Război întru Cuvânt

Iisus in celula – Radu Gyr

Azi noapte Iisus mi-a intrat in celula.
O, ce trist si ce-nalt parea Crist!
Luna venea dupa El, in celula
Si-L facea mai inalt si mai trist.

Mainile Lui pareau crini pe morminte,
Ochii adanci ca niste paduri.
Luna-L batea cu argint pe vestminte
Argintandu-I pe maini vechi sparturi.

Uimit am sarit de sub patura sura:
- De unde vii, Doamne, din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gura
Si mi-a facut semn ca sa tac. Continuare»

4 Comentarii »

2 martie 1905 – 29 aprilie 1975

“În Aiud, Radu Gyr L-a adus pe Iisus în celulă”

Cantec de leagan

Dormi copilul mamii, nani, nani,

a plecat si ultimul lastun.

Ruginira plopii si tufanii

si din temnita ce-i surpa anii

nu s-a mai intors taticul bun.

Dormi copilul mamii, toamna plange

dezgolindu-si umarul ranit.

Cade frunza, cade si se frange,

orice frunza-i lacrima de sange

si taticul nu a mai venit.

Nani, nani, maini de crin plapande,

La ferestra pasari plang si ploi.

Lupii beznelor ranjesc la pande,

Tara-i toata temnite flamande

si taticu-i dus de langa noi.

Nani, nani, tata nu mai vine,

maica sta cu sufletul rapus.

Cine sa-ti mai spuie basmul, cine

sa-ti sarute pleoapele senine?

Maica plange si taticu-i dus.

L-au svarlit in temnita dusmanii

pentru sfanta-i lege din strabuni.

Or sa-i ninga peste tample anii,

sa cresti mare, puiul mamii, nani,

Neamul si parintii sa-ti razbuni.

Continuare»

6 Comentarii »

Evocare Constantin (Dinu) Pillat

“El a spus ca daca ar putea scrie prin ce a trecut in detentie ar trebui sa fie un fel de Dostoievski. Primul lucru pe care a vrut sa-l citeasca dupa eliberare a fost romanul “Amintiri din casa mortilor” scris de Dostoievski. La final, i-a spus mamei: “Asta e apa de roze fata de ce am trait noi in puscarie”. (Monica Pillat despre tatal ei)

“A fost un nobil, un om capabil de a iesi din sine, din belsug înzestrat cu minunata capacitate de a admira si de a-i vedea pe oameni mai buni decât sunt. (…) Si câta discretie, câta delicatete si detasare, câta neîncetata propensiune spre iertare, întelegere, retinere numai a partilor bune dintr-o opera sau din caracterul unui ins. (…) Daca voi putea si-mi vei îngadui, îti voi mai scrie despre el, încercând sa-ti redau ceva din incomparabilul farmec, din nespusa fericire a unei prietenii pe care mi-a acordat-o ca pe un dar nepamântesc. Sa nu-l uitam. Sa nu-l uitati. Sa nu uitam“. (N. Steinhardt despre prietenul sau, Dinu Pillat)

• Continuare de la: Cronica prigoanei: 50 de ani de la PROCESUL INTELECTUALILOR (I)

… O evocare emotionanta la aceasta lansare a apartinut fiicei lui Constantin Pillat, D-na Monica Pillat.

Scriitorul a suferit enorm in inchisoare, trecand si prin tortura psihica – in timpul interogatoriilor auzea, in camera vecina, urletele unei femei despre care i s-a spus ca este chiar mama sa. Mai apoi, i s-a spus ca sotia si fiica sa a au murit din cauza lui. Dinu Pillat a trebuit sa traiasca toti anii inchisorii cu acest sentiment de vinovatie dus pana dincolo de limitele imaginatiei. D-na Monica Pillat a mai amintit de privirea de neuitat pe care o avea scriitorul la prima intalnire cu familia sa – o privire de om care se intorsese din Iad. Supravietuirea sa a fost posibila tot datorita credintei. Constantin Pillat nu a luat niciodata inchisoarea ca o nedreptate, ci ca o ispasire pentru pacatele sale…

Continuare»

13 Comentarii »

“De multe ori o rană gravă / E mai uşor de suportat/ Decât o vorbă plină de otravă/Care ucide în noi un gând curat. Doar aripile îngerilor buni/Pot fi aşa de albe şi uşoare/ Ca mâna-ntinsă în semn de împăcare/ Ce domoleşte în noi adânci furtuni”. (Parintele Atanasie, pentru: Biserica din casa)

“Cei mai mulţi oameni cred că cred… De unde ştiu asta? De la mine… (râde…) Şi eu am fost ani la rândul în poziţia asta… DAR, când vine o adiere mai puternică, se clatină… Continuare»

9 Comentarii »

“In munti citise Scriptura de mai multe ori si, avand o memorie fabuloasa, retinuse mult din ea. Acum se ruga zi si noapte de unul singur, oriunde s-ar fi aflat, orice ar fi facut si adesea a fost vazut cu chipul scaldat in lacrimi. Atunci era mai frumos ca oricand. Profilul ii parea sapat in marmura. Vazandu-l, un pictor, cuprins de emotie a spus: - Omul acesta e luminos la chip, straluceste, are o expresie care uimeste. Daca voi trai, ma voi stradui toata viata sa prind intr-un portret ceea ce vad in el”. (Ioan Ianolide despre viitorul parinte Marcu Dumitru)

Cuvant de folos al parintelui Arsenie Papacioc despre parintele Marcu Dumitru de la Manastirea Sihastria

sursa: crestinortodox.ro

Mai intai de toate cu parintele Marcu (Costica Dumitrescu) ne-am cunoscut in lupta. Ne-am imprietenit; ne-am imprietenit pentru ca eram cu mare placere intr-o jertfire, in jertfa, in lupta, care ne cerea cu orice chip sange. Era mai marisor decat mine cu vreo 2-3 ani insa in lupta, in incordarea aceasta a inimii pentru ideal nu mai conteaza varsta. Conteaza miscarea, eroismul, conteaza pozitia.

A fost foarte rezistent in suferinte. I se spunea Fachirul, nume pe care Securitatea de pe vremea aceea, in timpul lui Carol al II – lea, i l-a dat, pentru ca suferind, suferea cu o rabdare nemaipomenita, fara vaiete.

Ne-am incurajat in continuu; prin inchisori intalnindu-ne foarte rar pentru ca eram izolati. Eu eram la Zarca, el la fel; mai puteam comunica cate ceva prin morse, prin perete. Am avut cea mai frumoasa parere de om de jertfa despre Parintele Marcu fata de multi cu care eram obligati sa ne intalnim, sa traim, sa planuim. Nu era vorba de o negustorie in lupta. Nu era vorba de scopuri. Se jertfea fara discutie, avand in vedere marile idealuri ale omului, ale neamului, ale neamului nostru.

(…)

Am plecat la manastire dintr-o nebunie pentru Hristos. M-am calugarit cu multa ravna, ca daca nebunia pentru Hristos nu exista, nu poti sa rezisti. Aici te pierzi ca sa te poti regasi, in pozitie ingereasca. Nu la multa vreme a venit la manastire si Parintele Marcu la Slatina. Pe mine m-au arestat la Slatina, manastirea ctitorita de Alexandru Lapusneanu. M-au luat din biserica, unde slujeam, la doua noaptea, si m-au dus la Militia din Suceava. L-am auzit intr-o celula alaturata pe Parintele Marcu, era si el arestat. Continuare»

10 Comentarii »

“Unii l-au admirat, alţii l-au acuzat, dar foarte puţini l-au înţeles. Valeriu şoca prin conştiinţa păcatului, pe care îl mărturisea cu umilinţă la modul personal şi colectiv, într-o vreme în care noi, deşi eram creştini, nu aveam încă o adevărată viaţă duhovnicească. Orgoliul se ascundea în noi sub mantia tainică a „onoarei” şi a fost o luptă grea până când aşa-zisa „demnitate” şi „onoarea” s-au înduhovnicit, trecând prin baia curăţirii”.

Naşterea din nou

Să revenim însă la Aiud. Regimul penitenciar a fost dur, mancarea mizeră, izolarea grea, apa îngheţa în celulele noastre. Maiorul Magistrat ne teroriza. Nimeni, dar absolut nici o forţă din tară ori din lume nu ne-a sprijinit.

Atunci am descoperit duhovniceşte pe Hristos. Deşi am studiat mult, preocuparea de căpătâi era cea sufletească. Ne rugam mult, ne mărturiseam unii altora stările sufleteşti şi strădaniile de desăvârşire. Şi am ajuns la conştiinţa păcatului şi am plâns amar atât greşelile personale, cât şi păcatele colectivităţii. Am năzuit să trăim creştineşte, ştiind că până la moarte omul trebuie să îşi scruteze sufletul, dacă se află ori nu în Hristos.

Descoperirea creştinismului i-a însufleţit pe cei mai buni dintre noi, dar nu fără reacţii negative şi brutale, căci în rândul legionarilor erau multe curente şi dezbinări.

Cât despre mine, se poate crede că am ajuns la Hristos datorită suferinţei specifice condiţiei de izolare, dar adevărul este cu totul altul. Aspiraţiile mele de curăţie şi desăvârşire ascundeau în cugetul meu nişte păcate ale tinereţii care mă nemulţumeau şi pe care nu le puteam mărturisi, deşi erau lucruri prea obişnuite, îmi era ruşine de păcatul ascuns. Era deci în mine un contrast, un conflict între Dumnezeu în Care credeam şi omul păcătos care eram.

Lucrurile s-au agravat în ziua în care am suferit o mare înfrângere a orgoliului din mine, încât, ruşinându-mă de mine însumi, am putut să-mi spun: „sunt un ticălos!” şi am simţit nevoia să mă mărturisesc sincer în faţa tuturor, dintr-o sete de umilinţă fără de care simţeam că nu sunt în Dumnezeu, umilinţă pe care nu o avusesem până atunci. Astfel am ajuns la prima spovedanie adevărată, povăţuit fiind de un bun duhovnic şi sprijinit cu râvnă de un grup de prieteni cu care ne străduiam împreună în cele duhovniceşti.

Am început să descopăr comorile duhovniceşti ale Ortodoxiei şi m-am însufleţit. Se făcea lumină înlăuntrul meu. Am avut o perioadă de închidere în sine, când eram atent numai la mine. Eul meu murea sieşi şi via în Hristos. Atmosfera religioasă tainică, duhovnicească, era acum în mine. Am eliminat păcatele cu uşurinţă, deoarece năvălea în mine lumina. Virtutea nu era un principiu, ci lumină şi viaţă, era conturarea tot mai deplină a lui Hristos în mine.

Mă călăuzeam după Filocalie şi Sfânta Scriptură. Tot ce e frumos şi bun inunda sufletul meu. Eram uimit de prea multă frumuseţe. Regăseam lumea într-o nouă înfăţişare. Mă copleşeau bucuriile lăuntrice. Trăiam aievea, real, treptat şi tainic naşterea din nou. Continuare»

2 Comentarii »

• Nou! HOTNEWS: Comemorare Valeriu Gafencu INTERVIU/ Valentina si Nora Gafencu: N-am rupt niciodata legatura cu Valeriu si tata. Ii simtim mereu prezenti

Trăiesc flămând (Dor)

Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie,

Frumoasă ca un crin din Paradis,

Potirul florii e mereu deschis

Şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie;

Potirul florii e o-mpărăţie.

Când răii mă defaimă şi mă-njură

Şi-n clocot de mânie ura-şi varsă,

Potirul lacrimilor se revarsă

Şi-mi primeneşte sufletul de zgură,

Atunci Iisus de mine mult Se-ndură.

Continuare»

7 Comentarii »

O, Sfinte Valeriu, cunună a mucenicilor români din prigoana celui de-al douăzecilea veac, fii apărătorul nostru ceresc!

“Să nu ispitim, să nu ne trufim. Tot omul are o limită a suportabilului. Să ne ferească Dumnezeu să ajungem să nu mai putem suporta!… Port cu mine o imensă suferinţă, din care cu ajutorul lui Dumnezeu am ieşit curat. Experienţa trecutului ma face să fiu prevăzător. Acum încă nu este greu. Am mare credinţa şi nădejde, dar mă mişc cu înţelepciune, pentru a ajunge la tinta“.

Cititi, va rugam si:

• Valeriu Gafencu: O LUMINA!

• AVERTISMENTUL PROFETIC AL SFANTULUI INCHISORILOR, VALERIU GAFENCU: “Ateismul va fi invins, dar sa fiti atenti cu ce va fi inlocuit!”

La Galda

“Prin anii 1946-1947 am fost duşi să muncim la Galda, la o vie, bucurându-ne de un regim de lagăr, deci cu oarecare libertate. Munca era epuizantă, mâncarea insuficientă. Ţara se socializa.

Valeriu muncea şi se ruga. Muncea şi cânta. Muncea şi-L slăvea pe Dumnezeu. Se simţea legat sufleteşte de o fată pe care o iubise şi acum a avut prilejul să-i scrie. Fata era logodită şi urma să se căsătorească. Suferinţa lui a fost adâncă, dar s-a smuls din ea cu hotărârea de a se călugări.

Până atunci se pregătise pentru viaţă, chiar dacă luase învăţătură de la Sfinţii Părinţi. De acum el, feciorelnic, se logodea cu Hristos, spre a sluji desăvârşit lui Dumnezeu. Bucuria aceasta uriaşă a covârşit deplin durerea despărţirii. Iar pe fata aceea o va respecta, înţelegându-o, toată viaţa. Iată deci cât de mic este pragul între un mirean credincios şi un monah.

Il văd pe Valeriu la Galda, seara pe dealuri, cântând, culegand flori, unind albastrul ochilor săi cu albastrul cerurilor. Il vad ziua şi noaptea îngenuncheat în bisericuţă, rugându-se răpit in duh, cu mâinile împreunate precum copiii, cu ochii strălucind de bucurie. Il văd dăruindu-şi bucata de pâine unuia mai slab ca el. Il văd jucându-se cu copiii şi încercând să fie ca ei. Il văd adancit în sine, pregătindu-se de spovedanie. Il văd strălucind de bucurie după ce s-a împărtăşit. Il aud vorbind cu însufleţire tuturor celor care căutau cuvântul lui Dumnezeu. Il văd chinuindu-se să muncească şi să-şi facă norma. Il aud cântând colinde, pricesne ori propriile lui cântece. Era plin de dor sfânt. Purta în el ceva serafic, mai presus de fire şi era cel mai frumos om pe care l-am întâlnit.

Pentru unii însă era prilej de poticnire.

Intr-o noapte dormea afară şi un hoţ evadat din Aiud a venit sa-l prade, deşi avea numai vechituri şi zdrenţe. Valeriu s-a trezit, l-a întrebat ce vrea, l-a luat de mână ca pe un copil şi l-a dus la sef. Hoţul avea în cealaltă mână un cuţit ascuţit.

- Ce vrei să faci cu cuţitul? l-a întrebat şeful.

- Voiam să mă apăr dacă voi fi descoperit.

- Dar iată că ai fost prins şi nu l-ai folosit! De ce?

Hotul a răspuns că nu ştie ce s-a petrecut cu el, dar nici nu s-a gândit la cuţit în acele momente.

Altădată Valeriu făcea singur de pază în foişorul de lemn din vie când a fost atacat de răufăcători, care au tras asupra lui de la o distanţă mică. Insă gloanţele au trecut pe alături fără a-l atinge, pentru că încă nu sosise ceasul morţii lui.

In anul 1948 un politruc sovietic a venit în colonie să-l ia pe Valeriu în U.R.S.S. deoarece, fiind născut în Basarabia, era considerat cetăţean al lor. Valeriu însă a refuzat categoric.

- Acolo vei fi liber, i-a spus politrucul.

- Libertatea mea este în sufletul meu!

- Iţi vei putea face studiile.

- Le voi face, dacă va vrea Dumnezeu!

- La noi Biserica este liberă.

- Biserica este în sufletele oamenilor!

- Dar aici vei rămâne în temniţă!

- Temniţa sufletului meu mă înspăimântă!

- Deci nu te recunoşti ca cetăţean sovietic?

- Eu sunt un cetăţean român şi chiar îmi doresc să rămân în România.

- In curând şi România va aparţine Sovietelor!

- Viitorul este al lui Dumnezeu!

- Deci rămâi aici?

- Da!

Mai târziu politrucul s-a apropiat de el şi i-a spus cam în felul acesta:

- Admir inteligenţa dumitale, dar nu pot decât să te plâng, înţelege că sunteţi învinşi şi nu aveţi scăpare. Dacă vă veţi opune, veţi fi zdrobiţi. Şi noi ne-am opus şi azi jucăm în lanţ ca ursul. Dumneata crezi în Dumnezeu; şi eu aş vrea să am un Dumnezeu pentru care să înfrunt temniţa şi moartea, dar sufletul meu e gol, mintea mea e plină de lozinci, iar energia mea se epuizează în întregime pentru cauza comunistă. Nu avem nici o şansă. Hitler ne-a apărut ca un izbăvitor, dar a fost învins. Toţi care s-au aliat cu comunismul – şi aţi făcut-o şi voi, românii – sunt cu mult mai vinovaţi de cele ce se vor petrece decât noi, cei născuţi în U.R.S.S.! Am încredere într-un om ca dumneata. Te admir. Cred că te înţeleg şi sunt şi mai nefericit. Regret că nu cunosc şi eu creştinismul. Dar te asigur că vei rămâne în România!

- Domnule, i-a răspuns Valeriu, clipa asta este mare în viaţa mea. Mi-aţi dat aripi, căci dumneavoastră aveţi un suflet cu o forţă de credinţă uimitoare. Primiţi de la mine această cruciuliţa!

Şi Valeriu a luat de la gât cruciuliţa şi a dat-o rusului, cam era vădit emoţionat.

Aşa se face că Valeriu a rămas în ţară. Continuare»

2 Comentarii »

“Va rog mult sa-L urmati, sa-L slaviti si sa-L slujiti. Sunt fericit sa mor pentru Hristos. Lui ii datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveti de purtat o cruce grea si o misiune sfanta. In masura in care mi se va ingadui, de acolo de unde ma voi afla ma voi ruga pentru voi si voi fi alaturi de voi. Veti avea multe necazuri. Fiti tari in credinta, caci Hristos ii va birui pe toti vrajmasii. Indrazniti si rugati-va! Paziti neschimbat Adevarul, dar sa ocoliti fanatismul. Nebunia credintei este putere dumnezeiasca, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrata, lucida si profund umana. Sa-i iubiti si sa-i slujiti pe oameni. Au nevoie de ajutor, caci dusmani pradalnici cauta sa-i insele. Ateismul va fi invins, dar sa fiti atenti cu ce va fi inlocuit!”

• Despre profilul duhovnicesc al Marturisitorului Valeriu, cititi, va rugam: Valeriu Gafencu: O LUMINA!

• Acatistul Sf. Mucenic Valeriu Gafencu (audio) – descarcati

• ACATISTUL NOULUI MUCENIC VALERIU GAFENCU, SFÂNTUL ÎNCHISORILOR (text)
• Rugaciuni catre Sfantul Valeriu si pentru proslavirea noilor mucenici
• Canonul si Acatistul Marturisitorilor Romani din inchisori - Corul de maici al Man. Diaconesti (de la OrtodoxMedia)

Minunea Maicii Domnului

La Craciun era destul de inviorat. In noaptea cantarilor ingeresti a compus un minunat colind al detinutilor din Targu-Ocna. In patul de alaturi isi dadea sufletul arhimandritul G. [parintele martir Gherasim Iscu, n.n] Venise in stare grava de la Canal, unde fusese unul dintre stalpii rezistentei. In seara aceea a Nasterii Pruncului Iisus el a fost luat la cer. A plecat neclintit in credinta. Neavand cu ce-l imbraca, caci rufele sale erau ude de transpiratie, Valeriu i-a oferit hainele lui si a pastrat pentru sine pe ale parintelui.

- Acestea sunt hainele mele monahale! A zis el emotionat. Cu ele sa ma inmormantati! Continuare»

22 Comentarii »

(sursa foto: Ionut Trandafirescu)

“Reeducarea”

Este necesar să ne oprim puţin aici asupra noţiunii de „re-educare“, întrucât ea – ca şi alte noţiuni universal-valabile, cum ar fi „libertate”, „democraţie”, „justiţie”, „adevăr”, „om” - are, in contextul marxism-leninismului, un cu totul alt conţinut. Marxism-leninismul îl declară pe om dumnezeu. Natura, viata, societatea şi sufletul trebuie supuse legilor materialismului istoric.

Cei mai mari duşmani ai materialismului istoric sunt Dumnezeu şi sufletul. Aceştia trebuie distruşi în primul rând.

Repetăm, şi nu vom repeta niciodată îndeajuns, că dincolo de dominaţia economică, politică şi militară, comunismul urmăreşte dominaţia asupra sufletului. Sufletul trebuie distrus, pentru că nu poate fi supus.

Religia, arta, ştiinţa, ideile, idealurile, sentimentele, toate trebuie distruse şi înlocuite cu ideile, legile şi ştiinţa materialismului istoric. Rezultă astfel un om-monstru, un om-caricatură, un om-demon. Numai demonii şi oamenii, conştienţi de nimicnicia lor, se proclamă totuşi dumnezei. Prin urmare, educarea în spiritul materialismului istoric – adică „reeducarea” - este demonizarea omului, mutilarea sufletului, uciderea lui Dumnezeu, mecanicizarea conştiinţei, anularea personalităţii, dispariţia libertăţii, robia absolută, teleghidarea psihică, condiţionarea mentală pe bază de reflexe. Către acest fel de educaţie se tinde.

Din punct de vedere istoric, fenomenul reeducării se situează la apogeul raţionalismului, al autozeificării, al materialismului si al ateismului. Pornind de la Renaştere şi Umanism, trecând prin Revoluţia Franceză, s-a ajuns inevitabil la ştiinţifismul materialismului istoric şi de aici la reeducare. Reeducarea nu era posibilă dacă n-ar fi existat această orientare şi evoluţie istorică.

Explicaţia mai simpla a reeducării o dă pedagogia celebră a lui Macarenco. Acest pseudo-pedagog a fost un mare fariseu. El, ca orice umanist, îşi bazează educaţia pe blândeţe, convingere si libertate. Există însă un episod în cartea lui în care spune că, atunci când era director la şcoala de corecţie, i-a fost adus un copilandru de o răutate cumplită. Toate metodele lui de a-l linişti, de a-l îmblânzi, de a-l atrage, de a-l convinge au fost inutile, căci copilul nu a încetat să-l înjure şi să-l insulte.

Dar pedagogul Macarenco a fost angelic şi nu şi-a pierdut calmul şi răbdarea. Zâmbindu-i cu multă indulgenţă, seara l-a trimis pe copil la un dormitor comun. Şi, minune! – ne spune Macarenco, fără a lepăda masca ipocriziei. A doua zi, când l-a chemat la el pe copil, ce să vezi, să vezi şi să nu crezi, copilul era ca mielul, blând, supus şi docil.

Ei bine, la Piteşti am aflat ce se petrecuse cu acel copil reeducat de Macarenco, într-o noapte dormită între copiii reeducaţi. Căci Macarenco, adeptul lui Marx, consideră că reeducarea se face în colectivitate, şi nu de la pedagog la elevi.

După Marx, colectivitatea, datorită mediului, ajunge la conştiinţa de sine şi preia toate funcţiile autoguvernării sale, deci şi pe cea a reeducării. Ea exclude automat posibilitatea oricărei conştiinţe contrarevoluţionare, a oricărei atitudini contra sistemului. In această viziune s-au experimentat şcoli fără profesori, cu autoinstruire, autoeducare şi autoconducere colectivă. Până şi notele le acordă colectivitatea. Se consideră astfel că nu în om se produce cunoaşterea, ci între oameni, în colectivitate.

Noi credem că, dimpotrivă, adevărata cunoaştere se produce în om, iar conştiinţa nu este produsul mediului, ci e înnăscută şi se formează liber, în funcţie de aspiraţiile fiecăruia.

In încheiere Macarenco ne spune, plin de mulţumire, că nu a dat niciodată o palmă vreunui elev al său. Dar el a organizat teroarea colectivităţii prin otrăvirea elevilor lui şi transformarea lor în călăi – şi tocmai asta nu o mărturiseşte.

De dragul ideologiei, Macarenco este mincinos şi sadic, şi prin aceasta devine reprezentantul tipic al ipocriziei marxist-leniniste. El înfăţişează la scară mică un procedeu demonic pe care sistemul ateist tinde să-l generalizeze în întreaga societate omenească.

Reeducarea este aşadar un sistem aproape mecanic, bine pus la punct în laboratoare criminale, încât nu poate da greş. Scriem despre ea cu sentimentul că ne facem datoria faţă de oameni, dar şi cu teama că răspândim cea mai monstruoasă metodă de nimicire şi distrugere morală a individului. (…) Continuare»

7 Comentarii »