cu golul etc.?

22. Este Dumnezeu centrul preocupărilor tale?

23. Ţi-ai pus întotdeauna nădejdea în Dumnezeu?

24. Crezi că există Rai sau Iad?

25. Crezi că va fi Judecată?

26. Nu te încrezi prea mult în bunătatea lui Dumnezeu şi în felul acesta nu te temi de jude­cată?

27. Nu crezi că Dumnezeu nu te mai poate ier­ta din cauza prea multelor (tale) şi grelelor pă­cate?

28. Ai cerut totdeauna ajutorul lui Dumnezeu?

29. Ţi-ai făcut cu regularitate rugăciunile? Sea­ra, dimineaţa şi la prânz?

30. La Biserică mergi cu regularitate?

31. La rugăciune şi în Biserică te gândeşti nu­mai la Dumnezeu?

32. Peste zi îţi mai aduci aminte de Dumnezeu?

33. Mulţumiri I-ai adus lui Dumnezeu după toa­te faptele tale?

34. Şi înainte de a face ceva I-ai cerut ajutorul?

35. Rugăciunile nu le spui câteodată numai din obicei sau să te scapi?

36. Nu te gândeşti în altă parte în timpul rugă­ciunii?

37. Nu-ţi vin gânduri că nu te mai poţi mântui?

38. Nu ai amânat pocăirea spre bătrâneţe?

39. Nu cauţi să mergi târziu la Biserică?

40. Asculţi slujba atent?

41. Nu râzi, nu vorbeşti sau nu te uiţi după lu­me în Biserică?

Porunca a doua: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici asemănarea vreunui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, din câte sunt în ape, sub pământ. Să nu te închini ace­lora şi să nu le slujeşti lor”.

1. Nu cumva crezi că unii oameni sunt mari şi au valoarea pe care a avut-o Mântuitorul? Exemplu: filosofii sau şefii de religii…

2. Crezi în Sfintele Icoane?

3. Ce fel de închinare le dai?

4. Nu crezi, cumva, că Icoana este chiar Sfântul pe care îl zugrăveşte?

5. Nu cumva crezi în oameni – femeia ta, băr­batul tău, copilul tău etc.?

6. Nu te închini vreunui lucru, banului, mâncă­rii, băuturii sau altor plăceri?

7. Nu cumva mintea este singura ta lege şi faci numai ceea ce-ţi spune ea?

Porunca a treia: „Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va ierta Domnul pe cel ce va lua numele Lui în deşert”.

1. Ai înjurat vreodată de Dumnezeu Tatăl sau de Mântuitorul Iisus Hristos?

2. Ai înjurat de Îngeri, Arhangheli?

3. Ai înjurat de Sfânta Fecioară?

4. Ai înjurat de Sfinţi, Biserică, Paşti, candelă, icoane, Cruce şi altele?

5. Ai adus numele Domnului drept mărturie mincinoasă?

6. Ai luat altfel de mărturii: ochii tăi, viaţa ta, mântuirea sufletului tău? Căci Mântuitorul a zis ca vorba ta să fie da şi nu, căci ce e mai mult vine de la Diavol.

7. Ai drăcuit? Ai trimis pe alţii la dracu’ sau pe tine?

8. Ai obiceiul să blestemi pe cei ce-ţi fac rău? Mântuitorul ne-a învăţat să ne rugăm pentru ei.

9. Jurământ fals ai depus?

10. Dar jurământ adevărat?

11. Nu întrebuinţezi ca jurământ formula “zău”, care este prescurtarea lui “pe Dumnezeul meu”?

Porunca a patra: „Adu-ţi aminte de Ziua Sâm­betei ca s-o sfinţeşti. Şase zile lucrează şi fă [în acelea] toate lucrurile tale, iar în ziua sâm­betei este odihna Domnului Dumnezeului tău; în acea zi să nu faci nici un lucru, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici boul tău, nici orice dobitoc al tău”.

Ziua Domnului este Duminica. Aceeaşi valoare o au şi toate sărbătorile instituite de Sfânta Biserică, de peste an.

1. Ţinut-ai toate Duminicile şi Sărbătorile?

2. Fost-ai în toate aceste zile la Biserică?

3. Cei din casa ta le-au ţinut, au fost la Sfânta Biserică, nu i-ai oprit pentru vreun lucru?

4. Altora nu le-ai dat de lucru în aceste zile? Nu mergi prea târziu la Biserică?

5. Ziua Domnului o serbezi cum trebuie? Sau e pentru tine o zi obişnuită sau o zi de chefuri şi petreceri? Dimineaţa mergi la Biserică? După masă citeşti cărţi folositoare, ziditoare de suflet?

6. Te îngrijeşti de suflet mai mult în această zi decât în altele?

7. Nu ai făcut sau ai participat la clăci?

8. Nu te porţi cu necuviinţă în Biserică?

9. Nu ai hulit Biserica şi pe slujitorii Sfântului Altar?

10. Pe preoţi îi cinsteşti ca pe slujitorii lui Dumnezeu? Nu-i batjocoreşti? Nu-i bârfeşti, spunând păcatele lor?

11. Te rogi pentru ei? Îi asculţi?

Porunca a cincea: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ”.

1. Nu ţi-ai bătut părinţii sau socrii?

2. Nu i-ai înjurat sau persecutat?

3. Ai ascultat sfaturile lor?

4. Nu i-ai înşelat cu ceva?

5. Nu le-ai speculat buna credinţă?

6. Când au fost în necazuri i-ai ajutat?

7. Slujbe după moarte le-ai făcut?

8. Fraţii, surorile le-ai ajutat?

9. Ai purtat grijă de soţie, de copii? Căci Sfântul Apostol Pavel zice: „Dacă, însă, cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios” (I Timotei 5, 8).

10. Nu ţi-ai bătut soţia? Nu te-ai purtat rău cu ea? N-ai înjurat-o?

11. Soţul ţi l-ai cinstit? Soţia sau soţul ţi-ai iubit ca pe tine însuţi?

12. Nu ţi-ai înşelat soţul sau soţia?

13. Nu i-ai făcut viaţa mai grea? Nu eşti cicăli­tor?

14. De cele sufleteşti ale celor din casa ta te-ai îngrijit suficient?

15. Cum te-ai purtat cu părinţii sufleteşti? Naşi, profesori, preoţi? I-ai respectat şi i-ai ajutat?

16. Nu ai fost obraznic sau încăpăţânat cu pă­rinţii?

17. Nu i-ai supărat? Mâniat?

18. Nu i-ai vorbit de rău, batjocorit?

19. Nu ai râs de neputinţele lor?

20. Ai luat seama să-şi facă datoriile religioase?

21. Nu te-ai ruşinat de ei?

22. Nu ţi-ai cheltuit banii pe lucruri nefolositoa­re (tutun sau alte plăceri) şi în felul acesta ai lipsit familia de cele trebuitoare?

De eşti părinte:

23. Ai îndreptat pe copiii tăi pe drumul Bisericii, cu fapta şi cu cuvântul?

24. Nu le-ai dat exemplul rău de certuri, beţii, vorbe porcoase, minciună, furt, necinste, cleve­tire, lene?

25. Nu cumva trăieşti în concubinaj şi copiii văd acest lucru?

26. Pentru faptele rele: certuri, minciună, băta­ie, furt i-ai pedepsit? Nu cumva din milă i-ai ier­tat?

27. Pentru copiii tăi, soţie, soţ, fraţi, surori, pă­rinţi, ai făcut rugăciuni?

28. Nu ai fost prea aspru sau prea blând cu copiii tăi?

29. Slugi rele care să înveţe copiii lucruri strică­cioase de suflet nu ai ţinut?

De eşti tutore:

30. Ţi-ai îndeplinit toate îndatoririle materiale şi morale faţă de copil?

De eşti stăpân:

31. Cum te-ai purtat cu servitorii sau ucenicii tăi?

32. Le-ai plătit leafa cinstit, nu le-ai reţinut pen­tru cine ştie ce motive?

33. I-ai îndemnat să-şi facă datoriile religioase?

34. Nu i-ai îndemnat să facă vreun păcat?

De eşti slugă:

35. Ai ascultat stăpânii, patronii etc.?

36. Ţi-ai îndeplinit cu hărnicie toate datoriile?

37. Nu ai lucrat de mântuială?

38. Nu le-ai furat ceva?

39. Nu le-ai povestit casa?

40. Nu le-ai stricat lucrurile?

Porunca a şasea: „Să nu ucizi”.

1. Nu cumva ai ucis vreodată cu voie sau fără voie?

2. Nu doreşti să ucizi, nu ai gânduri de răzbu­nare? Ai lăudat pe cineva pentru că a omorât?

3. Nu doreşti moartea cuiva, fie pentru a-i lua averea, femeia, bărbatul etc.?

4. Nu ai bătut pe cineva?

5. Nu ai ameninţat?

6. Nu urăşti pe cineva, eşti împăcat cu toţi cu­noscuţii?

7. Doreşti rău cuiva, moarte, pagubă?

8. Te bucuri de răul ce se întâmplă semenului?

9. Cum te porţi cu cei din jur?

10. De eşti bărbat ai admis lepădarea de copii?

11. De eşti femeie, nu ai lepădat prunc cu voie?

12. Nu ai căutat să te sinucizi direct sau indirect?

13. Ai făcut vânătoare?

Porunca a şaptea: „Să nu fii desfrânat”.

Curvie face cel necăsătorit; preacurvie cel că­sătorit.

1. Nu ai curvit sau, de eşti căsătorit, n-ai prea­curvit?

2. Nu trăieşti în concubinaj?

3. Nu păcătuieşti împotriva firii: onanie sau ho­mosexualitate?

4. Nu cumva pofteşti să curveşti cu bărbatul sau femeia altuia?

5. Nu cauţi prilej de curvie?

6. La lucruri ruşinoase nu te gândeşti prea mult?

7. Nu cauţi să-ţi aduci aminte de asemenea scene?

8. Nu vrei să vezi părţile rusinoase ale corpu­lui?

9. Nu vorbeşti lucruri ruşinoase?

10. Nu ai citit cărţi care să-ţi producă plăceri sexuale?

11. Nu ai îndemnat pe altul să facă acest păcat?

12. Nu ai făcut pe altul să păcătuiască prin îm­brăcăminte sau gătire?

Porunca a opta: „Să nu furi”.

Preotul nu poate ierta furtul neînapoiat; deci să restitui ceea ce ai furat şi apoi spovedeşte-te.

1. N-ai furat bani sau alte obiecte de la stat, so­cietate sau vreun om?

2. N-ai păgubit pe alţii?

3. Pe cel păgubit, l-ai despăgubit?

4. De averea altuia, încredinţată ţie, ai avut des­tulă grijă?

5. Bani sau alte obiecte pe care le-ai luat îm­prumut, le-ai restituit?

6. Ai primit lucruri furate?

7. Lucrurile găsite le-ai dat înapoi?

8. N-ai schimbat hotarele pământului cu veci­nul tău?

9. N-ai îndemnat pe altul să facă acest lucru?

10. N-ai luat dobândă prea mare?

11. N-ai falsificat vreo marfă, n-ai vândut-o ca marfă bună?

12. La cântar sau socoteală n-ai înşelat?

13. N-ai luat de la cel mai mic decât tine lucruri cu de-a sila?

14. N-ai luat mită?

15. N-ai învăţat copiii să fure?

16. N-ai gânduri de îmbogăţire pe căi necinsti­te?

Porunca a noua: „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”.

1. N-ai jurat strâmb?

2. N-ai minţit?

3. N-ai adus mărturii mincinoase?

4. Te-ai purtat corect cu semenul tău?

5. Nu l-ai minţit?

6. Nu cumva ai purtat minciuni?

7. Nu cumva ai umblat cu poveşti de la unul la altul?

Porunca a zecea: „Să nu pofteşti [...] nimic din câte sunt ale aproapelui tău”.

1. Dorit-ai femeia, fiica, bărbatul sau fiul aproa­pelui tău?

2. Dorit-ai averea vecinului?

3. Nu ai dorit starea socială a celui mai mare ca tine?

4. N-ai urât din această cauză pe vecin?

5. N-ai dorit casa, sau pământul, sau vita, sau lucrul fratelui tău?

CELE ŞAPTE PĂCATE DE MOARTE

Mândria

Este izvorul tuturor răutăţilor sufleteşti. Ea este o lăcomie spirituală pentru care şi dracii au căzut din darul lui Dumnezeu.

1. Nu eşti mândru, fălos, închipuit?

2. Nu crezi prea mult în frumuseţea sau averea ta, nu te-ai mândrit cu ele?

3. Cum te porţi cu cei mari?

4. Nu dispreţuieşti pe nimeni?

5. Stai de vorbă cu oricine?

6. Nu eşti făţarnic, ipocrit (una spui, alta faci)?

7. Nu te-ai lăudat prin fapte, vorbe, îmbrăcă­minte?

8. Nu ai vorbit ceva spre a fi lăudat?

9. Nu ai clevetit pe aproapele ca să-i înjoseşti cinstea şi vrednicia şi spre a te ridica pe tine?

10. Ai răbdat ocara celui ce te-a ocărât?

11. Ai iertat pe cei ce s-au supărat pe tine?

12. Nu te-ai mândrit cu ştiinţa, cu cunoştintele tale?

Lăcomia

Din abstract, egoismul se concretizează prin lăcomie. Din acest punct de vedere priveşte Sfântul Apostol Pavel când zice că lăcomia es­te rădăcina tuturor răutăţilor.

1. Nu eşti lacom la mâncare sau băutură?

2. Nu vrei să strângi avere sau alte lucruri?

3. În strângerea de bani nu eşti lacom, n-ai în­şelat pe aproapele tău din această cauză?

4. Nu ai mâncat sau ai băut pe ascuns?

5. Ai mâncat în sărbători înainte de Sfînta Litur­ghie?

6. Ai mâncat mortăciuni?

Lenea

Este lipsa de întrebuinţare a puterilor trupeşti şi sufleteşti pe care Dumnezeu ni le-a dăruit ca să le folosim în Viaţa Noastră.

1. Nu eşti leneş?

2. Nu pierzi timpul fără să lucrezi?

3. Nu te ocupi cu lucruri rele sau deşarte (găti­rea trupului etc.)?

4. Rugăciunea o faci regulat?

5. De suflet te îngrijeşti?

6. Datoria ca funcţionar, lucrător, servitor ţi-o faci?

7. Nu obligi pe cei mai mici să facă lucrul tău?

8. Nu ai căutat duhovnic mai iertător?

9. Ţi-ai îndeplinit canonul?

Mânia

Se întemeiază tot pe pivotul lăcomiei. Când o­mul nu-şi poate îndeplini poftele sale, se înfu­rie, căci este împiedicat de la scopul său cel rău. Omul se poate mânia numai contra păca­tului.

1. N-ai făcut rele în mânie, înjurături, bătăi etc.?

2. Te mânii des? Cât te ţine? Ştii că Sfântul Apostol Pavel a spus: „Să nu apună soarele peste mânia voastră”?

3. Acum eşti supărat pe cineva?

4. Ai bătut pe cineva cu bâta, cu palma?

5. N-ai supărat sau mustrat pe cineva fără te­mei, cu răutate?

6. Ai dorit răul celui ce ţi-a făcut rău? Dar celui ce ţi-a făcut bine?

7. Nu te-ai mâniat pe vecin pe motivul că e mai bun decât tine? Nu l-ai invidiat? Nu-ţi pare rău?

8. Nu ai vărsat sângele cuiva (în beţie)?

9. Nu te-ai bătut la duel?

10. Nu te-ai rugat (în mânie) să vină răul asu­pra vrăjmaşilor tăi?

Zgârcenia

Este materială şi spirituală. Materială este atunci când omul nu voieşte să mângâie trupeşte pe cel sărac; iar spirituală, când nu voieşte să în­drume pe cel neştiutor, din răutate.

1. Eşti zgârcit?

2. N-ai lipsit de cele necesare pe un vecin din zgârcenie?

3. Ai ajutat pe sărac?

4. La masă ai chemat săraci sau bogaţi? Ştii că Mântuitorul ne îndeamnă să chemăm la masă pe cei ce nu ne pot chema înapoi.

5. Nu vinzi prea scump?

6. Nu înşeli?

7. Nu-ţi pare rău că ai făcut vreun bine?

8. Nu cumva mănânci puţin, te îmbraci prost (pe tine şi pe ai tăi) spre a te îmbogăţi?

9. Nu cumva nu te îngrijeşti de sănătatea alor tăi, copii, soţie, părinţi, fraţi, spre a nu cheltui bani?

Invidia (cearta sau pizma)

Când cel furios nu poate birui cu mânia lui pie­dicile care i se opun şi, neputând să facă altce­va, se îndulceşte cu inima în patima invidiei, ca să acopere cinstea şi vrednicia sufletească şi trupească a aproapelui şi să se înalţe el.

1. Eşti certat cu cineva?

2. Îţi place să te cerţi?

3. Urăşti pe cineva?

4. Batjocoreşti?

5. Sfaturi viclene dai?

6. Acum ai pe cineva invidie?

7. Vorbeşti cu toată lumea?

8. Ai poreclit pe cineva?

9. Nu ai băgat vrajbă între fraţi?

10. Nu porţi pizmă pe cineva pentru faptul că e mai bun ca tine sau se bucură de mai multă cinste, avere, situaţie socială etc.?

Desfrânarea (Curvia)

Este tot o lăcomie, dar nu de ordin material sau spiritual, ci de ordin sentimental. Păcatul curvi­ei, ca nici un alt păcat, se face în trup. Trupul e templul Duhului Sfânt. (Poţi face desfrânare privind sau auzind lucruri care te-ar face să păcătuieşti. Chiar mâncând, dormind prea mult, vorbind etc.)

1. Ai căzut în curvie?

2. Dar în preacurvie?

3. Nu cumva îţi place să vezi sau să citeşti cărţi care te fac să păcătuieşti cu gândul, nu cumva îţi place să asculţi sau să vorbeşti vorbe por­coase sau de ruşine? Să ştii că Sfântul Apostol Pavel spune: ”să nu se audă din gura voastră nici vorbe spurcate sau porcoase, nici glume proaste care nu sunt cuviincioase, nici vorbe nechibzuite”.

4. Nu cumva îţi place să vorbeşti cu rost sau fără rost?

5. Nu te stăpâneşte nici o patimă?

6. Nu mănânci sau dormi prea mult? Ştii că tot Sfântul Apostol Pavel a spus: „Toate lucrurile sunt bune, dar nu trebuie să pună stăpânire pe voi”.

7. Nu ai în casă tablouri cu chipuri goale? Nu le priveşti cu patimă?

8. N-ai curvit cu rudenii de sânge sau cu cele spirituale (fină, naşă)?

9. N-ai pipăit trupul altuia cuprins de patima desfrânării?

10. N-ai vrut să vezi părţile ruşinoase ale cor­pului?

PĂCATE STRIGĂTOARE LA CER

A. Uciderea cu voie

1. Ai ucis pe cineva?

2. Ai căutat să ucizi?

3. Vrei să ucizi pe cineva?

4. Vrei să te răzbuni luând viaţa cuiva?

5. Porţi cuiva mânie, pică?

6. Ai bătut pe cineva?

7. Ai certat, ai ameninţat pe cineva?

B. Sodomia (împreunare împotriva firii)

1. Bărbat cu bărbat sau cu orice fel de animal?

2. Bărbat cu femeie împotriva firii?

3. Onania. Ai făcut onanie?

C. Oprirea pensiei sau simbriei la orfani, văduve, muncitori, salariaţi sau servitori

1. Ai oprit pensiile sau salariile? Din orice mo­tiv, fie ca despăgubire pentru un lucru stricat, fie din alte motive?

2. Reţineri parţiale sau nedrepte ai făcut?

3. Ai plătit totdeauna pentru ceea ce ţi-au lu­crat alţii?

D. Asuprirea văduvelor, orfanilor, invalizi­lor şi neputincioşilor

1. N-ai bătut copiii, bătrânii sau orfanii?

2. Nu ţi-ai bătut joc de ei?

3. N-ai asuprit pe cel mai mic decât tine?

4. N-ai râs de ologi sau neputincioşi?

5. Nu i-ai necăjit?

6. Nu cumva ai avut datoria să-i ajuţi şi nu i-ai ajutat?

7. Pe cei ce nu ai avut datoria i-ai ajutat sau ai trecut pe lângă ei ca preotul şi levitul din Evanghelia cu Samariteanul milostiv?

8. Pe orb l-ai făcut să cadă conducându-l rău?

9. De orice neputincios, surd, gângav, şchiop, ciung, chior, nu ţi-ai bătut joc?

DATORII FAŢĂ DE VIAŢA SUFLETEASCĂ A APROAPELUI

1. A feri pe altul de a păcătui. Ai ferit sau nu?

2. A învăţa pe cei neştiutori.

3. A da un sfat bun celui ce are nevoie.

4. A ne ruga lui Dumnezeu pentru alţii.

5. A mângâia pe cei întristaţi.

6. A suferi cu răbdare când suntem nedreptă­ţiţi.

7. A ierta greşelile altora.

PORUNCI PRIVITOARE LA VIAŢA TRUPEASCĂ A APROAPELUI

1. A da hrană celui flămând. Ai dat sau nu?

2. A potoli setea celui însetat.

3. A îmbrăca pe cel gol.

4. A îngriji pe cel bolnav.

5. A primi şi ospăta pe străini.

6. A cerceta pe cei din închisori.

7. A îngropa pe cei morţi.

PĂCATE STRĂINE

1. Când sfătuieşti pe altul să păcătuiască.

2. Când porunceşti altuia să păcătuiască.

3. Când te învoieşti cu altul la păcat.

4. Când ajuţi pe altul să păcătuiască.

5. Când lauzi pe cel ce face păcatul.

6. Când poţi, dar nu voieşti să împiedici pe altul de a face păcatul.

7. Când ştii şi nu spui păcatul altuia (să i-l spui).

PĂCATE ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÂNT

1. Nesocotirea harului lui Dumnezeu şi încre­derea prea mare în tine.

• a. Să crezi că Dumnezeu n-are putere să te ierte, e un păcat foarte mare.
• b. Să crezi că tu eşti totul şi Dumnezeu n-are nici o putere în lume.

2. Neîncrederea în Dumnezeu.

3. Împotrivirea la Adevărul stabilit de Sfânta Biserică (să nu crezi în vreo dogmă).

4. Lepădarea de Biserica Ortodoxă.

Fereşte-te de aceste păcate, căci Mântuitorul spune: „Dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are ier­tare în veac, ci este vinovat de osândă veşni­că” (Marcu 3, 29).

CELE 9 PORUNCI BISERICEŞTI

1. Cercetarea Sfintei Biserici în toate Duminicile şi sărbătorile legale.

2. Păzirea celor patru posturi din an.

3. Respectul faţă de feţele bisericeşti.

4. Mărturisirea păcatelor în cele patru posturi.

5. A ne feri de eretici.

6. A ne ruga pentru conducătorii statului şi dre­gătorii Bisericii.

7. A nu face nuntă, petreceri în post.

8. A feri Biserica de a i se înstrăina lucrurile.

9. A păzi posturile şi a face rugăciunile pe care chiriarhul (episcopul) locului le pune în vremuri grele.

DIFERITE PĂCATE

1. Neîndeplinirea angajamentelor:

• a. Le-ai îndeplinit pe cele luate în faţa lui Dumnezeu, a ta, a aproapelui?

• b. Ai îndeplinit canonul dat la Spovedanie?

2. Furtişag de cele sfinte:

• a. Ai minţit la Spovedanie?

• b. Ai ocolit să spui tot şi din ce motive?

SFATURI

a. Spovedeşte-te de cel puţin patru ori pe an în posturi.

b. Posteşte înainte de spovedanie.

c. Păstrează acelaşi duhovnic.

d. Fă-ţi un serios examen de conştiinţă înainte de a merge la spovedanie.

e. Scrie pe hârtie păcatele, altfel le poţi uita. Apoi arde hârtia imediat.

f. Mărturiseşte singur nu numai păcatele făcu­te, ci şi (pe) cele din inimă.

g. Nu ascunde nici un păcat.

h. Împacă-te cu cel ce ţi-a greşit.

i. Ocoleşte prilejul de păcătuire.

j. Părăseşte păcatul – angajează-te că nu vei mai păcătui.

k. Regretă păcatele făcute.

l. Fereşte-te pe cât poţi de ele.

m. Cuminecă-te numai dacă te simţi curat. Alt­fel vei fi osândit.

n. Îndeplineşte cu sfinţenie canonul dat de du­hovnic.

o. Judecă-te singur pentru fiecare păcat făcut.

Sfârşit şi lui Dumnezeu Slavă!

Cugetare foarte folositoare în necazuri (din „Mântuirea păcătoşilor”, pagina 191)

1. Ce-ai fost mai înainte de a te zidi Dumnezeu?

2. Câtă facere de bine ţi-a făcut zidindu-te?

3. Câtă răsplătire Îi eşti dator?

4. Câtă nemulţumire I-ai arătat pentru bunătă­ţile ce ai primit?

5. Câtă pedeapsă ţi se cuvine pentru această nemulţumire?

6. De câte bunătăţi te-ai învrednicit în locul re­lelor ce ţi se cuveneau?

7. Câte trebuie să faci, măcar de acum înainte, ca să îmblânzeşti pe Făcătorul tău de bine, ca să nu te muncească veşnic?

Am scris, cum am putut, în toată graba, din do­rinţa curată de a vă trimite acest „Îndreptar la spovedanie”.

Cu toată dragostea, Valeriu.

Fiecare dintre noi avem o menire, dar trebuie să stăm sub povaţa duhovnicului, care înlătură voia nepricepută, făcând loc voii lăsate de Dumnezeu în fiecare dintre noi. Duhovnicul dezvăluie intenţiile lui Dumnezeu în noi. Dacă nu stăm sub povaţa duhovnicului, putem să in­trăm în rătăciri mai mari ca patimile. Îl simt prieten pe fiecare suflet care-mi trimite un singur gând de iubire. Şi doresc şi rog ca fiecare prieten să copieze acest „Îndreptar la spovedanie”.

Cu toată dragostea, Valeriu

Sursa: Indreptar la Spovedanie

“Se scriu numai păcatele săvârşite de la ultima spovedanie şi cele uitate la spovedania anterioară. Nu se mai mărturisesc păcatele spovedite, afară de cazul când au fost repetate. Ultima dată m-am spovedit la data de …

PĂCATE

• Nu-mi fac rugăciunea regulat [...]
• Rugăciunea o fac grăbit, superficial, de mântuială.
• Nu asist regulat duminica şi de sărbători la Sf. Liturghie, ci doar cel mult aprind lumânarea şi plec.
• Nu ascult cu atenţie predica sau cazania.
• Vorbesc tare în biserică cu oamenii şi uit că în biserică nu trebuie să vorbim decât cu Dumnezeu.
• La biserică, atunci când am venit, nu m-am gândit să îndemn şi pe alţii să vină cu mine, neştiind că prin aceasta îmi acopăr o sumedenie de păcate [...]
• Ba chiar am împiedicat şi pe alţii să meargă la Sf. Bi­serică.
• Am gândit că mă pot ruga şi acasă, uitând că mersul la Sf. Biserică, duminica şi sărbătoarea, este obligatoriu, căci Iisus se ruga zilnic pe munte, în barcă etc., dar când era sărbă­toare mergea la Templu, nu pentru că El avea nevoie, ci ca să ne înveţe pe noi să facem la fel. Căci rugăciunea în Biserică este ca apa de la izvor.
• Duminica după amiază nu am cercetat pe cei trişti, pe cei bolnavi, părăsiţi sau singuri, ci am pierdut vremea ocupându-mă cu lucruri de nimic sau umblând după distracţii.
• Nu m-am rugat pentru stăpânirea lumească, nici pen­tru preoţi sau duhovnicul meu.
• Nu am ascultat şi nici nu i-am cinstit cu toată re­cunoştinţa pe părinţii mei, nu-i ajut la nevoie şi nu-i pomenesc la Sf. Liturghie, la Sf. Altar.
• Mi-am neglijat soţul (soţia), copiii şi am fost nestăpânit, nervos; e drept că am fost uneori obosit, dar numai prin devotament şi iubire îmi pot câştiga mântuirea.
• Nu am făcut milostenie în amintirea celor dragi plecaţi dintre noi, nu le-am dat Liturghii pentru iertarea păcatelor, nici sărindare în posturi şi uneori m-am zgârcit să le fac chiar şi parastase.
• Nu ajut Sf. Biserică să-şi îndeplinească misiunea sfân­tă în lume şi nici pe omul sărac, pentru că sunt egoist şi zgârcit.
• Sunt certat cu cineva, dar nu caut prilejul să mă împac, nici să-i cer iertare, pentru că sunt mândru şi ambiţios, uitând că dacă nu mă împac, darurile mele nu sunt primite la Altar.
• Nu am dat sfaturi bune celor ce au nevoie de ele, ci am fost nepăsător. Uneori am îndemnat chiar la rău, să se răzbune pe bărbat sau pe nevastă, să înşele, să le facă tot felul de necazuri etc.
• Nu mă pot stăpâni şi nu am destulă răbdare ca să pot ierta şi să nu răspund urât celor ce mă supără sau mă necăjesc. Uneori chiar îi blestem şi îi drăcuiesc.
• Am dat exemplu rău celor din jur prin faptele şi vor­bele mele necugetate.
• Îmi place să râd de alţii care sunt mai proşti, mai neputincioşi, în loc să-i ajut şi să-i îndrept.
• Sunt invidios, îmi pare rău când cineva are succes sau îi merge bine şi mă bucur când îi merge rău şi are nenorociri.
• Sunt mândru, mă socotesc deştept şi înzestrat cu multe daruri şi uneori îmi pare rău că lumea nu mă cinsteşte îndea­juns, în loc să fiu smerit şi să ajut pe cel mai slab şi mai nepregătit.
• Îmi plac banii nu ca să ajut pe alţii, ci ca să-mi fac plăcerile mele.
• Am gânduri necurate şi chiar de desfrâu, m-am simţit bine când mi s-a făcut curte şi am cochetat cu sexul opus; ba chiar am şi căzut în păcat.
• Sunt lacom, leneş şi munca nu mi-o fac cu drag pentru binele familiei şi al societăţii.
• Mă mânii repede, ţin minte răul şi chiar când iert nu iert cu toată inima, aşa cum a făcut Iisus, chiar răstignit fiind.
• Am vrut să mă sinucid, crezând că astfel pot scăpa de nenorocire  [...].
• Mi-au plăcut petrecerile, jocurile, balurile, distracţiile porcoase şi am făcut haz de ele.
• Am clevetit vorbind de rău pe alţii şi am fost chiar fericit când am găsit cusur altora, uitând că şi eu am destule şi nici prin minte nu mi-a trecut ca să împiedic bârfirea, ci am terfelit cinstea celui vorbit de rău şi numele bun, crezând că prin aceasta mă înalţ eu, dar dimpotrivă, m-am coborât.
• Nu mi-am păstrat curăţenia trupească înainte de căsă­torie şi nici după.
• Sunt căsătorit (ă) cu soţul meu care este de altă religie şi nu m-am gândit să-l conving să treacă la religia ortodoxă, ca să ne rugăm împreună.
• Am băut şi am mâncat peste măsură şi uneori m-am îmbătat.
• Am fumat, deşi acest lucru îmi strică sănătatea şi îmi irosesc banii cu care aş putea face ceva util pentru mine şi pentru suflet.
• M-am împodobit cu tot felul, ca să ademenesc pe alţii şi poate chiar în Sf. Biserică, prin îmbrăcămintea şi podoabele mele am scandalizat pe alţii.
• Am furat lucrul altuia sau chiar de la serviciu, nedându-mi seama că nu mă pot ajuta prin furt, ci dimpotrivă, mai târziu mă pot păgubi mai mult.
• Am luat bani cu împrumut şi nu i-am dat înapoi sau am luat dobândă cât nu trebuia.
• Am înşelat vânzând marfă rea ca bună, am pus apă în vin sau în lapte, etc.
• Am minţit şi am îndemnat şi pe alţii să mintă, uitând că mincinoşii merg în iad (Apocalipsa, cap.21, vers.8).
• Am pârât pentru a face rău şi uneori pe nedrept, în loc să-l îndrept pe cel greşit.
• Nu mă rog Domnului întotdeauna cu căldură şi since­ritate, ci mintea îmi este împrăştiată mai mult la grijile vieţii.
• Am judecat pe preoţi, pe călugări, pe episcopi, uitând că nu m-a pus nimeni judecătorul lor sau al altora şi numai Dumnezeu este judecătorul tuturor şi vor răspunde greu în faţa Lui pentru sminteala ce o aduc oamenilor. Să-i ajutăm în misiunea lor, căci batjocura murdăreşte, dar nu îndreaptă nimic.
• Nu am ascultat sfatul bun al preotului, al duhovnicului care îmi dorea sincer mântuirea.
• Săvârşind tot felul de păcate, m-am gândit că Dumnezeu e bun şi iertător, că pot să păcătuiesc mereu, că Dumnezeu tot mă iartă, că de asta-i Dumnezeu.
• Alteori am căzut în deznădejde, că atât L-am mâhnit pe Dumnezeu cu păcatele mele grele încât nu mai e cu putinţă să dobândesc iertare.
• M-am unit cu cei care sunt împotriva lui Dumnezeu şi a Sf. Biserici şi i-am aprobat.
• Nu am avut curajul să-mi mărturisesc credinţa mea în Dumnezeu atunci când a fost cazul, dacă într-adevăr sunt credincios religiei părinţilor şi strămoşilor mei, pentru că sunt laş. Iar alteori am făcut propagandă religioasă unde nu era cazul, căutând să impun credinţa creştină cu sila în familie, când viaţa mea personală era departe de sfânta noastră credin­ţă. Iar prin faptele şi atitudinea mea îl făceam de ruşine pe Dumnezeu.

PĂCATE SPECIFICE FEMEILOR

În afară de păcatele de mai sus, femeile mai pot greşi cu păcate pe care ele sunt mai ispitite să le aibă. Iată câteva:

• Am făcut avorturi, uitând că femeia (după Biblie) se mântuieşte prin naştere de fii.
• Am luat buruieni ca să lepăd copilul. Am alergat sau m-am încărcat cu poveri tot ca să lepăd copilul.
• Am dat sfatul altor femei unde să facă avortul sau le-am întovărăşit acolo unde trebuia să facă acest lucru.
• M-am împodobit şi m-am fardat ca să plac altora şi mi-a făcut plăcere să ademenesc sau să fiu admirată de bărbaţi străini.
• Mi-am înşelat soţul ca să mă răzbun, fiind ispitită prea greu sau din cauza patimii pe care n-am putut-o stăpâni.
• Am intrat în Sf. Biserică neacoperită pe cap, neso­cotind cuvântul lui Dumnezeu care spune că femeia trebuie să se roage acoperită.
• Nu vin îmbrăcată totdeauna cuviincios la Sf. Biserică, dovedind prin aceasta că nu sunt o creştină serioasă, cu rochia prea scurtă şi decoltată sau în pantaloni.
• Nu m-am supus bărbatului în tot şi toate, aşa cum porunceşte Domnul.
• Am ascultat pe la uşi şi ferestre, să văd ce vorbesc sau ce fac cei din casă.
• Când am fost la soroc sau am avut altă necurăţenie nu m-am dus la biserică să stau în tinda ei, ci am fost bucuroasă că pot sta acasă.
• Am fost uşuratică şi uneori făţarnică, căutând să arăt altora frumuseţi şi adevăruri pe care eu nu le aveam, uitând că Maica Domnului şi Sfintele Femei au fost smerite.

Mă rog Domnului să mă ierte, să-mi dea înţelepciu­nea, puterea şi harul ca să-mi pot mântui sufletul.

(din: “Un mare marturisitor crestin: Preotul Constantin Sarbu”, Editura Bonifaciu, 2010)

Legaturi:

***