Cititi si:

***

“Sileste-te pe cat poti sa iubesti pe tot omul. Iar daca nu poti inca, cel putin sa nu urasti pe nimeni. Dar nu vei putea face nici aceasta daca nu vei dispretui lucrurile lumii. Te-a blestemat cineva? Sa nu-l urasti pe el, ci blestemul si pe dracul care a pus la cale blestemul. Caci daca urasti pe cel ce te-a blestemat, ai urat un om si ai calcat porunca. Si ceea ce a facut acela cu cuvantul, tu faci cu fapta. Iar de pazesti porunca, arata semnele dragostei; si de poti face ceva ajuta-l, ca sa-l izbavesti de rau.

Hristos nu vrea ca tu sa porti vreunui om ura sau suparare, sau manie, sau sa tii minte raul in niciun chip si pentru niciun lucru vremelnic. Aceasta o striga cele patru Evanghelii.

Cand ne vad dracii ca dispretuim lucrurile lumii, ca sa nu mai uram pentru ele pe oameni si sa cadem din dragoste, starnesc impotriva noastra defaimari, ca nerabdand supararea sa uram pe cei ce ne defaima.

Nu este durere mai grea a sufletului decat defaimarea, fie ca-ti defaima cineva credinta, fie ca viata. Si nimeni nu poate sa o dispretuiasca, decat numai cel ce cauta la Dumnezeu, ca Suzana, singurul care poate sa ne izbaveasca din nevoi, ca si pe aceea, si sa le descopere oamenilor adevarul, ca si in cazul acela, si sa mangaie sufletul cu nadejdea.

Cu cat te rogi mai mult din suflet pentru cel ce te defaima, cu atat Dumnezeu le arata adevarul celor ce se smintesc.

Numai cei ce pazesc intocmai poruncile si cunosc adevarat judecatile dumnezeiesti nu parasesc pe prietenii incercati prin ingaduinta lui Dumnezeu. Dar cei ce dispretuiesc poruncile si nu cunosc judecatile dumnezeiesti, cand ii merge prietenului bine, se bucura impreuna cu el, iar cand e incercat si patimeste, il parasesc. Ba uneori se dau chiar cu dusmanii.

Sa iubim pe tot omul din suflet, dar sa ne punem nadejdea numai in Dumnezeu si Lui sa-I slujim din toata puterea. Cata vreme ne sustine El, umbla in jurul nostru toti prietenii, si dusmanii nu au nicio putere impotriva noastra. Cand insa ne paraseste El, ne ocolesc prietenii, si dusmanii capata putere impotriva noastra.

Prietenii lui Hristos iubesc din inima pe toti. Dar nu sunt iubiti de toti. Iar prietenii lumii nici nu iubesc pe toti, nici nu sunt iubiti de toti. Prietenii lui Hristos pastreaza dragostea neintrerupta pana la sfarsit; ai lumii, pana ce se ciocnesc intreolalta din pricina lucrurilor lumii.

Multi au spus multe despre dragoste. Dar numai cautand-o intre ucenicii lui Hristos o vei afla. Caci numai ei au avut Dragostea adevarata ca invatator al dragostei. Ei ziceau despre ea: “De as avea darul proorociei si de as cunoaste toate tainele si toata cunostinta [...], iara dragoste nu am, nimic nu sunt”. (I Cor. XIII, 2). Cel ce a dobandit, prin urmare, dragostea, a dobandit pe Dumnezeu insusi, intrucat “Dumnezeu iubire este” (I Ioan IV, 16). A lui este slava in veci. Amin.

(Selectii din Sf. Maxim Marturisitorul, Capete despre dragoste. Filocalia 2, Editura Humanitas)

• Alte cuvinte ale Sfantului Maxim din Filocalie:  Sfantul Maxim Marturisitorul: ESENTE DUHOVNICESTI

Legaturi:

Legaturi:

Sfântul Maxim Mărturisitorul «Adevărul şi bunătatea îl descoperă pe Dumnezeu»

[David Bradshaw, Metafizica energiilor divine şi Schisma Bisericii, traducere de Dragoş Dâscă şi Protos. Dr. Vasile Bîrzu, Editura Ecclesiast, Sibiu, 2011; fragment din capitolul «Înflorirea tradiţiei răsăritene»]

“Sfântul Maxim (580-662) a fost fie odrasla unor părinţi nobili din Constantinopol (conform variantei greceşti a Vieţii Sfântului Maxim), fie a fost un orfan crescut într-o mănăstire din Palestina (conform unei biografii oarecum ostile, dar, poate, mult mai autentice, scrisă în siriacă). În fiecare din cele două cazuri el pare a fi fost angajat al Cancelariei imperiale din Constantinopol înainte de a deveni monah în jurul vârstei de treizeci de ani. Cele mai timpurii din scrierile sale datează din jurul anului 625 şi sunt, în mare, lucrări de îndrumare spirituală. Din rândul acestora fac parte: Cuvântul ascetic, Cele patru sute de capete despre dragoste şi câteva epistole timpurii, inclusiv Epistola a 2-a, despre dragoste (extrem de importantă). Datorită invaziei persane a părăsit mănăstirea de lângă Constantinopol în anul 626, mergând în Cartagina. Aici, între 628 şi 635 a dovedit o productivitate formidabilă. Din lucrările acestei perioade fac parte: Scurtă tâlcuire a rugăciunii Tatăl nostru, Mystagogia (un comentariu al Dumnezeieştii Liturghii), Răspunsurile către Talasie (o lucrare de exegeză biblică), Cele două sute de capete despre cunoştinţa de Dumnezeu şi iconomia întrupării Fiului lui Dumnezeu şi Ambigua (discuţii asupra unor chestiuni dificile de teologie).

La sfârşitul acestei perioade a izbucnit o controversă care îi va mistui ultimii ani din viaţă. Încă din timpul Sinodului de la Calcedon (451) a existat o diviziune între Biserica imperială, care urma învăţătura calcedoniană despre cele două firi ale lui Hristos şi felurite Biserici locale care o respingeau. În 620, Serghie, patriarhul Constantinopolului, a început să propovăduiască un compromis teologic cunoscut sub numele de monoenergism. El afirma că Hristos are o singură activitate sau energie divino-umană („theandrică”), deşi Calcedonul învăţa că El posedă două firi. Opoziţia faţă de monoenergism a fost condusă de părintele duhovnicesc al Sfântului Maxim, Sofronie, patriarhul Ierusalimului. Deşi Sofronie a reuşit să îl convingă pe Serghie să abandoneze monoenergismul, Serghie nu a făcut decât să îl înlocuiască cu o formulă cu un înţeles asemănător: Hristos a avut o singură voinţă divino-umană (monotelism). Fiind un simplu monah, Maxim a fost la început precaut, ezitând să adopte o poziţie publică asupra acestor chestiuni. În cele din urmă, a rupt tăcerea şi în cursul anului 640 a scris o serie de mici lucrări (adunate într-o colecţie sub numele de Opuscula Theologica et Polemica) prin care apăra dogma despre cele două energii şi cele două voinţe. Acest fapt l-a adus în conflict cu autoritatea imperială care sprijinea monotelismul. A fost judecat, torturat şi exilat; limba şi mâna dreaptă i-au fost tăiate astfel că nu a mai putut vorbi şi scrie. A murit părăsit de toţi, cu excepţia a doi ucenici, cauza sa părând pierdută. Anii care au urmat au adus o schimbare remarcabilă. La Sinodul VI Ecumenic (680-681), învăţătura despre cele două energii şi două voinţe a fost proclamată ca ortodoxă, iar Maxim a fost universal recunoscut drept interpretul autorizat al acesteia¹.

Gândirea Sfântului Maxim este o reţea complexă de idei care cu greu pot fi înţelese izolat una de cealaltă. Din fericire, multe din ele ne sunt familiare din capitolul precedent. Maxim preia de la Capadocieni distincţia dintre fiinţa [ousia] dumnezeiască şi „cele din jurul lui Dumnezeu”, ta peri theon. Ca şi în cazul Capadocienilor, distincţia nu este doar epistemologică şi ontologică, ci una pe care sufletul o trăieşte nemijlocit în căutarea sa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Aşa cum Maxim scrie în Capetele despre dragoste:

„Ridicându-se mintea în Dumnezeu caută mai întâi, arzând de dor, raţiunile privitoare la fiinţa Lui, dar nu află ceea ce este El Însuşi (căci aceasta este un lucru cu neputinţă şi oprit întregii firi create, deopotrivă); ci se mângâie cu cele dimprejurul Lui, adică cu cele privitoare la veşnicia, la nesfârşirea şi la nehotărnicia Lui, la bunătatea, la înţelepciunea şi la puterea creatoare, providenţiatoare şi judecătoare a celor ce sunt. «Numai aceasta se poate cuprinde din cele ale Lui: nesfârşirea». Iar a nu cunoaşte din El nimic înseamnă a cunoaşte că e mai presus de minte, cum au spus cuvântătorii de Dumnezeu, Grigorie şi Dionisie”².

Fiindcă „arde de dor” sufletul se mişcă de la căutarea nerodnică de a cunoaşte fiinţa [ousia] divină la „cele dimprejurul lui Dumnezeu”. Aceasta aminteşte de concepţia lui Grigorie de Nazianz despre cum firea dumnezeiască ne atrage la ea prin ceea ce noi putem înţelege, iar prin ceea ce nu putem înţelege ne stârneşte uimirea³. În altă parte, Maxim evidenţiază distanţa dintre dumnezeiasca ousia şi cele din jurul lui Dumnezeu, numindu-le lucrările Sale (erga) şi referindu-se la Dumnezeu ca la creatorul lor. Ele se disting de făpturile obişnuite prin două caracteristici: ele nu au început în timp iar făpturile obişnuite sunt cele care participă la ele. Într-un pasaj care, mai târziu, se va dovedi central pentru gândirea Sfântului Grigorie Palama, Maxim scrie:

„Lucrurile lui Dumnezeu, care n-au început să existe în timp, sunt cele participate, la care participă prin har cele care se împărtăşesc. Aşa este, de pildă, bunătatea şi tot ce se cuprinde în raţiunea bunătăţii. Şi simplu vorbind, toată viaţa, nemurirea, simplitatea, neschimbabilitatea şi infinitatea⁴ şi câte sunt cugetate ca existând fiinţial în preajma lui Dumnezeu (peri hauton). Acestea sunt lucruri ale lui Dumnezeu, dar şi neîncepute temporal”⁵.

Maxim spune în continuare că cele din jurul lui Dumnezeu cuprind chiar şi realitatea în sine⁶. Dumnezeu transcende infinit ambele tipuri de lucrări, pe cele care nu au început în timp cât şi pe cele care au început în timp, cele participate şi cele participante⁷.

Ar trebui să fie limpede din aceste fragmente că „cele dimprejurul lui Dumnezeu” joacă un rol asemănător cu energiile divine ale Capadocienilor şi cu ieşirile [procesiunile] divine la Sfântul Dionisie Areopagitul. Nu doar că ni se oferă o listă similară (divina bunătate, înţelepciune şi cele împreună cu ele) dar „cele dimprejurul lui Dumnezeu” sunt, precum energiile şi ieşirile, desăvârşiri divine în care făpturile participă şi prin care Dumnezeu Se face cunoscut. Aceasta explică cum, în ciuda transcendenţei radicale a lui Dumnezeu în relaţie cu lucrările Sale, lucrările veşnice pot fi şi Dumnezeu. La doar câteva capitole de cel citat, Maxim adaugă: „Dumnezeu, singur este şi se zice cu adevărat şi propriu «Viaţă»”⁸. În Mystagogia el susţine că adevărul şi bunătatea Îl descoperă pe Dumnezeu şi că Dumnezeu este Adevărul şi Binele fără a părea că simte existenţa vreunei tensiuni între aceste afirmaţii⁹. În Cele patru sute de capete despre dragoste aflăm că orice creatură raţională, în măsura în care posedă existenţă, bunătate şi înţelepciune şi existenţă veşnică, este părtaşă la Dumnezeu¹⁰. Aceasta este aceeaşi dualitate pe care am observat-o în relaţie cu energiile [energeiai] Capadocienilor şi ieşirile [proodoi] Sfântului Dionisie. Concluzia care se poate trage este aceeaşi: „cele dimprejurul lui Dumnezeu” sunt acte revelatoare de Sine prin care Dumnezeu Se descoperă pe Sine creaturilor şi Se dăruieşte pentru ca acestea să fie părtaşe la El, deşi El rămâne transcendent în esenţă.

Despre rugaciune

În concepţia Sfântului Maxim există o legătură intimă între rugăciunea neîncetată, lepădarea înţelegerii conceptuale şi transformarea impulsurilor trupeşti prin practică ascetică. Aceste conexiuni apar în Cuvântul ascetic, un dialog între un monah bătrân şi unul tânăr. Când cel din urmă întreabă despre rugăciune, bătrânul răspunde:

„Înţelesurile sunt înţelesuri (noemata) ale lucrurilor. Iar dintre lucruri unele cad sub simţuri, iar unele sunt inteligibile. Ocupându-se aşadar, mintea cu ele, poartă în sine înţelesurile lor. Harul rugăciunii însă uneşte mintea cu Dumnezeu. Iar unind-o cu Dumnezeu, o desface de toate înţelesurile. Atunci mintea, întreţinându-se cu Dumnezeu dezbrăcată de toate, ajunge să ia formă dumnezeiască… De aceea Apostolul porunceşte să ne rugăm neîncetat, ca având mintea continuu unită cu Dumnezeu, să o rupem câte puţin de la pofta celor materiale”¹¹.

Aici se observă o fuziune între ţelul evagrian de a deveni golit de gânduri cu accentul pus de Părinţii deşertului pe rugăciunea neîncetată. Maxim identifică obstacolul în calea unei astfel de rugăciuni; el nu este înţelegerea conceptuală în general ci „alipirea pătimaşă de cele materiale” care împiedică mintea de a fi deplin îndreptată către Dumnezeu. El îl citează pe Sfântul Pavel drept model al rugăciunii neîncetate:

„Rugăciunea neîntreruptă stă în a avea mintea lipită de Dumnezeu cu evlavie multă şi cu dor, şi a atârna pururea cu nădejdea de El şi a te încrede în El în toate, orice ai face şi orice ţi s-ar întâmpla. Aflându-se în această dispoziţie, Apostolul zicea… «În toate obijduiţi, dar nu striviţi, în mare cumpănă, dar nu deznădăjduiţi, prigoniţi, dar nu năpăstuiţi, trântiţi jos, dar nu nimiciţi. Totdeauna purtăm în trup moartea Domnului Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru muritor» (II Corinteni 4, 10-11). În astfel de dispoziţie aflându-se, Apostolul neîncetat se ruga. Căci în toate cele ce făcea şi i se întâmplau, atârna cu nădejdea de Dumnezeu. De aceea, toţi sfinţii când se aflau în necazuri se rugau neîncetat, ca să dobândească aptitudinea dragostei”¹².

Pentru Sfântul Maxim, retragerea din faţa gândurilor nu este îndeplinită doar la nivel mental, ci ca o redirecţionare completă a energiei şi afectelor sufletului. Nu se poate înfăptui în afara acţiunii viguroase şi disciplinate, nici în afară de bucuria în necazuri care a fost o marcă a vieţii Sfântului Pavel. Este important de remarcat motivul din spatele acestei bucurii. Sfântul Pavel vorbeşte despre sine ca „purtând în trup moartea Domnului Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru muritor”; adică, el consideră că suferinţa care este conformă cu voinţa lui Dumnezeu naşte o părtăşie corporală la viaţa lui Hristos. Maxim ia această imagine drept model pentru propria înţelegere a transformării care se produce pe măsură ce energiile şi afectele sufletului sunt redirecţionate către Dumnezeu. Rugăciunea neîntreruptă, aşa cum o înţelege el, nu este o simplă experienţă personală, ci o părtăşie corporală la viaţa lui Hristos şi, prin urmare, este şi o manifestare a prezenţei divine în lume.

Mai târziu, Maxim se foloseşte din nou, în Cuvântul ascetic, de exemplul Sfântului Pavel şi de cel al Apostolilor:

„Cei ce au crezut cu adevărat lui Hristos şi L-au sălăşluit întreg în ei prin porunci ziceau aşa: «Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Iar de trăiesc acum în trup, trăiesc prin credinţa Fiului lui Dumnezeu, al Celui ce m-a iubit pe mine şi s-a dat pe Sine pentru mine» (Galateni 2, 20). De aceea pătimind de dragul Lui pentru mântuirea tuturor, ca nişte următori întocmai ai Lui şi ca nişte păzitori adevăraţi ai poruncilor lui ziceau: «Ocărâţi, noi binecuvântăm; prigoniţi, noi răbdăm; huliţi, noi mângâiem» (I Corinteni 4, 12)… Prin cuvintele şi faptele lor se va arăta lucrând în ei Hristos”¹³.

Aici, accentul este pus pe păstrarea poruncilor fiindcă astfel Hristos locuieşte în faptele celui care este ascultător. Ca şi în pasajul anterior, o astfel de locuire sau de schimb nu este doar o experienţă privată, ci un mod prin care Hristos Însuşi Se manifestă în lume.

Aceleaşi teme apar şi în Mystagogia, unde accentul este pus mai ales pe dragostea faţă de săraci:

„Nici un mijloc nu ne duce atât de uşor la dreptate, sau la îndumnezeire (ca să zic aşa), la apropierea de Dumnezeu, ca mila arătată din adâncul sufletului şi cu plăcere celor lipsiţi. Dacă Cuvântul arată ca dumnezeu pe cel ce bine pătimeşte, lipsit fiind, căci zice: «întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut» (Matei 25, 40), iar cel ce grăieşte e Dumnezeu, cu mult mai mult îl va arăta pe cel ce poate să facă bine, şi face, ca fiind cu adevărat dumnezeu după har şi participare, ca unul ce şi-a însuşit prin bună imitare lucrarea (energeian) şi însuşirea binefăcătoare a Aceluia”¹⁴.

Acest pasaj recunoaşte un tip de schimb reciproc de identităţi între Dumnezeu şi om, unul produs de iubirea dumnezeiască pentru om şi de dragostea omenească ce o imită. A fi părtaş la dumnezeiasca energeia este aici clar o chestiune de a face ceea ce Dumnezeu face. Cu toate acestea, iniţiativa îi rămâne lui Dumnezeu, pentru că schimbul de identităţi este posibil doar fiindcă Dumnezeu ia asupra Sa mereu suferinţele omenirii. Fragmentul continuă:

„Şi dacă e dumnezeu săracul, pentru coborârea lui Dumnezeu care s-a făcut sărac de dragul nostru şi a luat asupra Sa, prin împreună-pătimire, patimile fiecăruia… Vădit este că va fi pe drept cuvânt şi mai mult dumnezeu cel ce tămăduieşte prin sine, imitând pe Dumnezeu, patimile celor ce pătimesc, din iubire faţă de oameni şi se înfăţişează ca având aceeaşi putere a dragostei ca Dumnezeu”¹⁵.

Porunca dumnezeiască de a avea grijă de săraci este, de asemenea, o invitaţie de a intra în reciprocitatea acţiunii lui Dumnezeu, iubind prezenţa divină în om şi, prin urmare, fiind părtaşi la lucrarea lui Dumnezeu. Cel care face astfel devine „dumnezeu prin har şi participare”.

Aşadar, unirea activităţilor divine cu cele omeneşti este pentru Maxim un mod prin care omul este îndumnezeit iar Dumnezeu Se descoperă pe Sine lumii. Rădăcina acestei schimbări este dragostea (agape) şi în dragoste găseşte Maxim adevărata semnificaţie a urcuşului dionisian în întuneric. În Epistola a II-a (Despre dragoste), Maxim deduce importanţa dragostei din principiul „fiecare îl cunoaşte pe cel ce este asemenea lui”. Asemenea lui Grigorie de Nyssa el întrebuinţează principiul că fiecare este cunoscut de cel asemenea lui insistând asupra faptului că pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu este nevoie de a deveni asemenea Lui. Trăsătura divină la care se gândeşte el este, în primul rând, lipsa de patimile care sfărâmă psihicul; aceasta, însă, se dobândeşte doar prin acel fel de iubire care „îmbină dispoziţia cu firea”, readucând sufletul la starea sa firească şi unificată. Mai precis aceasta este iubirea pe care Dumnezeu o arată lumii.

„Căci Dumnezeu Se arată prin ceea ce este comun celor ce au această stare, configurându-Se (morfou/menoj) după ceea ce e propriu virtuţii fiecăruia prin iubirea Lui de oameni şi primind să Se numească din ea. Fiindcă lucrul cel mai desăvârşit al iubirii şi ţinta ultimă spre care tinde lucrarea ei este să le pregătească şi să le potrivească aceleaşi însuşiri şi numiri prin comunicare afectuoasă reciprocă. Ea face pe om dumnezeu, iar pe Dumnezeu să fie şi să Se arate om pentru una şi aceeaşi nediferenţiată lucrare voită şi pentru una şi aceeaşi mişcare a ambilor, cum vedem la Avraam şi la sfinţi”¹⁶.

De vreme ce Dumnezeu este mai presus de formă, într-un anumit sens El nu are o formă a Sa proprie. El ia formă în cel care se împărtăşeşte din iubirea Sa pentru omenire şi a cărui voinţă este unită cu a Sa. Aceasta este, de fapt, o recapitulare a Întrupării: „ea face pe om dumnezeu, iar pe Dumnezeu să fie şi să Se arate om”. Discutând aceeaşi temă în Ambigua, Maxim merge şi mai departe spunând că

„Dumnezeu şi omul îşi sunt unul altuia modele. Şi aşa de mult S-a făcut Dumnezeu omului om pentru iubirea de oameni, pe cât de mult omul, întărit prin iubire, s-a putut îndumnezei pe sine, lui Dumnezeu”¹⁷.

În aceste pasaje sunt unite mişcarea mai presus de concepte a Sfântului Dionisie Areopagitul, nevoinţa ascetică împotriva patimilor şi dragostea dovedită prin fapte. Pentru Maxim sunt o unitate, astfel încât orice parte din ele dacă este separată de celelalte devine nefolositoare şi lipsită de autenticitate. Dionisie a clarificat deja faptul că a-l cunoaşte pe Dumnezeu în întunericul dincolo de concepte nu este doar o chestiune de afirmare mentală a unor anumite negaţii, ci de practică trăită. Însă el nu a lămurit natura acestei practici cu excepţia cazului în care „revenirea” descrisă în tratatele despre ierarhie reprezintă un răspuns. Pentru Maxim, ca moştenitor al veacurilor de practică monahală, adevăratul înţeles al apofatismului dionisian nu este niciodată pus la îndoială. A depăşi conceptele înseamnă a fi eliberat de ataşamentul de lucrurile pământeşti care denaturează afectele şi distrag mintea de la rugăciune. Mai precis, a fi eliberat de „afecţiunea neraţională pentru trup” pe care Maxim o identifică drept rădăcină a patimilor. Aceasta este imposibil de realizat fără o lepădare de sine exercitată constant până ce devine deprindere. Scopul unei asemenea practici nu este pur şi simplu negativ, ci restaurator; înseamnă „a îmbina deprinderea cu firea” prin restaurarea în suflet a iubirii sale cuvenite şi fireşti pentru Dumnezeu. În schimb, o astfel de iubire găseşte expresie în dragostea pentru aproapele şi, în special, pentru cei săraci – nu ca într-un umanitarism vag, ci fiindcă în ei, în săraci, poate fi găsit Dumnezeu”.

Vezi si:

***

Cand vezi pe unii ingamfati ca nu rabda sa fie laudati aceia care sunt mai buni, ci cauta sa inabuse adevarul care se graieste impiedicandu-l prin tot felul de incercari si clevetiri necuviincioase, intelege ca Domnul e rastignit si inmormantat din nou de acestia si pazit de ostasi si de peceti.

Dar Cuvantul, rasturnandu-i la pamant, invie iarasi, aratandu-se cu atat mai luminos, cu cat este mai combatut, intarindu-se in nepatimire prin patimiri. Caci este mai tare decat toti, ca Cel ce este si se numeste Adevarul.

*

Fatarnicul, pana isi inchipuie ca e acoperit, e linistit, vanand slava, din aparenta ca e drept. Dar cand e dat pe fata, scoate cuvinte purtatoare de moarte, inchipuindu-si ca-si ascunde uratenia proprie prin ocarile impotriva altora. Pe unul ca acesta Scriptura, asemanandu-l cu puiul de naparca ca pe un fatarnic ce e, il indeamna sa faca roade vrednice de pocainta, adica sa-si schimbe dispozitia ascunsa a inimii dupa purtarile vazute.

*

Spun unii ca tot ce e socotit de Lege necurat dintre vietuitoarele din aer, de pe pamant si din mare, e fiara salbatica, chiar daca pare bland la purtare. Dar Scriptura da numele acestor fiare fiecarui om, dupa patima ce o are.

*

Cel ce ia infatisarea prieteniei spre vatamarea aproapelui este lup ce-si ascunde rautatea in piele de oaie. Acesta, cand afla pe careva dintre ai lui Hristos comportandu-se cu simplitate sau rostind vreun cuvant naiv, il rapeste si-l sfasie, varsand nenumarate ocari asupra acelora peste ale caror cuvinte si chipuri de purtare da navala, ca un “iscoditor al slobozeniei fratilor in Hristos” (Gal. II, 4).

*

Cel ce intrerupe cu obraznicie pe cel ce graieste in adunare nu se poate ascunde ca boleste de slava desarta. Stapanit de aceasta pune nenumarate piedici propunerilor, voind sa taie sirul celor ce se spun.

*

Inteleptul, fie ca invata pe altii, fie ca primeste invatatura, vrea sa invete pe altii si sa invete el insusi numai cele de folos. Dar cel intelept numai la parere, si cand intreaba, si cand e intrebat scoate inainte numai lucrurile curioase.

Capete teologice

(din: Filocalia Sfintelor Nevointe ale Desavarsirii 2, Ed. Institutului Biblic, 2008)

Legaturi:

• FARISEUL (1)
  
• Sfantul Ignatie Briancianinov despre BOALA MORTALA A FARISEISMULUI SI SIMPTOMELE EI MAI GRAVE: smintirea prefacuta, osandirea, ravna vicleana (2)
• Cat de dulce trebuie sa fie rautatea cea veche…
• Oamenii zilelor de pe urma…
• Preot Sever Negrescu: ORI DE CATE ORI NE INCEARCA MINCIUNA

• Continuare de la: Sfantul Maxim Marturisitorul si raportarea la tezele catolicismului. Revelatiile unei carti ale teologului francez Jean-Claude Larchet

*

Din textul urmator cu care completam prezentarea cartii Sf. Maxim, mediator intre Rasarit si Apus, a teologul francez J-Cl. Larchet, ies in evidenta doua principii fundamentale ale invataturii Sfantului Maxim Marturisitorul:

1. criteriul apartenentei la Biserica este marturisirea dreptei credinte (dreapta credinta fiind indisolubil legata de Sfanta Traditie) si
2. marturisirea dreptei credinte este determinata de  ”o constiinta care te apara”.

1) Impresioneaza limpezimea si claritatea cu care teologul Jean-Claude Larchet expune pilda si invatatura Sfantului Maxim despre criteriul unic si exlcusiv al apartenentei la Biserica: marturisirea credintei ortodoxe. Este raspunsul cel mai ortodox, daca putem spune astfel, cel mai curat, care se poate da initiativei ecumeniste din aceasta saptamana, ce schimonoseste eretic si ideologic o tema inspirată de textul scripturistic „Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Faptele Apostolilor 2,42).

Nu poate exista comuniune reala, nici unitate, ne invata Sfantul Maxim Marturisitorul, decat in masura in care exista marturisirea dreptei credinte. Unitatea, asadar, nu este un mijloc, ci abia o finalitate care poate fi atinsa doar in masura in care exista aceeasi marturie de credinta, anume de credinta ortodoxa. Este o deosebire neta fata de strategia ecumenista de a transforma discursul despre unitate intr-o strategie simbolica de putere, intr-o ideologie in care sunt fortate apropierile pe baza unui iluzoriu ”numitor comun”.

In lipsa dreptei credinte, comuniunea euharistica, adica impartasirea din acelasi Potir nu este posibila, ori aceea nu mai poate fi numita Euharistie:

invocarea Sfantului Duh in epicleza Sfintei Liturghii ramane fara de raspuns si in consecinta, Sfintele Daruri nu mai sunt sfintite, asadar nu se mai realizeaza o comuniune adevarata.

Marturia dreptei credintei nu este o marturie individuala, caci nu din originalitatea sau particularitatea cuiva se intemeieaza, ci este una care trece ”testul” conformarii cu Scriptura, invatatura Parintilor si a Sinoadelor. Orice opinie noua trebuie supusa acestui test, indiferent daca cel care o emite este Patriarh, preot, calugar sau chiar Sinod. Nimeni nu poate afirma ceva absolut nou in ceea ce priveste invatatura de credinta si indemnul mantuitor, ci poate doar marturisi ceea ce au marturisit si predanisit Sfintii Parinti.

Multe din controversele si tulburarile care au marcat  si marcheaza spatiul nostru ortodox, de la stanga ecumenista la dreapta extremista, au fost iscate tocmai datorita acestei elementare ”omisiuni”: cercetarea problemei, a opiniei, a temei aflate in disputa in lumina invataturii Sfintilor Parinti, a “cugetului Bisericii”. Cine evita sau leapada invatatura Sfintilor Parinti pentru a proba temeinicia opiniei sale risca sa se situeze, prin aceasta, in afara Bisericii si in afara Ortodoxiei.

2) Ceea ce face ca invatatura Sf. Maxim sa fie una din cele mai complete invataturi este faptul ca temeiul unei bune marturii este dat de detinerea constiintei Bisericii. Aceasta constiinta se formeaza nu doar prin acceptarea seaca, la nivel strict intelectual, a invataturilor de credinta, ci prin fidelitatea vie fata de ele, adica printr-o viata duhovniceasca reala, ce consta in pazirea poruncilor lui Hristos, in continua lupta de curatire a inimii si de luminare cu harul dumnezeiesc.

Si acum intelegem mai bine de ce Dumnezeu a randuit ca cel mai mare Parinte filocalic al Bisericii sa fie si unul din cei mai mari stalpi dintre Sfintii Marturisitori. Pentru ca acestea doua – lucrarea duhovniceasca si marturisirea, sunt cele doua aripi ale crestinului-ortodox. Nimeni nu poate marturisi daca are o constiinta murdara, daca viata lui este intinata, daca nu are fior si lucrare filocalica, fireste, la masura sa. Nimeni nu poate pretinde, in numele unei misiuni ”superioare” de a duce o asa-zisa lupta de rezistenta, sa primeasca dispensa de la a pazi poruncile lui Hristos in integralitatea lor. Nimeni sa nu se amageasca cu gandul ca amanarea perpetua a pocaintei, a innoirii duhovnicesti, ar putea fi compensata cu o asa-zisa marturisire a credintei. Pentru ca Sfantul Maxim afirma in mod clar ca se marturiseste cu sufletul si cu gura, deci nu doar cu gura…

Nu altul era si mesajul, explicit, al Staretului Partenie de la Manastirea Sf. Pavel din Sfantul Munte, din omilia pregatita pentru Iasi, anul trecut, si care a starnit scandal, tocmai fiindca s-a ignorat CU DESAVARSIRE acest paragraf esential, din finalul ei:

“Iubiţi credincioşi, să privim cu credinţă neclintită la pilda Sfântului Maxim şi a celorlalţi mărturisitori! Să ne luptăm pentru a dobândi smerenia, blândeţea şi dragostea lor, pentru ca atunci când va trebui să ne mărturisim credinţa să avem îndrăzneală în mărturisirea noastră şi să ne luăm răsplata în viaţa cea veşnică”.

Asa cum am aratat intr-un din primele materiale publicate, cu ani in urma, pe acest site, Sfantul Ioan Gura de Aur ne invata si el ca ordinea fericirilor, care sunt, de fapt, poruncile pe care trebuie sa le pazim, nu este deloc intamplatoare:

Uită-te că Hristos a vorbit de suferirea prigoanelor, a ocărilor şi defăimărilor numai după ce a dat atîtea fericiri. N-a făcut asta fără rost, ci a vrut să arate că un om care nu s-a deprins şi n-a pus în practică feri­cirile nu poate ţine piept prigoanelor, ocărilor şi defăimărilor. De aceea fericirea dinainte deschide totdeauna drum celei următoare, aşa că toate fericirile alcătuiesc un lanţ de aur: omul smerit îşi va plînge negre­şit păcatele; cel care plînge va fi şi blînd şi drept şi milostiv; cel milos­tiv, drept şi cu sufletul zdrobit, va fi negreşit şi curat cu inima; iar cel curat cu inima va fi făcător de pace. In sfîrşit, cel care îndeplineşte toate aceste fericiri va înfrunta prigoanele, nu se va tulbura cînd va auzi că e vorbit de rău şi va fi în stare să sufere mii de necazuri.

Ne aducem aminte inca o data si de intrebarea pe care  Arhiepiscopul Averchie Tausev, Dreptul Marturisitor cu viata si cu invatatura al Bisericii, o amintea celor care pareau a fi siguri de apartenenta lor la Biserica:

Odată, când Arhiepiscopul vorbea, ca de obicei, de semnele îndepărtării de Hristos, un elev puse o întrebare: “Cu siguranţă că apostazia este groaznică şi am auzit despre ea, dar de ce atât de mult? Până la urmă suntem păziţi prin faptul că suntem ortodocşi, lipindu-ne de tradiţie. Suntem în diaspora Bisericii Ruseşti – nu suntem ecumenişti, nu avem nimic de-a face cu trădarea Ortodoxiei care este desfăşurată de alte jurisdicţii. Suntem în adevărata Biserică – Biserica Ortodoxă. Nu suntem în siguranţă? Hristos spunea că porţile iadului nu vor birui Biserica Sa“.

Uitîndu-se pătrunzător la cel care pusese întrebarea, Arhiepiscopul Averchie, îl întrebă la rându-i: “Dar ce-ţi poate da siguranţa că tu eşti în Biserică?”

Acelasi vrednic si sfant ierarh al Ortodoxiei din America vorbea, tocmai in acest context, despre apostazia chiar a celor care par a fi LUPTATORI PENTRU “ORTODOXIA ADEVARATA”, fara insa a purta aceasta lupta in Duhul si cu armele lui Dumnezeu:

Cel de al treilea nivel de apostazie cu privire la care Arhiepiscopul Averchie ne-a avertizat, este atins atunci când bisericile ortodoxe, chiar şi când păstrează toate tradiţiile a ceea ce ele numesc „Ortodoxie adevărată”, pierd totuşi „savoarea” preţioasă a credinţei lor şi ajung contaminate de un duh lumesc travestit în spi­ritualitate. Aceasta se întâmplă din pricina:

(1) a pierderii dragostei creştine adevărate, fără de care toate tradiţiile ajung mai degrabă osânditoare decât purtătoare de har, şi

(2) a întrebuinţării în scopuri lumeşti a formelor şi suporturilor de credinţă exterioare (care sunt menite să trezească amintirea lumii de dincolo). Dintru aceşti factori se iveşte o altă formă de „pseudo-Ortodoxie“, de data aceasta mult mai subtilă, pentru că poate fi tăinuită în toate formele corecte.

(vezi mai departe AICI)

Parintii au pus astfel, ca o conditie indispensabila pentru a putea fi in stare sa dai marturia cea buna, si dreapta vietuire. Dupa cuvantul Apostolului Iacov:

Pentru că cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile.

Si:

Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele, Şi cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi. Dar va zice cineva: Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea. Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură. Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este?

De aceea Sfintii Parinti, urmand cuvantul lui Hristos, au avertizat intotdeauna ca efectul unei marturisiri care nu este rodul unei vietuiri drepte va fi tulburarea, agitatia sufleteasca, deznadejdea.

Sfantul Grigorie Palama, de pilda, avertizeaza:

”Inselarea, chiar de ar fatari fata adevarului si ar imbraca forme luminoase, nu va putea produce o lucrare buna, ca de pilda: ura lumii, dispretul maririi de la oameni, dorinta dupa cele ceresti (…) linistea duhovniceasca, bucuria, pacea, smerenia, incetarea placerilor si a patimilor, buna dispozitie sufleteasca pentru ca toate acestea sunt roadele harului carora se opun cu totul cele ale inselarii.” (Pr. Dumitru Staniloae, Viata si invatatura Sfantului Grigorie Palama, p. 329)

Asadar, numai cand lucram si asupra pamantului inimii noastre necurate putem gasi indreptatire in constiinta noastra sa marturisim adevarul, aceasta fiind ordinea vietuirii duhovnicesti stabilite si de Sf. Ap. Pavel:

Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.

Cine crede ca este madular al Bisericii calcandu-si in picioare constiinta, ba inca si morala comuna si paganilor, aceea care ne indeamna spre cinstea si omenia fireasca, se amageste cumplit, taindu-se singur din comunitatea iubirii si a harului dumnezeiesc.

Sfantul Maxim Marturisitorul sa ne daruiasca intelegerea cea vie a credintei mostenite din Parinti!

*

Din: Jean-Claude Larchet, Sfantul Maxim Marturisitorul. Mediator intre Rasarit si Apus, Editura Doxologia, Iasi, 2010

a) Marturisirea credintei ortodoxe ca si criteriu eclesiologic

Am putut remarca faptul ca Maxim insista in special si in mai multe randuri asupra marturisirii dreptei credinte.

Aceasta insistenta se justifica evident prin faptul ca o parte importanta din viata sa (din 633 pana in 662) a fost in intregime consacrata apararii dreptei credinte si ca, inainte chiar de moartea sa martirica pentru aceasta credinta, el i-a consacrat toate momentele existentei sale si toate puterile fiintei sale. Marturisirea credintei conditioneaza in ochii sai, asa cum am vazut, rolul privilegiat pe care il recunoaste in fapt si in principiu, Bisericii si papei de la Roma.

In esenta, ea este cea care conditioneaza apartenenta sau nonapartenenta la Biserica, excluderea in afara acesteia sau reintegrarea in sanul ei, si deci comuniunea sau necomuniunea cu ea. Acest principiu este valabil atat pentru persoane in raport cu Biserica, dar si pentru Bisericile locale in raport cu Biserica universala.

Daca comuniunea marturiseste despre unire, o concretizeaza si o manifesta in cel mai inalt grad, unirea cu Bise­rica universala nu este determinata si nici conditionata de comuniune (care este o finalitate si nu un mijloc), ci de marturisirea dreptei credinte.

Pentru Maxim, comuniunea este comuniunea cu Hristos si in Hristos, iar aceasta comuniune se realizeaza mai intai in marturisirea comuna a dreptei credinte in El. Daca Hristos nu este marturisit corect, comuniunea cu El si cu cei care Il marturisesc in mod ortodox devine imposibila. Gasim de mai multe ori in opera lui Maxim afirmatia ca marturisirea adevaratei credinte conditioneaza in mod absolut comuniunea¹, caci cel care nu Il marturiseste pe Hris­tos in mod corect, adica in conformitate cu Traditia, se plaseaza in afara Lui:

„acela care nu primeste pe apostoli, pe prooroci si pe invatatori, ci nesocoteste expresiile si glasurile lor, acela dispretuieste pe Insusi Hristos”².

Comuniu­nea care se realizeaza si se manifesta in cel mai inalt grad de realitate si perfectiune in impartasirea euharistica cu trupul si sangele Mantuitorului, presupune inca si mai mult dreapta credinta, caci daca nu marturisim dreapta credinta,

„anulam si rasturnam marea, prealuminata si slavita taina a ortodoxiei crestinilor”³,

invocarea Sfantului Duh in epicleza Sfintei Liturghii ramane fara de raspuns si in consecinta, Sfintele Daruri nu mai sunt sfintite, asadar nu se mai realizeaza o comuniune adevarata⁴.

b) Acordul cu Traditia, criteriu al ortodoxiei credintei

Dreapta credinta ca si criteriu al apartenentei la Bise­rica nu este definit de o Biserica oarecare, de clerul sau, de patriarhul si de credinciosii ei, ci de intreaga Traditie a Bisericii universale. Criteriul ortodoxiei credintei este, cum afirma Maxim in nenumarate randuri in textele pe care le­-am analizat⁵, dar si in intreaga sa opera⁶, acordul cu Traditia, asa cum este ea exprimata de invataturile Sfintei Scripturi, ale apostolilor, sinoadelor si ale Sfintilor Parinti. Nu numai pozitiile dogmatice ale papei, ale patriarhilor si episcopilor, dar chiar si sinoadele trebuie primite si aprobate in relatie cu credinta ortodoxa⁷, asa cum este ea definita de Traditie in toate componentele ei.

In Biserica, afirma Maxim, invatam

„intreaga Sfanta Scriptura a Vechiului si Noului Testament, Sfintii Dascali si Sfintele Sinoade”⁸.

Traditia e constituita prin invatatura pe care a lasat-o Hristos ucenicilor Sai si pe care acestia au transmis-o Parintilor Bisericii Universale, invatatii de Dumnezeu”⁹.

Maxim acorda evident, o mare insemnatate invataturilor Sfintilor Parinti¹⁰. Pentru el, asa cum remarca J. Pelikan,

„identificarea doctrinei ortodoxe a Bisericii catolice inseamna limitarea la ceea ce Parintii au transmis prin Traditie”¹¹

sau, cum noteaza V. Croce,

„dupa Maxim, traditia inseamna esentialmente «traditia patristica»”¹².

Maxim admite ca cuvintele Parintilor reprezinta „lege si canon pen­tru Biserica” si afirma:

„cat despre noi, noi urmam intru-totul Sfintilor Parinti”¹³.

Este necesar, spune el, ca

„prin binecredincioasa cugetare si atotadevarata opinie despre Dumnezeirea si umanitatea Lui [Hristos] … sa intarim invatatura dreptcredincioasa a Sfintilor Parinti care au predat acestea Sfintelor Biserici universale ale lui Dumnezeu^”14.

In fata argumentelor aduse de eretici, el spune:

„Sa dovedeasca mai intai acestea cu gandirea Parintilor si apoi se va confirma opinia dogmelor. Iar daca nu le e cu putinta aceasta, sa se lase de acestea si sa se conformeze impreuna cu noi numai celor hotarate de purtatorii de Dumnezeu Parinti ai Bisericii universale si de cele cinci sfinte Sinoade ecumenice”¹⁵.

Cel care admite ceea ce e in conformitate cu credinta ortodoxa se afla in acord cu Parintii; invers,

„cel ce nu propovaduieste asa nu primeste pe Parintii de Dumnezeu insuflati, ci e vadit cine si ce fel sunt cei pe care ii primeste”¹⁶.

Marturisirea adevaratei credinte conditioneaza, cum am vazut, apartenenta la Biserica, impartasirea, primirea Sfantului Duh, unirea cu Hristos si apartenenta la trupul Sau. Ea ne priveste deci in mod vital, iar mantuirea noastra depinde de aceasta, de aceea apararea dreptei credinte nu re­prezinta pentru Maxim o discutie dogmatica abstracta, ci o problema de viata si de moarte.

In acest sens, el scrie:

„Sa pazim marele si primul nostru leac, adica mostenirea cea buna a credintei, marturisind cu sufletul si cu gura cu toata indrazneala cum ne-au invatat Parintii urmatori ei insisi ai vazatorilor de la inceput ai Cuvantului^”17.

Desi Maxim afirma ca, pentru ca o afirmatie dogmatica sa poata fi considerata conforma dreptei credinte, ea trebuie sa corespunda invataturii „unui sinod, a unui Parinte sau a Sfintei Scripturi”¹⁸, nici una dintre componentele Traditiei neavand pentru el autoritate absoluta, luata izolat, ci doar in acord cu celelalte si cu intregul. Dupa cum subliniaza. J. Pelikan, pentru Maxim,

„Scriptura are o autoritate suprema, dar doar daca ea este interpretata in maniera spirituala si ortodoxa. Parintii sunt normativi, dar doar daca sunt in armonie cu ceilalti si cu Scriptura din care s-au hranit. Sinoadele sunt decisive, dar numai in calitate de voce a unicei doctrine apostolice, profetice si patristice”¹⁹.

Maxim ar putea subscrie aici principiului binecunoscut enuntat de Sfantul Vincentiu de Lerini:

„In Biserica catolica trebuie sa avem grija sa ne limitam la ceea ce a fost crezut pretutindeni, intotdeauna si de catre toti”²⁰,

principiu pe care il enunta el insusi chiar, in formule diferite, dar cu acelasi sens, scriind, de exemplu, ca norma dreptei credinte este „opinia” sau „credinta comuna a crestinilor”²¹, ca aceasta credinta este ceea ce

„se marturiseste pretutindeni de toti in mod neclintit si se crede in chip drept, pe temeiul propovaduirii lor, adica al invatatorilor alesi de Dumnezeu”²², sau inca dezacordul cu ei este abatere de la dreapta credinta, iar acordul cu ei garanteaza unitatea de credinta”²³.

c) Ce este Biserica catolica

Un alt punct extrem de interesant al gandirii lui Ma­xim este conceptia pe care o are despre Biserica catolica. Biserica catolica nu se identifica pentru el a priori nici cu Bise­rica locala, nici cu vreo alta Biserica in special²⁴, nici cu Bise­rica universala; problematica ecleziologiei moderne asupra raporturilor dintre Biserica locala si Biserica universala ii este straina, ca si conceptia latina conform careia Biserica catolica ar fi Biserica universala ca suma sau totalitate a Bisericilor locale.

„Biserica catolica” este pentru Maxim „Bise­rica zidita de Dumnezeu”²⁵, Biserica lui Hristos a carei piatra unghiulara este (Ef. 2, 20)²⁶ sau al carei cap il constituie si pentru care ea reprezinta trupul (Col. 1,18, 24)²⁷, pe care El Insusi a stabilit-o pe temelia dreaptei marturisiri a credintei In El²⁸, si care este una si unica²⁹. Ea se caracterizeaza in mod esential, cu privire la catolicitatea ei, prin faptul ca marturiseste credinta ortodoxa, asa cum am putut vedea din mai multe texte pe care le-am analizat³⁰, si mai ales din afirmatia facuta in fata patriarhului Petru si relatata in Epistola catre Anastasie:

„Biserica catolica este marturisirea dreapta si mantuitoare a credintei in El^”31.

Cea mai mare parte a celorlalte pasaje ale corpus-ului maximian care utilizeaza expresia „Biserica catolica^” o fac intr-un con­text in care prezinta credinta ortodoxa in opozitie cu conceptiile eretice³². De exemplu, Maxim evoca in maniera sa caracteristica pe cea care

„stand din stramosi pe piatra nesfaramata a credintei, ca una care n-a fost invatata sa respire nimic altceva decat dreapta credinta in Dumnezeu propovaduita de Biserica universala [catolica] a lui Dumne­zeu”³³.

Mai mult, el scrie surorilor care traiesc in regiunea Cartaginei, care altadata ratacisera in erezie si revenisera recent la dreapta credinta:

„Eu socoteam ca sunteti bine intarite in adevar si ca aveti temeliile sufletului neclintite de la binecredincioasa marturisire si din nadejdea dreptei credinte nepatate si fara greseala a lui Hristos, din respectul pentru harul lui Dumnezeu, care v-a chemat pe voi si v-a unit cu trupul viu si intreg si nepatat al sfintei Biserici catolice si apostolice si v-a intarit cand va vestejea boala racirii si a nestiintei, facandu-va madulare ale trupului de obste al Bisericii. Caci prin acest har se vesteste cuvantul puternic si binecredincios si drept si adevarat al mantuirii”³⁴.

Parintii care marturisesc si apara credinta ortodoxa o fac in numele Bisericii catolice si pentru pastrarea ei³⁵;

„pentru cauza Bisericii catolice au lucrat apostolii Lui si Sfintii Parinti care le-au urmat, si invatatorii, si mucenicii, slujind prin propriile fapte si cuvinte, prin lupte si sudori, osteneli si sangiuiri si, in sfarsit, prin mortile lor violente^”36.

Dimpotriva, cei care marturisesc doctrine eretice se opun Bisericii catolice si lucreaza pentru nimicirea ei³⁷. Unuia dintre acesti acuzatori, care spune:

,,spunand tu aceste lucruri, ai facut schisma in Biserica!”,

Maxim raspunde:

”Daca cel ce graieste cuvintele Sfintelor Scripturi si ale Sfintilor Parinti face «schisma» in Biserica, atunci ce se va arata facand Bisericii cel ce se arata suprimand dogmele Sfintilor, dat fiind ca fara de ele nu este cu putinta insusi faptul de a exista o Biserica”³⁸.

Putem asadar afirma ca exista la Maxim o

„identificare a Bisericii catolice cu adevarul de credinta”³⁹,

care pentru el inseamna

„marturisirea dreptei credinte care o intemeiaza si o constituie”⁴⁰.

Asadar, „catholic” (καθοικος) nu inseamna „universal” (oίκουμενικος,). Maxim, ca si ceilalti Parinti din vechime, distinge net intre cele doua notiuni si se declara de acord cu vechea lor uzanta. Intr-adevar, cum remarca pertinent si G. Florovsky,

„in documentele mai vechi, termenul εκκλησία καθολική nu era niciodata folosit in sens cantitativ, pentru a desemna expansiunea geografica a Bisericii: el viza mai curand integritatea credintei sau a doctrinei, fidelitatea «Marii Biserici» fata de intreaga Traditie primara, in opozitie cu tendintele sectare ale ereticilor, care s-au separat de aceasta plenitudine originara, urmand fiecare linia proprie si specifica, insemnand mai degraba «ortodox» [sobornicesc, n.n.] decat «universal»⁴¹.

Catolicitatea, distincta de universalitate, este indusa totusi intr-un oarecare sens. Daca Biserica catolica este universala, universalitatea ei nu este o universalitate geografica, nici jurisdictionala sau de autoritate, ci o universalitate care inglobeaza, in spatiu si timp, ansamblul adevarurilor care totdeauna si pretutindeni constitute credinta ortodoxa⁴² si, de asemenea, pe toti cei care, oriunde si oricand, continua sa marturiseasca aceasta credinta⁴³. Numai prin aceasta marturisire comuna a aceleiasi credinte in aceeasi Treime si acelasi Hristos, Bisericile locale si credinciosii lor sunt uniti in aceeasi Biserica catolica⁴⁴; doar prin aceasta marturisire care uneste crestinii de peste tot din lumea intreaga si de peste timp, cum scrie Maxim, [Biserica catolica] aduna

„tot pamantul de sub cer [...] si a adaugat la ceea ce a fost dobandit ceea ce mai lipseste si a aratat ca unul este sufletul si una limba tuturor de la o margine a pamantului la alta prin Duhul, in unitatea de cuget si de grai a credintei”⁴⁵.

In acelasi timp insa, trebuie realizat ca, la un moment istoric dat, cand erezia s-a raspandit in toate Bisericile sau aproape in toate – ceea ce s-a vazut si probabil ca si Hristos a prevazut:

„Dar Fiul Omului cand va veni, va gasi oare credinta pe pamant?” (Lc. 18, 8 )

- Biserica catolica s-a redus la un mic numar de credinciosi, chiar, putem spune, la unul singur. In acest sens scrie V. Lossky:

„Fiecare parte, chiar si cea mai mica a Bisericii – fie si un singur credincios – poate fi numita «catolica»^”.

Cand Sfantul Maxim, caruia traditia bisericeasca ii atribuie titlul de Marturisitorul, raspunde celor care voiau sa-l forteze sa se impartaseasca cu monotelitii:

„Daca intreg universul (oίκουμένη) s-ar impartasi cu voi, eu unul nu m-as impartasi”,

el opune catolicitatea sa unei ecumenicitati presupus eretice⁴⁶.

Marturisind si aparand credinta ortodoxa, Maxim are constiinta faptului ca apara si marturiseste „dogma [...] comuna Bisericii catolice”⁴⁷, adica credinta pe care apostolii, Parintii, sinoadele, clerul si credinciosii au marturisit-o mereu si pretutindeni. Cel care marturiseste credinta ortodoxa se integreaza sau se reintegreaza Biserica catolica si in comuniunea sa⁴⁸; cel care propovaduieste o dogma care nu este conforma cu dreapta credinta se exclude singur din Biserica catolica⁴⁹ si trebuie chiar exclus din aceasta⁵⁰.

Acest principiu este valabil pentru persoane, dar si pentru Biserici: ele apartin Bisericii catolice, sau, mai curand, se identifica cu aceasta in masura in care marturisesc dreapta credinta, si sunt excluse din ea (chiar daca ele continua din punct de vedere institutional sa fie Biserici si sa poarte numele de Biserici) daca marturisesc doctrine straine credintei ortodoxe asa cum a fost ea definita de apostoli, Parinti si sinoade. In acest sens identifica Maxim Biserica Romei cu Biserica catolica, pentru simplul motiv ca ea martu­riseste credinta ortodoxa⁵¹ si pentru ca este, in perioada controversei monoteliste, singura care o marturiseste (iar cand apocrisiarii romani par a fi gata a accepta invatatura erotica a patriarhului Petru. Maxim apreciaza ca „lucrurile aproape intregii Biserici catolice si apostolice sunt in mare primejdie”⁵²). Dimpotriva, Bisericile Constantinopolului, Antiohiei, Alexandriei, Ierusalimului se afla in afara Bisericii catolice si in afara comuniunii cu ea (desi sunt in comuniune intre ele) din cauza ca aderasera la erezie⁵³. Daca, din contra, mar­turisesc dreapta credinta, Bisericile apar ca fiind „Sfintele Biserici catolice”⁵⁴.

Daca portile iadului nu pot face nimic contra Bisericii zidite de Hristos, asta nu se intampla datorita faptului ca o Biserica oarecare ar reprezenta-o si nu ar putea cadea in erezie in virtutea unei harisme, a unei puteri sau a unui privilegiu special, caci, asa cum am spus deja, nici o Bi­serica nu se identifica a priori, nici definitiv cu Biserica. Toate Bisericile, istoria a demonstrat-o, au fost la un moment sau altul, in erezie, si deci in afara Bisericii catolice. In anumite momente, toate Bisericile au fost chiar in erezie si Biserica catolica nu mai exista decat redusa la o mana de credinciosi care continuau sa marturiseasca credinta ortodoxa. Daca, asadar, portile iadului nu pot face nimic contra Bise­ricii, aceasta se intampla datorita harului lui Dumnezeu pe care ea il primeste in calitatea ei de trup al lui Hristos, si al carei cap este Acesta⁵⁵, sau in calitate de mireasa a lui Hristos. Maxim scrie astfel ca „Biserica catolica, mireasa Domnului nostru”, El Insusi

„o tine inchegata cu vointa Sa prin sangele propriu de viata facator, ca sa fim eliberati de navala vrajmasilor”⁵⁶.

Biserica catolica nu-si poate pierde integritatea, nici catolicitatea sa, pentru ca, in mod funda­mental, ea este o realitate mistica care se identifica cu trupul lui Hristos. Aceasta viziune ideala a Bisericii apare la inceputul capitolului 63 din Raspunsuri catre Talasie:

„Candelabrul cu totul de aur este Biserica atotlaudata a lui Dumnezeu, curata si neintinata, neprihanita si nealterata, nemicsorata si primitoare a adevaratei lumini. Caci se spune ca aurul fiind inalterabil, daca e scufundat in pamant nu se innegreste si nu e ros de rugina iar daca e ars nu se micsoreaza. Afara de aceea, el intareste si innoieste prin forta sa naturala puterea vazului celor ce si-o atintesc asupra lui. Asa este si Biserica atotslavita a lui Dumnezeu, care intrece in chip real cea mai curata natura a aurului. Ea e nealterata, ca una ce nu are nici un amestec strain in invatatura ei tainica despre Dumnezeu, marturisita prin credinta; e curata, intrucat straluceste de lumina si de slava virtutilor; e neintinata, nefiind patata de nici o murdarie a patimilor; e neprihanita, ca una ce nu are atingere cu nici unul din duhurile rele”⁵⁷.

d) Constiinta ca ultim criteriu al apartenentei la Biserica catolica

Un ultim aspect deosebit de interesant al gandirii Sfantului Maxim, a carui originalitate a fost deja recunoscuta, este conceptia potrivit careia criteriul ultim al marturisirii dreptei credinte, si deci, criteriul ultim al apartenentei la Bi­serica catolica si apostolica este constiinta. Aceasta conceptie este exprimata cel mai concis in afirmatia urmatoare:

„Nu exista nimic mai silnic decat o constiinta care te acuza si nimic mai indraznet decat o constiinta care te apara”⁵⁸.

Cele afirmate pana acum ne permit o mai buna intelegere a modului in care intelege Sfantul Maxim constiinta. Aceasta, asa cum am notat deja, nu e constiinta individuala, constiinta strans legata de propria vointa sau ceea ce Maxim numeste gnome, constiinta particularizanta, prin care fiecare individ tinde sa se puna in valoare, sa-si afirme originalitatea sau superioritatea si sa se opuna astfel celorlalti, ceea ce constituie in randul oamenilor sursa de scindari si opozitii⁵⁹. Constiinta de care vorbeste Maxim este o constiinta duhovniceasca, ale carei valori de referinta sunt cele ale Traditiei, si care este iluminata de Dumnezeu. Maxim subliniaza in mai multe randuri ca principiile pe care le apara, spre deosebire de cele ale ereticilor, nu au ca scop a se distinge, nici a se opune, nu sunt inventii individuale, nu reflecta propriile sale idei, nu urmaresc realizarea unui proiect individual⁶⁰, ci sunt in intregime conforme cu Scriptura, cu sinoadele si cu invatatura Parintilor⁶¹ si dau marturie despre o realitate care il depaseste si la care el insusi se supune. Pe scurt, con­stiinta personala reflecta constiinta eclesiala, cea a Bisericii catolice, in spatele careia aceasta se sterge cu umilinta si fata de care se face in intregime transparenta.

„Eu, afirma Maxim, n-am o dogma proprie, ci pe cea comuna a Bisericii universale. Fiindca n-am lansat vreo expresie ca sa fie numita dogma mea proprie”⁶².

Aceasta constiinta eclesiala nu este o constiinta naturala. Ea se formeaza in Biserica cato­lica, in fidelitatea invataturilor sale, in conformarea smerita (si de care da dovada permanent Maxim) fata de Traditie, si intr-o viata duhovniceasca in care asceza sa permita inimii si duhului sa fie curatite si in consecinta, sa primeasca iluminarea harului⁶³. Maxim, dupa exemplul Sfintilor Parinti, subliniaza ca, in apararea si ilustrarea dreptei credinte, ei au fost „de Dumnezeu insuflati”⁶⁴, nemaivorbind de ei insisi, ci de Hristos care locuia in ei, Hristos:

„devenit suflet al sufletului lor, aratandu-se prin toate faptele, cuvintele si cugetarile lor, incat toti socoteau ca cele ce pornesc din ei nu sunt ale lor, ci ale lui Hristos, Care Se substituie acelora prin har”⁶⁵.

Astfel incat nu se poate vorbi de o autoritate personala a Parintilor, ci de cea a Adevarului care a vorbit si vorbeste prin ei⁶⁶.

Urmatoarele reflectii ale lui Vladimir Lossky exprima foarte bine ceea ce caracterizeaza constiinta catolica a Pa­rintilor, constiinta la care Maxim insusi, inconjurat de erezii, face apel ca la un ultim punct de referinta:

„Constient de Adevar este cel care nu mai e supus constiintei sale proprii. Atunci, Adevarul pe care-l marturisim se prezinta in obiectivitatea lui; nu ca o parere proprie, ca «propria mea teologie», ci ceea ce este propriu Bisericii, acel kath’ olon, ca Ade­var Catolic [...] Este constiinta unora, cele cateva constiinte care fac sa biruiasca Adevarul in intregul Bisericii, pentru ca ele sunt curate de orice subiectivitate: caci constiinta celor care nu vorbesc in numele lor propriu, ci in numele Bisericii, este cea care vorbeste, facand din Biserica subiectul unic al constiintelor personale multiple. Daca voim sa aplicam notiunea de constiinta realitatii bisericesti, va trebui deci sa gasim mai multe constiinte personale, dar un singur subiect de constiinta, o singura „constiinta de sine^” care este Biserica. In acest sens Parintii Bisericii si toti cei care merg in pas cu ei eliberandu-se de limitarile indivi­duale sunt parintii constiintei Bisericii”⁶⁷.

¹ Vezi Rel. mot, VI, PG 90,120CD; Dis. Biz., IV, PG 90,144C-140D; XXV, PG 90,161D-164A.

² Dis. Biz., 9, PG 90,144C [Sfantul Maxim si tovarasii sai..., p. 144].

³ Cf. 772. Pol., XI, PG 91,140B.

⁴ Rel. mot., VI, PG 90,120CD (8).

⁵ Th. Pol, X, 136A; Ep. Cal., PG 90,136B (9); Dis. Biz., IX, PG 90,144C. (10); XII, 145C-148A (10).

⁶ Vom gasi numeroase referinte si o excelenta analiza in: Jaroslav Pelikan, „«Council or Fathers or Scripture»: The Concept of Authority in the Teology of Maximus the Confessor”, pp. 77-288, partial reluat in La Tradition chretienne, t. II, L’Esprit du christianisme oriental, 600-1700,
pp. 9-39. Vezi, de asemenea, studiul foarte bun al lui V. Croce, Tradizione e ricerca. II metodo teologico di son Massimo il Confessore.

⁷ Dis. Biz., XII, PG 91,145C, 148A (10).

⁸ Rel. mot, IX, PG 90,124A [Sfantul Maxim si tovarasii sai..., p. 128].Aceste elemente pe care le concepe Maxim sunt amplu analizate in stu­diul foarte valoros al lui V. Croce, Tradizione e ricerca. II metodo teologico di son Massimo il Confessore

⁹ Th. Pol, XV, PG 91,160C [PSB 81,1990, p. 263].

¹⁰ Vezi V. Croce, Tradizione e ricerca. II metodo teologico di san Massimo il Confessore, pp. 83-101.

¹¹ La Tradition chretienne, t. II, L’Esprit du christianisme oriental, 600-1700,
p. 22.

¹²Tradizione e ricerca. II metodo teologico di san Massimo il Confessore, p. 89. Expresia lui Maxim 0 regasim §i in Ep., XVII, PG 91,581D; cf. Th. Pol, XIX, PG 91,205A, 224B.

¹³ Pyr., 296D-297B, ed. Doucet, pp. 552-553. Referitor la ultimul punct, vezi §i Tli. Pol, XIX, PG 91,224D-225A; Ep., XIII, PG 91,532C.

¹⁴Th. Pol, XVI, PG 91,209AB [Ibidem, p. 289].

¹⁵ Th. Pol, IX, PG 91,128B [Ibidem, p. 248]

¹⁶ Th. Pol, XVII, PG 91,209CD [Ibidem, p. 290].

¹⁷ Ep. XV, PG 91,465D-468A [Ibidem, pp. 67-68].

¹⁸ Tli. Pol, XV, PG 91,180C.

¹⁹ „«Council or Fathers or Scripture»: The Concept of Authority in the Teology of Maximus the Confessor”, p. 287

²⁰ Comm., 1,2.

²¹ Th. Pol, XXV, PG 91,272A; 272C [Ibidem, p. 318].

²² Th. Pol, VII, PG 91,73B [Ibidem, p. 317].

²³ Th. Pol, XV, PG 91,179A [Ibidem, p. 272].

²⁴ El distinge in felul sau „Biserica catolica” de Bisericile locale (vezi: Th. Pol, VII, PG 91, 77B; X, PG 91,136C; XIX, PG 91, 229C; XX, PG 91, 237C; Dis. Biz., XIII, PG 90,148A).

²⁵ Cf. Ep. Cal, PG 90,136A.

²⁶ Cf. Thai, 63, PG 90,501AB, CCSG 7, p. 431.

²⁷ Vezi Ibidem, PG 90,672BC, CCSG 22, p. 155

²⁸ Vezi Ep. An., PG 90,132A (1).

²⁹ Vezi Thai, 63, PG 90, 685C, CCSG22, p. 177.

³⁰ Th. Pol, XE, PG 91,144A-B (4); Th. Pol, XI, PG 91,140B (7); Rel. mot, VI, PG 90,120C (8); Ep. XII, PG 91, 464 D (3); Ep. Cal, PG 90,136A (9); Ep. An., PG 90,132A (11).

³¹ Ep. An., PG 90,132A (11).

³² Vezi Th. Pol, XI, PG 91,140AB; VII, PG91, 84A, 88C; VIII, PG 91, 89CD, 92D; IX, PG 91,116B, 128B; XII, PG 91,141A, 143CD. 144A; XV, PG 91, 160C, XVII, PG 91, 209D; Ep., XI, 9 PG 91, 461BC; XII, PG 91, 464D, 465AB, XIII, PG 91,532CD, XVII, PG 91,580C. 581CD; XVIII, PG 91,
584D-585A; Ep. Cal, PG 90,136A; Rel. mot, VI, PG 90,120C In Ep. XV, PG 91, Maxim citeaza un pasaj din SfantuI Vasile eel Mare in care expresia are aceeasi conotatie.

³³ Ep., XII, PG 91, 461BC [PSB 81, p. 65. Desi am preluat traducerea Parintelui Dumitru Staniloae, am optat si in urmatorul text pentru echivalarea expresiei καθολική εκκλησία prin „Biserica catolica" in loc de „Biserica universala" pentru a fi in acord cu interpretarea lui J.-Cl. Larchet. Parintele Dumitru Staniloae a evitat in traducerile sale formula «Biserica catolica» probabil datorita degradarii semantice pe care a suferit-o in ultima perioada si, mai ales, datorita intepretarii sale pur confesionale. Insa, trebuie precizat ca atributul catolicitatii sau sobornicitatii Bisericii este cel precizat ca atare in Simbolul niceo-constantinopolitan (n. ed.)].

³⁴ Ep., XVIII, PG 91,584D-585A [Ibidem, p. 149, trad, modificata].

³⁵ Vezi Th. Pol, VII, PG 91, 84A; IX, PG 91,128B; XV, PG 91,160C.

³⁶ Th. Pol, XI, PG 9,140AB [trad. rom. Laura Enache].

³⁷ Th. Pol., VIII, PG 91, 89CD; XII, PG 91,143D

³⁸ Rel. mot., V, PG 90,117D [Sfantul Maxim Marturisitorul si tovarasii sai..., p. 123].

³⁹ V. Croce, Tradizione e ricerca. II metodo teologico di San Massimo il Confessore, p. 70; vezi de asemenea pp. 71-72, 79-80.

⁴⁰ Ibidem, p. 80.

⁴¹ „Le Corps du Christ vivant”, Cahiers theologiques de I’actualite prootestante, HS 4,1948, p. 24. Vezi, de asemenea: VI. Lossky, A I ‘image et a la ressemblance de Dieu, cap. IX, „Du troisieme attribut de l’Eglise”, pp. 170.173. Mai mult, V. Lossky scrie: „catolicitatea ne apare ca un atribut inalienabil al Bisericii in masura in care ea poseda Adevarul” (p. 170)

⁴² Nu este vorba de un ansamblu cantitativ care ar creste cu timpul. Cum scrie Florovsky: „Astazi Biserica nu-L cunoaste pe Hristos mai bine decat a facut-o la inceputuri. Adevarul este revelat, intr-adevar, tot odata. Insa capacitatea intelegerii adevarului este progresiva. Ceea ce se dezvolta in varstele existentei crestine nu este adevarul in sine, ci marturia Bisericii” („Le Corps du Christ vivant”, p. 45). Aceasta corespunde foarte exact conceptiei Sfantului Maxim. Admitem in general ca Maxim a adus dezvoltari importante hristologiei. El insusi are constiinta clara de a nu aduce nici o inovatie dogmei crestine (vezi: Th. Pol., XIX, PG 91, 224D-225A). La inceputul uneia dintre principalele sale epistole teologice, el scrie: „Spun ceea ce am invatat de la Parinti, neschimband nimic din invatatura lor” (Ep. XV, PG 91,544D). El subliniaza ca „fiecare sinod al binecredinciosilor si sfintilor barbati n-au introdus nicicand alta definitie a credintei prin introducerea unor cuvinte ale lor, cum sustineti voi, aiuriti si innebuniti la culme, ci au intarit-o ca sigura pe cea legiuita” de cei 318 Parinti, tinand-o pe aceea si talcuind-o si prelucrand-o pentru cei ce o intelegeau si o rastalmaceau pe aceea si dogmele ei in chip gresit” (Th. Pol, XXII, PG 91, 257A-260C) [PSB 81, pp. 314-315]. Vezi J. Pelikan, „«Council or Fathers of Scripture»: The Concept of Authority in the Teology of Maximus the Confessor”, p. 286.

⁴³ Sfantul Chiril al Ierusalimului aduna aceste diferite sensuri in definitia pe care o da Bisericii Catolice (Cat., XVIII, 23, PG 33, 1044A) [Sfantul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, trad, de pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucuresti, 2003, p. 333].

⁴⁴ Referitor la marturisirea dreptei credinte ca principiu al unitatii Bisericilor, vezi Myst I, PG 91, 668A, Sotiropoulos, p. 199; Thai 53, PG 90, 501B, CCSG 7, p. 431; pentru Maxim marturisirea de credinta este un principiu al unitatii inainte de impartasanie, deoarece ea o conditioneaza pe cea din urma (cf. Rel. mot, VI, PG 90,120C; Dis. Biz., IV, PG 90, 140C140D; XX, PG 90,161D-164A). Vezi V. Croce, Tradizione e ricerca. II metodo teologico di san Massimo il Confessore, p. 69

⁴⁵ Ep., XVIII, PG 91,584A [PSB 81, p. 149].

⁴⁶ A I’image et a la ressemblance de Dieu, cap. IX, „Du troisieme attribute de l’Eglise”, p. 173. Putem gasi un alt exemplu in exclamatia Sfantului Vasile eel Mare Intr-un moment dificil al luptei pentru dogma: „Cine nu-i cu mine, nu e cu Adevarul” (citat de V. Lossky, Ibidem, p. 178).

⁴⁷ Rel. mot, VI, PG 90,120C

⁴⁸ Vezi Th. Pol, XII, 144B (4), referitor la Pyrrhus; Ep. XII, PG 91, 464D, 465AB (referitor la maicile refugiate in regiunea Cartaginei).

⁴⁹ Th. Pol, XII, 144A (4).

⁵⁰ Vezi Th. Pol, VII, PG 91, 88C [PSB 81, p. 227, text modificat], unde Maxim vorbind de eretici, scrie: „Sa rasturnam cu intelepciune pe cei ce cugeta contrar lor si unii altora si adevarului; si sa-i scoatem cu barbatie din curtea noastra, sau din Biserica catolica si apostolica, si sa nu le oferim nici o calcare a credintei drepte celor ce uneltesc sa surpe hotarele ei, prin parasirea armelor si dogmelor binecredincioase prin care se produce nimicirea si desfiintarea acelora”. In Th. Pol., VIII, PG 91, 92A, [Ibidem, p. 228] Maxim spune ca prin lupta pe care o duce_, el cauta „sa surpe vitejeste pe cei ce prin cuvinte si pareri se ridica impotriva Domnului Atottiitorul; si alunga din pamantul cel bun, care e Domnul si Dumnezeul nostru, si una cu Credinta ortodoxa, temeiul si fiinta ferma a dogmelor adevarate”. Cuvantul cel bun simbolizeaza Biserica identificata aici in acelasi timp cu Hristos si cu credinta care Il marturiseste.

⁵¹ Vezi Th. Pol, XII, 144A (4). Pe de alt£ parte, ea e desemnata ca o “Biserica locala” printre altele (vezi Th. Pol, XX, 237C; Dis. Biz., XIII, PG90,148A)

⁵² Ep. Cal, PG 90,136A.

⁵³ Vezi: Ep. An., PG 91,132A.

⁵⁴ Th Pol, XVI, PG 91,209B..

⁵⁵ Vezi: Thai, 63, PG 90,672B-D, CCSG 22, pp. 155-157.
⁵⁶ Cf. Th. Pol, VIII, PG 91,92D

⁵⁷ Thai, 63, PG 90, 672B-673D, CCSG 22, pp. 155-157 [FR 3, p. 336],

⁵⁸ Rel. mot. IX, PG 90,124D (8) [Sfantul Maxim si tovarasii sai..., p. 129]

⁵⁹ Vezi mai ales Ep., II, PG 91,396B-400B.

⁶⁰ Th. Pol, XIX, PG 91,224D-225A.

⁶¹ Vezi de ex. Ep. XV, PG 91,544D: „Nu voi spune nimic de la mine. Ci spun ceea ce am invatat de la Parinti, neschimband nimic din Invatatura lor” [PSB 81, p. 120].

⁶² Rel. mot, VII, PG 90,120C [Sfantul Maxim si tovarasii sai..., p. 125]

⁶³ Vezi studiul nostru, La Divinisation de I’homme selon saint Maxime le Confesseur, p. 437.

⁶⁴ Pater, PG 90, 881B, CCSG 23, p. 38 [FR 2, p. 254].

⁶⁵ Amb. Th., Prol., PG 91,1033A [PSB 80, p. 45].

⁶⁶ Cf. Amb lo„ 42, PG 91,1341A [Ibidem, p. 290].

⁶⁷ A Vintage et a la ressemblance de Dieu, cap. X: „La conscience catholique”, pp. 190-192 [Constiinta catolica. Implicatii antropologice ale dogmei Bisericii* in Vladimir Lossky, Dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, trad, de Anca Manolache, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1998, pp. 185-187]

Legaturi:

• Cuvinte si cantari in cinstea Sfantului Maxim Marturisitorul
• Sfantul Maxim Marturisitorul: esente duhovnicesti
• IPS TEOFAN DESPRE MESAJELE DUHOVNICESTI PENTRU NOI ALE SFANTULUI MAXIM MARTURISITORUL SI CUVIOASEI PARASCHEVA: MARTURISIRE SI SENSIBILITATE. Sfantul Maxim despre dragostea adevarata, defaimare si tradarea prietenilor
• Imnul Sfantului Maxim Marturisitorul inchinat Preamaritei Stapanei noastre
• Sfantul Maxim Marturisitorul, nor calauzitor in intunericul generalizat al apostaziei prin tacere
• SFANTUL MAXIM MARTURISITORUL: CREDINTA NASCUTA DIN SANGE
• Sfântul Maxim Mărturisitorul - Raţionalitatea lumii create (I)
• Sfântul Maxim Mărturisitorul - Raţionalitatea lumii create (II)
• MOASTELE SFANTULUI MAXIM MARTURISITORUL – DESCOPERITE IN GEORGIA!

***

• Acatistul Sfantului Maxim (mp3) – Altarul (Iasi, 2010)
• Utrenia Sfantului Maxim (mp3) - Altarul (Iasi, 2010)
• Troparul Sfantului Maxim

***

• SA NE REAMINTIM DUHUL ADEVARATEI MARTURISIRI, CA SA NU CADEM IN INSELARE
• ORTODOXIE SAU ORTODOXISM? Viata sau Ideologie? Hristos sau Baraba? Silire sau libertate? Sau despre altfel de “tarini”, “boi” si “femei” (cf. Luca 14)
• UNA DIN BOLILE CRESTINULUI POSTMODERN: SEMANAREA CU VOLUPTATE A SMINTELII OTRAVITOARE AVAND CHIPUL “MARTURISIRII ADEVARULUI”: “Ce eşti tu? Luptător al lui Hristos sau luptător al diavolului? Ştii că există şi lup­tători ai diavolului?”

O carte foarte importanta in contextul ecumenist actual, in care se trec sub tacere diplomatica si interesata lucrurile esentiale care ne despart de celelalte “confesiuni”, in frunte cu catolicismul si al sau papa, este cea dedicata Sfantului Maxim de catre teologul francez (convertit de la catolicism la ortodoxie) Jean-Claude Larchet : Sfantul Maxim Marturisitorul. Mediator intre Rasarit si Apus, aparuta la editura Doxologia (a Mitropoliei Moldovei si Bucovinei).

Aparitia editoriala a trecut, pe nedrept, destul de neobservata, ba, pe ici pe colo, s-au emis, in buna traditie a superficialitatii si barfelii romanesti, suspiciuni nefundamentate privitoare la convingerile autorului, suspiciuni ce nu pot surveni decat la cei care citesc doar titlul cartii si apoi brodeaza dupa “gandul cel rau” si dupa imaginatie. De fapt, sub acest titlu “diplomatic” cu rol de “nada” misionara, J-Cl. Larchet demonteaza, intr-un mod rational si imbatabil, toate poncifele propagandistice cu care catolicii sau filocatolicii au cautat sa instrumenteze anumite cuvinte ale Sfantului Maxim Marturisitorul. Aceste poncife sunt: asa-zisa acceptare a lui Filioque si asa-zisa aparare a primatului papal de catre sfantul marturisitor si filocalic.

In demonstratia cu care respinge receptarea filocatolica a unor citate ale Sf. Maxim, Larchet arata ca marturisirea treimica a acestuia este in perfecta consonanta cu marturisirea sfintilor parinti ortodocsi si in totala despartire cu teologia latina de mai tarziu. Mai mult, Larchet demonstreaza si faptul ca teoria destul de circulata si prin mediile noastre ecumeniste, anume cea a unei presupuse diferente, in ceea ce priveste Filioque, reduse doar la aspecte lingvistice, formale, si nu la cele dogmatice, nu se sustine sub nicio forma.

Ocupandu-se si de problema primatului papal, Larchet extinde tema la intreaga Biserica Catolica. Avand in vedere contextul istoric in care a trait Sfantul Maxim, arata de ce anume acesta avea o oarecare preferinta fata de papii (episcopii Romei) vremii sale si din partea de Apus a Bisericii (Una si nedespartita). Preferinta, strict conjuncturala, este legata exclusiv de faptul ca, pe atunci, papii si Apusul erau ortodoxe si marturiseau ortodoxia. Acesta este, de altfel, criteriul exclusiv prin care papii si Apusul pot pretinde ca sunt Biserica – in masura in care marturisesc credinta ortodoxa:

Biserica Romei poate fi considerata ca Biserica catolica doar in masura in care ea marturiseste credinta ortodoxa. (op.cit., p. 153).

Rezulta cu claritate din acest volum ca denumirea de Biserica Catolica pe care si-a arogat-o acum confesiunea condusa de papa este un abuz si o minciuna, Larchet aratand ca notiunea de catolicism nu inseamna universalitate, ci fidelitate fata de credinta ortodoxa.

In continuare vom reda un fragment din aceasta carte despre cum se raporta, in realitate, Sfantul Maxim Marturisitorul la papa si la Biserica Apusului, urmand sa continuam cu un alt fragment esential despre criteriul aparenentei la Biserica, intr-o postare ulterioara.

***

“Daca ne intoarcem acum spre celelalte texte ale lui Ma­xim, remarcam mai intai ca in general, el are in vedere mai curand Biserica Romei decat pe reprezentantul sau, papa. Cand se refera la acesta din urma, el evoca adesea si pe teologii credinciosii din Roma, numiti in ansamblul lor „romani”, „cei din Roma” sau „barbatii evlaviosi al Romei celei vechi”¹. Ideea ca acesta este vicarul lui Petru (si a fortiori vicarul lui Hristos) este absenta din gandirea lui Maxim. Ca multi dintre Parinti, Maxim, vorbind despre fundamentul apostolic al Bisericii Romei, se refera la Sfantul Petru si la Pavel deopotriva². Atunci cand evoca „piatra” pe care este intemeiata Biserica, ca majoritatea Parintilor, nu are in ve­dere persoana lui Petru, ci dreapta marturisire a credintei in Hristos³; si impotriva acestei drepte marturisiri de credinta considera el ca nu vor prevala portile iadului⁴. Atunci cand elogiaza un papa sau altul, Maxim lasa sa se inteleaga ca valoarea pe care i-o recunoaste tine mai putin de functia lui ,cat de credinta sa⁶ si de fidelitatea sa fata de credinta ortodoxa⁵. El afirma foarte limpede ca iubeste Biserica Romei in virtutea faptului ca aceasta marturiseste credinta ortodoxa⁷. Iar ortodoxia pozitiei doctrinare a Romei este invocata in favoarea fundamentului sau apostolic deosebit, iar nu acesta in favoarea celei dintai⁸.

Ideea ca papa ar fi pentru Biserica un principiu de unitate sau un nucleu vizibil de unitate este straina gandirii lui Maxim. Pentru el, principiul unitatii Bisericii este Hris­tos⁹. La fel, izvorul adevarului dogmelor Bisericii este Mantuitorul Insusi¹⁰.

Maxim recunoaste si apreciaza rolul fundamental pe care l-au jucat de la inceputurile Bisericii, pentru apararea dogmei in special, Biserica Romei si papii care au fost in fruntea ei (el arata o mare cinste pentru Leon I si pentru actiunea sa hotaratoare pentru triumful Ortodoxiei la Sinodul de la Calcedon)¹¹ si isi exprima speranta ca vor continua sa joace acest rol. Pentru el nu exista a priori infaibilitate papala. Cand acestuia i se aduce la cunostinta ca papa tocmai acceptase erezia la care aderasera si ceilalti patriarhi, aceasta nu i se pare cu neputinta¹².

El afirma ca Biserica Romei este in fruntea Bisericilor; totusi, nu e mai putin adevarat ca, in ochii sai, toate Bisericile sunt in mod fundamental pe picior de egalitate¹³, si ca nici una nu prevaleaza asupra celeilalte¹⁴. Ierarhia pe care Ma­xim o stabileste intre Biserici si reprezentantii lor are drept criteriu fundamental marturisirea credintei ortodoxe de catre acestia¹⁵. Bisericile care marturisesc credinta ortodoxa apartin, sau mai precis sunt Biserica catolica; cele care nu o marturisesc sunt in afara acesteia. Biserica Romei este asimilata de el Bisericii catolice¹⁶ atata timp cat marturiseste – si in acel moment era singura care o mai marturisea – cre­dinta ortodoxa¹⁷.

Biserica catolica se gaseste acolo unde este marturisita credinta ortodoxa si fiecare papa, patriarh sau episcop care este in fruntea unei Biserici trebuie sa fie garantul acestei credinte¹⁸.

In perioada tulbure in care a trait Maxim, papa este, de la moartea lui Sofronie, singurul dintre patriarhii pentarhiei care marturisea credinta ortodoxa. De aici si rolul privilegiat pe care i-l recunoaste Maxim in apararea si ilustrarea acestei credinte. Insa, el nu poseda in principiu nici un privilegiu in definirea acestei credinte. Hotararile in materie de credinta sunt luate in mod colegial in sinoade, si validitatea acestor sinoade depinde de acordul adunarii episcopilor, mitropolitilor si patriarhilor asupra deciziilor lor¹⁹.

In afara acestor sinoade, pozitiile dogmatice ale papei, ca si cele ale oricarui alt patriarh, trebuiau primite de adunarea Bisericilor marturisitoare ale credintei ortodoxe si deci supuse aprobarii acestora. Mai multe texte sau fapte la care ne-am referit arata ca se obisnuia in Biserica primara ca orice patriarh sau papa nou ales sa faca dovada corectitudinii credintei sale confratilor prin adresarea unei Epistole sinodale si s a o supuna acordului lor, acord care conditiona validitatea alegerii lor si permitea stabilirea comuniunii. Un text de-al lui Maxim arata chiar ca pozitiile teologice ale papei, departe de a fi considerate normative si indiscutabile, erau discutate de catre teologii altor Biserici si ca papa considera ca este normal sa se justifice daca era cazul²⁰. Deciziile in materie de disciplina bisericeasca erau luate in mod egal, colegial²¹.

Fie ca erau dogmatice, fie disciplinare, deciziile Romei, ca ale oricarei alte Biserici de altfel, trebuiau sa fie in acord cu credinta ortodoxa, cu sinoadele si canoanele²².

Daca Biserica Romei este cea care

„de la Insusi Dumnezeu Cuvantul intrupat, ca si de la toate sinoadele potrivit cu sfintele canoane si hotarari, a primit si poseda stapanirea, autoritate si puterea de a lega si dezlega, in toate si pentru toate, asupra tuturor sfintelor Biserici care sunt pe toata fata pamantului”²³,

aceasta nu se poate realiza, asa cum o indica si textul, decat pe baza „pietrei^” care este constituita din marturisirea adevaratei credinte in Hristos, si in limita a ceea ce canoanele si sinoadele au definit, adica a ceea ce toate Bisericile au vrut si acceptat in mod colegial. Notiunile de suveranitate, de autoritate si de putere de a lega si dezlega (adica de a exclude din Biserica sau reprimi in sanul Bisericii) trebuie intelese in contextul epocii respective, atat in constiinta Bisericii Apusene, cat si a Bisericilor Rasaritene, unde notiunile nu aveau conotatiile politice si juridice pe care papalitatea romana li le-au atribuit mai tarziu (mai ales incepand cu sec. al IX-lea) legate de importanta si functia sa²⁴. Nu putem afirma ca puterea de a lega si de a dezlega apartinea exclusiv papei, pe motiv ca Hristos i-ar fi incredintat-o lui Petru (Mt. 16, 19) si ca papa ar fi succesorul lui Petru: in afara faptului ca Maxim nu vede in papa un succesor, nici a fortiori un vicar al lui Petru (acesta din urma citat fie impreuna cu Pavel in calitatea lor de fondatori ai Bisericii Romei, fie in raport cu marturisirea dreptei sale credinte in Hristos), el nu uita ca puterea de a lega si a dezlega a fost incredintata de Mantuitorul tuturor apostolilor fara deosebire (Mt. 18,18) si o au asadar toti episcopii. Pentru el, de altfel, in mod fundamental, Mantuitorul este „poarta” prin care trebuie sa intre in Biserica toti cei care vor adevarata viata²⁵.

In ochii lui Maxim, ceea ce determina unirea (sau reunirea) si comuniunea cu Biserica este marturisirea credintei ortodoxe; ceea ce cauzeaza si mentine ruptura de aceasta comuniune este marturisirea unei credinte eterodoxe²⁶. Rolul papei, asa cum este prezentat el in cazul lui Pyrrhus (care, in ocurenta, sa o amintim, nu putea avea de-a face decat cu un egal ca statut) era de a pronunta excluderea sau reintegrarea in Biserica si comuniunea cu Biserica nu printr-o decizie arbitrara sau provenind doar din singura autoritatea sa, ci in calitate de martor si garant, in numele Bise­ricii, a acestei marturisiri a credintei care se face in prezenta sa, dar, asa cum o subliniaza si Maxim, inainte de toate, in fata lui Dumnezeu si inaintea apostolilor²⁷; el insusi este supus, in puterea sa de a lega si dezlega, marturisirii dreptei credinte²⁸ care determina propria sa apartenenta la Biserica catolica si apostolica si conditioneaza autoritatea sa.

Biserica Romei este un punct de referinta si o norma in materie de credinta atata timp cat marturiseste credinta ortodoxa asa cum a fost ea definita de Hristos, de apostoli, de Parinti si de sinoade²⁹. Doar in aceasta masura se identifica ea cu Biserica catolica³⁰, principiu general valabil si pentru celelalte Biserici; intr-adevar, Biserica catolica inseamna marturisirea credintei ortodoxe³¹“.

¹ Cf. Rel. mat., XIV, PG 90,128Q VI, PG 90,120D; VI, PG 90,121B;
Ep. Cal., PG 90, 136A. Pornind de la aceasta nota, numerele din paranteze dupa indicarea coloanelor din PG sau Mansi trimit la sectiunile din prima parte (A) a acestui capitol unde pasajele in chestiune au fost citate si comentate.

² Pyr., 352D-353A, ed. Doucet, p. 609 (5).

³ Ep. Cal, PG 90,136A (9); Ep. An., PG 90,132A (11).

⁴ Regasim confirmarea acestei interpretari a cuvintelor Mantuitorului in Epistola XIII: „[...] marturisirea binecredincioasa impotriva careia nu pot face nimic gurile viclene ale ereticilor, deschise ca niste porti ale iadului” (Ep. XII, PG 91,512 B) [PSB 81,1990, p. 99].

⁵ Th. Pol, XII, PG 91,143A.

⁶ Vezi Th. Pol, XV, PG 91,168A.
. ⁷ Rel. mot., XIII, PG 90,128C (8).

⁸ Cum remarca J. Pelikan, „«Council or Fathers or Scripture»: The Con­cept of Authority in the Theology of Maximus the Confessor”, p. 287.

⁹ Vezi Thai, 48, PG 90, 433C, CCSG 7, p. 333 [FR 3,1999, p. 70].

¹⁰ Ibidem, PG 90,433CD, CCSG 7, p. 333 [Ibidem].

¹¹ Vezi Th Pol, XV, PG 91168A.

¹² Rel mot, VII, PG 91,121BC; Ep. An., PG 91,132A (11).

¹³ Th Pol, XII, PG 91143B.

¹⁴ Ibidem

¹⁵ Ibidem 143BC (1).

¹⁶ Ibidem, 144A (4).

¹⁷ Ibidem, 144B (4).

¹⁸ Th. Pol, XX, PG 91,245BC (1).

¹⁹ Pyr., 352CD, ed. Doucet, pp. 608-609 (5).

²⁰ Th. Pol., X, PG 91,133D-136C (6).

²¹ Ep. XII, PG 91,464CD (3).

²² Th. Pol, XII, PG 91,144C (4); Dis. Byz., XII, PG 90,145C (10); XVI-XVII, 153CD (10).

²³ Th. Pol., XII, PG 91,144C [trad. rom. Laura Enache].

²⁴ Vezi K. Schatz, La Primaute du pope. Son Histoire, des origins a nos jours, Paris, 1992.

²⁵Thai., 48, PG 90, 433C, CCSG 7, p. 333.

²⁶ Th. Pol, XII, PG 91,144A-D (4); Pyr., 353AB, ed. Doucet, p. 609 (5); Rel. mot, VI, PG 90,120CD (8); XIII, 128B (8); Vis. Biz., XI, PG 90,145B(10); Ep. An., PG 90,132A (11).

²⁷ Th. Pol, XII, PG 91,144B; Pyr., PG 91,252D-253A, ed. Doucet, p.609 (5).

²⁸ Th. Pol, X, 133D-136B; XII, PG 91,144B (4).

²⁹ Th. Pol, XI, PG 91,137C-140B (7).

³⁰ Ibidem, 140AB (7); Cf. Dis. Biz., 9, PG 90,144C (10).

³¹ Ep. An., PG 90,132A (11).

Jean-Claude Larchet, Sfantul Maxim Marturisitorul. Mediator intre Rasarit si Apus, Ed. Doxologia, Iasi, 2010

Jean-Claude Larchet despre dialogul ecumenic

• Vezi si: MANA MUCENICEASCA A SFANTULUI MAXIM MARTURISITORUL – LA IASI, LA PRAZNICUL CUVIOASEI PARASCHEVA. Programul hramului de la Iasi

„Pastrati credinta cea dreapta, traiti credinta cea dreapta, marturisiti credinta cea dreapta“ ne striga, ne cere, ne porunceste cu glas de tunet Sfantul Maxim Marturisitorul. „Aveți viață de rugăciune, îmbrăcați-vă cu smerenia, viețuiți frumos și adânc în familie sau în mănăstire“, ne spune, ne roagă, ne sensibilizează cu glas de lumină lină Sfânta Parascheva.

Sfânta Parascheva și Sfântul Maxim – rugători pentru pelerinii Iașilor

Sursa: DOXOLOGIA

Sărbătoarea cea mare a Sfintei Parascheva se apropie. Duhul Cuvioasei, prezent tot timpul anului pentru cei ce au inimă în sens deplin, se arată acum din ce în ce mai evident.

Locuitorii Iașilor intră deja în ritmul praznicului. În țară, și, pe alocurea, în afara ei, zeci de mii, sute de mii de pelerini se pregătesc de drum. Le este dor de Cuvioasa. I-au simțit puterea rugăciunii anii trecuți; vor să fie înveșmântați cu rugăciunea ei și anul acesta. În reculegere, cu sfială, cu minuțiozitate în pregătire, pelerinii gândesc la momentul aflării în fața sfintelor moaște. Au adunat multe, de-a lungul unui an, și vor să le spună Cuvioasei. Bucuriile cele adânci sau încercările cele multe și grele vor fi așezate la picioarele Sfintei. Așezate pe mâini bune, mai ales în inimă mare, sufletele pelerinilor, în bucuriile și crucea lor, sunt duse în fața Sfintei Treimi. Pentru a se împlini aceasta, nimic nu-i prea greu, nimic nu-i prea scump, nimic nu-i împiedică.

Foto: Andrei Vladareanu

Sfânta Cuvioasa Parascheva, cea mult folositoare și Sfântul Maxim, Mărturisitorul lui Hristos Dumnezeu-Omul grăiesc cu „dragoste și cu durere“ către tot omul, în mod special către pelerinii care, zilele acestea, le vor cinsti sfintele moaște.

„Păstrați credința cea dreaptă, trăiți credința cea dreaptă, mărturisiți credința cea dreaptă“ ne strigă, ne cere, ne poruncește cu glas de tunet Sfântul Maxim Mărturisitorul.

„Aveți viață de rugăciune, îmbrăcați-vă cu smerenia, viețuiți frumos și adânc în familie sau în mănăstire“, ne spune, ne roagă, ne sensibilizează cu glas de lumină lină Sfânta Parascheva.

Să le ascultăm glasul, să le urmăm chemarea, să le simțim rugăciunea!

Credința lor cea dreaptă, nădejdea lor mântuitoare, iubirea lor cea așezătoare să fie veșmânt, pavăză, binecuvântare pentru sufletele noastre înfometate după pâinea cea spre ființă, însetate după apa cea vie.

Către Sfânta Parascheva și către Sfântul Maxim să alergăm cu durere și cu dragoste!

Să le mărturisim durerea și dragostea noastră!

Să-i rugăm să le ducă la Dumnezeu și la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.Să facem aceasta cu conștiința că durerea și dragostea noastră, crucea și bucuria noastră fac parte din viața lor.

Sfântă Parascheva, Sfinte Maxim și toți sfinții rugați pe Milostivul Dumnezeu să dea iertare sufletelor noastre, să ne bucure cu harul Său și să ne dăruiască mântuire întru Împărăția sa! Amin! Așa să fie! Amin!

† TEOFAN
Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

***

“Sileste-te pe cat poti sa iubesti pe tot omul. Iar daca nu poti inca, cel putin sa nu urasti pe nimeni. Dar nu vei putea face nici aceasta daca nu vei dispretui lucrurile lumii. Te-a blestemat cineva? Sa nu-l urasti pe el, ci blestemul si pe dracul care a pus la cale blestemul. Caci daca urasti pe cel ce te-a blestemat, ai urat un om si ai calcat porunca. Si ceea ce a facut acela cu cuvantul, tu faci cu fapta. Iar de pazesti porunca, arata semnele dragostei; si de poti face ceva ajuta-l, ca sa-l izbavesti de rau.

Hristos nu vrea ca tu sa porti vreunui om ura sau suparare, sau manie, sau sa tii minte raul in niciun chip si pentru niciun lucru vremelnic. Aceasta o striga cele patru Evanghelii.

Cand ne vad dracii ca dispretuim lucrurile lumii, ca sa nu mai uram pentru ele pe oameni si sa cadem din dragoste, starnesc impotriva noastra defaimari, ca nerabdand supararea sa uram pe cei ce ne defaima.

Nu este durere mai grea a sufletului decat defaimarea, fie ca-ti defaima cineva credinta, fie ca viata. Si nimeni nu poate sa o dispretuiasca, decat numai cel ce cauta la Dumnezeu, ca Suzana, singurul care poate sa ne izbaveasca din nevoi, ca si pe aceea, si sa le descopere oamenilor adevarul, ca si in cazul acela, si sa mangaie sufletul cu nadejdea.

Cu cat te rogi mai mult din suflet pentru cel ce te defaima, cu atat Dumnezeu le arata adevarul celor ce se smintesc.

Numai cei ce pazesc intocmai poruncile si cunosc adevarat judecatile dumnezeiesti nu parasesc pe prietenii incercati prin ingaduinta lui Dumnezeu. Dar cei ce dispretuiesc poruncile si nu cunosc judecatile dumnezeiesti, cand ii merge prietenului bine, se bucura impreuna cu el, iar cand e incercat si patimeste, il parasesc. Ba uneori se dau chiar cu dusmanii.

Sa iubim pe tot omul din suflet, dar sa ne punem nadejdea numai in Dumnezeu si Lui sa-I slujim din toata puterea. Cata vreme ne sustine El, umbla in jurul nostru toti prietenii, si dusmanii nu au nicio putere impotriva noastra. Cand insa ne paraseste El, ne ocolesc prietenii, si dusmanii capata putere impotriva noastra.

Prietenii lui Hristos iubesc din inima pe toti. Dar nu sunt iubiti de toti. Iar prietenii lumii nici nu iubesc pe toti, nici nu sunt iubiti de toti. Prietenii lui Hristos pastreaza dragostea neintrerupta pana la sfarsit; ai lumii, pana ce se ciocnesc intreolalta din pricina lucrurilor lumii.

Inteleptul, fie ca invata pe altii, fie ca primeste invatatura, vrea sa invete pe altii si sa invete el insusi numai cele de folos. Dar cel intelept numai la parere, si cand intreaba si cand e intrebat scoate inainte numai lucrurile curioase.

Multi au spus multe despre dragoste. Dar numai cautand-o intre ucenicii lui Hristos o vei afla. Caci numai ei au avut Dragostea adevarata ca invatator al dragostei. Ei ziceau despre ea: “De as avea darul proorociei si de as cunoaste toate tainele si toata cunostinta [...], iara dragoste nu am, nimic nu sunt”. (I Cor. XIII, 2). Cel ce a dobandit, prin urmare, dragostea, a dobandit pe Dumnezeu insusi, intrucat “Dumnezeu iubire este” (I Ioan IV, 16). A lui este slava in veci. Amin.

(Selectii din Sf. Maxim Marturisitorul, Capete despre dragoste. Filocalia 2, Editura Humanitas)

• Alte cuvinte ale Sfantului Maxim din Filocalie:Sfantul Maxim Marturisitorul: esente duhovnicesti

Vezi si:

• Priveghere în cinstea Sfântului Maxim Mărturisitorul
• Cu Sfânta Parascheva şi Sfântul Maxim pe cale

***

• Imnul Sfantului Maxim Marturisitorul inchinat Preamaritei Stapanei noastre
• SFANTUL MAXIM MARTURISITORUL: CREDINTA NASCUTA DIN SANGE
• Sfantul Maxim Marturisitorul, nor calauzitor in intunericul generalizat al apostaziei prin tacere

Va invitam sa mai cititi si ascultati, pentru acest mare praznic:

• Acatistul Adormirii MAICII DOMNULUI
• Sfinţii Părinţi despre înălţarea trupului Maicii Domnului la ceruri (Sf. Simeon Metafrastul si Sf. Maxim Mărturisitorul)
• Pre Maica Vieţii Fiul o a înviat şi mormântul şi moartea le-a deşertat
• Cuvânt al lui Ilie Miniatis la Adormirea Născătoarei de Dumnezeu
• Arhim. Mihail Stanciu - Predică rostită la Praznicul Adormirii Maicii Domnului (Priveghere) – 14.08.2010
• Cateheza ”Icoana Adormirii Maicii Domnului” (cu Sorin Dumitrescu) – 12.08.2010
• Icoana Adormirii
• SA ALERGAM LA MAICA DOMNULUI!
• MAICUTA NOASTRA DUPA DUH, MAICA VIETII - cuvinte alese inchinate celei mai sfinte dintre sfinti (Sfantul Siluan Athonitul)
• STARETUL IOSIF ISIHASTUL – MOARTEA CA O CALATORIE LINA SPRE INVIERE sau ADORMIREA IMPREUNA CU “DULCEA MAICUTA”
• Cuvant intru lauda Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu
• MAICA DOMNULUI - SINGURA BUCURIE SI ULTIMA NADEJDE INTR-O LUME IN AGONIE
• O minune a Maicii Domnului din zilele noastre
• Din Patericul Maicii Domnului (1) – “BUCURA-TE, CEEA CE ESTI PLINA DE HAR, MARIE…”
• Maica Domnului - Noul Ierusalim (Ierom. Ioan Buliga)
• Predica Vladicai Augustin la Adormirea Maicii Domnului: LUMEA NU ARE NEVOIE DE FEMEI MODERNE, CI DE MARTE SI MARII
• Cuviosul Arsenie Papacioc, nascut acum 96 de ani in lumina Adormirii Nascatoarei de Dumnezeu, despre iubirea Preacuratei pentru noi: “O, FERICITA INCREDERE! O, SCAPARE SIGURA! MAICA LUI DUMNEZEU ESTE MAICA MEA. SA NE ARATAM FII!”
• Parintele Arsenie: “Maica Domnului e suparata pe aceia care nu-i cer nimic”
• Parintele Arsenie Papacioc despre Maica Domnului: “Fiti fiii Maicii Domnului!” (mp3)
  
• Pr. Dumitru Staniloae despre Maica Domnului (mp3)
• IPS Bartolomeu – Hram Man. Nicula (mp3)
• Adormirea Maicii Domnului - IPS IUSTINIAN CHIRA
• Maica Domnului este mama tuturor timpurilor
• MITROPOLITUL COSMA DE ETOLIA: PREASFÂNTA NOASTRĂ ESTE MAICA ORTODOXIEI NOASTRE
• Cantari inchinate Maicii Domnului (contine si cantari/slujbe pentru Adormirea Maicii Domnului, incluzand si Acatistul, Prohodul Adormirii Maicii Domnului)
• Troparul Adormirii Maicii Domnului

• Axionul Adormirii Maicii Domnului

SFANTUL MAXIM MARTURISITORUL:

Cant si preamarire, slava si lauda a Preasfintei Imparatese, Preacuratei si Preabinecuvantatei Nascatoare de Dumnezeu si Pururea-Fecioara Maria

“Ce gand va numara si ce lauda va rosti sau ce mana va scrie cu mestesugul cartii multimea nenumarata a harurilor si bunatatilor Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, Pururea-Fecioara, pe care le-a aratat si pe care le arata din zi in zi neamului omenesc? Ea este:

Mijlocitoare arzatoare pentru toti cei ce o cheama pe langa Fiul ei, Hristos-Dumnezeu;

Liman linistit al tuturor celor clatinati de valuri;

Izbavitoare din valurile lumii si ale trupului, calauzitoarea vietii tuturor celor rataciti;

Cautatoare care intoarce pe cei pierduti;

Ajutorul si puterea celor din incercari;

Mijlocitoarea celor robiti;

Invierea lui Adam celui cazut;

Nimicirea lacrimilor Evei;

Mangaietoarea celor ce jelesc;

Scaunul Imparatului, care poarta pe Cel ce poarta toate,

Innoirea lumii invechite;

Scara ce urca la cer, pe care a coborat Dumnezeu pe pamant;

Podul ce duce pamantul la cer;

Uimirea ingerilor;

Rana demonilor;

Radacina supunerii si nestricaciunii;

Pomul cu rod nemuritor;

Cea care a lucrat Lucratorul Cel iubitor de oameni,

Cea care a facut sa infloreasca Radacina mantuirii;

Brazda care a facut sa infloreasca Spicul ce intareste inimile;

Masa ce poarta Fericirea vesnica;

Tamaia adusa lui Dumnezeu spre ajutorul nostru;

Folosul lumii;

Pricina indraznelii celor morti la Dumnezeu;

Maica Bunului Pastor;

Staulul oilor intelegatoare;

Izgonirea vrajmasilor nevazuti;

Cea care deschide usile raiului;

Glasul nesugrumat al apostolilor;

Sprijinul nebiruit al ucenicilor;

Taria si puterea crestinilor;

Zorii Zilei neinsangerate;

Nascatoarea Soarelui dreptatii;

Cea prin care a fost izgonita stapanirea diavolului mancatorului racnitor;

Cea prin care S-a aratat Mantuitorul Hristos, Prietenul oamenilor;

Cea prin care am fost izbaviti de noroiul multor pacate si am fost sloboziti de sub stapanirea feluritelor patimi;

Ridicarea oamenilor si caderea demonilor;

Stanca Vieti din care curge apa nemuririi pentru cei insetati;

Stalpul Luminii ce calauzeste si lumineaza pe cei intunecati;

Vasul cu Mana pogorata din cer;

Pamantul fagaduintei care odrasleste blandetea;

Floarea nestricaciunii;

Cununa podoabelor;

Pilda vietii ingeresti;

Pomul stufos la umbra caruia se odihnesc cei osteniti;

Nascatoarea care ne-a izbavit din robia inselatorului;

Ajutorul nostru in fata Dreptului Judecator;

Cea care sterge zapisul greselilor noastre;

Vesmantul celor goi de tot binele;

Usa tainei celei mari;

Slava neindoielnica a credinciosilor;

Cea care cuprinde pe Dumnezeu Cel Necuprins;

Scaunul sfant al Celui ce sade pe heruvimi;

Locuitoare impodobita de slava pe langa serafimi;

Cea care uneste ingeri si oameni;

Cea care a unit fecioria si nasterea, fiind in acelasi timp Fecioara far prihana si Maica a lui Imanuel;

Cea prin care s-a dezlegat blestemul, prin care s-a deschis raiul;

Cheia Imparatiei;

Pricina bunatatilor vesnice;

Vasul intelepciunii lui Dumnezeu;

Comoara Proniei Lui;

Stalpul fecioriei;

Usa Vietii;

Temeiul innoirii noastre;

Pricina milostivirii dumnezeiesti fata de oameni;

Cununa Soarelui Celui Nevazut;

Stralucirea lipsita de umbra a Luminii;

Scanteierea ce face sa straluceasca sufletele;

Tunetul ce loveste pe vrajmasi si demonii inselatori;

Cea care face sa salte Izvorul Vietii,

Baia care curata gandurile;

Potir ce revarsa bucuria;

Cortul Cuvantului lui Dumnezeu;

Sfanta Sfintelor mai presus de orice sfintenie;

Chivotul ales al Duhului Sfant;

Cununa cinstita a imparatilor ce slujesc lui Dumnezeu;

Cinstea si podoaba arhiereilor vrednici si sfinti;

Turnul neclatinat al Bisericii sobornicesti;

Meterezul neapropiat al cetatii credinciosilor;

Despre care David a spus: Cina ma va duce la cetatea cea intarita, care este adunare credinciosilor veniti din adunarile paganilor;

Cea care vindeca neputintele noastre;

Nadejdea si ajutorul sufletelor noastre.

Si ce voi mai spune, caci vremea imi lipseste pentru a povesti maretiile si renumele Preabinecuvantatei si Preaslavitei noastre Imparatese, Nascatoarea de Dumnezeu si Pururea-Fecioara Maria si chiar daca s-ar aduna limbile ingerilor si ale oamenilor, ele nu vor fi in stare sa laude si sa cante dupa cuviinta si vrednicie, nici eu cel neputincios, nevrednic, nestiutor si barbat, nu pot spune ce este randuit si vrednic, dar fericita Maica a Domnului Celui milostiv si iubitor de oameni va sfinti acest cuvant nepotrivit al nostru, gatit cu harul si darurile sale, iar nu cu puterea si stiinta noastra. De aceea cer tuturor prietenilor lui Dumnezeu si credinciosilor in Hristos, care lauda pe Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, sa se adune pururea, impodobiti cu ravna si cu dorinta gatelilor duhovnicesti ca sa implineasca psalmodia si lauda dumnezeiasca in acest stralucit praznic al Adormirii ei, caci e cu adevarat mare si slavita si impodobita din toate partile, si minuni mari si taine dumnezeiesti s-au savarsit intru ea.

Ingerul Gavriil, venind din nou de la Dumnezeu sa-i vesteasca moartea, i-a dat semnul de biruinta, ramura de palmier, ca sa arate ca a fost biruitoare a tuturor randuielilor firii. Dupa care Sfintii Apostoli s-au adunat din toate colturile lumii rapiti de nori; s-au strans Cei Doisprezece si multi altii care i-au urmat, veniti intr-o clipa sa slaveasca pe Sfanta si Slavita Maica a Domnului, si au descoperit acolo taina celei de-a Doua Veniri, dupa cum spune apostolul Pavel:

Dupa aceea, noi cei vii, care vom fi ramas, vom fi rapiti impreuna cu ei in nori, ca sa intampinam pe Domnul in vazduh, si asa pururea cu Domnul vom fi. [1 Tes 4,17] , dumnezeiasca taina a rapirii de mai apoi pe nori.

Aici, la Adormirea Fecioarei, s-a savarsit marea si slavita minune, venirea intr-o clipita a unui atat de mare numar din toate colturile pamantului din tari indepartate, si oprirea lor in Sion in fata Maicii Pururea-Fecioara. Dupa care a venit Hristos, Dumnezeu Fiul, Imparatul Slavei, Domnul si Fiul sau, Care a socotit bun sa aduca la fiinta soarele si, prin venirea Duhului Sfant, prin salasluirea in sanul ei si prin intruparea din ea, a savarsit Iconomia mantuirii noastre, a fost rastignit si ingropat si a inviat a treia zi, dupa care S-a inaltat la ceruri si a sezut de-a dreapta Tatalui. Acelasi milostiv Imparat a venit si atunci cu multimile ingerilor si ale arhanghelilor, a cerut sufletul sfant si slavit al binecuvantatei si slavitei Sale Maici si l-a urcat in salasele slavite ale Tatatlui Sau,

cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au suit, pe care le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El [1 Co 2,9], si mai mult decat toti pentru Maica Sa fara prihana.

Din porunca Domnului, Dumnezeului si Invatatorului lor, apostolii au dus apoi din Sion in Ghetimani trupul sfant si neprihanit al Imparatesei lor si l-au asezat in mormant ca odinioara Iosif si Nicodim trupul lui Iisus. Si asa cum Domnul Slavei a inviat a treia zi, tot asa si aici a treia zi trupul Sfintei Maici n-a mai fost gasit in mormant, ci a fost mutat asa cum a vrut Fiul ei. A fost ingropata ca un mort dupa randuiala firii si a fost mutata ca Maica lui Dumnezeu pentru a intari si a face vrednica de crezare Invierea Fiului sau, Domnul, si luarea firii pe care El o imbracase din ea, intarind propria noastra inaltare si adevarata noastra nestricaciune ce va veni. Asa cum nasterea ei s-a facut in chip nestricacios, tot asa moartea ei a fost nestricacioasa. Asa cum nasterea ei a fost mai inalta decat cuvantul si decat firea, tot asa si mutarea ei a fost mai adanca decat randuiala fireasca a vremii. Si a fost lucru uimitor, caci asa cum sufletul ei a urcat la cer fara de trup, asa si trupul ei a urcat fara suflet, aratand Fiului ei si slujitorilor ei atat partasia, cat si despartirea ei. A urcat la cer prin har si sub calauzirea Fiului ei inainte de invierea obsteasca, facandu-ne sa nadajduim in invierea ce va sa vina. A fost inaltata cu totul: mai intai cu sufletul ei sfant, atunci cand a cerut-o Domnului, iar mai apoi si trupul fara prihana, dupa cum a voit Domnul. Marturisim astfel constiinta omeneasca pe care o avea Fericita si harul slavit cu care a preamarit-o Fiul ei. Asa se cinsteste de catre toti acest praznic minunat, cinstire ingerilor si a oamenilor, si impodobit cu harul Sfintei Nascatoare de Dumnezeu. Iar sorocul praznicului slavit este bun si binecuvantat, plin de roade, impodobit intru toate, culesul e vestit, roadele pomilor si tot felul de alte roade se revarsa si aceasta e si cinstea firii noastre spre Slava Ziditorului si a Vestitorului desfatarilor raiului, si toate acestea sunt date spre cinstea acestui praznic sfant, spre desfatarea inchinatarilor sai. Bun si folositor pentru toti oamenii este acest soroc intre zilele anului, plin de folos si desfatare.

Prin inaltarea si mutarea Sfintei Fecioare, firea noastra a urcat acum la cer. Ca odinioara prin Inaltarea Fiului ei, ea s-a facut mai inalta decat tronurile, decat heruvimii si serafimii, caci s-a facut cu adevarat mai inalta decat toate fapturile nemateriale si netrupesti, si preaslavita, preabinecuvantata Maica a Mantuitorului nostru, Hristos Dumnezeu, invesmantata cu slava imparateasca, inchinata de toate ostirile, puterile si stapanirile, si de tot numele dat nu numai in aceasta lume, dar si in cea viitoare, nevazuta si necunoscuta. (…)

Dar astfel de lucruri sunt mai presus de cuvantul si de puterea noastra si nu suntem in stare sa le patrundem si sa le rostim cu limba. De aceea, vom lasa deoparte tainele ascunse, caci Domnul in cer si pe pamant a facut tot ce a vrut; dupa puterile noastre insa vom multumi Domnului nostru Iisus Hristos si Maicii Sale Preabinecuvantate si Preasfinte.

Te laudam, Imparate si Daruitorule al tuturor tainelor, pentru toate bunatatile tale si pentru cea pe care ai ales-o aici spre slujba tainelor Tale!

Te laudam pe Tine, Cel ce ai luat asupra Ta patima si rastignirea si moartea pentru noi si ai socotit lucuru bun pentru numele Tau sa suferi atatea osteneli si chinuri in aceasta lume pentru Sfanta Ta Maica si pentru a o uni cu slava Ta si prin cererile si ajutorul ei sa ne daruiesti si noua viata vesnica!

Te laudam pe Tine Care Te-ai dat pe Tine Insuti ca sa ne izbavesti, si Care ne-ai dat din nou pe Preasfanta Ta Maica spre ajutor in bunatatea Ta, Iubitorule de oameni si Imparatule dulce!

Te laudam si pe tine, Imparateasa binecuvantata si slavita, care ai de-a pururea milostivire de noi si suferi pentru toate chinurile noastre si ceri Fiului tau sa nimiceasca pacatele si ispitele noastre. Nu plangem moartea si ingroparea ta, ci praznuim cu slava mutarea ta, caci ai fost mutata la cer, si nu-i lasi pe cei ce locuiesc pamantul. Si desi acum esti lipsita de ostenelile si chinurile acestei vieti trecatoare si ai ajuns la fericirea negraita si nesfarsita, nu uiti insa saracia noastra de acum, ci ne mantuiesti acum inca si mai mult si ne izbavesti din toate incercarile si feluritele noastre ispite. Nu ne lasa orfani de ajutorul tau, ci lucreaza pentru noi si acopera-ne cu roua slavei tale si inchina Fiului tau si Dumnezeului nostru mijlocirea necontenita si cererea celor ce te lauda si te slavesc, caci cu adevarat acum esti Imparateasa tuturor, de-a dreapta Imparatului, cu haina tesuta de aur, impodobita si imbracata prin harul Duhului Sfant, preainfrumusetata cu podoaba si cu gateli si bogatii poporului slujesc slava ta, sufletele sfintilor si ale dreptilor, cei bogati in fapte bune, care sunt adevarata bogatie.

Prin Fiul tau si Dumnezeul tau ai acum cununa frumusetii si toiagul Imparatiei si podoaba mai presus de orice stapanire. Te rugam: nu uita poporul tau care lauda pe Fiul tau si canta numele tau, caci toate le poti pe langa Fiul tau milostiv si iubitor de oameni, Care asculta cu bunatate toate cererile si rugamintile tale, si tu insati esti milostiva pentru toti cei ce slujesc si nadajduiesc intru tine. Si purtarea ta de grija e cunoscuta din minunile tale necontenite si zilnice, si din tamaduirile sufletesti si trupesti pe care le arati pentru fiecare din cei ce se roaga. Ele sunt negraite si nenumarate, mai mult decat nisipul marii si – lucru mai inalt si mai adanc decat toate – mijlocesti pentru cei ce au pacatuit impotriva Fiului tau mai mult decat cererile proorocilor, decat sporirile si posturile dreptilor, si mantuirile castigate prin harul tau si bunatatile tale le dai pentru intreaga lume si pentru fiecare dintre oameni. De aceea frumusetea ta a placut Imparatului, i-a placut marea ta iubire de oameni, mila ta, atentia ta prevenitoare care Il imita printr-o mare milostivire. Desi si celelalte podoabe ale tale, sfintenia, intelepciunea, puterea si celelalte sunt nenumarate, prin atentia prevenitoare si prin milostivire este, mai mult decat orice, imitatoare a Fiului si Dumnezeului tau. Si asa, milostiva si iubitoare de oameni, prin mijlocirea ta in fata Lui reversi inca si mai mult peste noi milostivirea si blandetile Sale. Caci El singur e Mangaietorul nostru in fata Tatalui, Iisus Hristos Cel drept, cum spune Evanghelistul si Teologul Ioan. El este cel ce ne iarta pacatele [1 In 2, 1-2], iar tu, mijlocitoare pe langa El, abati mania si supararea Sa pornita pe buna dreptate impotriva pacatelor si neascultarilor noastre. Iar in milostivirea si blandetea Sa, reversi peste noi toate bunatatile cele mai presus de fire si darurile tale, Fecioara Sfanta!

Cu adevarat intreci marginile firii, nu numai prin nasterea mai adanca decat cunostinta, ci prin atentia ta prevenitoare ce intrece firea.

Prin tine s-a dezlegat blestemul maicii dintai,

Prin tine s-a rupt peretele vrajbei,

Prin tine s-a nimicit stapanirea mortii,

Prin tine am biruit asupra pacatului,

Prin tine s-a sadit fecioria intre oameni,

Prin tine invatam hotararea in faptele bune,

Pein tine ni s-a dat intelepciune, smerenie si iubire,

Iar noi nu ne vom arata biruitori dupa masura in care am fost biruiti, ci mult mai mult. Am fost izgoniti din Eden si prin tine am primit deopotriva cerul si Edenul. Am cules rodul pomului cunostintei si am pierdut pomul vietii, dar prin tine am dobandit pe Ziditorul pomului. Prin neascultare am fost dezbracati de vesmantul cel dumnezeiesc, dar prin tine ne-am imbracat in Dumnezeu si suntem uniti cu El si ne-a dat puterea de a ne face fii lui Dumnezeu. Acestea sunt darurile si harurile tale pentru noi, o, Fecioara si Nascatoare de Dumnezeu, care ne-ai daruit viata in care erai tu.

Si acum, dupa adormirea ta, esti inca si mai vie si praznuita si sezi impreuna cu Cel Viu si Daruitorul Vietii, Fiul tau, si vezi ca Cel nascut din tine e Unul din Treime, Cel ce  fost cuprins in tine si nu poate fi cuprins de cer si de pamant, Cl ce-ti implineste cererile cu simplitate. Pe cei pentru care ceri milostivire El ii copleseste cu bogatia, si chiar daca pacatuiesc din nou si te roaga din nou, indata faci inca o data milostivire si ceri pentru ei iertare, lucru inca si mai minunat si mai mare. Esti intr-adevar usa vietii, pururea apropiata de cei ce intra prin ea, desi prorocul te-a numit usa inchisa prin care nu trece nimeni decat numai Dumnezeu si el o lasa din nou inchisa [cf Iz 44,2]. Acum insa te-ai mutat din aceasta lume si prin mijlocirea pe langa Fiul tau si prin ajutorul si mana ta intinsa spre cei ce te roaga, aceasta usa a harului si milostivirii e deschisa pentru toti si primesti pe toata lumea si asculti toate rugaciunile.

O, comoara a tuturor bunavoirilor! O, daruitoare mai inalta decat firea! O, floare cu toate miresmele! O, faima a firii omenesti, dragostea noastra, biruinta noastra, intelepciunea noastra! O, domnie care strangi toate bunatatile pe care nicio limba nu le poate rosti si niciun gand nu e in stare sa le atinga si nicio intindere a vremii nu le poate invechi! O, dar dumnezeiesc facut oamenilor si inchinare a oamenilor catre Dumnezeu. O, cea plina de har si de slava Sfintei Treimi, salas al buntatilor Lui, mireasa nenuntita, Maica a lui Dumnezeu Imanuel. Salas al Duhului Sfant, Imparateasa a toate, vas de aur ce porti mana [Evr 9,4], toiag inflorit din radacina lui Iesei despre care Isaia spune: fericita radacina lui Iesei pentru ca o mladita va iesi din Iesei si floare din radacinile lui va inflori [Is 11,1]! Sfesnic al Luminii, pat al Imparatului [cf Cant 3,7], masa a Vietii, templu al Luminii, chivot al Sfinteniei, izvor al Nemuririi, rai intelegator, nor de lumina stalp de stralucire neclintita, potir al Painii vietii, usa a lui Dumnezeu, pe care El singur o strabate si ramane inchisa [Iz 44,2], munte cu totul sfant, Eden al celui de-al doilea Adam, cer si tron inaltat si ridicat, rug nears, chivor al sfinteniei, odihna a Domnului. Cum spune despre tine David: Inalta-te, Doamne, intru odihna Ta [Ps 131,8] si orice alt nume cu care te-au numit prorocii in chipuri si asemanari.  Cine va intelege multele tale numiri si nu se va minuna? Dar numele tau scurt si adevarat este de Maica a lui Dumnezeu, Fecioara fara prihana, Nascatoare de Dumnezeu, preabinecuvantata, Marie Pururea-Fecioara. Acesta e numele tau nou, aratat si adevarat; numele tale vechi rostite in chipuri si asemanari le-ai invatat celor noi si pe cele noi le-ai intarit celor vechi. Cu adevarat esti cartea cea vie in care a fost scris negrait Cuvantul lui Dumnezeu cu pana facatoare de viata a Duhului Sfant. Esti cu adevarat trupul Noului Testament scris dumnezeieste, al Testamentului facator de viata lasat de Dumnezeu oamenilor. Esti mijlocitoarea, rugatoarea si darul mantuirii noastre, ca una care privesti pururea spre noi si intinzi mana poporului credincios.

Priveste si acum la noi si ai mila de turma ta, poporul tau, pe care Fiul tau l-a rascumparat cu scumpul Sau sange. Roaga-te pentru el si aseaza-l in mostenirea ta, si din zi in zi milostiveste-te si indeamna pe toti oamenii impreuna si pe fiecare in parte sa se faca toti un trup ajungand la statura plinatatii duhovnicesti si sa aiba un singur Cap, pe Iisus Hristos, Fiul tau. Indulceste poporul tau si mostenirea ta si roaga-te pentru el, o, preasfanta Imparateasa, si ocroteste-l, acoperindu-l cu harul si cu ajutorul tau, si alunga din el pacatele cele nevazute ce omoara sufletele. Pazeste-l in luptele si in ispitele vazute, macar ca din pricina pacatelor noastre celor multe si a necredintelor suntem lipsiti de cuvant si vrednici de pedeapsa. Nu-ti adu aminte de faradelegile noastre, da-ne repede milostiviea ta, caci am saracit cumplit. Mantuieste-ne si departeaza pacatele noastre prin mijlocirea ta la Fiul tau. Si in aceasta viata pazeste-ne si fa-ne biruitori asupra incercarilor si asalturilor demonului si asupra ispitelor vazute si nevazute si fa sa inceteze toate pacatele noastre. Iar in veacul viitor, du-ne la salasurile cele vesnice, la locul de odihna, unde stapaneste lumina vietii lui Hristos, Fiul tau, ca de langa tine sa imparateasca poporul tau care te slaveste si sa ne bucuram de numele tau. Caci esti fericita intre femei si preabinecuvantata intre toate casele si toate semintiile, slavita in cer si pe pamant, fiindca toata limba te slaveste si te vesteste Maica a Vietii. Toata faptura e plina de lauda ta, toti slavesc prin tine Sfanta Treime in Trei Ipostase si o Singura fiinta, Dumnezeul nostru.(…)

O, prealaudatat Maica a lui Dumnezeu, care ai adus pe lume pe Sfantul Sfintilor, Cuvantul lui Dumnezeu, primeste cererea robilor tai, si pazeste-ne de tot necazul si ispita, si mantuieste-ne de chinurile vesnice, si fa-ne vrednici in viata fara de sfarsit a dreptilor de o parte din bunatatile vietii vesnice, prin Hristos, Fiul tau si Dumnezeul tau, Caruia I se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, impreuna cu Parintele Sau Cel fara de inceput si cu Duhul Cel cu totul Sfant, binevoitor si de viata facator acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin”.

(in: Nasterea, Viata si Adormirea Maici Domnului, Editura Deisis, Sibiu, 2007)

“(…) Sfântul Maxim Mărturisitorul a înfruntat prigoana imperiului şi a bisericii oficiale. Practic, toţi erau împotriva lui şi a puţinilor săi ucenici. Tot imperiul şi biserica se lepădaseră de Hristos. Acest bătrân duhovnicesc, deja trecut de şaptezeci de ani, cel mai luminat dascăl al Bisericii de atunci a fost luat la pumni, palme, înjurături şi acoperit, la propriu!, cu scuipat pe tot trupul şi pe toate veşmintele sale de către oamenii împăratului în faţa episcopului. “În numele lui Dumnezeu”, el a fost prigonit, bătut şi batjocorit. “În numele lui Dumnezeu”, a fost judecat, „anatemizat”, condamnat la tăierea limbii şi a mîinii drepte! Cel pe care noi astazi il pretuim ca pe unul din cei mai mari Filocalici, autor al unor scrieri teologice de o inaltime greu de ajuns si adesea greu de inteles pentru un crestin obisnuit a fost tratat ca un gunoi… si mult mai rau decat atat, a fost torturat cu bestialitate de catre reprezentantii de atunci ai institutiei ecleziale!

Acum devin foarte limpezi cuvintele Sfântului Nectarie de la Optina, care afirma că în vremurile de pe urmă Biserica o să fie sub chipul unui episcop, unui preot şi unui mirean, ca păstrători ai credinţei drepte. Chiar dacă nu trebuie luate literal, ele trebuie înţelese în sensul unui numar foarte mic de ortodocsi care vor refuza apostazia pana la capat. Vedem din viaţa Sfântului şi din aceste documente [actele proceselor, interogatoriilor şi batjocoririlor la care a fost supus Sfântul Maxim Mărturisitorul] că rămăsese în acel moment, în Răsărit, singurul mărturisitor al adevăratei credinţe.

Să luăm aminte şi la necesitatea mărturisirii explicite, asa cum este argumentata de insusi Sfântul Maxim, redând un mic fragment din timpul prigonirilor la care a fost expus:

ROILOS: Crede în inima ta cum vrei, nimeni nu te împiedică.

MAXIM: Dar Dumnezeu n-a limitat la inimă întreaga mântuire, atunci când a spus: „Cel care Mă va mărturisi înaintea oamenilor şi Eu îl voi mărturisi înaintea Tatălui Meu cel din ceruri” (Mt, X, 32). Iar dumnezeiescul Apostol învaţă spunând: „Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rm, X, 10).

Ce frumos ar fi să citească acest text şi cei care îl folosesc pe Sfântul Maxim (si nu numai pe el) pentru a îşi elabora complicatele şi lipsitele de viaţă raţionamente ale filosofiei „iubirismului“, moda fatarnica a zilelor noastre! Pentru că există nu puţini care îşi inchipuie despre ei că ar înţelege ceva din scrierile filocalice ale Sfântului, foarte contemplative, foarte inalte, dacă ei le receptează intelectual. Însă priceperea intelectuală este nimic dacă ea nu este luminată de trăirea prin duh, adică prin experierea a acelor principii expuse. Filocalia Sfântului este contemplativă în sensul în care autorul ei trăia şi experia cele descrise acolo, la un nivel de neimaginat pentru cititorii de astăzi. În lipsa experierii, scrierile Sfântului Maxim sunt transformate în filosofie abstractă, lipsită de viaţă, de duh. Cei care citesc astfel scrierile sale contribuie la formarea unei păreri de sine nocive care afirmă că deţin iubirea şi că o şi înfăptuiesc.

O “iubire” găunoasă, estetică, siropoasa, sentimentalista si inchipuita ce se exercită asupra unor “abstractiuni”, nu asupra unor oameni concreti – iubim homosexualii, dar nu pentru că trăim cu ei, ci aşa, de la distanţă, estetic, iubim pe eretici, iubim pe hulitori, în general, ne place sa-i “iubim” mai exaltat tocmai pe cei de care Scriptura zice sa ne ferim si de ale caror pacate sa ne delimitam. Ii “intelegem” si ii “iubim” nu pentru că simţim ceva pentru celălalt, ci pentru că ne place să ne considerăm, la rândul nostru, marginalizaţi şi neînţeleşi, eroi romantici ai unor drame care mângâie orgoilul nostru pitit sub masca smereniei. De fapt este vorba o forma mascata a iubirii de noi insine, asa cum magistral arata Oana Iftime.

Cât de străină este această “dragoste” de sine de dragostea reală a Sfântului Maxim, acuzat că urăşte, acuzat de încăpăţânare şi calcat în picioare de cei care ziceau “pace, pace”! Si astazi, “atot-iubitorii” si “atot-tolerantii” fata de eretici, sodomiti, pagani, etc. ii zdrobesc, ii ponegresc, ii persecuta si ii urasc de moarte pe fratii lor care indraznesc sa se opuna ideilor gresite si planurilor ticluite de ei. Asta le si da in vileag falsitatea si caracterul inselator al vorbelor mari si frumoase despre iubire (pentru cine are ochi sa vada, dar…).

[...]

Dar duhul scrierilor filocalice ale Sfântului Maxim nu poate fi înţeles decât prin înţelegerea martiriului său, a dragostei nefăţarnice, reale, dusă până la moarte, a Sfântului faţă de Mântuitor şi faţă de noi, Biserica Sa.

Cititi mai departe ACTELE PROCESULUI SFÂNTULUI MAXIM MĂRTURISITORUL ŞI A UCENICILOR LUI la:

• SFANTUL MAXIM MARTURISITORUL, nor calauzitor in intunericul generalizat al apostaziei prin tacere

- Cititi si:

• Sfantul Maxim Marturisitorul sau credinţa născută din sânge
• Sfantul Maxim Marturisitorul: esente duhovnicesti
• Sfântul Maxim Mărturisitorul - Raţionalitatea lumii create (I)
• Sfântul Maxim Mărturisitorul - Raţionalitatea lumii create (II)

• FOARTE IMPORTANT SI FOLOSITOR DE CITIT:

Sfântul Maxim Mărturisitorul, nor călăuzitor în întunericul generalizat al apostaziei prin tăcere

Astăzi se prăznuieşte Sfantul Maxim Mărturisitorul. Pildă vie de luptător al Adevărului. Din viaţa sa putem să înţelegem cu adevărat şi minciuna contemporană nouă a apropierii dintre credinţe prin ascunderea diferenţelor dogmatice. Pactul formal, compromisul, “pacea” cu cei care nu împărtăşesc aceleaşi principii dogmatice, au fost printre cele mai mari pericole care au pândit Biserica pe timul ereziilor ariene şi monotelite. De dragul păstrării păcii, Arius a fost tolerat în interiorul Bisericii, la dorinţa expresă a împăratului Constantin Cel Mare. De dragul aceleaşi “păci mincinoase”, episcopii erau “invitaţi” să ascundă adevărul asupra firii celei adevărate a Mântuitorului nostru. Nu să-l schimbe, ci doar să-l treacă sub tăcere!

În cazul împăratului Constantin cel Mare avem de-a face cu o bună intenţie lipsită de cunoştinţă, datorită căreia un eretic a ajuns să dezbine o întreagă Biserică. În cazul împăratului Eraclie, avem de-a face cu un calcul politic, o încercare de subsuma Biserica unor socoteli de alianţe. În primul caz, blândeţea moale, care se lasă abuzată şi manipulată. În al doilea, cinismul “pragmatic” al diplomaţiilor.

Numai prin dorinţa arzătoare de adevăr a unui Sf. Atanasie, care, în ciuda prigonirilor la care a fost supus de către ereticii care atunci făceau jocurile în Biserică, având ajutor imperial, nu a făcut pace cu minciuna şi cu slujitorii ei, numai prin martiriul unui Sf. Maxim Mărturisitorul, căruia a trebuit să i se taie limba (cu o răutate proastă ca a fariseilor, care L-au ucis pe Mantuitor pentru a împiedica Adevărul…) pentru a inchide gura cea marturistoare... numai prin aceste pilde, Adevărul a fost perpetuat, după făgăduinţa lui Hristos.

În ciuda tuturor samavolniciilor şi a poziţiilor de forţă câştigate de slujitorii minciunii, Biserica a rezistat, prin jertfa celor puţini, dar aleşi.

Viata Sf. Maxim Marturistitorul, după parintele Dumitru Staniloae:

Sf. Maxim Mărturisitorul s-a născut la anul 580 în Constantinopol, dintr-o familie nobilă şi a avut parte de o educaţie aleasă. Pe la anul 610 împăratul Eraclie l-a chemat la curte, încredinţându-i slujba de prim secretar. Dar încă după trei sau patru ani a părăsit postul şi a intrat în Mânăstirea Chrysopolis (azi Scutari) de pe ţărmul opus al Constantinopolei. Mai târziu a călătorit mult. Pe la începutul anului 632 se găsea în Africa, împrietenit cu monahul Sofronie, viitorul patriah al Ierusalimului. Acesta începuse lupta împotriva noii erezii monotelite ce-şi făcea apariţia la orizont.

Patriarhul Sergie din Constantinopol dăduse sfatul împăratului Eraclie să caute să câştige pe monofiziţii de “la graniţa răsăriteană a imperiului, pentru a se putea sprijini pe ei împotriva ameninţării perşilor. Împăcarea trebuia să se facă pe baza unui compromis care, lăsând pe al doilea plan problema celor două firi în Hristos, obliga cele două partide să admită o singură lucrare în El. Dintre episcopii ortodocşi a fost câştigat pentru această idee Cyrus din Phasis, care la 630 a fost ridicat pe scaunul depatriarh al Alexandriei. La 633 se încheie pactul formal în acest sens între ortodocşi şi monofiziţi. Dar Sofronie sesiză cel dintâi pericolul acestuicompromis. El se prezentă patriarhului Cyrus şi-l rugă îngenunchi să renunţe la publicarea pactului.

Nereuşind, se duse la patriarhul Sergie din Constantinopol, de la care obţinu ca cel puţin să nu se vorbească nici de o lucrare nici de două în Iisus Hristos. Potrivit acestei învoieli, Sergie publică la 634 o epistolă sinodală. Îndată după aceasta Sofronie ajunse patriarh la Ierusalim. Sergie se adresă papei Onoriu, cerându-i să consimtă cu epistola lui sinodală şi cu trecerea sub tăcere a chestiunii de este o lucrare sau două în Iisus Hristos.

Papa se declară de acord cu Sergie, admiţând că în Iisus Hristos este o singură voinţă. (Vezi: Dr. Heinrich Straubinger, Die Christologie des Maximus Confessor, Bonn, 1906, p, 7). Îndată îşi publică însă şi Sofronie epistola sa sinodală (634), în care în fond face distincţie clară între cele două lucrări în Hristos, fără să spună apriat că sunt două. În următorii patru ani a domnit o relativă linişte. Frământările încep cu putere abia la 638, când împăratul Eraclie publică aşa numita Ecthesis, prin care, poruncind de asemenea tăcere asupra chestiunii de este o lucrare sau două în Hristos, dispune ca toţi să mărturisească o singură voinţă în El.

În lupta pe care aderenţii dreptei credinţe o pornesc acum împotriva acestui decret împărătesc se angajează cu toată puterea şi Maxim. Ba întrucât patriarhul Sofronie moare tocmai în anul în care apare «Ecthesis», Maxim devine conducătorul acestei lupte. Între 642 – 645 el dezvoltă în Africa o activitate intensă pentru întărirea episcopilor de acolo împotriva ereziei. «El este sufletul mişcării care porneşte din Africa pentru păstrarea curată a credinţei» (Straubinger, op. cit., p. 8).

În iulie 645 poartă în Cartagina o mare dispută cu Pyrrhus, fostul patriarh monotelist “al Constantinopolei, în prezenţa a numeroşi episcopi. În acelaşi timp ia parte la mai multe sinoade în Africa, convocate la îndemnul lui pentru osândirea monotelismului. La sfârşitul anului 646 e în Roma, unde rămâne până la 649, determinând pe papa Martin să convoace sinodul din Lateran, prin care de asemenea se condamnă monotelismul.

La 648 împăratul Constantin II ( 641-668) dăduse un nou decret, prin care oprea sub grea pedeapsă de-a se mai discuta dacă în Hristos este una ori două lucrări şi voinţe (Typos). Maxim şi papa Martin au fost primele victime ale acestei dispoziţii. La 653 Maxim este arestat şi adus la Constantinopol, unde, fiind condamnat, la 655 e exilat la Bizija în Tracia. O nouă audiere încă în acelaşi an la Bizija are ca urmare trimiterea lui în Perberis. La 662 fu adus din nou cu Atanasie apocrisiarul roman şi cu un alt Atanasie, ucenic al său, la Constantinopol pentru o audiere.

Intrucât nu vroiau să tacă asupra chestiunii de este în Hristos una sau două lucrări şi voinţe, li se tăie în faţa mulţimii limba din rădăcină şi mâna dreaptă, ca să nu mai poată comunica adevărul nici cu graiul, nici în scris.

Astfel se adeveri din nou că fiecare părticică din dogmele Bisericii s-a impus prin sângele celor ce au fost gata să-şi dea viaţa pentru mărturisirea ei, fiind o chestiune de viaţă, nu o simplă speculaţie teoretică. Cei trei fură trimişi apoi într-un al treilea exil în ţara Lazilor, pe coasta răsăriteană a Mării Negre, unde Maxim, rămas simplu monah până la sfârşitul vieţii trecu în acelaşi an, în ziua de 13 august, la Domnul, în urma chinurilor suferite, în vârsta venerabilă de 82 ani”.

***

• CITITI SI UN COMENTARIU PRIVITOR LA ACTUALITATEA ACUTA A EXEMPLULUI SF. MAXIM:

Pilda actuala si incomoda a Sf. Maxim Marturisitorul: ADEVARUL CREDINTEI NU SE ASCUNDE DE DRAGUL PACII!

• Ascultarea, pretextele si abuzurile ei – parintele Savatie pune punctul pe I

• Continuare de la: PARINTELE CLEOPA DESPRE PAZA MINTII: “Sa nu iesi la razboi fara Mine!” (1)

“… Uite un alt caz. Ti se intampla uneori ca stii ca esti pacatos si vrei sa te rogi, dar nu ai stare de umilinta, adica simti o invartosare a inimii. Ce trebuie sa facem atunci? Aceasta invartosare a inimii in timpul rugaciunii se cheama raceala, seceta sau uscaciune. Si asta este obisnuita la Sfintii Parinti. Eu deja cand ma marturisesc, zic: “Parinte, rugaciunea am facut-o cu mintea imbrobodita, plina de uitare, plina de raspandire, cu seceta, cu uscaciune, cu raceala, cu parasirea darului …” Raceala vine mai totdeauna din uitare. Pricina racelii sufletului – ca eu pacatosul sufar in toata clipa de ea – este uitarea. Dar uitarea ce este, dupa Sfintii Parinti? Este primul pacat din partea rationala a sufletului.

Sufletul se imparte in trei parti: partea rationala, cea manioasa si cea poftitoare, dupa Sfantul Grigore de Nissa. Asa le randuieste in Pidalion. El canoniseste exact pacatul dupa cele trei parti ale sufletului. Vezi in canoanele lui din Pidalion. Din partea rationala primul pacat este uitarea. Apoi nestiinta, nedreapta socoteala, nechibzuinta, nemultumirea pentru binefacerile lui Dumnezeu si ale aproapelui, nediscernamantul, credinta stramba, hula, nebunia, eresul si celelalte. Dar primul pas spre raceala este uitarea. Cand uitam binefacerile lui Dumnezeu, cand uitam ca Dumnezeu este de fata, cand uitam prezenta lui Dumnezeu, cadem in asa numita “acedie”. Acedia este moleseala sufletului si a mintii. Acedia o mai numesc unii din Sfintii Parinti caracatita sufletului. Cand s-a lancezit omul si cand zace in acedie, in moleseala, atunci vin toate patimile si rautatile in sufletul lui. Asa o numeste si pe imaginatie. Aristotel o numea simtire de obste in filosofia lui. Pentru ca imaginatia nu prinde numai un pacat si nu da razboi sufletului numai cu unul.

Ai citit Paza celor cinci simtiri scrisa de Nicodim Aghioritul? Ei, cate sunt de vorbit. Vezi cum se leaga una de alta, vorbind? De cinci ori am citit-o in viata, la liniste. Strasnica si sfatuitoare carte. Si cand o termini, autorul ei zice: Aceasta puturoasa carte ce am scris. Ai vazut cata smerenie? “Tu te-ai facut ca un amnar si eu ca o cremene. Ai lovit o data si de doua ori, intr-o inima a mea ca de cremene si au izvorat aceste putine scantei”. Cartea aceea toata are mare intelepciune! Ai vazut ce spune acolo? Ne arata cum sa mergem pe drumul acesta.

Din cauza ca mintea a cazut in raceala, datorita uitarii, dupa ce-a uitat frica lui Dumnezeu, incepe omul sa-si permita orice. Si prima data, cand omul a uitat de frica lui Dumnezeu incepe sa-i aduca diavolul tot felul de ganduri prin imaginatie. Imaginatia, dupa Sfantul Vasile cel Mare, este pod al diavolilor, prin care intra in sufletul omului. De aceea trebuie o mare atentie la rugaciune sa nu ne inchipuim nimic, caci prima vama pe care o intalneste mintea inspre inima este imaginatia. Nici o fapta rea, nici un diavol, nici o patima nu trece de la minte la simtire decat prin imaginatie. Ca nu poti sa faci pacatul, pana nu ti-l inchipui. N-ai vazut cand te lupti cu mintea? Ori apare chipul aceluia care te-a suparat si asupra caruia ai fost pornit. Parca ti-l aduce aminte si parca te-ai razbuna. “Ei, daca ar fi aicea! Ce i-as drege, ce i-as face!” Si aceia sunt diavoli. Dar prin imaginatie iti dau razboi. “Mai, dar mi-a zis, si am sa-i zic!” Diavolii iau fata aceluia care te-a suparat si o aduce in suflet prin imaginatie si ti-o arata: “Uite, acesta ti-a zis si acesta te uraste!”

Apoi vin si minciunile mintii, cu presupuneri ca acela te uraste, si acela zice asa si acela, cutare. Un duhovnic mare spunea: “Nu le crede, parinte, ca-s minciunile mintii, si ai sa vezi mai tarziu ca niciuna din cate ti-a spus mintea nu-i adevarata“. Astea-s minciunile mintii, pe care le baga diavolii in vremea ispitei, prin imaginatie in suflet sa-l darame. Sunt pre[su]pusuri, pareri gresite. Pre[su]pusuri ca cutare iti zice, ca cutare are ciuda si cutare altceva. Si niciuna nu-i asa. Demonii, cand vad ca tulbura pe om banuielile acelea, bat razboi si cu acestea.

Ca zice in Psaltire: Multi sunt acei care bat razboi cu noi de la inaltime. Deci, lupta noastra nu-i impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva duhurilor rautatii, domnii puterii vazduhului, a duhurilor rautatii raspandite in aer. Iata, ca cu capeteniile vazduhului se lupta biata minte! Ce se intampla? Un pacat intai l-ai gandit. Daca s-a invoit mintea la gandire, trece la cugetare. Trece la alegere. Imediat il baga diavolul in imaginatie. Ti-aduce aminte… N-am vorbit noi despre ispitirea din opt parti? Ca sa vezi si acolo cata filosofie este la Sfintii Parinti! Dupa ce te-ai bagat in imaginatie, ti-a bagat idolul si te-a lovit in minte. Gata! Auzi ce spune: Cand vei vedea uraciunea pustiirii stand in locul cel sfant, cel ce aude sa inteleaga! Sfantul Maxim spune:

Uraciunea pustiirii in locul cel sfant este pacatul inchipuit in imaginatie. Ca locul cel sfant este inima, pentru ca noi suntem Biserica Dumnezeului Celui viu si Duhul lui Dumnezeu locuieste in inima noastra.

Diavolul, daca a reusit sa bage idolul prin imaginatie in minte, de aici il baga in inima! Apoi, in inima si in mintea ta, numai fata aceea o ai, ori care te-a suparat, ori care o iubesti cu patima! Dupa ce ti-a bagat idolul, iti dai seama: “Da! Eram treaz mai inainte de prima momeala” – ca aicea trebuie sa vorbim de cele douasprezece trepte ale pacatului. “Daca eram treaz la prima momeala, imediat ziceam: Doamne Iisuse …  si cu trezvia atentiei idolul nu intra”. Daca n-am fost atent, a intrat idolul: cutare fata, cutare femeie cu care ne-am intalnit, sau bani sau slava, ori de ce nuanta ar veni. L-a bagat in inima prin inchipuire. Acesta-i idolul, asta-i “uraciunea pustiirii in locul cel sfant“. Si daca era trezvia atentiei, nu intra. Il dadea jos de la inceput. A venit? “Doamne Iisuse…!” Il izbesti de piatra Hristos.

Si stii ce se obisnuieste mintea cu acest nevazut razboi? Precum scrie in “Razboiul nevazut”. Ai vazut ca mintea acelui ce este treaz, care are trezvia atentiei, nu numai ca nu se teme de navalirile astea. Stii ce face? Anume le cheama. Le da drumul oleaca, apoi cu rugaciunea il cheama pe “Doamne Iisuse...” in ajutor. Precum face pisica cu soarecul. Il prinde si apoi ii da drumul, si asa se joaca cu el. Dar aceasta lucrare este pentru cei sporiti. Asa face mintea trezvitorului cu pacatul. Ii da drumul sa intre oleaca inauntru; si numai ce-l vede ca treec in imaginatie si incepe a-i tulbura firea. “A! Mi-ai venit? “Doamne Iisuse…” Si-l mai cheama odata la lupta: “Mai vina, mai, si mai intra!” Si el mai vine. Si iar il izbeste de piatra cu “Doamne Iisuse…”. Stii ce zice apoi diavolul? “Aista nu-i prost! Ma cheama intai si-mi da drumul si apoi ma arde cu Hristos. Stai, ca acum ii treaz cu mintea. Vin mai tarziu, cand il stapaneste uitarea“. Si cand il mai cheama, nu mai vine. Nu uita el sa ne ispiteasca. “Acum nu vin, ca-i treaz cu mintea si ma arde cu “Doamne Iisuse…” Da-i pace. Cand va dormita el cu mintea si n-o sa fie stapan pe simturi, atunci vin! Cand este raspandit cu mintea, atunci ii dau razboi. Acum cand este treaz, n-am nevoie sa ma lupt cu el. Ca acum stii ce face? Cheama numele Domnului si ma arde!” Asa face trezvitorul, precum face mata cu soarecele. Ii da drumul si iar il prinde. Ferice de cel ce are trezvia mintii!

De aceea a zis dumnezeiescul Pimen cel Mare in Pateric: Nu avem nevoie pentru a ne mantui, decat de minte treaza. Clar! Atata. Cu mintea treaza si cu lucrarea asta a trezviei atentiei ne putem mantui cel mai usor. Pe aceasta o numeste Sfantul Isihie din Sinai: “Lucrare preacuprinzatoare de toata fapta buna si de toata virtutea” – cititi in Filocalie, ca de acolo vorbim si din Pateric. Primul pacat care se naste din partea rationala a sufletului este uitarea. Din uitare se naste raceala sufletului. Zice Marcu Ascetul ca trei sunt uriasii care ucid sufletul: uitarea, nestiinta si trandavia. Vezi? S-ar putea ca unul sa fie treaz cu mintea, dar sa fie orbit de nestiinta. Si iarasi n-are trezvia atentiei nici acesta. Auzi, ca nestiinta este orbirea sufletului. Sfantul Maxim zice: Viata mintii este lumina cunostintei, iar nestiinta este orbirea sufletului. Si atunci se poate orbi unul nu numai de uitare, ci si din nestiinta. Si daca a spus si de trandavie, dar ai auzit pe cine a pus intai? Tot pe uitare. Ca si nestiinta si trandavia vin dupa uitare. (…) Dar uitarea este primul pas spre raceala, cum arata dumnezeiestii Parinti. Iar daca noi luptam impotriva uitarii, mintea intotdeauna ii treaza si scapa de celelalte lupte in celelalte trepte ale pacatului.

Ai vazut cum s-a numit satana la Iov in Scriptura? Furnico-leu. Frumos comentariu face la aceasta Nil Ascetul, iar mai tarziu Nicodim Aghioritul o pune in Paza celor cinci simtiri. De ce s-a numit satana si pacatul furnico-leu? Iov zicea: “Furnico-leul a murit de foame ca n-avea de mancare!” Dar, la cine ? La Iov n-avea de mancare, nu la mine pacatosul! Eu il hranesc toata ziua si-l fac leu. Ca de ce Iov nu-l hranea pe furnico-leu? Auzi ce spune Scriptura? Acest om aducea in fiecare seara cate un bou jertfa pentru copiii sai: “Doamne, nu cumva copiii mei, fiind tineri, sa fi gresit cu gandul lui Dumnezeu!” Care tata si mama de azi, mai au grija ce gresesc copiii lor cu gandul lui Dumnezeu? Nu l-a numit degeba Dumnezeu pe Iov, drept si temator! Aducea un bou jertfa in fiecare seara, nu pentru pacatele lui, ci pentru ale copiilor lui. Ca el a spus ca furnico-leul a murit de foame ca n-avea de mancare, adica el nici in gand nu hranea pacatul. Si zice Sfantul Ioan Gura de Aur:

“N-ar fi pierit copiii lui asa, daca nu i-ar fi gasit la masa si la betii. Ca ei erau la praznic la fratele mai mare si petreceau. De aceea a putut satana sa darame casa. Daca ii gasea in rugaciune nu se putea intampla asa“.

Dar aceasta a lasat-o ca pilda Dumnezeu. Dar acest Iov, care era atat de tare treaz cu mintea inaintea lui Dumnezeu, zice ca furnico-leul a murit de foame ca n-avea de mancare; si Sfintii Parinti fac comentariu mai ales la lucrul acesta: Pacatul cand vine in mintea noastra, este mic ca o furnica.a face fapta buna cu scop rau. Pentru ca fapta buna facuta cu scop rau n-are plata, ci ea trece de partea scopului si se pierde. Sufletul si viata faptei bune este scopul. Ca prima treapta a pacatului este De aceea a zis dumnezeiescul parinte Maxim:

Este feciorie si milostenie si priveghere si post si osteneala, care sunt uraciune inaintea lui Dumnezeu, ca nu cu scop adevarat se fac acestea!

Daca fapta buna este facuta cu scop rau ea trece de partea scopului si se face una cu el.

Scopul este sufletul si mireasa faptei bune. Noi, daca ne-am trezit cu mintea, atunci cand facem o fapta buna, trebuie sa vedem daca-i cu scopul de a placea lui Dumnezeu, de a ma mantui, sau daca nu cumva mintea mea priveste in alta parte. Dumnezeiescul parinte Efrem zice:

cand mintea va parasi scopul blagocestiei, adica al evlaviei, toate faptele bune nu mai folosesc.

Ca scopul este ori a iubirii de slava, ori a iubirii de treapta, ori a iubirii de castig, cum zice dumnezeiescul Ioan Scararul. Auzi ce zice el, aratand aici cat este de rea chiar si lepadarea de lume cu scop rau:

“Cela ce pentru iubirea de castig a facut lepadarea de lume, este ca piatra de moara, care intru aceleasi se invarteste”,

vorbind despre cele trei feluri de lepadari de lume. Cum? El, se leapada de lume ca sa vina in manastire, si nu vine pentru a-si plange pacatele si pentru dragostea lui Dumnezeu, ci pentru altceva. Scopul lui este sa castige bani, cinste, dregatorii si slava de la oameni. Acasa alerga dupa treaba, ca sa castige parale, sa faca casa mare, sa cumpere gradini, sa faca avere; vine in manastire si se invarteste tot in acelea. Lucreaza sa castige ceva, sa faca, sa tot aiba ceva. Acesta-i scopul lui cu care a venit la manastire. Si acesta n-a venit cu scopul mantuirii, ci a venit aici ca sa se imbogateasca. Al doilea scop. Vine la manastire si isi zice: “Mai, poate ma fac diacon, poate preot, poate voi fi staret, poate econom; m-oi face eu ceva”. Atunci mintea lui priveste spre iubirea de treapta; si auzi ce-i spune la acesta dumnezeiescul Ioan Scararul:

“Cela ce pentru iubirea de treapta pe lepadarea de lume o a facut, ca tamaia este, care la inceput miroase si pe urma scoate fum”.

Vine in manastire smerit, ascultator de toti, rabda de la unul, rabda de la altul, face ascultare cu dragoste, privegheaza, se roaga, se arata ca-i credincios in toate. Dar, ce zice? “Mai incolo trebuie sa ma faca diacon, preot, cutare!” Si daca nu ajunge tinta carierei, unde privea mintea lui, incepe a scoate fum. “Asa! Pe acela, care a venit de ieri in manastire, l-a facut, si aceluia i-a dat dregatorie si eu n-am fost facut?” Si cel ce mirosea la inceput ca tamaia, a inceput a scoate fum, a inceput a carti. Eheei! Dai de Sfantul Ioan Scararul! Acolo la Sinai ii zice Sfantul Ioan Sinaitul. Noi ii zicem “Scararul” dupa cartea lui numita Scara. Ce zice?

“Cela ce pentru iubirea de Dumnezeu lepadarea de lume o a facut – adica din Dragostea lui Dumnezeu -, adauga dor peste dor si foc peste foc, aprinzandu-se de dragostea lui Dumnezeu, slujind cu frica Lui si cu cutremur“.

Acela iubeste pe Dumnezeu pana in sfarsit!

Si iata mintea noastra la trezvia atentiei, nu trebuie sa priveasca numai asupra gandurilor care vin, ci si asupra scopurilor cu care ne nevoim si urmam lui Dumnezeu. S-ar putea sa ne nevoim si sa ramanem cu mainile goale la urma, daca scopul este altul. Deci, scopul faptelor bune totdeauna sa fie spre slava lui Dumnezeu. De aceea ne invata si marele Apostol: Sau de mancati, sau de beti, sau altceva de faceti, toate sa le faceti spre slava lui Dumnezeu. Deci, daca omul este treaz cu mintea, ucide pacatul de cand ii furnica! V-am vorbit mai inainte de fata Babilonului si de pacatosii pamantului si acum va aduc aminte. Daca ne-ar ajuta Preasfantul Dumnezeu sa fim treji cu mintea si sa ucidem pacatul de cand e furnica; ca apoi, pe treptele celelalte, se face leu si nu-l mai putem birui!

Prima treapta a pacatului este sa faci fapta buna cu scop rau. A doua, sa nu faci fapta buna desavarsit, intreaga. Un exemplu: faci milostenie, dar o faci din furat! Si zice Sfantul Ioan Gura de Aur:

Cel ce aduce jertfa din osteneala straina lui Dumnezeu, asa-i ca si cel ce aduce caine imputit.

Deci, iata ca nu-i cum trebuie! A treia treapta a pacatului este momeala. Se apropie de mine un gand, dar nu cu patima. Femeie, sa zicem; slava, bani. Sa luam de pilda numai aceste trei. Dar nu-i nimica rau; ca Dumnezeu le-a facut la inceput bune toate; si femeie si bani si slava. La ban; cuvantul ban nu te vatama cu nimic. Este numai o bucata de fier sau o zgura a pamantului facuta acolo rotunda, daca-l numim asa simplu. Dar langa ban apare patima: “daca vei avea tu mai multi bani! Daca vei avea o punga! Faci o ladita pe urma! Si daca vei mai ascunde din ei!” Ai vazut cum se lipeste ispita langa gandul simplu? Indata se complica cu patima. Zic femeie! Nimic nu ma vatama. Ca nu este cuvantul in mintea mea cu patima. Dar langa femeie mi-aduce diavolul ispite in gand: “Mai, dar daca ar fi frumoasa; daca ai vazut-o pe cutare, si daca ar fi prietena cu tine si daca ar fi langa tine cand te lupta patima, si daca ai pacatui cu dansa!” Ai vazut unde te duce imaginatia? Indata cuvantul femeie s-a complicat cu patima, cu momeala pacatului.

La fel, sa zicem slava. “Cela ce Ma slaveste pe Mine, Il voi slavi”. Este slava buna! Nu-i nimica cuvantul slava. Dar, “daca m-ar lauda, daca as fi asa, daca as face asa, daca as ajunge asa, daca as fi eu asa!” Iata deci, unde te duce slava! Atunci cuvantul “slava” se complica cu patima. Si auzi ce zic dumnezeiestii Parinti: “Precum iedera si hameiul se agata de orice planta care-i mai aproape, asa si langa gandul simplu al lucrului, se agata patima”. Si tocmai asta e lupta omului trezvitor – ca despre trezvia atentiei vorbim aici!

Aceasta este cea mai stravezie (patrunzatoare) lupta a crestinului si monahului. Toti ne luptam pentru mantuire. Dar trebuie sa despartim gandurile simple ale lucrurilor, de cele complicate cu fapta! Nu-i pacat sa gandesc la femeie, ca si Evanghelia a spus ca Cel ce priveste la femeie, nu spre a o vedea, ci spre a o pofti, preacurveste cu dansa in inima sa. Indata ce langa femeie a aparut pofta, gata! Este preacurvie! Eu, daca am privit-o, dar fara sa cuget cu patima, nu-s preacurvar. Pot sa vad un milion de femei! Dar daca am poftit una in inima mea, atunci imediat eu sunt preacurvar. De aceea zice dumnezeiescul Efrem: Nu ma aruncati in negrija, fratii mei, pentru pacatele cu gandul ca n-ar fi mari! Daca nu erau mari, nu era nevoie ca dreptul acela, Iov, cu 1850 de ani inainte de Hristos, sa aduca jertfa pentru pacatele cu gandul ale feciorilor sai, si Intelepciunea lui Dumnezeu, nu socotea preacurvie, intru pofta de muiere si ucidere, intru ura de frate. Cu gandul, omul este ucigas si preacurvar in toata vremea. De aceea zicea Sfantul Efrem Sirul: “Nu ma aruncati in negrija!”

Un gand venit in minte si omul trece la imaginatie; de la gand incepe tot pacatul. Toata lupta noastra si a fiecaruia dintre noi, care vrea sa se mantuiasca, este sa desparta gandurile simple ale pacatului de cele complicate cu fapta. Ca nu ne raneste pe noi gandul simplu, ci cel ce ne complica cu patima. Si atunci diavolii, vazand ca am primit gandul patimas, care este momeala gandului simplu, ne duc mai departe pe treapta urmatoare a pacatului. Treapta a patra a pacatului este consimtirea. A consimtit sufletul nostru sa stea de vorba cu gandul cel simplu! Sa stea de vorba cu gandul olecuta. “Mai, cam cum e cu asta?” Si gata! Suntem pe treapta a patra a pacatului! Starea de vorba a sufletului cu pacatul.

In treapta a cincea incepe lupta. “Nu-i bun gandul asta; vine cu patima la mine!” Si lupta se da pe toate treptele pacatului pana la deznadejde si moarte. Mintea incepe sa lupte. “Nu-i bun gandul asta! Mi-a bagat patima in suflet! Uite, poftesc femeie sau ban sau treapta sau urasc pe fratele“. Sau cine stie de ce nuanta ar fi pacatul, din cele trei parti ale sufletului. Si atunci eu trebuie sa fiu atent, ca vorbim de trezvie. “Ei, diavole, pana aici! M-ai adus pana aici!” De-acum, lupta! Si in lupta asta, v-am spus, trebuie sa chemam pe “Doamne Iisuse…” Ca auzi ce spune Scriptura? Sa nu iesi, Israele, fara de Mine la razboi ca vei fi infrant! Cum ai vazut ca au patit cu amoreii. Si ziceau evreii: Doamne, am cazut! “Pai, nu v-am spus Eu sa nu iesiti la razboi fara Mine?”

Asa si noi in lupta cu pacatul, sa chemam in ajutor numele Domnului. Cat de treaz ai fi cu mintea si cat de mare filosof ai fi, te prapadesc diavolii, daca nu chemi pe “Doamne Iisuse…“. Trezvia atentiei si rugaciunea mintii au legatura, cum are sufletul cu trupul. A ne trezi, a ne impotrivi pacatului si a chema pe “Doamne Iisuse…“. Asta-i filosofia duhovniceasca! Atata legatura are paza mintii sau trezvia atentiei cu rugaciunea mintii. In lupta asta cu pacatul, mintea noastra incepe razboiul. La acest razboi se incaiera trei feluri de minti: mintea diavoleasca, mintea ingereasca si mintea omului. Omul ii dator sa se trezeasca si sa cheme pe “Doamne Iisuse…”. Ramaneti intru Mine si Eu intru voi, ca fara de Mine nu puteti face nimic! Si daca in lupta asta crestinul cheama pe Iisus, iese biruitor! Daca se bizuie pe sine si se leneveste si uita sa cheme numele Domnului, iese pacatul biruitor.

In treapta a sasea vine invoiala. “Ei! Si daca m-as invoi oleaca cu gandurile rautatii, ale pacatului?” Daca esti tare si ai capatat trezvia atentiei, poti sa te invoiesti oleaca, ca sa chemi pacatul la lupta, cum spune in Razboiul nevazut. Faci ca mata cu soarecele. Ii dai drumul si iar il prinzi. Si-l chemi o data si zici: “Doamne Iisuse…” si l-a batut. Il chemi a doua oara, asa cum spune in Razboiul nevazut: “Care-i treaz cu mintea, cheama pacatul. Il cheama de cateva ori si il ucide. Ca diavolii se tem: “Mintea asta-i treaza; ma cheama dar ma omoara cu “Doamne Iisuse…“. Si nu mai vine o vreme. Dar mai incolo zice: “Lasa-l, ca acum este biruit de uitare; acum da-i pace! Cand va dormita cu mintea, atunci vom veni; nu cand ne cheama el. Acum ne cheama la lupta ca-i cu Iisus si nu se teme. Dar cand va adormi, venim noi!” Ca el nu se osteneste, nu asuda. Asa spune si in Pateric; dupa cum talharii, cand pandesc casa daca aud vorbind inauntru, zic: “Mai, sunt treji. Nu putem intra, ca acum nu putem prada”. Asa este si cu talharii diavoli. Daca vad diavolii ca sufletul este in vorba cu Hristos – adica are rugaciunea launtrica – nu pot intra, ca Hristos este acolo si ii arde! Iar daca nu se mai aude nici un murmur in inima, nici o vorbire, atunci intra!

Deci, in lupta asta, cand sufletul a cedat putin, cade in treapta a sasea a pacatului, invoiala. “Ma invoiesc. Ei! Si ce, daca voi sta de vorba cu gandurile curviei, sau ale maniei, sau ale urii, sau ale slavei desarte?” Si aceasta invoiala vine, dupa cum arata Sfantul Ioan Pustnicul, din iubirea de sine. Ea este maica si radacina invoielii si a tuturor rautatilor! Ca tot sa-l indulceasca pe hoit, macar cu gandul. Din iubirea de sine se naste mai intai mila de sine, si apoi crutarea de sine, pentru care l-a numit Mantuitorul pe Petru, satana. Cruta-Te pe Tine, Doamne! – a zis Petru. Mergi inapoia Mea, satano! Sa ma crut? Pentru asta am venit Eu, sa ma jertfesc, nu sa ma crut! Din crutarea de sine incepe indreptatirea de sine. “Ei, ce! Dar, nu pot; dar, sunt neputincios, ca sunt si eu om! Trebuie sa mai las si eu la cele omenesti!” Indreptateste-te, omule! Din indreptatirea de sine, vine multumirea de sine. “Ii multumesc lui Dumnezeu ca eu, numai la pacatul cu mintea ma invoiesc, dar nu fac chiar pacatul cu lucrul“. Din indreptatirea de sine vine multumirea de sine si apoi nemultumirea. Ce scop are? Sfantul Maxim Marturisitorul spune: Sa faca sufletul satul de fapta buna! Fariseul cel dinlauntrul nostru ce zice? Ca cel din biserica: Multumescu-Ti Tie, Doamne, ca nu sunt ca toti oamenii si nici ca acest vames… Multumirea de sine zice: “Multumesc lui Dumnezeu ca eu ma invoiesc numai cu gandul, dar altii fac pacatul cu lucrul!” Si ce-i cu asta? Ai vazut diavolul cat este de filosof? Cat este de teolog? Ca sa te capete pe tine cu multumirea asta, sa zici ca pacatul tau, daca a fost pana la invoiala sau la consimtire, nu-i nimica! Si la aceasta multumire, daca sufletul ii multumit cu starea lui, iata Evanghelia ce spune: Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate… Mereu aceasta sete si foame dupa fapta buna! Iar multumirea de sine este pacat, o ramura a iubirii de sine, ca-l face pe om satul de fapta buna. Multumescu-Ti Tie, Doamne… Fariseul din sine ii spune “Tot ai tu ceva! Nu esti chiar cel mai rau om!” Din multumirea de sine se naste indata trambitarea de sine. Ca ii scoate diavolul virtutile la iveala: “Tu ai facut asa si asa!” Si pe urma lauda de sine si pe urma placerea de sine. “Mai, eu sunt ceva!” Si din parerea de sine, inchipuirea de sine. Isi inchipuieste ca el este cineva! Din inchipuirea de sine se naste simtirea de sine. Se simte. “Eu! Ce? Nu te atinge, ca ma sparg! Te atingi de mine?” Din simtirea de sine se naste ingamfarea de sine. Din ingamfarea de sine vine cinstea de sine. “Mi se cade, ca eu sunt cineva!”

Din cinstea de sine se naste increderea in sine, apoi rezemarea pe sine, apoi bizuirea pe sine si apoi vine nesimtirea si impietrirea inimii care este moartea sufletului si, n-am cand a vi le mai spune pe toate. Iata cum actioneaza iubirea de sine asupra noastra. Si aceasta se intampla tocmai cand mintea doarme si nu are trezvia atentiei. Ca atunci cand este treaza, totdeauna zice: “Doamne Iisuse… “, sau cugeta la alte lucruri duhovnicesti. Si atunci se smereste, ca isi cunoaste neputinta sa. Dar, ce se intampla? La invoire, mintea noastra s-a invoit cu gandul primit de la diavol, care este acolo. El vede ca, mintea acum ori curveste, ori se razbuna cu ura pe cineva; ori naluceste slava desarta, ori naluceste bani, ori alt pacat. Sufletul, daca s-a invoit, sta de vorba cu orice pacat.

Incheind aceste putine cuvinte, sa rugam pe Preabunul Dumnezeu si Preainduratul nostru Mantuitor, sa ne trimita a Sa mila si indurare tuturor celor ce vietuim aici si tuturor dreptcredinciosilor care isi petrec cu grija viata. Sa nu uitam dumnezeiestile Sale cuvinte, care totdeauna trebuie sa ne indemne la trezvie si veghere, dupa cum scrie in Sfanta Evanghelie: Ca nu cumva, venind fara veste, sa va afle pe voi dormind. Iar ceea ce va zic voua, zic tuturor: Privegheati! (Marcu 13, 36-37)”.

(sursa online)

Legaturi:

• DUMINICA ORBULUI
• Din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”: PAREREA DE SINE
• Sa ne temem de fatarnicie!
• Cat iubeste Dumnezeu smerenia…

***

• Moartea necunoasterii lui Dumnezeu
• Mandria, imaginatia si raul ascuns sub masca binelui
• SA NE CUNOASTEM BOALA NOASTRA – Cuv. Paisie Aghioritul
• Boala si nebunia slavei desarte
• Scara Sfantului Ioan – oglinda care nu ne minte (1)
• Cuvinte spre trezvie, spre intarire si spre dreapta socoteala de la Parintele Arsenie Boca