Chiar de-ar fi in stare protivnica pacii, robul lui Dumnezeu sa nu scada cu duhul

“Afla ca deseori vei simti suparare, pierdere de pacea sfanta, de singuratate si de libertate. Din framantarile tale se va ridica uneori un colb ce te va supara in aceasta calatorie ce vei face. Dumnezeu ingaduie aceasta pentru un mai mare bine al tau. Adu-ti aminte ca acesta e razboiul din care sfintii au luat cununile marilor plati. In orice turburare sa zica: 

“Domnul meu, vezi aici pe robul Tau, fie voia Ta. Stiu si marturisesc ca adevarul Cuvintelor Tale ramane totdeauna statornic, fagaduintele Tale sunt nemincinoase si in ele nadajduesc. Eu stau numai pentru Tine”.

Fericit e sufletul ce se aduce totdeauna Domnului in acest fel ori de cate ori e turburat. Daca acest razboi continua si nu poti uni atat de repede cum doresti dorinta ta cu a Lui Dumnezeu, nu te imputina cu duhul si nu te mahni, ci continua a te oferi si a te inchina. Astfel vei birui.

Vezi lupta data de Domnul in Gradina, ca umanul se intorcea spre Dansul si zicea: “Parinte, de este cu putinta treaca de la Mine acest pahar!” Dar indata se transforma. Ii punea sufletul in liniste si cu o vointa slaba si sloboda, zicea cu adanca umilinta: “Insa nu cum voiesc Eu, ci cum voiesti Tu” (Mt. 26, 39 ). Cand esti in vreo dificultate, nu pasi pana nu-ti inalti intai ochii la Hristos pe Cruce. Pe dansa vei vedea tainic scris cu litere mari ca si tu trebuie sa te rastignesti in acea greutate. Aplica-ti aceasta inchipuire. Suparat de iubirea de sine, nu scadea cu duhul si nu te desparti de Cruce, ci alearga la rugaciune pana-ti vei infrange vointa a nu dori decat ce voieste Dumnezeu.

Dupa ce pleci de la rugaciune, fiindca ai adunat acest rod, fii vesel. Daca nu ai ajuns la aceasta sufletul iti ramane flamand si fara hrana. Sileste-te ca sa nu locuiasca nimic in sufletul tau, decat Dumnezeu, fie chiar pentru putin timp. Nu te mahni si nu te amari pentru ceva. Nu-ti pune ochii la vicleniile si pildele rele ale celorlalti, ci fii asemenea unui copil mic, ce nu sufera nici una din aceste amaraciuni, ci trece peste toate voios.

Silinta diavolului de a turbura pacea sufletului nostru; Fuga de vicleniile si amagirile lui

Vrajmasul nostru, diavolul, obisnuieste a se bucura de amestecul si turburarea inimii, ca lupul de furtuna si vifor. De aceea cauta a ne sorbi de tot sufletele si a le departa de smerenie, a se apleca omul spre sine si vointa lui, a nu vedea lucrul darului dumnezeiesc [a nu dobandi harul Duhului Sfant, n.n.], numit inainte incepator, fara care nu poate cineva numi pe Domnul Iisus, dupa Pavel: “Nimeni nu poate numi pe Domnul Iisus decat in Duhul Sfant” (1 Cor. 12,3).

Desi, prin vointa noastra ne putem impotrivi acestui dar, totusi nu-l putem primi fara acest dar, incat, cine-l ia, e din pricina lui si cine ajunge a-l lua, nu mai face, nici nu mai poate face vreun lucru, fara acest dar dat cu prisosinta tuturor oamenilor.

Vrajmasul cauta si se sileste a pune pe fiecare sa se socoata mai ravnitor decat altul, ca ar putea primi mai bine darurile lui Dumnezeu. Deci, diavolul se sileste ca omul sa faca lucrurile bune cu mandrie, fara a-si recunoaste neputinta sa. De aceea trece cu gandul si defaima pe ceilalti ca nu fac cele bune pe care le face el.

Pentru aceasta, de nu vei lua bine seama si nu vei trece indata la alta stare, de a te rusina, smeri si defaima, cum am spus, te va face sa cazi in mandrie, ca fariseul, care se lauda cu virtutile lui si osandea pacatele oamenilor. Daca in acest fel iti va castiga vrajmasul vointa, te va stapani complet si te va arunca in tot felul de rautati. Atunci mare iti ve fi paguba si primejdia. De aceea Domnul ne-a poruncit sa priveghem si sa ne rugam: “Privegheati si va rugati ca sa nu cadeti in ispita“ (Mt. 26,40).

Trebuie luat bine seama a nu-ti rapi vrajmasul o comoara atat de mare – pacea si linistea sufletului. Caci utilizeaza toata puterea a-ti lua aceasta pace, a-ti face sufletul sa traiasca in necaz si turburare, unde stie ca este toata pierderea si paguba lui. Pentru ca daca un suflet este in pace face orice usor. Realizeaza multe si bune. Rabda de buna voie si usor, se impotriveste oricarei intamplari. Din contra, turburat si nelinistit cineva face putine lucruri si foarte imperfecte. Indata se ingreuiaza si apoi traeste in chin sterp.

De aceea, daca vrei sa biruiesti si sa nu-ti strice vrajmasul negutatoria, ia seama mai mult decat la orice a nu te lasa nici un minut suparat si necajit. Realitatea este alta: oricat ar patimi sufletul din lipsa de cucernicie si dulceata duhovniceasca, totusi poate face nenumarate lucruri bune, urmand numai rabdarea si ingaduinta a face bine dupa putere.

Ca sa intelegi mai bine aceasta si a nu ti se face acel bine pricina de vatamare si sa nu pierzi folosul ce ti-l acorda Dumnezeu, prin lipsa acestei cucernicii si evlavii, in capitolul urmator iti voi infatisa bunatatile rezultate din smerita ingaduinta dovedita in astfel de seceta a evlaviei, ca sa le stii si sa nu pierzi pacea cand te-ai afla in aceasta uscaciune a mintii si in amaraciunea inimii, atat din cauza saraciei inimii si a cucerniciei duhovnicesti cat si din cauza durerii provenita din orice ispita dinauntru si din ganduri rele”.

Legaturi:

• Sf. Nicodim Aghioritul, rusinarea celor care defaima asezamintele Sfintilor Parinti
• DIN VIATA CUVIOSULUI NICODIM AGHIORITUL (14 iulie) – de Sf. Ioan Iacob Hozevitul
• Sfântul Nicodim Aghioritul – La 200 de ani de la trecerea sa la Domnul
• Sfantul Nicodim Aghioritul (14 iulie): CUM SA LUPTAM IMPOTRIVA PATIMILOR TRUPESTI
• “Ochii văd, inima cere”. Cuvânt despre ce se cade a face cineva când va fi răpit cu ochii (Sf. Nicodim Aghioritul)
• Sf. Nicodim Aghioritul: ADEVARATA POCAINTA
• SF.NICODIM AGHIORITUL: Cum se vindeca cei ce pacatuiesc in nadejdea ca spovedindu-se si pocaindu-se vor fi iertati
• Sfantul Nicodim Aghioritul despre folosul spovedaniei dese si despre paza de pacat
• Un document ignorat de multi dintre teologii nostri “fani” Yannaras: COMUNICATUL SFINTEI CHINOTITE A MUNTELUI ATHOS IN APARAREA SFANTULUI NICODIM AGHIORITUL FATA DE DEFAIMARILE LUI CH. YANNARAS (1993)

Fara viata duhovniceasca roditoare, vom confunda duhul si lucrarile antihristice cu cele ale lui Hristos

IPS HIEROTHEOS VLACHOS: Antihristul şi Mirungerea

“Prin urmare, Păstorii Bisericii nu trebuie să vorbească doar despre Antihrist şi înainte-mergătorii lui, ci trebuie în primul rând şi în special să ajute creştinii să trăiască în aşa fel încât Harul Botezului şi al Mirungerii să fie activ, prin ţinerea poruncilor şi a învăţăturilor lui Hristos, prin punerea în practică într-o manieră ortodoxă a acestora în viaţa lor, prin pocăinţă şi prin rugăciunea înţelegătoare a inimii; pentru că în acest mod vor putea să distingă energiile lui Hristos de energiile Antihristului”.

de Mitropolitul Hierotheos (Vlachos) al Navpaktos şi Hagios Vlasios

Din când în când auzim vorbindu-se de venirea lui Antihrist şi de ceea ce va aduce el între oameni şi în lume. Într-adevăr, există unii care chiar ar şi determina perioada exacta în care ar apărea acesta.

Mulţi oameni ne întreabă despre acest subiect, dar răspunsurile se găsesc în Sfintele Scripturi şi în special în Epistolele Sfântului Ioan Evanghelistul, ale Sfântului Apostol Pavel, în Apocalipsa Sfântului Ioan şi în toată practica pastorală a Bisericii.

În continuare, aş dori doar să fac unele sugestii, mai ales despre cum să ne descurcăm în această situaţie.

1. În Prima sa Epistolă Sobornicească, Sfântul Ioan Evanghelistul vorbeşte despre venirea Antihristului şi de asemenea despre activitatea antihriştilor; într-adevăr, el scrie creştinilor că s-a apropiat ceasul.

Mai exact, el scrie:

“Copii, este ceasul de pe urmă, şi precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat; de aici cunoaştem noi că este ceasul de pe urmă”. (I Ioan 2:18).

Potrivit tâlcuirii Sfântului Nicodim Aghioritul, care foloseşte texte ale scriitorilor ecleziastici, în afară de Antihrist, care va veni spre sfârşitul lumii şi aproape de A Doua Venire a lui Hristos, există, de asemenea, mai mulţi antihrişti, care implementează deja lucrarea lui Antihrist, atât în vremea sa, cât şi în orice epocă, şi care “sunt înainte-mergători şi vestitori al celui ce este numit intrinsec, mai ales şi cu adevărat Antihrist”.

La fel cum au existat Profeţi înainte de venirea lui Hristos, aşa, înainte de venirea lui Antihrist, vor apărea de asemenea proprii lui înainte-mergători, falşii profeţi.

Astfel, potrivit interpretării multora, antihriştii sunt numiţi “necucernicii ereziarhi”, care susţin şi apără “învăţăturile profane ale lui Antihrist”.

Acesta este motivul pentru care Sfântul Ioan Evanghelistul, în versetul următor spune:

“Dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri, căci de-ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt toţi de-ai noştri, de aceea au ieşit” (I Ioan 2:19).

Aceştia au fost creştinii care au aflat adevărul revelat şi modul de viaţă îngeresc, dar, de vreme ce au fost înrobiţi de plăcerile senzuale, au fost incapabili să înţeleagă “măreţia bunătăţilor cereşti, frumuseţea lumii noetice şi fericirea şi bucuria inefabilă a veacurilor ce vor veni”, potrivit Sfântului Nicodim Aghioritul.

Prin urmare, ei s-au întors la o viaţă de apostazie “şi nu au dorit să devină următori ai vieţii pure în Hristos”.

În consecinţă, înainte de venirea Antihristului, se vor manifesta mergătorii lui înainte: adică diferiţii eretici, dar şi acei creştini care, în loc să trăiască viaţa întru Hristos cu inimă curată şi credinţă adevărată în minte, traiesc în patimi şi slăbiciuni, fără rugăciune lăuntrică sau credinţă adevărată în Dumnezeu.

2. Totuşi, Sfântul Ioan Evanghelistul nu se mărgineşte la a vorbi doar despre Antihrist şi mergătorii lui înainte, ci şi despre cum să ne confruntăm cu Antihrist şi premergătorii lui. Acesta este motivul pentru care scrie imediat după rândurile anterioare: “Iar voi, ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate” (I Ioan 2:20).

Cu alte cuvinte, creştinii au primit ungere de la Dumnezeu şi ştiu cum să distingă energiile Antihristului de energiile lui Hristos. Aceasta nu vine din citirea cărţilor, ci prin ungerea care există în inimă şi care ne învaţă.

Sfântul Nicodim Aghioritul, explicând din nou ce este această ungere, scrie:

“adică aţi primit Harul şi puterea Sfântului Duh în inimile voastre de la Domnul Hristos, cel Sfânt între Sfinţi”.

Şi mai departe, referindu-se la modul în care cineva primeşte Sfântul Duh, scrie:

“Creştinii primesc Harul şi puterea Sfântului Duh prin Sfântul Botez, şi într-adevăr prin ungerea cu Sfântul Mir, şi poate acesta este motivul pentru care Harul Sfântului Duh este numit ungere şi pecetluire, având acelaşi nume ca şi ungerea şi pecetluirea cu Sfântul Mir; din acest motiv atunci când preotul îi unge pe creştini cu el, încheie cu aceste cuvinte: ‘pecetea darului Sfântului Duh’”.

Ungerea Sfântului Duh este pecetea Sfântului Duh care are loc în timpul Tainei Mirungerii cu Sfântul Mir, în aceeaşi zi cu Botezul nostru.

În continuare, în acelaşi capitol, Sfântul Ioan Evanghelistul afirmă încă o data că sfânta ungere primită de un creştin la Sfântul Botez îl învaţă să distingă între adevăr şi minciună.

El scrie:

“Cât despre voi, ungerea pe care aţi luat-o de la El rămâne întru voi şi n-aveţi trebuinţă ca să vă înveţe cineva, ci precum ungerea Lui vă învaţă despre toate, şi adevărat este şi nu este minciună, rămâneţi întru El, aşa cum v-a învăţat” (I Ioan 2:27).

Potrivit interpretării Sfântului Nicodim, care foloseşte texte ale Părinţilor şi scriitorilor Bisericii, ungerea pe care omul a primit-o este Harul Sfântului Duh, care sălăşluieşte în inima creştinilor, iar potrivit cuvintelor Sfântului Ioan Evanghelistul, creştinii sunt îndrumaţi “să rămână neschimbaţi şi nestricăcioşi pentru totdeauna în Sfântul Duh, în dragoste şi credinţă adevărate”.

Şi, aşa cum îi este obiceiul, Sfântul Nicodim scrie: “cum şi în ce fel” rămâne omul neschimbător cu privire la darul Sfântului Duh? Aceasta se întâmplă atunci când omul rămâne ferm asupra învăţăturilor teologice şi ale Iconomiei Întrupării, nu doar raţional, dar şi existenţial.

Prin urmare, oricine ar vorbi despre Antihrist şi mergătorii lui înainte ar trebui să facă referire la toate pasajele Sfântului Ioan Evanghelistul şi ar trebui să specifice mai ales ceea ce spune Sfântul Ioan despre modul în care trebuie să îi înfruntăm pe Antihrist şi pe înainte-mergătorii lui.

Creştinii disting adevăraţii profeţi de cei falşi şi pe Hristos de Antihrist doar prin activarea Mirungerii, pe care au primit-o de la Dumnezeu şi care lucrează în inimile lor.

3. Sfântul Apostol Pavel, de asemenea, vorbeşte despre ungerea Sfântului Duh, care este de asemenea numită pecete.

Mai precis, în Epistola [A Doua] Către Corinteni, acesta scrie:

“Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos, şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului, în inimile noastre” (II Corinteni 1:21-22).

Aici apare cel mai clar faptul că Dumnezeu este Cel Care acordă Mirungerea creştinilor. El este Cel care ne miruieşte. Miruirea este identificată cu pecetluirea, iar aceasta este făcută de Dumnezeu, Care ne dă arvuna Duhului în inimile noastre.

Dacă cineva ar examina alte pasaje similare ale Sfântului Apostolul Pavel pentru a descoperi înţelesul arvunei Duhului şi ce înseamnă pentru cineva să cânte imnuri şi cântece duhovniceşti în inima sa, atunci el va înţelege că această ungere şi pecetluire este rugăciunea cu înţelegere a inimii, care este expresia dragostei pe care omul o simte pentru Dumnezeu.

Numele lui Hristos a fost înscris în persoana care a primit pecetea Sfântului Duh.

Sfântul Ioan Evanghelistul menţionează acest subiect în Apocalipsă:

“Şi am văzut un alt înger care se ridica de la Răsăritul Soarelui şi avea pecetea Viului Dumnezeu. Îngerul a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri, cărora li s-a dat să vatăme pământul şi marea, Zicând: Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce nu vom pecetlui, pe frunţile lor, pe robii Dumnezeului nostru. Şi am auzit numărul celor pecetluiţi: o sută patruzeci şi patru de mii de pecetluiţi, din toate seminţiile fiilor lui Israel” (Αpocalipsa 7:2-4).

Este lipsit de ambiguitate faptul că Îngerul care avea “pecetea Viului Dumnezeu” a pecetluit robii lui Dumnezeu pe frunţile lor.

Un pasaj similar se găseşte într-un alt capitol al Apocalipsei:

“Şi m-am uitat şi iată Mielul stătea pe muntele Sion şi cu El o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau numele Lui şi numele Tatălui Lui, scris pe frunţile lor” (Apocalipsa 14:1).

Cu alte cuvinte, cei mântuiţi, care stăteau cu Mielul – Hristos –, aveau Numele lui Hristos şi al Tatălui Său scrise pe frunţile lor.

Şi, precum spune apoi textul, ei au cântat o “cântare nouă” înaintea tronului lui Dumnezeu, al cărei conţinut doar ei îl ştiau.

Prin urmare, pecetluirea creştinilor cu Numele lui Hristos şi al Tatălui Lui este legată de “cântarea nouă”; adică rugăciunea minţii, ce este necunoscută oamenilor care nu au experimentat această stare.

4. Toate acestea înseamnă că, odată cu Taina Sfintei Mirungeri, care este legată de Taina Sfântului Botez, am primit darul Sfântului Duh în inimile noastre, prin pecetluirea mădularelor trupului nostru, atunci când preotul spune: “pecetea darului Sfântului Duh. Amin”.

Această miruire în inimă acţionează ca o iluminare a minţii: precum inspiraţia, dragostea de Dumnezeu, rugăciunea, nădejdea în viaţa veşnică şi precum arvuna Duhului.

Mărturisirea dată de mucenici şi martiriul care urmează este activarea Sfintei Mirungeri, prin care mucenicul îl vede pe Dumnezeu; acesta este motivul pentru care martiriul Sfinţilor nu este o chestiune simplă precum un proces raţional, exuberanţă sentimentală sau o acţiune nesăbuită, ci este o roadă a vederii lui Dumnezeu şi a îndumnezeirii.

Totuşi, atunci când comitem un păcat, ungerea din adâncurile inimilor noastre este [re]activată prin pocăinţă. Cu alte cuvinte, pocăinţa, care este exprimată ca o înclinare spre a ne schimba viaţa, ca dragoste de Dumnezeu şi ca rugăciune, este activarea Harului Sfintei Mirungeri. În plus, această ungere este activată de rugăciunea minţii în inimă, care este “cântarea cea nouă” ce este intonat de cei care sunt regeneraţi de Sfântul Duh.

Totuşi, atunci când o persoană îl neagă pe Hristos, se depărtează de Biserica Ortodoxă şi adoptă o confesiune sau religie eretică, aceasta pierde acest dar. Iar atunci când se întoarce în Biserica Ortodoxă trebuie să primească din nou ungerea Sfântului Duh prin Taina Mirungerii.

Prin urmare, Păstorii Bisericii nu trebuie să vorbească doar despre Antihrist şi mergătorii lui înainte, dar trebuie în primul rând şi în special să ajute creştinii să trăiască în aşa fel încât Harul Botezului şi al Mirungerii să fie activ, prin ţinerea poruncilor şi a învăţăturilor lui Hristos, prin punerea în practică într-o manieră ortodoxă a acestora în viaţa lor, prin pocăinţă şi prin rugăciunea înţelegătoare a inimii; pentru că în acest mod vor putea să distingă energiile lui Hristos de energiile Antihristului.

Altfel, aceştia vor confunda energiile necreate cu cele create şi, ceea ce este mai grav, vor privi energiile lui Antihrist ca energii ale lui Hristos, şi invers.

Aceasta înseamnă purtarea de grijă pastorală Ortodoxă. Şi esenţa ei este ceea ce numim Tradiţie Isihastă.

* * *

Toţi cei care s-au învrednicit de ungerea inimilor lor de către Sfântul Duh — adică scrierea Numelui Mielului Apocalipsei şi a Tatălui Lui în inimile lor — vor scăpa de pecetluirea Fiarei Apocalipsei şi a tatălui ei, precum vor scăpa şi de mergătorii lor înainte.

Aceasta este esenţa purtării de grijă pastorale Ortodoxe, care este legată de Tradiţia Isihastă a Bisericii.

Acesta este motivul pentru care este de mare importanţă păstrarea monahismului ortodox. Orice alterare a spiritului monahismului ortodox ajută înainte-mergătorii lui Antihrist să îşi facă bine treaba şi să îi înşele pe oameni.

(Sursa: Ἐκκλησιαστικὴ Παρέμβαση, Navpaktos, Nr. 122 (iunie 2006), pag. 1 şi 8; Ὀρθόδοξος Τύπος, Nr. 1654 (4 august 2006), pag. 3 şi 4).

Legaturi:

Parintele Adrian Fageteanu:

Biserica nu-i recunoaste ca mucenici pe cei care braveaza si isi primejduiesc de moarte vietile

“(…) Cel mai simplu este să nu bravezi. Să nu faci ca Petru: „Dacă toţi Te vor părăsi, eu nu”. Prima dată a sporit numărul creştinilor în Antiohia Mare, atunci s-au numit „cristianii”. Pe urmă, în Miazănoapte, când Imperiul Roman de Răsărit a avut în Miazănoapte conducerea. În Apus nu propovăduirea a sporit numărul creştinilor, cât exemplu martirilor. Fiindcă în martiri a fost sămânţa creştinismului.

În Sud, pentru că Imperiul Roman cucerise demult Sudul, nu-i mai interesa ce se întâmplă acolo.Şi atunci creştinii s-au înmulţit fără prigoană. Dar ei şi-au spus: “noi n-avem nici un mucenic”, au bravat, s-au dus singuri la Roma să declare că-s creştini, iar Biserica din Răsărit, care conducea atunci toată creştinătatea, nu numai că nu i-a recunoscut ca martiri, dar i-a excomunicat pentru bravadă. S-au dus la sinucidere. Nu i-a prigonit nimeni!Deci nu bravăm la rugăciune, dar nici nu ne lepădăm de rugăciune. Şi n-avem voie să spunem ca Petru: „Dacă toţi Te vor părăsi, eu nu”, ci „Doamne, ajută-mă, învaţă-mă, înţelepţeşte-mă, luminează-mă, întăreşte-mă, să nu Te părăsesc!”. (sursa)

Vezi si:

• Parintele Adrian Fageteanu: CINE BRAVEAZA GRESESTE!

***

Sa nu indraznim sa ne dam chinurilor fara socoteala, din minte usoara

“Un oarecare din Frigia, anume Tuint, vazand fiarele si infricosata torturare, s-a temut si a cazut din mantuirea sa. De aici este aratat ca el nu cu socoteala, nici cu inima dreapta, ci din minte usoara, ca si cum s-ar goni de un grabnic vant, a mers la judecata paganeasca si a indraznit a se da la chinuire. Astfel s-a facut altora pilda ca la un lucru atat de mare sa nu indrazneasca a se da chinuirii, fara socoteala. Policarp, auzind de acele chinuri si stiind ca poporul elin cel necredincios priveste spre chinuirea altor mucenici, striga asupra judecatorului: “Cauta pe Policarp si sa pierzi pe cei fara de Dumnezeu”. Policarp, auzind de aceasta, desi voia sa ramana in cetatea Smirnei pana ce va fi prins, acum, fiind rugat de crestini, a iesit din cetate si s-a ascuns intr-un sat si se ruga ziua si noaptea pentru pacea Bisericii, dupa obiceiul sau”.

(Viata integrala a Sfantului Mc. Policarp)

***

Canonul 9 al Sf. Martir Petru al Alexandriei: SFAT PENTRU CEI CE CAUTĂ ISPITA

“Şi în privinţa celor ce ca treziţi din somn au sărit în lupta cea aducătoare de chinuri şi care va avea loc în viitor, şi care îşi pricinuiesc loruşi ispită de a se lupta cu marea şi cu multe valuri, dar care mai ales împotriva fraţilor aprind jăratecul păcătoşilor, cu aceştia încă trebuie să se comunice, deoarece în numele lui Hristos au venit la aceasta, deşi nu iau aminte la cuvintele Lui, care învaţă: „Rugaţi-vă să nu intraţi în ispită”, şi care iarăşi zice către Tatăl în rugăciune: „Şi nu ne duce în ispită, ci ne mântuieste de cel viclean“ (Luca 11, 4); şi poate că aceia nici nu ştiu că însuşi Stăpânul şi învăţătorul nostru de multe ori i-a evitat pe cei ce voiau a-L instiga, şi că uneori pleca într-un ţinut aproape de pustie (Ioan 11, 54), şi că atunci când s-a apropiat vremea patimii Lui nu s-a predat, ci a aşteptat până ce au venit asupra Lui cu săbii şi cu furci; atunci zise către ei: „Ca la un tâlhar aţi ieşit, cu săbii şi cu furci să mă prindeţi” (Mc. 14, 48), care l-au şi dat pe El, zice, lui Pilat; dar celor ce întru asemănarea Lui şi după scopul Lui au umblat, au pătimit, aducându-şi aminte de cuvintele Lui dumnezeieşti, prin care ne ajută pe noi în prigoane, zice: „Luaţi aminte de voi, că vă vor da pe voi la adunări şi în sinagogile lor vă vor bate pe voi”; „şi vă vor da” a zis, iar nu: „predaţi-vă singuri pe voi”.„Şi vă vor duce, zice, înaintea dregătorilor şi împăraţilor pentru numele Meu” (Lc. 11, 12), „dar să nu vă duceţi înşivă; fiindcă el voieşte ca şi noi, persecutaţi fiind pentru numele Lui, să pribegim din loc în loc”; precum iarăşi îl auzim că zice: „Şi dacă vă alungă pe voi din cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă” (Mt. 10, 23); căci El nu voieşte să ne ducem singuri către scutierii şi lăncierii diavolului, ca să nu ne facem lor pricinuitori şi de mai multe morţi, ca şi cum i-am sili pe aceştia să se sălbăticească şi mai tare şi să săvârşească deplin faptele de moarte aducătoare, ci dimpotrivă, El voieşte să aşteptăm şi să avem grijă de noi, să priveghem şi să ne rugăm ca să nu intrăm în ispită (Mt. 26,41). Astfel, Ştefan, cel dintâi care a primit martiriul pe urmele Lui, târât fiind în Ierusalim de cei fără de lege şi adus fiind in sinedriu, a fost împroşcat cu pietre, în numele lui Hristos, s-a slăvit rugându-se şi zicând: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (F. Ap. 7, 60); astfel şi lui Iacob al doilea, prins fiind de Irod, cu sabia i s-a tăiat capul; astfel şi lui Petru, cel mai ales dintre apostoli, de multe ori fiind prins şi închis şi necinstit, mai pe urmă s-a răstignit în Roma; de asemenea şi preavestitului Pavel, fiind predat de multe ori, şi primejduit pană la moarte, şi mult nevoindu-se, şi întru multe prigoane şi necazuri lăudându-se, şi lui întru aceeaşi cetate i s-a tăiat capul cu sabia, care întru cele ce s-a lăudat a isprăvit; şi că în Damasc s-a slobozit cu coşniţa noaptea peste zid şi a scăpat din mâinile celui ce căuta să-l prindă. Căci cea dintâi ţintă a lor a fost să binevestească si să înveţe cuvântul lui Dumnezeu, întru care întărind pe fraţi ca să rămână în credinţă; ziceau ei şi că prin multe necazuri trebuie să intrăm noi întru împărăţia lui Dumnezeu (F. Ap. 14,22); căci ei nu căutau folosul lor, ci al multora, ca să se mântuiască (I Cor. 10, 33). Şi sunt multe încă de a le spune lor în privinţa aceasta, pentru ca să lucreze în chip cuvenit, dar, precum zice Apostolul, nu ne ajunge vremea aspune (Evr. 11, 32)”.

(Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca – Canoanele Bisericii Ortodoxe - Editura Institutului Bibilic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române)

***

Sf. Nicodim Aghioritul: Amagirea folosita de diavol contra celor ce socot ca merg spre desavarsire

Cand vrajmasul nu poate birui nici pe cei ce au fost robiti de pacat, nici pe cei ce lupta a se elibera de el, cum am spus, mai sus, alearga la cei imbunatatiti duhovniceste, lupta impotriva lor cu mult mestesug, facandu-i a uita de inamicul lor care-i langa dansii, ii ataca cu mare violenta si ii hraneste. Ei isi inchipuie lucruri peste puterea lor mai inainte de a ajunge la desavarsire. Din aceasta ia nastere neglijenta de ranile primite. Socotind aceste pofte si hotarari ale savarsirii ceva deja realizat se mandresc in diferite chipuri. De aceea nu voiesc a suferi nici cel mai mic obstacol ori cuvant, ci isi petrec timpul cu multe si lungi reflexiuni crezand ca gandirea lor e sigura. Si atunci sufera mari tulburari pentru iubirea lui Dumnezeu. Si fiindca atunci cand isi fac aceste inchipuiri nu simt nici o suparare si impotrivire in trupul lor se socotesc a fi pe treapta celor desavarsiti, care sufera mari amaraciuni. Nu-si dau seama ca una sunt cuvintele si hotararile, alta lucrurile si faptele. De aceea nu lua vreodata hotararile tale drept fapte si realizari, chiar de ai fi deprins in virtuti de catva timp cu metode foarte potrivite.

Fii smerit, teme-te de tine si de neputinta ta.

Nadajduieste numai in Dumnezeu, alearga la El cu dese rugaciuni sa te intareasca si sa te apere de primejdii, dar mai ales de orice prezumtie si nadejde in tine.

(…) sa ne rugam a nu cadea in ispita, flindca El zice: “Si nu ne duce in ispita” (Mt. 6, 13), si iarasi: “Rugati-va sa nu cadeti in ispita” (Lc. 22, 40) si talcuind aceasta Teofilact al Bulgariei zice ca e un lucru demonic si orgolios a se arunca cineva in ispite. Deci se cade a ne ruga si inainte de ispita ca sa nu cadem, si dupa ce vom cadea ca s-o biruim. “Dar nu se cade a ne inputina cu duhul, a carti, a ne intrista si a ne mahni, cand ni se intampla ispite si necazuri de multe feluri ci sa multumim si sa ne bucuram”, cum ne porunceste Sf. Iacov, fratele Domnului: “Nu vedeti decat o pricina de bucurie, fratilor, cand veti cadea in multe feluri de ispite, stiind ca ispita credintei voastre produce rabdarea, credinta si dragostea ce o avem catre Dumnezeu, dupa cum focul lamureste aurul in cuptor”. (sursa)

Legaturi:

• Sa ne reamintim duhul adevaratei marturisiri si care trebuie sa ne fie cautarea primordiala – ESENTIAL!
• Iara si iara… PERFUZII VITALE PENTRU INCERCARILE VREMURILOR
• Lepădarea lui Petru sau De ce cade omul?
• SA INCEPEM SA NE PREGATIM… CUM SI PENTRU CE?
• Parintele marturisitor Adrian Fageteanu intareste cugetele indoielnice: “AM AVUT SI VOM AVEA, CU MILA LUI DUMNEZEU, MEREU EPISCOPI VREDNICI”!

***

• AU CUVANTUL CITITORII (1): ALIN-7: Un pelerinaj virtual prin blogosfera ortodoxă, în 10 paşi
• Parintele Mihail Stanciu – CUVANT DE LAMURIRE IN CHESTIUNEA ACTELOR BIOMETRICE SI DE AVERTIZARE CU PRIVIRE LA BRAVADA “LUPTATORILOR ANTI-SISTEM”
• Parintele Metodie de la Optina despre actele cu cip si lucrarea “tainei faradelegii”: “ORICINE TRAIESTE IN PACAT ARE DEJA SEMNUL LUI ANTIHRIST PE FRUNTE SI PE MANA DREAPTA, CHIAR DACA REFUZA DOCUMENTELE DE IDENTITATE”
• RASPUNSURI DE MARE FOLOS SI DE STRINGENTA ACTUALITATE DE LA DOI PARINTI DIN MAN. PUTNA: “Sa avem o atitudine echilibrata, duhovniceasca, sa luptam fara extremisme, exagerari si teribilisme! E NEVOIE DE SOBORNICITATE”

• Va sugeram sa cititi mai intai: Ce spuneau Cuviosul Paisie si alti mari parinti despre “teologul” Christos Yannaras, un faimos detractor al Sf. Nicodim Aghioritul, in voga si pe la noi…

Cititi si:

• Sf. Nicodim Aghioritul, rusinarea celor care defaima asezamintele Sfintilor Parinti
• DIN VIATA CUVIOSULUI NICODIM AGHIORITUL (14 iulie) – de Sf. Ioan Iacob Hozevitul
• Sfântul Nicodim Aghioritul – La 200 de ani de la trecerea sa la Domnul
• Sfantul Nicodim Aghioritul (14 iulie): CUM SA LUPTAM IMPOTRIVA PATIMILOR TRUPESTI

• “Ochii văd, inima cere”. Cuvânt despre ce se cade a face cineva când va fi răpit cu ochii (Sf. Nicodim Aghioritul)
• Leacul folosit de a nu ne supara de greselile si neputintele noastre
• Sf. Nicodim Aghioritul: ADEVARATA POCAINTA
• SF.NICODIM AGHIORITUL: Cum se vindeca cei ce pacatuiesc in nadejdea ca spovedindu-se si pocaindu-se vor fi iertati
• Sfantul Nicodim Aghioritul despre folosul spovedaniei dese si despre paza de pacat

• Troparul Sfantului Nicodim Aghioritul, praznuit astazi, 14 iulie:

Săltaţi şi vă veseliţi, popoare, că iată în prisosul bucuriei se arată astăzi pârga cea sfântă a Athosului, folositorul şi mângâietorul nostru, blândul Nicodim. Căci prin râvna cea după Hristos Biserica o a luminat, îndreptând cele stricate şi părăsite prin nebăgare de seamă şi trecerea cu vederea, iar acum înaintea Sfintei Treimi neîncetat se roagă pentru sufletele noastre.

***

Declaratia Athosului vs. Ch. Yannaras

Comunicat al Sfintei Comunitati a Sfantului Munte
Respingere a tezelor eronate ale dlui Christos Yannaras
despre cel intre Sfinti Parintele nostru Nicodim Aghioritul[1]

“Sfanta noastra Comunitate a luat cunostinta cu negraita intristare si strangere de inima de cele scrise impotriva Sfantului si de-Dumnezeu-Purtatorului Parintele nostru Nicodim Aghioritul de dl. profesor Christos Yannaras in cartea sa Ortodoxie si Occident in Grecia moderna, in care il prezinta pe acest mare si neratacit dascal al Bisericii drept un ratacit, prizonier al duhului occidental, responsabil de o „viguroasa alienare a evlaviei bisericesti” si de secularizarea poporului nostru ca reactie la mentalitatea juridista a Exomologhitarion-ului si Pidalion-ului sau, mentalitate care „s-a extins rapid ca o maladie contagioasa in practica pastorala a Bisericii Greciei”.

Faptul cel mai trist e acela ca impreuna cu Sfantul Nicodim el considera ratacita si Biserica noastra care l-a primit si proclamat ca sfant al ei, dupa cum se sugereaza si in aceste randuri scrise de el:

“Dar institutionalizarea alienarii n-a lipsit nici in Rasarit, cum sta marturie, intre alte simptome, si recunoasterea si consacrarea oficiala a operei Sfantului Nicodim”.

Pentru ca aceste puncte de vedere provoaca confuzie in multi care nu cunosc in profunzime teologia Sfantului Nicodim, si mai cu seama in cei neintariti in credinta, ca urmare a stricaciunii lor sufletesti, dar si pentru ca Sfantul Nicodim reprezinta mandria monahismului aghioritic si, potrivit adormitului in Domnul gheron Gavriil Dionisiatul, cel dintai „Batran [gheron, staret] si Povatuitor al nostru in viata monahala”, simtim nevoia sa ne indreptam spre dl Yannaras cu dragoste si sa-l indemnam sa-si revoce aceste opinii ale lui care intristeaza Parintii ce se nevoiesc aici din dragoste de Dumnezeu, ca si pe multi alti crestini evlaviosi (care se hranesc cu traditiile evlavioase ale Sfantului Munte) si ajung in opozitie cu constiinta Bisericii care dintotdeauna l-a cinstit pe Sfantul Nicodim ca pe un Dascal al ei neratacit si de-Dumnezeu-purtator.

Nu e posibil ca in prezentul comunicat sa respingem una cate una judecatile dlui Ch. Yannaras cu privire la Sfantul Nicodim, lucru care revine altor frati care au timpul si seriozitatea teologica necesara. Am citit deja cu multa satisfactie articolele recent scrise intru respingerea tezelor antiortodoxe ale dlui Yannaras de catre cunoscutul teolog ortodox, preotul Vasilios Voloudakis. Intentia noastra nu este sa ne judecam cu dl Yannaras, ci sa-i amintim cu iubire frateasca urmatoarele:

1. Nu e corect ca pornind de la anumite fraze sau extrase ale Sfantului sa se traga concluzii despre intreaga sa opera. Izoland fraze si extrase atat in Sfintele Scripturi, cat si in operele Sfintilor Parinti, le putem prezenta ca propovaduind un „Dumnezeu sadic si pedepsitor” si fiind „pietiste si eticiste”...

Sa ne aducem aminte, de exemplu, cateva extrase din invataturile Sfantului Cosma Etolianul, pornind de la ceea ce spune dl Yannaras ca „numai cu masura «Didahiilor» Sfantului Cosma Etolianul poate fi evidentiata diferenta hristoetheiei nicodimiene de hristotheia comuniunii Bisericii”. Recomandarile catre crestini facute atat de Sfantul Nicodim, cat si de Sfantul Cosma sa nu ia parte la glume sau jocuri, si celelalte declaratii asemanatoare trebuie intelese si interpretate in sensul in care si dumnezeiescul Ioan Hrisostom recomanda crestinilor sa nu mearga la teatre si la celelalte spectacole publice ale epocii lui, dat fiind la in teatrele epocii lui se prezentau pe scena multe privelisti imorale si anticrestine care provocau mare stricaciune sufleteasca in crestini. Cine nu stie ca pana si in vremurile din urma la serbarile laic „curate” au loc nu putine abateri morale, uneori chiar si crime?

De altfel, despre Sfantul Nicodim se poate spune ceea ce zice parintele Gheorghi Florovsky despre Sfantul Ioan Hrisostom, spunand ca „acesta era un profet al vietii crestine depline”. Ca si Sfantul Hrisostom, si Sfantul Nicodim a vrut ca crestinii sa traiasca viata in Hristos nu cu jumatati de masura, ci in integralitatea ei, si prin aceasta i-a indreptat pe crestini. De aceea e justificata pretentia de de la crestini ca acestia sa evite si manifestarile care, desi in sine sunt nepacatoase, sunt totusi insotite de abateri care impiedica viata in Hristos.

2. Pretuind intreaga opera a Sfantului nostru [Nicodim] si multele lui texte ascetice si insufletite de iubirea dumnezeiasca, zelul lui pentru rugaciunea curata, impunerea de catre el a marilor figuri patristice cum au fost Sfantul Simeon Noul Teolog si Sfantul Grigorie Palama, care in epoca lor nu erau larg cunoscuti sau acceptati, talcuirile sale facute in duh patristic la texte liturgice si agiografice, de-Dumnezeu insuflatele sale compozitii de sfinte slujbe liturgice, ca si cuvintele de lauda scrise la Parintii din Athos si la neomartiri, si, inainte de toate, editarea Filocaliei care a lasat o pecete de nesters pe drumul ulterior al Ortodoxiei, il consideram pe Sfantul Nicodim ca pe o adevarata figura patristica, cea mai mare de la Sfantul Grigorie Palama pana astazi. Daca, din ratiuni istorice, in opera sa s-au infiltrat pe neobservate si unele expresii particulare amintind de teologia occidentala, acestea nu ating nicidecum perspectiva si linia in general ortodoxa a operei lui, si ele nu trebuie privite izolat, ci in relatie cu intreaga sa opera.

Nu numai ca Sfantul Nicodim n-a contribuit la o „juridizare” si „secularizare” a plinatatii Bisericii, ci dimpotriva, el a contribuit la calauzirea ei dreapta spre evlavia autentica si patristica, drept pentru care a si fost dupa vrednicie proclamat Sfant si Dascal al ei.

Ca si toti de-Dumnezeu-purtatorii nostri Parinti, Sfantul Nicodim se afla la mijloc intre doua extreme: intre juridizarea Evangheliei si antinomism, intre ateism si permisivitatea morala, care amandoua indeparteaza pe crestin de viata in Hristos.

Faptul ca acum Sfantul Nicodim e considerat „legalist” si „juridist” pentru ca nu este anomist si antianomist, nu-l culpabilizeaza pe el, ci pe aceia care-l rastalmacesc si interpreteaza fals. Sa ne aducem aminte ca aceasta era si invatatura Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos Care n-a desfiintat legea, ci a talcuit-o corect si a implinit-o prin legea desavarsita a iubirii. Asa au invatat si Sfintii Apostoli. S-a observat corect ca dumnezeiescul Pavel a scris Epistola sa catre Galateni ca sa infrunte nu numai pe eticisti, ci si o factiune de antinomisti care, rastalmacind predica lui despre libertatea in Hristos, au ajuns la libertinaj moral. Sa ne aducem aminte de cuvantul Apostolului:

„Caci ati fost chemati la libertate, fratilor, numai sa nu faceti libertatea in prilej pentru trup, ci in iubire slujiti unii altora. Caci toata legea se plineste intr-un singur cuvant, sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti… Zic, dar, in Duhul sa umblati si sa nu savarsiti pofta trupului” (Gal 5, 13-14.16).

Zice insa si Sfantul Ioan Hrisostom:

„Dar nu este numai rascumpararea, ci impreuna cu rascumpararea e si legea, ca sa aratam vietuire vrednica de har”. (PG 55, 289).

3. In acest spirit trebuie evaluat si Pidalion-ul pe care constiinta Bisericii l-a primit ca pe un ajutor foarte folositor pentru exercitarea pastoririi ortodoxe.

Cei ce au exercitat si exercita lucrarea pastorala a Bisericii, si mai cu seama episcopii si duhovnicii ei, au Pidalion-ul drept o calauza si sfatuitor al lor pentru exercitarea pastoririi lor in acord cu spiritul teocentric al Bisericii, asa cum il exprima Sfintele Canoane. Fara Sfintele Canoane si Pidalion-ul sfant, care o talcuieste corect, pastorirea Bisericii risca sa devina antropocentrica si sa cada intr-una din cele doua extreme: fie in eticism si juridism, fie in anomism si respingerea moralei lui Hristos. Sfantul Pidalion ajuta si calauzeste pe pastorii Bisericii ca sa-i aduca pe credinciosi la autenticul etos eclezial si euharistic.

Poate ca acest lucru nu e usor de inteles de teologii care n-au raspunderea calauzirii pastorale a sufletelor pentru care a murit Hristos.

In nici un caz insa Sfantul Pidalion nu reprezinta, cum crede dl Yannaras, o „codificare” a Sfintelor Canoane dupa model occidental, ci o adunare si o interpretare corecta a lor spre usurarea lucrarii pastorilor Bisericii in vederea unei exercitari responsabile a pastoririi lor.

4. Sfantul Nicodim este judecat apoi pentru traducerea de catre el a doua lucrari romano-catolice.

Noi, dimpotriva, consideram lucrarea aceasta a lui ca evidentiind libertatea ce caracteriza pe Sfantul Nicodim. Desi el insusi era un antilatin infocat, mergand pana acolo incat sa caracterizeze botezul latinilor drept „miasma”, atunci cand a gasit ceva folositor la apuseni nu s-a dat in laturi sa se foloseasca de el, dupa ce in prealabil a curatit acest lucru de elementele neortodoxe si l-a facut ortodox.

E caracteristic faptul ca un alt luminator al Bisericii noastre, Sfantul Teofan Zavoratul citind Razboiul nevazut al Sfantului Nicodim, l-a pretuit pana intr-atat ca, dupa o noua prelucrare, l-a tradus in ruseste. Aceasta traducere a fost editata in engleza in 1987 de Editura Seminarului Teologic „Sf. Vladimir”. In introducerea scrisa de H.A. Hodges, se recunoaste faptul ca Sfintii Nicodim si Teofan au modificat si rescris parti ale cartii (lui Lorenzo Scupoli) si indeosebi cele ce privesc modul rugaciunii, ca ele sa exprime invatatura ortodoxa despre rugaciune. Schimbarile facute nu exprima in sine o critica personala a traducatorilor, ci confruntarea celor doua traditii, rasariteana si apuseana, privitoare la rugaciune (cf. Unseen Warfare, p. 14).

Si profesorul de patrologie, dl Panayotis Christou admite faptul ca aceste doua lucrari occidentale — Razboiul nevazut si Exercitii spirituale — Sfantul Nicodim le-a prelucrat „in cadre ortodoxe” si de aceea se prezinta, sub o forma noua, mult mai ampla (Ekklesiastiki Grammatologhia II, Tessaloniki, 1971, p. 324).

5. Un „batran” [„gheron”] aghiorit care a citit judecatile dlui Yannaras despre Sfantul Nicodim a facut urmatoarea observatie. In efortul lui de a „curati” Biserica de orice eticism si pietism, dl. Yannaras a devenit el insusi „curat” [„catar”], cazand in vechea erezie a celor „curati” [„catarilor”] pe care o combate. Credem ca este foarte primejdios din punct de vedere duhovnicesc pentru orice crestin si teolog, si mai cu seama pentru cei lipsiti de o mai mare asceza si experienta spirituala, sa intreprinda o curatire sau o purificare a Bisericii de elemente eticiste reale sau imaginare; fiindca astfel ei risca sa se faca „judecatori” ai Bisericii si sa ajunga in afara ei.

6. Faptul ca opiniile d-lui Yannaras despre Sfantul Nicodim vin in contradictie cu opinia panortodoxa despre acest Sfant il marturisesc si opiniile ocazionale despre Sfantul Nicodim venite din partea unor vestiti Parinti aghioriti ca si a altor teologi si „batrani” [„gheronti”] ortodocsi.

Iata cateva din acestea intre multe altele: Istoricul Sofronie Eustratiadis, mitropolit de Leontopolis:

“Nicodim … este cel mai insemnat si invatat dintre aghioritii timpurilor noi. Model de asceza si apostolie, vas nedesertat al stiintelor bisericesti, ravnitor al marilor Parinti ai Bisericii in iubirea de osteneala si tagaduirea de sine evanghelica, s-a mistuit ca o lumanare ca sa lumineze pe cei evlaviosi si sa straluceasca viata monahala prin izbanzi duhovnicesti si lupte identice cu cele ale marilor Dascali ai evlaviei pe a caror urme a pasit. Setea lui nesaturata de luminare a neamului, de invatare a credinciosilor, credinta sa arzatoare si inflacarata in Hristos si iubirea sa pentru Sfanta Lui Biserica l-au impins la lupte inalte, la o slujire sfanta, si ca un sfesnic ce lumineaza si straluceste in noaptea intunecata a neinvatarii a lumina cetele monahilor si inimile crestinilor si plin de tot harul a umplut hambarele Bisericii cu roadele duhovnicesti ale mintii sale” (Aghioritiki Vivliothiki, nr. 262-264 1958, p. 228).

Fericitul egumen Gavriil Dionisiatul:

„Prin dumnezeiesca indemn Maica Biserica a randuit intru Sfinti pe fericitul Nicodim bazandu-si aceasta actiune canonica pe sfintenia vietii si folosul sufletesc al scrierilor lui” (Monachou Theoklitou Dionysiatou, Aghios Nikodimos o Aghioritis, Atena, 1978).

Preacuviosul si invatatul gheron Theoklitos Dionisiatul:

„Infigandu-si radacinile mai cu seama in secolul XIV, secolul iradierii isihasmului, [Sfantul Nicodim] a ajuns pomul cel mai frumos si cel mai roditor al pamantului athonit pentru o mie de ani, sub umbra caruia isi vor gasi hrana si odihna cei ce se opresc aici pentru toti vecii” (ibid., p. 372).

Fericitul neoimnograf gheron Gherasimos Mikraiannanitis lauda pe sfantul astfel:

„Stralucind ca un nou luceafar al Bisericii, ai luminat-o cu dumnezeiestile tale cuvinte ca un invatator al evlaviei, gura de-Dumnezeu-inteleapta, lucrator dumnezeiesc al virtutilor, aratator dumnezeiesc al vietii celei mai bune si alauta a cantarilor preadulci” (Stihira a treia de la Vecernia Mare).

Cunoscutul isihast roman, gheron Cleopa referindu-se la Sfantul Isaac Sirul scrie:

„Acelasi lucru e spus si de marele dascal al Ortodoxiei, fericitul Nicodim Aghioritul” („Man’s Freedom in the Service of God”, in: The Tradition of Life, 1970, p. 50).

Regretatul parinte profesor, John Meyendorff:

“Monah preainvatat si poligraf al manastirii Dionisiu, Nicodim detine un loc special in istoria isihasmului. Opera sa a fost esentiala nu numai in istoria traditiei isihaste in Grecia, ci si in intreaga lume ortodoxa. Contemporanul sau, Paisie Velicikovski a incetatenit lucrarea sa si in tarile slave” (O Aghios Grigorios o Palamas kai i orthodoxi mystiki paradosi, Ed. Akritas, Atena, 1983, p. 175-179).

M. Ghedeon: „S-a ostenit pana la moarte pentru luminarea neamului si ar trebui sa apara cate un Nicodim in fiecare secol” (Aghiorithiki Vivliothiki, nr. 263-264, 1958, p. 228).

Rusul I. Hivarin: „Intreaga Biserica Ortodoxa multumeste Domnului pentru ca i-a daruit un nou aparator ceresc” (ibid.).

Profesorul de patrologie Panayotis Christou:

„Sfantul Nicodin i-a intrecut pe toti aghioritii in contributia sa la renasterea duhovniceasca a Ortodoxiei… Multi au recunoscut sfintenia vietii lui si ravna pentru revitalizarea vietii duhovnicesti la Sfantul Munte si in Ortodoxie in general, pretuirea fata de persoana lui a crescut cu timpul, iar aceasta a condus Patriarhia Ecumenica sa-l recunoasca drept Sfant in anul 1955… El ii foloseste pe larg pe marii Parinti pe cei asceti si isihasti. Da o culoare intens duhovniceasca expresiei lui…” (To Aghion Oros, Atena, 1987, p. 250-252).

Parintele profesor Gheorghios Metallinos:

„E uimitor faptul ca intr-o singura carte este continuta bogatia Traditiei Ortodoxe, paza simturilor, asceza, rugaciunea mintii etc. Se gaseste si un capitol special despre inima, pe baza ultimelor date stiintifice ale secolului XVIII. Si nu e o simpla referinta. Sfantul Nicodim e cel ce incorporeaza fiziologia si functia inimii in traditia ortodoxa, care conduce la mantuire si sfinteste indumnezeirea…” „La Sfantul Nicodim intalnim justificarea radicala a umanismului si evaluarea iubitoare a creaturilor lui Dumnezeu. Aceasta pozitie caracterizeaza pe toti Sfintii Bisericii noastre” (Synaxi 18, 1986, p. 77-79).

Profesorul grec din America, George Bebis:

,,Nu numai ca n-a sistematizat si asimilat teologia Bisericii intr-un mod trufas si superficial, ci a facut din teologia crestina din expresia Scripturilor si a Parintilor o noua realitate, o noua experienta, un nou mesaj. Tocmai aici se afla contributia Sfantului Nicodim: a reexpus si reinnoit experienta mesajului vesnic nou al lui Hristos si al Bisericii Lui. Astfel a fost autentic, in sensul ca a inteles esenta mesajului mantuirii pe care l-a facut apropiat si accesibil epocii noastre. Si a fost contemporan pentru ca niciodata n-a pierdut sensibilitatea problemei umanitatii care a deviat de la Dumnezeu in toate perioadele istoriei omenesti. Mai mult, prin mesajul lui la ortodocsii epocii lui, este considerat ca unul din cei care au pregatit eliberarea spirituala si nationala a poporului grec” (St. Vladimir’s Theological Quarter¬ly 34,1990, p. 105).

Monahul Gabriel Gliel:

„Aceasta carte («Manual sfatuitor») a devenit un text model pentru monahii athoniti, si care a contribuit insemnat la constituirea monahismului athonit modeland multi barbati cuviosi din secolele XIX-XX” (A Contemporany Ascetics of Mount Athos I, St. Hermann of Alaska Brotherhood Press, 1992, p. 30).

(Alte opinii ale parintilor aghioriti despre Sfantul Nicodim se gasesc in periodicul Aghioreitiki Vivliothiki, nr. 227-230, 1955, consacrat Sfantului Nicodim.)

7. Critica dlui Yannaras privitoare la Sfantul Nicodim nu se arata lipsita de legatura cu opiniile sale despre persoana si eros [2].

Vom mentiona aici unele critici necunoscute mai larg:

Profesorul Ioannis Panagopoulos noteaza:

„Daca am admite – cum face Chr. Yannaras, To prosopo kai o eros, p. 38 – ca in teologia rasariteana „baza si punct de plecare e apofatismul fiintei”, trebuie sa observam ca in aceasta acceptiune se introduce o diferentiere logica intre fiinta si ipostas care in ultima instanta suprima apofatismul lor…”(„Ontologhia i Theologhia tou prosopou”, Synaxi 13, 1976, p. 71).

Profesorul si mitropolitul Pergamului, Ioannis Zizioulas:

„Dl Yannaras se straduieste in noua editie a cartii sale (cu titlul To prosopo kai o eros, 1976, p. 60) sa depaseasca pe Heidegger identificand “ekstasis”-ul nu „pur si simplu cu modul in care tot ceea ce este apare in orizontul timpului”, ci cu „experienta catolicitatii personale, adica cu autodepasirea iubitoare extatica. Dar dificultatea in uitilizarea lui Heidegger pentru interpretarea teologiei patristice ramane insurmontabila, tinand seama de problema generala a relatiei filozofie-teologie, asa cum apare ea la Heidegger” („Apo to prosopeio eis to prosopon”, in: Charistiria is timia tu Mitropolitu Chachidonos Melitonos, Thessaloniki,1977, p. 303).

Preotul dr. Nikolaos Loudovikos:

„Intr-o opera cum e cea a lui Ch. Yannaras, To prosopo kai o eros, ispita aceasta [efortul de a produce o filozofie a persoanei, un personalism crestin] ramane necontenit activa, autorul tinde in mod continuu sa sucombe intr-o ontologie filozofica, adica, in cele din urma, intr-o metafizica a persoanei, in efortul lui de a-si impropria evenimentul persoanei in limbajul contemporan al filozofiei. Persoana tine de taina veacului viitor, e un eveniment eshatologic, euharistic, si, de aceea, un adevarat scandal pentru orice abordare filozofica...” (I eucharistiaki ontologhia sti theologiki skepsi tu Aghiou Maximos Omologhitou, Thessaloniki, 1989, p. 333).

Sau:

„Abordarea extazului insusi in relatie cu Duhul Sfant lipseste, intre altele, si din lucrarea lui Ch. Yannaras, To prosopo kai o eros. Lipsa aceasta e capitala: numai prin Sfantul Duh se poate constitui o comuniune si, de aceea, orice realizare a extazului fara referire la premiza lui pnevmatologica contine riscul inchiderii in «monismul subiectului» (Y. Belaval) traditional occidental si, in cele din urma, intr-un individualism ascuns de tinuta narcisista (in terminologia psihanalitica traditionala), chiar daca vorbim despre persoana si iubire. Iubirea extatica e un rezultat al biruintei in Duhul Sfant asupra puterilor demonice ale separarii si iubirii de sine” (ibid., p. 343, 344).

Verna Harisson scrie:

„Date fiind toate acestea, e curios ca Yannaras accentueaza insistent semnificatia sexualitatii in existenta umana. Se insista ca Parintii greci ar sustine acest punct de vedere si ca «Biserica recunoaste in eros identitatea existentiala a omului» (p. 214). Dar slaba marturie patristica adusa in favoarea justificarii afirmatiilor sale indraznete nu convinge. La Parinti, expresia eros se refera la iubirea care se depaseste pe ea insasi” („Yannaras on Person and Nature”, St Vladimir’s Seminary Theological Quarterly 33, 1989, p. 295).

Urmare a celor de mai sus ne intrebam: nu cumva dl Yannaras teologiseste „aristoteliceste” si nu „pescareste” [„apostoleste”]?, ca sa vorbim ca si Sfantul Grigorie Teologul.

Nu este deci nici o mirare faptul ca, bazate pe premize false, opiniile lui despre persoana si eros si modul realizarii lor au consecinte neplacute si in practica.

Duhovnicii athoniti se refera cu durere la cazuri in care madulare tinere ale Bisericii citind lucrarile lui Yannaras si-au format impresia ca si relatiile extraconjugale, in cazul in care exista legatura erotica, nu numai ca sunt pacatoase, ci, dimpotriva, sunt justificate moral ca unele ce contribuie la realizarea persoanelor.

Pentru motive lesne de inteles, la fel ca si critica sa la adresa Sfantului Nicodim, aceste opinii ale sale raspandite intre tinerii neintariti in credinta isi gasesc un ecou larg.

Astfel, dl Yannaras indeamna pe cititorii sai, si mai cu seama pe tineri, sa devina judecatori ai sfintilor si sa ramana in Biserica satisfacandu-si in acelasi timp patimile lor, fara sa fie calauziti spre dobandirea pocaintei adevarate, a smeritei-cugetari, a curatiei si ascultarii, fara de care este cu neputinta adevarata libertate in Hristos.

Speram ca dl Yannaras va cantari marea sa raspundere inaintea lui Dumnezeu.

Ne intrebam: nu cumva dl Yannaras respinge nu numai moralismul eticismul, ci si exigentele morale fundamental ale Evangheliei?

Scriem acestea cu multa iubire in Hristos pentru persoana d-lui Yannaras, fara sa trecem cu vederea elementele pozitive ale operei lui teologice.

Indreptarea in smerenie din partea sa a celor gresite de el, nu din rea intentie, ci din neputinta si nedesavarsire omeneasca, ar face intreaga sa opera acceptabila pentru constiinta Bisericii si primita si bineplacuta inaintea Dumnezeului Celui Sfant.

Altfel, invataturile lui care nu sunt in acord cu teologia ortodoxa patristica vor intuneca, otravi si face periculoase pentru sufletele crestinilor chiar si punctele frumoase si pozitive ale operei lui.

Aceasta e rugaciunea noastra catre Preasfantul Duh Care lumineaza si arata pe adevaratii teologi ai Bisericii noastre, si acesta e si indemnul nostru si asteptarea noastra de la dl Yannaras”.

Toti reprezentantii si intai-statatorii celor 20 de manastiri ale Sfantului Munte Athos adunati in sedinta comuna

[1] Trad. diac. Ioan I. Ica jr. dupa: Orthodoxos typos, nr. 1020, 16 aprilie 1993.

[2] Cf. pe larg Ioan I. Ica jr. „Erezia neoortodocsilor sau despre eros si agape in Biserica Ortodoxa a Greciei de azi”, Mitropolia Ardealului 33 (1988), nr. 4, p. 100-117.

(Text-Anexa in lucrarea “Nicodim Aghioritul – Personalitatea – opera – invatatura ascetica si mistica”, Editura Deisis, Sibiu, 2001)

Christos Yannaras

Frumuseţea dumnezeiască a cântărilor de laudă ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

(fragment)

Minunea cea mare şi nespusă care s-a săvârşit în toată creaţia, sus în Cer şi jos pe pământ, minunea care se numeşte Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, numai acatistele ei, scrise cu harul şi cu insuflarea ei, o pot tâlcui şi cânta după vrednicie, pe cât este aceasta cu putinţă şi pe cât poate face aceasta limba omenească.

De aceea, Maica Domnului, arătându-se multor Sfinţi – Sfântului Ioan Cucuzel, Sfântului Antipa Românul, Sfântului Alexandru egumenul mănăstirii din Svir (Rusia), Sfântului Cosma de la Mănăstirea Zografu, Cuviosului Filaret înainte-văzătorul de la Mănăstirea Constamonitu, le-a spus: - Deoarece îmi plac foarte mult frumoasele stihuri ale Acatistului, îl voi iubi, îl voi ocroti, îl voi acoperi şi îl voi păzi întotdeauna de tot răul pe creştinul care mă va lăuda odată pe zi cu aceste cântări. Şi de va trăi potrivit legii lui Dumnezeu, în cea din urmă zi a vieţii lui voi mijloci pentru el înaintea Fiului meu.

***

Unei tinere evlavioase i s-a nascut dorinta de a-L vedea pe Domnul, copil de trei ani.

Intr-o dimineata a mers la biserica sa participe la Dumnezeiasca Liturghie. Dupa ce au plecat toti, tanara a ramas in biserica si s-a rugat Maicii Domnului pana la amiaza, asa cum obisnuia. In timp ce se ruga, a vazut un copil de trei ani umbland in jurul Sfintei Mese. Copilul stralucea de lumina, iar frumusetea Lui era nespusa.

Evlavioasa tanara a crezut ca era copilul vreunui om bogat pe care l-au uitat in biserica. Dupa ce l-a luat de mana, a inceput sa-I vorbeasca cu bunatate si sa-L sarute, deoarece era foarte frumos si plin de Har. Dar si copilul o privea cu o privire blanda, ingereasca.

- Al cui esti tu, copile? l-a intrebat tanara.

Acela insa nu a raspuns nimic. Tanara a crezut ca nu poate vorbi, deoarece este inca mic. Ea insa avea mare dorinta sa-l auda vorbind. De aceea i-a spus:

- Copile, spune “Bucura-te, Cea plina de Har!”

Atunci pruncul a spus cu un glas dulce:

- “Bucura-te, Cea plina de Har!”

- Spune: “Domnul este cu tine!” l-a indemnat iarasi tanara.

- “Domnul este cu tine”, a repetat Copilul.

Tanara a continuat sa-l indemne sa repete dupa ea toata cantarea ingereasca. Cand a ajuns la cuvintele “Binecuvantat este rodul pantecelui tau”, Copilul Iisus cel smerit cu inima nu a repetat. Tanara a insistat inca de doua ori ca Pruncul sa spuna acele cuvinte. Insa Copilul, privind-o cu bucurie, i-a spus:

- Bucura-te si tu, iubita Mea fiica, caci ceea ce ai dorit ai vazut.

Dupa ce a spus aceasta, dumnezeiescul Copil S-a facut nevazut.

Atunci tanara evlavioasa si virtuoasa si-a dat seama ca acel Copil a fost Insusi Stapanul Hristos. De atunci inima ei s-a ranit de dragostea Lui si mereu Ii multumea ca i-a ascultat rugaciunea si a veselit-o cu dumnezeiasca Lui aratare.

***

„Sfântul Nicodim Aghioritul consideră cântarea Maicii Domnului («Măreşte suflete al meu… Ceea ce eşti mai cinstită…») mai înaltă decât toate celelalte cântări ale Bisericii, aşa cum Maica Domnului este mai presus decât robii ei. De aceea Sfântul Nicodim ne spune următoarele despre Cântarea a noua, care este cântarea Maicii Domnului:

«…atât de multă mângâiere şi bucurie a primit Stăpâna noastră Născătoarea de Dumnezeu de la troparul acesta («Ceea ce eşti mai cinstită…»), încât s-a arătat îndată Sfântului Cosma şi cu faţa veselă şi plină de Har i-a mulţumit spunându-i că această cântare îi place mai mult decât toate celelalte cântări şi că acolo unde se cântă această cântare, este prezentă puterea dumnezeiască cea nespusă şi că ea, ca o Maică a Stăpânului, îi binecuvintează pe cei ce o binecuvintează. Şi cu adevărat, mulţi bărbaţi curaţi şi duhovniceşti au văzut-o pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu în timpul Cântării a noua, arătându-li-se potrivit făgăduinţei ei şi binecuvântând pe cei ce o binecuvântau şi cântau cântarea aceasta împreună cu «Ceea ce eşti mai cinstită». Iar sfinţitul Cosma este numai cu numele alcătuitorul cântării «Ceea ce eşti mai cinstită», căci de fapt adevărul este că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a fost cea care l-a insuflat în taină să alcătuiască noimele şi melodia, povăţuind mâna şi pana celui ce a scris. De aceea cântăm această cântare stând descoperiţi, cu frică şi cu evlavie, ca şi cum am vedea-o cu mintea noastră pe însăşi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu stând de faţă şi binecuvântându-ne pe noi, cei ce o lăudăm»”.

***

Un monah din Mănăstirea Marea Lavră (Sfântul Munte) povesteşte următoarea vedenie, pe care a văzut-o un monah simplu ce avea ascultarea de paraclisier.

Monahul Iliodor, din Mănăstirea Marea Lavră, în timpul unei privegheri pregătea tămâia, ca cei doi diaconi să tămâieze biserica la Cântarea a noua, atunci când se cântă „Ceea ce eşti mai cinstită”. Acesta este un moment deosebit  închinat Maicii Domnului, căci ea se bucură foarte mult atunci când ascultă cântându-se acest imn.

Această cântare: „Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim” este Irmosul, începutul Cântării a noua a Canonului treimic (Tripesneţ) din Sfânta şi Marea Vineri, pe care l-a alcătuit Sfântul Ierarh Cosma, episcopul Maiumei, în cinstea celei căreia i se cuvine toată cântarea şi lauda îngerească şi omenească. Această cântare a fost compusă de Sfântul Cosma cu noime atât de înalte, tocmai pentru a mângâia şi a linişti inima Maicii lui Dumnezeu cea îndurerată din pricina păcatelor noastre.

Într-o zi Stăpâna Născătoare de Dumnezeu s-a arătat Sfântului Ierarh Cosma şi i-a mulţumit pentru această cântare, care o odihneşte mai mult decât oricare alta.

Sfantul Cosma Melodul, Episcopul Maiumei

Şi într-adevăr, mulţi s-au învrednicit să o vadă pe Maica Domnului binecuvântându-i sau răsplătindu-i cu bani cereşti sau cu laude. De aceea, aşa cum spune şi Sfântul Nicodim Aghioritul, în timpul acestei cântări trebuie să fim cu capul descoperit, ca o dovadă a respectului şi a cinstei adresate Maicii Domnului.

Aşadar, monahul Iliodor, atunci când pregătea tămâia, a văzut o Femeie distinsă îmbrăcată în haine negre şi însoţită de doi îngeri, ce tămâia biserica cu o cădelniţă de aur. Mergea pe la toate strănile monahilor şi îi tămâia.

Evlaviosul monah Iliodor s-a învrednicit să o vadă de multe ori pe Maica Domnului în biserică. Însă atunci când cântăreţii îşi înălţau glasurile voind să-şi arate calităţile şi uitând că o laudă pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ea nu se arăta, căci Maicii Domnului nu-i plac artificiile melodice care alungă evlavia şi umilinţa ce se cuvin să fie în sfânta biserică.

Odată el a văzut-o pe Maica Domnului cum îi tămâiază pe monahii care se aflau în biserică la slujbă, dar şi strănile care erau goale şi în care nu se afla nici un monah. Uneori, pe unii monahi care erau în străni nu-i tămâia, ci trecea mai departe. El o urmărea pe Maica Domnului nedumerit, neputându-şi explica ce se întâmplă.

Părintele Iliodor avea darul lacrimilor. Pomenirea morţii, descoperirea păcatelor sale înaintea tuturor oamenilor la înfricoşătoarea Judecată a Domnului, osândirea împreună cu diavolul şi cu demonii lui, toate acestea îl făceau să verse râuri de lacrimi.

Aşadar Stareţul Iliodor a început să se roage cu lacrimi Maicii Domnului să-i dezlege nedumerirea. După trei zile de rugăciune fierbinte, ea i-a spus următoarele:

„Tămâiez strănile care sunt goale, pentru că ele sunt locurile monahilor care se află la ascultările mănăstirii şi care, deşi lucrează, îşi au mintea la rugăciunea din biserică şi se roagă cu cei care se află aici. Aceştia sunt cei pentru care se roagă preoţii: «pentru cei care din binecuvântate pricini nu sunt aici» şi «pentru cei ce sunt în slujbe». Iar pe unii care sunt prezenţi în biserică nu-i tămâiez, pentru că fie nu se roagă, mintea lor aflându-se în altă parte, fie discută cu aproapele lor. Să mai ştii că mult mă întristez pentru unii creştini care, deşi merg la slujbele bisericii, nu se roagă, ci stau de vorbă, clevetesc, privesc cum sunt îmbrăcaţi ceilalţi, dacă au haine mai frumoase ca ale lor. Deşi se află într-un loc sfânt, prin ceea ce fac dispreţuiesc credinţa şi îl cinstesc pe diavolul, vrăjmaşul neamului omenesc“.

Părintele Iliodor s-a bucurat de ceea ce i-a descoperit Maica Domnului şi i-a mulţumit, vărsând alte râuri de lacrimi.

Cuviosul monah Efrem de la Mănăstirea Grigoriu (Sfântul Munte Athos) ne-a povestit următoarea întâmplare:

„Unul din evlavioşii monahi din mănăstire – părintele Efrem, pentru motive necunoscute nouă, dar cunoscute numai lui, nu ne-a descoperit numele monahului - la o priveghere a Sfintei Anastasia Romana, în vremea când psalţii cântau: «Ceea ce eşti mai cinstită…», a văzut-o pe Stăpâna Născătoare de Dumnezeu, exact aşa cum este reprezentată în icoana ei, ca o împărăteasă plină de măreţie, cu coroană de aur pe cap, înconjurată de lumină cerească. Era însoţită de o tânără îmbrăcată în negru, care semăna cu Sfânta Anastasia. Maica Domnului umbla prin biserică şi îi cerceta pe monahi şi le dăruia bani, atât cântăreţilor, cât şi celorlalţi care ascultau slujba şi se rugau în taină.

Monahii primeau banii şi se închinau în semn de respect, după care îi sărutau mâna. Pe tot timpul împărţirii banilor, Sfânta Anastasia tămâia”.

(Arhim. Teofilact Marinakis, “Patericul Maicii Domnului”, Editura Evanghelismos, 2008)

• Din Patericul Maicii Domnului (1) – “BUCURA-TE, CEEA CE ESTI PLINA DE HAR, MARIE…”
• O predica a IPS Bartolomeu Anania la Nasterea Maicii Domnului
• O predica tunatoare a aceluiasi Mitropolit tinuta la Nicula, la Adormirea Maicii Domnului, in 2000.
• Parintele Galeriu, IPS Serafim si parintele Vasile Mihoc despre Maica Domnului – emisiune Radio Renasterea (Cluj-Napoca)
• O minune a Maicii Domnului din zilele noastre
• MAICUTA NOASTRA DUPA DUH, MAICA VIETII – cuvinte alese inchinate celei mai sfinte dintre sfinti

***

• Cantari pentru Maica Domnului (incluzand si cateva Paraclise)
• Troparul Nasterii Maicii Domnului
• Axionul Nasterii Maicii Domnului (“Strain lucru…“)
• Alte versiuni ale Troparului si Axionului Praznicului Nasterii Maicii lui Dumnezeu
• Acatistul Nasterii Maicii Domnului (audio)
• Acatistul Nasterii Maicii Domnului (text)
• Acatistul Maicii Domnului, bucuria celor necajiti (text)
• Acatistul Maicii Domnului – Grabnic Ajutatoare (text)
• Acatistul Maicii Domnului “Pantanassa”, vindecatoarea de cancer (text)

Cosma, acest om cu adevărat al lui Dumnezeu, învă­ţător şi propovăduitor al dumnezeieştii Evanghelii a lui Hristos, era din Etolia, dintr-un mic sat cu numele Megalo Dendro, [născut în 1714 ca] fiu al unor părinţi evlavioşi. Crescut şi educat de aceştia în educaţia şi povăţuirea Dom­nului, potrivit Apostolului [Ef 6, 4], când a fost de 20 de ani, sau poate ceva peste, a început să înveţe gramatica sub povăţuirea ierodiaconului Anania numit şi Dervisanon.

Fiindcă în acei ani [în 1743] începuse la Sfântul Munte [Athos] cu mare faimă Şcoala de la mănăstirea Vatopedi, s-a mutat acolo împreună cu alţi tovarăşi de învăţătură, nu puţini. Aici a terminai studiile de gramatică şi literatură sub povâţuirea dascălului Panaiotis Palama. După cate a primii şi învăţătura logicii de la dascălul Nicola Tzantzulios din Metsovo care a fost director al şcolii după prea-înţeleptul Evghenios [Vulgaris]. Deşi era încă mirean, şi se numea Constas, măcar că era în haine mireneşti, se arăta îmbrăcat cu cuviinţa hainei monahale, se lupta în toate şi se exersa în vederea unei nevoinţe [asceze] desă­vârşite.

După ce însă acea faimoasă şcoală s-a pustiit (în 1759) din nefericire prin plecarea dascălilor şi a ajuns să fie ca la început, arunci bunul Constas plecând şi el de acolo a venit la sfânta mănăstire Filoteu. Iar acolo a fost mai întâi tuns ca monah şi s-a dedat cu multă râvnă ostenelilor vieţii singuratice. După care, mănăstirea având nevoie de preot, la îndemnul şi rugămintea stăruitoare a părinţilor a fost hirotonit ieromonah.

Dar încă de la început, de pe când era mirean, fericitul avea o mare dorinţă în inima sa; aceea de a-i folosi din cele pe care le învăţase şi pe fraţii săi creştini. Şi spunea de multe ori că fraţii noştri creştini au mare nevoie de cuvân­tul lui Dumnezeu şi că, de aceea, cei care au făcut studii au datoria de a nu alerga spre casele boiereşti şi curţile celor mari, ca să dobândească bogăţie şi demnităţi şi aşa să-şi facă deşarte studiile lor, ci mai degrabă să înveţe poporul simplu care vieţuieşte în multă lipsă de educaţie şi bar­barie, pentru ca să dobândească plată cerească şi slavă neveştejită. Dar cu toată dorinţa atât de mare pe care o avea si marele zel aprins în sfânta lui inimă spre folosul celor mulţi, gândindu-se însă iarăşi şi la cât de mare şi anevoioasă e întreprinderea propovăduirii apostolice, ca unul ce avea smerita cugetare şi modestie nu îndrăznea să întreprindă aceasta de la sine însuşi, fără să primească sfatul lui Dumnezeu. De aceea, vrând să pună la încercare dacă acest lucru e voia lui Dumnezeu, a deschis dumneze­iasca Scriptură şi – o, minune! – în faţa lui s-a aflat numaidecât cuvântul Apostolului care zice: „Nimeni să nu caute cele ale sale, ci fiecare cele ale altuia” [1 Co. 10, 34]; adică: nimeni să nu-şi caute numai interesul propriu, ci şi interesul fratelui său.

Încredinţându-se deci din aceasta şi descoperindu-se intenţia sa şi celorlalţi părinţi duhovniceşti şi luând bine­cuvântare de la ei, s-a dus [în 1760] la Constantinopol ca să-l întâlnească şi pe fratele său, dascălul Hristant, care i-a arătat în parte şi arta retoricii, pentru ca să vorbească cu metodă. Descoperind deci şi preaevlavioşilor arhierei şi dascăli de acolo gândul său, şi găsindu-i pe toţi îmboldindu-l într-un glas spre acest lucru dumnezeiesc, primeşte permisiune în scris de la Patriarhul (Ecumenic) de atunci, Serafim [II, 1757-1761) din Delvinos.

Şi aşa fericitul a început să propovăduiască Evanghelia Împărăţiei cerurilor [Mt 4, 23], mai întâi în bisericile şi satele Constantinopolului. De acolo s-a dus la Naupaktos, la Vrachori, la Mesolonghion şi în alte locuri, după care iarăşi s-a suit la Constantinopol. Şi sfătuindu-se cu Pa­triarhul [Ecumenic] de atunci, Sofronie [II. 1774-1780], şi luând de la el o nouă permisiune şi binecuvântare, a înce­put să propovăduiască iarăşi cuvântul Evangheliei cu şi mai multă căldură şi râvnă. Şi străbătând aproape toate ostroavele Dodekanezului şi învăţându-i pe creştini să se pocăiască şi să facă fapte vrednice de pocăinţă, de acolo s-a întors în 1775 la Sfântul Munte şi, umblând pe la mă­năstirile şi schiturile de acolo şi învăţându-i pe părinţii din ele, a rămas aici puţină vreme citind dumnezeieştile cărţi ale Părinţilor. Dar neputând să rabde mai mult din pricina iubirii care era aprinsă în inima lui pentru folosul creşti­nilor (precum spunea el însuşi de multe ori la mulţi părinţi), a părăsit Sfântul Munte şi, începând de la satele din afara Muntelui, a plecat propovăduind în Tesalonic, în Ve­ria şi aproape în toată Macedonia. A înaintat şi spre părţile Himarei, Akarnaniei şi Etoliei, până la Arta şi Preveza. De aici a luat corabia spre [ostroavele] Aghia Mavra şi Kephalinia. Şi oriunde mergea de trei ori fericitul, se făcea mare adunare a creştinilor, şi ei ascultau cu străpungerea inimii şi evlavie harul şi dulceaţa cuvintelor lui, şi ca urmare se făcea şi o mare îndreptare şi un mare folos sufletesc. Iar învăţătura lui era, precum am auzit-o noi înşine, foarte simplă, ca aceea a pescarilor (Apostolilor). Era senină şi liniştită, şi se arăta în general a fi plină de harul veselului şi liniştitului Duh Sfânt.

Mai cu seamă în ostrovul Kephaliniei, sfinţitul dascăl a adus mare roadă de folos sufletesc cu sămânţa învăţăturii sale dumnezeieşti. Dar şi Dumnezeu lucra de sus împre­ună eu el şi întărea cuvintele lui prin semnele şi minunile care urmau [Mc 16. 20], aşa cum prin asemenea minuni a întărit şi propovăduirea Sfinţilor Săi Apostoli.

Fiindcă în ostrovul acesta era un croitor sărac care avea de mulţi ani mâna sa uscată şi nelucrătoare. Acesta deci, alergând la sfânt, a cerut să-l tămăduiască. Iar el l-a îndemnat să vină cu evlavie la învăţătura lui şi Dumnezeu se va milostivi de el. Săracul l-a ascultat şi când în ziua următoare a ascultat învăţătura lui, o, minune! s-a aflat vindecat. Alt olog, iarăşi, auzind această minune, a pus să fie adus cu patul la ceasul învăţăturii lui şi, după puţine zile a rămas şi el cu totul sănătos, slăvind pe Dumnezeu şi mulţumind sfântu­lui. În cetăţuia Assos era un om de neam bun care suferea de o cumplită boală de urechi şi de mulţi ani auzul îl pă­răsise aproape cu totul. Acesta venind cu evlavie şi credin­ţă acolo unde învăţa sfântul, îndată a început să audă lim­pede şi de atunci a rămas tămăduit. E un sat în Kephalinia cu numele Kuruni. Din acest sat ieşind sfântul în timp de vară, a însetat pe drum şi a cerut să i se dea apă din izvorul secat de lângă drum. Oamenii au spus că nu era momen­tul, dar ca să facă ascultare s-au dus şi au scos din adâncul izvorului apă plină de nămol şi pământ şi i-au adus. Şi ridicând-o el la gura lui, a băut puţin, şi de atunci izvorul acela secat a început să ţâşnească apă curata şi e mereu plin şi iarna şi vara, şi tămăduieşte multe boli.

Din pricina mulţimii poporului, acolo unde biserica nu-i încăpea, îşi făcea de nevoie învăţătura afară pe câmp. Şi acolo unde voia să se oprească să înveţe, mai întâi spunea oamenilor să facă o cruce mare de lemn şi să o ridice acolo. După care, montând în faţa lemnului crucii scăunaşul pe care, cum se spunea, îl pregătise ca pe un tron Kurt Paşa, suindu-se pe el învăţa, iar după învăţătură demonta scăunaşul şi-l lua cu sine unde mergea, iar crucea rămânea acolo spre aducere-aminte de propovăduirea lui. Iar în locurile unde stăteau crucile Dumnezeu lucra multe minuni. Fiindcă în mijlocul pieţei din Argostoli, care era un sat din ace­laşi ostrov al Kephaliniei, acolo unde sfântul a lăsat o ase­menea cruce a ţâşnit o apă minunată, care se vede până astăzi fără să se împuţineze cândva.

Din Kephalinia a trecut în ostrovul Zakyntos însoţit de zece caice pline de kephaliniţi evlavioşi. Dar acolo binecu­vântatul n-a fost bine primit; de aceea, învăţând acolo nu­mai puţin, s-a întors iarăşi in Kephulinia. Şi de aici s-a dus în ostrovul Korfu, unde a fost primit măreţ de toţi, şi mai cu seamă de guvernatorul lui. Dar fiindcă s-a adunat o mare mulţime de pe sate să asculte învăţătura sfântului, întâi-stătătorii cetăţii, temându-se de invidia unora, l-au rugat să plece cât mai degrabă. Şi aşa, ca să nu se facă pricină de scandaluri şi tulburări pentru popor, plecând de acolo a trecut de cealaltă parte a uscatului, adică în părţile Albaniei, la locul numit Aghii Saranda [Sfinţii Patruzeci de Mucenici], şi acolo îi învăţa pe creştini umblând şi străbă­tând acele provincii barbare, în care credinţa şi viaţa creş­tină erau în primejdie să se piardă în chip desăvârşit din pricina marii lipse de învăţătură pe care o aveau creştinii de acolo şi din pricina multelor rele, crime şi hoţii şi a al­tor zeci de mii de fărădelegi în care erau legaţi, fiind cu puţin chiar mai răi în răutate decât necredincioşii. Semă­nând în inimile nedesţelenite şi sălbatice ale acestor creştini sămânţa cuvântului lui Dumnezeu, sfinţitul Cosma a adus cu împreună-lucrarea harului dumnezeiesc multe şi mari roade. Fiindcă pe cei sălbatici i-a îmblânzit, pe tâlhari i-a domolit, pe cei neîndurători şi nemilostivi i-a arătat milostivi, pe cei neevlavioşi i-a făcut evlavioşi, pe cei neîn­văţaţi şi fără educaţie i-a învăţat cele dumnezeieşti şi i-a făcut să alerge la sfintele slujbe şi, simplu spus, pe toţi pă­cătoşii i-a adus la mare pocăinţă şi îndreptare, astfel încât toţi spuneau că în vremurile lor s-a arătat un nou Apostol.

Prin învăţătura sa a înfiinţat pretutindeni şcoli, atât se­cundare, cât şi primare, atât în târguri, cât şi în sate, ca pruncii să meargă la ele şi să înveţe pe gratis sfintele învă­ţături şi din acestea să-şi întărească credinţa şi evlavia şi să fie călăuziţi spre viaţa şi vieţuirea virtuoasă. I-a convins pe cei bogaţi să cumpere peste 4000 de cristelniţe mari din aramă, fiecare costând ca la 12 groşi, şi le-a dăruit bi­sericilor, ca să se afle acolo spre pomenirea lor, pentru ca pruncii creştinilor să fie botezaţi cum se cuvine. De aseme­nea pe cei ce aveau cu ce, i-a convins să cumpere cărţile Sfinţilor Părinţi şi de învăţătură creştinească, mătănii, cru­ciuliţe, basmale şi pieptene, dintre care cărţile le împărţea celor ce ştiau să citească sau celor ce făgăduiau să înveţe, basmalele (peste 40.000) le împărţea femeilor ca să-şi acopere capetele [cf. 1 Co 11, 5], pieptenele le împărţea celor ce făgăduiau să-şi lase să le crească bărbile şi să vie­ţuiască virtuos şi creştineşte, iar mătăniile şi cruciuliţele (peste 500.000) le-a împărţit poporului de rând, ca să-i ierte pe cei ce le cumpăraseră pentru ei. Avea 40 sau 50 de preoţi care îl urmau, şi când voia să meargă dintr-un loc în altul, vestea mai întâi pe creştini să se mărturisească, să postească, să facă priveghere şi să aprindă multe lumini; fiindcă avea pregătiţi suporţi de lemn speciali, fiecare pu­tând ţine ca la 100 de lumânări, pe care după aceea îi de­monta şi îi lua cu el. După care împărţind lumânări la toţi pe gratis, îi trimitea pe preoţi şi ei citeau Sfântul Maslu şi se ungeau toţi creştinii, iar la sfârşit de tot făcea învăţă­tura. Fiindcă îl urma popor mult, ca la 2000-3000 de oa­meni, poruncea de cu seară să se pregătească mulţi saci de pâine şi ciubere cu grâu fiert; acestea erau scoase afară în drumul pe unde avea să treacă poporul, şi aşa toţi gustau din ele şi-i iertau pe cei vii şi pe cei morţi.

Şi acolo, în Albania, ca şi în alte locuri, Dumnezeu a lu­crat prin el minuni ca acestea. Îmboldit fie de evrei, fie de un demon, un ofiţer turc avea atâta ură împotriva sfântu­lui, încât odată încălecându-şi calul a alergat cu el să-l ajungă şi să-i facă rău. Dar alergând, calul l-a aruncat jos şi el şi-a zdrobit piciorul drept, iar când s-a întors la casa lui şi-a găsit copilul mort. De aceea căindu-se, i-a trimis sfântului o scrisoare şi a cerut de la el iertare.

La Filiatis au venit să-l vadă pe sfânt şi să audă învăţătura şi primii agă ai locului; şi fiindcă era vară, au dormit afară în câmp. Iar spre ceasul al cincilea din noapte au văzut o lumină ce­rească ca un nor care acoperea locul unde şedea sfântul, lucru pe care l-au spus creştinilor. De aceea în zori au cerut din inimă, iar nu din buzele lor, ca sfântul să le dea binecuvântarea lui.

Un alt ofiţer turc din Kavaia avea o boală cumplită la băşica udului care nu putea să scurgă udul. Auzind despre sfânt, acesta şi-a trimis sluga rugându-l să se ducă acolo, ca să-l binecuvânteze şi prin el poate să-l tămăduiască Dumnezeu. Dar sfântul n-a vrut să se ducă numindu-se pe sine păcătos. Şi iarăşi turcul l-a trimis pe sluga sa cu un vas cu apă rugându-l pe sfânt să-l bine­cuvânteze. Atunci văzând marea evlavie a turcului, sfântul i-a transmis să facă două porunci: să nu mai bea rachiu şi să împartă a zecea parte din bogăţia lui săracilor, iar când acesta a făgăduit să le facă, a binecuvântat apa; şi luând-o bolnavul, în patru zile s-a tămăduit desăvârşit, şi de aceea a făcut mari milostenii.

Lângă Fanari, în locul numit Lakurisi, un dregător turc din partea locului, văzând crucea pe care a lăsat-o sfântul acolo unde a învăţat, precum avea obiceiul, aşa cum am spus mai înainte, văzând-o deci, a scos-o din locul ei şi a dus-o la casa lui ca să facă din ea doi stâlpi pentru patul pe care-l avea în gospodărie. Dar îndată – o, minune! – s-a făcut ca un cutremur înfricoşător şi, nemaiputând sta pe picioare, a căzut la pământ tăvălindu-se mult, spumegând şi scrâşnind din dinţi ca un demonizat. Ridicat de doi turci care treceau pe acolo si venindu-ţi în sine, a recunoscut că a pătimit aceasta de la mânia lui Dumnezeu pentru îndrăzneala care l-a cuprins de a scos afară cinstita cruce. De aceea a luat-o singur şi a fixat-o iarăşi în locul unde era mai înainte, şi în fiecare zi mergea şi o săruta cu mare evlavie. Iar când sfântul a tre­cut altă dată pe acolo, turcul acesta a alergat să se închine şi a povestit cu îndrăzneală tuturor minunea şi a cerut cu smerenie iertare.

Fiindcă sfântul mustra femeile care purtau podoabe, le-a convins prin învăţătura lui să le lepede pe toate până acolo încât unele umblau îmbrăcate în negru. O femeie bogată din Koritza avea un copil, al cărui cap îl împodobea cu multe salbe şi alte podoabe de prisos. Pe această femeie sfântul o sfătuise de multe ori să le împartă copiilor săraci dacă vrea să-i trăiască copilul. Dar nu l-a ascultat. În cele din urmă, i-a spus că dacă nu scoate podoabele de pe copil, va fi in curând lipsită de el. Şi întrucât nici atunci nu s-a lăsat înduplecată, in ziua următoare şi-a găsit copilul mort în pat, şi atunci a cunoscut că Dumnezeu a pedepsit-o pen­tru neascultarea ei.

Fiindcă, iarăşi, oriunde mergea, sfântul îi învăţa pe creştini ca duminica să nu facă târg, nici alte lucrări, ci să meargă la biserici şi să asculte sfintele slujbe şi cuvintele dumnezeieşti. Pe câţi nu-l ascultau, Dumnezeu îi pedepsea în felurite chipuri. Astfel, într-un loc numit Chalkiades, departe ca la un ceas de Arta, unui neguţător care nu l-a ascultat şi a îndrăznit să-şi facă negoţul duminica, îndată i s-a uscat mâna; şi alergând la sfânt, şi cerând iertare pen­tru păcatul său, după puţine zile s-a vindecat. La fel şi în Parga, proprietarului unui atelier i-a înţepenit mâna fiind­că îndrăznise să vândă ceva duminica. Dar mărturisindu-şi păcatul în faţa sfântului şi fiind povăţuit de el, a primit ier­tare şi vindecarea dorită a mâinii lui. În Xiromeros era o femeie care frământase pâine duminica iar când a scos pâi­nea din cuptor a găsit-o roşie ca şi cum ar fi frământat-o cu sânge. De aceea, căzând la picioarele sfântului, a primit cuvenita îndreptare. Iar în alte părţi, fiindcă nu se păzea cuvenita cinstire a duminicii, unuia t-a crăpat boul, altuia asinul, altul s-a demonizat, iar altul şi-a găsit copilul mort.

Într-un sat din Kastoria cu numele Selitza, o femeie care avea mare evlavie la sfânt a luat apa cu care sfântul şi-a spălat odată faţa şi o păstra într-un vas de sticlă, şi – o, minune! – în ea a crescut o iarbă numai cu două frunze care s-a făcut mare, cât era şi vasul, şi a umplut toată apa fără să aibă rădăcină şi apa nu şi-a pierdut deloc culoarea, ci a rămas proaspătă un an întreg, astfel încât cei ce o ve­deau se minunau; şi apa aceasta a făcut multe vindecări multora, precum spunea această evlavioasă femeie. Aces­tea şi multe altele le-a lucrat prin el Dumnezeu, pe care însă le lăsăm deoparte din pricina scurtimii cuvântului.

Dar fiindcă sfântul spunea de multe ori deschis în învă­ţătura sa că a fost chemat la propovăduirea Bisericii de în­suşi Iisus Hristos şi că din iubire pentru El avea să-şi verse şi sângele, prorocia lui s-a împlinit în cele din urmă. Şi s-a împlinit în acest chip.

Acest învăţător apostolic nu şi-a deschis niciodată gura să spună vreun cuvânt împotriva evreilor, nici în Tesalonic nici în Kastoria, nici în Iannina, nici în vreun alt loc unde erau evrei, ci-i învăţa numai pe creştini cum să vieţuiască ca nişte creştini şi să păzească adevărul şi credincioşia faţă de autorităţile care le-au fost date de Dumnezeu, aşa cum înşişi albanezii care mergeau acolo unde învăţa el pe câmpii au auzit din gura lui şi-l proclamau ca pe un om al lui Dumnezeu. Până într-acolo încât şi Kurt Paşa, auzind de buna lui faimă a poruncit iar el a venit înaintea lui. Şi i-a plăcut atât de mult convorbi­rea cu el, încât i-a pregătit şi tronul acela de care am vorbit mai înainte şi l-a îmbrăcat în catifea, ca el să se urce pe el şi să înveţe poporul de sus. Dar preaticălosul şi întinatul neam al urâtorilor de Hristos evrei, aşa cum în veacurile trecute a arătat întotdeauna o răutate extremă faţă de creş­tini, tot aşa şi acum, nesuportând să se propovăduiască credinţa şi Evanghelia lui Iisus Hristos, evreii care locuiau în Iannina s-au dus şi au spus Paşei locului că sfinţitul Cosma a fost trimis de moscoviţi ca să amăgească raiaua sultanului să meargă spre Moscova. Dar Pronia dumnezeiască l-a păzit atunci de această uneltire aducătoare de moarte. Dar ei aduceau multă pagubă de bani poporului creştinilor. De atunci, aşadar, sfinţitul Coama a început să înfiereze răutatea şi ura neîmpăcată pe care o aveau evreii împotriva creştinilor. Şi fiindcă se arătase în chip vădit că era o plăsmuire şi o defăimare limpede acea învinuire pe care o făcuseră la Paşa, el s-a dus iarăşi la Iannina şi mai întâi, i-a convins pe creştini să mute târgul de obşte din ziua de duminică în ziua de sâmbătă, lucru care le-a adus acestora [evreilor] cea mai mare pagubă. În al doilea rând, i-a proclamat pe faţă vrăjmaşi şi că sunt gata în fiecare ceas să facă orice rău creştinilor. În al treilea rând, vrând să scoată de pe capetele creştinilor lungile moţuri şi alte lucruri asemănătoare pe care le cumpărau de la evrei, i-a învăţat că sunt necurate, că ucigaşii de Dumnezeu le înti­nează din pricina creştinilor, şi să nu le mai cumpere de­loc. Nemaisuportând să-l vadă şi să-l audă pe sfânt mustrându-i, evreii s-au dus la Kurt Paşa şi i-au dat pungi multe ca să-l scoată din viaţă. Acesta, sfătuindu-se cu ho­gea lui, a hotărât să-l omoare prin intermediul aceluia, lu­cru care s-a şi făcut în acest chip.

Sfântul avea obiceiul ca, oriunde mergea să înveţe, să ceară mai întâi permisiunea de la arhiereul locului sau de la epitropii lui; şi de asemenea să trimită oameni creştini să ia aceeaşi permisiune şi de la autorităţile din afară [pă­gâne, otomane], şi aşa propovăduia neîmpiedicat. Ducându-se deci într-un sat din Albania cu numele Kolikontasi, a primit permisiunea de la arhiereul locului. Cercetând însă şi autorităţile din afară [otomane] şi aflând că Kurt Paşa guverna acele locuri, şi că el şedea într-un oraş numit Be­rati, ca la 12 ceasuri departe de Kolikontasi, aflând însă că hogea Paşei şedea acolo în apropiere, a trimis un om şi a luat permisiunea şi învăţa. Dar nu era mulţumit, ci căuta să plece şi el singur la hoge pentru mai multă siguranţă. Creştinii îl împiedicau spunând că niciodată n-a făcut un asemenea lucru, să plece el personal la autorităţi să ceară permisiunea. Dar n-au putut deloc să-l împiedice. Zicându-le deci să nu mai discute, a luat cu el patru călugări şi un părinte ca tălmaci şi a plecat la hoge. Hogea se prefăcea însă spunând că are scrisori de la Kurt Paşa care-i porun­cea să-l trimită la el ca să vorbească cu el. De aceea a po­runcit oamenilor lui să-l păzească pe sfânt până ce-l va trimite la Paşa, şi să nu-l lase să iasă din curtea sa.

Atunci binecuvântatul învăţător a înţeles că au să-l omoare. De aceea a slăvit şi a mulţumit Stăpânului Hristos Care l-a învrednicit să-şi sfârşească alergarea propovăduirii apos­tolice cu un martiriu. După care întorcându-se la călugării care-l însoţeau, le-a spus versetul din psalmi: „Prin foc şi prin apă am trecut, dar Tu m-ai scot la odihnă” [Ps 65, 12] şi toată noaptea aceea a slăvit cu psalmi pe Domnul, fără să arate nici un semn de întristare din pricina lipsirii de viată, ci mai degrabă arătându-se foarte vesel la faţă, ca şi cum ar fi mers la bucurii şi petreceri.

Când s-a făcut dimi­neaţă, l-au luat şapte călăi turci şi l-au urcat pe un animal prefăcându-se că trebuie să-l ducă la Kurt Paşa. Dar când s-au îndepărtat ca la două ceasuri de drum, l-au adus aco­lo unde curge un râu mare, l-au dat jos de pe cal şi i-au arătat porunca pe care o aveau de la Kurt Paşa ca să-l omoare. Sfântul a primit cu bucurie această sentinţă împo­triva lui şi, plecându-şi genunchii, s-a rugat lui Dumnezeu mulţumindu-I şi slăvindu-L pentru că-şi jertfeşte viaţa din iubire pentru El, aşa cum dorea mereu sufletul său. După care ridicându-se a binecuvântat făcând semnul crucii în cele patru zări ale lumii şi i-a binecuvântat pe toţi creştinii care păzesc îndemnurile lui. Călăii l-au aşezat lângă un pom şl voiau să-i lege mâinile. Dar sfântul nu i-a lăsat zicându-le că nu li se va împotrivi, ci-şi va ţine mâinile încruci­şate, ca şi cum i-ar fi legate. După care şi-a plecat sfântul său cap spre pom şi barbarii i-au legat de gâtul său o funie. Şi îndată ce au strâns-o, duhul său dumnezeiesc a urcat la ceruri. Şi aşa de trei ori fericitul Cosma, acel om de cel mai mare folos obştesc şi podoabă bine împodobită a lu­mii”, s-a învrednicit [pe 24 august 1779] să ia de la Domnul îndoite cununi atât ca unul deopotrivă cu Apostolii [isapostalos], cât şi ca un sfinţit mucenic [hieromartys] fiind în vârstă de 65 de ani.

Dezbrăcând cinstitul său trup, călăii l-au târât şi l-au aruncat în râu cu piatră mare în jurul gâtului. Iar creştinii, aflând aceasta, au alergat numaidecât ca să-l scoată şi, cer­cetând cu năvoadele şi în alte feluri n-au putut să-l găseas­că. După trei zile, un preot evlavios, cu numele părintele Marcu, paroh al bisericii Intrării în Biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din satul Kolikontasi, aflată lân­gă râu, intrând într-o barcă şi făcându-şi cruce, s-a dus să-l caute şi – o, minune!- vede trupul sfânt plutind pe apă şi stând drept ca şi cum era viu. A alergat de îndată la el, l-a îmbrăţişat şi l-a scos din apă. Şi cum l-a ridicat, mult sânge a curs în râu din gura izvorâtoare de miere a sfân­tului. L-a îmbrăcat în rasa lui şi l-a adus la biserica de mai sus a Născătoarei de Dumnezeu şi l-a îngropat în cinste în pronaosul aceleiaşi biserici a Intrării în biserică din satul Kolikontasi fiind arhiereu al Velegradului (Berati) Ioasaf care a fost şi de faţă la îngroparea sfântului.

Iar după moartea sfântului au urmat acestea. Kurt Paşa s-a căit că s-a făcut de râs şi pentru câştig deşert a omorât un om atât de nevinovat şi paşnic. De aceea a trimis un me­saj hogii sale să-i lase pe călugării sfântului pe care îi avea sub strajă să se ducă la mănăstirea de mai sus a Născătoa­rei de Dumnezeu şi să şadă acolo. Mergând aceştia, au gă­sit îngropat sfântul trup, şi ca să afle mai multe despre mu­cenicia lui, l-au dezgropat împreună cu alţi preoţi şi creş­tini. Si deşi fusese trei zile în râu, ca şi Iona în pântecele chitului, totuşi nu avea nici o deosebire sau duhoare, ci re­vărsa întreg bună-mireasmă şi arăta de parcă dormea. Şi după ce l-au sărutat cu evlavie, iarăşi l-au îngropat în ace­laşi loc, unde s-a ridicat şi dumnezeiasca lui biserică închi­nată numelui său. Iar aceasta s-a înălţat în felul următor:

Trecând sfântul pe când era încă în viaţă prin Albania în părţile Tepelenei, s-a întâlnit cu Vizirul Ali Pasa Tepeleneiotul, care pe atunci era numai bei şi, mai mult, era pri­gonit de Kurt Paşa. Deci întâlnindu-se cu el, sfântul i-a spus că stăpânirea [unceacul] lui va creşte mult şi el însuşi va ajunge mare conducător şi numele său va fi cunoscut în lumea întreagă, va stăpâni cetăţi multe şi întreaga Albanie, iar după o vreme va stăpâni şi fortăreaţa lui Kurt Paşa. După treizeci de ani profeţiile sfântului s-au împlinit şi prea puternicul vizir Ali Paşa crescând mult în putere a călcat în însăşi fortăreaţa lui Kurt Paşa, potrivit profeţiei sfântului. Când a intrat in Berati, Vizirul Ali Paşa şi-a adus aminte de cuvântul acela al sfântului şi chemând pe arhie­reul Velegradului, nepotul celui ce fusese arhiereu al Velegradului pe vremea sfântului, i-a poruncit să facă ridicarea moaştelor sfântului şi să zidească o mănăstire închinată numelui sfântului, pentru că din pricina profeţiei şi a altor lucruri îl cunoscuse ca pe un adevărat om al lui Dumne­zeu. După trecerea unui timp a avut loc şi ridicarea moaş­telor sfântului, al cărui cinstit cap a fost de îndată argintat prin porunca preaînaltului conducător vizirul Ali Paşa. Numaidecât acesta a poruncit să se facă o contribuţie pu­blică şi s-a pus temelia faimoasei biserici închinate nume­lui sfântului. Şi aşa s-a înălţat din temelii dumnezeiasca biserică prin contribuţia, îndemnul şi înalta poruncă a preaputernicului şi preaînaltului vizir Ali Paşa Telepeneiotul, pe când era arhiereu in Velegrad Ioasaf, nepotul fos­tului arhiereu Ioasaf al Velegradului.

În ceasul în care l-au îngropat s-a întâmplat să se gă­sească acolo o femeie demonizată care din locuri depărtate îl urmărea pe sfânt pe când era în viaţă dorind tămăduirea ei. Şi cum a văzut că s-a deschis mormântul sfântului, de­monul a tulburat-o puternic, dar după puţin timp s-a vin­decat desăvârşit, slăvind pe Dumnezeu şi pe sfânt. Unul din călăii care l-au omorât pe sfânt i-a luat camilafca şi întorcându-se la hoge, şi-a pus-o pe cap şi-şi bătea joc de sfânt. Şi intrând demonul în el, şi-a scos hainele şi alerga strigând că el l-a omorât pe sfânt. Când a aflat aceasta, Pa­şa a poruncit şi l-au aruncat în fiare şi acolo şi-a dat duhul în chip rău, el cel rău.

Când a făcut ultima învăţătură în satul Kolikontasi mai sus-zis, sfântul a lăsat acolo după obicei o cruce, stând în picioare pe pământ, iar după sfârşitul său creştinii au vă­zut o lumină cerească care strălucea peste cruce în fiecare noapte. De aceea in ziua Înălţării Cinstitei Cruci preoţii s-au dus cu popor şi au luat crucea aceea cu evlavie în pro­cesiune si au pus-o lângă mormântul sfântului spre veşnică aducere-aminte a minunii. Iar când ucenicii lui au pri­mit libertate desăvârşită de la Paşa, au făcut ridicarea tru­pului sfântului şi unii dintre ei au luat părticele din el şi le-au risipit în felurite locuri. Şi mulţi bolnavi şi-au primit prin acelea sănătatea lor. Mai cu seamă în ostrovul Naxos, unde mergând doi ucenici ai sfântului ca să vestească cele despre mucenicia lui, s-a întâmplat să ia cu ei câteva fire din barba sfântului. Pe acestea luându-le cu evlavie o fe­meie din Neochorio, care se găsea în cea mai adâncă şi de moarte aducătoare neputinţă, îndată a cunoscut în ea – o, minune! – o putere mai presus de fire prin care după puţin timp a primit înapoi sănătatea desăvârşită. Dar şi multor altor femei sterpe care au luat după 40 de zile pă­mânt de pe mormântul sfântului cu evlavie şi credinţă li s-a împlinit cererea de a naşte copii cu harul lui Hristos şi prin mijlocirile sfântului sfinţitului mucenic Cosma. Cu ale cărui mijlociri facă-se să ne învrednicim şi noi de împără­ţia cerurilor. Amin”.

(“Viata si invataturile Cuviosului si Sfintitului Mucenic Cosma Etolianul, Luminatorul Greciei si Apostolul saracilor“, Editura Deisis, Sibiu, 2001).

Cititi si:

• Paraclisul Sfantului sfintit Mucenic si intocmai cu Apostolii Cosma Etolianul (24 august)
• Sfantul Cosma Etolul: SA NU AFURISITI PE NIMENI!
• “Vor veni vremuri cand ortodocsii vor fi invrajbiti intre ei…”
  
• Urmatoarea tinta, Grecia?

Biserica Ortodoxa praznuieste astazi pe Cuviosul Nicodim Aghioritul

• Sfântul Nicodim Aghioritul - La 200 de ani de la trecerea sa la Domnul
• Sf. Nicodim Aghioritul, rusinarea celor care defaima asezamintele Sfintilor Parinti

“Frate! Impotriva patimilor trupesti ai a duce o lupta deosebita de toate celelalte. Iar ca sa stii a lupta dupa randuiala, trebuie sa deosebesti trei momente si trei atacuri: inainte de ispita, in timpul ispitei si dupa ispita.

Razboiul dinainte de ispita este, de obicei, impotriva cauzelor care produc aceasta ispita. Adica trebuie sa lupti astfel impotriva acestei patimi, nu standu-i impotriva cum te-am invatat la celelalte patimi, ci fugind cu toata puterea de orice prilej care te poate ademeni. Si daca vreodata e neaparata nevoie a vorbi cu cineva [de sex opus sau care poate constitui o ispita, n.n.], vorbeste scurt, cu fata respectuoasa, linistita si serioasa. Da mai bine cuvintelor tale putina asprime iar nu dulceata.

“Nu da crezare vrajmasului tau in veacul veacului” , zice Sirah (12, 12). Nu te increde nici in tine. Fiindca, dupa cum arama (bronzul) naste dintr-insa rugina, tot astfel firea ta cea stricata naste dintr-insa rautatea. “Fiindca dupa cum arama rugineste, asa si rautatea lui” (Ibid).

Inca odata, nu te increde in tine insuti, chiar de am zice ca nu simti si n-ai simtit atatia ani aceste imboldiri ale trupului. Caci acest viciu condamnabil face intr-o ora ceea ce n-a putut face in multi ani, si adeseori are lucrarile lui tainice si ascunse. Cu cat se face mai prietenos, cu atat musca mai mortal ³¹ .

31. De aceea si marele Nil a zis: “Chiar de ti s-ar parea ca esti cu Dumnezeu, pazeste-te de dracul curviei. E foarte amagitor si invidios. Vrea sa te tranteasca la pamant, inainte ca mintea-ti sa fie trezita“. Iar pricina pentru care ne supara pofta trupeasca, este ca, dupa cum, fiecare, in chip firesc se iubeste pe sine, tot astfel doreste a-si castiga partasi la pacat si semeni in ticalosie. De aceea, dupa cum totdeauna iubirea de sine ne amageste, tot astfel si pofta trupeasca ne incatuseaza greu, si anevoie scapam de ea, daca nu ne-am pus in paza la vreme.

De aceea e mai bine a se teme cineva (cum a aratat si arata experienta) de persoanele cu care se insoteste decat a avea o tovarasie nechibzuita, fie pentru motivul ca i-ar fi rude, fie pentru ca sunt cucernice si bogate, ori pentru ca a primit o binefacere de la ele si se crede totdeauna indatorat a le purta respectul si a le multumi ³² . Cu o astfel de tovarasie nechibzuita se amesteca placerile otravitoare ale simturilor, incat fara a ne da seama, incet-incet, strabat pana la maduva sufletului adevarat, intunecand ratiunea in asa fel ca ei incep a crede ca nu-i nimic, oricat de monstruoase si periculoase ar fi cauzele pacatelor, adica: privirile dragastoase, cuvintele dulci ale unei parti si ale alteia, semnele si miscarile necuviincioase, strangerea mainilor s.a. Apoi ajung sa cada, fie in pacatul cel mare, fie in pasiunile diabolice, din care cu greu se pot libera.

32. Multi de multe ori au fost amagiti de astfel de fete imbunatatite si evlavioase, femeiesti ori barbatesti, de neam rau, si locuind impreuna cu ele, ori chiar din neatentie intovarasindu-se cu dansele, au cazut in patimile necurateniei, fiind furati de calitatile bune ale acestora: fapta buna, cucernicia si evlavia. Iar noi adaugam aici ca nu numai din acestea prinde cineva patima si dragoste, ci si daca ele sunt persoane din parinti bogati, de neam bun, mesteri la cuvant, cu voce aleasa, frumoase la fata, inteligente, indemanatece la lucrul de mana si mestesuguri, ori cu alte daruri de acest fel. Toate acestea cresc pasiunea si dragostea. De aceea trebuie sa ne pazim si sa fim cu bagare de seama.

De aceea, frate, fugi de foc fiindca esti câlţ. Nu zice niciodata ca esti calt udat ori imbibat cu apa. Nu te bizui pe o vointa puternica. Nu! Considera-te calt uscat si indata ce vei mirosi focul, esti nimicit, cum este scris de Samson: “A rupt vinele cum ar rupe cineva o ata de calti care ar atinge-o focul” (Judec. 17,9). Nu te bizui nici pe hotararea ta. Oricat de ferma ti s-ar parea si oricat de sarguitor te-ai socoti. Mai bine sa mori decat sa lovesti pe Dumezeu cu pacatul. Fiindca, chiar de am presupune ca esti calt ud, totusi printr-un neintrerupt contact de tovarasie, focul cu fierbinteala lui, incet-incet, usuca apa voii tale celei bune si pe nesimtite atat te vei lipi de diavolescul dor, incat nu te vei rusina de oameni, nu vei pazi rudenie ori prietenie, nu te vei teme de Dumnezeu, nici nu vei recunoaste viata, nici toate pedepsele iadului si ale muncii, ci vei savarsi pacatul.

De aceea, fugi, fugi cat poti. a) Intai de tovarasia persoanelor care sunt piatra de scandal [sminteala], daca intr-adevar nu vrei sa fii prins de pacat si sa mori ³³ .

33. De aceea Solomon numeste intelept pe cel ce se teme si fuge de cauzele relelor, iar pe cel ce se bizuie pe sine si nu fuge de ele il numeste nebun. “Inteleptul temandu-se se abate de la rau, iar cel nebun nadajduindu-se intr-insul se amesteca cu pacatul” (Prov. 14,16) . Intelept a fost si preafrumosul Iosif si de aceea lasandu-si haina si fugind de pacat, a scapat de el. Ca de n-ar fi fugit, negresit ar fi cazut cu stapana sa, dupa cum socotesc multi dascali. Iar cum scrie ava Macarie, nebun a fost acel ucenic al lui Hristos, care dupa ce a suferit multe munci pentru Hristos, fiind in inchisoare, ispitit de o calugarita a cazut in preacurvie, fiindca s-a bizuit pe el si nu s-a ferit de fata ei care-l smintea.

b) Fugi de lene si trandavie. Stai destept si treaz cu gandurile si cu faptele ce se potrivesc starii tale.

c) Nu asculta vreodata de tine, ci supune-te cu lesnire superiorilor si Parintilor tai duhovnicesti, facand cu ravna si fara intarziere cele poruncite. Mai ales cele ce te smeresc si sunt impotriva voii si pornirilor tale firesti.

d) Nu judeca niciodata si nu osandi cu obraznicie pe aproapele tau. Adica nu-l condamna; mai ales pentru acest pacat trupesc de care vorbim, chiar de s-ar vadi intr-insul. Totdeauna sa ai ingaduinta fata de el. Nu te intarata asupra lui, nici nu-l ocari. Ci din pilda lui smereste-te si recunoaste ca esti slab, praf si cenusa, zicand: el a cazut azi, eu pot cadea maine. Fiindca daca te vei grabi a judeca si a defaima pe ceilaiti, Dumnezeu te va pedepsi grozav de aspru, lasandu-te sa cazi in aceeasi gresala. Domnul zice: “Nu judecati ca sa nu fiti judecati” (Mat. 7, 1).

Smereste-te ca sa-ti poti cunoaste mandria ta. Altfel, din cadere si mandrie iti vei cunoaste smerenia ta. Cauta tamaduire pentru amandoua: pentru mandria si pentru curvia ta. Desi de te va pazi Domnul si nu vei cadea, nici nu-ti vei schimba gandul, totusi nu te bizui in tine, ci indoieste-te de tine si teme-te totdeauna de starea ta.

e) Ia bine seama daca vei castiga vreun dar dumnezeiesc ori vei fi in vreo buna stare sa nu iei in sine-ti vreo idee desarta ori vreo nalucire ca ai fi ceva si ca vrajmasii tai nu te vor ataca, fiindca te arati ca-i urasti si te intorci de la ei.

Gandind astfel usor cazi.

Acestea sunt cele ce trebuie sa le tii si sa le pazesti inainte de ispita patimii trupesti. Iar in timpul ispitei, gandeste de unde vine acest razboi: din cauze externe ori interne. Pricinile din afara sunt: pofta si curiozitatea ochilor, cuvintele si sunetele dulci, moliciunea si impodobirea cu haine scumpe, parfumurile cele ales mirositoare, convorbirile, semnele, strangerile de maini si pipairile care indeamna la acest pacat.

Iar doctoria acestor intampinari este: cucernicia, smerenia si modestia hainelor.

Sa nu voiesti a asculta, a mirosi, a vedea, a vorbi ori a pipai toate cele ce ne indeamna la aceasta rautate.

(…)

Iar pricinile dinauntru provin din: bunul trai al trupului, gandirile mintii care vin din relele noastre deprinderi si patimi ori din indemnul diavolului.

Bunul trai al trupului poate fi moderat cu posturi, privegheri, dormitul pe jos si mai ales cu metanii si cu alte multe practici, cum sfatuieste si invatatura Sfintilor Parinti. lar doctoriile gandurilor, ori de unde ar veni, sunt: citirea sfintelor carti, mai ales Sf. Efrem Sirul, Ioan Scararul, Everghetinosului si a Filocaliei, s.a.

Cugetarea si rugaciunea fa-o astfel. Cand va incepe a te supara vreun gand al curviei, indata inalta-ti gandul la Cel Rastignit si zi din adancul sufletului: “Iisuse al meu, prea dulcele meu Iisus, ajuta-mi degrab sa nu cad rob acestui vrajmas”. Si uneori, imbratisand, in gand ori in realitate, Crucea pe care-i rastignit Domnul tau, saruta-i ranile de multe ori, zicand cu dragoste: “Prea frumoase rani, rani prea sfinte, rani prea curate, raniti aceasta ticaloasa si necurata inima a mea si opriti-ma a va vatama“.

Cand se inmultesc gandurile dulceturilor trupesti, sa nu se ridice cugetarea ta drept impotriva lor, desi unele carti indeamna astfel (Ex: socotirea amaraciunii produsa de dulceata trupeasca, mustrarea cugetului produsa de relele facute, primejdiile, stricaciunea vietii si pierderea fecioriei tale, prihanirea cinstei s.a).

Gandirea ta sa nu se indrepte la aceste lucruri, fiindca o astfel de cugetare nu-i totdeauna asa de puternica si intemeiata ca sa te poata elibera de ispitele trupului.

Mai lesne iti aduce vatamare. Caci desi mintea ar lepada gandurile deodata, cu astfel de cugetare, totusi ea-i neputincioasa si patimasa, cand cugeta aceste lucruri si mai lesne isi imagineaza placerea si dulceata si atunci cedeaza.

De aceea, adevarata doctorie a dulcetilor trupesti este, sa fugi totdeauna nu numai de ele, ci si de orice alt lucru, chiar daca acel ceva ar fi opus lor si ne-ar aduce aminte de ele.

Adica intelepciunea cea mare e sa ne ducem cu mintea la viata si patimile Domnului nostru Iisus Hristos Cel rastignit, la ceasul infricosat al mortii, la ziua grozava a judecatii si la feluritele munci vesnice.

Iar desi aceste ganduri trupesti te framanta mai mult decat de obicei, cum deseori se intampla, nu te ingrozi nici nu lasa cugetarea celor mai de sus si sa te intorci la ele ca sa le stai impotriva. Nu! Urmeaza cat mai cu luare aminte aceste cugetari.

Fiindca nu-i mai bine a sta impotriva acestor ganduri, desi te-ar ataca neincetat, sa te faci ca nu le iei in seama. In sfarsit sa termini cugetarea-ti cu aceasta rugaciune:

“Slobozeste-ma, Ziditorul si Izbavitorul meu, de vrajmasii mei pentru patima Ta cea sfanta si dupa negraita Ta bunatate”.

Nu-ti intoarce mintea la aceasta trupeasca rautate. Pentru ca-i primejdios a-ti aduce aminte de dansa chiar singur. Nu sta si te tangui cu aceasta ispita si nu te iscodi daca ai ajuns la invoire cu dansa ori nu.

Aceasta iscodire, desi pare buna, totusi, in realitate este o amagire a diavolului, ori o masinatie ca sa te supere si sa te faca a deznadajdui, a scadea cu duhul, ori a te tine totdeauna impleticit in ganduri de acest fel.

De aceea, la aceasta ispita, cand n-ai cedat inca, ti-e destul a marturisi aceasta pe scurt la duhovnicul tau, ramanand cu cugetul curat, fara a mai gandi ceva, si fara a-i arata orice gand al tau, fara a mai fi stapanit de vreo sfiala or rusine.

Caci daca ne trebuie puterea smereniei ca sa-i biruim pe toti vrajmasii nostri, cu atat mai vartos avem nevoie de puterea ei in acest razboi trupesc. Infrangerea in aceasta lupta este mai totdeauna consecinta si pedeapsa lipsei de smerenie. In fine, dupa ce va trece ispita, aceasta-i ce-ti ramane de facut: Desi ti s-ar parea ca esti slobod de cele trupesti, totusi stai cu gandul departe de acele persoane si fete pricinuitoare de tulburare.34

34. Sf. Ioan Scararul zice: “Cine a cazut in curvie ori in alt pacat trupesc acela dinainte avea mandria. A cazut pentru a fi smerit. Unde-i caderea, acolo n-a fost smerenie, ci mandrie”. Ori, “Certarea mandrului este caderea” (Cuv. 22).

Sa nu socotesti ca-i bine a te intovarasi cu ele, caci iti sunt rudenii, imbunatatite ori binefacatoare.Si aceasta este o amagire a firii tale celei rele si o cursa a vicleanului nostru vrajmas – diavolul, care se preface in ingerul luminii ca sa ne arunce intuneric (2 Cor. 16, 14)”.

(Sfantul Nicodim Aghioritul, “Razboiul nevazut”, Editura Egumenita)

(sursa online: site-ul Razboiul nevazut)

Legaturi:

• “Ochii văd, inima cere”. Cuvânt despre ce se cade a face cineva când va fi răpit cu ochii (Sf. Nicodim Aghioritul)
• Leacul folosit de a nu ne supara de greselile si neputintele noastre
• Sf. Nicodim Aghioritul: ADEVARATA POCAINTA
• SF.NICODIM AGHIORITUL: Cum se vindeca cei ce pacatuiesc in nadejdea ca spovedindu-se si pocaindu-se vor fi iertati
• Sfantul Nicodim Aghioritul despre folosul spovedaniei dese si despre paza de pacat
• DIN VIATA CUVIOSULUI NICODIM AGHIORITUL (14 iulie) – de Sf. Ioan Iacob Hozevitul

***

• Ierom. Ioan Buliga: JOCURILE DESFRANARII
• Sfintii Cuviosi Martinian si Zoe – ocrotitorii celor care se lupta impotriva desfranarii
• Avva Ammun ne sfatuieste
  
• Cat iubeste Dumnezeu smerenia…

• Continuare de la: PARINTELE CLEOPA DESPRE PAZA MINTII: “Sa nu iesi la razboi fara Mine!” (1)

“… Uite un alt caz. Ti se intampla uneori ca stii ca esti pacatos si vrei sa te rogi, dar nu ai stare de umilinta, adica simti o invartosare a inimii. Ce trebuie sa facem atunci? Aceasta invartosare a inimii in timpul rugaciunii se cheama raceala, seceta sau uscaciune. Si asta este obisnuita la Sfintii Parinti. Eu deja cand ma marturisesc, zic: “Parinte, rugaciunea am facut-o cu mintea imbrobodita, plina de uitare, plina de raspandire, cu seceta, cu uscaciune, cu raceala, cu parasirea darului …” Raceala vine mai totdeauna din uitare. Pricina racelii sufletului – ca eu pacatosul sufar in toata clipa de ea – este uitarea. Dar uitarea ce este, dupa Sfintii Parinti? Este primul pacat din partea rationala a sufletului.

Sufletul se imparte in trei parti: partea rationala, cea manioasa si cea poftitoare, dupa Sfantul Grigore de Nissa. Asa le randuieste in Pidalion. El canoniseste exact pacatul dupa cele trei parti ale sufletului. Vezi in canoanele lui din Pidalion. Din partea rationala primul pacat este uitarea. Apoi nestiinta, nedreapta socoteala, nechibzuinta, nemultumirea pentru binefacerile lui Dumnezeu si ale aproapelui, nediscernamantul, credinta stramba, hula, nebunia, eresul si celelalte. Dar primul pas spre raceala este uitarea. Cand uitam binefacerile lui Dumnezeu, cand uitam ca Dumnezeu este de fata, cand uitam prezenta lui Dumnezeu, cadem in asa numita “acedie”. Acedia este moleseala sufletului si a mintii. Acedia o mai numesc unii din Sfintii Parinti caracatita sufletului. Cand s-a lancezit omul si cand zace in acedie, in moleseala, atunci vin toate patimile si rautatile in sufletul lui. Asa o numeste si pe imaginatie. Aristotel o numea simtire de obste in filosofia lui. Pentru ca imaginatia nu prinde numai un pacat si nu da razboi sufletului numai cu unul.

Ai citit Paza celor cinci simtiri scrisa de Nicodim Aghioritul? Ei, cate sunt de vorbit. Vezi cum se leaga una de alta, vorbind? De cinci ori am citit-o in viata, la liniste. Strasnica si sfatuitoare carte. Si cand o termini, autorul ei zice: Aceasta puturoasa carte ce am scris. Ai vazut cata smerenie? “Tu te-ai facut ca un amnar si eu ca o cremene. Ai lovit o data si de doua ori, intr-o inima a mea ca de cremene si au izvorat aceste putine scantei”. Cartea aceea toata are mare intelepciune! Ai vazut ce spune acolo? Ne arata cum sa mergem pe drumul acesta.

Din cauza ca mintea a cazut in raceala, datorita uitarii, dupa ce-a uitat frica lui Dumnezeu, incepe omul sa-si permita orice. Si prima data, cand omul a uitat de frica lui Dumnezeu incepe sa-i aduca diavolul tot felul de ganduri prin imaginatie. Imaginatia, dupa Sfantul Vasile cel Mare, este pod al diavolilor, prin care intra in sufletul omului. De aceea trebuie o mare atentie la rugaciune sa nu ne inchipuim nimic, caci prima vama pe care o intalneste mintea inspre inima este imaginatia. Nici o fapta rea, nici un diavol, nici o patima nu trece de la minte la simtire decat prin imaginatie. Ca nu poti sa faci pacatul, pana nu ti-l inchipui. N-ai vazut cand te lupti cu mintea? Ori apare chipul aceluia care te-a suparat si asupra caruia ai fost pornit. Parca ti-l aduce aminte si parca te-ai razbuna. “Ei, daca ar fi aicea! Ce i-as drege, ce i-as face!” Si aceia sunt diavoli. Dar prin imaginatie iti dau razboi. “Mai, dar mi-a zis, si am sa-i zic!” Diavolii iau fata aceluia care te-a suparat si o aduce in suflet prin imaginatie si ti-o arata: “Uite, acesta ti-a zis si acesta te uraste!”

Apoi vin si minciunile mintii, cu presupuneri ca acela te uraste, si acela zice asa si acela, cutare. Un duhovnic mare spunea: “Nu le crede, parinte, ca-s minciunile mintii, si ai sa vezi mai tarziu ca niciuna din cate ti-a spus mintea nu-i adevarata“. Astea-s minciunile mintii, pe care le baga diavolii in vremea ispitei, prin imaginatie in suflet sa-l darame. Sunt pre[su]pusuri, pareri gresite. Pre[su]pusuri ca cutare iti zice, ca cutare are ciuda si cutare altceva. Si niciuna nu-i asa. Demonii, cand vad ca tulbura pe om banuielile acelea, bat razboi si cu acestea.

Ca zice in Psaltire: Multi sunt acei care bat razboi cu noi de la inaltime. Deci, lupta noastra nu-i impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva duhurilor rautatii, domnii puterii vazduhului, a duhurilor rautatii raspandite in aer. Iata, ca cu capeteniile vazduhului se lupta biata minte! Ce se intampla? Un pacat intai l-ai gandit. Daca s-a invoit mintea la gandire, trece la cugetare. Trece la alegere. Imediat il baga diavolul in imaginatie. Ti-aduce aminte… N-am vorbit noi despre ispitirea din opt parti? Ca sa vezi si acolo cata filosofie este la Sfintii Parinti! Dupa ce te-ai bagat in imaginatie, ti-a bagat idolul si te-a lovit in minte. Gata! Auzi ce spune: Cand vei vedea uraciunea pustiirii stand in locul cel sfant, cel ce aude sa inteleaga! Sfantul Maxim spune:

Uraciunea pustiirii in locul cel sfant este pacatul inchipuit in imaginatie. Ca locul cel sfant este inima, pentru ca noi suntem Biserica Dumnezeului Celui viu si Duhul lui Dumnezeu locuieste in inima noastra.

Diavolul, daca a reusit sa bage idolul prin imaginatie in minte, de aici il baga in inima! Apoi, in inima si in mintea ta, numai fata aceea o ai, ori care te-a suparat, ori care o iubesti cu patima! Dupa ce ti-a bagat idolul, iti dai seama: “Da! Eram treaz mai inainte de prima momeala” – ca aicea trebuie sa vorbim de cele douasprezece trepte ale pacatului. “Daca eram treaz la prima momeala, imediat ziceam: Doamne Iisuse …  si cu trezvia atentiei idolul nu intra”. Daca n-am fost atent, a intrat idolul: cutare fata, cutare femeie cu care ne-am intalnit, sau bani sau slava, ori de ce nuanta ar veni. L-a bagat in inima prin inchipuire. Acesta-i idolul, asta-i “uraciunea pustiirii in locul cel sfant“. Si daca era trezvia atentiei, nu intra. Il dadea jos de la inceput. A venit? “Doamne Iisuse…!” Il izbesti de piatra Hristos.

Si stii ce se obisnuieste mintea cu acest nevazut razboi? Precum scrie in “Razboiul nevazut”. Ai vazut ca mintea acelui ce este treaz, care are trezvia atentiei, nu numai ca nu se teme de navalirile astea. Stii ce face? Anume le cheama. Le da drumul oleaca, apoi cu rugaciunea il cheama pe “Doamne Iisuse...” in ajutor. Precum face pisica cu soarecul. Il prinde si apoi ii da drumul, si asa se joaca cu el. Dar aceasta lucrare este pentru cei sporiti. Asa face mintea trezvitorului cu pacatul. Ii da drumul sa intre oleaca inauntru; si numai ce-l vede ca treec in imaginatie si incepe a-i tulbura firea. “A! Mi-ai venit? “Doamne Iisuse…” Si-l mai cheama odata la lupta: “Mai vina, mai, si mai intra!” Si el mai vine. Si iar il izbeste de piatra cu “Doamne Iisuse…”. Stii ce zice apoi diavolul? “Aista nu-i prost! Ma cheama intai si-mi da drumul si apoi ma arde cu Hristos. Stai, ca acum ii treaz cu mintea. Vin mai tarziu, cand il stapaneste uitarea“. Si cand il mai cheama, nu mai vine. Nu uita el sa ne ispiteasca. “Acum nu vin, ca-i treaz cu mintea si ma arde cu “Doamne Iisuse…” Da-i pace. Cand va dormita el cu mintea si n-o sa fie stapan pe simturi, atunci vin! Cand este raspandit cu mintea, atunci ii dau razboi. Acum cand este treaz, n-am nevoie sa ma lupt cu el. Ca acum stii ce face? Cheama numele Domnului si ma arde!” Asa face trezvitorul, precum face mata cu soarecele. Ii da drumul si iar il prinde. Ferice de cel ce are trezvia mintii!

De aceea a zis dumnezeiescul Pimen cel Mare in Pateric: Nu avem nevoie pentru a ne mantui, decat de minte treaza. Clar! Atata. Cu mintea treaza si cu lucrarea asta a trezviei atentiei ne putem mantui cel mai usor. Pe aceasta o numeste Sfantul Isihie din Sinai: “Lucrare preacuprinzatoare de toata fapta buna si de toata virtutea” – cititi in Filocalie, ca de acolo vorbim si din Pateric. Primul pacat care se naste din partea rationala a sufletului este uitarea. Din uitare se naste raceala sufletului. Zice Marcu Ascetul ca trei sunt uriasii care ucid sufletul: uitarea, nestiinta si trandavia. Vezi? S-ar putea ca unul sa fie treaz cu mintea, dar sa fie orbit de nestiinta. Si iarasi n-are trezvia atentiei nici acesta. Auzi, ca nestiinta este orbirea sufletului. Sfantul Maxim zice: Viata mintii este lumina cunostintei, iar nestiinta este orbirea sufletului. Si atunci se poate orbi unul nu numai de uitare, ci si din nestiinta. Si daca a spus si de trandavie, dar ai auzit pe cine a pus intai? Tot pe uitare. Ca si nestiinta si trandavia vin dupa uitare. (…) Dar uitarea este primul pas spre raceala, cum arata dumnezeiestii Parinti. Iar daca noi luptam impotriva uitarii, mintea intotdeauna ii treaza si scapa de celelalte lupte in celelalte trepte ale pacatului.

Ai vazut cum s-a numit satana la Iov in Scriptura? Furnico-leu. Frumos comentariu face la aceasta Nil Ascetul, iar mai tarziu Nicodim Aghioritul o pune in Paza celor cinci simtiri. De ce s-a numit satana si pacatul furnico-leu? Iov zicea: “Furnico-leul a murit de foame ca n-avea de mancare!” Dar, la cine ? La Iov n-avea de mancare, nu la mine pacatosul! Eu il hranesc toata ziua si-l fac leu. Ca de ce Iov nu-l hranea pe furnico-leu? Auzi ce spune Scriptura? Acest om aducea in fiecare seara cate un bou jertfa pentru copiii sai: “Doamne, nu cumva copiii mei, fiind tineri, sa fi gresit cu gandul lui Dumnezeu!” Care tata si mama de azi, mai au grija ce gresesc copiii lor cu gandul lui Dumnezeu? Nu l-a numit degeba Dumnezeu pe Iov, drept si temator! Aducea un bou jertfa in fiecare seara, nu pentru pacatele lui, ci pentru ale copiilor lui. Ca el a spus ca furnico-leul a murit de foame ca n-avea de mancare, adica el nici in gand nu hranea pacatul. Si zice Sfantul Ioan Gura de Aur:

“N-ar fi pierit copiii lui asa, daca nu i-ar fi gasit la masa si la betii. Ca ei erau la praznic la fratele mai mare si petreceau. De aceea a putut satana sa darame casa. Daca ii gasea in rugaciune nu se putea intampla asa“.

Dar aceasta a lasat-o ca pilda Dumnezeu. Dar acest Iov, care era atat de tare treaz cu mintea inaintea lui Dumnezeu, zice ca furnico-leul a murit de foame ca n-avea de mancare; si Sfintii Parinti fac comentariu mai ales la lucrul acesta: Pacatul cand vine in mintea noastra, este mic ca o furnica.a face fapta buna cu scop rau. Pentru ca fapta buna facuta cu scop rau n-are plata, ci ea trece de partea scopului si se pierde. Sufletul si viata faptei bune este scopul. Ca prima treapta a pacatului este De aceea a zis dumnezeiescul parinte Maxim:

Este feciorie si milostenie si priveghere si post si osteneala, care sunt uraciune inaintea lui Dumnezeu, ca nu cu scop adevarat se fac acestea!

Daca fapta buna este facuta cu scop rau ea trece de partea scopului si se face una cu el.

Scopul este sufletul si mireasa faptei bune. Noi, daca ne-am trezit cu mintea, atunci cand facem o fapta buna, trebuie sa vedem daca-i cu scopul de a placea lui Dumnezeu, de a ma mantui, sau daca nu cumva mintea mea priveste in alta parte. Dumnezeiescul parinte Efrem zice:

cand mintea va parasi scopul blagocestiei, adica al evlaviei, toate faptele bune nu mai folosesc.

Ca scopul este ori a iubirii de slava, ori a iubirii de treapta, ori a iubirii de castig, cum zice dumnezeiescul Ioan Scararul. Auzi ce zice el, aratand aici cat este de rea chiar si lepadarea de lume cu scop rau:

“Cela ce pentru iubirea de castig a facut lepadarea de lume, este ca piatra de moara, care intru aceleasi se invarteste”,

vorbind despre cele trei feluri de lepadari de lume. Cum? El, se leapada de lume ca sa vina in manastire, si nu vine pentru a-si plange pacatele si pentru dragostea lui Dumnezeu, ci pentru altceva. Scopul lui este sa castige bani, cinste, dregatorii si slava de la oameni. Acasa alerga dupa treaba, ca sa castige parale, sa faca casa mare, sa cumpere gradini, sa faca avere; vine in manastire si se invarteste tot in acelea. Lucreaza sa castige ceva, sa faca, sa tot aiba ceva. Acesta-i scopul lui cu care a venit la manastire. Si acesta n-a venit cu scopul mantuirii, ci a venit aici ca sa se imbogateasca. Al doilea scop. Vine la manastire si isi zice: “Mai, poate ma fac diacon, poate preot, poate voi fi staret, poate econom; m-oi face eu ceva”. Atunci mintea lui priveste spre iubirea de treapta; si auzi ce-i spune la acesta dumnezeiescul Ioan Scararul:

“Cela ce pentru iubirea de treapta pe lepadarea de lume o a facut, ca tamaia este, care la inceput miroase si pe urma scoate fum”.

Vine in manastire smerit, ascultator de toti, rabda de la unul, rabda de la altul, face ascultare cu dragoste, privegheaza, se roaga, se arata ca-i credincios in toate. Dar, ce zice? “Mai incolo trebuie sa ma faca diacon, preot, cutare!” Si daca nu ajunge tinta carierei, unde privea mintea lui, incepe a scoate fum. “Asa! Pe acela, care a venit de ieri in manastire, l-a facut, si aceluia i-a dat dregatorie si eu n-am fost facut?” Si cel ce mirosea la inceput ca tamaia, a inceput a scoate fum, a inceput a carti. Eheei! Dai de Sfantul Ioan Scararul! Acolo la Sinai ii zice Sfantul Ioan Sinaitul. Noi ii zicem “Scararul” dupa cartea lui numita Scara. Ce zice?

“Cela ce pentru iubirea de Dumnezeu lepadarea de lume o a facut – adica din Dragostea lui Dumnezeu -, adauga dor peste dor si foc peste foc, aprinzandu-se de dragostea lui Dumnezeu, slujind cu frica Lui si cu cutremur“.

Acela iubeste pe Dumnezeu pana in sfarsit!

Si iata mintea noastra la trezvia atentiei, nu trebuie sa priveasca numai asupra gandurilor care vin, ci si asupra scopurilor cu care ne nevoim si urmam lui Dumnezeu. S-ar putea sa ne nevoim si sa ramanem cu mainile goale la urma, daca scopul este altul. Deci, scopul faptelor bune totdeauna sa fie spre slava lui Dumnezeu. De aceea ne invata si marele Apostol: Sau de mancati, sau de beti, sau altceva de faceti, toate sa le faceti spre slava lui Dumnezeu. Deci, daca omul este treaz cu mintea, ucide pacatul de cand ii furnica! V-am vorbit mai inainte de fata Babilonului si de pacatosii pamantului si acum va aduc aminte. Daca ne-ar ajuta Preasfantul Dumnezeu sa fim treji cu mintea si sa ucidem pacatul de cand e furnica; ca apoi, pe treptele celelalte, se face leu si nu-l mai putem birui!

Prima treapta a pacatului este sa faci fapta buna cu scop rau. A doua, sa nu faci fapta buna desavarsit, intreaga. Un exemplu: faci milostenie, dar o faci din furat! Si zice Sfantul Ioan Gura de Aur:

Cel ce aduce jertfa din osteneala straina lui Dumnezeu, asa-i ca si cel ce aduce caine imputit.

Deci, iata ca nu-i cum trebuie! A treia treapta a pacatului este momeala. Se apropie de mine un gand, dar nu cu patima. Femeie, sa zicem; slava, bani. Sa luam de pilda numai aceste trei. Dar nu-i nimica rau; ca Dumnezeu le-a facut la inceput bune toate; si femeie si bani si slava. La ban; cuvantul ban nu te vatama cu nimic. Este numai o bucata de fier sau o zgura a pamantului facuta acolo rotunda, daca-l numim asa simplu. Dar langa ban apare patima: “daca vei avea tu mai multi bani! Daca vei avea o punga! Faci o ladita pe urma! Si daca vei mai ascunde din ei!” Ai vazut cum se lipeste ispita langa gandul simplu? Indata se complica cu patima. Zic femeie! Nimic nu ma vatama. Ca nu este cuvantul in mintea mea cu patima. Dar langa femeie mi-aduce diavolul ispite in gand: “Mai, dar daca ar fi frumoasa; daca ai vazut-o pe cutare, si daca ar fi prietena cu tine si daca ar fi langa tine cand te lupta patima, si daca ai pacatui cu dansa!” Ai vazut unde te duce imaginatia? Indata cuvantul femeie s-a complicat cu patima, cu momeala pacatului.

La fel, sa zicem slava. “Cela ce Ma slaveste pe Mine, Il voi slavi”. Este slava buna! Nu-i nimica cuvantul slava. Dar, “daca m-ar lauda, daca as fi asa, daca as face asa, daca as ajunge asa, daca as fi eu asa!” Iata deci, unde te duce slava! Atunci cuvantul “slava” se complica cu patima. Si auzi ce zic dumnezeiestii Parinti: “Precum iedera si hameiul se agata de orice planta care-i mai aproape, asa si langa gandul simplu al lucrului, se agata patima”. Si tocmai asta e lupta omului trezvitor – ca despre trezvia atentiei vorbim aici!

Aceasta este cea mai stravezie (patrunzatoare) lupta a crestinului si monahului. Toti ne luptam pentru mantuire. Dar trebuie sa despartim gandurile simple ale lucrurilor, de cele complicate cu fapta! Nu-i pacat sa gandesc la femeie, ca si Evanghelia a spus ca Cel ce priveste la femeie, nu spre a o vedea, ci spre a o pofti, preacurveste cu dansa in inima sa. Indata ce langa femeie a aparut pofta, gata! Este preacurvie! Eu, daca am privit-o, dar fara sa cuget cu patima, nu-s preacurvar. Pot sa vad un milion de femei! Dar daca am poftit una in inima mea, atunci imediat eu sunt preacurvar. De aceea zice dumnezeiescul Efrem: Nu ma aruncati in negrija, fratii mei, pentru pacatele cu gandul ca n-ar fi mari! Daca nu erau mari, nu era nevoie ca dreptul acela, Iov, cu 1850 de ani inainte de Hristos, sa aduca jertfa pentru pacatele cu gandul ale feciorilor sai, si Intelepciunea lui Dumnezeu, nu socotea preacurvie, intru pofta de muiere si ucidere, intru ura de frate. Cu gandul, omul este ucigas si preacurvar in toata vremea. De aceea zicea Sfantul Efrem Sirul: “Nu ma aruncati in negrija!”

Un gand venit in minte si omul trece la imaginatie; de la gand incepe tot pacatul. Toata lupta noastra si a fiecaruia dintre noi, care vrea sa se mantuiasca, este sa desparta gandurile simple ale pacatului de cele complicate cu fapta. Ca nu ne raneste pe noi gandul simplu, ci cel ce ne complica cu patima. Si atunci diavolii, vazand ca am primit gandul patimas, care este momeala gandului simplu, ne duc mai departe pe treapta urmatoare a pacatului. Treapta a patra a pacatului este consimtirea. A consimtit sufletul nostru sa stea de vorba cu gandul cel simplu! Sa stea de vorba cu gandul olecuta. “Mai, cam cum e cu asta?” Si gata! Suntem pe treapta a patra a pacatului! Starea de vorba a sufletului cu pacatul.

In treapta a cincea incepe lupta. “Nu-i bun gandul asta; vine cu patima la mine!” Si lupta se da pe toate treptele pacatului pana la deznadejde si moarte. Mintea incepe sa lupte. “Nu-i bun gandul asta! Mi-a bagat patima in suflet! Uite, poftesc femeie sau ban sau treapta sau urasc pe fratele“. Sau cine stie de ce nuanta ar fi pacatul, din cele trei parti ale sufletului. Si atunci eu trebuie sa fiu atent, ca vorbim de trezvie. “Ei, diavole, pana aici! M-ai adus pana aici!” De-acum, lupta! Si in lupta asta, v-am spus, trebuie sa chemam pe “Doamne Iisuse…” Ca auzi ce spune Scriptura? Sa nu iesi, Israele, fara de Mine la razboi ca vei fi infrant! Cum ai vazut ca au patit cu amoreii. Si ziceau evreii: Doamne, am cazut! “Pai, nu v-am spus Eu sa nu iesiti la razboi fara Mine?”

Asa si noi in lupta cu pacatul, sa chemam in ajutor numele Domnului. Cat de treaz ai fi cu mintea si cat de mare filosof ai fi, te prapadesc diavolii, daca nu chemi pe “Doamne Iisuse…“. Trezvia atentiei si rugaciunea mintii au legatura, cum are sufletul cu trupul. A ne trezi, a ne impotrivi pacatului si a chema pe “Doamne Iisuse…“. Asta-i filosofia duhovniceasca! Atata legatura are paza mintii sau trezvia atentiei cu rugaciunea mintii. In lupta asta cu pacatul, mintea noastra incepe razboiul. La acest razboi se incaiera trei feluri de minti: mintea diavoleasca, mintea ingereasca si mintea omului. Omul ii dator sa se trezeasca si sa cheme pe “Doamne Iisuse…”. Ramaneti intru Mine si Eu intru voi, ca fara de Mine nu puteti face nimic! Si daca in lupta asta crestinul cheama pe Iisus, iese biruitor! Daca se bizuie pe sine si se leneveste si uita sa cheme numele Domnului, iese pacatul biruitor.

In treapta a sasea vine invoiala. “Ei! Si daca m-as invoi oleaca cu gandurile rautatii, ale pacatului?” Daca esti tare si ai capatat trezvia atentiei, poti sa te invoiesti oleaca, ca sa chemi pacatul la lupta, cum spune in Razboiul nevazut. Faci ca mata cu soarecele. Ii dai drumul si iar il prinzi. Si-l chemi o data si zici: “Doamne Iisuse…” si l-a batut. Il chemi a doua oara, asa cum spune in Razboiul nevazut: “Care-i treaz cu mintea, cheama pacatul. Il cheama de cateva ori si il ucide. Ca diavolii se tem: “Mintea asta-i treaza; ma cheama dar ma omoara cu “Doamne Iisuse…“. Si nu mai vine o vreme. Dar mai incolo zice: “Lasa-l, ca acum este biruit de uitare; acum da-i pace! Cand va dormita cu mintea, atunci vom veni; nu cand ne cheama el. Acum ne cheama la lupta ca-i cu Iisus si nu se teme. Dar cand va adormi, venim noi!” Ca el nu se osteneste, nu asuda. Asa spune si in Pateric; dupa cum talharii, cand pandesc casa daca aud vorbind inauntru, zic: “Mai, sunt treji. Nu putem intra, ca acum nu putem prada”. Asa este si cu talharii diavoli. Daca vad diavolii ca sufletul este in vorba cu Hristos – adica are rugaciunea launtrica – nu pot intra, ca Hristos este acolo si ii arde! Iar daca nu se mai aude nici un murmur in inima, nici o vorbire, atunci intra!

Deci, in lupta asta, cand sufletul a cedat putin, cade in treapta a sasea a pacatului, invoiala. “Ma invoiesc. Ei! Si ce, daca voi sta de vorba cu gandurile curviei, sau ale maniei, sau ale urii, sau ale slavei desarte?” Si aceasta invoiala vine, dupa cum arata Sfantul Ioan Pustnicul, din iubirea de sine. Ea este maica si radacina invoielii si a tuturor rautatilor! Ca tot sa-l indulceasca pe hoit, macar cu gandul. Din iubirea de sine se naste mai intai mila de sine, si apoi crutarea de sine, pentru care l-a numit Mantuitorul pe Petru, satana. Cruta-Te pe Tine, Doamne! – a zis Petru. Mergi inapoia Mea, satano! Sa ma crut? Pentru asta am venit Eu, sa ma jertfesc, nu sa ma crut! Din crutarea de sine incepe indreptatirea de sine. “Ei, ce! Dar, nu pot; dar, sunt neputincios, ca sunt si eu om! Trebuie sa mai las si eu la cele omenesti!” Indreptateste-te, omule! Din indreptatirea de sine, vine multumirea de sine. “Ii multumesc lui Dumnezeu ca eu, numai la pacatul cu mintea ma invoiesc, dar nu fac chiar pacatul cu lucrul“. Din indreptatirea de sine vine multumirea de sine si apoi nemultumirea. Ce scop are? Sfantul Maxim Marturisitorul spune: Sa faca sufletul satul de fapta buna! Fariseul cel dinlauntrul nostru ce zice? Ca cel din biserica: Multumescu-Ti Tie, Doamne, ca nu sunt ca toti oamenii si nici ca acest vames… Multumirea de sine zice: “Multumesc lui Dumnezeu ca eu ma invoiesc numai cu gandul, dar altii fac pacatul cu lucrul!” Si ce-i cu asta? Ai vazut diavolul cat este de filosof? Cat este de teolog? Ca sa te capete pe tine cu multumirea asta, sa zici ca pacatul tau, daca a fost pana la invoiala sau la consimtire, nu-i nimica! Si la aceasta multumire, daca sufletul ii multumit cu starea lui, iata Evanghelia ce spune: Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate… Mereu aceasta sete si foame dupa fapta buna! Iar multumirea de sine este pacat, o ramura a iubirii de sine, ca-l face pe om satul de fapta buna. Multumescu-Ti Tie, Doamne… Fariseul din sine ii spune “Tot ai tu ceva! Nu esti chiar cel mai rau om!” Din multumirea de sine se naste indata trambitarea de sine. Ca ii scoate diavolul virtutile la iveala: “Tu ai facut asa si asa!” Si pe urma lauda de sine si pe urma placerea de sine. “Mai, eu sunt ceva!” Si din parerea de sine, inchipuirea de sine. Isi inchipuieste ca el este cineva! Din inchipuirea de sine se naste simtirea de sine. Se simte. “Eu! Ce? Nu te atinge, ca ma sparg! Te atingi de mine?” Din simtirea de sine se naste ingamfarea de sine. Din ingamfarea de sine vine cinstea de sine. “Mi se cade, ca eu sunt cineva!”

Din cinstea de sine se naste increderea in sine, apoi rezemarea pe sine, apoi bizuirea pe sine si apoi vine nesimtirea si impietrirea inimii care este moartea sufletului si, n-am cand a vi le mai spune pe toate. Iata cum actioneaza iubirea de sine asupra noastra. Si aceasta se intampla tocmai cand mintea doarme si nu are trezvia atentiei. Ca atunci cand este treaza, totdeauna zice: “Doamne Iisuse… “, sau cugeta la alte lucruri duhovnicesti. Si atunci se smereste, ca isi cunoaste neputinta sa. Dar, ce se intampla? La invoire, mintea noastra s-a invoit cu gandul primit de la diavol, care este acolo. El vede ca, mintea acum ori curveste, ori se razbuna cu ura pe cineva; ori naluceste slava desarta, ori naluceste bani, ori alt pacat. Sufletul, daca s-a invoit, sta de vorba cu orice pacat.

Incheind aceste putine cuvinte, sa rugam pe Preabunul Dumnezeu si Preainduratul nostru Mantuitor, sa ne trimita a Sa mila si indurare tuturor celor ce vietuim aici si tuturor dreptcredinciosilor care isi petrec cu grija viata. Sa nu uitam dumnezeiestile Sale cuvinte, care totdeauna trebuie sa ne indemne la trezvie si veghere, dupa cum scrie in Sfanta Evanghelie: Ca nu cumva, venind fara veste, sa va afle pe voi dormind. Iar ceea ce va zic voua, zic tuturor: Privegheati! (Marcu 13, 36-37)”.

(sursa online)

Legaturi:

• DUMINICA ORBULUI
• Din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”: PAREREA DE SINE
• Sa ne temem de fatarnicie!
• Cat iubeste Dumnezeu smerenia…

***

• Moartea necunoasterii lui Dumnezeu
• Mandria, imaginatia si raul ascuns sub masca binelui
• SA NE CUNOASTEM BOALA NOASTRA – Cuv. Paisie Aghioritul
• Boala si nebunia slavei desarte
• Scara Sfantului Ioan – oglinda care nu ne minte (1)
• Cuvinte spre trezvie, spre intarire si spre dreapta socoteala de la Parintele Arsenie Boca

Ultimele 2 capitole din cartea “Razboiul nevazut“a Sf. Nicodim Aghioritul:

Cap. XXVI.

Leacul folosit de a nu ne supara de greselile si neputintele noastre

“Daca vei cadea vreodata in vreo greseala iertata, in lucru, ori in cuvant, daca te vei tulbura de vreun lucru petrecut tie, vei face vreo prigoana, pornire de nerabdare, iscodire, banuiala, ori vei cadea in trandavie, nu trebuie sa te tulburi, nici sa te deznadajduiesti ori intristezi, gandind la ceea ce ai facut, ca nu mai poti iesi din astfel de neputinte si ca imperfectiunile tale sunt cauza acestora. Uneori, te tulburi la gandul ca nu umbli in adevar in Duhul si in calea Domnului. Atunci iti incarci sufletul cu mii de spaime.

Ce urmeaza de aici? Te rusinezi a sta inaintea lui Dumnezeu, a indrazni, ca si cum n-ai fi pazit credinta ce esti dator a o tine si-ti pierzi timpul cugetand la aceste lucruri. Atunci examinezi: cat ai stat in fiecare greseala, daca ai cedat, daca le-ai voit ori nu, de ai lepadat acel gand si cele asemenea lor. Si cu cat gandesti, atat te intristezi mai mult. In aceeasi masura dezgustul, supararea si necazul de a te marturisi.Iar cand mergi la marturisire te marturisesti cu o frica impovaratoare si dupa ce vei petrece multa vreme cu marturisirea, tot nu poti avea pace in suflet, caci ti se pare a nu le fi spus pe toate. Astfel traiesti o viata amara si nelinistita, cu putin rod si-ti pierzi vremea. Aceasta ia nastere ca sa nu stim molesirea noastra din fire si sa nu cunoastem felul in care trebuie sa ne tocmim cu Dumnezeu.

Adica, mai bine sa folosim o smerita pocainta si intoarcere la Dumnezeu, cand s-ar intampla sa cadem intr-unul din pacatele zise iertate, iar nu de moarte, decat sa luam o amaraciune si tulburare din cauza lor. Am zis, pacate iertate, caci mai obisnuit in ele cade sufletul ce traieste dupa felul descris aici, intelegand numai pe cei cu viata duhovniceasca, doritori de progres si-s fara pacate de moarte.

Celor ce traiesc in mod ticalos, cu pacate de moarte, vatamand cate putin pe Dumnezeu, trebuie sa le dau alta invatatura. Lor nu le merge leacul amintit. Ei trebuie sa se supere si sa planga cu durere, totdeauna sa faca mari sfortari de a-si cerceta constiinta lor si a se marturisi pentru a nu pierde, din cauza si lenea lor, datoria si mantuirea necesara.

Deci, ca sa vorbim de linistea si pacea ce trebuie s-o aiba totdeauna slujitorul si robul lui Dumnezeu, adaugam: Aceasta intoarcere si pocainta sa fie toata asezata in nadejdea catre Dumnezeu, bineinteles nu numai pentru greselile usoare si zilnice, ci si pentru cele mari si mai grele din cele obisnuite, in care cateodata cade si servul lui Dumnezeu, dupa slobozire, din cauza celor facute nu numai din moliciune si neputinte ci uneori si din rea vointa.[1]

Zdrobirea ce tulbura mintea celui duhovnicesc, nu aduce vreodata desavarsire in suflet daca nu se va uni cu nadejdea in mila lui Dumnezeu. Ea e necesara intai celor ce doresc a iesi din ticalosiile lor, ci si a dobandi o inalta treapta de virtuti, mare dragoste si unire cu Dumnezeu, pe care multi barbati duhovnicesti nevoind sa o inteleaga stau totdeauna cu o inima si cu o minte mai deznadajduita si nu vor sa inainteze ori sa primeasca mai mari daruri de la Dumnezeu, ce le sunt gatite din zi in zi. De multe ori traiesc o viata nemernica, nefolositoare si vrednica de plans. Ei nu vor sa urmeze decat inchipuirile lor. Nu vor sa imbogateasca adevarata si mantuitoarea invatatura, ce ii indrepteaza in calea imparateasca a bunelor virtuti crestine si la pacea lasata noua de Hristos, cand zice: ”Pace las voua; Pacea mea dau voua’‘ (Ioan. 14, 26). Apoi acestia sunt datori totdeauna, in vreo suparare din cauza unor indoieli ce urmeaza stiintei lor, sa asculte de parintele duhovnicesc ori de altcineva destul de in stare a da asemenea sfaturi. Aici sa se consacre si sa se odihneasca deplin.

Cap. XXVII.

Sufletul sa fie in pace, sa progreseze si sa nu piarda timpul

Sa faci ce ti-am spus in cap. XXVI, part. I, adica: ori cand vei vedea ca ai cazut in vreo greseala din cele iertate, mai mica ori mai mare, chiar de ti se intampla aceasta de milioane de ori, nu te supara, nu te tulbura si nu-ti pierde mult timp a o cerceta. Ci indata cunoscand ce ai lucrat smereste-te si vazandu-ti neputinta, intoarce-te cu dragoste la Dumnezeu si cu gura ori cu mintea, zi:

‘‘Domnul meu, n-am facut decat ceea ce sunt. Nu se putea astepta de la mine decat aceste neajunsuri. Si, daca n-ar fi fost bunatatea Ta care sa-mi ajute si sa nu ma paraseasca, nu m-as fi oprit numai la ele. Iti multumesc ca m-ai slobozit si suferi durere pentru ceea ce am savarsit, neraspunzand darului Tau. Iarta-ma si-mi da dar a nu Te mai vatama si a nu ma mai desparti prin ceva de Tine. Tie doresc a-Ti sluji si a ma supune totdeauna.”

Dupa ce vei face aceasta, nu-ti pierde timpul a gandi ca Dumnezeu nu te-a iertat, ci cu credinta mergi inainte, urmandu-ti obisnuitele nevointe ca si cum n-ai fi cazut in nicio greseala. Fa aceasta nu numai odata ci de sute de ori, iar de e nevoie in orice clipa, cu aceeasi indrazneala pana la urma ca la inceput, caci astfel faci mare cinste bunatatii lui Dumnezeu, pe Care trebuie sa-L socoti intotdeauna bun, prea indurat, ce covarseste inchipuirea ta. In acest fel, progresul tau nu va fi impiedicat, ci va merge inainte si nu-ti vei pierde zadarnic timpul si rodul.

Chiar intr-unul din neajunsurile de mai sus poti ramane in pace, daca procedezi astfel: indeamna-te cu o forta launtrica a-ti cunoaste nemernicia ta si a te smeri inaintea lui Dumnezeu. Sa cunosti apoi si indurarea lui Dumnezeu facuta cu tine, a-L iubi, si a-I inalta nenumarate multumiri si slavoslovii. Din aceasta cadere te vei inalta mai mult, cu ajutorul dat de Dumnezeu.

Trebuie sa ia seama la aceasta cei ce se supara, se indoiesc cand gresesc, pentru a vedea cat de mare este orbirea lor. Caci umbland cu atata paguba isi pierd timpul. De aceea le si dam acest avertisment, care-i o veche cheie cu care sufletul poate deschide mari comori si intr-un timp scurt se imbogateste cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, caruia se cuvine toata slava cinstea si inchinaciunea, impreuna cu cel fara de inceput al Lui Parinte si cu prea Sfantul Duh, acum si in vecii vecilor. Amin”.

——————————————————–

Nota:

[1] Foarte buna e invatatura aceasta. Caci robul lui Dumnezeu cade vreodata, fie in greselile usoare si obisnuite, fie in cele mai grele decat acestea, numite in general iertate, nu de moarte. Una este pacatul iertat, altceva a avea aplecare si pornire spre el si deseori a-l si savarsi. De pacate iertate nu sunt scutiti nici sfintii, dupa canonul 125, 126 si 127 al Sf Sinod din Cartagena. Ei cad uneori fie prin necunostinta, fie prin cunostinta si vointa, din cauza neputintei omenesti.

Dar nu trebuie a avea pornire spre dansele, ci sa lupte totdeauna a-si curati sufletul de astfel de inclinare, pentru a nu-si pierde buna placere catre Dumnezeu. Caci desi Dumnezeu nu pedepseste pacatele iertate, cu munca vesnica, totusi ele ii sunt neplacute si urate, atat ele cat si cei ce le fac.

Pe langa aceasta, greselile iertate molesesc puterile sufletului, strica evlavia, opresc darul lui Dumnezeu, deschid usa ispitelor, si astfel omoara sufletul, il fac neputincios. Mai ales cand cineva sta mult intr-insele cu vointa si inclinare. Una este a spune cineva odata ori de doua ori o minciuna usoara, alta a minti in orice imprejurare si a simti placere si bucurie in acest fel de greseala. Cand mustele iau numai odata dintr-o mirodenie n-o altereaza, dar de se opresc pe ea, si mor acolo, o strica toata si o imputesc, cum zice Solomon: ”Daca mor mustele strica dulceata untului de lemn”. Tot astfel si pacatele usoare, cele iertate, stand mult timp in suflet strica toata cucernicia si buna starea lui.

• Cuviosul Paisie Aghioritul despre oamenii sensibili – cuvinte de mangaiere si de intarire a nadejdii

• Cititi si DIN VIATA CUVIOSULUI NICODIM AGHIORITUL (14 iulie) – de Sf. Ioan Iacob Hozevitul
• Troparul Sfantului Nicodim Aghioritul, praznuit astazi, 14 iulie:

Săltaţi şi vă veseliţi, popoare, că iată în prisosul bucuriei se arată astăzi pârga cea sfântă a Athosului, folositorul şi mângâietorul nostru, blândul Nicodim. Căci prin râvna cea după Hristos Biserica o a luminat, îndreptând cele stricate şi părăsite prin nebăgare de seamă şi trecerea cu vederea, iar acum înaintea Sfintei Treimi neîncetat se roagă pentru sufletele noastre.

Chilia Sf. Nicodim Aghioritul

***

Preluam din revista Lumea Credintei, nr. din iulie 2008, articolul scris de Silviu-Andrei Vladareanu despre Sf. Nicodim Aghioritul, praznuit astazi:

Sfantul Ioan Iacob spunea despre Sfantul Nicodim Aghioritul că este „mângâierea şi întărirea creştinilor râvnitori care pătimesc pentru adevărul Sfintei Credinţe“ şi totodată „ruşinarea celor care defăima aşezămintele Sfinţilor Părinţi”. El s-a născut în anul 1749 în insula Naxos, situată în sud-estul arhipelagului Ciclade din Marea Egee, iar din botez părinţii l-au numit Nicolae. Fiind dăruit de Dumnezeu cu o minte ascuţită şi o memorie de excepţie, a deprins cititul de la o vârstă fragedă, iar la 16 ani a fost trimis de părinţi la seminarul din Smirna, în Asia Mică, unde, prin grija dascălului Ierotei, şi-a desăvârşit cunoştinţele bisericeşti şi laice, în această perioadă, tânărul Nicolae a învăţat latina şi franceza, dar a aprofundat şi scrierile Sfinţilor Părinţi, canoanele Bisericii şi vieţile Sfinţilor.

In anul 1775, a plecat în Sfântul Munte Athos şi s-a călugărit la Mănăstirea Dionisiu, primind numele de Nicodim şi fiind rânduit în ascultarea de secretar al mănăstirii şi citeţ. După doi ani a primit vizita Sfântului Macarie din Corint, care l-a rugat să corecteze şi să pregătească pentru tipar colecţia Filocalia. Sfântul Nicodim s-a retras, deci, la o chilie din Karies, unde a pregătit cu acest prilej şi Tratatul despre Sfânta împărtăşanie şi vestita culegere de cuvinte de folos de la Sfinţii Părinţi numită Everghetinos. A dorit apoi să intre în obştea Cuviosului Paisie Velicikovski şi a pornit spre Moldova, însă Dumnezeu avea alt plan cu el şi l-a întors din drum. S-a aşezat să vieţuiască într-o chilie din Capsala, întinsă zonă pustnicească între Karies şi Mănăstirea Pantocrator, unde a continuat să-şi ducă viaţa ascetică şi de rugăciune, iar ca lucrare s-a ostenit să copieze din vechile manuscrise.

Patriarhul Constantinopolului, Grigore al V-lea, fiind retras la Mănăstirea Iviru din apropiere, trimitea mereu credincioşii în pustia Capsalei, la Cuviosul Nicodim pentru sfat. Din această perioadă se păstrează o scrisoare a Sfântului Nicodim către Patriarhul Grigorie al V-lea despre situaţia unui român din Transilvania al cărui botez prin stropire nu a fost considerat valid şi pe care sfântul l-a îndrumat să-l repete.

Tot în vremea când el locuia în Capsala, se spune că ar fi venit la Kareia, capitala Sfântului Munte, o delegaţie de clerici catolici, iar proestoşii au trimis după Sfântul Nicodim, chemându-l să vină şi să stea de vorbă cu aceştia, să răspundă la problemele pe care ei le ridicau. Când el a venit şi oaspeţii l-au văzut aşa „zdrenţăros” şi încălţat cu opinci, s-au simţit ofensaţi, dar, când au început discuţiile, au fost cu totul ruşinaţi, „neavând răspuns de îndreptăţire pentru rătăcirea papistaşă”.

Tot aşa, odată a venit în Athos un neamţ versat în Sfintele Scripturi, care pretindea că el este Proorocul Ilie. Părinţii s-au amuzat, însă n-au putut să-i facă faţă în discuţie. Atunci, ca nu cumva acela să înceapă să-şi propovăduiască minciunile şi rătăcirea, l-au chemat tot pe Cuviosul Nicodim din Capsala. El a înţeles imediat batjocura pe care o făcea pretinsul „prooroc Ilie” şi l-a întrebat: „Sfântul Ilie era tăiat împrejur. Dumneavoastră sunteţi?” La aşa întrebare, neamţul a rămas fără răspuns şi a plecat ruşinat din Athos.

Pentru o scurtă vreme, Sfântul Nicodim a părăsit Sfântul Munte şi a vieţuit într-o insulă pustie aproape de Eubeea. Acolo, fără nici un acces la scrierile Sfinţilor Părinţi, recurgând numai la memoria sa extraordinară, Sfântul Nicodim a scris cea mai vestită lucrarea a sa: Paza celor 5 simţuri. Avea numai 32 de ani.

A revenit în Athos şi şi-a continuat munca editând operele complete ale Sfântului Simeon Noul Teolog, un foarte bun îndreptar de spovedanie şi culegerea de cântări Canoanele Maicii Domnului. S-a îngrijit apoi de Pidalion, o vastă culegere comentată a sfintelor canoane. A mai pregătit pentru tipar şi scrierile complete ale Sfântului Grigorie Palama, carte care, din nefericire, s-a pierdut la Viena în timpul războiului, şi multe alte lucrări.

Epuizat de muncă şi de viaţa sa aspră, după o suferinţă destul de grea, Sfântul Nicodim s-a mutat cu pace la Domnul în dimineaţa zilei de 14 iulie 1808.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că „virtutea este mai presus decât minunea”. Nu ştim ca Sfântul Nicodim Aghioritul să fi săvârşit minuni, dar viaţa sa îmbunătăţită şi roadele ostenelilor sale dau mărturie pentru viaţa sa sfântă. în ianuarie 1955, Patriarhia Constantinopolului a hotărât oficial înscrierea Cuviosului Nicodim Aghioritul în rândul sfinţilor”.

• Alte articole din scrierile Sf. Nicodim Aghioritul:

Sfantul Nicodim Aghioritul despre folosul spovedaniei dese si despre paza de pacat

Sf. Nicodim Aghioritul: ADEVARATA POCAINTA

SF.NICODIM AGHIORITUL: Cum se vindeca cei ce pacatuiesc in nadejdea ca spovedindu-se si pocaindu-se vor fi iertati

SA RABDAM PANA LA SFARSIT! – Meditatie la Sfanta Cruce (3)

“SA MERGEM SI NOI SA MURIM CU EL!” – Meditatie la Sfanta Cruce (2)

SA NU NE RUSINAM DE HRISTOS! – Meditatie la Sfanta Cruce (1)