Frumoasa marturie a Sfantului Serghie de la Radonej despre Marele Marcu al Efesului

“Despre viaţa cuviosului părintele nostru Serghie [1313-1391] şi despre multe minuni ale lui, se află tipărită carte în împărăteasca cetate, Moscova, în care între alte minuni ale sfîntului se afla şi aceasta:

După sinodul cel din Florenţa, unde mulţime de dreptcredincioşi, arhierei şi preoţi care n-au vrut să se unească cu rătăcirea latinească, au fost pierduti cu felurite chinuri de către latini. Un Presbiter din părţile Rusiei celei mari, care mersese la soborul acela, cu Isidor mitropolitul Kievului, cel ce a căzut mai pe urmă din dreapta credinţă, şi era numele Presbiterului Simeon – a răbdat multe necazuri şi munci în temniţă şi în obezi, pentru buna credinţă, de la mitropolitul Isidor lepădatul. Apoi, scăpînd din lanţuri, s-a sfătuit cu Toma, solul Tferschei şi au fugit din cetatea latinească în ţara lor. Fiind în mîhnire mare şi în nepricepere pe cale pentru nelesnicioasa trecere şi culcîndu-se puţin să se odihnească, a adormit şi a văzut un stareţ cinstit stînd lîngă el, apucîndu-l de mîna dreaptă şi zicîndu-i:

“Oare te-ai binecuvîntat de Marcu Eugenicul, episcopul Efesului, cel ce a urmat paşilor apostoleşti?”

Iar el a răspuns: “Am văzut, Doamne, pe minunatul şi tarele bărbat acela şi m-am binecuvîntat de dînsul”. Apoi stareţul a zis: “Binecuvîntat este de Dumnezeu omul acela, că din deşertul sobor latinesc nimenea nu l-a învins pe el, nici cu averile, nici cu îmbunările, nici cu îngrozirile chinurilor. Deci, tu, învăţătura şi descoperirea aceea ce ai auzit-o de la fericitul Marcu s-o propovăduieşti oriunde vei merge, la toţi drepţii cei ce ţin aşezămintele sfinţilor apostoli şi poruncile sfinţilor părinţi de la cele şapte sinoade, şi cel ce are înţelegere adevărată, să nu se amăgească. Iar pentru lungimea şi greutatea drumului să nu vă întristaţi, căci eu sînt nedepărtat de voi şi vă voi trece fără de grijă.

Acestea şi mai multe dacă i-a zis cinstitul acela stareţ, l-a întrebat Presbiterul: “Doamne, spune-mi cine eşti tu, că mi se pare că eşti trimis de Dumnezeu să ne scoţi pe noi deznădăjduiţii din pămîntul acesta străin?” Răspuns-a cel ce se arătase: “Eu sînt Serghie, pe care oarecînd m-ai chemat, rugîndu-te în rugăciunea ta, şi te-ai făgăduit să vii în mănăstirea mea”. După vedenia aceasta, deşteptîndu-se preotul, s-a bucurat şi a spus împreună călătorului său (Toma), cele ce a văzut şi a auzit. Şi au mers amîndoi, veselindu-se în calea lor, şi au ajuns degrab prin dumnezeiescul acoperămînt şi cu rugăciunile apărătorului său cuviosului Serghie, sănătoşi şi fără de bîntuială în părţile Rusiei.

Ajutorul şi arătarea sfîntului povestind, au propovăduit cele auzite de la dînsul, descriind pe larg toate cele ce s-au făcut la soborul din Florenţa.

Aceasta s-a pomenit aici pentru necuviinţa vremii de acum, întru care sfînta şi dreapta credinţă este hulită şi prigonită prea mult de latini. Ca să vadă fiii Bisericii Răsăritului că stîlpul lor, cuviosul părintele nostru Serghie, şi după preaslăvirea sa, a arătat că este nedrept soborul Florenţei. Credinţa noastră (după Apostolul) constă nu în biruitoarele cuvinte ale înţelepciunii omeneşti şi în arătarea Duhului şi a puterii, şi nu în înţelepciunea şi măiestria omenească, ci în puterea lui Dumnezeu”.

sursa: Viata Sfantului Cuvios Serghie de Radonej

***

Mesajul unui Sfant: Marcu Evghenicul, de Sterghios Sakkos

O figură harismatică, care şi-a lăsat o adâncă şi luminoasă pecete pe istoria Bisericii, este impusă cu o deosebită actualitate de către calendarul sărbătorilor acestei luni. Este Sfântul Marcu Evghenicul, antiunionistul. În zilele noastre, în care mişcarea ecumenică l-a neliniştit până şi pe cel mai simplu om şi se prezintă de-acum nu numai în haină bisericească, ci şi într-una surprinzător de socială, nimic nu este mai interesant, dar şi mai credibil decât să ascultăm mesajul celui care a fost odată protagonist în aceste evenimente şi căruia după veacuri i s-a dat dreptate.

Marcu a fost de viţă nobilă şi în ceea ce priveşte sufletul, şi în ceea ce priveşte originea. Printre primele lecţii pe care le-a primit au fost şi insuflatele cuvinte ale lui Iosif Vriennie:

„Credinţa noastră Ortodoxă! Aceasta este bogăţia noastră, aceasta slava, aceasta neamul, aceasta cununa, aceasta lauda”. „Nu ne vom lepăda de tine, iubită Ortodoxie! Nu vom minţi faţă de tine, Cinstire de Părinţi predanisită! Nu ne vom îndepărta de tine, Maică, bună-cinstire. Întru tine ne-am născut şi întru tine trăim, şi întru tine vom adormi! Iar dacă vremea o va cere, şi de mii de ori vom muri pentru tine”.

Aceste cuvinte au fost o bornă în viaţa lui Marcu, au devenit o sfântă comoară, pe care s-a îngrijit să o păzească până la sfârşit neinovată şi nefalsificată.

Anii în care a trăit erau grei pentru patrie. Turcii ajunseseră în faţa porţilor Constantinopolului şi temeliile imperiului se cutremurau de pasul lor. Împăratul, în faţa pericolului direct, caută ajutor. Bate la porţile celor puternici ai Europei şi cerşeşte alianţa lor. Însă ca popoarele creştine să-şi dea ajutorul capitalei imperiale, trebuie să aprobe papa. Şi papa pretinde schimburi (despăgubiri) grele: supunerea Ortodoxiei în faţa papismului.

Ameninţarea este un sfetnic rău şi devine şi mai rău, când cineva pierde simţul profund al realităţii. Forţaţi de pericol, păcăliţi de masca cea înşelătoare, toţi, împărat şi episcopi cedează şi cad de acord pentru unirea Bisericilor, precum numesc eufemistic supunerea faţă de papă. Preferă sclavia faţă de papism decât sclavia faţă de turci. Şi doar Marcu, urmându-i fidel pe Părinţii Bisericii, îşi înalţă statura morală şi apără integritatea credinţei. La Sinodul de la Ferrara – Florenţa cuvintele sale sunt formulate memorabil şi monumental. Propovăduieşte că deasupra libertăţii patriei este libertatea credinţei. Pentru că o credinţă liberă poate într-o zi să elibereze patria aflată în sclavie. Credinţa păstrează nerobit cugetul şi îi face vitează inima. Dimpotrivă, o credinţă înlănţuită de înşelăciune îngenunchează şi patria la picioarele celui care a înşelat-o. Unirea o iubim, supunerea o urâm, pentru că ea va însemna dispariţia Ortodoxiei. Între adevăr şi minciună nu există cale de mijloc (ceva intermediar), nu încape compromisul. Oricând s-au făcut astfel de paşi, cel care a câştigat a fost vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al omului.

Prin această poziţie de neînduplecat, Marcu Evghenicul era de aşteptat să devină antipatic catolicilor şi prietenilor lor şi să fie catalogat drept intolerant, în timp ce aceia sfătuiau printr-o ipocrizie inimaginabilă la „iubire şi la pace”. Unii au vrut să-l ucidă. Fostul lui coleg, Visarion, a strigat mânios la Marcu: „Mă zbat de prisos şi mă cert cu un om demonizat. Căci acesta este nebun”. Dar Marcu, care ca om era blând şi smerit, pentru credinţa lui s-a făcut leu. „Tu eşti fetiţă şi te comporţi ca o fetiţă”, a fost răspunsul lui către Visarion.

În cele din urmă unirea a fost semnată, dar niciodată nu a fost aplicată. Însuşi papa, când a aflat că Marcu nu a semnat, a declarat: „Nu am făcut nimic”. Şi credinciosul popor, paznicul şi judecătorul, criteriul adevărului, şi-a exprimat zgomotos dezaprobarea faţă de unionişti, iar din Marcu a făcut simbolul lui veşnic, care însufleţeşte, dar şi mustră, verificând calea ortodocşilor.

Disputa pentru unire nu este doar un dialog dogmatic inutil între cei ce teologhisesc. Pentru că dogma, orice dogmă, dă chip unei cosmoteorii (unei concepţii despre lume) şi impune o bioteorie (concepţie despre viaţă), care nu poate fi închisă în spaţiul lucrurilor bisericeşti în sens strict, nici în spaţiul teologiei ca ştiinţă teoretică. Se întinde şi îmbrăţişează pe nesimţite întreaga viaţă şi întreaga societate. În spatele diferenţelor dogmatice dintre Răsărit şi Apus se ascundeau în mod esenţial diferenţele a două lumi, a două culturi cu filozofie diferită şi mentalitate diferită. Biserica Ortodoxă Răsăriteană trăieşte şi petrece întemeiată pe autoritatea cuvântului lui Dumnezeu. Pe ea îşi sprijină educaţia, modul ei de a gândi şi de a acţiona, modul ei civilizator. Însă în această atmosferă a autorităţii ea trăieşte şi creează în libertate. Deoarece autoritatea ei este iubire, care nu-şi oprimă cetăţenii, ci îi îndrumă şi îi ocroteşte. Credincioşii, în mod liber supuşi lui Hristos, constituie Trupul tainic şi mădularele Bisericii lui.

Papismul şi Apusul, în general, trăiesc şi se mişcă în alt climat. Aici nu predomină autoritatea lui Dumnezeu, ci autoritatea papei, a omului şi a logicii. Biserica din Trup al lui Hristos se transformă în stat – creştin, dar lumesc – un stat şi el între statele acestei lumi. Harul lui Dumnezeu limitează rolul ei şi îndumnezeirea devine un sistem de categorii logice ale raţionalismului. Şi pentru că dogma lor nu izvorăşte din adevărul dumnezeiesc, ci dintr-o infailibilitate umană, moare, se dezintegrează, aduce dezechilibru în societate şi în civilizaţie. Astfel se naşte Renaşterea care caută moartea lui Dumnezeu, umanismul care aduce neomenia, iluminismul care întunecă toate prin contestare. În cele din urmă dă buzna protestantismul, care distruge orice dogmă, instaurează libertinajul şi cultivă ateismul.

Însă dogma ortodoxă nu este o expresie omenească şi muritoare. Este o prescripţie de viaţă, un mesaj al adevărului care mântuieşte. Mântuieşte sufletul nostru, dar şi patria noastră şi cultura noastră. Marcu Evghenicul apărând Ortodoxia a susţinut în cel mai eficace mod ţara lui şi fără a urmări asta, L-a făcut pe Dumnezeu apărător al vieţii şi al culturii ei.

Acest sfânt al Bisericii noastre stă şi astăzi la fel de inflexibil şi de adevărat în faţa acelora care sunt gata ca nişte „fetiţe” să se închine papei şi să imite maimuţărind modul apusean de viaţă şi de gândire. Îşi trimite mesajul său pur şi puternic, un mesaj de cultură duhovnicească autentică. Fraţii mei, este o chestiune de viaţă şi de mântuire în această lume şi în eternitate păzirea dogmei Ortodoxiei!

(Sterghios Sakkos, profesor emerit al Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii Aristotelice din Tesalonic; traducere din elină de monahul Leontie; sursa: http://aktines.blogspot.com/)

sursa: Lumea credintei

Legaturi:

Sfanta Treime, Dumnezeul nostru, nemarginita in bunatate, care daruieste cu imblesugare si “nu da Duhul cu masura“, a randuit pentru noi ca in aceasta perioada din ianuarie, in calendarul ortodox sa fie o densitate exceptionala de sfinti mari, importanti si actuali pentru noi, prin pilda vietii si/sau prin invataturile lor luminoase, care reprezinta hrana cereasca pentru sufletele obosite si flamande dupa Cuvantul Viu si nemuritor care nu tine de desertaciunea acestei lumi.

In aceste zile sunt praznuiti, printre altii, trei stalpi de granit ai marturisirii credintei drepte, trei dintre cele mai mari si mai puternice modele marturisitoare ale Bisericii din toate timpurile: Sfantul Atanasie cel Mare (18 ianuarie), Sfantul Maxim Marturisitorul (21 ianuarie), Sfantul Marcu al Efesului/Eugenicul (astazi, 19 ianuarie). Fiind in apropiere de Duminica vindecarii celor 10 leprosi, ne gandim ca acesta este darul lui Dumnezeu facut si noua, celor leprosi cu duhul, care nimic nu am merita si n-am facut nimic pentru asta… si totusi am primit in dar credinta curata si sanatoasa, credinta pentru care altii nu doar s-au nevoit, nu doar au vorbit si au scris… ci pentru care au patimit si au si murit! Cerandu-ni-se numai sa o cunoastem, sa o pazim, sa o marturisim si sa o traim. Sa ne gandim: cat de recunoscatori Ii suntem Lui si lor (sfintilor marturisitori cu pret de sange) pentru acest dar extraordinar? Ca raspuns la acest dar, sa incercam, desi este ostenitor, sa jertfim mai mult din timpul, din placerile si din distractiile noastre, pentru a citi, cel putin, invataturile lor si a ne lasa formati de ei.

Acelasi Dumnezeu care a randuit si ne-a binecuvantat acum cu aceasta intreita praznuire a Marturisirii Ortodoxe a ingaduit (se cuvine a folosi atent cuvintele: de data aceasta “a ingaduit“) ca tot in aceasta perioada, vreme de opt zile, de 103 de ani incoace in Occident si de 18 ani si la noi in tara, sa se “praznuiasca” Saptamana Anti-marturisirii Ortodoxiei… pentru a nu spune ceva chiar mai grav de atat.

Se pare ca presiunile care se fac dinspre stapanii ascunsi ai acestei lumi sunt atat de puternice, incat nici vechiul, nici noul patriarh nu li se pot (sau, poate, nu vor destul) a li se impotrivi.

Cert este ca, oficial, in Biserica, in aceste zile, veti auzi putin sau deloc, despre exemplele Sfintilor Atanasie, Marcu si Maxim, exemple care dor si care mustra cu asprime tendintele de astazi, insa foarte mult se face vorbire despre “Saptamana de rugaciune” ecumenista, in care, cum spune un Batran duhovnicesc, “adevarul este sistematic ascuns cu mestesugire diplomatica”, iar Biserica Ortodoxa este umilita si pusa pe picior de egalitate, mai bine zis coborata la cel mai mic numitor comun cu toate ratacirile protestante (de toate ramurile, inclusiv cu cele care hirotonesc femei si “consacra” homosexualitatea), catolice si monofizite.

Prin acest “spectacol” anual (care, din punct de vedere ortodox insemna,  cel putin pana in 2008, si incalcarea clara si grava a canoanelor care interzic explicit rugaciunea impreuna cu reprezentantii unor credinte gresite, heterodoxe) nu se urmareste altceva decat nivelarea tuturor confesiunilor crestine, impunerea in planul mentalului colectiv a ideii false ca “toti suntem crestini si diferentele confesionale nu conteaza/nu sunt importante“, ca mijloc de pregatire subtila si graduala a popoarelor pentru o viitoare unica religie mondiala, al carei stapanitor va fi insusi Antihrist.

Pentru ca “unirea crestinilor” nu este decat primul (mare) pas spre unirea [nu doctrinara, fireste] a tuturor religiilor, iar toti cei care sunt familiarizati cu ideile “la moda”, “corecte politic” de astazi stiu ca tendinta globala aceasta este, de depasire a simplului “ecumenism” catre sincretismul de factura umanista. Dupa cum stim,

“Masoneria nu lupta direct împotriva vreunei credinte, ci din contra, pentru a-si întinde “tentaculele” în toate punctele cheie, încurajeaza pe membrii sai sa ramana fideli credintei în care se afla, DAR, în acelasi timp, le insufla duhul sincretist sub influenta caruia, încet-încet, sa treaca de la certitudinea ca numai credinta lor e adevarata, la minciuna ca toate credintele sunt adevarate “în felul lor”.

Saptamana ecumenica incearca sa ne fie impusa ca o “traditie” pentru a capata cat mai multa autoritate si legitimitate inaintea credinciosilor, avand interesul de a se arata drept ceva vechi, cu greutate istorica si cu intemeiere teologica, pentru a oculta adevaratele mobiluri care stau in spatele ei. Rugaciunile-impreuna cu ereticii (astazi numiti “frati”), transformate in “traditie” omeneasca nu fac decat sa spuna implicit oamenilor ca nu mai exista adevar sau erezie, iar marturisirea Ortodoxiei nu este atat de importanta; conceptele de “dragoste”, de “unitate” si de “pace” sunt abuzate si deturnate in sensuri potrivnice celor pe care ni le-au predat Sfinta Scriptura si Sfintii Parintii spre a justifica practici pe care nicicand Biserica nu le-a ingaduit, nici sub cele mai (aparent) bine-intentionate temeiuri.

Cata nevoie ar fi astazi de un Marcu Eugenicul, cel care, ramas singurul marturisitor al ortodoxiei la Sinodul de la Florenta, desi bolnav, amenintat si hartuit, nu a cedat nici o clipa si nici o “cirta” din Crezul adevarului, pe care ceilalti, in frunte cu Imparatul bizantin, le-au crezut a fi “negociabile” de dragul intereselor lumesti si al mult doritei uniri cu Apusul catolic! Si Sfantul Marcu ravnea la unire, dar nu cu fatarnicie si nu mai mult decat la Adevar! Nu a fost dispus sa faca nici cel mai mic compromis dogmatic pentru ea si a conditionat-o dintru bun inceput de primirea credintei drepte, pastrate in Rasarit!

Cata nevoie ar fi si astazi sa intelegem ca, din punct de vedere dogmatic, a ramane in ascultare de Biserica nu inseamna a urma in toate privintele linia “oficiala”, “institutionala” de la un moment dat a acesteia, daca ea contrazice invatatura Traditiei, cea platita cu sange, cu durere, cu ocara de catre Sfintii pe care noi astazi ne permitem sa-i ignoram sau sa-i desconsideram superior, in numele “progresului” teologiei academice, teologie care astazi capata, pe alocuri, pronuntate dimensiuni antihristice.

Cata nevoie am avea si azi de un asemenea Stalp care sa ne invete “sa stam drept” si sa nu ne fatarnicim, devenind avocatii Minciunii din lasitate sau pentru interese marunte, lumesti…

Cata nevoie inca am avea sa invatam de la Sfantul Ierarh Marcu ca Adevarul nu se stabileste si nu se masoara nici “democratic” si nici “autocratic”: Adevarul nu sta numaidecat in numarul celor care-l sustin si nici in rangul sacerdotal inalt. Viata Sfantului Marcu, ca si vietile celorlalti marturisitori ai Ortodoxiei – persecutati de mai-marii lor sau de cei de un rang cu ei -, stau chezasie ca episcopii ortodocsi nu sunt papi infailibili si nu trebuie urmati neconditionat (asta insa nu inseamna – nota bene – cu niciun chip a te razvrati,  a le nega harul si autoritatea, a-i  osandi continuu si, in niciun caz  a inceta pomenirea lor sau a parasi Biserica!), ca foarte adesea ierarhii ortodocsi au cazut in apostazie (sau cel putin s-au ticalosit) si i-au prigonit pe sfintii pe care noi ii cinstim astazi. Trebuie sa stim ca Biserica nu are papi la conducerea ei (chiar daca multi asa se cred si cred ca pot sa taie si sa spanzure pe “mosia” lor), ci Il are drept cap pe Hristos, iar Episcopul, oricine ar fi el, nu este mai presus de Acesta si nu are dreptul sa fie venerat precum Hristos si nici ascultat in cele contrare lui Hristos!

Avem nevoie de Sfantul Marcu al Efesului cu atat mai mult astazi cand se cauta pe toate caile realizarea aceleiasi uniatii pe care Sfantul a lepadat-o atunci, “cozile de topor” dispuse sa vanda credinta si sa adopte uniatia gasindu-se cu usurinta si printre purtatorii de mitra.

Nu in ultimul rand, Sfantul Marcu Eugenicul ne sta inainte ca un far calauzitor pentru a intelege ca Adevarul, desi aparent poate fi infrant de minciuna (la nivelul unei scurte perioade istorice), iar Biserica pare coplesita de victoria unor “sinoade talharesti” si de suprematia raului deghizat, in cele din urma Adevarul iese biruitor, iar “portile iadului” sunt facute de rusine.

Avem trebuinta numai de acea credinta si rabdare “pana la sfarsit“ la care ne-a chemat Hristos si despre care scrie si Apocalipsa: “Aici este rabdarea si credinta sfintilor [celor credinciosi]“.

***

Va invitam acum sa cititi expunerea vietii si a luptei duse de Sfantul Ierarh Marcu, preluata de pe siteul Manastirii Saraca, nu inainte de a relua indemnul si rugaciunea adresate de Sfant credinciosilor din vremea sa, dar valabile parca mai mult ca oricand si pentru noi, acum:

“De aceea, deoarece acestea v-au fost puse inainte de catre Sfintii Apostoli, stati drepti, tineti-va strans de traditiile pe care le-ati mostenit atat pe calea scrisa cat si prin viul grai pentru a nu fi lipsiti de fermitatea voastra daca veti fi purtati de amagirile faradelegii. Fie ca Dumnezeu cel Atotputernic, sa ii faca sa cunoasca inselarea lor, si izbavindu-ne pe noi de ei ca si de neghinele cele rele dintre noi, sa ne adune in granarele Sale ca pe un grau curat si folositor, in Numele Domnului nostru Iisus Hristos a caruia este toata slava, cinstea si inchinaciunea, al Tatalalui Sau fara de inceput si al Sfantul, Bunului si de Viata facatorului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin!”

• Cititi mai departe la: NEVOIA DE MARCU EUGENICUL, NEVOIA DE MARTURISIRE

Legaturi:

• De la infricosata vedenie a Sfantului Antonie cel Mare despre eretici la “traditia” pangaritoare a “Saptamanii de rugaciune” comuna cu heterodocsii
• “Episcopul” romano-catolic de Iasi, Gherghel – disperat de refuzul IPS TEOFAN de a mai participa la “octava de rugaciune” ecumenista din luna ianuarie
• Adrian Cocosila: Saptamana de Rugaciune pentru Unitatea Crestina
• Vladica Bartolomeu Anania: NU AM PARTICIPAT SI NU PARTICIP LA ASA-ZISA “RUGACIUNE COMUNA PENTRU UNITATEA BISERICII”
• EPISCOPUL MARAMURESULUI SE INDOIESTE DE UTILITATEA “SAPTAMANII DE RUGACIUNE INTERCONFESIONALA”
• Pr. Eugen: De ce nu particip la saptamana de „rugaciune” ecumenistă?

• Vezi si: Sf. Sfintit Mucenic Isidor si ceilalti 72 de Mucenici din Yuriev (8 ianuarie) - Pătimirea Sfântului Sfinţitului Mucenic ISIDOR şi a celor şaptezeci şi doi de împreună-nevoitori, martirizaţi alături de el în Tartu de către romano-catolici în anul 1472

***

SFÂNTUL CUVIOS MACARIE MAKRIS, PARADIGMA TEOLOGULUI ÎN DIALOG

sursa: Pelerin ortodox

În contextul tratativelor româno-vaticane, politic-religioase, referitoare la o posibilă vizită a papei în România anul acesta (2011), propunem spre reflexie [reflectie, n.n.] creştinilor ortodocşi, cler şi popor, şi nu numai ortodocşilor, ci şi observatorilor de tot felul, celor foarte entuziaşti şi celor foarte reticenţi, celor moderaţi, ca şi tuturor celor interesaţi modelul unui sfânt mai puţin cunoscut, pe care Biserica noastră Ortodoxă îl cinsteşte în fiecare an pe 8 ianuarie – SFÂNTUL MACARIE MAKRIS.

Sfântul Macarie Makris este un renumit bărbat bisericesc din perioada bizantină târzie. Acest lucru reiese din implicarea sa în evenimentele bisericeşti din această epocă critică, dar şi din bogata sa operă scriitoricească, care a dobândit o extensie ecumenică, precum menţionează personalităţi oficiale contemporane lui şi renumiţi scriitori bizantini.

S-a născut în Tesalonic în jurul anului 1383 din părinţi evlavioşi şi renumiţi. A primit o educaţie aleasă şi a iubit mult învăţătura, studiind în mod deosebit filozofia, poezia, logica, retorica şi teologia. Încă de foarte tânăr s-a distins prin educaţie, înţelepciune şi în general prin virtutea sa.

În jurul anului 1401, la vârsta de 18 ani, după moartea mamei lui, s-a dus în Sfântul Munte şi a intrat în monahism în Sfânta Mănăstire Vatopedi, care se distingea prin viaţa duhovnicească a multor monahi de acolo. Cu toată osârdia s-a supus de-Dumnezeu-purtătorului stareţ Armenopoulos, care l-a îndrumat cu discernământ şi l-a tuns monah. A rămas alături de el vreme de zece ani până la moartea sa, după care a fost hirotonit diacon şi preot. În această perioadă a dobândit prin ascultare multe virtuţi călugăreşti, dar şi multe cunoştinţe de geometrie, matematică şi astronomie.

Iubind, crezând în ascultare şi preţuind-o, după moartea stareţului său s-a supus unui alt stareţ vatopedin, compatriotul şi ascetul David, monah foarte virtuos şi învăţat. David era în relaţie şi cu împăratul Manuel al II – lea Paleologul, care îl respecta în mod deosebit, coresponda cu el şi îi trimitea scrierile sale referitoare la viaţa monahală, şi care l-a pus în legătură cu Macarie. În felul acesta, pe când se afla la Vatopedi, Macarie a devenit cunoscut împăratului, s-a împrietenit cu el şi corespondau adesea. Din când în când acesta îi trimitea împăratului cărţile scriitorilor, recomandaţi lui de către înţeleptul său stareţ.

Potrivit biografului său anonim, s-a dus în patria sa, Tesalonic, pentru a rezolva chestiunea moştenirii lui. Întorcându-se în Sfântul Munte, şi-a continuat nevoinţele sale ascetice, având ca model şi pildă mai ales asceza aspră a Cuviosului Maxim Cavsocalivitul, căruia mai târziu avea să-i scrie viaţa, precum a făcut-o şi proigumenul Mănăstirii Vatopedi, Sfântul Teofan. Sfântul Macarie a fost un înflăcărat următor al isihaştilor. În scrierile sale de Dumnezeu insuflate aminteşte insistent de bunurile sfintei isihii şi de învăţăturile isihasmului. Rugându-se şi nevoindu-se cu râvnă, cu smerenie şi neîntrerupt, s-a învrednicit de vederea Luminii Dumnezeieşti şi Necreate, ca şi cei trei ucenici pe Muntele Tabor, şi – după cum aflăm din biografia sa, faţa lui iradia de dumnezeiescul har.

În jurul anului 1419, Macarie s-a dus cu stareţul său David în Constantinopol, în urma invitaţiei împăratului Manuel al II – lea, unde a rămas vreo doi ani, discutând toţi trei asupra unor chestiuni teologice variate, după care s-au întors în iubita lor isihie athonită. În 1429, Macarie, după moartea celui de-al doilea stareţ al său, a fost invitat din nou de către prietenul său împăratul în Constantinopol. În timpul şederii sale în capitală, s-a stabilit la început în Mănăstirea Harsianitu, unde se nevoia şi învăţatul isihast Iosif Vriennie, cel de un cuget cu el, cu care s-a legat prieteneşte, nutrind pentru el un profund respect, uimire şi preţuire din pricina purităţii credinţei sale ortodoxe şi a mergerii-împreună în lupta pentru cei ce se liniştesc (isihaşti). Împăratul i-a propus lui Macarie să preia egumenia vestitei Mănăstiri Studion, dar nu a acceptat şi s-a dus în iubita pustie a Sfântului Munte. Mai târziu îl vedem monah în Mănăstirea Studion pe Iosif Vriennios.

Însă împăratul Manuel al II – lea Paleologul, preţuind înzestrările şi darurile lui, l-a rechemat prin scrisori în Constantinopol. După o mică şedere în Mănăstirea Harsianitu şi în urma propunerii hronografului Gheorghios Sfrantzis, a fost ales egumen al Mănăstirii Pantocrator, care nu trecea printr-una din cele mai bune perioade ale ei, fiind în declin. Mănăstirea o aflase într-o situaţie economică dificilă, având doar şase monahi. Necruţându-şi puterile şi nevoindu-se mult, Macarie a călătorit în Serbia şi în Rusia şi, cu sprijinul regelui Ştefan al Serbiei şi al Mitropolitului Fotie al Moscovei (2 iulie), a reuşit să ridice mănăstirea şi să adune obşte pentru revenirea istoricei mănăstiri la slava ei de odinioară. Prin darurile domnitorilor şi boierilor a adus-o la o bunăstare materială, dar şi la o înflorire duhovnicească, printr-o populare remarcabilă şi prin toată lucrarea duhovnicească a slujbelor dumnezeieşti, a vieţii de rugăciune şi de asceză. Macarie a fost părintele duhovnicesc al împăratului Ioan al VIII – lea, care l-a ridicat la vrednicia de Mare Protosinghel.

Şederea sa în Constantinopol l-a făcut să arate un deosebit interes pentru chestiunile bisericeşti importante, care aveau loc în timpul său şi creau probleme dificile. Implicarea sa în acestea a ajutat la rezolvarea lor. A participat activ şi cu osârdie la consfăturirile dintre elinii ortodocşi şi latinii romano-catolici, însă fără a ceda nimic în ceea ce priveşte Sfintele Dogme ale Ortodoxiei. A luptat în prima linie în cadrul Sinodului Local din anii 1426-1429, unde s-a distins prin pregătirea teologică şi elocinţa sa. După acest sinod, a fost trimis la Roma, în fruntea unei delegaţii alcătuite din trei membri, către papa Martin al V –lea (decedat în 1431). Acolo, întru cunoştinţă şi cu curaj a apărat într-un mod exemplar dogmele şi a înfăţişat tezele teologice ale Bisericii Ortodoxe referitoare la toate temele care întreţineau schisma dintre Răsărit şi Apus. Poziţia filo-unionistă a lui Macarie avea baze solide, vorbind despre întoarcerea la Biserica fără inovaţii din primele veacuri. Acest temei este invocat şi de o epistolă primită de Sfântul Macarie de la Sfântul Simeon al Tesalonicului în anul 1423. Macarie dorea să se convoace un Sinod Ecumenic pentru rezolvarea schismei. Nu a apucat. S-a îmbolnăvit grav de friguri şi nu a reuşit să conducă o nouă misiune în Apus. Gheorghios Scholarios, ulteriorul patriarh Ghenadios al II – lea, îl laudă într-o epistolă şi îl cheamă să se întoarcă în capitală din Prinkiponisa.

S-a întors din Halki în Constantinopol. După o boală contagioasă, a adormit pe 7 ianuarie 1431 şi a fost înmormântat în Mănăstirea Pantocrator. A fost cinstit de către toţi. Cuvintele călduroase despre Macarie – ale împăratului, ale patriarhului Ghenadie al II – lea, care împreună cu Sfântul Marcu Evghenicul au fost ucenici ai monahului Iosif Vriennios, şi ale istoricilor Gheorghios Sfrantzis – care l-a numit bărbat deosebit în cuvânt, în virtute şi înţelepciune – şi Silvestru Siropoulos, arată dimensiunea contribuţiei lui în acea dificilă perioadă a Bisericii. Tânguirile clerului şi poporului în timpul necrologului, care umpluse biserica şi curtea, învederau psalmodii ale unui apărător al Ortodoxiei şi nu ale unui latinofil, cum l-au judecat unii la slujba de înmormântare.

Opera de scriitor a Sfântului Macarie este importantă, ea fiind în principal dogmatică, aghiologică şi morală. Cea dogmatică este antilatină şi se referă la purcederea Sfântului Duh, la primatul papei şi la azime. Cea aghiologică reflectă locurile în care a trăit – Tesalonic, Sfântul Munte şi Constantinopol – şi cuprinde Vieţile Sfinţilor David, Gavriil şi Dimitrie din Tesalonic, Maxim Cavsocalivitul şi celor 318 Părinţi purtători-de-Dumnezeu, viaţa Sfintei Eufimia, a Sfântului Andrei Criteanul şi ale altora, cu toţii 19. Majoritatea lucrărilor au fost scrise în Mănăstirea Vatopedi.

Educaţia şi virtutea sa au făcut din el un scriitor înţelept, autor de importante omilii, preţuit şi recunoscut de către contemporani, precum învăţaţii David, stareţul său, şi împăratul Manuil al II – lea Paleologul. În timpul împresurării Constantinopolului, însuşi împăratul îl cheamă să întărească şi să mângâie prin cuvintele sale minunate pe creştinii ameninţaţi. De asemenea, la Sinodul din Constantinopol, prin cuvintele sale, a astupat gurile catolicilor, care erau cât pe ce să îmbrăţişeze dogmele ortodoxe.

În operele sale cunoscute şi păstrate se distinge cu uşurinţă profunda sa pregătire teologică, arta lui oratorică şi perfecţiunea cuvântului, aşa încât poate fi considerat unul din cei mai buni prozaişti din veacul al XV–lea. În operele sale aghiologice scoate în evidenţă în principal nevoinţele îndelungate ale cuvioşilor pentru dobândirea sfinţeniei şi pentru realizarea îndumnezeirii. Îşi doreşte ca toţi credincioşii să-şi însuşească autenticul cuget ascetico-martiric al Sfintei Maicii noastre, Biserica Ortodoxă. Sfântul Macarie, vorbind foarte frumos în operele sale despre viaţa ascetică a sfinţilor, cărora le-a scris viaţa şi pe care i-a lăudat, şi despre dorul lor dumnezeiesc pentru o viaţă în Hristos cu desăvârşire împlinită, lasă să transpară agonia lui personală, dorinţa şi vocaţia plină de iubire spre experierea vieţii în Hristos după har şi împărtăşire. Transpare lumea lui interioară care se nelinişteşte responsabil, cu grijă şi consecvenţă pentru înaltele experienţe duhovniceşti, pe care le dobândeşte prin smerita sa nevoinţă şi prin harul dumnezeiesc.

Învăţatul ieromonah vatopedin, cunoscutul şi remarcabilul prozaist, prietenul şi consilierul împăratului, egumenul şi înnoitorul vestitei Mănăstiri Pantocrator, participantul la sinoade, dascălul unor ucenici remarcabili, potrivit biografului său encomiastic, în toată viaţa sa şi-a păstrat simplitatea de monah athonit, neagonisirea, afabilitatea către toţi, slujirea, smerenia, duhul de nevoinţă. Pomenirea lui se face pe 8 ianuarie, iar o slujbă mai recentă în cinstea sa a fost alcătuită de către imnograful Haralambie Busia.

Peste câteva zile (19 ianuarie) Biserica noastră îl va pomeni şi pe Sfântul Marcu al Efesului. Unii teologi catolici şi ortodocşi – ca Olivier Clement, de pildă – îl contestă, fără însă a-i cunoaşte opera. Dar

„Sfântul Marcu, ca urmaş al tradiţiei isihaste, nu are nici o legătură cu fanatismul. Să nu uităm că el a mers de bunăvoie în Italia, chiar dacă a ezitat la început din cauza bolii şi, mai mult, la începutul sinodului s-a adresat Papei cu “Preafericite Papă al vechii Rome”, numindu-l “Întâistătătorul preoţilor lui”. El nu a făcut altceva decât să abordeze atitudinea isihastă faţă de unirea Bisericilor, pe care au abordat-o şi învăţătorii lui, Patriarhul Eftimie, Macarie Makris, Iosif Vriennie, adică fiind deschişi dialogului, dar stricţi în cele ale credinţei. Un exemplu elocvent este Macarie Makris (sărbătorit ca sfânt pe 8 ianuarie), repezentantul Bisericii Constantinopolului la Roma (între anii 1426-1431) la discuţiile premergătoare Sinodului Unionist. Acesta, deşi e uneori acuzat de filolatinism din cauza râvnei sale pentru unire (Sfrantzis, Chronicum Majus, Ed. Greku. p.49), a rostit o omilie chiar în faţa papei, în care apăra într-un mod magistral dogmele Ortodoxiei (Enkomiu, Ed. Arghyriou, p. 77-104). Putem vorbi de o atitudine isihastă faţă de unirea Bisericilor şi, în general, faţă de ecumenism…

(Sfântul Marcu Evghenicul, Opere, vol. I, p. 14).

Dacă cineva va răsfoi cu atenţie istoria falsului sinod unionist de la Ferrara-Florenţa (1438-1439) îl va afla acolo, în duh, şi pe Cuviosul Macarie Makris, atunci când Sfântul Marcu Evghenicul este comparat cu acesta şi cu Iosif Vriennie şi este însufleţit de chipurile lor luminoase şi memorabile. E ca şi cum l-am vedea privind duhovniceşte din bolţile cereşti spre ucenicul său şi îmbărbătându-l spre „lupta cea bună”:

„În luna mai 1438, la cererea Papei, au fost desemnate de către fiecare parte comisii de ierarhi şi teologi pentru a purta discuţii preliminare. În cadrul primei întâlniri, care a avut loc în Sacristia (la catolici este încăperea din cadrul unei biserici în care se păstrează obiectele de cult şi veştmintele) Bisericii Sf. Francisc, Caesarini a susţinut cuvântul de deschidere, iar în replică Sfântul Marcu a spus că au venit la Ferrara înfruntând greutăţi şi pericole pentru a discuta asupra misiunii sacre a unirii. Cardinalul l-a lăudat pentru acest răspuns, însă delegaţia ortodocşilor s-a arătat foarte critică faţă de el, pentru faptul că intervenţia lui a fost lipsită de elocinţa lui Caesarini. Din acest motiv, a fost ales să vorbească de acum înainte Mitropolitul Visarion al Niceei. Unii delegaţi, printre care şi Syropoulos, i-au amintit lui Marcu în mod amical cât de curajos ar fi acţionat cei doi bărbaţi pe care el îi iubea şi îi respecta atât de mult, Iosif Vriennie şi Macarie Makris, dacă ar fi participat la sinodul de unire. Este cunoscut faptul că cei doi nu s-au pronunţat împotriva unei astfel de întâlniri şi că Vriennie chiar spusese că ar vrea să participe şi să-şi exprime punctul de vedere ortodox la un astfel de sinod. Aceste cuvinte l-au impresionat profund pe Marcu, care în următoarele trei întâlniri a vorbit cu mai multă îndrăzneală şi elocinţă”.

(Ibidem, p. 44).

Părăsind Apusul şi revenind în neînseratul nostru Răsărit, şi aplecându-ne mai cu de-amânuntul asupra vieţii, operei şi activităţii lui, înţelegem că

„Întreaga lucrare şi gândire a Sfântului Marcu erau dominate de controversa palamită, direct legată de principiile esenţiale ale Ortodoxiei. De aceea, el a folosit orice prilej pentru a promova cauza Ortodoxiei. Astfel, în cuvântarea funebră, ce i s-a cerut s-o susţină la moartea ieromonahului Makarie Koronnas, stareţul Mănăstirii Mangana, Sfântul Marcu a revenit încă o dată la acest subiect, de faţă fiind, cel mai probabil, Împăratul şi Patriarhul. Sfântul Marcu şi-a început cuvântarea lăudând opera Sfântului Ioan Scărarul, care-i îndrumase viaţa stareţului şi ale cărui învăţături urmând, Makarie urcase treaptă cu treaptă scara cea dumnezeiască, până ce a ajuns la ultima treaptă, răsplata chemării celei de sus şi locul unde şi-a aflat odihna de orice faptă şi vedere (theoria).

Pe parcursul cuvântării, Sfântul Marcu a amintit paşii parcurşi de stareţul Makarie şi conduita lui şi refuzul lui de a primi înalta funcţie bisericească şi exilul său din Tesalonic, după căderea lui în 1387. Trecând apoi la peroraţia finală, el a cerut celor de faţă să nu-l jelească pe Makarie, care, deşi respectat şi binecuvântat, era doar un om, ci mai degrabă să ne jelim pe noi înşine pentru că am fost părăsiţi în cele rele, văzându-ne neamul supus duşmanilor şi trebuind să purtăm suferinţele continue şi grele, venite asupra noastră de sus şi fiind martori zi după zi la plecarea Părinţilor noştri. Aşadar, în cine ar trebui să ne încredem? Cine ne va asculta şi ne va îndepărta durerile? Spre cine vom privi ca spre nişte atleţi ai credinţei noastre? Cine sunt cei care vor mijloci pentru noi la Dumnezeu? Plângerea Sfântului Marcu este fierbinte şi totodată autentică. El vede limpede apropierea sfârşitului Cetăţii, celei cândva renumită, iar acest sfârşit este grăbit de pierderea unor oameni ca Makarie Koronnas, Iosif Vriennie şi Macarie Makris, atleţi ai Ortodoxiei” (Ibidem, pp. 30-31).

Aşadar, dacă valul istoriei ni-l aduce iarăşi pe papa în România, să fim precauţi – să nu repetăm greşelile şi păcatele trecutului – să fim deschişi dialogului, doar dacă papa vrea să se întoarcă la Ortodoxia sfinţilor papi şi patriarhi ai Romei din primul mileniu şi să se boteze şi este dispus să pună în discuţie şi să denunţe demonicul primat papal şi luciferica infailibilitate – altfel, stricţi în ale credinţei, evitând încălcarea sfintelor canoane şi smintirea credincioşilor.

Să ţinem Adevărul în Iubire, ştiind că „Dragostea se bucură de Adevăr” şi să ne rugăm Domnului să ridice continuatori ai tradiţiei isihaste faţă de unire, bărbaţi de talia teologică şi spirituală a Cuviosului Macarie Makris şi a Sfântului Marcu Evghenicul.

M.L.

Mitropolitul Ierotheos de Navpaktos şi Sfântul Vlasie:

SFÂNTUL MARCU EVGHENICUL DESPRE CATOLICI

Sfântul Marcu Evghenicul, mitropolitul Efesului, a fost un neînfricat mărturisitor al credinţei la Sinodul de la Ferrara-Florenţa, pentru că nu a cedat presiunilor papale şi şantajelor, rămânând până la sfârşit un mărturisitor al credinţei. Nu numai că în timpul acelui Sinod a dovedit rătăcirile latinilor, dar în acelaşi timp a dovedit şi falsurile (mistificările) pe care le-au făcut latinii (catolicii) în textele Părinţilor Bisericii.

Desigur că la început Sfântul Marcu Evghenicul s-a comportat cu nobleţe, dar mai târziu, când şi-a dat seama de mijloacele necurate la care se pretau pentru a-şi atinge scopul, de presiunile, falsurile, şantajele, constrângerile şi vicleniile latinilor, a devenit un mărturisitor al credinţei. Poziţia sa a fost de la un capăt la altul romană [romeică] , deoarece adevăraţii romei sunt împăraţi ai spiritului, sunt aristocraţi ai duhului, pot să dialogheze cu luciditate şi cumpătare, linişte şi nobleţe. Când însă este vorba de îndepărtarea de la adevărul revelat şi când văd mijloace necurate ale celorlalţi pentru atingerea scopului, atunci devin mărturisitori ai credinţei. Pentru că Hristos nu-şi doreşte doar căutători, ci şi mărturisitori.

Sfântul Marcu Evghenicul avea o bună cunoaştere a realităţii. Adică, el ştia că noi i-am tăiat pe latini din Trupul Bisericii, deoarece latinii au căzut în erezia Filioque. O expune un text al său care este destul de sugestiv. Scrie Sfântul Marcu:

„Aşadar, ei ne-au dat pricină de schismă, proclamând pe faţă adaosul la Crez, pe care îl grăiau mai înainte pe ascuns. Şi noi ne-am despărţit primii de ei, ba mai degrabă i-am despărţit şi i-am tăiat de la trupul comun al Bisericii. Spune-mi, de ce i-am despărţit? Oare fiindcă ţin dreapta credinţă sau pentru că au dat la iveală în chip drept adaosul la Crez? Cine ar spune aceasta, fără numai dacă este foarte zdruncinat la creier? Nu, ci pentru că gândesc lucruri absurde şi rău-credincioase şi fiindcă au făcut adaosul fără temei. Aşadar, i-am lepădat ca pe nişte eretici, şi de aceea ne-am despărţit de ei… atunci sunt eretici şi ca pe nişte eretici i-am tăiat”.

Din acest text putem să extragem câteva adevăruri:

Întâi, că latinii au scornit erezia Filioque, pe care mai înainte o credeau în ascuns, o spuneau printre dinţi.

Al doilea, noi ortodocşii ne-am despărţit de bună voie de latini, care e acelaşi lucru cu faptul că i-am tăiat de la Trupul comun al Bisericii, ca pe unii ce cugetă dogme rău-cinstitoare şi pentru că au adăugat cuvântul „Filioque” în Simbolul de Credinţă în chip nelegiuit.

Al treilea, latinii prin adaosul Filioque sunt eretici şi ca pe nişte eretici i-am tăiat din Biserică. Toţi cei care susţin că latinii cred corect şi exprimă corect dogma despre Filioque, aceştia sunt „puternic zdruncinaţi la creier”. Adică au suferit o comoţie cerebrală.

Prin urmare, conform învăţăturii Părinţilor Bisericii, precum o exprimă Sfântul Marcu Evghenicul, latinii (catolicii) sunt eretici, despărţiţi de Biserică şi, fireşte, sunt în afara Bisericii şi nu au taine.

Iunie 2001

(tradus din greacă de ierom. Fotie după „ΘΕΟΔΡΟΜΙΑ”, ediţie trilunară de învăţătură ortodoxă, anul III, nr. 3, iulie – septembrie 2001)

Legaturi:

• Mesajul unui Sfant: Marcu Evghenicul, de Sterghios Sakkos
• Expunere a Preasfinţitului Mitropolit Marcu al Efesului (audio)
• Cuvintele Sf. Marcu al Efesului – Mărturisire a dreptei credinţe (audio)

Lectura Omiliei Sf. Marcu al Efesului – Marturisire a dreptei credinte

“Daca acceptam ca Duhul Sfant purcede si de la Fiul, abolim monarhia in Dumnezeire si acceptam doua cauze ale Dumnezeirii”.

• Epistola Sfântului Marcu al Efesului către ortodocşii de pretutindeni (audio)
  

• Omilia Sf. Marcu Evghenicul la adormirea Cuviosului Părintelui nostru Makarie Koronnas (audio)
  

• Capete parenetice mult-folositoare ale Sfântului Marcu Evghenicul (audio)

• Omilie a Mitropolitului de Florina, Augustin Kantiotis despre Sfantul Marcu al Efesului (19 ianuarie): “BISERICA NOASTRA ESTE IN PERICOL”

• NEVOIA DE MARCU EUGENICUL, NEVOIA DE MARTURISIRE
• Sf. Marcu Eugenicul – paznicul neadormit al turmei pandite de lupi

• TEXTE INEDITE DESPRE SFANTUL MARCU AL EFESULUI – 565 de ani la mutarea la cer
• Invatatura Sf. Marcu al Efesului despre starea sufletelor dupa moarte
• ACATISTUL SFANTULUI MARCU AL EFESULUI

***

• Parintele Rafail Noica: “FILIOQUE” ESTE CULMEA RATACIRILOR INTR-UN SINGUR CUVANT

• Parintele Sofronie de la Essex: IN CATOLICISM PRINCIPIUL IMPERSONAL STRIVESTE PERSOANA
• Sfantul Ilarion Troitki – Crestinismul sau Biserica? (II) DEGHIZAREA EREZIILOR SUB MASCA EVANGHELIEI

• Sfantul Fotie Marturisitorul – pacea lui Hristos in valtoarea tulburarilor bisericesti si lumesti

Sfântul Marcu, Mitropolitul Efesului, Evghenicul. Se numeşte aşa pentru că este altul decât Sfântul Marcu Evanghelistul. Vom spune câteva cuvinte despre Sfântul Marcu al Efesului.

***

Acest mare sfânt şi mărturisitor al Credinţei noastre Ortodoxe s-a născut în 1392. Unde s-a născut, în ce cetate? O, cetatea care l-a născut! Nu este elin şi nu este creştin ortodox cel care aude numele acestei cetăţi şi nu se emoţionează. S-a născut în cetatea visurilor noastre, în Constantinopol! S-a născut din părinţi binecinstitori şi bogaţi, care şi-au dorit realizarea copilului lor. Inteligent şi studios cum era, a studiat la diferite şcoli şi a audiat mulţi profesori. În felul acesta a dobândit o aleasă educaţie. Îl ştia pe Homer pe de rost! Acum, dacă vei întreba vreun copil de elin, nu ştie nici măcar un vers din Homer. Păcat de banii pe care îi cheltuieşte statul cu şcolile. Englezii îl ştiu pe Homer, germanii îl ştiu pe Homer. Noi? Nimic. O, patrie, unde ai ajuns cu politicienii care se laudă în Parlamentul elinilor că au „îngropat” – ei, groparii – frumoasa limbă elină!…

Aşadar, Marcu Evghenicul a studiat operele antice. Însă înainte de toate citea zi şi noapte şi avea sub perna sa – ce carte? – Sfânta Scriptură. A învăţat foarte bine Scriptura şi a devenit unul din cei mai înţelepţi profesori din Constantinopol. Cu această zestre a devenit apoi monah, diacon şi preot al Bisericii, iar în cele din urmă mitropolit al istoricei cetăţi Efes.

Dar a trăit într-o perioadă foarte dificilă. Într-o perioadă în care Bizanţul era în declin. Bizanţul a fost statul pe care l-a întemeiat Constantin cel Mare cu capitala la Constantinopol. A fost cel mai mare stat al lumii antice, stat care ca un arbore imens şi-a întins ramurile în Răsărit şi în Apus. A fost ce sunt astăzi America şi Anglia; sau, mai bine zis, Anglia şi America nu sunt nimic în comparaţie cu Imperiul Bizantin. Slavă mare. Acolo, biserici strălucitoare (Sfânta Sofia), acolo, părinţi şi dascăli, acolo, flori şi roade ale Bisericii, tot ce are lumea mai frumos. A ţinut Bizanţul – câţi ani? – O mie de ani! Şi a propovăduit Evanghelia în mod misionar în întreaga lume. Dar acum, în epoca Sfântului Marcu, erau deja ultimii ani ai Imperiului Bizantin. Bizanţul „îşi trăgea ultimele răsuflări”, îşi dădea duhul, murea. Pentru că, după cum mor oamenii, mor şi popoarele. Şi au murit popoare şi popoare până acum. Dar mă tem, fraţii mei, ca nu cumva şi poporul nostru să moară, un popor istoric care durează de cinci mii de ani. Există acest pericol, dacă nu ne trezim toţi, mici şi mari, din toate partidele şi taberele, şi nu dobândim o unitate creştină.

Aşadar, atunci, statul îşi trăgea ultimele suflări. Cetatea era ameninţată de un duşman îngrozitor. Era ameninţată de Mahomed, care a pornit din Arabia şi a ajuns până în Constantinopol şi l-a împresurat. Împărat era Ioan Paleologul, fratele lui Constantin Paleologul, ultimul împărat. În această clipă dificilă – ce-a făcut Ioan? Şi-a întors privirile sale nu spre Dumnezeu, Tatăl nostru, ci a căutat o alianţă cu Occidentul. Ca şi noi, care căutăm alianţă când cu Occidentul şi America, când cu Orientul şi cu Rusia, şi niciodată cu Dumnezeu! În timp ce Elada singură, dar cu Dumnezeu, este atotputernică. „Înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi,… căci cu noi este Dumnezeu”! (Isaia 8, 9-10 şi Pavecerniţa Mare).

Aşadar, Ioan Paleologul şi-a întors privirile spre Occident. Dar acolo, stăpânea papa atunci. Avea putere. Ridica şi cobora principi şi împăraţi. Înaintea sa stăteau drepţi guvernatorii Italiei, Franţei, Germaniei şi alţii. Aşadar, Ioan a făcut păcatul de a cere ajutor de la papă împotriva lui Mahomed, care împresurase Constantinopolul. Şi s-a dus în Occident, luând cu el o mare suită. Printre membrii suitei era şi Marcu Evghenicul, ca om educat şi erudit, ce era capabil să întreţină convorbiri cu catolicii.

S-a dus la papa. Slăviţii strănepoţi ai lui Constantin cel Mare s-au prezentat înaintea lui ca nişte cerşetori, tremurând înaintea lui. Şi acesta ce pretenţii avea? Să i se închine şi să-i sărute pantoful! Ce să facă?! S-au închinat şi i-au sărutat pantoful.

Apoi a început dialogul. Este mare istoria, nu este posibil să le povestim pe toate. În cele din urmă, când la Ferrara şi când la Florenţa (1438-1439), a avut loc înţelegerea, un pact dezonorant. Adică: a făcut papa un document şi i-a obligat pe ortodocşi să semneze că acceptă toate rătăcirile şi ereziile lui şi primatul, dictatura şi sistemul totalitar cu care conduce.

Erau mulţi însoţitorii lui Ioan Paleologul. Şi toţi semnau, semnau, semnau… Deodată apare un „nu”. Cineva a spus: „Eu nu semnez”. Unul era. Îl roagă patriarhul, îl roagă ceilalţi episcopi, îl roagă împăratul.

- Nu, zice. Eu nu trec de partea papei, voi rămâne ortodox. În felul acesta s-a semnat pactul de dezonoare. Papa a întrebat:

- Au semnat toţi?

- Toţi, Sanctitate, în afară de unul.

- Cine este acesta?

- Marcu al Efesului.

- A, zice papa, el n-a semnat? Nu am făcut nimic…

Vedeţi?! O singură semnătură a unui singur luptător pentru Ortodoxie are valoare mai mare decât o mulţime de semnături ale oamenilor mici şi lipsiţi de importanţă.

S-au întors în Constantinopol. Poporul, revoltat împotriva acestei înţelegeri trădătoare, a ieşit şi l-a primit cu cinste doar pe Marcu Evghenicul. Deoarece acesta, un singur om, a ţinut Ortodoxia, urmând Sfântului Atanasie cel Mare. După cum Marele Atanasie a ţinut 50 de ani Ortodoxia pe umerii săi, ca un alt Atlas, aşa şi Marcu Evghenicul, a ţinut Credinţa noastră Ortodoxă în acele vremuri grele. De aceea, suntem recunoscători Sfântului Marcu pentru rezistenţa sa eroică.

***

Câţi ani au trecut de atunci? Calculaţi. Aproape 500-600 de ani. Şi iarăşi, acum şi noi suntem ameninţaţi ca neam care i-a succedat Bizanţului. Şi micul nostru neam, şi chiar Biserica noastră sunt în pericol. Duşmanii sunt mulţi! Doar cei nesimţiţi nu-i zăresc, doar aceia al căror gând este doar la bani, la mâncare, la erotisme… Mici şi neimportanţi, oameni cu deprinderi de fiară am ajuns, oameni împietriţi, fără idealuri lăuntrice mari.

Iubiţii mei, Biserica noastră este în pericol:

- Este în pericol de la Răsărit, de la Apus, de la Miazăzi şi de la Miazănoapte, este în pericol din toate părţile.

- Este în pericol din partea ereziilor, a francilor (catolicilor) şi a papei, care e unul şi acelaşi lucru. Toţi câţi se duc în afară, în Australia şi la Toronto, îl văd acolo pe papa care încearcă să distrugă elenismul ortodox.

- Este în pericol din partea protestanţilor.

- Este în pericol din partea iehoviştilor, biciul umanităţii, taifunul sionismului.

- Este în pericol din partea ateilor marxişti, care, deşi nu-L acceptă pe Dumnezeu, promit „paradisuri”, pentru a instaura pe pământ iadul.

- Este în pericol…, este în pericol…, este în pericol…

După cum a spus un sfânt din zilele noastre, dacă nu vom fi atenţi, va veni vremea în Elada, în care unii vor fi catolici, alţii protestanţi, unii iehovişti, alţii penticostali, unii atei, alţii necredincioşi, unii marxişti, alţii… Şi ortodocşi? Nu vor exista!

O, fraţii mei, cui vorbesc? La morţi, la pietre? Vouă vă vorbesc! O simţiţi? Nu vorbesc ca să treacă timpul. Eu simt în adâncul sufletului că Ortodoxia este mama noastră, dulcea noastră mamă. Dacă se stinge Biserica, s-a stins soarele. Mai bine să se stingă soarele decât Ortodoxia. De aceea să repetăm şi noi cuvintele poetului Kristalli:

„O, Ortodoxie! Dulce mamă,

Ce glas frumos trimiţi prin clopot,

Şi cât de mult urneşte inima noastră acest glas!

Acea cruce din clopotniţele noastre, răspândind atât de multe raze de aur,

Varsă în adâncurile noastre, în suflet, atât de multe nădejdi dulci şi de aur!”.

(Omilia Mitropolitului Augustin Kantiotis al Florinei, Prespelor şi Eordeei, în Sfânta Biserică a Sfântului Panteleimon, Florina, duminică, 19.01.1986)

(Traducere din elină, monahul Leontie)

Va recomandam si:

SMERITĂ ÎNCHINARE SFÂNTULUI MARCU AL EFESULUI, MARELUI APĂRĂTOR AL ORTODOXIEI (POMENIT PE 19 IANUARIE) LA ÎMPLINIREA A 565 DE ANI DE LA STRĂMUTAREA SA LA CEREŞTILE LOCAŞURI (23 IUNIE 1444 – 23 IUNIE 2009) ŞI A 570 DE ANI DE LA FALSUL SINOD UNIONIST DE LA FERRARA-FLORENŢA (1439-2009):

Sfântul Marcu Evghenicul – un model pentru Dialogul Teologic contemporan cu Occidentul[1]

Comunicare susţinută de teologul Nikolaos Vasileiadis în cadrul Congresului Ştiinţific Inter-Ortodox organizat de Catedra de Teologie Pastorală şi Socială a Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii Aristotelice din Tesalonic şi de Societatea de Studii Ortodoxe (Tesalonic, 20-24 septembrie 2004) cu tema: „ECUMENISM – naştere, aşteptări, dezminţiri”

În noua perioadă istorică pe care o parcurgem, perioadă marcată de variate dialoguri inter-creştine şi ecumenice pe marginea tratativelor care au loc în sectoarele bisericeşti, când ecumenismul este lăudat sau suportă o serioasă critică, dând naştere la nemulţumiri şi diviziune în sânul Bisericii, pentru că desconsideră principii de bază în ceea ce priveşte dogma şi morala, principii pe care le sacrifică pe aşa-numitul altar al „coexistenţei în diversitate”, avem nevoie mai mult ca oricând de experienţa şi de îndrumarea chipurilor ecumenice (soborniceşti) ale Bisericii. Un astfel de chip este şi Sfântul Marcu Evghenicul, a cărui teologie (pe care a învăţat-o de la urmaşii Sfântul Grigorie Palama) şi a cărui purtare la falsul Sinod de la Ferrara-Florenţa, unde a avut un rol de protagonist, are o deosebită importanţă şi astăzi. Desigur, dat fiind şi faptul că Sfântul Cuvios Atanasie din Paros îl numeşte „un alt Vasile, Atanasie sau Chiril al acelei vremi”[2] , pentru că pregătirea sa teologică era atât de vastă, pe cât era şi cuvioşia sa, la Sinodul de la Ferrara-Florenţa el a reprezentat trei patriarhi: al Alexandriei, al Ierusalimului şi al Antiohiei. Faptul că era un profund teolog a mărturisit-o şi adversarul său la sinodul mai sus amintit, Visarion al Niceei, care l-a caracterizat „cu adevărat prea înţelept şi teolog desăvârşit“[3].

Adeseori se accentuează de către ecumenişti că Marcu Evghenicul s-a dus la Ferrara-Florenţa mişcat de dragostea şi dorinţa pentru unirea Bisericilor. Este corectă această semnalare. Într-adevăr, cuviosul aşeza deasupra tuturor dragostea, pentru că era, pe de o parte, izbăvit de orice patimă, iar, pe de altă parte, împodobit cu toate harismele duhovniceşti „lui Dumnezeu singur fiindu-i casnic şi doar la Acela avându-şi aţintită mintea”[4].

Dar Marcu al Efesului dorea pacea şi urmărea consecvent dialogul în mod „paşnic, simplu şi prieteneşte”, până când s-ar fi dovedit şi ar fi strălucit adevărul. Însă, din păcate, papistaşii (romano-catolicii – n.tr.) şi grecii latino-cugetători (ortodocşii ecumenişti de atunci – n.tr.) se contraziceau acid, obstrucţionau, ameninţau, prezentau textele Sfinţilor Părinţi falsificate şi făceau şi altele asemenea acestora. Şi într-o aşa măsură, încât, după 13 şedinţe care au avut loc la Ferrara (8 octombrie – 8 decembrie 1438), discuţiile nu au dus la nici o concluzie. De aceea, atunci când Marcu Evghenicul şi-a dat seama că papistaşii nu erau interesaţi de adevărul credinţei şi urmăreau alte scopuri, a luptat cu vitejie cu „sabia Duhului”, făcându-se trâmbiţă cerească, „ridicându-şi glasul cu vitejie şi propovăduind dumnezeieştile glasuri ale Duhului“[5] , până când a proclamat cu cuget de mărturisitor şi de mucenic (de vreme ce însăşi viaţa îi fusese pusă în pericol de către latini) istorica lui declaraţie: „Nu semnez hotărârea Sinodului! Nu voi face aceasta niciodată, orice mi s-ar întâmpla”[6] .

În general însă, poziţia acestui Atlas al Ortodoxiei la acel sinedriu al Caiafei – după cum a numit falsul Sinod de la Ferrara-Florenţa, constituie un model pentru noi în confruntarea atât cu papismul, cît şi cu taifunul ecumenismului contemporan. Şi mai precis:

1. Astăzi este mai mult decât evident că papismul este încătuşat de scopurile sale politice, iar mişcarea ecumenică şi dialogurile ecumenice sunt promovate şi dirijate, de obicei, de către autoritatea politică. Astfel s-a întâmpat şi cu Sinodul de la Ferrara-Florenţa. Ioan al VIII-lea Paleologul urmărea garanţia ajutorului armat din partea papei, în timp ce bătrânul patriarh Iosif îl urma pentru a-şi satisface şi mai mult slava deşartă. De aceea luase cu el cele mai luminoase şi cele mai scumpe sfinte vase ale Bisericii Sfânta Sofia[7]. Aşadar, imboldurile ambilor erau lumeşti şi nu bisericeşti. Însă Marcu Evghenicul, exponentul spiritualităţii isihaste, credea în unirea Bisericilor doar dacă un sinod ecumenic ar fi fost convocat şi ar fi statornicit cu o desăvârşită fidelitate faţă de învăţătura Domnului, a Sfinţilor Apostoli şi Părinţi ceea ce trebuie să credem. Astfel, Marcu Evghenicul, fiind un adversar al interesului politic vremelnic, nu a acceptat să se supună factorilor politico-statali, ci a dat întâietate, precum se şi cuvenea, exclusiv dogmei ortodoxe[8]. Istoria şi conştiinţa Bisericii i-au dat dreptate în mod deplin.

2. Este cunoscut că toţi câţi au urmat gândirea teologică a Sfântului Grigorie Palama la Sinodul florentin au fost trataţi cu suspiciune de umaniştii bizantini. Şi astăzi, se susţine că cei de un cuget cu Marcu Evghenicul erau zelotişti religioşi radicali şi întunecaţi, care aveau o atitudine duşmănoasă faţă de toate dialogurile care aveau ca scop unirea. De aceea, au şi fost judecaţi că ei erau cei vinovaţi de eşecul de atunci al unirii[9]. Însă Marcu al Efesului nu era nici fanatic, nici sistematic intransigent. Ca teolog „imbatabil, iar în hotărârile Sfintelor Sinoade canon şi dreptar“, precum l-a caracterizat Duka, el pleda pentru pacea şi pentru concilierea în Hristos. De aceea, îi şi chema pe papistaşi (catolici) să respingă atitudinea „grumazului înalt şi de neînduplecat”[10]. Sfântul Marcu a fost singurul care a desconsiderat şi a respins consecvent orice fel de concesie (compromis) şi, în acelaşi timp, un înflăcărat susţinător al adevărului. Şi această realitate spune multe lucruri importante papistaşilor (catolicilor) şi ecumeniştilor contemporani, care foarte uşor se pretează la etichetarea tuturor acelora care încearcă să se apropie de dialoguri cu discernământ, urmând paşii Părinţilor de Dumnezeu înţelepţiţi.

3. Bătrânul şi neteologhisitorul patriarh Iosif al II-lea sfătuia: Unirea şi pacea Bisericilor sunt folositoare şi prea de nevoie. Să se facă aşadar o oarecare iconomie, un oarecare pogorământ. Prin „pogorământul parţial” vom reuşi un mare ajutor pentru patria noastră[11]. Dar Marcu Evghenicul, ca un excepţional teolog, nu accepta deloc unirea iconomică (concesionară, în baza vreunui compromis – n.tr.), opunând argumentul corect că “În cele ale credinţei nu încape pogorământul!”[12]. La argumenul latino-cugetătorilor din Sinod, că pentru a realiza o oarecare apropiere şi a reuşi unirea, trebuie să acceptam “o oarecare mijlocime între credinţe”, Marcu Evghenicul a răspuns:“Aceasta este ceea ce a rătăcit dintru început pe mulţi şi i-a făcut să-i urmeze pe cei care conduc în prăpastia relei credinţe. Prin a crede că există ceva “de mijloc între cele două credinţe”, cum se poate întâmpla în alte situaţii, „spre a dezerta spre tot ceea ce poate fi mai îngrozitor”. Această poziţie patristică este întrutotul asemănătoare cu cea corespunzătoare a Sfântului Atanasie cel Mare – Stâlpul Ortodoxiei[12].

Refuzul sufletului de-Dumnezeu-cuvântător (teolog) al lui Marcu Evghenicul de a accepta “ceva de mijloc între adevăr şi minciună’‘ răspunde cerinţelor contemporane pentru unitatea creştină ale unora care vorbesc despre toleranţa în diversitate. Însă un astfel de argument ţine mai mult de politică şi nu de rânduiala duhovnicească, sau mai exact de Sfânta Biserică a lui Hristos. În Biserică dogmele nu sunt simple formulări ale adevărurilor de Dumnezeu insuflate, ci ele arată sensul vieţii în Hristos. Dogmele se înţeleg în baza adevărului şi a deplinătăţii vieţii care ne-au fost dăruite de către Apostolii cei de Dumnezeu insuflaţi şi de Părinţii cei de Dumnezeu înţelepţiţi, iar conglăsuirea în dogme, chiar şi în detaliile lor, trebuie să premeargă orice declaraţie sau simplă manifestare a unirii.

4. Astăzi am ajuns în punctul în care conducătorii bisericeşti susţin că între ortodocşi şi papistaşi (catolici) nu există diferenţe esenţiale, că primatul şi infailibilitatea sunt simple datini, iar schisma a avut loc nu din cauza ereziei papismului, ci din lipsa iubirii!…
Cu toate acestea Sfântul Marcu i-a numit pe papistaşi (catolici) eretici şi nu doar schismatici. A spus: Latinii “nu sunt doar schismatici, ci şi eretici (…). Noi, pentru nimic altceva nu ne-am despărţit de ei, decat pentru că sunt eretici”. Atâta vreme cât s-au abătut „desăvârşit” (cu totul) şi în principal „de la teologia despre Sfântul Duh, asupra Căruia a blasfemia este cea mai groaznică primejdie, de aceea sunt eretici”, iar noi ortodocşii „ca pe nişte eretici i-am tăiat”. De altfel, adăuga, eretici îi considerau şi ortodocşii cei dinaintea noastră, dar nu au voit să-i expună şi să-i osândească ca eretici, pentru că aşteptau întoarcerea lor[14]. Pe de altă parte, Sfântul Marcu nu a recunoscut nici un primat de autoritate episcopului Romei, proclamând: „Noi pe papă îl socotim ca pe unul din patriarhi” şi aceasta desigur atâta vreme cât el cugetă în chip ortodox: “dacă este ortodox”. De altfel, primatul papal la început a fost atacat chiar de Visarion al Niceei[15].

Marcu Evghenicul i-a numit pe greco-catolici sau pe uniţi “vânzători de Hristos” şi „cumpărători de Hristos”, pentru că se aliniază cu papistaşii (catolicii), nu “ca să înveţe, ci ca să primească”. De aceea îi sfătuia pe creştini: “Să fugiţi de ei, precum fuge cineva de şarpe”[16].

Toate acestea sunt o mustrare clară la adresa tuturor celor care învaţă că Ortodoxia şi papismul sunt “Biserici surori”. Că Răsăritul şi Apusul sunt cei doi plămâni cu care respiră Biserica până când papismul va deveni ortodox ca să nu pătimească incurabil. După aceştia, Filioque şi ne-Filioque, eclesiologie papocentrică şi ortodoxă, Har creat şi necreat, exprimă chipurile, într-un mod diferit, acelaşi Adevăr, şi nu două învăţături diferite, adică una ortodoxă şi una eretică.

5. Tema reală şi sfântă a doritei uniri a creştinilor divizaţi este supusă încercării de a fi aşezată pe un plan umanist, lumesc şi filozofic. Papistaşii (catolicii) cred de veacuri că unirea cu ortodocşii nu este o problemă teologică. De aceea şi încercarea lor se concentrează în principal asupra modalităţii de a-i convinge pe ortodocşi să accepte falsul sinod de la Ferrara-Florenţa. De aceea, marginalizează teologia, laicizează ecumenismul şi astfel secularizează Biserica, care încetează de aici înainte să mai fie martorul Adevărului revelat al lui Dumnezeu, “stâlp şi întărire a adevărului” (I Timotei 3:15) şi sfârşeşte într-un simplu corp umanist, cu scopuri lumeşti. Dacă cineva îi ascultă pe ecumenişti înţelege că limba lor nu este limba Sfinţilor Părinţi şi a Dascălilor noştri, ci este limba diplomaţiei şi a politicii, şi nu limba mărturisirii, în care ‘’cel primejduit este Dumnezeu”. Astfel avem o cădere din teologie şi o dezbatere neteologică a temelor.

În acest punct Sfântul Marcu se face din nou călăuza noastră. Marcu “al Efesului” s-a luptat “vitejeşte şi bine”, mustrând toate cele “hotărâte sofistic” de către latini ca inexacte şi inovatoare. Iar atunci când latino-cugetătorii sinodului încercau într-un mod filosofic să dovedească faptul că prepoziţiile “εκ” („din”) şi “δια” („prin”) (în expresia “de la Fiul” şi “prin Fiul”) înseamnă acelaşi lucru, Marcu al Efesului le-a dovedit scripturistic şi patristic că altceva înseamnă “care purcede de la Fiul” şi altceva înseamnă “care purcede prin Fiul”. Şi printr-un raţionament teologic, “singur a apărat credinţa părintească” şi a contra-expus la toate raţionamentele cardinalului Iulian Cesarini o vitează şi bine argumentată apologie”. În general, latinii la Florenţa au fost criticaţi pentru “mentalitatea lor scolastică, străină de duhul bisericesc” [17].

Aşadar, Părinţii se împotriveau total ereziei, nu filosofic, nu umanistic şi cu fineţuri lumeşti, ci teologic şi scripturistic, deoarece comoara credinţei nu este o ideologie filosofică, ci însuşi Hristos Dumnezeul-Om, adevăratul Dumnezeu-Om al Profeţilor, al Apostolilor, al Părinţilor. Domnul Iisus, Cel nefalsificat, “Cel ce pururea este şi Acelaşi este”, “ieri şi azi şi în veci Acelaşi” (Evrei, 13:8).

6. Părinţii ortodoşi nu considerau iubirea ca pe un paravan al abolirii adevărului: ,,ţineau adevarul în iubire”. Sfântul Marcu insista că pentru rezolvarea tuturor diferenţelor trebuia să se recurgă la izvoare, ,,la acea vreme, în care – uniţi fiind, mărturiseam împreună aceleaşi lucruri şi nu era între noi schismă”. ,,Căci aşa”, accentua, ,,va fi şi acest sinod următor celor anterioare”[18]. Iubirea pentru cuviosul Marcu nu era nicidecum o piedică, ci dimpotrivă: ,,era un imbold în a insista pentru examinarea diferenţelor dogmatice şi a-i mustra pe latini (catolici) înaintea sinodului. Pentru că el mutase iubirea faţă de persoane în iubirea faţă de Domnul, Dumnezeul-Om, la iubirea însăşi, la Iubirea (cu majusculă -n.tr.) şi la Trupul lui Hristos – Biserica, care nu este decât ,,Hristos cel ce este împreună cu noi, fiind extins şi peste veacuri”, potrivit excepţionalei expresii a Sfântului Augustin[19]. Unirea pe care o dorea şi Marcul Evghenicul şi cei de un cuget cu el trebuia să se realizeze ,,rămănând neclintiţi în dogmele noastre, ceea ce multora li se pare a fi mai de necrezut decât toate, dar prea dorit lui Dumnezeu”, precum spunea Iosif Vriennios[20]. De altfel, toţi cei care inovează şi distrug credinţa, distrug şi iubirea (vezi II Ioan 7).

Evanghelistul iubirii a învaţat că ,,harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos” (Ioan 1.17). Adevărul este desăvârşita cunoaştere a lui Dumnezeu, deplina Revelaţie. Pentru a se afla cineva în adevăr, trebuie să se afle în harul lui Dumnezeu. Adică să trăiască în Hristos care este „plinirea harului şi a adevărului”(Ioan 1: 14), prin care ne luminează şi ne invaţă. Dar pentru că ,,cel ce nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu”(I Ioan 4:8), putem să spunem şi că cel care l-a cunoscut pe Dumnezeu, adică se află în adevăr, acela şi iubeşte. Aceasta înseamna că iubirea este în mod inseparabil unită cu adevărul. Iubirea şi adevărul sunt roadele harului pe care le dăruieşte Unul-Născut, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Cuviosul Macarie Egipteanul semnalează: „Cele ale harului au bucurie, au pace, au iubire, au adevăr. Însuşi adevărul îl obligă pe om să caute adevărul”[21]. Prin urmare iubirea şi adevărul nu doar că nu se exclud reciproc, nu doar că nu se contrazic, ci se presupun reciproc. Dacă nu ţinem adevărul, atunci nici nu iubim.

Astăzi există o împărţire în trupul Bisericii, pentru că iubirea s-a răcit, pentru că am nesocotit supunerea faţă de Adevăr. Acesta este tocmai semnul păcătăşeniei noastre. În consecinţă, atâta vreme cât ,,credinţa noastră nu este de la oameni”[22], poziţia corectă este stăruinţa neclintită în cadrul acriviei Sfintei noastre Predanii. Şi acest cadru, credinţa comună, trebuie să o promovăm ca pe o bază a unităţii şi ca pe o chemare la întoarcere spre ,,cele dintr-un inceput” şi la conglăsuirea cu duhul Sfintelor Canoane. Poate desconsiderarea lor şi ritmizarea vieţii noastre după voia noastră şi nu după voia (sfatul) Bisericii. Încetăm astfel să fim judecaţi de veşnicul Adevăr al Bisericii şi judecăm Biserica după măsurile noastre.

Astfel, în loc să ajutăm lumea păcătoasă să se transfigureze prin biserică pentru a se mântui, prefacem Biserica în… într-o lume păcătoasă!

Sfântul Marcu ne învaţă că dacă într-adevăr iubim, trebuie să spunem adevărul, pentru că doar acesta mântuieşte după cuvântul: ,,veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi”(Ioan 8: 32).

7. Împăratul Manuel al II-lea Paleologul accentua fiului său, viitorul împărat Ioan al VIII-lea Paleologul, că s-ar putea ca tratativele pentru unirea bisericilor să sfârşească în supunerea şi latinizarea Răsăritului ortodox, pentru că papii sunt iubitori de stăpânire şi iubitori de slavă şi cer de la ortodoşi o supunere oarbă[23]. De altfel şi marele Vasile se încredinţase de faptul că latinii ,,nu suportă adevărul, nici nu vor să-l înveţe”[24]. De aceasta s-a încredinţat şi cuviosul Marcu. Papistaşii erau insistenţi şi neobosiţi în a se contrazice, iar Papa Eugeniu al IV-lea insista ca ortodocşii să accepte cu desăvârşire tezele sale eretice, pentru că nu voia o unire, nici nu-l interesa de Adevăr. Cerea o totală supunere şi o negare a credinţei ortodoxe.  Aceeaşi poziţie o păstrează şi astăzi papismul şi ecumenismul. Nu se intereseză de adevăr şi de o unire după voia lui Dumnezeu. În mod esenţial caută ca noi să-l trădăm pe Dumnezeul-Om, acceptându-l pe falsul om al creştinismului apusean, al papismului şi al protestantismului. Asta urmăreşte ecumenismul prin tocirea simţământului dogmatic, prin măsluirea moralei ortodoze şi prin negarea Predaniei noastre. Însă astfel vom coexista într-un mod evident fals, bastard, şi într-un pur sincretism cu celelalte credinţe, sfârşind într-o religie mondială (pan-religie)!…

Cred că dezaprobarea falsului sinod de la Florenţa de către pleroma ortodoxă şi aprobarea de către ortodocşi a tezelor Cuviosului Marcu Evghenicul constituie cel mai important pas in viaţa Bisericii noastre. Tezele sale în această clipă istorică a drumului spiritual al lumii contemporane constituie un criteriu neclintit în trasarea unei linii corecte din partea reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe.

Toţi mărturisim nevoia pentru o unitate creştină. Nimeni nu poate să nege faptul că nu există decât doar o singură Biserică, după cum nu există decât ,,un singur Domn, o singură credinţă, un singur Botez” şi o singură nădejde a vieţii veşnice în Hristos şi prin El. Dar unitatea creştină, oricât ne-ar fi de dorită, nu poate să constituie un scop în sine. Trebuie să premeargă întoarcerea la rădăcinile Bisericii. Trebuie ca elementele Predaniei să adape în mod articulat şi corector civilizaţia Apusului şi Răsăritului. Numai aşa va fi posibilă întărirea adevăratei comunităţi creştine soborniceşti. Pâna atunci, noi, ortodocşii, suntem datori să considerăm toate celelalte aşa-numite ,,biserici creştine” ca desăvârşit insuficiente, problematice, inacceptabile. Există o măsură exactă a credinţei, a adevărului, a rânduielii canonice bisericeşti care este, şi trebuie să fie considerată, corectă şi sănătoasă. Orice altceva dincolo de aceasta şi în afara acesteia este bolnav şi problematic. Şi va trebui nu doar osândit, ci şi vindecat. Astfel vom redobândi unitatea pierdută, care este veşnica voie bună a Dumnezeului-Treimic.

Noi, ortodocşii, trebuie să ne aflăm într-o continuă trezvie teologică la toate nivelurile în dialogurile intercreştine şi ecumenice[25] şi să susţinem tezele ortodoxe cu respect şi dispoziţie iubitoare faţă de toţi reprezentanţii tradiţiilor străine şi numaidecât să ne aflăm intr-o comuniune de fierbinte rugăciune cu Mângâietorul, care „zideşte întregul aşezământ al Bisericii”, ca să arate teologi cu adevărat ortodocşi, care vor cunoaşte unde şi cât trebuie să meargă înainte şi unde trebuie să rămână neclintiţi, amintindu-ne de cuvântul lui Iosif Vriennios: ,,Credinţa noastră Ortodoxă, aceasta este bogăţia noastră, aceasta este slava, aceasta este neamul, aceasta este coroana, aceasta este lauda (…). Nu ne vom lepăda de tine, iubită Ortodoxie! Nu vom minţi ţie, Cinstire, Credinţă predată nouă de Părinţi! Nu ne vom depărta de tine  Maică, Bună-Credinţă”! [26]

Note:

[1] Traducere din limba greacă de monahul Leontie din cartea „ECUMENISM – naştere, aşteptări, dezminţiri, Actele Congresului Ştiinţific Inter-Ortodox”, Ed. Theodromia, Tesalonic 2008, vol. 1, pp. 419-430.

[2] A se vedea Nik. P. Vasileiadi, „Sfântul Marcu Evghenicul şi Unirea Bisericilor”, Ed. „O Sotir”, Atena, 19985, p. 167.

[3] A se vedea Nik. P. Vasileiadi, ibidem, p. 94.

[4] Dositei, Patriarhul Ierusalimului, „Tomul Bucuriei”, Iaşi, 1705, p. 611. A se vedea şi la Kallistos Vlastos, „Eseu istoric asupra Schismei Bisericii Apusene de către cea Răsăriteană, asupra tentativelor de unire sub Mihail Paleologul şi Grigorie al X-lea, papa Romei, asupra vieţii celui între sfinţi Părintelui nostru Marcu Evghenicul al Efesului şi asupra celor întâmplate la sinodul de la Florenţa, scris şi editat de Kallistos Vlastos, aghioritul din Efes”, Atena 1896, p. 121.

[5] Atanasios din Paros, „Antipapa”, adică Nevoinţele preaminunate şi luptele eroice şi isprăvile cele cu adevărat mai presus de fire ale celui între sfinţi Părintelui nostru Marcu Arhiepiscopul şi păzitorul neprihănitei şi prea sfintei, apostoliceştii şi de-Părinţi-predanisitei Credinţei noastre Ortodoxe a Grecilor”, Viena, 1785, p. 16.

[6] Silvestru Syropoulos, Les „Memoires” sur le Concile de Florence (1438-1439) prin supravegherea lui V. Laurent, Publications de l’Institut Francais d’Etudes Byzantine, Paris, Edition du Centre National de la Recherche Scientifique, 1971, vol. X, cap. 9, p. 484 (5-6).

[7] Silvestru Syropoulos, ibidem, vol. III, cap. 27, p. 188 (8-12).

[8] A se vedea Ioan Cantacuzino, Historiae, 3 volume, ed. L. Schopen (Bonn, 1828-1832), 3: 59, de la ARISTEIDES PAPADAKIS în colaborare cu JOHN MEYENDORFF, The Christian East and the Rise of Papacy, Crestwood – N.York, St. Vladimir’s Seminary Press, 1994, pp. 382 şi 394.

[9] A se vedea la Ioan Cantacuzino, op. cit., de la Ar. Papakis…, p. 384.

[10] Nik. P. Vasileiadis, ibidem, p. 199.

11] Sylvestru Syropoulos, ibidem, vol. VIII, cap. 28, pp. 414-416.

[12] Sylvestru Syropoulos, ibidem, vol. IX, cap. 11, pp. 444-446.

[13] Nik. P. Vasileiadis, ibidem, p. 179. A se vedea şi la Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul XXI la Marele Atanasie 22, PG 35, 1106C-1108A.

[14] MANSI, Sacrorum Conciliorum nova et amplissima collectio, Paris-Leipzig 1901-1927, vol. 31A, 885DE. Vezi şi SYROPULUM SYLVESTRUM, Vera Historia Unionis non verae inter Graecos et Latinos, sive Concilii Florentini exactissima narratio, Graece Scripta per S. Sguropulum, ed. de Robertus Greyghton, Hage 1660, vol. V, fasc. II, p. 400 (25-33). MARCU AL EFESULUI, Epistolă către creştinii de pe întreg pământul…, în Concilium Florentinum Documenta et Scriptores (în continuare CFDS), (ed. Concilio et Impensis Pontificii Instituti Orientalium Studiorum, Series I şi II, Roma 1953, 1977), Ser. I, vol. X, fasc. II, p. 144 (29-33).

[15] NIK. VASILEIADIS, ibidem, pp. 178-179, 133.

[16] NIK. VASILEIADIS, ibidem, pp. 180, 121.

[17] GHEORGHIOS-GHENNADIOS SHOLARIOS, Contra adaosului…, PG 160, 722B. Vezi şi tezele teologice la: MARCU EVGHENICUL AL EFESULUI, Capitole silogistice către latini…, PG 161, 165C; 173 BCD. Vezi şi SYLV. SYROPOULOS, ibidem, vol. VIII, cap. 31-32, p. 418. De asemenea, vol. VI, cap. 14, p. 306 (15-16) şi vol. IX, cap. 28, p. 464.

[18] MANSI, ibidem, vol. 31 A, 511E-513A. Vezi şi Expunerea lui Marcu al Efesului, În ce fel a primit vrednicia arhieriei…, CFDS, Ser. I, vol. X, fasc. II, p. 136 (36-42).

[19] Vezi la Hristou Androutsos, Dogmatica, Ed. „Astir”, Atena 19562, p. 265.

[20] IOSIF VRIENNIOS, Τα Ευρεθεντα, ed. de Evghenios Bulgarul, Leipsia, 1378, vol. I, p. 471.

[21] MACARIE EGIPTEANUL, Omilii duhovniceşti, Omilia 7,3 ΒΕΠΕΣ 41, 187 (39-40).

[22] Vezi Enciclica din 1848 a Patriarhilor Ortodocşi din Răsărit către papa Pius al IX-lea la Ioannis N. Karmiris, Monumente Dogmatice şi Simbolice ale Bisericii Ortodoxe Universale, vol. II, ed. Academische Druck – u. Verlagsanstalt, Graz-Austria, 19682, p. (1002) 920; 20.

[23] Vezi la G. Sfrantzes, Χρονικον, ed. Bekker, Bonnae 1838, Cartea a II-a, cap. 13, pp. 178-179. Vezi şi la G. Sfrantzes, Χρονικον Majus, PG 156, 784ABC şi Χρονικον Minus, PG 156, 1046D-1047A.

[24] VASILE CEL MARE, Epistola 239 către Evsevie al Samosatelor, PG 32, 893B.

[25] Pentru importantul subiect al unirii „bisericilor” vezi studiul lui Nik. P. Vasileiadis, Cererea unirii tuturor – „ca să fie una”, ed. „O Sotir”, Atena 2006.

[26] IOSIF VRIENNIOS, ibidem, vol. II, Studiul despre meditata unire a ciprioţilor cu Biserica Ortodoxă…, pp.16, 23.

Legaturi:

• NEVOIA DE MARCU EUGENICUL, NEVOIA DE MARTURISIRE
• EPISTOLA CUVIOSULUI PAISIE AGHIORITUL – DE MARE ACTUALITATE SI DUPA 40 DE ANI!
• Invatatura Sf. Marcu al Efesului despre starea sufletelor dupa moarte
• SF. MARCU AL EFESULUI – un “ecumenist” adevarat

Mărturii ortodoxe şi latinofrone* în Tesalonicul zilelor noastre

În Tesalonic, pe 20.05.2009, Catedra de Dogmatică a Facultăţii de Teologie din Universitatea Aristotelică, a organizat o Conferinţă Ştiinţifică cu titlul „Dialogul teologic dintre Biserica Ortodoxă şi cea Romano-catolică”. Au participat clerici, profesori universitari din Tesalonic, Roma şi Monaco, precum şi înalţi prelaţi catolici.

Din partea Bisericii Romano-Catolice au fost invitaţi: Cardinalul Walter Kasper, Preşedintele Consiliului Pontifical pentru promovarea Unităţii Bisericilor Creştine şi copreşedinte al Comisiei Mixte pentru Dialog Teologic, Ioannis Spiteris, Arhiepiscopul Kerkirei şi Locţiitor al Vicariatului Apostolic din Tesalonic şi Dimitrios Salahas, Exarhul greco-catolicilor (uniţi) din Grecia.

Din partea Bisericii Ortodoxe, printre alţii, au fost invitaţi celălalt copreşedinte al Comisiei Mixte, ÎPS Ioannis Zizioulas, Mitropolit de Pergam şi ÎPS Hrisostomos Savvatos, Mitropolit de Messinia.

Domnul profesor Dimitrios Tselenghidis, de la Facultatea de Teologie din Tesalonic, cunoscut pentru poziţiile sale tradiţionale, patristice şi ortodoxe a fost prezent şi domnia sa cu un referat mărturisitor. Tot ce s-a spus are o deosebită importanţă, pentru că s-a criticat din punct de vedere ortodox controversatul „text comun (ortodox-catolic) de la Ravenna” şi s-au conturat poziţii ferme în ceea ce priveşte problematica dialogurilor.

Întrunirea de dimineaţă, ce a început la orele 9, a fost prezidată de profesorul P. Vasileiadis, Şeful Catedrei de Teologie. Între 9.00-9.30 au avut loc salutările, după care cardinalul Walter Kasper a susţinut timp de 40 de minute referatul cu titlul „Apostolul Pavel şi provocările ecumenice pentru Biserică astăzi”. A urmat apoi pentru 20 de minute profesorul Athanasios Vletsis cu referatul „De la dialogul iubirii la dialogul adevărului: pasul care a pecetluit relaţiile dintre cele două Biserici”. Următoarele 40 de minute au fost alocate referatului „Poziţionarea Răsăritului şi a Apusului faţă de primatul episcopului Romei în primul mileniu. Contribuţie la problematica Dialogului Teologic cu Biserica Ortodoxă”, referat susţinut de Profesorul Ioannis Spiteris, Arhiepiscop romano-catolic de Kerkira.

După o pauză de 40 de minute, timp de 20 de minute  a vorbit din partea Patriarhiei Ecumenice Marele Arhidiacon Dr. Maximos Vghenopoulos despre „Primatul episcopului Romei în cadrul Bisericii nedespărţite în lumina teologiei ortodoxe mai noi” (sic!, da, aţi citit bine; „mai noi” sau „recente” îl traduce pe „της νεότερης” din expresia „ υπό το φως της νεότερης ορθόδοξης θεολογίας”).

Arhiepiscopul prof. Dimitrios Salahas, Exarhul greco-catolicilor (uniaţilor) din Grecia a susţinut comunicarea cu titlul „Textul de la Ravenna în lumina Canoanelor Bisericii nedespărţite”. Următoarele 20 de minute  au fost alocate profesorului Gheorghios Martzelos pentru referatul cu tema „Puncte teologice interesante din punct de vedere ortodox în Textul de la Ravenna”. A urmat o oră de discuţii (12.30-13.30) cu care s-a încheiat Întrunirea de dimineaţă.

Profesorul Dimitrios Tselenghidis

Întrunirea de după-amiază s-a desfăşurat sub preşedinţia profesorului G. Martzelos, Directorul Institutului Patriarhal de Studii Patristice din Tesalonic şi a început cu referatul profesorului de Dogmatică al Facultăţii de Teologie din Tesalonic, domnul Dimitrios Tselenghidis, renumit pentru poziţiile sale tradiţionale, patristice şi ortodoxe. Domnia sa a vorbit timp de 20 de minute despre „Nelinişti ortodoxe motivate de textul de la Ravenna” („Ορθόδοξοι προβληματισμοί με αφορμή το κείμενο της Ραβέννας”)[2]. Prezenţa şi mărturia sa ortodoxă au fost primite cu mult entuziasm şi cu îndelungate aplauze de creştinii ortodocşi ce au umplut sala – la Întrunirea de seară – pentru a-l asculta pe marele mărturisitor şi profesor de teologie. De faţă era şi cardinalul Walter Kasper, aşa că îi felicităm pe fraţii noştri ortodocşi din Grecia, care, prin prezenţa numeroasă şi felul entuziast prin care au întâmpinat comunicarea ortodoxă a domnului Tselenghidis, au făcut o frumoasă demonstraţie a ataşamentului lor istoric la Predaniile Sfinţilor Apostoli, ale Sfinţilor Părinţi, ale Sfinţilor Martiri şi Mărturisitori care au pecetluit cu sângele lor „credinţa cea o dată predată sfinţilor” (Iuda 1:3) şi şi-au manifestat oprobriul faţă de panerezia ecumenismului în general, şi a ecumenismului romano-catolic, în special, ecumenism ce ne propune prin textul de la Ravenna acceptarea unui „primat papal diaconal” („de slujire” – chipurile) - dar totuşi, primat - însă nu cel istoric („primul între egali”) şi în interiorul Ortodoxiei (când papa i-ar urma lui Petru nu numai în întreita lepădare, ci şi în adevărată pocăinţă, „plângând cu amar”, lepădând ereziile şi primind Botezul lacrimilor şi cel sacramental în Biserica Ortodoxă), ci un primat „delicat ambalat” (cum se poartă la Vatican) străin de Predania ortodoxă bimilenară.

A urmat ÎPS prof. Hrisostomos Savvatos, Mitropolit de Messinia cu tema „Problematica acceptării bisericeşti a textelor comune ale Dialogului Teologic dintre Biserica Ortodoxă cu cea Romano-catolică.” În continuare profesorul P. Vasileiadis, Şeful Catedrei de Teologie, a vorbit despre „Probleme şi perspective în Dialogul Teologic dintre Biserica Ortodoxă şi cea Romano-catolică”.

Protest organizat de Uniunea Filo-Ortodoxa Cosma Flamiatos in fata Facultatii de Teologie din Tesalonic fata de Conferinta ecumenista despre dialogul cu Biserica Catolica. Pe pancarta scrie: Ecumenism=Tradare si este citat un cuvant al Sf. Cosma Etolianul: “Pe papa Romei sa il blestemati”.

După o pauză de jumătate de oră a urmat timp de 40 de minute ÎPS Ioannis Zizioulas , Mitropolit de Pergam si academician, care a vorbit despre „Dialogul între Biserica Ortodoxă şi cea Romano-catolică. Trecut – Prezent -Viitor”. În timp ce co-preşedintele Comisiei Mixte de Dialog ortodoxo-catolic îşi susţinea comunicarea, un tânăr student masterand la Universitatea Aristotelică din Tesalonic, ridicându-se în picioare, l-a întrerupt printr-un cuvânt politicos şi l-a mustrat pe Mitropolitul Ioan al Pergamului spunându-i: „Înalt Prea Sfinţia Voastră, acestea aţi mers şi le-aţi semnat la Ravenna?”. Pe când la dojana inadmisibilă a Preşedintelui Întrunirii de după-amiază, d-l Gh. Martzelos, că nu-i este ruşine să-l întrerupă pe Mitropolitul Pergamului, tânărul student păşeşte spre a doua mărturisire şi mustrare: „Dumneavoastră să vă fie ruşine, Domnule Profesor, care pe un Sever şi un Dioscor i-aţi „făcut” ortodocşi prin teza voastră de doctorat”.

După Discuţiile programate au urmat Concluziile prezentate de Prof. Asist. Hrisostomos Stamoulis. Iată rezumatul comunicării domnului profesor Dimitrios Tselenghidis, prezentat de Asist. Prof. Univ. Hrisostomos Stamoulis în cadrul Concluziilor Conferinţei Ştiinţifice:

„Profesorul a semnalat printr-o atitudine foarte critică faptul că în Textul comun de la Ravenna Eclesiologia Ortodoxă se extinde şi se aplică într-un mod inadmisibil şi asupra eterodocşilor. Acest lucru se face necondiţionat, adică fără să se aibă în vedere diferenţele existente, fapt care legiferează ecleziastic eterodoxia şi o egalizează cu Ortodoxia. Această inovaţie eclesiologică străbate întregul Text comun şi evidenţiază paradoxuri eclesiologice individuale, care falsifică conştiinţa Ortodoxiei de până acum. Textul comun arată că subînţelege clar faptul că ortodocşii şi romano-catolicii aparţin „Bisericii celei Una” şi că romano-catolicii au credinţă apostolică comună cu ortodocşii, în ciuda identificării fiinţei (ουσια) şi lucrării (ενεργεια) în Dumnezeu, în ciuda adaosului „Filioque”, în ciuda învăţăturii lor dogmatice greşite despre caracterul creat al Harului necreat şi îndumnezeitor.

Toate cele de mai sus, asupra cărora persistă insistent până astăzi romano-catolicii, anulează (invalidează) în fapt caracterul Bisericii ca „societate (comuniune) a îndumnezeirii”, cu importanţa ontologică a termenului, în sensul participării reale şi nu simbolice a omului la viaţa dumnezeiască. Anulează însă în acelaşi timp şi caracterul substanţial al tainelor lor. De aceea, şi întotdeauna, în baza formulării de la Ravenna, se poate susţine că baza dialogului, evaluată teologic, este, din păcate,cu desăvârşire eronată. Şi aceasta, pentru că au fost marginalizate premizele biblice şi patristice de bază menţionate. De aceea, şi eşecul substanţial al Dialogului Teologic real este de prevăzut. Dialogul Teologic a condus deja Comisia Mixtă Internaţională la elaborarea a zece Texte comune fară premizele de mai sus, de vreme ce în nici un Text comun nu se vorbeşte despre o condamnare clară a dogmelor inovatoare ale romano catolicismului, precum cea a Filioque-lui de exemplu.

Fericitul Stareţ, Părintele Paisie Aghioritul, privind această practică cu o vădită nelinişte duhovnicească, a subliniat excelent şi profetic: „Din altă parte am pornit şi în altă parte ajungem, fără să înţelegem lucrul acesta, atunci când nu mergem pe urmele Sfinţilor Părinţi”.
De la începutul secolului XX, prin cunoscuta Enciclică Patriarhală din 1920, a început să fie marginalizat cu totul sfatul Sfântului Grigorie Palama cu privire la romano-catolici şi să fie însuşite alte premize pentru Dialogul Teologic cu eterodocşii.

Astfel, s-a inaugurat un alt drum ne-patristic, cu consecinţa inevitabilă acum: „Să mergem în altă direcţie fără (poate) să o înţelegem.” Textul de la Ravenna, cu a cărei critică teologică s-a ocupat d-nul Tselenghidis, prezintă elocvent consecinţele negative ale premizelor eronate ale Dialogului Teologic şi anticipează şi calitatea următorului Text comun din luna octombrie în Cipru; doar dacă între timp nu se vor schimba premizele Dialogului”.

Monahul Leontie

*

MĂRTURISIRE DE CREDINŢĂ DIN TESALONIC LA U.O.P.

Reuşită a fost manifestarea Uniunii Ortodoxe Panelenice (UOP) în cadrul căreia protoprezbiterul şi profesorul emerit a Facultăţii de Teologie a Universităţii din Tesalonic, părintele Theodoros Zisis, a dezvoltat tema: „Patriarhul Ghenadie Scholarios, vrednic urmaş al Sfântului Marcu al Efesului”. Manifestarea a avut loc în Sala de Manifestaţii a „Presei Ortodoxe” („Orthodoxos Typos”) în N. Erithraian. Sala a fost arhiplină, după cum se observă din fotografie. Marea participare a credincioşilor este răspunsul dat acelora care încearcă să falsifice, să măsluiască, cugetul ortodox, rugându-se în comun cu creştinii care se află într-o adâncă rătăcire.

Luni, 25 mai 2009, Uniunea Ortodoxă Panelenică (UOP) a avut deosebita bucurie să găzduiască ca vorbitor pe Profesorul Universitar şi evlaviosul părinte slujitor Theodoros Zisis. Părintele Theodoros, cunoscut pentru harisma teologiei şi pentru integritatea demnă de râvnire în chestiunile de Dogmă şi de Credinţă, ne-a oferit din Macedonia noastră şi din Tesalonic bucuria mărturisirii Credinţei. Mărturisire de Credinţă, pentru că – precum a explicat cu simplitate, har şi severitate în introducere – credincioşii din Tesalonic au manifestat o poziţie plină de nobleţe duhovnicească, atunci când au ales să-l susţină pe Profesorul Dimitrios Ţelenghidis în cadrul Conferinţei ştiinţifice ce a avut loc acolo cu tema Dialogul Intercreştin. Au ales adică să-l susţină pe unicul Profesor cu Argumentaţie Ortodox-Patristică împotriva altor zece vorbitori cu direcţie ecumenistă, inundând literalmente Sala de Festivităţi – unde s-au ţinut omiliile – din cadrul Universităţii Aristotelice din Tesalonic (UAT) şi aplaudând îndelung, pe merit, pe respectabilul profesor Dimitrios Ţelenghidis (vezi textul de mai sus).

IPS Ioan Zizioulas, unul din cei mai… catolici arhierei ortodocsi…

Dar şi o altă întâmplare îmbucurătoare ne-a rezervat această  Conferinţă Ştiinţifică, care în altele s-a dovedit provocatoare. Un tânăr student masterand la UAT, ridicându-se în picioare, l-a întrerupt printr-un cuvânt politicos şi l-a mustrat pe Mitropolitul Ioan al Pergamului care avea cuvântul (de faţă era şi cardinalul Walter Kasper – n.tr.), spunându-i: „Înalt Prea Sfinţia Voastră, acestea aţi mers şi le-aţi semnat la Ravenna?”.  Pe când la dojana inadmisibilă a Preşedintelui Întrunirii, d-l G. Martzelos, că nu-i este ruşine să-l întrerupă pe Mitropolitul Pergamului, tânărul student păşeşte spre a doua mărturisire şi mustrare: „Dumneavoastră să vă fie ruşine, Domnule Profesor, care pe un Sever şi un Dioscor i-aţi „făcut” ortodocşi prin teza voastră de doctorat”.

Gh. Marzelos, un fervent sustinator al dialogului ortodox-catolic

În continuare, Părintele Theodoros Zisis a analizat rolul pe care l-a avut personalitatea – nedreptăţită de mulţi – a Patriarhului Ghenadie Scholarios în anii de după adormirea Sfântului Marcu Evghenicul, Episcopul Efesului, până la căderea Cetăţii Constantinopolului în 1453. Pr. Theodoros s-a referit la datele lui biografice, la însemnata sa pregătire în retorică, filologie şi teologie, la primirea şi reconfirmarea  vredniciei sale  de către însuşi părintele său duhovnicesc, Sfântul Marcu al Efesului, dar mai ales a evidenţiat rolul pe care l-a avut ca secretar general al Casei Imperiale, atât prin învăţăturile sale teologice date demnitarilor, cât şi prin reuşita sa influenţă, integral ortodoxă, în toate, asupra Împăratului Ioan Paleologul şi apoi asupra fratelui său, Constantin Paleologul.

Respectabilul Părinte Theodoros a accentuat că atâta timp cât Ghenadie Scholarios a fost consilierul Împăratului, hotărârea falsului Sinod de la Ferrara-Florenţa, pe care a semnat-o ultimul – în urma şantajului din partea propriilor lui episcopi -, nu a fost aplicată niciodată! Mai mult, Patriarhul Ghenadie Scholarios „l-a zdrobit” literalmente prin argumentele sale teologice pe cardinalul trimis de papa, care  venise în Constantinopol special pentru a-l convinge pe Împărat să aplice hotărârile falsului sinod. Dar când Ghenadie Scholarios s-a retras într-o mănăstire, ducând o viaţă monahală, numai atunci consilierii latino-cugetători ai Împăratului au reuşit şi l-au condus spre liturghia comună cu papistaşii (romano-catolici) în Sfânta Sofia. Dar şi atunci Ghenadie Scholarios, Stâlpul Ortodoxiei, a scris o epistolă dojenitoare, a făcut-o publică şi a atârnat-o pe uşa chiliei sale, mărturisind că unica speranţă de salvare pentru Cetate şi pentru sufletele lor este îndreptarea căii către Credinţa Ortodoxă şi Domnul nostru Înviat.

Părintele Theodoros Zisis a fost îndelung aplaudat şi a primit şi din partea confraţilor din capitală aprecierea şi iubirea lor.

a.k.

(Text preluat din Săptămânalul Uniunii Panelenice, „Orthodoxos Typos”, nr. 1785 din 29 mai 2009, p. 8  şi tradus din limba greacă de monahul Leontie)

—————————

Nota: *Latinofronos, adica latino-cugetatori, termen ce desemneaza gandirea si propovaduirea papista a arhiereilor sau clericilor ce apartin, institutional, Bisericii Ortodoxe.

• Înregistrarea video a referatului poate fi urmărită de către cunoscătorii de limbă greacă accesând link-ul: http://www.impantokratoros.gr/80A8DE3A.el.aspx

Legaturi:

• MARTURISIRE DE CREDINTA IMPOTRIVA ECUMENISMULUI IN BISERICA GRECIEI
• MARELE ANTONIE ŞI ECUMENISMUL DE ASTĂZI
• “Să nu primeşti nici o învăţătură greşită sub pretextul dragostei!” sau demistificarea ecumenismului – concluziile Conferintei Inter-ortodoxe de la Tesalonic, din 2004.
• Trei ierarhi greci impotriva ereziilor si adogmatismului

SINAXA CLERICILOR ŞI MONAHILOR ORTODOCŞI DIN GRECIA

APRILIE 2009[1]

FACTORII BISERICEŞTI PARTICIPANŢI ÎN IRESPONSABILITATEA ECUMENISTĂ ZDRUNCINĂ POPORUL ŞI CONDUC LA DIVIZARE ŞI SCHISMĂ

Un text de mărturisire a credinţei împotriva ecumenismului a fost redactat şi semnat de clericii şi monahii ortodocşi în timpul unei sinaxe din Volos în aprilie. Textul este înaintat Sfintelor Mitropolii în scopul semnării mărturisirii de către Înalt Prea Sfinţiţii Mitropoliţi. Mărturisirea de Credinţă a fost deja semnată de către unii Mitropoliţi (de Pireu, de Kithira şi de Etoloakarnania), Stareţi ai Sfintelor Mănăstiri, Monahi, Clerici, Teologi, reprezentanţi ai Corporaţiilor Creştin-Ortodoxe.

Textul este minuţios şi atent, probat teologic, revelator pentru apostazia ortodocşilor ecumenişti de la Credinţa şi Predania Ortodoxă a Părinţilor. Ecumeniştii ortodocşi – se semnalează în Mărturisirea de Credinţă, atrag o parte din Turma Ortodoxă în înşelare (rătăcire), cultivă îndoiala şi îi clatină pe mulţi, conducându-i la divizare şi la schismă. De aceea, „cei care se mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă, orice poziţie ar deţine în Organismul Ecleziastic, se opun Predaniei Sfinţilor noştri şi, în consecinţă, se află în opoziţie cu ei. Din acest motiv, poziţia lor trebuie să fie osândită şi respinsă de către întregul Ierarhiei şi al poporului credincios“.

Textul complet al Mărturisirii de Credinţă (împreună cu semnăturile) este acesta:

“Toţi cei care prin harul lui Dumnezeu am crescut în dogmele cele binecinstitoare şi urmăm în toate Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească credem că:

Singura cale mântuitoare pentru oameni[2] este credinţa în Sfânta Treime, în opera şi învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, care sunt continue în trupul Lui, Sfânta Biserică. Hristos este singura lumină adevărată[3]; nu există alte lumini care să ne lumineze, nici alte nume care pot să ne mântuiască: „Şi nu este întru alt întru nimic mântuire, pentru că nici nume este altul sub cer dat întru oameni, întru care trebuie să ne mântuim noi”[4]. Toate celelalte credinţe, toate religiile care ignoră şi nu-L mărturisesc pe Hristos „venit în trup”[5], sunt făcături omeneşti şi lucrurile diavolului[6], nu conduc la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi la naşterea din nou prin dumnezeiescul Botez, ci îi rătăcesc pe oameni şi îi conduc la pierzare. Noi, creştinii care credem în Sfânta Treime, nu avem acelaşi Dumnezeu cu nici o altă religie: nici cu aşa-numitele religii monoteiste (iudaismul şi islamul), care nu cred în Sfânta Treime.

De două mii de ani, Biserica întemeiată de Hristos şi călăuzită de Sfântul Duh a rămas statornică şi neclintită în Adevărul mântuitor învăţat de Hristos, predat de Sfinţii Apostoli şi păzit de Sfinţii Părinţi. Nu a fost îngenuncheată de cumplitele prigoane ale iudeilor, iniţial, şi ale închinătorilor la idoli, mai apoi, în primele trei secole; a arătat o mulţime de martiri şi a ieşit biruitoare, dovedind originea ei dumnezeiască. După cum minunat spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nimic nu este mai puternic decât Biserica… Dacă porţi război împotriva vreunui om, fie ai învins, fie ai fost învins; dar dacă porţi război împotriva Bisericii, vei fi învins fără să te dumireşti, căci Dumnezeu este mai tare decât toate”[7].

După încetarea prigoanelor şi triumful Bisericii asupra vrăjmaşilor din afară, adică a iudeilor şi a închinătorilor la idoli, s-au înmulţit şi s-au împuternicit vrăjmaşii dinăuntru ai Bisericii. Au apărut diferite erezii, care au încercat să perimeze (răstoarne) şi să falsifice credinţa predanisită, aşa încât credincioşii să fie zăpăciţi şi să slăbească încrederea lor în adevărul evanghelic şi în cele încredinţate. Marele Vasilie schiţând situaţia bisericească, creată de erezia lui Arie, care a dominat timp de patruzeci de ani şi administrativ, zice: „Dogmele Părinţilor sunt dispreţuite, predaniile apostolice sunt socotite de nimic, invenţiile oamenilor mai noi înlumesc Bisericile; aşadar, oamenii nu mai teologhisesc, ci tehnologhisesc; înţelepciunea lumii are întâietate îndepărtând lauda Crucii. Păstorii sunt izgoniţi, iar în locul lor sunt introduşi lupi grei care sfârtecă turma lui Hristos”[8].

Ce s-a întâmplat cu vrăjmaşii din afară, religiile, s-a întâmplat şi cu cei din interior, ereziile. Biserica – prin marii şi luminaţii Sfinţi Părinţi, a definit şi a îngrădit credinţa Ortodoxă prin hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi Locale referitoare la anumite învăţături îndoielnice, dar şi prin conglăsuirea Părinţilor (consensus Patrum) asupra întregului de teme al credinţei. Suntem mai siguri când îi urmăm pe Sfinţii Părinţi şi nu mutăm hotarele pe care ei le-au aşezat. Cuvintele „Următori Sfinţilor Părinţi” şi „Nu muta hotarele pe care le-au aşezat Părinţii noştri” constituie o linie sigură de drum şi supapa de siguranţă a credinţei şi vieţuirii noastre ortodoxe. Prin urmare punctele de bază ale mărturisirii noastre sunt următoarele:

1. Păzim neclintite şi nefalsificate toate cele legiuite de Sinoade şi de Părinţi. Primim toate câte ei le-au primit şi condamnăm toate câte ei le-au condamnat, ferindu-ne de contactul cu toţi cei care inovează în chestiunile credinţei. Noi nici nu adăugăm, nici nu desfiinţăm vreo învăţătură, nici nu o schimbăm. Sfântul Ignatie al Antiohiei, purtătorul de Dumnezeu, scria deja în Epistola sa către Sfântul Policarp al Smirnei: „Tot cel ce se pronunţă împotriva celor hotărâte, chiar dacă ar fi vrednic de crezare, chiar dacă ar posti, chiar dacă ar trăi în feciorie, chiar dacă ar face minuni, să-ţi fie lup în piele de oaie, care lucrează stricarea oilor”. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind cuvântul Apostolului Pavel: „Dacă cineva va binevesti vouă, altceva decât aţi primit, să fie anatema”, observă că Apostolul „nu a zis că dacă propovăduiesc împotrivă sau leapădă totul, ci chiar şi ceva foarte mic dacă v-ar binevesti în afara celor primite, chiar dacă de întâmplare vor fi mişcaţi, anatema să fie”[9]. Sinodul al VII-lea Ecumenic, proclamând hotărârile lui împotriva iconomahilor către clericii din Constantinopol, scrie: „Am urmat Predaniei Bisericii Universale şi nu am făcut nici destindere (scoatere), nici prisosinţă (adaos), ci învăţându-ne apostoliceşte, ţinem Predaniile pe care le-am primit, primind şi îmbrăţişând întotdeauna câte Sfânta Biserică Universală de la începutul vremurilor a primit oral şi prin scris… Căci adevărata şi prea dreapta judecată a Bisericii nu acceptă nimic a înnoi în ea, nici a face vreo scoatere. Drept aceea, noi, urmând legilor părinteşti şi primind harul de la unicul Duh, am păzit toate cele ale Bisericii fără a tăia sau a împuţina cu ceva”[10].

Împreună cu Sfinţii Părinţi şi cu Sfintele Sinoade lepădăm şi anatematizăm toate ereziile care s-au ivit în cursul istoric al Bisericii. Dintre ereziile vechi, care supravieţuiesc până azi, condamnăm arianismul (supravieţuieşte la minciuno-martorii lui Iehova) şi monofizitismul, cel radical al lui Eutihie şi cel moderat al lui Sever şi Dioscor, conform hotărârilor Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon şi învăţăturii hristologice a marilor Sfinţi Părinţi şi Dascăli, precum a Sfântului Maxim Mărturisitorul, a Sfântului Ioan Damaschinul, a Marelui Fotie şi a imnelor din cult.

2. Proclamăm că papismul (romano-catolicismul – n.tr.) este pântecele ereziilor şi al rătăcirilor. Învăţătura despre „Filioque”, adică a purcederii Sfântului Duh şi de la Fiul, este contrară celor pe care Însuşi Hristos le-a învăţat despre Sfântul Duh. Întreaga ceată a Părinţilor – şi în sinoade şi în parte – consideră papismul ca erezie, pentru că în afară de Filioque, a introdus o mulţime de alte rătăciri, precum primatul şi infailibilitatea papei, azima, focul curăţitor, imaculata concepţie a Născătoarei de Dumnezeu, graţia creată, răscumpărarea iertărilor (indulgentiae); a schimbat aproape toată învăţătura şi practica în legătură cu Botezul, Mirungerea, Dumnezeiasca Euharistie şi celelalte taine şi a transformat Biserica într-un stat lumesc.

Papismul actual s-a abătut mult mai mult decât papismul medieval de la învăţătura Bisericii, aşa încât el nu mai constituie continuarea vechii Biserici Apusene. A introdus o mulţime de noi exagerări în „mariologie”, precum învăţătura despre Născătoarea de Dumnezeu ca „împreună-mântuitoare” (co-redemptrix) a neamului omenesc. A încurajat „Mişcarea Harismatică” a grupărilor protestante, chipurile pnevmato-centrice. A înfiat metode spirituale orientale de rugăciune şi meditaţie. A introdus noi inovaţii în dumnezeiescul cult, precum corurile şi orgile muzicale. A prescurtat şi distrus cu totul Dumnezeiasca Liturghie. În spaţiul Ecumenismului a pus bazele religiei mondiale (pan-religia), recunoscând prin Conciliu II Vatican „viaţa duhovnicească” a celor de alte religii. Minimalismul dogmatic a condus şi la o împuţinare a cerinţelor morale, dată fiind legătura dintre dogmă şi morală, având ca urmare căderile morale ale înalţilor prelaţi şi dezvoltarea între clerici a deviaţiilor morale ale homosexualităţii şi ale pedofiliei[11]. Continuând să susţină „Uniaţia”, această caricatură a Ortodoxiei, prin care ca printr-un cal troian îi înşeală şi îi atrage pe credincioşi, torpilează dialogul şi demistifică aşa-numitele sincere dispoziţii pentru unire.

În general, există o schimbare radicală a papismului şi o întoarcere spre protestantism după Conciliul II Vatican, precum şi o înfiere a unor diferite mişcări „spirituale” ale „Noii Ere”.

Conform Sfântului Simeon al Tesalonicului – Mistagogul, papismul a a provocat Bisericii cea mai mare stricăciune din câte au provocat toate ereziile şi schismele împreună. Noi ortodocşii avem comuniune cu papii dinainte de schismă şi pe mulţi papi îi sărbătorim ca sfinţi. Papii după schismă sunt eretici; au încetat să mai fie succesori în tronul Romei, nu au succesiune apostolică, pentru că nu au credinţa Apostolilor şi a Părinţilor. Din acest motiv, pe orice papă „nu doar că nu-l avem în comuniune, dar îl numim şi eretic”. Din cauza blasfemiei împotriva Sfântului Duh prin învăţătura despre Filioque, L-au pierdut pe Sfântul Duh, iar toate la ei sunt lipsite de har. Nici o taină a lor nu este validă după Sfântul Simeon. „Deci blasfemiază inovatorii şi departe de Duhul sunt, blasfemiind împotriva Duhului Sfânt, şi cu desăvârşire nu este întru ei Duhul Sfânt; pentru care şi cele ale lor sunt fără har, după cum harul Duhului l-au nesocotit şi l-au subminat… pentru care şi Duhul Sfânt nu se află întru ei, şi nimic duhovnicesc întru ei şi toate cele de la ei sunt goale şi noi şi contrarii Predaniei dumnezeieşti”[12].

3. Aceleaşi sunt valabile, într-un mai mare grad, pentru Protestantism, care ca un copil al papismului a moştenit multe erezii, iar pe de altă parte a adăugat mult mai multe; respinge Predania, acceptând doar Sfânta Scriptură (sola Scriptura), pe care o răstălmăceşte; desfiinţează Preoţia ca Har tainic special, cinstirea Sfinţilor şi a icoanelor; subestimează persoana Născătoarei de Dumnezeu; respinge monahismul; din Sfintele Taine acceptă doar Botezul şi Dumnezeiasca Euharistie, denaturând şi în acestea învăţătura şi practica Bisericii; învaţă predestinaţia absolută (calvinism) şi îndreptarea (mântuirea) doar prin credinţă, iar, în cele din urmă, partea lui „progresistă” a introdus preoţia femeilor şi căsătoria homosexualilor, pe care îi primeşte şi în Preoţie. Însă, în principal, este absentă eclesiologia, pentru că nu există sensul de Biserică, aşa cum îl deţine Predania Ortodoxă.

4. Unica modalitate de restabilire a comuniunii noastre cu ereticii este proclamarea rătăcirii în ceea ce-i priveşte şi pocăinţa, aşa încât să fie o adevărată unire şi pace; unire cu adevărul şi nu cu rătăcirea şi cu erezia. Pentru încorporarea ereticilor în Biserică, acrivia canonică pretinde primirea lor prin Botez. „Botezul” lor anterior, săvârşit în afara Bisericii, fără întreita afundare şi ridicare a celui ce se botează în apa sfinţită printr-o rugăciune specială şi de către un preot neortodox, nu este botez. Sunt lipsiţi de Harul Sfântului Duh, care nu există în cadrul schismelor şi ereziilor, şi, prin urmare, nu avem nimic comun care să ne unească, precum zice Marele Vasile: „Cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comunicarea prin întreruperea succesiunii… cei ce s-au rupt, devenind mireni, n-au avut nici putere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au căzut”[13].

Pentru aceasta este netemeinică şi nesigură noua încercare a ecumeniştilor de a impune concepţia că avem botez comun cu ereticii, şi pe inexistenta unitate baptismală să susţină unitatea Bisericii, care există – chipurile – acolo unde există botezul[14]. Însă cineva intră în Biserică şi devine membru al ei, nu prin orice botez, ci prin singurul şi unicul Botez săvârşit de preoţii care au Preoţia Bisericii.

5. Atâta vreme cât ereticii continuă să rămână în rătăcire, respingem comuniunea cu ei, şi în mod deosebit rugăciunile în comun. Sfintele Canoane, în întregul lor, interzic nu doar coliturghisirile şi rugăciunile în comun în biserici, ci şi simplele rugăciuni în comun în spaţii private. Poziţia severă a Bisericii vis-a-vis de eretici provine dintr-o adevărată iubire şi dintr-un sincer interes pentru mântuirea lor şi dintr-o grijă pastorală ca nu cumva credincioşii să fie atraşi în vreo erezie. Cine iubeşte, arată adevărul, nu-l lasă pe celălalt în minciună; altfel, iubirea, concordia şi pacea cu el sunt prefăcute şi false. Există un război bun şi o pace rea. „Căci mai vrednic de laudă este un război decât o pace care desparte de Dumnezeu” - spune Sfântul Grigorie Teologul[15]. Şi Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă: „Dacă vezi că se vatămă buna-cinstire, nu da întâietate împăcării în detrimentul adevărului, ci împotriveşte-te cu vitejie până la moarte… netrădând nicidecum adevărul”. Iar în altă parte recomandă accentuând: „Să nu acceptaţi nici o dogmă nouă sub pretextul iubirii”[16]. Această poziţie a Părinţilor şi-a însuşit-o şi marele luptător şi mărturisitor al Credinţei Ortodoxe înaintea latinilor, Sfântul Marcu al Efesului Evghenicul, care îşi încheie propria Mărturisire de Credinţă la Florenţa prin următoarele cuvinte: „Toţi Dascălii Bisericii, toate Sinoadele şi toate Dumnezeieştile Scripturi ne sfătuiesc să fugim de cei care cugetă diferit (cu alte credinţe) şi a sta departe de împărtăşirea cu ei. Deci, să dispreţuiesc eu toate acestea, şi să urmez celor care, sub pretenţiozitatea unei păci fabricate, poruncesc unirea? Celor care au violat sfântul şi dumnezeiescul Simbol şi Îl introduc pe Fiul ca a doua cauză a Sfântului Duh? Căci pe celelalte ale răutăţilor le las, avându-le pe cele de acum, din care şi numai una ne era nouă de ajuns ca să ne despărţim de ei. Să nu pătimim aceasta vreodată, Mângâietorule Bune, nici astfel însumi să cad în gânduri necuviincioase, ci, având învăţătura Ta şi a fericiţilor bărbaţi cei insuflaţi de Tine, să adaug către părinţii mei, aceasta, dacă nu alta, aducând-o de aici: buna-cinstire“[17].

6. Până la începuturile secolului XX, Biserica a avut în mod ferm şi constant o poziţie de respingere şi de osândire în faţa tuturor ereziilor, precum este clar formulată în Sinodiconul Ortodoxiei, care se citeşte în Duminica Ortodoxiei. Se anatematizează ereziile şi ereticii, fiecare în mod particular; iar ca să nu rămână niciuna în afara anatemei, la sfârşit există o anatematismă generală: „Tuturor ereticilor anatema”.

Din păcate, această poziţie unică, fermă şi neoscilantă a Bisericii de până la începutul secolului XX a început treptat să fie abandonată, după Enciclica emisă de Patriarhia Ecumenică în 1920 „Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”, care, pentru prima oară, caracterizează în mod oficial ereziile ca biserici, care nu sunt înstrăinate de Biserică, ci sunt casnice (intime) şi rude. Recomanda „să se reaprindă şi să se întărească înainte de toate iubirea între Biserici, neconsiderându-ne unele pe altele ca străine şi ale celorlaţi, ci rudenii şi apropiate (casnice) în Hristos şi împreună-moştenitoare şi in corpore ale făgăduinţei lui Dumnezeu în Hristos“[18].

Se deschise deja drumul pentru înfierea, constituirea şi dezvoltarea în spaţiul Bisericii Ortodoxe a ereziei Ecumenismului, această panerezie, iniţial o invenţie protestantă, iar acum avizată şi de catolici, erezie care înfiază şi legiferează toate ereziile ca biserici şi atacă dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Mai mult, a fost dezvoltată, se învaţă şi se impune de către Patriarhi şi episcopi o noua dogmă despre Biserică, o nouă eclesiologie. Conform acesteia, nici o Biserică nu este îndreptăţită să-şi revendice exclusiv pentru ea caracterul de Biserică universală şi adevărată. Fiecare este un fragment, o parte, dar nu Biserica întreagă. Toate împreună constituie Biserica.

Toate hotarele (definiţiile) pe care le-au pus Părinţii au căzut; nu mai există nici o linie de definire şi de demarcaţie între erezie şi Biserică, între adevăr şi rătăcire. Şi ereziile sunt biserici, şi desigur multe, precum cea papală (catolică), se consideră acum ca biserici surori, cărora împreună cu noi Dumnezeu le-a încredinţat grija pentru mântuirea oamenilor[19]. Există şi în cadrul ereziilor harul Atotsfântului Duh, drept pentru care şi botezul lor, precum şi toate celelalte taine sunt valide. Toţi câţi s-au botezat, oricărei erezii ar aparţine, sunt mădulare ale trupului lui Hristos, ale Bisericii. Blestemele şi anatemele sinoadelor nu mai sunt valabile şi trebuie radiate din cărţile liturgice. Ne-am adăpostit în „Consiliul Mondial al Bisericilor” şi ne-am vândut substanţial – şi aceasta doar prin aderarea noastră – propria conştiinţă de sine eclesiologică. Am desfiinţat dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, dogma despre „un (singur) Domn, o (singură) credinţă, un (singur) Botez”[20].

7. Acest sincretism intercreştin, a fost dezvoltat acum şi într-un sincretism interreligios, care pune semnul egal între toate religiile şi theosevia, cinstirea de Dumnezeu cea una, de-Dumnezeu-descoperită în Hristos, cunoştinţa dumnezeiască şi viaţa în Hristos. Este atacată, în consecinţă, nu doar dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească în relaţie cu ereziile, ci şi dogma de căpetenie despre unica Revelaţie în lume şi unica mântuire a oamenilor prin Iisus Hristos în relaţie cu religiile lumii. Este cea mai mare rătăcire, cea mai mare erezie din toate veacurile.

8. Noi credem şi mărturisim că doar în Hristos există posibilitatea mântuirii. Religiile lumii şi ereziile duc la pierzare. Biserica Ortodoxă nu este doar Biserica adevărată; este Biserica cea Una. Doar ea a rămas fidelă Evangheliei, Sinoadelor şi Părinţilor, şi, prin urmare, doar ea reprezintă adevărata Biserică Universală a lui Hristos. După Cuviosul Stareţ Iustin Popovici, Ecumenismul este numele comun pentru falsele biserici ale Europei Apusene. Numele lor comun este panerezia[21].

Această panerezie a fost primită de mulţi patriarhi, arhiepiscopi, episcopi, clerici, monahi şi laici dintre ortodocşi. O învaţă „cu capul descoperit”, a aplică şi o impun în practică, împărtăşindu-se în felurite chipuri cu ereticii, prin rugăciuni în comun, schimb de vizite, colaborări pastorale, aşezându-se radical pe ei înşişi în afara Bisericii. Poziţia noastră inspirată de hotărârile canonice sinodale şi de exemplul Sfinţilor este evidentă. Fiecare trebuie să-şi ia în serios responsabilităţile sale.

9. Desigur că există şi responsabilităţi colective, iar în principal cele ale Ierarhilor şi teologilor noştri cu mentalitate ecumenistă în faţa pleromei ortodoxe şi a turmei lor. Acestora le declarăm întru frica lui Dumnezeu şi cu iubire că această poziţie a lor şi deschiderile lor în activităţile ecumeniste sunt condamnabile din orice parte am privi, pentru că:

a) pun la îndoială realmente Credinţa şi Predania noastră ortodox-patristică;

b) seamănă îndoială în inimile turmei şi îi clatină pe mulţi, conducându-i spre divizare şi schismă şi

c) atrag o parte a turmei în rătăcire şi prin aceasta într-un dezastru duhovnicesc.

Proclamăm, aşadar, că din aceste motive, cei care se mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă, oricare ar fi poziţia pe care o ocupă în Organismul Ecleziastic, se opun Predaniei Sfinţilor noştri şi, în consecinţă, sunt în opoziţie cu ei.

De aceea, poziţia lor trebuie osândită şi respinsă de către întregul Ierarhilor şi al poporului credincios.

Mărturisirea de credinţă este semnată de următorii în mod doveditor şi verificabil”.

Au semnat-o şi o vor semna mult mai mulţi:

Metropolitan of Piraeus, Seraphim

Metropolitan of Kythera and Antikythera, Seraphim

Archmandrite Joseph, Abbot of the Sacred Monastery of Xiropotamos, Holy Mountain

Protopresbyter fr. George Metallinos, Professor Emeritus of the Athens University School of Theology

Protopresbyter fr. Theodore Zisis, Professor Emeritus of the Thessaloniki University School of Theology

Archmandrite Mark Manolis, Spiritual Superintendent of the “Pan-Hellenic Orthodox Union”

Archmandrite Athanasius, Abbot of the Sacred Monastery of Stavrovounion, Cyprus

Archmandrite Timothy Sakkas, Abbot of the Sacred Monastery of the Paraclete, Oropos

Archmandrite Cyril Kehayioglou, Abbot of the Sacred Monastery of the Pantocrator, Melissohori, Langadas
Archmandrite Sarandis Sarandos, Parish Priest of the Holy Temple of the Dormition of the Theotokos, Amarousion

Archmandrite Maximus Karavas, Abbot of the Sacred Monastery of Saint Paraskeve, Milochori, Ptolemais

Archmandrite Gregory Hadjinikolaou, Abbot of the Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos

Archmandrite Athanasius Anastasiou, Abbot of the Holy Monastery of the Great Meteora

Archmandrite Theocletus Bolkas, Abbot of the Sacred Hermitage of Saint Arsenios the Cappadocian, Chalkidike

Archmandrite Chrysostomos, Abbot of the Sacred Coenobium of Hossios Nicodemus, Pentalofos, Goumenissa

Archmandrite Theodore Diamantis, Abbot of the Sacred Monastery of Panaghia Molyvdoskepasti, Konitsa

Archmandrite Palamas Kyrillides, Abbot of the Sacred Monastery of the Nativity of the Theotokos, Kallipetra, Veria

Archmandrite Lavrentios Gratsias, Sacred Metropolis of Florina, Prespae and Eordaia

Archmandrite Meletios Vadrahanis, Sacred Metropolis of Florina, Prespae and Eordaia

Archmandrite Paul Dimitrakopoulos, Sacred Monastery of the Transfiguration of the Saviour, Moutsiala, Veria

Archmandrite Ignatius Kalaitzopoulos, Sacred Monastery of Saint Paraskeve, Milochori, Ptolemais

Archmandrite Simeon Georgiades, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos

Archmandrite Augustine Siarras, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos

Archmandrite Ambrose Gionis, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos

Elder Gregory, Hieromonk, Danielites’ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain

Elder Efstratios, Hieromonk, Sacred Monastery of the Great Lavra, Holy Mountain

Elder Philippos, Hieromonk, Retreat of Athanasius the Great, Lesser Saint Anna Monastery, Holy Mountain

Hieromonk Athanasius, Danielites’ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain

Hieromonk Nicodemus, Danielites’ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain

Hieromonk Nephon, Danielites’ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain

Hieromonk Chrysostom Kartsonas, Retreat of Saint George, Lesser Saint Anna Monastery, Holy Mountain

Hieromonk Onuphrios, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain

Hieromonk Chrysanthos, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain

Hieromonk Azarias, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain

Hieromonk Gabriel, Sacred Retreat of Panaghia Gorgoepikoos, Sacred Monastery of the Pantocrator, Holy Mountain

Hieromonk Pandeleimon, Sacred Retreat of Saint Pandeleimon, Sacred Monastery of the Pantocrator, Holy Mountain

Hieromonk Tychon, Sacred Retreat of the Pantocrator, Melissohori

Protopresbyter Lambros Fotopoulos, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Kosmas of Aetolia, Amarousion, Attica Province

Protopresbyter John Fotopoulos, Parish Priest Sacred Temple of Saint Paraskeve, Attica Province

Protopresbyter Athanasios Menas, Loutraki, Corinthia Province

Protopresbyter Eleftherios Palamas, Saint Christophers, Ptolemais

Protopresbyter Constantine Mygdalis, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Constantine, Volos

Protopresbyter Photios Vezynias, Professor, Sacred Metropolis of Lagadas

Protopresbyter Anthony Bousdekis, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Nicholas, Nikaia, Piraeus

Presbyter Dionysios Tatsis, Educator, Konitsa

Presbyter Demetrios Psarris, Parish Priest, Sacred Temple of the Mighty Archangels, Sesklon, Aesonia

Presbyter Efthimios Antoniades, Sacred Metropolis of Larisa

Presbyter Anastasios Gotsopoulos, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Nicholas, Patrae

Presbyter George Papageorgiou, Sacred Metropolis of Demetrias

Presbyter Peter Hirsch, Petrokerasa, Chalkidike

Presbyter Theophanes Manouras, Parish Priest of the Sacred Temple of Saint Athanasius, Velestino, Magnesia Province

Deacon Theologos Kostopoulos, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos

Presbyter Paschalis Ginoudis, Sacred Metropolis of Larisa

Presbyter George Diamantopoulos, Lavrion, Sacred Metropolis of Mesogaia

Presbyter Basili Kokolakis, Parish Priest of the Sacred Temple of the Precious Cross, Holargos, Attica

UPDATE: O veste buna: a mai semnat un Mitropolit – Cosma de Aitolia şi Akarnania, lucru verificabil aici: http://www.impantokratoros.gr/ABF82395.el.aspx

___________________________________________________________________________

[1] Text preluat din Săptămânalul Uniunii Panelenice, „Orthodoxos Typos”, nr. 1785 din 29 mai 2009, pp. 1 şi 7) şi tradus din limba greacă de monahul Leontie.
Textul original grec – aici. Semnăturile în limba engleză au fost preluate de pe adresa: http://oodegr.com/english/oikoumenismos/omologia_pistews.htm

[2] A se vedea opera lui Ghenadie al II-lea Scholarios, patriarhul Constantinopolului, Despre singura cale de mântuire a oamenilor (în greceşte), în Gheorghios SCholarios, Apanta ta evriskomena, Oevres Completes de Georges Scholarios, vol. I-VII, Paris 1928-1936, ed. L. Petit – X. Siderides – M. Jugie, vol. III, 434-452.

[3] Ioan 8:12: „Eu sunt lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”. Idem 3: 19: „Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina”.

[4] Fapte 4: 12.

[5] I Ioan 4: 2-3: „Tot duhul care mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu este; şi tot duhul care nu mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu nu este; şi acela este al lui antihrist, de care aţi auzit că va veni; şi acum în lume este”.

[6] A se vedea Cosma Etolianul, Învăţături, în I. Menounou, Cosma Etolianul, Învăţături (şi Biografia), ed. „Tinos”, Atena, Învăţătura I 1, 37, pag.142: „Toate credinţele sunt mincinoase, false, toate ale diavolului. Acest lucru l-am înţeles drept adevărat, dumnezeiesc, ceresc, sănătos (corect), desăvârşit şi pentru mine şi pentru voi, cum că singură credinţa binecinstitorilor şi ortodocşilor creştini este bună şi sfântă, şi a crede şi a ne boteza în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.

[7] Omilia înainte de surghiunire 1, EΠΕ 33, 186 (în limba greacă).

[8] Epistola 90, Către preasfinţii fraţi şi episcopi din Apus 2, EΠΕ 2, 20 (în limba greacă).

[9] Gal. 1:9. Omilii la Galateni, cap. I, PG 61, 624.

[10] Mansi, 13, 409-412.

[11] Laxismul şi decăderea morală chiar şi între clerici a fost semnalată chiar de la începuturile secolului XV de către Sfântul Simeon al Tesalonicului. A se vedea Epistola Dogmatică 16 în D. Balfour, Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului (1416/17 – 1429), Opere Teologice, Analekta Vlatadon 34, Tesalonic 1981, p.218: “Şi mai mult, ei nu privesc adulterul ca pe ceva ce implică iadul întreg, nici măcar în rândurile preoţilor lor, ci dimpotrivă, ei îşi doresc cu neruşinare concubine şi tineri pentru adulter şi doresc să slujească în fiecare zi”. Ibid,15 , pag. 216 : “De asemenea, ei nu au un mod de viaţă evanghelic; întrucât orice fel de lux şi adulter nu reprezintă pentru ei ceva reprobabil şi nici orice altceva ce este interzis pentru creştini”. Decăderile morale care se văd în ultimul timp chiar şi în rândul clerului ortodox sunt rezultatul liberalismului şi secularismului ecumenist.

[12] Dialog 23, PG 155, 120-121. Epistola despre fericiri 5, în D. Balfour, Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului (1416-17 – 1429). Opere teologice, Analekta Vlatadon 34, Tesalonic 1981, p.226.

[13] Epistola I Canonică, Către Amfilohie de Iconium, canonul 1.

[14] În textul celei de-a 9-a Adunări Generale a Consiliului Mondial al Bisericii în Porto Alegre (Brazilia 2006) care a fost acceptat de către reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe şi a avut ca titlu „Chemaţi să fie o Unică Biserică” (Called to be the One Church), în paragraful 8 se menţionează: „Toţi cei botezaţi în Hristos sunt uniţi în Trupul Lui”. În paragraful 9: „Faptul că noi toţi în comun aparţinem lui Hristos prin botezul în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, dă posibilitatea bisericilor şi le cheamă să păşească împreună chiar şi atunci când nu cad de acord. Asigurăm că există un singur botez, precum există doar un singur trup şi un singur Duh, o singură nădejde a chemării noastre, un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Dumnezeu şi Tată al nostru, al tuturor (vezi Efes. 4: 4-6)”. Mitropolitul Ioannis (Zizioulas) de Pergam, în lucrarea Orthodox Ecclesiology and the Ecumenical Movement, Sourozh Diocesan Magazine (Anglia, august 1985, vol. 21, p. 23) a preîntâmpinat această poziţie scriind: “Within baptism, even if there is a break, a division, a schism, you can still speak of the Church. … The Orthodox, in my understanding at least, participate in the ecumenical movement as a movement of baptised Christians, who are in a state of division because they cannot express the same faith together, In the past this has happened because of a lack of love which is now, thank God, disappearing”. (În botez, chiar dacă există o ruptură, o despărţire, o schismă, poţi încă să vorbeşti despre Biserică. … Ortodocşii, cel puţin după părerea mea, participă la mişcarea ecumenică ca la o mişcare a creştinilor botezaţi, care se află într-o situaţie de despărţire, pentru că nu pot să exprime aceeaşi credinţă împreună. În trecut, aceasta se întâmpla din lipsa de iubire, care acum, slavă lui Dumnezeu, dispare.)

[15] Cuvânt apologetic despre fuga în Pont 82, ΕΠΕ 1, 176.

[16] Omilia 22 la Romani, 2, PG 60, 611. Omilia 2 la Filipeni,1, PG 62, 119.

[17] Mărturisirea de credinţă expusă la Florenţa, în Documents relatifs au Concile de Florence, II, Oeuvres anticonciliaires de Marc d’Ephese, de L. Petit, Patrologia Orientalis 17, 442.

[18] A se vedea I. Karmiris, „Monumente Dogmatice şi Simbolice ale Bisericii Ortodoxe Universale” (în limba greacă), vol. 2, p. 958.

[19] A se vedea Declaraţia Comună a papei Ioan Paul al II-lea şi a patriarhului Bartolomeu în timpul vizitei celui de-al doilea la Roma, pe 29 iunie 1995. Mai devreme, aceleaşi lucruri fuseseră proclamate şi de către Comisia Teologică Mixtă pentru Dialogul dintre ortodocşi şi catolici la Balamand (Liban) în 1993.

[20] Efeseni 4:5.

[21] Arhim. Iustin Popovici, Biserica şi Ortodoxă şi Ecumenismul (în limba greacă), Tesalonic 1974, p. 224.

***

UPDATE 1: Însemnare: Câţi dintre clerici, monahi, monahii şi laici doresc să participe la această mică consemnare a mărturisirii ortodoxe pot să declare aceasta scriind: „Sunt de acord cu Mărturisirea de Credinţă împotriva Ecumenismului şi semnez”. Să trimită însă spre informare şi numele lor, precum şi identitatea lor clericală, monahală sau profesională la adresa: Περιοδικό «ΘΕΟΔΡΟΜΙΑ» Τ.Θ. 1602, 541 24 ΘΕΣΣΑΛΟΝΙΚΗ. fax:2310.276590 sau pe e-mail la: palimpce@otenet.gr

UPDATE 2: Semnalam si aparitia unei alte variante de traducere a textului marturisirii pe site-ul revistei Presa Ortodoxa: MĂRTURISIRE DE CREDINŢĂ – sinaxa dreptslăvitorilor preoţi şi monahi din Volos (aprilie 2009)

Legaturi:

• “Să nu primeşti nici o învăţătură greşită sub pretextul dragostei!” sau demistificarea ecumenismului – concluziile Conferintei Inter-ortodoxe de la Tesalonic, din 2004.
• Trei ierarhi greci impotriva ereziilor si adogmatismului
  
• Mitropolitul Serafim al Pireului într-un schimb epistolar cu episcopul catolic de Syros: Nu sunteti o biserica, sunteti o erezie!
• Reprezentantul Bisericii Greciei “inchina” Ortodoxia Papalitatii
• Viclenia “unitatii in diversitate”: Cat de aproape este unirea cu Vaticanul?
  
• PASI ECUMENISTI: DE LA RAVENNA LA ELOUNTA. SE PREGATESTE PRIMATUL!
• Obiectivul Patriarhului, acelasi cu al masoneriei: “Unitatea spirituala a lumii”
• MARELE ANTONIE ŞI ECUMENISMUL DE ASTĂZI
• Sf. Iustin Popovici despre ecumenism ca dialog al minciunii
• ERETICUL ARIE – BIRUIT LA NICEEA, DAR BIRUITOR ASTAZI?
• Cuviosul Filotei Zervakos: SE IMPUNE SA SPUI ADEVARUL CAND E NESOCOTITA SFANTA TRADITIE!
• Epistola de mare actualitate a Cuv. Paisie Aghioritul, de acum 40 de ani, despre ecumenismul, schismele si dezbinarile din Biserica
• Parintele Serafim Rose – model de lupta cu ereticii si ereziile de astazi
• NEVOIA DE MARCU EUGENICUL, NEVOIA DE MARTURISIRE

Cata nevoie ar fi astazi de un Marcu Eugenicul, cel care, ramas singurul marturisitor al ortodoxiei la Sinodul de la Florenta, desi bolnav, amenintat si hartuit, nu a cedat nici o clipa si nici o “cirta” din Crezul adevarului, pe care ceilalti, in frunte cu Imparatul bizantin, le-au crezut a fi “negociabile” de dragul intereselor lumesti si al mult doritei uniri cu Apusul catolic! Si Sfantul Marcu ravnea la unire, dar nu cu fatarnicie si nu mai mult decat la Adevar! Nu a fost dispus sa faca nici cel mai mic compromis dogmatic pentru ea si a conditionat-o dintru bun inceput de primirea credintei drepte, pastrate in Rasarit!

Cata nevoie ar fi si astazi sa intelegem ca, din punct de vedere dogmatic, a ramane in ascultare de Biserica nu inseamna a urma in toate privintele linia “oficiala”, “institutionala” de la un moment dat a acesteia, daca ea contrazice invatatura Traditiei, cea platita cu sange, cu durere, cu necinste de catre Sfintii pe care noi astazi ne permitem sa-i ignoram sau sa-i desconsideram superior, in numele “progresului” teologiei academice, teologie care astazi capata, pe alocuri, pronuntate dimensiuni apostate, antihristice. Cata nevoie am avea si azi de un asemenea Stalp care sa ne invete “sa stam drept” si sa nu ne fatarnicim, devenind avocatii Minciunii din lasitate sau pentru interese marunte, lumesti… Cata nevoie inca am avea sa invatam de la Sfantul Ierarh Marcu ca Adevarul nu se stabileste si nu se masoara nici “democratic” si nici “autocratic”: Adevarul nu sta numaidecat in numarul celor care-l sustin si nici in rangul sacerdotal inalt. Viata Sfantului Marcu, ca si vietile celorlalti marturisitori ai Ortodoxiei – persecutati de mai-marii lor sau de cei de un rang cu ei -, stau chezasie ca episcopii ortodocsi nu sunt papi infailibili si nu trebuie ascultati neconditionat (asta insa nu inseamna – nota bene! – cu niciun chip a parasi Biserica!) si ca foarte adesea ierarhii ortodocsi au cazut in apostazie (sau cel putin s-au ticalosit) si i-au prigonit pe sfintii pe care noi ii cinstim astazi; cunoasterea acestor vieti ne poate fi sprijin tare impotriva FRICII care ne inlantuie de atatea ori, adesea si din cauza confuziei, nelasandu-ne nici macar sa gandim drept, de teama de a nu parea extremisti si fanatici sau de a nu fi socotiti razvratiti.

Trebuie sa stim ca Biserica nu are papi la conducerea ei (chiar daca multi asa se cred si cred ca pot sa taie si sa spanzure pe “mosia” lor), ci Il are drept cap pe Hristos, iar Episcopul, oricine ar fi el, nu este mai presus de Acesta si nu are dreptul sa fie venerat precum Hristos si nici ascultat in cele contrare lui Hristos! Avem nevoie de Sfantul Marcu al Efesului cu atat mai mult astazi cand se cauta pe toate caile realizarea aceleiasi uniatii pe care Sfantul a lepadat-o atunci, “cozile de topor” dispuse sa vanda credinta si sa adopte uniatia gasindu-se cu usurinta si printre purtatorii de mitra. Nu in ultimul rand, Sfantul Marcu Eugenicul ne sta inainte ca un far calauzitor pentru a intelege ca Adevarul, desi aparent poate fi infrant de minciuna (la nivelul unei scurte perioade istorice), iar Biserica pare coplesita de victoria unor “sinoade talharesti” si de suprematia raului deghizat, in cele din urma Adevarul iese biruitor, iar “portile iadului” sunt facute de rusine. Avem trebuinta numai de acea credinta si rabdare “pana la sfarsit“ la care ne-a chemat Hristos si despre care scrie si Apocalipsa: “Aici este rabdarea si credinta sfintilor [celor credinciosi]“.

• Cititi mai multe (inclusiv un rezumat al vietii Sfantului) la: NEVOIA DE MARCU EUGENICUL, NEVOIA DE MARTURISIRE

ÎNCHINARE

MARELUI APĂRĂTOR  AL ORTODOXIEI

MARCU EVGHENICUL, MITROPOLITUL EFESULUI

LA 565 DE ANI DE LA TRECEREA SA LA CEREŞTILE LOCAŞURI

1444 – 2009

ŞI LA 570 DE ANI DE LA FALSUL SINOD DE LA (FERRARA-) FLORENŢA

1439  – 2009

STEAUA EFESULUI

1392 – 1444

„Toţi Dascălii Bisericii, toate sinoadele şi toate dumnezeieştile Scripturi sfătuiesc a fugi de cei ce cugetă diferit şi a sta departe de comuniunea (împărtăşirea) cu ei”.

MARCU EVGHENICUL,

APĂRĂTORUL ORTODOXIEI

Vârsta pruncească şi studiile sale

Anul acesta se împlinesc 560 de ani de la adormirea celui între sfinţi Părintelui nostru şi Mărturisitorului Marcu Evghenikos, Arhiepiscopul Efesului.

Sfântul Marcu (în lume Emanuel) s-a născut din părinţi binecredincioşi în anul 1392 în împărăteasa cetăţilor – Constantinopol. Tatăl său se numea Gheorghe şi era mare judecător, sachelar şi diacon al Marii Biserici. Mama sa se numea Maria şi era fiica binecredinciosului medic Luca.

Amândoi părinţii au încercat şi au şi reuşit să-l crească pe micul Emanuel în învăţătura şi certarea Domnului. Dar moartea tatălui său – pe el şi pe fratele său mai mic, Ioan – i-a lăsat orfani la o vârstă fragedă.

Primele litere le-a învăţat sfântul nostru  de la tatăl său Gheorghe, care avea o renumită şcoală particulară. După moartea tatălui său, mama sa l-a trimis să înveţe la cei mai vestiţi dascăli din vremea sa: la Ioan Hortasmenos (mai apoi Ignatie, Mitropolit al Silimvriei) şi la matematicianul şi filosoful Gheorghe Ghemistos Plethon. Între colegii săi era şi cel ce avea să fie neîmpăcatul său duşman – cardinalul Visarion.

Dascăl şi monah

Când tânărul Emanuel şi-a terminat studiile, a luat asupra sa conducerea şcolii părinteşti şi într-o scurtă perioadă de timp a fost recunoscut ca unul din cei mai străluciţi dascăli ai Cetăţii muribunde. Între ucenicii săi , care s-au evidenţiat mai târziu, erau Gheorghe Ghenadie Scholarios, – primul patriarh după căderea Cetăţii – , Theodor Aghallianos, Teofan, mitropolitul Midiei şi fratele său Ioan Evghenikos.

Dar dumnezeiasca dragoste nu l-a lăsat pe Emanuel să fie atras de strălucita-i carieră de dascăl plină de promisiuni, nici legăturile sale foarte amicale cu împăratul nu l-au împiedicat să se lepede de lume şi să fugă în insula Antighona Prinkiponiselor, alături de renumitul ascet Simeon. Acolo a rămas nevoindu-se duhovniceşte vreme de doi ani, iar apoi,

după incursiunile turcilor în insule, a venit împreună cu Bătrânul său în vestita pe atunci mănăstire a Sfântului Gheorghe al Manganelor din Constantinopol.

Monahul Marcu a continuat în noua sa mănăstire de metanie aspra sa viaţă pustnicească. În mănăstirea Manganelor, Sfântul Marcu a alcătuit aproape majoritatea din cele 100 de lucrări ale sale care au fost salvate până astăzi. Sunt importante mai ales lucrările pe care le-a scris împotriva adversarilor latinofili ai Sfântului Grigorie Palama, pe care îl cinstea mult şi pe care îl avea ca pe un model al său. În Mănăstirea aceasta Marcu a luat şi ungerea preoţiei, în urma constrângerii, deoarece el însuşi se considera pe sine nevrednic pentru o astfel de slujire înaltă. Repede a dobândit şi faima de bun duhovnic, de aceea mulţi clerici şi mireni îi scriau sfântului cerându-i părerea în diferite chestiuni.

La sinodul de la Ferrara

În 1436, când era încă ieromonah, Patriarhul Alexandriei îl numeşte reprezentantul său la sinodul ce se convocase pentru unirea bisericilor. În acelaşi an împăratul Ioan Paleologul îl sileşte să primească tronul mitropolitan al Efesului care era văduvit în acea vreme.

Împăratul îşi arată marea preţuire pe care o nutrea faţă de Sfântul Marcu numindu-l exarh general al sinodului. Astfel, sfântul a fost nevoit să-l urmeze pe patriarh şi cealaltă reprezentanţă în Italia.

Sfântul Marcu s-a dus la sinod cu cele mai bune intenţii şi a arătat deschiderea sa spre împăcare (flexibilitatea sa) cu cuvântul pe care l-a alcătuit pentru papa încă înainte de a începe lucrările sinodului la Ferrara. Desigur, câţiva reprezentanţi ortodocşi l-au interpretat greşit pe Marcu pentru flexibilitatea tonului său în dialogul cu cardinalul Cessarini şi au pretins ca în continuare să vorbească Visarion , mitropolitul Niceii.

Prima temă a discuţiilor a fost focul curăţitor (purgatoriul – n.tr.). Visarion, neputând să vorbească din pricina insuficientei sale pregătiri teologice, pentru ortodocşi a luat cuvântul Sfântul Marcu, rostind asupra temei patru cuvinte antiretice.

Vederile cristalin ortodoxe, aşa  cum au fost prezentate de sfântul nostru, l-au entuziasmat pe împăratul care privea la Marcu ca la singurul teolog ortodox care putea răspunde cu uşurinţă cuvintelor papistaşilor. Dar împăratul bizantin care nu avea nici o legătură cu cele dumnezeieşti spera că vederile ortodoxe se vor impune, necunoscând că papistaşii vor stărui nemişcaţi în rătăcirile lor. Din această pricină, când a văzut că stăruinţa absurdă a latinilor putea să naufragieze  scopul său politic – adică unirea celor două biserici şi din aceasta aşteptatul ajutor papal pentru înfruntarea turcilor – au început să-i constrângă pe ortodocşi să urmeze o linie mai temperată sau – mai bine – îngăduitoare.

Mincinoasa unire

Latinii începuseră să pună în aplicare cunoscuta tactică a şuşotelilor, a minciunilor şi a şantajurilor, şi astfel, în acel timp, au împărţit în Ferrara sute de filade care cuprindeau 54 de dogme eretice ale ortodocşilor!!! Văzând că situaţia se înrăutăţea în defavoarea ortodocşilor, doi din membrii de seamă ai reprezentanţei bizantine, Mitropolitul Iracleiei Antonie, cu rânduiala de prim Mitropolit al Tronului Ecumenic, şi Ioan, fratele lui Marcu, au încercat să fugă din Ferrara, dar au fost împiedicaţi de către împărat. Şi deoarece Ioan fusese însoţit până la port de fratele său, împăratul şi patriarhul temându-se poate de alte încercări de fugă – în înţelegere cu papistaşii – au mutat lucrările sinodului de la Ferrara , care era aproape de mare, la Florenţa.

Când au reînceput lucrările sinodului, Mitropolitul Efesului era principalul vorbitor al ortodocşilor. Însă răspunsurile sale clare şi răsturnările kakodoxiilor latine au provocat furia ortodocşilor latinocugetători, care cu consimţământul tăcut şi cu îngăduinţa împăratului, au încercat să-l discrediteze pe Sfântul Marcu, punând în circulaţie şi ştirea că – desigur – Mitropolitul Efesului a înnebunit. La o reuniune a reprezentanţei ortodoxe, când Mitropolitul Efesului i-a numit pe papistaşi „eretici”, mitropoliţii Lakedhemoniei şi Mytilinei l-au ocărât pe sfânt şi au încercat să-l lovească.

Marcu al Efesului nu semnează

Fiind încredinţat că toate încercările sale de a-i determina pe ortodocşi să nu înainteze la unire – făcându-se victime ale latinilor – erau deşarte, sfântul s-a retras de la a participa activ la lucrările sinodului.

În cele din urmă, pe 5 iulie 1439 se semnează unirea şi după cum relatează Syropoulos cei mai mulţi reprezentanţi ortodocşi au semnat fără voia lor şi temându-se de împărat. Când papa a întrebat dacă a semnat Marcu  şi a primit răspunsul negativ, a spus profetic: „Aşadar, nu am făcut nimic”. Trufaşul şi tiranicul papă a cerut ca un neruşinat de la nehotărâtul împărat bizantin ca să-l trimită pe Marcu la el pentru a-l judeca înaintea tribunalului sinodal, dar din fericire împăratul a refuzat.

Mai târziu însă  l-a rugat pe Marcu, după ce luase asigurări orale pentru siguranţa sa din partea papei, să se prezinte înaintea pontifului şi să-şi explice poziţia. Ascultând de porunca împărătească, Marcu s-a dus la papă. În zadar însă a încercat arhiereziarhul  Apusului să-l constrângă să primească ucigătoarea (avortiva) unire. Când a văzut că Marcu a rămas neclintit în vederile sale, a apelat la şantaje şi l-a ameninţat că îl va condamna pe sfântul nostru ca eretic. Dar Sfântul Marcu, nesperiindu-se, a răspuns cu îndrăzneală zicând: „Sinoadele au  osândit pe cei care nu se supun Bisericii şi se îndărătnicesc într-o credinţă oarecare ce-i este contrară, o propovăduiesc pe aceasta şi se luptă pentru ea,(fapt) pentru care şi eretici i-a numit pe ei…Dar eu nu propovăduiesc credinţa mea proprie, nici nu am inovat ceva, nici nu stau (apăr) pentru vreo oarecare dogmă şi lege vrăjmaşă, ci în credinţa cea curată mă păzesc pe mine însumi”.

Poporul îl aprobă pe Marcu

După unirea trădătoare de la Ferrara-Florenţa bizantinii au părăsit Italia  pentru întoarcerea lor în Cetatea asediată. Împăratul l-a luat pe Sfântul Marcu în corabia imperială. Apoi, după o călătorie de trei luni şi jumătate, au ajuns în cele din urmă la Constantinipol. Acolo, locuitorii i-au primit cu simţăminte de vrăjmăşie şi i-a respins/dezaprobat pe cei ce semnaseră unirea, dar l-au încuviinţat şi l-au cinstit pe sfântul nostru şi, după cum relatează hulitorul său – episcopul grecolatin al Methoniei Iosif – „(Mitropolitul) Efesului a văzut mulţimea slăvindu-l ca pe cel ce nu semnase (unirea) şi noroadele i se închinau ca lui Moise şi Aaron şi îl lăudau pe el şi îl numeau sfânt” (PG 159, 992).

Poporul lui Dumnezeu cel simplu privea spre Sfântul Marcu ca la singurul ierarh care avu îndrăzneala şi destoinicia să apere credinţa sa ortodoxă. Cunoştea deja că destui din cei ce semnaseră unirea fuseseră mituiţi de către papa, în timp ce mâinile lui Marcu  rămăseseră curate.

Când împăratul hotărî să împlinească tronul patriarhal, a trimis nişte delegaţi ai săi la Sfântul Marcu rugându-l să primească înalta vrednicie de patriarh, dar sfântul nostru a refuzat.

Întemniţarea sfântului în Limnos

Pe 4 mai 1440 Sfântul Marcu a fost nevoit să fugă din capitală, deoarece i se primejduia viaţa, şi să plece la periferia Mitropoliei sale de la Efes  care era sub turci. Acolo, după ce a păstorit pentru puţin timp turma cea cuvântătoare, a fost nevoit iarăşi, de data aceasta de către turci şi de către unionişti, să părăsească Efesul şi să intre într-o corabie care  mergea spre Sfântul Munte, unde hotărî să-şi petreacă cealaltă vreme a vieţii sale. Când însă corabia s-a oprit în Limnos, sfântul a fost recunoscut şi imediat ridicat după porunca împărătească şi a fost închis acolo pentru doi ani. În perioada întemniţării sale a suferit mult, dar – după cum scria Ieromonahului Teofan din Evia, „cuvântul lui Dumnezeu şi puterea adevărului nu se leagă, ci mai vârtos aleargă şi înaintează, şi (cei) mai mulţi dintre fraţii care au îndrăznit întru surghiunul meu îi atacă/leapădă cu mustrările lor pe neevlavioşii şi apostaţii dreptei credinţe…”.

Din Limnos sfântul  a trimis vestita sa scrisoare enciclică către creştinii ortodocşi aflaţi pretutindeni pe faţa pământului şi în insule. În ea mustră cu asprime pe acei ortodocşi care au primit unirea şi cu argumente solide dovedeşte că latinii sunt inovatori, iar în legătură cu aceasta spune: „ca dinspre nişte eretici ne-am întors şi pentru aceasta ne-am despărţit de ei”. Şi-i cheamă sfântul pe credincioşi să se ferească de unionişti, deoarece aceştia sunt „apostoli mincinoşi şi lucrători vicleni”.

Continuarea luptei din Mănăstirea Manganelor

După eliberarea sa, Sfântul Marcu, constrâns de boala sa nu a putut să se mai retragă în Sfântul Munte, ci s-a întors în mănăstirea sa din Constantinopol, unde fu primit cu cinstiri de către poporul cel credincios ca un sfânt şi mărturisitor. Din Mănăstirea Sfântului Gheorghe din Mangane noul mărturisitor conducea lupta împotriva unioniştilor, scriind epistole monahilor şi clericilor, încurajându-i să păstreze dreapta credinţă şi să nu colaboreze cu unioniştii.

Prigoanele, defăimările şi presiunile au slăbit starea sănătăţii cuviosului părinte şi astfel, pe 23 iunie 1444, după ce a chemat aproape de el pe fiii săi duhovniceşti şi a încredinţat/predat lui Gheorghe Scholarios conducerea luptei antiunioniste, a plecat la Domnul. Era atunci de 52 de ani.

Cinstirile sfântului după moartea sa

Credinciosul popor al Domnului rămânând orfan, s-a tânguit mult pentru pierderea părintelui său duhovnicesc. Gheorghe Scholarios a rostit cuvântul de îngropăciune în care printre altele a spus că cuviosul „înălţatu-s-a  între preoţi, strălucit-a între arhierei, nevoitu-s-a bine foarte  pentru Biserică; arătatu-s-a mai tare decât diamantul în ceea ce priveşte schimbarea…(iar) acum,(fiind) cu sufletul gol, s-a umplut din plin de fericirea pe care bine  a cunoscut-o şi luând de aici s-a silit să-şi trăiască viaţa ascunsă în Hristos; şi este împreună cu sfinţii dascăli ai credinţei,  pentru  toţi fiind drept,  împreună cu aceia se numără”. O roadă duhovnicească a sfântului sunt cei doi sfinţi ucenici ai săi şi patriarhi ai Constantinopolului: Ghenadie şi Dionisie.

Imediat după cuvioasă adormirea sa Marcu a fost cinstit ca un sfânt şi mărturisitor. Aceasta o mărturiseşte cu durere şi contemporanul şi neînduplecatul său vrăjmaş Iosif, episcopul unit al Methoniei, zicând: „dar ca şi pe mulţi alţii, şi pe numitul Palama, şi pe Marcu al Efesului; nici oricum ar fi să-i înţelegi, ci şi plini de înţelepciunea imaginară (abstractă); şi chiar să nu fi avut în ei înşişi nici o virtute sau sfinţenie, (dar) numai pentru că au vorbit şi au scris împotriva latinilor, slăviţi-i şi-i lăudaţi în cântări şi icoane împodobiţi-le acestora şi prăznuind, iubiţi-i pe ei ca pe nişte sfinţi şi închinaţi-vă” (PG  159,1357).

Cea dintâi slujbă în cinstea sfântului a alcătuit-o fratele său Ioan filosoful. La început pomenirea sa se sărbătorea la 23 iunie, dar mai târziu s-a hotărât 19 ianuarie – probabil ziua aducerii moaştelor sfântului şi înmormântării lor în mănăstirea lui Lazăr din Galata.

Luptele lui Marcu, ca şi ale ucenicului său Ghenadie, au fost recunoscute şi îndreptăţite de către marele sinod din Constantinopol care a avut loc în 1484 şi care a înscris numele lor, ca ale unor Sfinţi Părinţi, în Sinodikonul Ortodoxiei.

Responsabilitatea episcopilor astăzi

Astăzi, la 560 de ani de la moartea „strălucitului învăţător al adevărului”, a Mitropolitului Efesului, arhierei ortodocşi atraşi de zâmbetele făţarnice şi de falsele politeţuri ale papistaşilor şi înşişi ei fiind văduviţi de teologia patristică trădează Ortodoxia noastră cu capul descoperit. Recent,  exemple jalnice şi urâte lui Dumnezeu au fost invitaţia antihristului papă Voitila în Elada Ortodoxă  de către papofilul arhiepiscop al Atenei şi rugăciunea în comun cu el în mai 2001, după cum, de asemenea, darea Dumnezeieştii Împărtăşanii la Ravenna de către Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului. De aceea este o datorie peremtorie a tuturor acelora pe care îi doare pentru Biserica noastră să se aplece asupra scrierilor Sfântului Marcu şi ale altor Sfinţi Părinţi care au scris împotriva inovaţiilor papistaşe, aşa încât să fie informaţi asupra mulţimii eresurilor latineşti şi a pericolului prin care trec teologii noştri care participă la dialogurile cu papistaşii şi ignoră acestea.

Continuatori ai luptei: popor şi cler

Dar noi, cei ce nu avem nici pregătirea teologică a Sfântului Marcu, nici sfânta sa viaţă pe care şi-a câştigat-o prin asceză, să avem cel puţin smerenia să primim ceea ce şi acesta a primit şi cu râvnă sfântă a glăsuit şi glăsuieşte până astăzi în scrierile sale; că PAPISTAŞII sunt ERETICI şi pentru aceasta sunt tăiaţi de la una, sfânta, Soborniceasca şi Apostoleasca Biserică. Să nu încercăm să  dovedim, întărâtaţi de Lucifer, începătorul eresurilor, că Sfântul Marcu şi ceilalţi mari Părinţi i-au înţeles în mod eronat pe papistaşi şi că din raţiuni politice i-au numit eretici. Metoda şi persistenţa luciferică şi mania cu care se luptă papistaşii contemporani în climatele Patriarhiilor Antiohiei (care este în primejdia de a fi greco-catolicizată în întregime – deja preoţi uniţi cu binecuvântarea patriarhului slujesc pe ortodocşi) şi Ierusalimului prin vânarea ortodocşilor este o dovadă dincolo de evidenţă că  întâiul ţel al papismului este desfiinţarea Ortodoxiei. Aceasta se întâmplă cu metodă şi sistem.

Prin urmare, studiul vieţii şi luptelor marelui nostru Părinte Marcu Evghenikos dobândesc o mare importanţă în epoca actuală  care este caracterizată de nesfârşitele dialoguri teologice.

Să ne rugăm toţi cu evlavie Domnului şi Dumnezeului nostru şi să-l rugăm şi pe Sfântul Marcu să mijlocească la El ca să lumineze mai întâi pe ortodocşii teologi care întreprind dialoguri cu papistaşii să păzească credinţa noastră neîntinată de uneltirile latineşti.

Sfântul Marcu şi barbarii turci

Sfântul Marcu s-a arătat prea învederat profet al neamului, descoperind cele mai josnice planuri ale turcilor, care avuseră ca scop nu numai să cucerească Cetatea, dar şi să distrugă în întregime poporul grec: „Nu au mai vrut a se stăpâni pe ele însele fiarele cele ucigaşe, ci să nimicească tot neamul, cugetând că doar ele din toate cele de pe pământ sunt stăpâne”.

Când s-a născut sfântul în 1392, patria sa era asediată de otomani, iar în 1430, când turcii au luat Tesalonicul – a doua capitală, sfântul a scris o monodhie (un fel de cântec ce se cânta în teatru de unul singur n. tr.), o plângere. În aceasta, descrie cu durere în suflet scene care ne aduc în memorie întâmplări asemănătoare care au avut loc în marea insulă martirică a Ciprului, având aceiaşi protagonişti, adică „neamul cel însetat de sânge şi desfrânat” al turcilor: „neamul cel însetat de sânge şi desfrânat, care se îngrămădea de pretutindeni în Tesalonic, prădă cetatea după ce îşi asigură (cu desăvârşire) permisiunea comandantului… Astfel, un barbar necurat dansa deasupra sfintelor altare, o gură turbată şi întinată striga puternic în altarele pe care omul se teme să le atingă… Aruncau la pământ sfintele icoane şi le călcau, smulgând cu râsete podoaba lor… Cinstite fecioare erau smulse din mănăstirile lor şi deveneau jucăria barbarilor desfrânaţi care le necinsteau… Prunci în braţele maicilor lor erau înjunghiaţi de către barbarii care erau mişcaţi când de mânie, când de o desfrânare animalică. De acestea două erau stăpâniţi barbarii, fără rezerve… Cum să le fie milă barbarilor de bătrâni? De sfinţii şi iubitorii de Dumnezeu monahi, de aceia pe care şi dacă-i privea cineva se ruşina, mai ales de aceia cu care făceau paradă mai mult decât cu oricine… Femeile urmau alţi domni şi erau duse într-un mod vrednic de milă, după ce văzuseră mai înainte pe fiicele lor că şedeau pe umerii altora sau erau roabe jalnice sau încă erau necinstite în chip ruşinos… Arhiereul Cetăţii (Sfântul Simeon al Tesalonicului) scăpă de dezastre, deoarece părăsise viaţa cu puţin timp mai înainte (15 septembrie 1429). Într-adevăr, canibalii l-ar fi tăiat cu dinţii în bucăţi mici… Trupul său mort l-au scos din mormânt cu o turbare nebunească, l-au batjocorit cât au putut şi l-au aruncat. Pentru că şi aceasta i-a îndemnat tatăl lor diavolul să facă, să sape mormintele, nu cumva ar fi pline cu bani, ca nici măcar cei ce au murit mai demult să nu rămână fără a pătimi dezastre…

… Se plimbă fără rost de jur împrejur un bătrân, un monah, în altă parte un preot, legaţi împreună cu oricine s-ar întâmpla cu lanţuri grele şi cu cătuşe, iar pe aceştia îi plimbă un ismaelit scârbos şi idiot, care nu are valoare nici cât doi oboli, căutând să-i vândă în schimbul unei sume uriaşe.

Aceleaşi le pătimesc şi femeile, în special cele de viţă nobilă, de la orice om de origine umilă ce s-ar întâmpla şi „de trei ori” barbar. Vai, ce dezastre mari, de ce sfârşit s-au izbit creştinii! Fiarele cele ucigaşe nu vor să păstreze pentru ei înşişi robi, ci plănuiesc dispariţia întregului  nostru neam, şi devină domni ai tuturor celor de pe pământ. Doar ar putea şi ar reuşi aceasta”.

(Sfântul Marcu al Efesului, Tesalonicul a fost luat, Ed. Papadimitriou, 1997).

Acest limbaj „dur” şi profetic întrebuinţează cel din urmă dintre marii teologi ai Bizanţului pentru a descrie „isprăvile” turcilor care nu numai nu s-au pocăit pentru câte au făcut în trecut în dauna nefericitului popor al romeilor, ci le-au reluat recent şi în Cipru, unde printre alte grozăvii pe care le-au săvârşit, au întinat sfintele biserici şi cimitirele din partea de insulă ocupată. Pe aceşti turci, actualii lor aliaţi, neo-cruciaţii anglo-americani şi germani îi botează europeni şi vor să le dea paşaport european.

Să ştie însă toţi că se apropie sfârşitul acestor „mâncători de sânge şi vicleni descendenţi din Agar” şi vor fi chemaţi să plătească scump pentru crimele lor.

Sfântul Marcu ca imnograf

Este poate un fenomen unic în Biserica noastră Ortodoxă ca trei membrii ai aceleiaşi familii, după cum se întâmplă în cazul lui Marcu Evghenikos, a tatălui său Gheorghe diaconul şi a fratelui său diaconul şi filosoful Ioan, să fie imnografi.

Un mic exemplu, un mic şi binemirositor florilegiu din încă şi mai neexploatata grădină imnografică a lui Marcu, prezentăm în continuare:

Opt canoane de rugăciune

către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu Odhighitria

Canonul al VIII-lea, al cărui acrostih (în limba greacă) este:

„Cea din urmă cântare împodobesc celei întru tot cântate, a lui Marcu”

Cântarea a IV-a, Tu eşti tăria mea, Doamne…

Numai întru tine legile firii s-au dezlegat, numai tu singură ai născut prunc dumnezeiesc fără de sămânţă, pe Cel ce a răsărit din Tatăl mai înainte de veci mai presus de minte şi de cuvânt, Preacurată; căci toiagul închipuia cinstitul tău pântece care a odrăslit în chip minunat nucile.

Ne-ai izvorât nouă nectarul îndurării, care izvorăşte izvorul de apă şi pârâul cel dulce şi ai încăput izvorul cel curat, ţâşnind şipotul cel de viaţă purtător şi apa cea bună de băut, de aceea pe cei ce se ard în cuptorul frigurilor (marilor fierbinţeli) cu roua ta, Fecioară, tămăduieşte-i.

Nepoţii cei neomenoşi, mâncători de sânge şi vicleni ai roabei Agar pun în mişcare oştire prea numeroasă şi se aşează înaintea cetăţii tale acesteia, Stăpână; dar ca nişte prunci ce pătimesc cu puterea ta cea păzitoare o cunoaştem pe ea de nebiruit.

Tu eşti slava, podoaba  şi lauda oamenilor, iar îngerilor cunună şi diademă, prin care pământul şi cerul alcătuind o Biserică a tot armonioasă „bucură-te” îţi strigăm: Bucură-te, Stăpâna lumii, bucură-te ajutătoarea tuturor oamenilor.

Cântarea a V-a, Pentru ce m-ai lepădat

Noi cei ce ne desfătăm  cu cuvintele Cuvântului o lăudăm pe ceea ce a născut pe Cuvântul; noi, locuitorii lumii o împodobim pe acoperitoarea lumii; noi cei binecredincioşi cu gând binecredincios o mărim pe înainte păzitoarea celor binecredincioşi.

Doamna lumii se mută către viaţa cea mai presus de lume, biserica cea dumnezeiască se ridică către biserica cea cerească, sfeşnicul cel de aur, chivotul legământului între sfinţii sfinţilor se sălăşluieşte.

Câştigând mare îndrăzneală către Domnul, Cel ce S-a născut din pântecele tău, Fiică, câte voieşti le împlineşti şi poţi toate, Maică a Dumnezeului celui atotputernic, de aceea numai voieşte şi ne vei mântui pe noi.

Bucură-te poartă neumblată prin care a trecut Hristos Domnul, bucură-te ceea ce ai deschis cu naşterea ta porţile raiului, bucură-te prin care cerul se bucură şi pământul dănţuieşte, ceea ce ai împreunat ceea cele de jos cu cele de sus.

Sfântul Marcu ca Părinte neptic

Teologia ortodoxă s-ar fi îmbogăţit cu scrierile teologice ale Sfântului Marcu care ar fi fost majoritare, dacă sfântul nu era nevoit să se implice în interminabilele şi păguboasele dialoguri cu papistaşii.

Capitolele parenetice care urmează dovedesc într-o mică măsură pregătirea teologică a Sfântului Marcu.

Capete parenetice ale Sfântului Marcu Evghenikos

• Sârguieşte-te ca atunci când îţi vin gânduri rele să le alungi degrabă prin mărturisire.
• Nu te ruşina să-ţi mărturiseşti păcatele tale; căci mărturisindu-le pe ele părintelui tău, zdrobeşti capul balaurului.
• Trebuie să-ţi robeşti trupul prin post şi priveghere şi osteneală şi citirea Dumnezeieştilor Scripturi.

***

• Dacă intri cu curăţie în Biserică, de mântuire te apropii, iar dacă (intri) cu conştiinţă vicleană, de chinurile iadului şi de ameninţare te apropii.
• Cel ce mănâncă şi bea Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos cu nevrednicie osândă sieşi mănâncă şi bea. Cu cât mai vârtos cei ce se apropie de Dumnezeieştile Taine moleşiţi şi cu conştiinţă vicleană!

***

• Ia aminte, omule, la porţile cerului şi roagă-te lui Dumnezeu până la moarte, ca să te primească cu milostivire şi să ţi le deschidă degrabă.
• Aminteşte-ţi de păcatele tale şi de judecata ce va să fie şi dispreţuieşte viaţa aceasta deşartă, iar de cele viitoare îngrijeşte-te pururi.
• Te-a ocărât cineva sau te-a lovit? Nădăjduieşte spre Domnul şi nu te mânia, căci multă este plata pentru răbdare.
• Trebuie să avem o mare frică, căci vrednice de frică sunt cele despre care vorbim, după cum şi înfricoşătoare sunt Tainele Bisericii.

***

• Să nu ia seama cugetul tău la amintirile şi la plăcerile cele ruşinoase şi vătămătoare, ca să nu ajungi şi la consimţire (învoire).
• Cu cât întârzie faţa femeii în inima ta, cu atât mai mult lucrează pofta.
• Să nu te înşele pe tine frumuseţea femeii, căci afundă mai rău decât valurile mării.
• Ce te mândreşti, omule, fiind lut şi gunoi? Ce-ţi înalţi grumazul cel după puţin timp putred?

***

• Izgoneşte nepăsarea cu rugăciunea şi ia aminte cu acrivie la cuvintele spuse din cele ce se citesc.
• Omul sărac învistiereşte bogăţie în cer, aşteptând fericita nădejde şi bunurile cele mai înainte rânduite.
• Adu-ţi aminte, omule, că astăzi sau mâine ai a vedea cerurile şi a-i privi pe îngeri şi a sta înaintea înfricoşătorului scaun de judecată a lui Hristos.

Deplina reabilitare a Sfântului Marcu de către un teolog papistaş

Distinsul teolog catolic al Universităţii din Amsterdam Jan Louis van Dieten, vorbind  la un Congres dedicat falsului sinod de la Ferrara – Florenţa, a relatat printre altele şi următoarele: „Deoarece trebuie ca istoricul să reabiliteze istoric personalităţile care în trecut au fost rău interpretate, aceasta doresc şi eu arzător să o fac pentru Marcu Evghenikos. Acesta a fost singurul care a refuzat  să primească Filioque-le. Din cauza aceasta papa Eugeniu al IV-lea a vrut să tăgăduiască vina lui Marcu, susţinând că acesta (Marcu) nu era mai mult înţelept decât ei. Papa trecu cu vederea că Marcu avea o mai mare predanie de înţelepciune decât adversarul său Montenero. Papa trecea cu vederea şi faptul că Montenero reprezenta doar înţelepciunea lui Toma de Aquino. Papa trecea cu vederea că pentru condamnarea unei poziţii ştiinţifice nu contează numărul susţinătorilor ei, ci doar dovezile care se aduc. Desigur, nu este uşor să apere cineva un adevăr, dacă i se împotriveşte la aceasta un papă Eugeniu şi susţinătorii lui. Dar este dificil, de asemenea, pentru cineva ca Marcu Evghenikos să primească Filioque-le, chiar dacă i s-ar salva şi patria de pericolul turcesc”.

(J.L. van Dieten, Die Theologische Discussion in Ferrara – Florence, p. 3)

(traducere din limba greacă de Leontie monahul, după „STEAUA EFESULUI, 1392-1444″, publicaţie periodică a Centrului Ortodox pentru Studii Patristice „SFÂNTUL MARCU EVGHENIKOS” 1, MARKOS EUGENIKOS WAY, 600-66 METHONE – PIERIA, MACEDONIA – GREECE, ediţie periodică, iunie 2004)