Război întru Cuvânt

Sfanta Treime, Dumnezeul nostru, nemarginita in bunatate, care daruieste cu imblesugare si “nu da Duhul cu masura“, a randuit pentru noi ca in aceasta perioada din ianuarie, in calendarul ortodox sa fie o densitate exceptionala de sfinti mari, importanti si actuali pentru noi, prin pilda vietii si/sau prin invataturile lor luminoase, care reprezinta hrana cereasca pentru sufletele obosite si flamande dupa Cuvantul Viu si nemuritor care nu tine de desertaciunea acestei lumi.

In aceste zile sunt praznuiti, printre altii, trei stalpi de granit ai marturisirii credintei drepte, trei dintre cele mai mari si mai puternice modele marturisitoare ale Bisericii din toate timpurile: Sfantul Atanasie cel Mare (18 ianuarie), Sfantul Maxim Marturisitorul (21 ianuarie), Sfantul Marcu al Efesului/Eugenicul (astazi, 19 ianuarie). Fiind in apropiere de Duminica vindecarii celor 10 leprosi, ne gandim ca acesta este darul lui Dumnezeu facut si noua, celor leprosi cu duhul, care nimic nu am merita si n-am facut nimic pentru asta… si totusi am primit in dar credinta curata si sanatoasa, credinta pentru care altii nu doar s-au nevoit, nu doar au vorbit si au scris… ci pentru care au patimit si au si murit! Cerandu-ni-se numai sa o cunoastem, sa o pazim, sa o marturisim si sa o traim. Sa ne gandim: cat de recunoscatori Ii suntem Lui si lor (sfintilor marturisitori cu pret de sange) pentru acest dar extraordinar? Ca raspuns la acest dar, sa incercam, desi este ostenitor, sa jertfim mai mult din timpul, din placerile si din distractiile noastre, pentru a citi, cel putin, invataturile lor si a ne lasa formati de ei.

Acelasi Dumnezeu care a randuit si ne-a binecuvantat acum cu aceasta intreita praznuire a Marturisirii Ortodoxe a ingaduit (se cuvine a folosi atent cuvintele: de data aceasta “a ingaduit“) ca tot in aceasta perioada, vreme de opt zile, de 100 de ani incoace in Occident si de 15 ani si la noi in tara, sa se “praznuiasca” Saptamana Anti-marturisirii Ortodoxiei… pentru a nu spune ceva chiar mai grav de atat.

Se pare ca presiunile care se fac dinspre stapanii ascunsi ai acestei lumi sunt atat de puternice, incat nici vechiul, nici noul patriarh nu li se pot (sau, poate, nu vor destul) a li se impotrivi.

Cert este ca, oficial, in Biserica, in aceste zile, veti auzi putin sau deloc, despre exemplele Sfintilor Atanasie, Marcu si Maxim, exemple care dor si care mustra cu asprime tendintele de astazi, insa foarte mult se face vorbire despre “Saptamana de rugaciune” ecumenista, in care, cum spune un Batran duhovnicesc, “adevarul este sistematic ascuns cu mestesugire diplomatica”, iar Biserica Ortodoxa este umilita si pusa pe picior de egalitate, mai bine zis coborata la cel mai mic numitor comun cu toate ratacirile protestante (de toate ramurile, inclusiv cu cele care hirotonesc femei si “consacra” homosexualitatea), catolice si monofizite.

Prin acest “spectacol” anual (care, din punct de vedere ortodox insemna,  cel putin pana in 2008, si incalcarea clara si grava a canoanelor care interzic explicit rugaciunea impreuna cu reprezentantii unor credinte gresite, heterodoxe) nu se urmareste altceva decat nivelarea tuturor confesiunilor crestine, impunerea in planul mentalului colectiv a ideii false ca “toti suntem crestini si diferentele confesionale nu conteaza/nu sunt importante“, ca mijloc de pregatire subtila si graduala a popoarelor pentru o viitoare unica religie mondiala, al carei stapanitor va fi insusi Antihrist.

Pentru ca “unirea crestinilor” nu este decat primul (mare) pas spre unirea [nu doctrinara, fireste] a tuturor religiilor, iar toti cei care sunt familiarizati cu ideile “la moda”, “corecte politic” de astazi stiu ca tendinta globala aceasta este, de depasire a simplului “ecumenism” catre sincretismul de factura umanista. Dupa cum stim,

“Masoneria nu lupta direct împotriva vreunei credinte, ci din contra, pentru a-si întinde “tentaculele” în toate punctele cheie, încurajeaza pe membrii sai sa ramana fideli credintei în care se afla, DAR, în acelasi timp, le insufla duhul sincretist sub influenta caruia, încet-încet, sa treaca de la certitudinea ca numai credinta lor e adevarata, la minciuna ca toate credintele sunt adevarate “în felul lor”.

Saptamana ecumenica incearca sa ne fie impusa ca o “traditie” pentru a capata cat mai multa autoritate si legitimitate inaintea credinciosilor, avand interesul de a se arata drept ceva vechi, cu greutate istorica si cu intemeiere teologica, pentru a oculta adevaratele mobiluri care stau in spatele ei. Rugaciunile-impreuna cu ereticii (astazi numiti “frati”), transformate in “traditie” omeneasca nu fac decat sa spuna implicit oamenilor ca nu mai exista adevar sau erezie, iar marturisirea Ortodoxiei nu este atat de importanta; conceptele de “dragoste”, de “unitate” si de “pace” sunt abuzate si deturnate in sensuri potrivnice celor pe care ni le-au predat Sfinta Scriptura si Sfintii Parintii spre a justifica practici pe care nicicand Biserica nu le-a ingaduit, nici sub cele mai (aparent) bine-intentionate temeiuri.

Cata nevoie ar fi astazi de un Marcu Eugenicul, cel care, ramas singurul marturisitor al ortodoxiei la Sinodul de la Florenta, desi bolnav, amenintat si hartuit, nu a cedat nici o clipa si nici o “cirta” din Crezul adevarului, pe care ceilalti, in frunte cu Imparatul bizantin, le-au crezut a fi “negociabile” de dragul intereselor lumesti si al mult doritei uniri cu Apusul catolic! Si Sfantul Marcu ravnea la unire, dar nu cu fatarnicie si nu mai mult decat la Adevar! Nu a fost dispus sa faca nici cel mai mic compromis dogmatic pentru ea si a conditionat-o dintru bun inceput de primirea credintei drepte, pastrate in Rasarit!

Cata nevoie ar fi si astazi sa intelegem ca, din punct de vedere dogmatic, a ramane in ascultare de Biserica nu inseamna a urma in toate privintele linia “oficiala”, “institutionala” de la un moment dat a acesteia, daca ea contrazice invatatura Traditiei, cea platita cu sange, cu durere, cu ocara de catre Sfintii pe care noi astazi ne permitem sa-i ignoram sau sa-i desconsideram superior, in numele “progresului” teologiei academice, teologie care astazi capata, pe alocuri, pronuntate dimensiuni antihristice.

Cata nevoie am avea si azi de un asemenea Stalp care sa ne invete “sa stam drept” si sa nu ne fatarnicim, devenind avocatii Minciunii din lasitate sau pentru interese marunte, lumesti…

Cata nevoie inca am avea sa invatam de la Sfantul Ierarh Marcu ca Adevarul nu se stabileste si nu se masoara nici “democratic” si nici “autocratic”: Adevarul nu sta numaidecat in numarul celor care-l sustin si nici in rangul sacerdotal inalt. Viata Sfantului Marcu, ca si vietile celorlalti marturisitori ai Ortodoxiei – persecutati de mai-marii lor sau de cei de un rang cu ei -, stau chezasie ca episcopii ortodocsi nu sunt papi infailibili si nu trebuie urmati neconditionat (asta insa nu inseamna – nota bene – cu niciun chip a te razvrati,  a le nega harul si autoritatea, a-i  osandi continuu si, in niciun caz  a inceta pomenirea lor sau a parasi Biserica!), ca foarte adesea ierarhii ortodocsi au cazut in apostazie (sau cel putin s-au ticalosit) si i-au prigonit pe sfintii pe care noi ii cinstim astazi. Trebuie sa stim ca Biserica nu are papi la conducerea ei (chiar daca multi asa se cred si cred ca pot sa taie si sa spanzure pe “mosia” lor), ci Il are drept cap pe Hristos, iar Episcopul, oricine ar fi el, nu este mai presus de Acesta si nu are dreptul sa fie venerat precum Hristos si nici ascultat in cele contrare lui Hristos!

Avem nevoie de Sfantul Marcu al Efesului cu atat mai mult astazi cand se cauta pe toate caile realizarea aceleiasi uniatii pe care Sfantul a lepadat-o atunci, “cozile de topor” dispuse sa vanda credinta si sa adopte uniatia gasindu-se cu usurinta si printre purtatorii de mitra.

Nu in ultimul rand, Sfantul Marcu Eugenicul ne sta inainte ca un far calauzitor pentru a intelege ca Adevarul, desi aparent poate fi infrant de minciuna (la nivelul unei scurte perioade istorice), iar Biserica pare coplesita de victoria unor “sinoade talharesti” si de suprematia raului deghizat, in cele din urma Adevarul iese biruitor, iar “portile iadului” sunt facute de rusine.

Avem trebuinta numai de acea credinta si rabdare “pana la sfarsit“ la care ne-a chemat Hristos si despre care scrie si Apocalipsa: “Aici este rabdarea si credinta sfintilor [celor credinciosi]“.

***

Va invitam acum sa cititi expunerea vietii si a luptei duse de Sfantul Ierarh Marcu, preluata de pe siteul Manastirii Saraca, nu inainte de a relua indemnul si rugaciunea adresate de Sfant credinciosilor din vremea sa, dar valabile parca mai mult ca oricand si pentru noi, acum:

“De aceea, deoarece acestea v-au fost puse inainte de catre Sfintii Apostoli, stati drepti, tineti-va strans de traditiile pe care le-ati mostenit atat pe calea scrisa cat si prin viul grai pentru a nu fi lipsiti de fermitatea voastra daca veti fi purtati de amagirile faradelegii. Fie ca Dumnezeu cel Atotputernic, sa ii faca sa cunoasca inselarea lor, si izbavindu-ne pe noi de ei ca si de neghinele cele rele dintre noi, sa ne adune in granarele Sale ca pe un grau curat si folositor, in Numele Domnului nostru Iisus Hristos a caruia este toata slava, cinstea si inchinaciunea, al Tatalalui Sau fara de inceput si al Sfantul, Bunului si de Viata facatorului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin!”