• Intrebat-au unii pe avva Macarie, zicand: cum suntem datori sa ne rugam? Le-a zis lor batranul: nu este trebuinta a vorbi multe, ci a intinde adeseori mainile si a zice – Doamne, precum vrei si precum stii, miluieste! Iar de le sta razboi asupra, ziceti - Doamne, ajuta-mi! Si El stie ce e de folos si face cu noi mila.

• Trecand odata avva Macarie cu fratii prin Egipt, a auzit un copil zicand mamei sale: mama, un bogat ma iubeste si eu il urasc si un sarac ma uraste si eu il iubesc, si auzind avva Macarie, s-a mirat. Si i-au zis lui fratii: ce este vorba aceasta parinte, ca te-ai mirat? Si le-a zis lor batranul: cu adevarat, Domnul nostru este bogat si ne iubeste pe noi si nu voim sa-L ascultam. Iar vrajmasul nostru, diavolul este sarac si ne uraste si iubim necuratia lui.

• Rugatu-l-a pe el avva Pimen cu multe lacrimi, zicand: spune-mi un cuvant – cum ma voi mantui? Si raspunzand batranul, i-a zis: lucrul care il ceri, s-a dus acum de la calugari.

• Zicea avva Pafnutie, ucenicul lui avva Macarie: m-am rugat parintelui meu zicand spune-mi un cuvant. Iar el a zis: sa nu faci rau cuiva nici sa osandesti pe cineva. Acestea pazeste-le si te vei mantui.

• Spuneau parintii despre avva Macarie Cel Mare, ca s-a facut, precum este scris, dumnezeu pamantesc. Ca precum este Dumnezeu acoperind lumea, asa s-a facut si avva Macarie acoperind greselile ce le vedea, ca si cum nu le-ar fi vazut si care le auzea, ca si cum nu le-ar fi auzit.

• A zis avva Macarie: de ne vom aduce aminte de rautatile ce ne fac oamenii, ridicam puterea aducerii aminte de Dumnezeu. Iar de ne vom aduce aminte de rautatile diavolilor, vom fi neraniti.

• Povestea avva Macarie: umbland odata prin pustie am gasit o capatana de mort aruncata la pamant. Si clatindu-o cu toiagul cel de finic, mi-a grait capatana. Si am zis ei: tu cine esti? Si mi-a raspuns capatana: eu am fost slujitor al idolitor si al elinilor celor ce au petrecut prin locul acesta, iar tu esti Macarie, purtatorul de duh si in orice ceas te vei milostivi spre cei ce sunt in chinuri si te vei ruga pentru dansii, se mangaie putin. I-a zis ei batranul: care este mangaierea si care chinul? I-a raspuns lui: pe cat este de departe cerul de pamant, atata este focul de dedesubtul nostru, fiindca de la picioare pana la cap stam in mijlocul focului si nu este cu putinta sa se vada cineva fata catre fata, ci fata fiecaruia este lipita de spatele celuilalt. Deci cand te rogi pentru noi, din parte vede cineva fata celuilait. Aceasta este mangaierea. Si plangand batranul, a zis: vai zilei aceleia in care s-a nascut omul, daca aceasta este mangaierea muncii! I-a zis ei batranul: este alta munca mai rea? I-a raspuns lui capatana: noi, ca cei ce nu am cunoscut pe Dumnezeu, macar putin suntem miluiti, iar cei ce au cunoscut pe Dumnezeu si S-au lepadat de El si nu au facut voia Lui, dedesubtul nostru sunt. Si luand batranul capatana, a ingropat-o.

• Spunea avva Petru despre sfantul Macarie, ca mergand odata la un pustnic si gasindu-l patimind, l-a intrebat, ce pofteste sa manance, fiindca nimic nu era in chilia lui si zicand acela: putina paine proaspata, n-a pregetat viteazul sa mearga la Alexandria si sa dea celui ce patimea. Si lucru de mirare ca nimanui nu s-a facut aratat.

• Zis-a iarasi, fiindca cu nerautate se purta avva Macarie cu toti fratii, i-au zis lui unii: pentru ce te faci pe tine asa? Iar el a zis: doisprezece ani am slujit Domnului meu ca sa-mi daruiasca darul acesta si voi toti ma sfatuiti sa-l lepad?

• Se spunea despre avva Macarie, ca atunci cand se intampla a fi cu fratii, isi punea luisi hotar, ca de se va afla vin pentru frati, sa bea, dar in loc de un pahar de vin, o zi sa nu bea apa. Deci fratii, pentru odihna, ii dau lui. Iar batranul cu bucurie lua, ca pe sinesi sa se chinuiasca. Iar ucenicul lui stiind lucrul, zicea fratilor: pentru Domnul, nu-i dati, caci in chilie vrea sa se chinuiasca pe sine! Si instiintandu-se fratii, nu-i mai dadeau vin.

• Trecand odata de la lunca la chilia sa, avva Macarie ducea zmicele de finic, si iata i-a intampinat pe el diavolul pe cale cu secerea si vrand sa-l loveasca n-a putut. Si i-a zis lui: multa sila am de la tine, Macarie, caci nu pot asupra ta. Iata orice faci si eu fac. Tu postesti, dar eu nicidecum nu mananc. Priveghezi, dar eu nicidecum nu dorm. Numai una este cu care ma biruiesti. I-a zis lui avva Macarie: care este? Iar el a zis: smerenia ta si pentru aceasta nu pot asupra ta.

• Spuneau unii despre avva Macarie Egipteanul, ca suindu-se de la Schit si ducand niste cosnite, ostenind, a sezut si s-a rugat, zicand: Dumnezeule, Tu stii ca nu mai pot! Si indata s-a aflat langa rau.

• Avva Macarie cel mare zicea fratilor in Schit, dupa ce ieseau din biserica: fugiti fratilor! Si i-a zis lui cineva din batrani: unde putem sa fugim mai mult decat in pustia aceasta? Iar el si-a pus degetele pe gura, zicand: de aceasta sa fugiti. Si a intrat in chilia sa si incuia usa si sedea.

• Zis-a acestasi avva Macarie: daca dojenind pe cineva, te vei porni spre manie, implinesti patima ta; caci nu cumva pe altii sa-i mantuiesti si pe tine sa te prapadesti.

• Acestasi avva Macarie fiind in Egipt, a gasit un om avand un dobitoc si furandu-i cele ce avea spre trebuinta sa. Si el ca un strain stand langa cel ce fura, incarca dobitocul si cu multa liniste il petrecea zicand: nimic nu am adus in lume, aratat este ca nici a scoate ceva din lume, nu putem. Domnul a dat dupa cum Insusi a voit, asa s-a si facut. Binecuvantat e Domnul pentru toate.
• Un frate s-a dus la avva Macarie egipteanul si i-a zis: avvo, spune-mi cuvant sa ma mantuiesc! Si i-a zis batranul: du-te la mormant si ocaraste mortii! Deci ducandu-se fratele a ocarat si a azvarlit cu pietre si venind a vestit batranului. Si i-a zis batranul: nimic nu ti-au grait? Iar el a raspuns: nu. I-a zis lui batranul: du-te si maine si ii slaveste! Deci mergand fratele, i-a slavit zicand: apostolilor, sfintilor si dreptilor! Si a venit la batranul si i-a zis: i-am slavit. Si-a zis batranul:nimic nu ti-au raspuns ? A zis fratele: nu. I-a zis lui batranul: stii cu cate i-ai necinstit si nimic nu ti-au raspuns si cu cate i-ai slavit si nimic nu ti-au grait? Asa si tu, daca voiesti sa te mantuiesti, fa-te mort; nici nedreptatea oamenilor, nici lauda lor sa nu o socotesti, ca cei morti sa fii si poti sa te mantuiesti.

• Povestit-a despre sine avva Macarie, zicand: cand eram mai tanar si sedeam la chilie in Egipt, m-au apucat si m-au facut cleric in sat. Si nevrand sa primesc, am fugit la alt loc. Si a venit la mine un mirean cucernic si lua rucodelia mea si-mi slujea mie. Apoi s-a intamplat din ispita diavoleasca de a cazut in pacat o fata si luand in pantece, era intrebata cine este cel ce a facut aceasta. Iar ea zicea: pustnicul! Iar ei iesind, m-au prins in sat si au spanzurat de grumajii mei oale afumate si urechi de vase si m-au purtat in vileag prin sat pe ulita, batandu-ma si zicand: acest calugar a stricat pe fata noastra, luati-l, luati-l! Si m-au batut incat putin de n-am murit. Si venind unul din batrani, a zis: pana cand bateti pe acest calugar strain. Iar cel ce-mi slujea, urma dupa mine rusinandu-se, caci era ocarandu-l pe el foarte si zicand: iata sihastrul pe care tu il marturiseai, ce a facut! Si au zis parintii ei: nu-l slobozim pana ce nu va da chezasie ca o va hrani pe dansa. Si am zis slujitorului meu si m-a luat in chezasie. Si mergand la chilia mea, am dat lui cate cosnite aveam, zicandu-i: vinde-le si le da femeii mele sa manance! Si ziceam in gandul meu: Macarie, iata ti-ai gasit tie femeie. Trebuie sa lucrezi putin mai mult ca sa o hranesti. Si lucram ziua si noaptea si ii trimeteam ei. Si cand a venit vremea ticaloasă să nască, a petrecut multe zile chinuindu-se si nu năstea. Si i-au zis ei: ce este aceasta? Iar ea a zis: eu stiu ca pe pustnicul acela l-am napastuit si mintind l-am invinuit. El nu este vinovat, ci cutare tanar. Si venind cel ce imi slujea bucurandu-se, zicea ca n-a putut sa nasca fata aceea pana ce nu a marturisit zicand ca nu are vina pustnicul, ci a mintit asupra lui. Si iata, tot satul va sa vina aici cu slava si sa se pocaiasca inaintea ta. Iar eu auzind acestea, ca sa nu ma supere oamenii, m-am sculat si am venit aici la Schit. Acesta este inceputul pricinei pentru care am venit aici.

• Au trimis odata la avva Macarie in Schit batranii muntelui, rugandu-l si zicand catre el: ca sa nu se supere tot norodul pe mine, te rugam sa vii la noi sa te vedem mai inainte de a te duce catre Domnul. Deci venind el in munte, s-a adunat tot norodul la dansul. Si il rugau batranii sa zica vreun cuvant fratilor. Iar el auzind, a zis: sa plangem fratilor si sa izvorasca ochii nostri lacrimi, mai inainte de a ne duce unde lacrimile noastre vor arde trupurile noastre. Si au plans toti si au cazut cu fetele lor la pamant si au zis: parinte, roaga-te pentru noi!

Sursa: Patericul Egiptean

• “[...] Deci înlăuntru iaste, în suflet, târându-se şi eşind duhul vicleşugului, gânditoriu, mişcătoriu, carele este acoperământul întunearecului, omul cel vechiu de carele li se cuvine a să dezbrăca ceia ce aleargă cătră Dumnezeu, şi a să-nbrăca cu omul cel ceresc şi nou, carele este Hristos. Deci nu-l poate a-l vătăma pre omul nimica dintru cele dinnafară, fără decât numai vieţuitoriul şi lucrătoriul, lăcuitoriul înlăuntru întru inimă, duhul întunearecului. Întrucât dară războiul fieştecarele întru gânduri datoriu iaste a-l avea, pentru ca să strălucească întru inima lui Hristos. Căruia Slava în veci, amin”. (din Cuv. 42).

• “[...] Însă ţi să cuvine, precum El pe pământ viind au pătimit şi s-au răstignit, şi tu împreună a pătimi. Pentru căci când te vei depărta din lume, şi vei înceape a-L căuta pe Dumnezeu şi a-L socoti, deaciia te lupţi cu firea ta întru năravurile cele vechi, şi cu obiceiul cu carele împreună te-ai născut. Şi întru a te lupta cu obiceiul, aflii gânduri protivnice ţie şi războitoare cu mintea ta. Şi te trag pe tine gândurile, şi te răvărsază întru ceale dintru care ai eşit, spre ceaste văzute. Deci începi a face luptă şi războiu, gânduri pornind asupra gândurilor, minte spre minte, suflet spre suflet, duh spre duh. Şi deci sufletul rămâne în această luptă, ca să descopere oareşcarea ascunsă şi supţire puteare a întunearecului şăzând înlăuntru în inimă. Şi Domnul lângă sufletul şi trupul tău iaste, războiul tău privindu-l, şi ascunse cugete cereşti pune înlăuntru întru tine, şi începe a te odihni pe tine întru ascuns. Te lasă însă pre tine acum a te pedepsi, şi întru scârbele acestea te orânduieşte pe tine harul. Şi când ai venit întru odihnă, cunoscut se face ţie pe sineşi, şi-ţi arată ţie cum că pentru folosul tău o făcu slobozirea a te iscusi tu”. (din Cuv. 32).

• “[...] Pentru că şi Lazărul pe carele îl învie Domnul, cel plin de multă putoare, întrucât a nu putea nimenea a să apropiia de mormânt, închipuire fuse al Adamului celuia ce multă putoare luă în suflet şi plin fuse de înnegrire şi de întunearec. Ci tu, când ai auzi pentru Adam, şi pentru cela ce fuse rănit, şi pentru Lazăr, nu o slobozi mintea ta ca în munţi, ci fă-te înlăuntru întru sufletul tău. Pentru că şi tu aceleaşi rane şi aceaşi putoare şi acelaşi întunearec îl porţi. Pentru că toţi fii întunecatului neamului aceluia suntem şi toţi putorii aceiiaşi ne împărtăşim. Deci patima pe carea o pătimi acelaşi, aceasta toţi o pătimirăm, fiind dintru sămânţa lui Adam… (Doar) Unuia Dumnului îi este cu putinţă a o vindeca pe aceasta. Că pentru aceasta şi prin Sineşi au venit, pentru că niciunul din cei vechi, nici singură legea, nici Proorocii o putură a o vindeca pre aceasta. Iară Acesta singur viind, o vindecă nevindecata rana acea a sufletului (din Cuv. 30)”.

• “[...] Pentru că aceasta iaste curăţeniia inimei, ca văzându-i pre cei păcătoşi sau pre cei bolnavi, împreună să pătimeşti, şi milostiv spre dânşii să fii. Pentru că să întâmplează şi sfinţii Domnului a şădea la privelişti, şi a o privi înşelăciunea lumii. Iară ei întru omul cel dinlăuntru vorbesc cu Dumnezeu, şi după omul cel dinnafară să arată ochilor ca cum le-ar privi pre ceale ce să fac în lume”. (din Cuv. 15).

• “Acuma dară Acesta carele au zidit trupul şi sufletul, Acesta vine şi o răsipeaşte toată petrecerea vicleanului, şi lucrurile lui ceale ce se săvârşesc întru cugete. Şi iarăşi o înnoieşte şi o închipuiaşte icoana cea cerească, şi face suflet nou. [...] Hristos, adevăratul izbăvitoriu, intră întru cele ascunse ale sufletului, şi dintru Egiptul cel întunecat îl scoate, dintru jugul cel prea greu şi dintru robia cea amară. Ne porunceşte dară nouă ca să ieşim din lume şi săraci a fi despre toate cele văzute, şi a nu avea grijă pământească. Ci zioa şi noaptea a sta la uşă, şi a aştepta când le va deschide Domnul inimile cele încuiate, şi L-ar vărsa preste noi Darul Duhului Sfânt“. (din Cuv. 11).

(din: Sfântul Macarie Eghipteanul, Omilii, Editura Predania, 2009)

Va recomandam si:

• Sf. Macarie Egipteanul: Putini sunt adevaratii crestini!
• Sfantul Macarie Egipteanul despre adevarata conformitate a vietii crestine cu Sfanta Scriptura
• Discernerea binelui şi a răului, crucială pentru creştin

• Sfantul Macarie Egipteanul despre CUM IL IMBRACAM PE HRISTOS
• SFANTUL MACARIE EGIPTEANUL: Dumnezeu nu Se coboara decat in aceia care Il striga staruitor!

• Acatistul Sfantului Serafim Rose
• Cine este parintele Seraphim si de ce il cinstim ca pe un mare sfant al timpului nostru?

Necazul altuia sa-l port,

Greseala sa nu-i dau pe fata

Si mila aratand sa pot.

Acestea toate ma invata!

(Alexander Pope, Universal prayer, 1738)

După adormirea Părintelui Serafim, un admirator de-al său i-a descris cum nu se poate mai nimerit evoluţia duhovnicească:

„Părintele Serafim a purces la drum ca un mare gânditor, fiind superior multor oameni din vremea sa; însă a devenit un om al inimii, cu o adâncă milă faţă de oameni. Cu siguranţă că acest lucru nu s-ar fi întâmplat niciodată fără convertirea sa la credinţa în Iisus Hristos în Biserica Ortodoxă”.

Ca tânăr filosof introvertit şi nefericit, Părintele Serafim începuse prin a căuta să cunoască, să înţeleagă, în sensul cel mai înalt. Căutând aceasta cu sinceritate, cu devoţiune şi chiar cu disperare, el a atras harul lui Dumnezeu; şi astfel, sporind în cunoaştere, sporea şi în dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de om. În cartea intitulată Mărturisirea unui pelerin aflăm o bună explicaţie a acestui proces:

„Prin cugetare, prin cercetarea cuvântului lui Dumnezeu şi prin însemnarea trăirii tale, trebuie să-ţi stârneşti în suflet o sete şi un dor – sau o „minunare” cum o numesc unii - care să-ţi aducă dorinţa nesăţioasă de a cunoaşte lucrurile mai îndeaproape şi mai deplin, de a pătrunde mai adânc în firea lor.

Iată cum grăieşte despre aceasta un scriitor duhovnicesc: Dragostea, spune el, sporeşte de obicei o dată cu cunoaşterea, şi este cu cât mai mare adâncul şi lărgimea cunoaşterii, cu atât mai multă va fi dragostea şi cu atât mai uşor ţi se înmoaie inima şi se deschide către dragostea lui Dumnezeu, privind mai cu sârguinţă către însăşi plinătatea şi frumuseţea firii dumnezeieşti şi a iubirii Sale faţă de oameni” .

O întrezărire a felului cum inima Părintelui Serafim se înmuiase şi se deschisese către dragostea lui Dumnezeu aflăm la fiica sa duhovnicească Solomonia. Puţin după adormirea lui, ea scria:

„Una dintre cele mai scumpe amintiri legate de Părintele Serafim este din timpul Vecerniei Duminicii Iertării de la începutul Postului Mare. Cred că îmi cea mai dragă pentru că l-am întrezărit stând cu sufletul înaintea lui Dumnezeu. Cine poate spune cum se frânge inima fiecăruia în necazul său, în dorul său după Dumnezeu? Noi nu ne vedem unii pe alţii în aceste clipe; numai Dumnezeu ştie. Dar, în timpul slujbei Vecerniei Duminicii Iertării, inimile noastre rostesc la unison prochimenul: Să nu întorci faţa ta de la sluga ta, căci mă necăjesc, degrab mă auzi. Ia aminte spre sufletul meu şi izbăveşte pre el (Ps 68, 20-21). Aş fi vrut, de era cu putinţă, să nu scriu pur şi simplu stihul acesta, ci, prin citirea sa, cititorul să poată auzi felul cum este cântat, ca o adânc-sfâşietoare cerere către Dumnezeu. Văd şi acum, de parcă ar fi fost ieri: Părintele Serafim stând în spatele altarului, şi – întrucât Glasul mai aparte ce se cânta nu ne era familiar - se auzea numai vocea lui, plină de blândeţe şi de smerită zdrobire de inimă. Vocea lui nu era plină de ceea ce s-ar numi emoţie, ci de ceva mult mai adânc – un simţământ duios – ceva te umplea de uimire.

Apoi şi-a dus pe nevăzute mâna la faţă, iar eu m-am gândit: Se roagă lui Dumnezeu pentru sufletul său; oare şi-a şters o lacrimă de pe obraz?

Şi eu şi mulţi alţii, ne întemeiam pe Părintele Serafim în multe privinţe, de la lucruri mărunte de fiecare zi, până la greutăţile duhovniceşti mai importante, iar el ne sprijinea mereu cu drag, fără a se gândi defel la sine, încât nici nu am mai stat să mă gândesc la adâncimea tânjirii sufletului său după Dumnezeu. An de an, de fiecare dată când slujea Vecernia Duminicii Iertării, aşteptam să aud scumpul sunet al glasului său rostind această rugăciune şi, de fiecare dată, îl vedeam ridicându-şi mâna aproape neobservat, pentru a-şi şterge lacrimile de pe obraz” .

O altă mărturie despre acest „om al inimii” vine de la Părintele Alexei Young:

„Aş vrea să dezvălui [...] puţin din ceea ce era Părintele Serafim ca preot, ca păstor. Esenţa acestui ieromonah se vedea din predicile sale, care întotdeauna erau scurte, la obiect, ţintind să înmoaie inima, «să ne smerească» (după cum îi plăcea să spună) şi să ne arate ce aşteaptă Hristos de la noi. Îmi amintesc când a venit pentru prima oară la Misiunea de la Etna ca să slujească dumnezeiasca Liturghie. Nu mai ţin minte din ce motiv Liturghia s-a ţinut la miezul nopţii. Când s-a întors dinspre Sfânta Masă ca să citească Evanghelia, ţinând în mână o lumânare aprinsă şi Sfânta Scriptură, şi palidul său chip, mi-am spus în gândul meu: aşa trebuie să fi fost în catacombe şi aşa este în prigonita Biserică subterană din Rusia de astăzi! În predicile sale se dezvăluia o inimă caldă şi iubitoare, cum greu mai poţi afla astăzi în lumea aceasta rece, şi o minte nerisipită şi pătrunzătoare, care nu era rodul acestei lumi posomorâte, ci al harului. «Nevoiţi-vă măcar un pic mai mult», ne îndemna el. «Purtaţi-vă crucea fără să cârtiţi; nu vă gândiţi că sunteţi mai deosebiţi; nu căutaţi să vă îndreptăţiţi păcatele şi slăbiciunile, ci căutaţi să vă vedeţi aşa cum sunteţi; şi, mai cu seamă iubiţi-vă unii pe alţii.» Cuvintele lui Hristos. Într-adevăr, Părintele Serafim ni-L înfăţişa pe Hristos atât prin cuvânt, cât şi prin pilda sa” .

Finul Părintelui Serafim, Fratele Lavrentie, scrie că Părintele Serafim…

„ţinea unele dintre cele mai insuflate predici rostite vreodată în limba engleză. Sfatul său de toată vremea era: «Luaţi aminte la voi înşivă. Nu căutaţi niciodată să vă scuzaţi. Dacă trebuie sau doar credeţi că trebuie să vă îngăduiţi vreo slăbiciune, atunci cel puţin recunoaşteţi-o ca slăbiciune, ca păcat. Însă vedeţi-vă greşelile voastre şi nu osândiţi pe fratele vostru!»“

Eficienţa predicilor scurte şi simple ale Părintelui Serafim nu era rodul elocvenţei, ci doar al faptului că izvorau din comoara inimii sale – o comoară dobândită după o îndelungă şi stăruitoare luptă pentru a se apropia cât mai mult de Iisus Hristos. “Din prisosinţa inimii grăieşte gura” (Mt. 12, 34).

Iată ce spune şi Sf. Macarie cel Mare, ale cărui cuvinte sunt notate în jurnalul duhovnicesc al Părintelui Serafim:

„Cei ce sunt bogaţi în Duhul Sfânt, având cu adevărat bogăţia cea cerească şi părtăşia Duhului întru sineşi, atunci când grăiesc cuiva cuvântul adevărului [...], din bogăţia lor şi din comoara lor pre care o au întru sineşi, dintru aceasta grăiesc şi cu aceasta veselesc sufletele celor ce ascultă cuvântul cel duhovnicesc. [...] Iară cel sărac, carele nu are nimic din bogăţia lui Hristos, neavând nici o bogăţie duhovnicească în sufletul său [...], chiar dacă voieşte a grăi cuvântul adevărului şi să veselească pre unii din ascultători, însă neavând întru sine cuvântul lui Dumnezeu întru putere şi în adevăr, ci numai repetând din amintire şi împrumutând cuvinte din unele locuri din Scriptură, ori cele auzite de la bărbaţi duhovniceşti, şi povestind şi învăţând acestea – iată că pare a veseli pre unii, [...] dară după ce ajunge la capăt, fieştecare cuvânt întru cele din carile a fost luat se întoarce, iară el rămâne iarăşi gol şi sărac. [...] Pentru aceea, ni se cuvine a cere de la Dumnezeu cu durerea inimii şi cu credinţă, să ne dea să aflăm bogăţia aceasta, comoara cea adevărată a lui Hristos în inimile noastre, întru puterea şi lucrarea Duhului. Şi aşa, aflând mai întâi în noi înşine pre Domnul a fi folosul nostru, şi mântuirea, şi viaţa cea vecinică, apoi şi pre alţii, după putinţă şi prilej să-i folosim, din comoara cea lăuntrică, de la Hristos, scoţând“.

Ca păstor de suflete, Părintele Serafim îi asculta pe oameni cu foarte multă răbdare şi, totodată, ezita mult să-şi expună învăţătura. Spunea întotdeauna numai ce era necesar. Adeseori, când cineva venea după sfat du­hovnicesc, rămânea tăcut răstimpuri îndelungate, aşteptând ca omul să pună întrebări.

În Viaţa Stareţului Iosif de la Optina se spune cum un anume călugăr cârtea împotriva Stareţului pentru că era scump la vorbă şi nu spunea nimic fără a fi întrebat. „De ce face aşa?”, gândea călugărul. „Stareţul cunoaşte aşa de bine scrierile patristice şi el însuşi este plin de înţelepciune duhovnicească, astfel că ar putea să spună mai multe – însă iată că trebuie să-l sileşti cu tot felul de întrebări”. Însă, mai târziu, Stareţul i-a explicat aceasta folosind cuvintele Sfântului Petru Damaschin, care scria: „Nimic de folos să nu grăieşti fără întrebare din partea fraţilor, pentru ca binele să poată veni prin voia slobodă, precum învaţă Apostolul: Nici ca şi cum aţi stăpâni preste cei căzuţi la sorţi, ci pilde făcându-vă turmei (1 Pt. 5, 3). Că nici Părinţii cei din vechime, fără de întrebare nu grăiau cele de mântuire, socotind a fi aceasta vorbire deşartă“.

Unui alt călugăr, care probabil că era frământat de acelaşi gând, Stareţul Iosif i-a spus:

„Unii sunt nemulţumiţi de mine pentru că vorbesc puţin. Dar nu este trebuinţă a grăi multe spre a mângâia un suflet necăjit; trebuie doar să laşi sufletul acela să vorbească slobod, fără a-l întrerupe; iar, după ce se va fi văitat îndeajuns, mâhnirea i se va alina prin însuşi acest lucru. Nu-ţi mai rămâne decât să-i spui câte cuvinte încălzite de dragoste şi să-i limpezeşti vreo oarecare nelămurire. Astfel omul acela va fi limpede întărit în credinţă, înnoit sufleteşte şi gata să le sufere iarăşi pe toate“.

Tocmai aşa făcea şi Pr. Serafim în lucrarea sa pastorală şi era cât se poate de firesc. Una din membrele misiunii din Etna, Barbara Murray, îşi aminteşte:

„Oricând aş fi venit la mănăstire cu vreo problemă, Părintele Serafim mă ducea în tipografie şi mă întreba ce mai fac, cum îmi merge, iar eu îi spuneam, după care urma o tăcere totală. Oricine a cerut sfat de la Părintele Serafim ştie că acest lucru putea dura foarte mult. [...] Apoi, în sfârşit, spunea câteva cuvinte mângâindu-mă în necazul meu, după care mergeam la biserică. [...]

Veneam la Platina cu mintea plină de tot felul de lucruri care mă tulburau. Apoi, mergând la slujbe, acele lucruri începeau să-mi pară lipsite de importanţă şi că nu mai am nici o problemă” .

Părintele Serafim nu era un Stareţ văzător cu duhul, asemeni Stareţului Iosif de la Optina şi, totuşi, cuvintele următoare, scrise despre Stareţul Iosif, i se potrivesc la fel de bine şi Părintelui Serafim:

„Răspunsurile sale scurte şi îndru­mările precise erau mult mai puternice şi mai de folos decât cele mai amănunţite şi mai lungi convorbiri. Două sau trei cuvinte erau de ajuns pentru ca totul să îţi fie de îndată limpede şi pe înţeles. Cele mai convingătoare argumente izvorâte din iubirea de sine şi din trufaşa îndreptăţire de sine se sfărâmau bucăţi la un singur cuvânt de-al său“.

În legătură cu această ultimă afirmaţie, putem menţiona aici o istorioară de mult folos, spusă de un închinător care a venit pentru prima oară la mănăstire cu un an înainte de adormirea Părintelui Serafim:

„Nu voi uita niciodată cum m-am dus să mă spovedesc la Părintele Serafim. Pe vremea aceea eram proaspăt convertit la Ortodoxie şi eram foarte plin de mine însumi. Socoteam că am sporit enorm în viaţa mea duhovnicească. Când Părintele Serafim m-a întrebat ce am de mărturisit, am menţionat câteva păcate despre care eu credeam că sunt «minore», iar apoi am încercat să mă îndreptăţese chiar şi pentru acelea, arătând câteva din «virtuţile» mele care ar contrabalansa păcatele. Atitudinea mea nerostită era următoarea: Desigur, sunt păcătos, la fel ca toată lumea, dar, în definitiv, nu sunt băiat chiar aşa de rău-de fapt sunt chiar mai bun decât mulţi alţii.

Când mi-am terminat «mărturisirea», Părintele Serafim m-a întrebat «Asta-i tot?» «Da», am răspuns eu. «O, frate», a suspinat el. La care eu m-am gândit: «Ia uite, sunt într-adevăr bun – zice că sunt fratele lui!» Dar el a continuat: «Mult mai ai de mers».

Cuvintele acestea m-au lovit drept în inimă, cu mai multă putere decât orice predică sau mustrare aspră. În anii ce au urmat, prin toate căderile mele, aveam să dau o dureroasă mărturie despre adevărul cuvintelor lui. Chiar şi acum, ori de câte ori încep să gândesc lucruri înalte despre mine, când vreau să stau deoparte şi «să mă bucur de viaţa duhovnicească», îmi amintesc aproape involuntar spusele lui: «O, frate, mult mai ai de mers». A fost o neuitată lecţie de smerenie şi totodată o îmbărbătare de a-mi continua nevoinţa”.

Unii dintre fiii duhovniceşti ai Părintelui Serafim spun că s-au folosit duhovniceşte doar fiindcă s-au aflat în prezenţa lui, găsind binecuvânta­re atât în tăcerea, cât şi în cuvintele lui.

„Părintele Serafim avea înlăuntrul său un adânc centru de linişte”, spune Părintele Vladimir Anderson, „ca şi cum s-ar fi aflat mereu aproape de Dumnezeu. [...] A fost, în cel mai înalt sens, omul cel mai adevărat pe care l-am cunoscut vreodată”.

Părintele Alexei Young îşi aduce şi el aminte:

„Părintele Serafim era foarte, foarte tăcut şi liniştit; nu obişnuia să facă mişcări bruşte sau să vorbească tare; în jurul lui era un «eleşteu de linişte», iar când intrai în acel «eleşteu», liniştea îţi pătrundea inima şi aveai parte şi tu de acel har. Lucruri care mai înainte păreau grozav de importante, nu mai erau deloc aşa”.

Pr. Alexei [foto- in dreapta, n.n.] îşi aminteşte trei principii de viaţă simple, învăţate de la Părintele Serafim.

„Le-am învăţat”, spune el, „nu atât din cărţile Părintelui Serafim cât mai ales stând de vorbă cu el de-a lungul anilor.

Iată primul dintre principii: «Noi suntem peregrini pe acest pământ şi nu avem nimic care să dăinuiască». Să nu uităm nicicând acest lucru. Suntem călători. Viaţa aceasta nu este decât începutul unei continuări ce nu se va sfârşi niciodată. Suntem înclinaţi să o tratăm ca pe un lucru permanent şi grozav de important, înclinaţie ce se traduce în termeni de carieră, educaţie, întâietate etc. Însă toate acestea mor o dată cu noi, atunci când moare trupul; nu ducem nimic cu noi în lumea de apoi.

Părintele Serafim dorea să ne înveţe principii care să ne fie de mare folos de-a lungul vieţii şi să ne susţină în situaţii, împrejurări şi probleme noi şi diferite. De aceea, dacă mergeai la el să-l întrebi despre un lucru anume, se putea întâmpla să nu-ţi răspundă exact la acea problemă, ci îţi dădea un principiu după care să poţi evalua singur problema şi să ajungi la concluzia cea mai potrivită. Iată deci ce voia să ne sugereze când ne aducea aminte că suntem peregrini pe acest pământ. Acesta este un principiu, o premisă. Haideţi să ne gândim la toate problemele de care ne-am izbit în cursul ultimei săptămâni sau luni, la toate acele lucruri din viaţa noastră particulară ce par a fi foarte importante şi ca atare, ne exasperează, ne enervează, ne îngrijorează sau ne ameninţă, iar apoi să ne gândim că, dacă ne-am fi adus aminte că suntem doar peregrini aici şi că majoritatea «problemelor» noastre sunt lipsite de importanţă, calitatea zilelor, săptămânilor sau lunilor noastre ar fi fost cu totul alta.

Al doilea principiu pe care l-am învăţat de la Părintele Serafim a fost acela că credinţa noastră ortodoxă nu este o «chestiune» academică. Această afirmaţie poate să pară ciudată, de vreme ce avem o grămadă de cărţi ale Sfinţilor Părinţi, cărţi de slujbe bisericeşti sau cu vieţi de sfinţi… Există, fireşte, şi un nivel academic al acestor lucruri – dar nu este esenţial. Părintele Serafim mi-a scris odată: «Nu lăsa pe nimeni să-ţi ia vreodată cărţile; dar nu confunda citirea cărţilor cu realitatea, care este trăirea Ortodoxiei». «Ortodoxia», îmi spunea el, «nu este ceva ce ţine de cap; este ceva viu, ţinând de inimă.»

Odată, pe când ne plimbam pe terenurile mănăstirii, l-am întrebat: «Părinte Serafim, pe care dintre icoanele Maicii Domnului o iubiţi mai mult?» (Este genul de întrebare pe care obişnuiesc să o pună convertiţii.) S-a oprit şi spus: «Nu am una anume». «Imposibil!» – am spus eu. «Fiecare om are o icoană preferată a Maicii Domnului. Dvs. pe care o preferaţi?» S-a oprit din nou şi m-a privit puţin contrariat, apoi mi-a spus: «Dar nu înţelegi? Este un întreg!» Era un răspuns foarte profund: nu poţi alege un anume lucru şi să spui că acela este cel mai bun dintre toate sau că acela este preferatul meu. Ci oricare lucru este astfel!

Cu asemenea prilejuri Părintele Serafim era în stare să-mi aducă aminte mereu că Ortodoxia trebuie trăită, nu doar citită, studiată sau povestită. [...]

Cel de al treilea principiu este, probabil, cel mai important dintre toate. Părintele Serafim mi-a spus: «Dacă nu-L afli pe Hristos în viaţa aceasta, nu-L vei afla nici în cea viitoare». Pentru un occidental această afirmaţie este uimitoare. Ce înseamnă ea, din punct de vedere practic? Părintele nu vorbea despre experienţe mistice, despre vedenii sau lucruri de genul acesta. Oricine îl cunoaşte pe Părintele Serafim ştie că s-ar fi ţinut departe de discuţii de acest fel.

Iată ce înţelegea el prin «a-L afla pe Hristos în viaţa aceasta»: faptul că trebuie în primul rând să avem gândul la Hristos tot timpul, zi de zi. Iar aceasta înseamnă nu doar a avea o pravilă de rugăciune, nu doar a ne închina la icoane când ieşim pe uşă, ci a-L avea în cuget pe Hristos de-a lungul întregii zile, în orice împrejurare, cu orice prilej, a ne înălţa inima şi cugetul către El.

„Părintele Serafim obişnuia să-mi spună, citând din Noul Testament, că Dumnezeu dragoste este, şi cela ce petrece întru dragoste, întru Dumnezeu petrece, şi Dumnezeu întru el. [...] Dragostea cea desăvârşită scoate frica afară (1 In. 4, 16, 18). Vedeţi, eu am fost un om foarte temător şi de aceea îmi spunea astfel de lucruri. Iar apoi îmi explica: «Ei bine, noi nu putem avea dragoste desăvârşită faţă de Dumnezeu sau faţă de ceilalţi, pentru că suntem nedesăvârşiţi. Dragostea lui Dumnezeu este desăvârşită. Dar dacă sălăşluim în dragoste, iar Dumnezeu dragoste este, atunci Dumnezeu sălăşluieşte întru noi. Iar aceasta este una dintre căile prin care ne apropiem tot mai mult de Hristos în lumea aceasta». Şi astfel ajungem să ne temem mai puţin de viaţă şi de alţi oameni, de provocări şi de greutăţi.

Alte stihuri pe care-i făcea plăcere să le citeze erau acestea: Copilaşilor, ceasul de apoi este (1 In. 2, 18). Şi încă: Nu te teme, turmă mică, că au binevoit Tatăl vostru să dea vouă împărăţia (Lc. 12, 32). În anii din urmă mi l-am amintit adeseori pe Părintele Serafim repetându-mi stihuri ca acestea; ele îmi vin în minte în clipele de teamă şi de supărare. Sunt stihuri ce mi-au adus mângâiere şi alinare mai ales atunci când Matuşka [sotia, "preoteasa" parintelui Alexey, care, ulterior, s-a calugarit cu numele de Ambrozie, n.n.] mea a răposat pe neaşteptate, fapt ce a avut loc la câţiva ani după ce Părintele Serafim a părăsit lumea. Însă, desigur, la moartea ei, cel mai mult m-a mângâiat faptul că ştiam că de acum era împreună cu el.

În concluzie, aş dori să spun cu cea mai mare convingere că Părintele Serafim L-a aflat pe Hristos în această viaţă. Nu poţi să dai altora ceea nu ai, iar el avea de dat atât de mult. Iată de unde ştim că Hristos S-a sălăşluit cu adevărat înlăuntrul lui”.

Una dintre enoriaşele Pr. Alexei, Barbara Murray, pe care am mai pome­nit-o, îşi aminteşte şi ea o lecţie învăţată din cuvântul şi pilda Pr. Serafim:

„La 21 martie 1975, mergeam cu maşina spre Platina, printr-o furtună de zăpadă, să-i vizitez pe părinţi. Ningea atât de tare, încât nu vedeam drumul deloc. Însă grijile pe care le duceam cu mine erau atât de împovărătoare, încât nu mă gândeam decât cum să ajung cât mai repede la mănăstire. Mi-am lăsat maşina la poalele muntelui şi am început să urc pe jos. Era un urcuş obositor chiar şi pe vreme bună, dar acum hainele mi se udaseră din pricina zăpezii, astfel că eram îngheţată de frig şi obosită. Când am ajuns, Părintele Serafim şi Părintele Gherman m-au felicitat, foarte surprinşi că reuşisem să străbat prin furtună, iar eu am intrat îndată în rânduiala lor de rugăciune, lucru şi masă. Curând, inima mea s-a liniştit. Pe măsură ce zăpada continua să cadă, sunetele se estompau, iar lumea din afară părea din ce în ce mai îndepărtată. Grijile pe care le adusesem cu mine păreau şi ele tot mai îndepărtate şi, cu cât şederea mea se prelungea, iar zăpada continua să cadă, cu atât grijile îmi deveneau mai uşoare şi mai uşor de purtat.

Spre seară, înainte de a se opri furtuna, peste zăpada cea veche se aşternuseră încă trei picioare de zăpadă proaspătă. Când a venit vremea să plec, Părintele Serafim a spus că mă însoţeşte până la poalele muntelui ca să-mi dez­groape maşina din zăpadă dacă cumva plugurile vor fi ieşit să cureţe drumurile. Am pornit la drum. Părintele Serafim purta nişte cizme pentru zăpadă ascunse sub lungile veşminte negre. Mi-a spus să păşesc pe urmele lui, ceea ce mi-a amintit de pajul ce călcase pe urmele Sfântului Venceslav. Pe drum, Părintele Serafim începu să cânte tot felul de tropare şi alte cântări bisericeşti, iar eu îl acompaniam. Când îşi dădea seama că nu ştiu o anume cântare, începea alta, pe care o ştiam şi eu. Mai mergeam şi în tăcere, ascultând doar zgomotul paşilor noştri. Câteodată se oprea şi îmi spunea câte ceva din viaţa unui sfânt sau vreun cuvânt de la Părinţii Bisericii din vechime. Mi-a vorbit despre importanţa faptului de a nu fi singur în nevoinţele duhovniceşti. Atunci când suntem singuri, avem tendinţa de a asculta de sfatul nostru, iar percepţia noastră se poate deforma. «Dacă eşti singur», spunea el, «când vei cădea, cine te va ridica?» Se referea desigur, la căderile în păcat, însă ceva mai încolo, când a căzut în zăpadă, iar eu l-am ajutat să se ridice, s-a gândit îndată la acea lecţie. Când, în sfârşit, am ajuns la maşină, era exact aşa cum mă temeam: îngropată sub un troian de zăpadă ridicat de pluguri. Înarmat cu răbdare, Părintele Serafim a săpat şi a scos maşina împingându-o pe drum. I-am cerut blagoslovenie şi am pornit-o la drum, însă mă simţeam oarecum vinovată, pentru că era deja foarte întuneric şi frig şi ştiam că are de urcat un drum greu pe jos, până în vârful muntelui. (Abia după mulţi ani, când am putut să-i citesc Cronica, aveam să aflu că Pr. Serafim mai coborâse muntele o dată în ziua aceea şi era cu adevărat foarte obosit.)

Pentru mine fusese o zi cu totul deosebită şi, la fel ca în atâtea alte dăţi,nu cuvintele rostite de Părintele Serafim mă impresionaseră în primul rând; simpla lui prezenţă era o pildă vie a ceea ce înseamnă să duci o viaţă ortodoxă”.

Când cineva a îndurat suferinţe grele, pecetea suferinţelor sale nu se va şterge niciodată, chiar dacă împrejurările exterioare sau dispoziţia sa lăuntrică se schimbă cu totul. Această pecete, dacă se întipăreşte într-o inimă înmuiată de dragoste, poate face ca omul să primească o «a doua vedere», o cu­noaştere aparte a durerii celorlalţi.

Aşa era şi Părintele Serafim. Ca păstor, ştia când să mustre şi când să mângâie, cum să insufle oamenilor smerenia lui Hristos şi totodată să le dea nădejde. Purtarea sa blândă, atât de diferită de tonul „dur” pe care-l adopta atunci când apăra adevărul în scris, îi atrăgea pe oameni la el. Dacă-l priveai în ochi ştiai că înţelege de unde îţi vine durerea – pentru că el însuşi fusese acolo. Ştiai că avea să simtă milă pentru păcătoşenia ta, pentru că, în smerenia sa, el însuşi se simţea păcătos înaintea măreţiei lui Dumnezeu. Odată, pe când o îmbărbăta pe una dintre fiicele sale duhovniceşti care se simţea deprimată şi osândită din pricina păcatelor ei, Părintele i-a spus: „Dacă te simţi osândită, atunci vei pleca eliberată”.

Cu toate că Părintele Serafim era socotit un om al inimii, nu s-ar fi putut spune despre el că ar fi un sentimental. După cum ar fi zis Alison [prietena lui de suflet din tinerete, n.n.]: „Era ceva sub demnitatea lui”. După moartea sa însă, era firesc ca unii dintre fiii săi duhovniceşti să îşi aducă aminte de el în mod sentimental. Amintirile de mai jos au fost scrise de către o altă fiică duhovnicească, o persoană cu un caracter opus faţă de al lui în foarte multe privinţe, la care însă el a ţinut mult şi căreia i-a purtat de grijă, văzând în ea un suflet aflat în suferinţă. Născute dintr-o inimă care jelea pierderea lui, aceste amintiri provin dintr-o scrisoare adresată Părintelui Gherman la un an şi jumătate de la adormirea Părintelui Serafim.

„M-am tot gândit ce anume să vă scriu din ceea ce îmi amintesc despre Părintele Serafim. Am un carneţel în care am început să notez când era la spital… Am scris tot felul de lucruri pe care mi le-am amintit despre el de când l-am cunoscut, precum şi câteva dintre cele petrecute în spital şi care, după moartea sa, [...] mi-au fost de ajutor.

Am multe amintiri legate de Părintele Serafim. Multe dintre ele sunt personale şi sentimentale… mâinile lui ridicate când era în altar… cum suna glasul lui când cânta… zâmbetul lui… mâinile lui ce păreau atât de puternice atunci când m-a botezat… felul cum m-a sărutat pe frunte în ziua aceea (a botezului).[...] Îmi amintesc că l-am văzut pentru ultima oară, înainte de boala care l-a răpus, într-o duminică superbă, la Platina, când a vorbit despre câinele mănăsirii, despre păuni, despre căprioare şi despre eclipsa pe care o văzuse. A fost tare fericit in ziua aceea şi a râs mult. L-am întrebat cum se simte şi mi-a spus: «Cine, eu? Sunt în Rai!» – şi zicând aceasta privea către mănăstire. Iartă-mă, părinte, dacă amintirile acestea nu sunt prea duhovniceşti. Voiam totuşi să ţi le împărtăşesc.

Întotdeauna mi-a arătat dragoste… chiar şi atunci când îmi spunea că sunt proastă şi tare de cap. Nu mă rănea defel când îmi spunea aşa, deşi ştiam că spune serios. Parcă îmi dădea o oarecare nădejde când îmi zicea aşa.

Ziua aceea de la Platina, despre care am vorbit mai înainte, a fost pentru mine o binecuvântare pe care nu o meritam. Sunt convinsă că ştiai că fusesem foarte supărată pe el şi foarte rănită, pentru că îmi spusese despre mine însămi nişte lucruri pe care eu refuzam să le aud. Am şovăit luni de zile, însă în ziua aceea ceva m-a făcut să mă scol în zori şi să pornesc spre Platina. Părintele a fost cald şi iubitor ca întotdeauna, în ciuda felului infantil şi groaznic în care m-am purtat. Când am ajuns acolo, eram în ridicola mea stare obişnuită. I-am spus că simt că am apucat pe un anumit făgaş şi că nu mai am nădejde. Era răbdător ca întotdeauna şi mi-a spus: «Avem o cale de a ieşi din aceste făgaşuri ale noastre». Acum, privind înapoi, îmi dau seama că era o prorocie. O auzeam mereu pe când el zăcea pe patul de moarte. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine, duhovniceşte vorbind, după moartea lui. În multe privinţe am devenit mai rea ca niciodată (în păcatele mele) şi mult mai împietrită… însă am ieşit într-adevăr de pe făgaşul pe care apucasem. Viaţa mea nu a mai fost la fel de atunci încoace. Eram plină de confuzie şi mânie din pricina morţii sale şi totuşi îmi părea că este mult mai aproape. Şi cred că am început chiar să înţeleg anumite lucruri. Obişnuiam să încerc să fac anumite lucruri pentru ca să-l determin să mă iubească şi să mă aprobe. După moartea lui mi-am dat seama că mă iubise tot timpul, dar eu am fost oarbă… Îmi face bine să vorbesc despre el şi să-mi aduc aminte de el… Multă vreme m-am ferit de acest lucru.

El insista să fiu mai aspră cu mine însămi, dar pe de altă parte mă îndemna să nu fiu aşa de aspră cu mine… înţelegeţi ce vreau să spun? Odată, la spovedanie, eu îi tot dădeam înainte ba cu un păcat, ba cu altul, spunând că nu mai e nimic de făcut cu mine, că voiam să mor etc. Iar el mi-a spus: «Da, eşti o păcătoasă de tipul nimic-bun, dar asta nu înseamnă că trebuie să dispari din existenţă!». Asta mi-a dat nădejde să merg mai departe. Cred că asta îmi dădea cel mai mult: nădejde.

În repetate rânduri mi-a spus să am răbdare. Să fac lucrurile puţin câte puţin, după puterile mele, şi întotdeauna când cad să mă ridic la loc.

Când am venit pentru prima oară la Platina, el tocmai fusese bolnav şi se odihnea în chilia lui, însă a coborât când dumneata ai trimis pe unul dintre fraţi după el. Întotdeauna şi-a făcut timp pentru mine, pentru toată lumea, indiferent de starea în care se afla. Întotdeauna asculta cu răbdare şi răspundea la întrebări.

Una dintre amintirile cele mai vii este despre un lucru care mă făcea să mă simt geloasă! O iubea pe micuţa C. atât de mult. [C. era o fetiţă oarbă şi naivă, care mergea la parohia din Redding.] Avea atât de multă răbdare cu ea, iar ea chiar reuşea să-l facă să râdă cu ceea ce-i spunea. Ii plăcea mult de ea. Odată, pe când eram la Valentina la prânz, C. a spus câte ceva iar el a început să râdă în hohote. Puteai zice că era îndrăgostit de ea. Era minunat să-l auzi râzând aşa.

Sollie [Solomonia] mi-a adus aminte recent de o altă întâmplare ce arată cât era de răbdător. S-a petrecut la Valentina, înainte ca biserica să fíe aşa cum este acum. Era în timpul verii, iar în biserică era o căldură înăbuşitoare. După slujbă toţi s-au dus în casă ca să se răcorească, dar eu doream să vorbesc cu el; astfel că a stat acolo, în arşiţă şi mi-a ascultat întrebările. Sollie a ieşit să-i spună că masa era gata şi i-a atras atenţia că este aşa de cald şi că transpiră. Totdeauna îşi sacrifica confortul său fizic, nu-i aşa?

Însă îmi mai amintesc şi o altă duminică. Dar aceasta este o amintire dureroasă pentru că m-am purtat îngrozitor. Şi, pentru ca totul să fie mai rău, era tocmai duminica Paştilor (după calendarul apusean)! Fusesem acasă la nişte prieteni, la o petrecere, băusem destul de mult şi am început să mă simt foarte deprimată. Nu doream altceva decât să fug de acolo, aşa că am plecat de la petrecere, însă în loc să mă duc acasă, m-am dus la Valentina, ştiind că el trebuie să fie acolo. Nu am spus mai nimic [...], ci doar am plâns. El a ieşit din biserică (era spre sfârşitul după-amiezii şi se pregătea să plece) şi a venit la mine pe aleea carosabilă… Eu mă făceam de râs, trecând prin criza de isterie obişnuită la beţie; iar el şi-a pus mâinile pe umerii mei şi stătea acolo, vorbindu-mi cu blândeţe şi răbdare şi, din nou, mi-a dat puterea de a mă ridica şi de a merge mai departe. Ulterior am scris în jurnalul meu că, dacă aş fi putut opri timpul în loc, l-aş fi oprit chiar acolo, pe acea alee. Simţeam atâta siguranţă cu poate descrie în cuvinte ce s-a întâmplat în ziua aceea. Nu pot decât să mă gândesc la Scriptură, când Hristos vindecă pe băiatul îndrăcit care se arunca la pământ şi în apă.

În sfârşit, îmi amintesc de ultima oară când l-am văzut în viaţă. Era la spital, iar eu am intrat să-l văd şi am rămas câteva clipe singură cu el. După cum bine ştiţi, plângea mai tot timpul. Încă şi astăzi mă întreb: Deşi era speriat şi avea dureri, oare plângea pentru sine sau pentru noi? Dar ultima oară când l-am văzut a deschis ochii şi s-a uitat direct la mine. Mă tot întrebasem dacă ştia pe cine vede. Dar de data aceasta eram sigură că era conştient. În ciuda durerii, a tuburilor şi a aparatelor, mi-a zâmbit. Nu voi uita niciodată momentul acesta.

Scriind aceste lucruri, nu pot să nu mă simt scârbită de mine însămi. Cum pot să fiu în continuare aceeaşi păcătoasă oribilă ca întotdeauna, când mi s-au dat atâtea amintiri minunate despre un om ca Părintele Serafim”.

(din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose” de Ierom. Damaschin, Editura Sophia, Bucuresti, 2005)

Alte articole de sau despre Parintele Serafim Rose:

• Scurta biografie
• Zece Cuvinte memorabile
• Pr. Alexie Young – Un maret condei a fost oprit

***

• CUVIOSUL SERAPHIM ROSE: PERSPECTIVA ORTODOXA ASUPRA LUMII (audio – inedit)
• Audio - Parintele Seraphim conferentiind despre “Semnele sfarsitului lumii” !
• Apoftegme trezitoare de la Cuv. Seraphim Rose (1)
• Apoftegme trezitoare de la Cuv. Seraphim Rose (2)
• Parintele Seraphim si chemarea la convertire adevarata pentru crestinii fierti care suntem
• Despre uimitoarea convertire a unui protestant prin cercetarea minunata a Cuviosului Serafim Rose
• Minunile si mijlocirile Cuviosului Seraphim Rose dupa adormirea sa
• Moarte lumii – Punkiştii deveniţi monahi
• Parintele Damaschin de la Platina, ucenicul Cuv. Seraphim Rose: SA STAM PURUREA NECLINTITI IN CREDINTA NOASTRA!
• Audio – Father Seraphim Rose: Spiritual Father (Parintele Damaschin vorbind despre Parintele Seraphim Rose - mp3)

***

• Iara si iara… PERFUZII VITALE PENTRU INCERCARILE VREMURILOR
  
• SFANTUL SERAFIM ROSE SI PRIVIREA ATINTITA SPRE PATRIA CEREASCA
• “De-ajuns este mie!” – Primirea lui Hristos si dorul slobozirii de veacul acesta
• Cuv. Seraphim Rose: ESTE MAI TARZIU DECAT CREDEM! VA MAI SUPRAVIETUI CREDINTA NOASTRA?
• Sa facem ceea ce putem cit mai este timp!
• “O ortodoxie laica, dar care nu e lumeasca…” sau: Cum putem aduce mireasma pustiei in lume?
• Din “Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose”: TOATA NADEJDEA LA HRISTOS!
• PARINTELE SERAPHIM ROSE NE ARATA DE CE ESTE NECESAR SI CUM PUTEM SA DOBANDIM “CUGETUL PARINTILOR”
• Fericitul Seraphim Rose: CUM SA CITIM PE SFINTII PARINTI?
• Din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”: ADEVARUL CA PERSOANA (cap. 13)
• Din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”: Influente timpurii (cap. 16)
• Din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”: LUMEA ACEASTA TREBUIE SA SE SFARSEASCA (cap. 17)
• Din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”: PAREREA DE SINE
• Fiecare dintre noi poate fi un Iuda… Cum?!
• Parintele Serafim Rose denunta viclenia cea mai mare care ameninta Biserica de azi: „noul crestinism” umanist, ecumenist si lumesc
• Parintele Serafim Rose – model de lupta cu ereticii si ereziile de astazi
• Ortodoxia confortabila si inchipuita sau despre ispitele generatiilor rasfatate
• ATITUDINEA FATA DE EPISCOPI SI CANOANE sau Despre falsificarea sensului ascultarii duhovnicesti
• Cuviosul Serafim Rose: “Astăzi in Rusia, mâine în America”
• VIITORUL RUSIEI SI SFARSITUL LUMII
• Cuv. Serafim Rose: Ce sa facem pentru a discerne si a rezista ispitelor acestor vremuri?
• “VEDEŢI SĂ NU FIŢI AMĂGIŢI!”
• Intoarcerea Acasa
• INIMA INDURERATA
• Cuviosul Serafim Rose despre ispitele nou-convertitilor sau cum se poate pierde harul la cei ravnitori
• Cuv. Seraphim Rose: DESCOPERIREA LUI DUMNEZEU IN INIMA OMULUI
• Un om în faţa apostaziei contemporane: Arhiepiscopul Averchie
• Eugene (Cuv. Seraphim) Rose despre MOARTEA UNUI SFANT: VLADICA IOAN MAXIMOVICI
• Cuv. Seraphim Rose: Ce putem face pentru cei raposati?
• Pomenirea mortilor
• Ce inseamna sa-i iubim pe vrajmasii Bisericii si cum o putem face?
• CUVIOSUL SERAPHIM ROSE DESPRE RAPORTAREA LA DUHOVNICI SI LA AUTORITATILE DUHOVNICESTI SI DESPRE CALAUZIRE
• Cuv. Serafim Rose despre invatatura si faptele eretice ale flagelului ideologic al ecumenismului
• Parintele Seraphim Rose: Nu trebuie sa asteptam nimic altceva decat sa fim rastigniti
• Sfantul Serafim Rose: INNOIREA DUHOVNICEASCA NU VINE DE LA SINE!
• Parintele Serafim Rose – singuratate si indoieli pe calea cea stramta, imparateasca
• Cuv. Seraphim Rose: “Cerule! Ce se intampla cu oamenii?…” - PUR SI SIMPLU ACTUAL! (I)
  
• Cuv. Seraphim Rose si lectia esentiala a discernamantului – PUR SI SIMPLU ACTUAL! (II)

***

• Ne vorbeste Parintele Serafim Rose
• Cartea “Ne vorbeste Parintele Serafim Rose. Scrisori”.
• Cartea “Sufletul dupa moarte”, una din versiunile de traducere
• Extrase din scrierile de tinerete despre nihilism
• Viata si practica ortodoxa - “Inaltarea cugetului, incalzirea inimii”
• Perspectiva ortodoxa asupra lumii
• Parintele Serafim Rose si Apusul contemporan
• “ORTODOXIA SI RELIGIA VIITORULUI”
• Semnele vremurilor

Încă nu credem că Hristos este nemincinos

Sufletul omului este îmbrăcat cu haina Sfântului Duh aşa cum trupul este îmbrăcat în haine. Cel ce umblă gol trupeşte este lipsit cu totul de bun-simţ, scârbindu-i pe cei­lalţi. Tot aşa, cel ce are sufletul gol, neîmbrăcat cu Duhul, îl scârbeşte pe Dumnezeu, care-Şi întoarce faţa de la el.

Precum Adam s-a ruşinat văzându-se gol, tot astfel sufletul ce se simte gol să se ruşineze şi să caute să se îmbrace cât mai repede în haina luminii Duhului. Să nu se înşele pe sine însuşi cu gândurile sale, crezându-se drept şi cinstit, căci dreptatea pe care ne închipuim noi că o avem se va dovedi falsă la Judecată! Să-L implorăm neîncetat pe Dumnezeu să ne îmbrace în haina sfântă a Duhului, căci numai El o poate face.

Un suflet care crede cu adevărat în Hristos este vindecat de izvorul gândurilor celor rele. De aceea l-a ispitit satana pe Adam, pentru a-i fura omul cel dinlăuntru, duhul care-i conducea trupul, pentru a-l face să nu mai privească la Dumnezeu, ci numai la fapturi şi la patimile sale. Doctorul sufletului nu este altul decât Hristos, şi cel ce aleargă cu credinţă la El se vindecă cu siguranţă, asemenea femeii cu scurgere de sânge. Sufletul omului n-a putut fi vindecat de nimeni, de nici un profet sau patriarh, iar curgerea cea necurată a gândurilor numai Mântuitorul a putut s-o oprească. Se făceau în vechime tot felul de purificări corporale, dar sufletul rămânea închis între duhurile rele ce-l bântuiau. Căci rana cea mare şi nevăzută pe care o făcuse satana numai Dumnezeu o putea vindeca. Sufletul trebuie să alerge la Domnul pentru a fi vindecat, aşa cum a alergat femeia cea bolnavă, aşa cum a strigat orbul care nu vedea să meargă şi Iisus l-a auzit şi l-a vindecat. Tot astfel, sufletul are voinţa liberă să strige după ajutor la Dumnezeu, şi cel ce încă nu se vindecă înseamnă că nu are suficientă credinţă, că se îndoieşte încă de puterea lui Hristos, care pe toţi îi întreba mai întâi: “Crezi că pot face Eu acestea?”

Noi încă nu-L iubim din toată inima şi nu credem cu adevărat că El a făgăduit că-L va dărui Duhul Său cel Sfânt celor ce-L roagă în mod sincer. Încă nu credem că Hristos este nemincinos.

***

Pocăinţa este singura noastră salvare

Focul ceresc al Duhului Sfânt, pe care numai unii îl primesc în inima lor şi care lucrează în ei, la învierea morţilor, va aduna iarăşi mădularele împrăştiate ale trupu­lui, refăcând ceea ce a fost desfăcut, reînnoind ceea ce a fost putrezit. Focul din suflete, care acum este ascuns, va intra atunci din nou în trupuri, dar se va face văzut şi în afară, spiritualizând trupurile, făcându-le trupuri duhovni­ceşti. Aşa s-a petrecut cu cei trei tineri care, având focul dumnezeiesc în sufletele lor, au biruit focul material în care fuseseră aruncaţi de Nabucodonosor. Atunci, focul divin s-a arătat şi în afară şi a împiedicat focul pământesc să se atingă de tinerii cei curaţi. Acest foc ceresc lucrează în sufletele celor drepţi o icoană ascunsă, care însă la înviere se va arăta în afară. Potrivit gândurilor omului curat ce se luptă după propria lui voinţă, Domnul alcătuieşte acestuia un chip nevăzut înlăuntrul lui, dar care se va arăta lumii întregi la înviere, pentru că “nimic din ceea ce a fost ascuns nu va mai fi acoperit”.

Şi gândurile cele rele nu pot fi cunoscute de suflet până ce nu intră lumina în el. Singur, de la sine, omul nu ştie ce este bun şi ce este rău. Numai prin ascultarea de Dumnezeu se aprinde lumina în mintea lui, îşi vede gândurile necurate şi rănile pe care l-a făcut păcatul în el. Numai când răsare soarele oamenii văd ce trebuie să facă; pe întuneric, nimeni nu mai poate să lucreze. Tot astfel şi sufletul: fără lumina lui Dumnezeu nu se cunoaşte pe sine însuşi şi deci nu duce nici o luptă cu răul şi, vai!, va muri în păcatele sale.

Sufletul şi-a pierdut chipul prin neascultare. Adam a fost creat curat de Dumnezeu şi toate făpturile i-au fost dăruite ca să-l servească. Dar Dumnezeu a voit să încerce credinţa şi ascultarea lui şi a îngăduit vicleanului să-l ispitească, iar Adam s-a lăsat prins în cursă şi, o dată cu el, întreaga creaţie care-l slujea a căzut. Adam nu a ascultat de porunca lui Dumnezeu, a voit să devină asemenea Lui – a dorit deci măreţia şi gloria, şi astfel a căzut în moarte şi blestem. Lipsa fricii de Dumnezeu, aceasta este nenoroci­rea întregii omeniri. De la Adam şi până astăzi, oamenii s-au crezut pe ei înşişi puternici, stăpâni peste întreaga natură ca şi cum ei ar fi creat-o, nevrând să priceapă, în mândria lor, că totul a fost făcut de un Ziditor, nu la întâm­plare, ci cu un sens şi cu un scop anume. Pentru că, de veacuri, oamenii nu au priceput aceasta, în iubirea lui nesfârşită pentru creatura Lui, Dumnezeu ne-a descoperit acest sens, trimiţând mereu prooroci şi, în cele din urmă, pe Fiul Său, Iisus Hristos, împreună lucrător la crearea întregului univers. In legea veche, Moise era mântuitorul poporului ales. Acum însă, Hristos este adevăratul şi ultimul mântuitor al sufletelor, scoţându-le din Egiptul păcatelor şi din sclavia gândurilor rele. El ne arată sensul existenţei noastre, şi anume recâştigarea curăţeniei şi sfin­ţeniei de la începutul creaţiei noastre, stare la care nu se poate ajunge decât ieşind din “Egipt”, adică din duhul lumii, din grijile ei, din materialitate. Şi luptând cu obişnu­inţa atât de adânc infiltrată în noi de generaţii, să scoatem afară, contrar voinţei noastre, toate poftele trupeşti şi să nu mai avem decât singura grijă: aceea de a fi plăcuţi lui Dumnezeu, de a asculta şi împlini poruncile Lui, cu preţul vieţii noastre. Numai această înţelegere, această “Nouă Lege” adusă de Mesia, salvatorul ne readuce la chipul cel dintâi al lui Adam cel nevinovat.

Pocăinţa este aşadar singura noastră salvare! Nici cultura, nici inteligenţa, nici nobleţea, nici frumuseţea nu-l reînnoiesc pe om, ci numai pocăinţa adevărată, ruşinea şi regretul pentru tot păcatul săvârşit în trecut. Şi, bineînţeles, schimbarea totală a felului de vieţuire, de gândire.

Părăsind totul pe acest pământ, ne adunăm comori în Ceruri şi inima noastră va tânji după aceste comori de sus oricât de săraci am fi aici, pe pământ; şi chiar de aceea Iisus îl sfătuieşte pe cel ce voia să ajungă desăvârşit: “Vinde totul, împarte săracilor, şi vei dobândi comori în Cer”. Nemaiavând nimic aici, pe pământ, nu vom mai avea la ce să privim în jos, şi ochii noştri vor fi veşnic spre Cer.  Duhul omului  ajuns aici  se ridică la înălţime şi moartea îi apare ca o eliberare, ca o odihnă a tuturor luptelor sale. “Plăcută este moartea cuvioşilor Săi înaintea Lui”. Pe aceasta s-o dorim, să avem o moarte plăcută Domnului.

Un trup mort în ce priveşte poftele învinge “şarpele” ce se târăşte în inima noastră. Aceasta este cea mai mare minune! Cum a fost posibil ca şarpele cel mort să-l învin­gă pe cel viu?! Pentru lume, aceasta este nebunie. Răs­tignirea poftelor, înfrânarea, ne aduce viaţa, mântuirea, căci viaţa adevărată este în trupul omorât. Lumina este în cel ce se jertfeşte pe sine însuşi după exemplul lui Hristos, căci El ne-a spus: “Pentru aceasta am venit, ca să vă dau un exemplu. Aşa cum am făcut Eu să faceţi şi voi, pentru a fi fii desăvârşiţi ai Tatălui ceresc”.

Hristos îl răscumpără astfel pe Adam cel care, prin neascultare, fusese predat diavolului. Dumnezeu a închis gura şi pretenţia satanei asupra omului, căci tot printr-un om ca Adam a reînnoit firea acestuia, i-a redat nevinovăţia prin jertfirea Aceluia pe Cruce, a arătat lumii posibilitatea de mântuire, de scăpare din moartea veşnică. Iisus a înviat acest trup, a fost capabil să Se jertfească pe Sine însuşi, arătând astfel siguranţa învierii propriilor noastre trupuri -cu condiţia de a urma exemplul Lui. Moartea nu este pentru veşnicie şi universul nu este un haos, aşa cum satana se străduieşte să-i convingă pe oamenii secolului acestuia, tot aşa cum s-a străduit să-l convingă pe Adam că neascultarea lui nu are mare importanţă!

Iisus a coborât în iad şi a eliberat sufletele de acolo. Tot Iisus este singurul care Se poate coborî în iadul inimilor noastre şi poate scoate afară sufletul închis în întuneric! Inimile noastre  sunt ca nişte  morminte iar mintea noastră, o petrecere a gândurilor satanei; şi atunci, ce suntem altceva decât un iad, o groapă infectă? Dumnezeu nu Se coboară decât în aceia care Îl caută, care îl strigă. La acest strigăt, El vine şi porunceşte duhurilor rele să iasă afară, aşa cum Iisus a scos demonii din atâţia oameni posedaţi. Dumnezeu îl învie astfel pe cel mort, aşa precum spune Hristos în parabola Fiului Risipitor: “Mort a fost şi a înviat”. De ce? Pentru că a vrut să se reîntoarcă acasă la tatăl său. Insă fără propria-i voinţă, nimeni nu este silit de Dumnezeu şi El nu-l eliberează pe cel ce nu doreşte aceasta cu sinceritate. Nimeni, niciodată nu va putea curaţi făptura omului, decât Cel ce a creat-o! Nici o metodă, nici o tehnică şi nici o politică în afară de Dumnezeu nu-l poate transfor­ma pe om, nu-l poate duce la desăvârşire. Toată civilizaţia materială nu ajută cu nimic evoluţia omenirii dacă sufle­tele rămân moarte sufleteşte. Şi numai Ziditorul trupurilor noastre, Cel care a suflat din Duhul Său peste ele, dându-le chip şi asemănare cu El, El singur le poate îndrepta; dar trebuie ca fiecare să dorească această îndreptare, s-o caute, să lupte pentru ea!

Precum soarele, cu razele lui, pătrunde în toate ascun­zişurile, tot aşa Dumnezeu Se pogoară în ascunzătorile sufletelor noastre şi de acolo îl eliberează pe om, aşa cum Iisus a eliberat din iad sufletele drepţilor, după învierea Sa. Insă aceste suflete strigau necontenit după El. Cine nu are însă frică de Dumnezeu nu are nici o bază solidă în viaţa şi comportările sale. El nu-şi poate înfrâna poftele, ba chiar crede că pentru împlinirea lor este făcut pe lume, şi toată viaţa lui este un permanent desfrâu. Nu ştie ce înseamnă lupta cu sine însuşi. Şi când, din mila dumnezeiască şi pentru rugăciunile celor drepţi, se stârneşte în inima lui un gând de îndreptare, imediat satana îl deznădăjduieşte, arătându-i imposibilitatea de a mai ieşi din păcatele sale. Diavolul nu doreşte convertirea omului, pierderea unui suflet de sub stăpânirea sa, iar pe cei care voiesc să se schimbe pe aceia îi şi ispiteşte mai rău şi îi provoacă neîncetat pentru a-i duce la disperare.

Să nu ne lăsăm doborâţi de aceste gânduri negre, căci pentru cei păcătoşi a venit Hristos, ca aceştia să se întoarcă din moarte la viaţă. Să stăruim neîncetat în începutul bun de pocăinţă, să cerem, să batem, să căutăm, şi Dumnezeu ne va ajuta, ne va răspunde, va veni la noi. El asta doreşte: să vadă stăruinţa noastră, aşa cum a făcut Iisus cu femeia cananeeancă care striga după El, şi El se făcea că n-o aude. In cele din urmă a împlinit rugăciunea ei, spunându-i: “O, femeie, mare este credinţa ta!” “.

(din: Pocainta sau intoarcerea la Dumnezeu, Editura Bizantina)

Legaturi:

• Vrem noi cu adevarat sa ne mantuim?

***

• Sfantul Macarie Egipteanul despre cum Il imbracam pe Hristos
• Sfantul Macarie Egipteanul despre adevarata conformitate a vietii crestine cu Sfanta Scriptura
• Sf. Macarie Egipteanul: Putini sunt adevaratii crestini!
• Discernerea binelui şi a răului, crucială pentru creştin

• Cititi si: Duminica femeii samarinence: omul intre “binele” firii cazute si lucrarea launtrica a Duhului

“Caci Domnul, atunci la Judecata (cea de apoi) Se va adresa celor de-a stanga, ce vor fi trimisi de Domnul in gheena cu diavolul: „Strain am fost si nu M-ati primit; gol si nu M-ati imbracat, bolnav si nu M-ati cercetat; flamand si nu Mi-ati dat sa mananc, insetat si nu Mi-ati dat sa beau, in temnita si n-ati venit la Mine“. Se va adresa atunci (si celor de la dreapta sa) in primul rand celor care savarsesc fapte bune la aratare, fiindca Domnul tine seama de orice slujire facuta robilor Sai. Dar (aceasta binecuvantare data celor drepti) se refera si mai adevarat si mai profund, la starea omului launtric din fiecare. Aceasta pentru ca adevarata hrana a Domnului, bautura, imbracamintea, acoperisul si odihna Lui, acestea toate sunt sufletele noastre. El vrea ca sufletul sa primeasca in el pe Domnul (Hristos) in comuniune cu Duhul (Sfant) ca asa sa devina un singur duh cu El, si inima sa fie innoita si transformata, patimile sa se distruga si sa se stinga, (intr-un cuvant) sa se constate in noi lucrarea Sfantului Duh si lucrarile virtutilor.

Aceasta-i adevarata hrana si bautura pe care o dam Domnului. Asadar, exista o foame si o sete a sufletelor noastre, caci El este strain si bolnav printre noi si n-are inca nici odihna nici salasul Sau in noi. De aceea, El ciocaneste pururea (la poarta sufletelor) sa intre la noi si sa Se odihneasca in noi. De aceea, in vederea acestui scop, El Se ocupa de noi cu toata grija. Sa-L primim, deci, cu multa credinta si dragoste luandu-L inauntrul nostru, gazduindu-L, dandu-I sa manance si sa bea, imbracandu-L, punandu-ne in slujba Lui cu toata bunavointa, supunandu-ne cu placere vointei Duhului (Sau), ori mai degraba sa ne hranim si sa ne adapam noi din Duhul Sau, imbracandu-ne noi cu insusi Domnul! (Si aceasta) pentru ca El ne este hrana, bautura si imbracaminte, comoara, mostenire si stapanire, odihna si salas, intr-un cuvant. El insusi ne este viata vesnica. De aceea, orice suflet care nu L-a primit de acum inauntrul sau, care nu L-a mangaiat prin roadele credintei si n-a inceput sa traiasca in viata Duhului, un astfel de suflet n-are mostenire cu Sfintii imparatiei cerurilor si nu poate intra in cereasca imparatie a celor intai nascuti.

Caci, intr-adevar, daca Domnul, venind langa smochin si negasind roade in el, l-a blestemat si pomul indata s-a uscat cand i-a zis: „De acum sa nu mai rodesti in veac“, este si mai cu neputinta a spune la ce osanda si chin va fi supus sufletul care nu i-a oferit Domnului ca hrana nici rodul alegerii sale, nici semne de indreptare (a purtarii): la ce chin si la ce pedeapsa vesnica va fi supus, se vede din ceea ce spune Apostolul: „Caci daca s-a adeverit cuvantul rostit prin ingeri si toata calcarea de porunca si orice neascultare si-a primiti dreapta rasplatire, cum vom scapa noi daca vom fi nepasatori fata de astfel de mantuire?“. Rodul cel bun, pe care Domnul il asteapta de la noi este buna noastra deliberare (alegere) pentru bine si toata vointa noastra de a-L iubi din tot sufletul. Atunci El va lua drept cea mai buna hrana, „virtutile sufletelor” noastre, iar noi vom purta statornicele si adevaratele roade ale Duhului (Sfant), dumnezeiesti si pline de viata vesnica.

Si precum atunci, cand Domnul cauta roade in smochin, nu era inca vremea rodirii acestuia, tot asa Domnul soseste acum, inainte de venirea (spre impartasire) a Duhului (Sfant), cautand sa gaseasca la suflet rodul unei bune deliberari. Privind prin prisma lumii vazute, aici se refera la poporul lui Israel, in sensul ca acesta nu va da Domnului roada vrednica, fiindca a refuzat sa creada in El. Dar aceasta relatare (a Evangheliei) semnifica, de asemenea, ca in fiecare suflet, inaintea lucrarii harului in el si inainte ca sufletul sa poarte roadele Duhului, Domnul cauta rodul propriului suflet (adica virtutile specifice fiecarui crestin n.n.). Aceasta inseamna insasi vointa (acelui suflet), puterea sa de decizie, credinta si toata dragostea pe care trebuie sa o puna la dispozitie acel suflet, cat si raspunsul imediat la savarsirea faptelor bune, atat cu interiorul cat si cu exteriorul fiintei sale, pe cat este cu putinta. Aceasta asteapta Domnul de la noi, o tindere neincetata spre El. Cand El vede aceasta buna deliberare a sufletului, statornica lui indreptare spre Domnul, atunci ii daruieste harul, prin aceea ca vine sa locuiasca in el, atunci ii da sufletului puterea de a ajunge la vremea rodirii si de a purta, cum zice Apostolul, „roadele Duhului” (adica dragostea, bucuria, pacea, indelunga-rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinta). Si, intr-adevar. Domnul face inconjur fiecarui suflet, cauta (sa observe) acolo roada spre a intra si a Se odihni, caci El (Hristos) a murit pentru toti si astfel intregul neam al lui Adam a fost rascumparat prin moartea Sa. De aceea, tot sufletul este dator sa moara fata de el insusi si sa traiasca pentru Domnul, pentru Hristos, primindu-L, gatindu-se si amenajandu-se pe sine insusi pentru El in loc de casa, si de asemenea, si propriul sau trup. In felul acesta Domnul va putea intra si gasi odihna in bunele rezultate ale lucrarii propriei noastre alegeri. El (Domnul), hranit, cu setea potolita, imbracat si intarit prin virtutile sufletului nostru, ne va zice atunci: „Veniti binecuvantatii Parintelui Meu, de mosteniti imparatia pregatita voua de la intemeierea lumii, caci am flamanzit si Mi-ati dat sa mananc, insetat am fost si Mi-ati dat sa beau” si celelalte”.

(din: Sfantul Macarie Egipteanul, “21 de cuvantari despre mantuire”, Editura Luminatorii lumii, 2001)

Legaturi:

• Sfantul Macarie Egipteanul despre adevarata conformitate a vietii crestine cu Sfanta Scriptura
• Sf. Macarie Egipteanul: Putini sunt adevaratii crestini!
• Moartea necunoasterii lui Dumnezeu

• Crestinii in cuvant si cei in fapte

“Socotesc ca nu se cuvine sa rostesc cuvantul profe­tului: „Astept, ca cel care naste”; zic aceasta, fiindca sunt totdeauna ingrijorat de progresul Sfantului Duh in tine, un progres care nu se cunoaste nici prin cuvant, nici prin um­bra, ci se implineste prin lucrarea (energia) adevarului si prin puterea lui Dumnezeu, dupa cuvantul Domnului: „Imparatia lui Dumnezeu nu sta in cuvant, ci in lucrare si putere”; si mai (zice): „imparatia (lui Dumnezeu) este inauntrul vostru”, intr-adevar, unii practica filosofia lui Hristos (adica invatatura principiilor) in aparenta, altii, doar in cu­vant, iar ceilalti si in cuvant si in fapta (lucrare), caci sunt foarte rari cei care, si in puterea lui Dumnezeu. Acestia din urma insa sunt „cei peste care Duhul Sfant va veni si pe acestia-i va umbri puterea Celui Preainalt”.

• Fiii coboratori din Eva trebuie sa devina fiii (Fecioarei) Maria

Este potrivit ca toate sufletele afectate de tristetea care provine din condamnarea Evei sa caute si ele bucuria Mariei prin vietuirea in feciorie pentru intru tot neprihanitul Mire (adica pentru Hristos), dar sa faca aceasta fara de vina si desavarsit.

Dupa cum, prin gandirea noastra pamanteasca si prin patimile trupesti ne recunoastem ca fii ai Evei si ai lui Adam, tot la fel trebuie ca noi insine sa recunoastem infierea noastra prin cugetarea cereasca si prin patimile lui Hristos: „Puneti-va la incercare, examinati-va pe voi insiva, daca sunteti in credinta, daca «locuieste in voi Hristos»”. Caci daca, purtand chipul lui Hristos, simtim lucrarea gandurilor rele, rusinoase si murdare, cu atat mai mult, purtand noi chipul Celui ceresc, trebuie sa simtim lucrarea Sfantului si inchinatului Duh.

• Nasterea lui Hristos in suflet

Sa cunoasca, deci, fecioara inteleapta ca ea se cuvine sa aiba in sine pe Hristos, ca si (Fecioara) Maria; precum aceea (L-a purtat) in pantece, tot astfel si tu (sa-L porti) in inima ca atunci sa poti canta cu intelegere si sa zici: „De frica Ta, Doamne, luat-am noi in pantece si am suferit dureri si am nascut duhul mantuirii”. Este intocmai cu ceea ce zice si Eclesiastul: „Cum se formeaza fatul in femeia insarcinata, asa este «calea Duhului»”.

*nota: Sfantul Grigorie de Nissa scrie: „Ceea ce s-a implinit trupeste cu Maria cea preacurata, cand plinatatea Dumnezeirii a stralucit in Hristos prin (virtutile) Fecioarei, la fel se implineste si in sufletul tau, care esti fecioara, caci El (Hris­tos) vine sa locuiasca duhovniceste in tine, aducand cu El pe Tatal, cum zice in Evanghelie“.

• Sa fie traite cu adevarat fagaduintele Sfintei Scripturi

Deci, daca tu ai aceasta comoara in vasul tau de lut; daca Cel care a zis ca, „din intuneric, sa straluceasca lumina”, (acela) a stralucit (in inima ta) „spre luminarea cunostintei” Evangheliei; daca pacea lui Dumnezeu domneste statornic in inima ta; daca prin sfintenie ai atins pacea pe care o urmareai; daca Hristos a venit sa locuiasca in omul tau cel dinauntru; daca Tatal Si-a facut locas la tine cu Unul nascut al Sau; daca te-ai invrednicit de fericire prin curatia inimii tale; daca ai devenit Templu al lui Dum­nezeu si Duhul Aceluia locuieste intru tine; daca, in plinatatea credintei, ai inima desavarsit curata de constiinta rautatii.

Daca „Dumnezeul pacii te-a sfintit intru totul, ca „si duhul si sufletul si trupul sa-ti fie fara prihana”; daca esti fecioara inteleapta, avand lampa si ulei in vas; daca stii ce inseamna „sa fie mijloacele voastre incinse si facliile voastre aprinse”; daca ai imbracat haina de nunta; daca ai vadit dovada tuturor acestora prin lucrarea cea din inima ta, caci numai asa vei putea fi vrednica sa fii nuntita cu Mirele cei ceresc, caci daca tu vei tacea, pietrele vor striga.

Marturisesc, asadar, inaintea a Insusi Domnul meu si a inchinatului Duh Sfant (al Sau), ca dupa cum o fecioara de-aici de pe pamant, chiar daca primeste garantii dupa garantii, daruri multe; chiar daca ar avea drepturi depline asupra acestei averi, daca, insa n-a ajuns la unirea trupeasca, ea va fi ca o straina fata de barbatul al carui nume il poarta.

Tot la fel si sufletul care petrece in feciorie pentru Hristos, chiar daca prin Botez primeste garantii – fiindca Botezul reprezinta garantiile desavarsite ale mostenirii ce va sa vina – si indata dupa Botez primeste numeroase daruri (prin Mirungere n.n.), precum cel al cuvantului, al talcuirii, al vindecarii sau orice alta harisma, dar daca nu s-a invred­nicit de unirea cu Mirele cel nemuritor, el este strain de Acesta. Aceasta din pricina ca ungerea bucuriei, haina de nunta nu se recunosc prin harisme, ci prin insasi infierea parinteasca, in care se gaseste dragostea cea neclintita.

Asadar, daca tu ai garantiile Botezului, ai atunci si talantul desavarsit. Daca insa nu l-ai facut sa creasca (in valoare) si nu l-ai inmultit, vei ramane nedesavarsit, dar si mai mult: vei fi lipsit de el. Sa nu socotesti deci, ca, im­partind bunurile tale (la saraci), asta inseamna ceva?! Daca ai darul cuvantului „al grairii in limbi ingeresti si omenesti”, sa nu cumva sa te trufesti, caci inca n-ai ajuns la desavarsire si, de asemenea, daca ai darul talcuirii, sa nu te opresti aici in virtute. Si daca ai dobandit toata credinta, inainteaza la dragostea care nu cade. Pe drept cuvant s-a spus ca „dragostea nu cade niciodata”. Si, fiindca ea este neclintita (adica neschimbatoare), aceasta ii face neschim­bati si neclintiti pe cei care se straduiesc s-o primeasca. De altminteri, harismele se dau dupa iconomia (adica chivernisirea) lui Dumnezeu spre implinirea slujirii (in cresterea duhovniceasca) a celor ce inca mai sunt copii nedesavarsiti; pe cand dragostea, cum am zis mai sus, ii face neclintiti si fara de sfarsit pe cei care s-au invrednicit de Dumnezeu, caci „Dumnezeu este dragoste” cum ne invata Epistolele sobornicesti.

• Sfanta Scriptura este oglinda sufletului

Sa se tina minte, asadar, ca orice suflet in care lucreaza gandurile intinate si relele inchipuiri, nu fecioreste in Hristos, intrucat acest ins se lasa atras de potrivnicul, adica de cugetele desfranate. Dar cel care doreste sa se infatiseze curat inaintea Domnului, petrece in castitatea inimii, cum zice Cel Care conduce logodirea (mirilor): „Caci v-am logodit pe voi unui singur barbat, ca sa va infatisez lui Hristos, ca pe o fecioara fara de prihana; dar, ma tem ca nu cumva, precum sarpele, prin viclenia lui, a amagit pe Eva, tot asijderea sa abata si gandurile voastre”. De aceea, cati au gan­durile inselate sunt in comuniune cu inselaciunea diavolului, iar nu in comuniune cu cinstea aceea de necorupt a Dom­nului. „Oare ce comuniune este intre lumina si intuneric?”.Sau ce intelegere este intre templul lui Dumnezeu si cel al idolilor?

Asadar, sa credem in cele zise, spre a le citi (si a le intelege) ca sunt nemincinoase (adica adevarate): „Traiesc, dar nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine”. Caci cei in care nu locuieste Hristos, sunt morti si nu lauda pe Dum­nezeu in cunostinta (adica in deplina constiinta de prezenta Lui), fiindca s-a zis prin profetul: „Doamne, nu cei morti te vor lauda”. De aceea „viata lui Iisus intre noi sa im­parateasca”. Sa dobandim in noi insine Duhul lui Hristos, ca sa fim cumparatura Acestuia, precum zice: „Daca cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Acestuia”. Sa nimicim din noi neamurile pagane, zicand catre Dumnezeu: „Risipeste neamurile care voiesc razboaie!” „Fulgera peste ele si le imprastie?”. Intr-adevar (pe plan duhovnicesc) noi suntem aceia asupra carora rostim blestemul, iar nu israelitii care „n-au nimicit popoarele despre care Domnul le poruncise”. Ne osandim pe noi insine, iar nu pe idoli. Noi suntem cei care avem urechi si nu auzim, care avem ochi si nu vedem, caci nu este intru noi Duhul (Sfant).

• Sa practicam dreptatea cea dinauntrul sufletului

De aceea sa ne rugam ca sa ni se lumineze ochii mintii noastre spre a cunoaste ce insemneaza: „Deschide ochii mei, ca sa cunosc minunile din Legea Ta”. Sa strigam din inima (ca orbul cel din Evanghelie cand l-a intrebat Domnul ce voieste n.n.): ,,Invatatorule, ca sa-mi deschizi ochii”. Acel (adevarat crestin), care este in trup, nu se lupta dupa trup, caci „armele de lupta” ale lui „nu sunt trupesti (adica materiale), ci puternice intru Dumnezeu spre daramarea intariturilor (adica zidurilor de aparare), dis­trugand gandurile si toate inaltimile trufase, care se ridica impotriva lui Dumnezeu”. Sa ridicam, asadar, neincetat mainile intru rugaciuni, fara de manie si fara sovaire.

Sa devenim de acelasi neam cu Domnul, care a rasarit din neamul lui Iuda. Sa iudaizam (adica sa imitam semintia iudaica), caci nu cel aratat pe dinafara este iudeu, ci acela de pe dinauntru, care praznuieste sambata prin ferirea de ganduri desarte si de cugetarea la lucruri intinate (murdare); cel care a primit taierea imprejur in omul sau launtric. De aceea sa taiem imprejur suprafata necurata a inimii, retezand ceea ce a crescut (nefiresc) in ratiune, adica boldul mortii si pacatul, care-a fost semanat pe suprafata (inimii) prin neascultarea (stramosului). Sa primim in inimile noastre legea duhovniceasca, aceea a lui Dum­nezeu, fagaduita prin cuvintele: „Voi da legile mele in inimiIe lor si Ie voi scrie pe mintile lor”. Si la David zice: „Legea lui Dumnezeu in inimile lor si nu li se vor poticni pasii”. Deci, daca vrei sa nu ti se poticneasca pasii, primeste in taina legea lui Dumnezeu, ca aceasta te va sfinti si te va face statornic, in stare de linistea cea neclintita.

Iata ce este in puterea noastra, dar mai ales ce este intr-aceea a lui Dumnezeu, care contine ratiunea (gandirea) cea adevarata si vorbirea categorica. Invrednicindu-ne noi de toate acestea, sa ne rugam ca sa avem modul de gandire al lui Hristos si a umbla intru innoirea vietii, neavand una in inima si alta la aratare. Caci Dumnezeu dispretuieste purtarea mincinoasa si vicleana. De aceea a aratat clar si fara ocolisuri ca ceea ce spurca pe om iese dinauntrul inimii. La vremea aceea (Domnul) a condamnat pe farisei, iar de atunci incoace pe fiecare dintre noi, pentru orbirea laun­trica fata de tainele cele dumnezeiesti. In acest sens si graieste: „Fariseule orb, curata intai partea, dinauntru a pa­harului, ca sa devina curata si cea din afara”. Cu adevarat cel care si-a indreptat toate silintele ca sa faca sa stralu­ceasca lumina lui launtrica, adica acel (crestin) care a ve­gheat intru totul asupra mintii si sufletului sau, acela si-a curatat totodata si partea vazuta (adica comportarea).

Va rog, asadar, sa nu ramanem numai la obisn­uintele si manifestarile cele din afara cu scopul de a deveni templu al lui Dumnezeu Cel preacurat, ci sa ascultam pe Cel Care ne indeamna (aratand si scopul): „Ca voi sa deveniti fara prihana si curati fii ai lui Dumnezeu, fara pata”. Caci neprihanit este cel care n-a savarsit nedreptate in inima lui, cel care nu are nici o pata, nici o zbarcitura, nici altceva de acest fel; cel care stie ce-nseamna cuvintele: „Toata slava, fiicei imparatului este cea dinauntrul ei”, iar nu cea din afara, caci nemincinos este cel care zice: „Dat-ai bucurie in inima mea”, cel care este insemnat de persoana lui Hristos, dar mai ales cel in care Acesta lucreaza; cel care lupta sa devina „barbat desavarsit, la masura varstei depline a Iui Hristos”; cel care fuge de laudele oamenilor, urmarind (in acelasi timp) slava cea de la Dumnezeu si lu­crand curatia in inima lui.

Caci, precum razele acestui slavit soare lucreaza inauntrul ochilor trupesti, tot asemenea lucreaza si slava Sfantului Duh prin ochii cei dinauntru ai omului, cand sunt curatiti. Nu asa se petrec lucrurile, insa, cu insul care cauta sa se indeparteze prin faptele omului din afara si prin desar­ta lui putere. Acesta este cel ce are ravna pentru Dumnezeu fara cunostinta, (adica fara sa constientizeze obiectivul si scopul n.n.). Se aseamana cu cel care dupa catva timp trebuie sa fie dascal (care sa invete pe altii), dar care el insusi are nevoie sa invete (pentru sine insusi); ca cel care va tre­bui sa se invredniceasca de hrana cea tare, fara sa fi fost mai intai hranit cu lapte; cu cel care a inceput in Duhul, dar sfarseste in trup. Sa cunoasca, deci, unul ca asta ca toata dreptatea omului din afara este ca o tesatura murdara, iar dupa Apostol (este) ca o carpa lepadata.

Noi, insa, trebuie sa ajungem in stadiul de a ne supune dreptatii lui Dumnezeu, care se implineste in omul cel dinauntru, caci intr-acesta se ridica tribuna cea inalta a lui Hristos, impreuna cu jertfelnicul cel fara prihana. Caci zice: „Acesta-i lucrul cel dinaintea mea si anevoie (de inteles), pana ce am intrat la jertfelnicul lui Dumnezeu”. (Sa ajungem) in asa fel incat marturia constiintei sa se sla­veasca in crucea lui Hristos, care a eliberat de stricaciune viata noastra si a curatat constiinta de activitatile noastre, asa incat (prin toate lucrarile noastre) sa ne inchinam in Duhul lui Dumnezeu si sa nu ne mai incredem in carnea trupului; ca sa cunoastem ce sa adoram dupa cuvantul: „Noi ne inchinam la ceea ce stim (cunoastem)”.

Marturia credincioasa a tuturor acestor (adevaruri) este in cer, fiindca „noi graim ca inaintea lui Dumnezeu, in Hristos”, fara sa gandim la altceva, decat ca „este bine ca inima sa fie intarita prin har, si nu prin invataturi de multe feluri si nu prin invataturi straine”.

Sa ne rugam insa ca sa scapam de bunul renume cel dupa om, de acel renume (pentru cele numai pamantesti n.n.), care cu abilitate si iscusinta, prinde in curse (pe unii), ca ei sa nu dobandeasca de la puterea lui Dumnezeu chivernisirea (intru activitatile lor). Numai fugind de aceste curse, tu nu vei putea risca nici sa te lasi biruit de dis­pretuirea cea din partea oamenilor, nici sa te trufesti, cand te fericesc.

Fii ascultator, supunandu-te celui care te calauzeste spre tot adevarul (lui Dumnezeu). Sa realizezi in sufletul tau acea comuniune ca Hristos, ca aceea intre mire si mireasa, ca de aceea scrie: “Taina aceasta mare este, iar eu zic: cea intre Hristos” cu neprihanitul tau suflet. Caci nimeni nu va fi scris in Biserica din ceruri a celor intai nascuti, daca sufletul nu-i este fara prihana. Si tot asa nimeni nu se-incununeaza, daca nu s-a luptat dupa lege”.

(din: Sfantul Macarie Egipteanul, “21 de cuvantari despre mantuire”, Editura Luminatorii lumii, 2001)

Cititi si:

• Sf. Macarie Egipteanul: Putini sunt adevaratii crestini!
• Sf. Macarie Egipteanul: Discernerea binelui si a raului, cruciala pentru crestin
• Orthoblog – Categorie: Macarie Egipteanul – si celelalte capitole din cartea din care am extras si noi aceste fragmente
• Aopftegmele din Pateric ale Avvei Macarie

Ascultati:

“Toti isi inchipuie ca sunt crestini daca au marturisit credinta in Hristos si au cateva virtuti marunte; putini sunt insa adevaratii crestini, si anume aceia care sunt bogati in Duhul (Sfant), aceia care se bucura de cereasca pofta a Duhului Sfant si ale caror suflete sunt impodobite cu odajdiile harismelor ceresti, aceia pentru care crestinismul nu-i doar marturie in cuvinte si o simpla credinta (doar de fatada), ci crestinism inseamna puterea si lucrarea Duhului Sfant; sunt aceia care, fara incetare pipaie cu mainile sufletului aurul ceresc (adica acea cunoastere a tainelor Duhului Sfant); acestia sunt ade­varatii crestini. Caci, comparand stadiul ratiunii lor si viata sufletului lor cu cea a altora, vei gasi multa deosebire, ca intre cei vii si cei morti. Asa-zisii „morti” se gasesc intr-o teribila saracie specifica duhului lumesc, lipsiti de bogatia cereasca, intr-o deplina invalmaseala mintala din cauza patimilor, abia putand sa-si mai gaseasca in ei niste cugete bune printre multimea celor rele.

Acestia lancezesc atunci cand sunt stapaniti de aceasta saracie (a celor bune) si se multumesc cu haina saracacioasa a catorva maruntele virtuti, fara sa aiba in stapanire feluritele lucrari ale Duhului Sfant, care sunt dumnezeiestile virtuti. Astfel Domnul va arata cat este de mare deosebirea intre adevaratii inchinatori si multimea care pare ca adora pe Dumnezeu, inchinandu-se Lui doar superficial si cu totul la aratare, fara sa i se-nchine in duh si adevar, insusi Domnul zice:

„Intr-adevar; vine ceasul si acum este, cand adevaratii inchinatori se vor inchina Tatalui in duh si adevar; caci astfel de inchinatori cauta Parintele (ceresc). Duh este Dumnezeu si acei care I se inchina trebuie sa i se inchine in duh si adevar.” (…)

Daca cineva n-a primit de la Dumnezeu harul (adica energia dumnezeiasca) si daca n-a nadajduit si nici n-a primit darul Sfantului Duh, acela a zadarnicit planul lui Dumnezeu si a tagaduit lucrarea intregii (Sfintei) Scripturi. Daca n-a invederat energia (harul), acela este prada inchipuirilor, este instrainat de cereasca biserica a celor intai nascuti, n-a ajuns in comuniune cu sufletele dreptilor si a celor ce s-au desavarsit, nu s-a unit cu Ierusalimul cel de sus. Acesta nu se inchina Tatalui in duh si adevar. (…)

Intr-adevar, la inceput, inainte de a se fi descoperit Duhul lui Hristos, inainte de a fi venit acesta, toata podoaba dreptatii (sfinteniei) era cea de pe dinafara; asa au fost Le­gea, taierea imprejur, curatirea, jertfele, ofrandele si cultul in intregul lui. Dar cand a aparut Cuvantul mantuitor al lui Hristos si de cand a trimis pe Duhul Sfant in inimile oamenilor, cuvantul cel nescris cu cerneala, toate se descopera in interior: inchinarea interioara din constiinta curata. (…)

Sa ne straduim deci, rugandu-L pe Domnul cu o credinta lipsita de indoiala, sa dobandim Duhul fagaduit, caci acesta-i facatorul de viata al sufletului. Daca cersetorul, ca sa-si capete painea pentru trup, nu se rusineaza sa bata la poarta si sa cerseasca staruitor, iar cand nu primeste, intra in curte si cu mai multa nerusinare cere paine, o haina sau o pereche de sandale pentru usurarea (trebuintelor trupului) – cata vreme n-a primit nimic, el nu pleaca, chiar de l-ar alun­ga, cu cat mai mult noi care cerem sa primim painea cea adevarata si cereasca spre imputernicirea sufletului, noi care dorim sa ne imbracam in vesmintele ceresti ale luminii si sa poftim sa incaltam sandalele Duhului pentru linistirea sufle­tului nemuritor, noi, deci, in ce chip se cuvine oare ca neinc­etat, cu indraznire, cu credinta, cu dragoste si indelunga rabdare sa ciocanim la dumnezeiasca poarta a lui Dumnezeu si sa cerem cu toata staruinta sa ne invredniceasca de viata vesnica? (…)

Asadar, sa ne apropiem de El, usa cea duhov­niceasca, sa batem ca sa ne deschida, sa cerem painea vietii, zicandu-i:

Da-mi Doamne painea vietii ca sa viez ca, fiind groaznic constrans de foamea rautatii, ma sfarsesc. Da-mi haina cea luminoasa a mantuirii, ca sa-mi acopar rusinea sufletului, caci gol fiind, sunt lipsit de puterea Duhului (Tau) si lipsit de bunul simt din pricina rusinoaselor patimi.

Si daca-ti va spune: “Aveai un vesmant, ce-ai facut cu el?“, raspunde-I zicand:

Am cazut in mainile talharilor care m-au ranit cumplit, m-au lasat aproape mort, m-au dezbracat, luand totul de la mine. Da-mi incaltaminte duhovniceasca, caci maracinii si ciulinii mi-au strapuns (talpile); ratacind prin pustie, nu pot sa mai merg. Da-mi vedere inimii ca iarasi sa vad; deschide ochii inimii mele, caci vrajmasii nevazuti m-au orbit, acoperindu-ma cu valul intunericului si nu mai pot privi cereasca fata Ta, atat de dorita. Da-mi urechi duhovnicesti ca mi-a surzit mintea si nu mai pot auzi si intelege dulcile si placutele Tale convorbiri. Da-mi untdelemnul veseliei si vinul bucuriei duhovnicesti, ca sa-mi bandajez ranile si din nou sa-mi reiau lucrul. Tamaduieste-ma si-mi da iarasi sanatatea, caci dusmanii mei, talhari inversunati, m-au lasat legat si aproape mort.

Fericit sufletul care se roaga cu staruinta si cu credinta, ca unul foarte sarac si ranit, ca va fi lipsit de in­vinuiri si i se va pregati vesnica insanatosire si vindecare, dar se va si razbuna pe vrajmasii lui, adica pe patimile paca­toase, caci credincios (de incredere) este Domnul, Care a fagaduit, El Care ne va da ceea ce am cerut. Slava bunatatii Lui!”.

[Sfantul Macarie Egipteanul, "21 de cuvantari despre mantuire", Editura Luminatorii lumii, 2001]

De ziua praznuirii Sf. Macarie Egipteanul, vrem sa impartasim cateva scurte fragmente din scrierile sale care privesc dobandirea, prin experierea discernamantului, a harului înnoitor. Discernmantul este crucial pentru supravietuirea, în aceste timpuri, a crestinului ortodox, confruntat cu un adevarat asalt al duhului desertciunii lumesti si uraciunii diavolesti. Astazi crestinul traieste în ceea ce filosofii au numit societatea de-centrata, societatea rupta de cadrele traditionale, în care binele si raul erau valori obiective, împartasite comunitar de membrii comunitatii. Nu, acum, binele si raul nu mai sunt valori obiective, ele nu mai fac parte dintr-un mediu în care persoana umana îsi exercita vointa sa. Acum, binele si raul sunt constructe, artefacte, sunt generate, spune omul post-modern, de unica alegere a vointei umane libere, autonome. Binele si raul au devenit, de fapt, cheful fiecaruia.

De aceea, ce era real pentru crestinul de altadata este cu atat mai real si urgent pentru noi. Daca, în acele timpuri în care modelul era virtutea, crestinul era chemat la îndepartarea de lume, la dobandirea harului prin lucrarea neîncetata, dureroasa, a poruncilor dumnezeiesti, prin cercetarea permanenta a duhurilor, cu atat mai mult acum, astazi, suntem chemati sa dobandim, sa învatam, sa cernem binele de rau, sa iesim din temnita subiectivitatii, din roadele gandului pur omenesc. În aceasta lume pustie de Dumnezeu, ne zbatem ca pestii ramasi dupa ce marea a secat.

Pentru ca modelul, în aceste vremuri, departe de a fi virtutea, este fara-de-legea, sau vietuirea împotriva Legii Duhului, a Cuvantului lui Dumnezeu. Dar noi nu putem vedea binele si raul, daca nu gustam din straina, de acest veac, savoare a harului dumnezeiesc, daca nu gustam din vesnicie.

Aceasta se face, în primul rand, prin credinta si prin cercare, prin rugaciune fierbinte si prin trezvie, prin suferinta inimii, prin staruinta necurmata si prin sinceritate necrutatoare cu noi însine.

Sf. Macarie Egipteanul: “Dumnezeu educa pe om prin experienta binelui si a raului”

Intrebare: De ce oare in acelasi spatiu, cand harul lucreaza, lucreaza si pacatul?

Raspuns: Pentru ca, in chipul acesta, sufletul sa cunoasca prin experienta dulceata binelui. Sufletul aceluia care a gus­tat din har rasufla si se odihneste printr-o traire straina acestui veac. Si iarasi, daca mintea se lasa putin abatuta fie la discuti (cu cineva), fie sa faca altceva, ea este iarasi umpluta de pacat, ca impovararea sa-l invete prin expe­rienta amaraciunea (pacatului). Prin urmare, aceasta (amaraciune) urmareste sa-l faca sa se despovareze cat mai grabnic de pacat, cautandu-si mangaierea si odihna aceea de negrait.

Si iarasi (crestinul) atinge (scopul), prin aceea ca a gustat putin timp usurarea si odihna. Dar daca neglijeaza inca o data, rautatea va gasi o stare favorabila (ei) si va mah­ni si mai cumplit pe om, harul ingaduind aceasta, ca (crest­inul) sa cunoasca din propria lui experienta dulceata, odih­na si mangaierea harului, precum si amaraciunea, durerea si mahnirea pacatului. In situatia aceasta el va fugi cu sprinte­neala de pacat, daca intr-adevar va voi sa se izbaveasca si sa se alipeasca intru totul de har, daruindu-se si supunandu-se Domnului in toata vremea. Prin acea amaraciune, rusine si mahnire el este invatat sa doreasca si mai mult si mai cu ardoare dulceata, sarguinta, odihna si bucuria harului. Prin in­sasi experienta celor doua realitati (a binelui si a raului) su­fletul care a gustat de un mare numar de ori amaraciunea pacatului si dulceata harului va deveni mai receptiv (la har) si mai atent sa fuga intru totul de rau, atasandu-se total­mente de Domnul, pana ce va deveni un singur duh cu El.

Intr-adevar, daca sufletul ar avea totdeauna dul­ceata, linistea si lucrarea harului, el n-ar cunoaste deose­birea, nu ar constientiza ceea ce a agonisit si de ce a ajuns mai nepasator, nu ar tine seama de superioritatea binelui si de bunatatea Domnului, n-ar cunoaste bucuria, chiar daca a dobandit-o, n-ar sti ce a castigat; n-ar cunoaste imensitatea mahnirii si infatisarea duplicitara a pacatului, ar ignora statornica lui perversitate. Si de aceea negraita intelepciune a lui Dumnezeu randuieste in asa fel lucrurile, ca sa-l faca pe suflet sa-i cunoasca propria Lui bunatate prin asemanarea si comparatia cu amaraciunea pricinuita de rau si astfel sufletul sa primeasca un indoit folos. Numai astfel isi da seama de amaraciunea si dezgustul pacatului, dupa ce mai intai gusta din bunatatea Domnului.

Acest suflet, care cu toata puterea lui a evitat raul si in toata vremea s-a grabit spre bine, dorindu-l cu ardoare, a in­cetat sa mai ramana nestiutor ca un copil, necunoscand binele si raul; dar in acelasi timp dobandeste o desavarsita cunoastere si a binelui si a raului, pentru ca le-a experimen­tat, le-a indurat si le-a resimtit urmarile. Fiind astfel educat si drumuind pe calea desavarsirii cu multa osteneala si dorinta pentru bine, acest suflet are simturile desavarsit antrenate „la discernerea binelui si a raului” precum sta scris. De aceea va primi cununa desavarsirii, va ajunge la masura varstei duhovnicesti si va fi facut mostenitor al imparatiei, in felul acesta se desfasoara lucrurile. Daca sufletul nu gusta decat putin cate putin din bunurile imparatiei, aceasta (se intampla) pentru ca el iubeste pe Domnul din toata vointa sa si din toata puterea lui de alegere, vadind liberul sau arbitru fata de Cel la Care a aderat si pe Care-L respecta. De aceea, pe dreptate, el devine mostenitor al imparatiei si, dupa ce s-a luptat si a alergat din toate puterile sale, are o mare indrazneala fata de Domnul intru nesfarsitii veci ai vecilor. AMIN”.

[Sfantul Macarie Egipteanul, "21 de cuvantari despre mantuire", Editura Luminatorii lumii, 2001]

Cititi si:

• Sf. Macarie Egipteanul: Putini sunt adevaratii crestini!
• Sfantul Macarie Egipteanul despre adevarata conformitate a vietii crestine cu Sfanta Scriptura

Ascultati: