Prăznuim acum pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Ioan Scărarul. Sfântul Ioan făcea parte dintr-o familie de mare vază şi a primit o educaţie înaltă pentru acele vremuri, dar încă din tinereţea sa a lepădat toate şi a mers în muntele Sinai, vieţuind patruzeci şi cinci de ani în pustie, la poalele acestui munte.

Biserica fericeşte pomenirea lui, fiindcă el a scris o carte de mare însemnătate pentru toată lumea creştină, care se cheamă „Scara”, în această carte, Sfântul Ioan înfăţişează învăţătura despre toate virtuţile creştineşti şi mijloacele de a urca pe treptele lor spre desăvârşire. Despre această sfântă carte s-ar putea spune foarte multe, dar astăzi vom vorbi despre ceea ce ne poate ridica foarte mari piedici în calea spre mântuire: despre cuvânt. Sfântul Apostol Iacov vorbeşte despre limba noastră, despre cuvântul nostru, astfel:

Limba mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte! Puţin foc mult codru aprinde: foc este şi limba, lume a fărădelegii. Limba îşi are locul ei între toate mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce a fost aprinsă ea însăşi de focul gheenei (Iac. 3, 5-6).

Incendiul ne mistuie avutul, aduce în inimile noastre mare tulburare şi frică – şi iată că Sfântul Apostol Iacov compară cu incendiul limba noastră neînfrânată. Toată viaţa noastră va deveni neliniştită şi dureroasă, fiindcă limba rea şi necredincioasă este aprinsă de focul gheenei.

Orice fel de fiare şi de păsări, de târâtoare şi de vietăţi din mare a fost şi este îmblânzită de firea omenească, dar limba nimeni dintre oameni nu poate s-o îmblânzească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, să fie aşa acestea (Iac. 3, 7-10).

Nu trebuie să spurcăm astfel gurile noastre, care se ating de Sfântul Potir, primind nemuritorul şi de viaţă făcătorul Trup şi Sânge al lui Hristos.

Nu trebuie ca din gurile voastre să curgă alături de cuvinte bune, cuvinte de iubire, şi cuvinte de blestem, care sunt osândite de Dumnezeu.

Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor care ascultă (Efes. 4, 29).

Sfântul Apostol Iacov dă mărturie:

Dacă cineva socoate că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică (Iac. 1, 26).

Nu puţini sunt între noi cei care se cred evlavioşi, dar nu îşi înfrânează limba; nu puţini sunt cei care după ce se întorc de la biserică, unde au ascultat cuvintele lui Hristos şi chiar s-au împărtăşit cu Trupul şi Sângele Lui, varsă cuvinte rele şi veninoase peste aproapele lor. Dar câţi nu sunt între noi cei ale căror guri nu-s îngrădite cu nimic, ci vorbesc mereu, fără contenire, pălăvrăgind şi iar pălăvrăgind de dimineaţa până seara! Şi, se înţelege, în această pălăvrăgeală sunt o mulţime de vorbe deşarte, rele – în timp ce însuşi Domnul Iisus Hristos ne-a zis:

Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în Ziua Judecăţii, căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit (Mt. 12, 36-37).

Oamenii cu adevărat evlavioşi sunt întotdeauna într-o concentrare adâncă, se cufundă în sine, privesc în propriile inimi - iar gurile flecare nu doar că flecăresc la nesfârşit, ci varsă otravă de aspidă, de viperă (Ps. 139, 3): cuvinte otrăvite de osândire, clevetire şi defăimare, înjurături dezgustătoare. Iar Domnul Iisus Hristos a interzis cu asprime orice cuvânt de ocară, chiar şi cel mai puţin grosolan:

Cine va zice fratelui său: „netrebnicule”, vrednic va fi de judecata sinedriului, iar cine îi va zice: „nebunule”, vrednic va fi de gheena focului (Mt. 5, 22).

Vedeţi ce curăţie desăvârşită cere limbii noastre Domnul Iisus Hristos?

Din păcate, între creştini sunt mulţi vorbitori de rău, mulţi oameni care îşi clevetesc aproapele. Iar Sfântul Apostol Pavel, vorbind de cei ce nu vor moşteni împărăţia Cerurilor – de hoţi, adulteri, închinători la idoli – îi pune în rând cu aceştia şi pe vorbitorii de rău:

Vorbitorii de rău nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (1 Cor. 6, 10).

Chiar dacă ne abţinem cu luare-aminte şi cu stricteţe de la cele mai respingătoare înjurături, de la cele mai putrede cuvinte, de la osândirea aproapelui, de la clevetire şi bârfe, tot vom fi vinovaţi de grăire în deşert. Noi grăim în deşert întotdeauna şi peste tot. Dar iată ce-i spune Sfântul Apostol Pavel lui Timotei:

O, Timotei! Păzeşte comoara care ţi s-a încredinţat, depărtându-te de vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase. De deşartele vorbiri lumeşti fereşte-te (1 Tim. 6, 20; 2 Tim. 2, 16),

adică îi interzice chiar să rămână acolo unde se grăieşte în deşert.

Dar ce înseamnă „împotrivirile ştiinţei mincinoase”, de care apostolul Pavel îi porunceşte lui Timotei să se depărteze? Sunt disputele pe care le poartă cu plăcere în jurul celor sfinte oamenii care se socot „autorităţi” în domeniu, care cred despre sine că au o înaltă educaţie teologică, dar care sunt de fapt cu desăvârşire deşerţi duhovniceşte.

Grăirea în deşert pustieşte până în adânc sufletul. Noi ne facem singuri răni grave nu numai când rostim cuvinte putrede şi deşarte, ci şi când ascultăm asemenea cuvinte ieşind din guri străine. Multora le place să asculte bârfe şi clevetiri despre aproapele lor şi sunt la fel de vinovaţi înaintea lui Dumnezeu ca şi cei pe care îi ascultă.

A te înfrâna de la cuvinte rele, vorbe deşarte şi a te învăţa să taci e o sarcină grea. Mulţi nevoitori s-au ostenit din greu întreaga viaţă ca să îşi înfrâneze limba, urmărind-o cu stricteţe, punându-i fel şi fel de îngrădiri – însă aceasta tot aluneca deseori din stăpânirea lor cum alunecă peştele din mâini, fiindcă aşa e limba: alunecoasă şi foarte mişcătoare. Mulţi asceţi s-au lepădat cu totul de vorbire – iar cuviosul avvă Agaton, ca să-şi biruie limba, ca să şi-o înfrâneze, s-o dezveţe de grăirea deşartă, a purtat o pietricică sub limbă timp de trei ani. Vedeţi ce însemnătate dădeau sfinţii cuvântului? Şi noi trebuie să luăm exemplu de la ei.

Când se citesc parimiile, răsună deseori cuvintele: Întru binecuvântarea drepţilor se va înălţa cetatea, iar prin gura necredincioşilor se dărâmă (Pilde 11, 11). Ce să însemne asta? Ce poate fi? Nu este o exagerare, ci purul adevăr. Puterea cuvântului omenesc este uriaşă. El e în stare să lase o urmă adâncă, de neşters în inimi, el zideşte dacă e plin de dragoste şi bunătate sau dărâmă dacă, dimpotrivă, e plin de vrăjmăşie şi ură.

Dacă binecuvântarea drepţilor se întinde asupra cetăţii, dacă în inimile oamenilor pătrund sfintele lor cuvinte, cetatea se înalţă, iar bunăstarea duhovnicească, prin urmare şi cea materială, de asemenea creşte şi sporeşte. Iar dacă gurile necredincioşilor spurcă inimile celor din jurul lor cu vorbe asemănătoare unor aburi otrăvitori, întreaga viaţă duhovnicească a poporului se strică. O asemenea cetate poate ajunge pustie în deplinul înţeles al cuvântului.

Răspunderea noastră pentru orice cuvânt putred este înfricoşătoare şi mare, fiindcă prin aceste cuvinte necurate nu numai că ne otrăvim pe noi înşine, ci otrăvim de asemenea inima şi mintea aproapelui.

La fiecare Liturghie a Darurilor Înainte-sfinţite auziţi sfânta cântare: „Să se îndrepteze rugăciunea mea…” Luaţi aminte cu adâncă umilinţă la spusele: „Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele”. Mulţi se mulţumesc însă doar cu această umilinţă; după ce pleacă din biserică, ea se stinge în ei treptat şi uită că nu trebuie doar să ceară de la Dumnezeu ca El să „pună pază gurii”, ci şi să se străduiască ei înşişi întreaga viaţă să-şi înfrâneze limba nelegiuită, în care lucrare să ne ajute tuturor Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Amin.

sursa online

(din: Sfantul Luca al Crimeei, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)

• Cititi si: Scara Sfantului Ioan – oglinda care nu ne minte (1) – Despre multa-vorbire si tacere, despre nesimtire

Legaturi:

• Cuvantul Sfantului Teofan Zavoratul la DUMINICA A PATRA DIN POST (A SF. IOAN SCARARUL). Pentru infranarea si osteneala trupului si o vietuire mai aspra
• “CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE!”. Duminica fiului lunatic si a Sfantului Ioan Scararul. Fericirile

***

• CU OCHII TINTA LA IISUS, PRIN MIJLOCUL MORTII
• SFANTUL IOAN SCARARUL: “Unde s-a intamplat o cadere, acolo s-a salasluit mai inainte mandria”
• Suflete al meu, pentru ce dormi? - Sf. Ioan Scararul despre pomenirea mortii
  
• Sa invatam pocainta de la Sfantul Ioan Scararul
• Scara Sfantului Ioan – oglinda care nu ne minte (2) – Despre frica lasa si despre slava desarta
• INTRE DUMNEZEU SI PARINTII DUPA TRUP

***

• Omilia Sfantului Luca al Crimeei la DUMINICA FEMEII GARBOVE, despre fatarnicie si pacatul judecarii aproapelui si a arhiereilor
• Sf. Teofan Zavoratul – cuvinte duhovnicesti sau picaturi de untdelemn sfintit pe frunti bantuite de ganduri zgomotoase
• Parintele Arsenie ne invata cum sa stam impotriva curviei, a mandriei si a vorbariei
• Sfantul Ioan Carpatiul – cuvinte de intarire in lupta nevazuta (3): “Sa nu socotim mica mancarimea de limba. Caci barfitorii si flecarii isi inchid lor insisi Imparatia cerurilor”
• Sf. Ioan de Kronstadt despre rautatea celor care otravesc Biserica cu ponegriri, banuieli si osandiri
• Parintele Calciu – cuvinte puternice, actuale si esentiale despre VORBIREA DE RAU IN BISERICA, LIMBAJ VULGAR SI MÂNIE: “Sa revenim la demnitatea limbajului!”
• MANGAIERI DUHOVNICESTI DE LA SFANTUL MAXIM. Despre fatarnicii si clevetitorii care Il rastignesc din nou pe Domnul

• Vezi si: “CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE!”. Duminica fiului lunatic si a Sfantului Ioan Scararul. Fericirile

*

Ce mijloace nu intrebuinteaza, mai ales in aceste zile de post, Sfanta lui Dumnezeu Biserica pentru a tine totdeauna gandul nostru insufletit si priveghetor in ostenelile noastre de a placea lui Dumnezeu si a ne mantui sufletul! Duminica trecuta, Ea a infatisat cinstirii si inchinarii voastre Crucea Domnului, ca sa ne spuna: “Nu va temeti de crucea lepadarii de sine si rastignirii de sine; intreaga greutate a crucii a ridicat-o Domnul singur, iar voua va raman doar roadele ei mangaietoare“. Acum ea infatiseaza aducerii si luarii voastre aminte Scara care duce la cer, ne arata pilda suirii pe aceasta scara in scriitorul ei, Sfantul Ioan, si ne descrie fericirea insasi in pericopa evanghelica a Fericirilor. Ea spune acum fiecaruia dintre noi: “Nu cruta ostenelile; uita-te ce sfarsit fericit asteapta pe ostenitori si insufleteste-te; grabeste, fugi, alearga in asa fel ca sa ajungi la tinta“. Biserica face acelasi lucru ca cei care organizeaza curse. Acestia ofera premii pentru cei care intrec pe ceilalti la curse, ca fiecare sa vada ca are de ce sa se osteneasca. Asa si Biserica – arata fericirea desavarsita si indeamna pe fiecare: “Vrei asemenea fericire? Osteneste-te”. Fara osteneala, si inca osteneala din greu, nu vom primi nimic.

Aceasta lectie v-o predau si eu acum. Ca fii ascultatori ai Bisericii o veti primi, fireste. Totusi, voi adauga: primiti-o cu drag, primiti-o nu spre luare la cunostinta, ci spre infaptuire. Socot ca e nevoie sa fac acest adaos, fiindca a primi fericirea sunt gata toti, dar a purta osteneli pentru ea foarte putini dau zor; foarte multi isi ingaduie inlesniri, dar toti asteapta sa primeasca impreuna cu ceilalti partea cea buna. Intocmai, Domnul este Multmilostiv si este gata sa fericeasca pe fiecare: dar in ce ne priveste, nu avem nicidecum voie sa tradam caile aratate de catre Domnul si sa ne punem dupa gustul nostru conditii de primire a fericirii, conditii care nu sunt, totusi, in mana noastra.

Iata, uitati-va cum se indeamna Apostolul Pavel pe sine si pe ceilalti la osteneli si cum preintampina cu privire la inlesniri: “Oare nu stiti ca cei care alearga in stadion alearga toti?“ (I Cor. 9, 24). Priviti cu ce osardie isi incordeaza puterile toti cei ce iau parte la curse, doar ca sa ii intreaca pe ceilalti! Si asta pentru ce? Ca sa primeasca un premiu stricacios. Oare nu cu mai mare ravna se cade sa alergam noi, ca sa primim cununa cea nestricacioasa? Luati seama deci, spune apostolul, alergati – si alergati in asa fel ca sa ajungeti la tinta.

Dar cum trebuie sa alergam ca sa ajungem la tinta? Trebuie sa ne infranam de la toate. Cel ce alearga se infraneaza de la toate, spune in acelasi loc apostolul. A te infrana de la toate, sau a avea infranare in toate privintele, cred ca e lesne de inteles ce inseamna. Inseamna post, priveghere, insingurare, ostenire a trupului si toata chinuirea trupului, sau, cum spuneau Parintii nostri asceti, a avea vietuire aspra. Pentru a nu se gandi cineva sa se scuteasca in vreun fel de acestea, apostolul se infatiseaza si pe sine alergand in acelasi chip. Si eu, zice, alerg la fel, si eu ma nevoiesc in acelasi fel. Cum anume? “Chinuiesc trupul meu si il supun robiei“. Apostolul, vas al harului, isi chinuie trupul si il supune robiei – si atunci, cum sa nu fie acest lucru neaparat trebuincios? Si sa nu credeti ca la el acesta era un exces de zel. Nu. Fara asta, spune el, ma aflu in primejdie: “ca nu cumva, altora propovaduind, insumi sa ma fac netrebnic“. Apostolul, oranduitor al Imparatiei lui Dumnezeu, calauzitor la mantuire al tuturor, se teme sa nu se arate cumva netrebnic daca nu va chinui si nu va supune robiei trupul sau. Iar dupa asta, cine va mai nadajdui sa fie de buna treaba Domnului, daca nu-si va chinui trupul si nu il va supune robiei?

Intr-adins am staruit mai mult asupra acestui loc apostolic, pentru a va insufla ca boala pe care o avem aproape toti in comun - crutarea si ingaduinta fata de trup - este cu totul nepotrivita celor ce cauta si asteapta Imparatia lui Dumnezeu. Vrei Imparatia? Nu-ti cruta trupul. Daca iti va parea rau de trup, nu vei primi imparatia. Ah! Cum nu este pe gustul nostru aceasta vietuire aspra ce chinuieste trupul, si ce smecherii nu intrebuintam pentru a ne scuti de ea! Iata, acum e post: si cine posteste asa cum trebuie? Unii nu dau doi bani pe post; altii il petrec in asa fel ca trupul nu simte nici o asprime in urma lui. Si ce nu spun acestia spre a se dezvinovati! De cei carora nu le pasa defel de mantuire, ce sa mai spunem – acestia nu traiesc decat trupeste; dar iata, si ravnitorii cucerniciei au aplecarea de a-si hrani si incalzi trupul in tot chipul. “Eu“, zic unii ca acestia, “ma voi indeletnici cu cugetarea la cele dumnezeiesti, si la biserica o sa merg, voi citi carti mantuitoare, voi face milostenie, si sunt gata sa fac si altele; pe trup insa, lasa-l sa aiba parte de toata tihna si indestularea – in mancare, in somn, in lipsa de osteneala si inlaturarea tuturor greutatilor“. Si ce mai zic ei? Ei zic: “Chinuirea trupului e lucrare trupeasca, iar noi suntem duhovnicesti; prin lucrari vom si ajunge in Imparatia cerurilor – cea fara de materie“.

La aceste argumente si la cele asemanatoare lor voi spune doar un lucru: in ce masura era duhovnicesc Apostolul Pavel? Si cine se poate compara cu el in ce priveste cunoasterea lucrarii pe care trebuie sa o facem?! Si vedeti ce a scris? A aratat cununa cea nestricacioasa, si tuturor celor ce vor sa puna mana pe ea le-a poruncit sa chinuie si sa supuna robiei trupului lor: n-a randuit nici un alt mijloc si nimic altceva n-a adaugat. Aici chinuirea trupului, dincolo cununa cea nestricacioasa. O vrei pe cea din urma? Apuca-te de cea dintai; iar argumentele viclene lasa-le. Daca si pe mine ar incepe cineva sa ma bata la cap: “Explica-mi cutare si cutare lucru“, i-as spune: “Ce mare filozofie este aici? Ce inseamna cununa cea nestricacioasa este limpede? Fireste, limpede. Ce inseamna chinuirea si inrobirea trupului este limpede? Si asta, bineinteles, e limpede. Iar de vei face altfel, nu numai ca nu vei primi cununa, ci te vei arata netrebnic, precum se teme Sfantul Apostol si pentru sine, si pentru noi. Iar despre cel netrebnic stii ce s-a zis? S-a zis: pe robul cel netrebnic aruncati-l in intunericul cel mai dinafara, unde e plansul si scrasnirea dintilor. Iata nefericitul sfarsit al odihnirii trupului!”

Si voi mai adauga ca Dumnezeu nu ne-a pus sa despicam firul in patru si sa ne certam pe cuvinte in desert. Pentru ce ne-a pus, atunci? Ne-a pus sa propovaduim cuvantul. “Propovaduieste cuvantul“, ii porunceste Sfantul Apostol Pavel lui Timotei (II Tim. 4, 2), si in persoana lui ne-o porunceste si noua, tuturor. Care cuvant? Iata, voi arata cele spuse in acest cuvant in privinta despre care vorbim acum.

“Cei care sunt ai lui Hristos si-au rastignit trupul cu patimile si poftele“ (Gal. 5, 24). Ascultati! Asta inseamna ca cel ce nu isi rastigneste trupul nu este al lui Hristos, nu este crestin. Ca atare, “umblati nu dupa trup, ci dupa duh” (Rom. 8, 4), “si grija de trup nu o faceti spre pofte“ (I 3, 14). “Datori suntem nu trupului, ca sa vietuim dupa trup – ca de vietuiti dupa trup, veti muri; iar de veti omori cu duhul faptele trupului, veti fi vii” (8, 12-13). “Cei ce sunt dupa trup, cele ale trupului cugeta (5) si lui Dumnezeu a placea nu pot (8); caci cugetul trupului moarte este, vrajmasie impotriva lui Dumnezeu (6-7). “Sa se strice“, asadar, “trupul pacatului (6,6), “ca sa nu imparateasca pacatul in trupul nostru cel muritor. Infatisati trupurile voastre jertfa vie, sfanta, bineplacuta lui Dumnezeu (I2, 1) si omorati madularele voastre cele de pe pamant” (Col. 3, 5): fiindca este “alta lege in madularele noastre, ostindu-se impotriva legii mintii mele si dandu-ma pe mine rob legii pacatului, care este intru madularele mele” (Rom. 7, 23).

Ma voi margini la atat. Vedeti? O astfel de necrutare a trupului e propovaduita si porunicita pe toata intinderea Dumnezeiestilor Scripturi! Asadar nu avem de ce sa despicam firul in patru, n-avem de ce sa nascocim felurite tertipuri pentru crutarea trupului. Cel ce vrea sa hraneasca si sa incalzeasca trupul sau, acela nu este hranit cu Scriptura si e strain de duhul ei; fiind strain de duh, e strain si de fagaduinte.

Iata, tocmai din aceasta latura sa priviti toata grija de mama pe care ne-o poarta Sfanta Biserica prin randuirea sfintelor posturi; si toata viata noastra se cuvine sa treaca in chinuirea si inrobirea trupului. Altfel vei cadea indata in randul celor netrebnici, dupa care vei fi si supus soartei lor amare. Pentru ca nu cumva sa cada cineva dintre noi in aceasta soarta din pricina uitarii sau luandu-se cu vreun lucru lumesc, Sfanta Biserica ne aminteste de chinuirea trupului in fiecare saptamana – miercurea si vinerea – si in fiecare anotimp – prin posturi prelungite, mai ales prin acest Post Mare al Sfintei Patruzecimi, cu scopul ca atunci cand vine postul sa ne apucam chiar nevrand de osteneala chinuirii si inrobirii trupului si sa pasim in stadionul ce duce la primirea cununii celei nestricacioase. Asadar, daca in restul vremii ne facem tot felul de inlesniri, macar in vremea postului sa ne ostenim intrucatva trupul. Iar daca si in restul vremii trupul nostru va lenevi, si in vremea postului ii vom face inlesniri, oare nu despre noi va fi, oare, vorba in urmatorul cuvant de mustrare al Apostolului: “Multi umbla, de care deseori v-am zis, iar acum si plangand zic, ca sunt vrajmasii crucii lui Hristos; al caror sfarsit este pierzarea, al caror dumnezeu este pantecele si a caror slava este intru rusinea lor, care cele pamantesti cugeta” (Filip. 3, 18-19).

Iata, am trecut deja de jumatatea postului. Fericite sunt ostenelile celor ce pana acum si-au chinuit trupul lor, si fie ca in continuare sa ii insufleteasca incredintarea ca pe alta cale nu se ajunge in Imparatie; dar si aceia care s-au lipsit de acest bine au inca vreme sa se faca partasi ai lui. Stadionul este deschis; se vede la sfarsitul cursei si cununa cea luminoasa. Purcedeti cu barbatie la nevointa. “Cu ravna ravnind“, dupa spusa Prorocului Ilie, veti reusi chiar sa-i intreceti pe cei ce v-au luat-o atat de mult in fata. Ceea ce s-a pierdut prin trecerea timpului puteti acoperi prin incordarea puterilor intru insufletire: si astfel veti intra nu printr-o asteptare visatoare, ci fara indoiala si cu adevarat in ceata celor care, potrivit apostolului, alearga in asa fel ca sa ajunga la tinta fara gres. Amin!

(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

Prima sambata din Postul Sfintelor Pasti este cunoscuta sub denumirea de Sambata colivelor sau Sambata Sfantului Teodor Tiron. Cu aceasta zi incep pomenirile celor trecuti in lumea vesniciei. Aceste pomeniri se vor face in fiecare sambata din Postul Sfintelor Pasti, pana in sambata Floriilor.

Ieromonahul Makarios Simonopetritul:

“Praznicul Sfantului Mucenic Teodor Tiron este, dupa Karabinov, cea mai veche sarbatoare fixa deplasata in ciclul liturgic mobil. Marea popularitate a acestui sfant, al carui sanctuar din Euhaita atragea multimile, a facut ca pomenirea lui sa fie transferata in prima sambata a Postului Mare, dupa cum atesta Typikon-ul Marii Biserici.

Nu este insa vorba doar de un transfer al sarbatoririi praznuite de Triod. Caci, in timp ce Typikon-ul Marii Biserici nu indica decat sinaxa mucenicilor, Triodul comemoreaza in aceasta zi mai precis minunea colivelor, a carei naratiune e atribuita patriarhului Nectarie al Constantinopolului (sfarsitul secolului IV).

In timpul domniei tiranice a imparatului Iulian Apostatul, acesta a poruncit sa se stropeasca cu sangele animalelor sacrificate idolilor toate produsele vandute pe piata cetatii imperiale, pentru a intina astfel prima saptamana din Postul Mare al crestinilor. Dar mucenicul Teodor s-a aratat in vis arhiepiscopului de atunci, Eudoxie (360-369), descoperindu-i planul lui Iulian si sfatuindu-l sa fiarba graunte de grau (kolva) si sa le distribuie locuitorilor Constantinopolului pentru ca acestia sa nu mearga sa cumpere de la piata.

Fiind astfel izbaviti de intinaciunea idolatriei gratie acestui mucenic surpator al idolilor, arhiepiscopul a poruncit credinciosilor sa serbeze in fiecare an, la incheierea primei saptamani a Postului Mare, un praznic care sa comemoreze acest eveniment. Aceasta prima sambata e, asadar, ocazia unei duble bucurii: incheierea primei perioade a postului si praznuirea mucenicului.

“Sa ne odihnim in sambata de astazi, oamenilor, incetand ostenelile cele de ieri, pentru Cel ce a binecuvantat aceasta zi cu odihna si cu praznuirea cea de acum a mucenicului“.

Praznicul mucenicului e dublu si el, pentru ca in el ne bucuram atat de minunea colivelor, cat si de nevointele mucenicesti ale Sfantului Teodor. De aceea, slujba zilei nu are “Aliluia” pentru adormiti, ca in celelalte sambete, ci “Dumnezeu este Domnul“. Imnologia cuprinde piese rezervate laudei lui Teodor si altele inchinate minunii colivelor. Lectura sinaxarului care relateaza aceasta minune e completata de cea a panegiricului Sfantului Teodor atribuit Sfantului Grigorie al Nyssei.

Comemorarea mucenicului Teodor Tiron intr-o sambata in mod normal consacrata memoriei colective a sfintilor si a martirilor apare, asadar, drept o specificare a acesteia, inscriindu-se ca un fel de concluzie a seriei celor trei sambete festive: Sambata Mortilor, Sambata Ascetilor si Sambata lui Teodor.

Pe de alta parte, cu exceptia Sambetei Acatistului, celelalte sambete din Postul Mare nu vor cuprinde comemorari deosebite, sarbatoarea colivelor ingaduind astfel evidentierea caracterului privilegiat al primei saptamani. La incheierea acesteia din urma, adunarea mucenicilor reprezentata de Sfantul Teodor se asociaza, asadar, prin rugaciunile si exemplele ei eforturilor intreprinse de credinciosi, pentru a-i ajuta pe calea ce le ramane de parcurs in saptamanile urmatoare.

“Postul cel curat si fara prihana la noi acum ajungand, a adus cu sine savarsire de minuni mucenicesti. Caci prin post ne curatim de intinaciunile si de necuratiile cele sufletesti iar prin dovezi si lupte vitejesti asupra patimilor ne imbarbatam. Pentru aceasta si cu darul sfintei postiri luminandu-ne si cu minunile mucenicului Teodor intarindu-ne in credinta intru Hristos, cerem de la El sa dea mantuire sufletelor noastre“.

Ca si in Sambata Mortilor, dupa Vecernie (si Liturghia Darurilor mai inainte sfintite) de vineri se trece la Panihide si la binecuvantarea colivelor, dar aici semnificatia e putin diferita. E vorba mai putin de supravietuirea vechilor ospete funerare ale primilor crestini, cat de un oficiu festiv comemorand minunea colivelor si biruinta impotriva planului perfid al Iui Iulian Apostatul, gratie interventiei miraculoase a mucenicului Teodor.

Aceasta diferenta apare si in structura Panihidei: aceasta nu mai cuprinde Psalmul 90 si “Aliluia” ca la Panihida adormitilor, ci Psalmul 142 si “Dumnezeu este Domnul” festiv, un canon al Sfantului Ioan Damaschinul la aceasta minune, binecuvantarea colivelor si apolisul Liturghiei Darurilor mai inainte sfintite, la sfarsitul careia se reintra in procesiune in trapeza pentru prima masa oficiala a saptamanii.

Obiceiul lavrei Sfantului Sava cel Sfintit si al chinoviei Sfantului Eftimie era ca in cursul acestei mese sa se acorde o dispensa de vin si untdelemn intru cinstirea sfantului zilei, dar Typikon-ul tiparit precizeaza ca a fost desfiintat din pricina respectului datorat primei saptamani a Postului Mare”.

(din: “Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic“, Editura Deisis, Sibiu, 2000)

• Cititi si: Viata Sf. Teodor Tiron

***

Suflete al meu – corul Athos

Suflete al meu,

Suflete al meu,

Scoala-te, pentru ce dormi?

Sfarsitul se apropie

Si te vei tulbura.

Ci te desteapta

Ca sa se milostiveasca spre tine Hristos-Dumnezeu,

Care pretutindenea este

Si toate le plineste.

***

Sf. Ioan Scararul despre pomenirea mortii – ca paine a sufletului

• Aducerea-aminte de moarte este o moarte de fiecare zi. Aducerea-aminte de moarte e un suspin de fiecare ceas.
• Frica de moarte este o insusire a firii intrata in ea prin neascultare. Iar tremurarea de moarte este semnul pacatelor nepocaite.
• Hristos are frica de moarte, dar nu tremura, ca sa arate limpede insusirile celor doua firi.
• Precum painea e cea mai de trebuinta dintre toate mancarile, asa aducerea-aminte de moarte e cea mai de trebuinta dintre toate lucrarile (de curatire de patimi).

Continuare AICI

Legaturi:

• POMENIREA MARE A MORTILOR, “MOSII DE IARNA”. De ce ii pomenim pe cei adormiti? Cum putem sa-i ajutam?
• Cuv. Seraphim Rose: Ce putem face pentru cei raposati?
• Extrase din slujba inmormantarii: “Desertaciuni sunt toate cele omenesti cate nu raman dupa moarte!”
• Sf. Nicolae Velimirovici: CUVANT PUTERNIC LA POMENIREA MORTILOR
• Parintele Rafail Noica: “MOARTEA NU EXISTA!”
• Cuviosul Paisie Aghioritul despre infruntarea mortii
• Cuviosul Paisie Aghioritul despre sensul cel mai adanc al vietii
• Parintele Proclu: “Conştiinţă, spune drept, dacă mor amu, mă mântuiesc sau nu?”
• Sf. Ioan Gura de Aur: Privire asupra scurtimii vietii
• Parintele Paisie Olaru: Luati seama ca tare scump este Raiul!
• Parintele Proclu: “Ii place lui Dumnezeu cum traiesc?”
• “Mantuiti-va!”
• SFANTUL LAVRENTIE AL CERNIGOVULUI: “Vai, cât de mulţi sunt în focurile iadului…. dacă i-aţi vedea, vi s-ar rupe sufletul de durere”

• “CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE!” – parintele Nicolae Steinhardt:

“(…) Credinţa, aşa cum reiese din numeroase locuri ale Sfintei Scripturi şi din exegezele principalilor ei comentatori, ni se prezintă ca un mister şi un paradox. Ca pe un mister şi ca pe un paradox ne este înfăţişat actul de credinţă – mai acut şi mai tainic decât oriunde altundeva – la Marcu 9, 24. Căci răspunsul tatălui la mustrarea Domnului (i s-a atras atenţia că acelui ce crede toate îi sunt cu putinţă): „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” nu pare mai puţin contradictoriu şi indescifrabil decât „problema încuietoare”, cunoscută în logică drept paradoxul cretanului. Toţi cretanii sunt mincinoşi este premisa de la care se porneşte; o afirmă un cretan. Dar de vreme ce este cretan, înseamnă că şi el minte şi că – prin urmare – afirmaţia sa nu este adevărată, altfel spus, nu toţi cretanii sunt mincinoşi. Dacă însă cretanul căruia i se pune întrebarea: cu adevărat sunt toţi cretanii mincinoşi? dă un răspuns negativ, ce deducem? Că, fiind şi el mincinos ca toţi cretanii, răspunsul lui negativ înseamnă că de fapt cretanii toţi rostesc neapărat neadevăruri. Descurcă-se cine poate!

Continuarea AICI

VEZI SI:

• Sfantul Ioan Gura de Aur despre vindecarea lunaticului
• Sf. Nicolae Velimirovici- predica la Duminica a IV-a din Postul Mare
  

***

Cuvinte alese si foarte folositoare si pentru mirenii de astazi, selectate din invataturile Sfantului Ioan Scararul, gasiti la:

Legaturi:

• SFANTUL IOAN SCARARUL: “Unde s-a intamplat o cadere, acolo s-a salasluit mai inainte mandria”
• Suflete al meu, pentru ce dormi? - Sf. Ioan Scararul despre pomenirea mortii
  
• Sa invatam pocainta de la Sfantul Ioan Scararul
• Scara Sfantului Ioan – oglinda care nu ne minte (1) - Despre multa vorbire si tacere; despre nesimtire
• Scara Sfantului Ioan – oglinda care nu ne minte (2) – Despre frica lasa si despre slava desarta
• INTRE DUMNEZEU SI PARINTII DUPA TRUP

• Citind “Scara” (I),
• Ura vindecă? (Citind Scara, II),
• Citind “Scara” (III),
• Citind “Scara” (IV)

• Cantari inchinate Sf. Ioan Scararul – Nectarie Protopsaltul

- “Cel ce se pocaieste cu adevarat toata ziua in care nu plange o socoteste ca pierduta, chiar daca a savarsit alte lucruri bune in ea”.

- “Sa luam aminte de nu cumva nu din curatie, ci din inrautatire a incetat constiinta sa ne mustre“.

- “Semnul iertarii caderii sta in a te socoti pururea dator”

- “Nu e nimic deopotriva cu indurarea lui Dumnezeu sau mai mare ca ea. De aceea cel ce deznadajduieste s-a injunghiat pe sine“.

- “Sa luam aminte toti, dar mai mult cei care au cazut. Sa nu bolim in inima de boala lui Origen cel necredincios. Aceasta invatatura pangarita se face lesne primita de iubitorii de placere, dand ca motiv (pretext) iubirea de oameni a lui Dumnezeu”.

***

Talcuirile Sf. Ioan Gura de Aur si ale parintelui Rafail Noica la Fericiri:

• Fericirile – invatatura ce socheaza simtul comun al lumii
• PARINTELE RAFAIL: Care este sensul adevarat al pocaintei si ce ne va salva de valurile urgiei care va urma?
• Parintele Rafail Noica: BOGATIA SI SUFICIENTA – DUSMANII POCAINTEI

“Astfel ca si noi, avand imprejuru-ne atata nor de martori, sa lepadam tot ceea ce ingreuiaza si tot pacatul ce cu usurinta ne-mpresoara, si cu staruinta sa alergam la intrecerea ce ne sta inainte, cu ochii tinta la Cel ce incepe credinta si o desavarseste, la Iisus, cel ce-n locul bucuriei care-I statea inainte a indurat crucea, in dispretul rusinii, si a sezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu” (Evrei, 12: 1-2)

“… noi, cei ce-am cautat scaparea la liman, sa avem puternica imbarbatare de a prinde-n mana nadejdea ce ne sta inainte, pe care noi o avem ca o ancora a sufletului sigura si tare…“ (Evrei, 6, 18-19)

*

Pr. John Mack, “Cale catre cer. O talcuire pentru cei din lume a “Scarii” Sfantului Ioan Scararul” (Ed. Teognost, Cluj-Napcoa, 2002):

“… Mai intotdeauna Sfantul Ioan sta la baza unei scari, indrumand oamenii in sus pe scara. Iisus este reprezentat la capatul scarii, cu bratele intinse, gata sa-i primeasca pe cei care urca. Demonii ii ataca pe cei care se catara pe scara, incercand sa-i traga in jos, in iad. Mesajul este clar: pentru a putea urca spre cer este necesar sa ne atintim privirea spre Iisus, sursa si implinirea credintei noastre. Nu vom reusi niciodata sa ajungem la Dumnezeu daca ne atintim privirea la metoda, la treptele scarii. Aceasta nu ne va duce decat la deznadejde si/sau la un legalism rigid care ne va rapi toata bucuria. Trebuie sa privim spre Iisus! Trebuie sa ne atintim privirea spre imparatie si sa privim toate stradaniile noastre prin prisma Luminii ei nepieritoare.

Ca si crestini, noi nu suntem masochisti. Toata stradania noastra spirituala are ca tinta bucuria si sarbatorirea in adevar a legaturii cu Hristos. (…) Am fost luminati prin darul lui Dumnezeu si astfel am ajuns sa intelegem ca bucuriile acestei lumi sunt trecatoare si de scurta durata. Tocmai de aceea ne infranam trupul si ii reorientam “directia”, de aceea postim si ne rugam. De aceea facem si milostenie. Ratiunea tuturor stradaniilor noastre ascetice este aceasta: sa reaminteasca trupului ca lumea aceasta e trectoare, sa ne reaminteasca noua ca fericirea adevarata se gaseste numai in imparatia vesnica a Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos”.

***

ARHIM. IOIL KONSTANTAROS: Lectura apostolica din Duminica a IV–a din Post (Evrei 6, 13– 20)

Cu cât studiază cineva mai mult cuvântul lui Dumnezeu, cu atât mai mult se încredinţează că dreapta credinţă în Dumnezeu dăruieşte omului şi binecuvântare şi fericire.

Dimpotrivă, atunci când omul nu cunoaşte voia lui Dumnezeu, sfârşeşte nefericit, deoarece nu are printre altele, pe ce să-şi întemeieze viaţa.

Dacă cel credincios se sprijină pe Dumnezeu şi pe Evanghelie şi pe făgăduinţele Lui, cel necredincios se chinuie în golurile sale existenţiale şi în greutăţile de zi cu zi.

Tocmai aceste adevăruri, adică al sprijinirii, al întemeierii şi al nadejdii omului credincios, ni le subliniază şi apostolul în lectura din Duminica a IV – a din Post.

Dacă studiem textul, vom vedea că dumnezeiescul apostol vorbeşte despre patriarhul Avraam şi spune că acestuia Dumnezeu i-a făgăduit că va avea o mulţime de urmaşi. Fireşte, lucrul acesta depăşea hotarele firii, de vreme ce Avraam era bătrân, iar soţia lui Sarra nu era doar stearpă, ci şi la o vârstă înaintată. Când însă Dumnezeu promite ceva, nu se poate ca acel lucru să nu se realizeze totalmente, „căci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă”. Aşadar, tot aşa, şi în acest caz pe care-l analizăm, Avraam a primit ceea ce credea şi aştepta neclintit de la Dumnezeu. A dobândit adică pe fiul său Isaac şi în consecinţă urmaşii lui trupeşti au fost foarte numeroşi, generaţii întregi. Dar urmaşii trupeşti din Isaac, adică cei care vor moşteni şi credinţa strămoşului Avraam, au fost nenumăraţi ca şi stelele cerului. Şi aceştia sunt toţi credincioşii şi sfinţii care constituie „norul sfinţilor şi al celor mântuiţi”, dar şi nenumăraţii membri ai Bisericii noastre luptătoare, de la începutul până la sfârşitul veacurilor.

Am spus la început, iubiţii mei, că dreapta credinţă în Dumnezeu dăruieşte omului binecuvântare şi fericire. De ce oare? Pentru că creştinul credincios are importante puncte de sprijin pe care îşi întemeiază viaţa în mod autentic. Şi precum Avraam a avut făgăduinţele lui Dumnezeu, aşa şi fiecare om, care se încredinţează pe el însuşi iubirii lui Dumnezeu, primeşte dumnezeieştile făgăduinţe, atât în prezent, cât şi în viitor.

Această dispoziţie, adică încredinţarea în atotputernicia lui Dumnezeu şi lupta conştientă pentru împlinirea dumnezeieştilor porunci, dăruieşte omului preţioasa binecuvântare cu toate manifestările ei cereşti.

Tocmai această stare îl face pe om să nu se împiedice de greutăţile pe care, fără îndoială, însăşi viaţa i le aduce, ci îl ajută să-şi îndrepte privirea către însuşi Domnul şi să contemple urmările încercărilor, pregustând fericirea de care se va desfăta în întregime la sfârşitul luptei.

Dar poate că va întreba acum cineva: Care sunt aceste făgăduinţe şi promisiuni pe care ni le-a făcut Dumnezeu şi pe care credinţa noastră le poate traduce în viaţă? Sunt două feluri de promisiuni: cele care se referă la viaţa de aici şi cele care au a face cu viitorul nostru; cu veşnicul, binecuvântatul şi fericitul nostru viitor. Şi în ceea ce priveşte această viaţă vremelnică, avem de pildă făgăduinţa chiar din partea Domnului Iisus, că El ne va dărui întotdeauna tot ce ne este necesar şi în consecinţă nu va trebui să ne îngrijim şi să ne neliniştim cum fac cei necredincioşi; în general, toţi aceia care nu trăiesc conştient viaţa harului. Iar în ceea ce priveşte acum viitorul nostru, nu ar trebui să uităm niciodată că El însuşi, Domnul, va veni iarăşi întru slavă „să judece viii şi morţii” şi „împărăţiei Lui nu este sfârşit”.

Fraţii mei, multe şi mişcătoare sunt făgăduinţele lui Dumnezeu faţă de noi oamenii. Însă tema nu este atât promisiunile şi dumnezeieştile făgăduinţe care cu siguranţă se vor împlini. Ceea ce ar trebui să înţelegem este faptul că tema suntem noi înşine. Adică, dacă credem cu desăvârşire şi dacă încercăm să trăim preasfânta şi mântuitoare voie a Dumnezeului nostru. De asemenea, un alt element de bază în capitolul vieţii duhovniceşti este să dispunem de răbdare şi să nu ne neliniştim. Adică să învăţăm să aşteptăm fără să ne clătinăm. Să rămânem netulburaţi şi paşnici când vedem că toate lângă noi îşi pierd echilibrul şi se prăbuşesc.

Iar în mod deosebit în epoca cu două feţe în care trăim, când vedem „că sunt înşelaţi chiar şi cei aleşi”, noi să rămânem desigur prin harul lui Dumnezeu – tari şi neclintiţi în Dogma Dreaptă şi în morala evanghelică. Din nefericire, mediul nostru este de rea credinţă şi superficial din punct de vedere moral şi dezorientat dogmatic. Aşadar, este nevoie de credinţa noastră. Credinţa noastră Ortodoxă să fie continuă, răbdătoare şi fierbinte, ca prin binecuvântarea lui Dumnezeu să simţim în fiinţa noastră pace, iubire, putere şi rezistenţă.

Dacă se va întâmpla asta, atunci şi „cealaltă vreme a vieţii noastre” o vom străbate „în pace şi întru pocăinţă”, dar şi atunci când va veni binecuvântatul nostru ceas, însuşi Începătorul credinţei noastre, Domnul Iisus Hristos, ne va dărui veşnica Sa împărăţie, adică desfătarea slavei celei cereşti. Amin.

(traducere din elină: monahul Leontie)

Legaturi:

• “CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE!” – parintele Nicolae Steinhardt:
• INCREDEREA IN HRISTOS
• Cuviosul Paisie Aghioritul despre sensul cel mai adanc al vietii
• Cuviosul Paisie despre purtarea de grija a lui Dumnezeu fata de om
• DOAMNE, SPORESTE-NE CREDINTA! – Cuviosul Paisie Aghioritul ne invata
• TOATA NADEJDEA LA HRISTOS!
• TINE-TE DE DUMNEZEU si LUPTA!
• HRISTOS ESTE TOTUL

Cuvantul XXII

Despre mandria cea fara de minte (fara stapanire)

1. Mandria este tagaduirea lui Dumnezeu[1], nascocirea dracilor, dispretuirea oamenilor, maica osandirii, nepoata a laudelor, semnul nerodniciei, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, inainte-mergetoarea iesirii din minti, pricinuitoarea caderilor, pricina luarii in stapanire (de draci), izvor al maniei, usa fatarniciei, cauza nemilostivirii, pazitoarea pacatelor, contabila amarnica, judecatoarea oamenilor, potrivnica lui Dumnezeu, radacina hulei.

2. Inceputul mandriei e sfarsitul slavei desarte. Mijlocul ei este dispretuirea aproapelui, vestirea nerusinata a ostenelilor proprii, lauda de sine in inima, ura mustrarii. Iar sfarsitul ei este tagaduirea ajutorului lui Dumnezeu, falire cu ravna sa, narav dracesc.

3. Sa ascultam toti cei ce voim sa scapam de groapa aceasta. Patimii acesteia ii place de multe ori sa-si ia hrana chiar din multumirea adusa lui Dumnezeu. Caci la inceput nu se gandeste sa tagaduiasca cu nerusinare pe Dumnezeu.

4. Am vazut un om multumind lui Dumnezeu cu gura si falindu-se cu cugetul. Marturiseste despre aceasta fariseul acela, care a spus in chip fatarnic: “Iti multumesc, Dumnezeule” (Luca XVIII, 11)

5. Unde s-a intamplat o cadere, acolo s-a salasluit mai inainte mandria. Al doilea lucru e vestitor al celei dintai.

6. Am auzit pe careva din cei cinstiti de mine: “Gandeste ca douasprezece sunt patimile de necinste. De vei iubi cu voia pe una din ele, adica inchipuirea de sine, ea va umple locul celor unsprezece“.[2]

7. Calugarul ce se inalta cu cugetul se impotriveste cu cuvantul. Dar cel smerit cu cugetul nu stie sa se impotriveasca nici macar cu privirea. Chiparosul nu-si pleaca ramurile ca sa se intinda pe pamant. Nici monahul cu inima mandra, ca sa faca ascultare.

8. Barbatul cu inima mandra doreste sa stapaneasca.[3] Astfel, nu poate sa nu se piarda pana la capat, precum se intampla de obicei; mai bine zis, nici nu voieste.

9. “Celor mandri Domnul le sta impotriva” (Prov. XVI, 5; I Petru V, 5). Si cine poate sa-i miluiasca pe ei? “Necurat este la domnul tot cel mandru cu inima” (Prov. XVI, 5). Si cine va putea sa-l curateasca pe unul ca acesta?

10. Pedeapsa celor mandri e caderea, iar imbolditor, dracul. Pedepsirea lor este iesirea din minti. De cele dintai au fost tamaduiti adeseori oamenii de catre oameni. Dar cea din urma nu poate fi vindecata de oameni.

11. Cel ce respinge mustrarea isi intipareste patima. Iar cel ce o primeste s-a dezlegat de legatura ei.

12. Daca un oarecare a cazut din ceruri numai prin aceasta patima, fara alta, trebuie vazut daca nu cumva se intampla ca cineva sa se suie la cer numai prin smerenie, fara virtute.

13. Mandria este pierderea bogatiei (duhovnicesti) si a sudorilor. “Strigat-a si nu era cine sa-l mantuiasca” (Ps. XVI, 4, 5), fara indoiala pentru ca a strigat cu mandrie “catre Domnul, si nu l-a auzit pe el”; fara indoiala pentru ca pricinile impotriva carora se ruga nu le curma.

14. Un batran foarte cunoscator il sfatuia duhovniceste pe un tanar ce se trufea. Iar acesta, orb find, zise: “Iarta-ma, parinte, nu sunt mandru”. Iar prea inteleptul batran zise catre el: “Si ce alta dovada mai vadita a patimei acesteia ne poti da, fiule, decat cuvantul pe care l-ai spus: nu sunt mandru“[4] Mult le ajuta unora ca acestia supunerea, vietuirea mai ingreuiata si mai supusa necinstirilor si citirea nevointelor mai presus de fire ale parintilor. Poate macar asa vor avea o mica nadejde de mantuire cei ce bolesc de patima aceasta.

15. E rusine sa se mandreasca cineva cu podoaba straina[5], dar e nebunia cea mai de pe urma sa se faleasca, prin inchipuirea de sine, cu darurile lui Dumnezeu. Faleste-te numai cu infaptuirile tale dinainte de nastere.[6] Caci cele de dupa nastere Dumnezeu ti le-a daruit, ca si nasterea insasi.

16. Numai virtutile ce le-ai faptuit fara minte sunt ale tale. Caci mintea ti-a daruit-o Dumnezeu. Arata nevointele purtate fara trup, numai din sarguinta ta. Caci trupul nu e al tau, ci al lui Dumnezeu.

17. Nu te increde pana ce nu vei primi hotararea, vazand pe acela care, chiar dupa intrarea in camara de nunta, a fost legat de maini si de picioare si aruncat in intunericul cel mai din afara (Matei XXIII, 13).[7]

18. Nu-ti inalta grumazul odata ce esti pamantesc. Caci multi au cazut din ceruri macar ca erau sfinti si nematerialnici.

19. Cand dracul se salasluieste in lucratorii lui, atunci, aratandu-se in somn sau si in stare de veghe, ia chipul, zice-se, al unui sfant inger sau mucenic, ii impartaseste vreo descoperire de taina sau vreun dar (harisma), ca amagindu-se, nenorocitii sa-si iasa cu totul din minti.[8]

20. Chiar daca am suferit zeci de mii de morti pentru Hristos, tot n-am implini ceea ce sutem datori, caci altul e sangele lui Dumnezeu si altul sangele robilor; negresit, dupa vrednicie, si nu dupa fiinta.[9]

21. Sa nu incetam de a cerceta impreuna si de a patrunde pe luminatorii parinti dinainte de noi; si atunci ne vom afla pe noi neumbland in chip amanuntit pe urmele vietuirii lor, nici pazind in chip cuvios fagaduinta, ci petrecand inca in starea lumeasca.

22. Calugarul adevarat este cel care ochiul neimprastiat al sufletului si simtirea nemiscata a trupului.[10] Calugarul adevarat este cel ce cheama pe vrajmasi ca pe niste fiare, si-i biciuieste ca sa fuga de la el. Calugar este cel ce petrece intr-o iesire neantrerupta din sine.[11] Calugarul este asa de preschimbat prin virtuti, cum e altul prin placeri.[12] Calugarul (calugaria) este o lumina fara de sfarsit in ochiul inimii.[13] Calugarul este un adanc fara fund (un abis) al smereniei, in care s-a afundat si s-a inecat intreg duhul sau.

23. Trufia pricinuieste uitarea greselilor. Caci aducerea-aminte de acelea e pricinuitoarea smeritei cugetari.[14]

24. Mandria este saracia cea mai de pe urma a sufeltului ce-si naluceste bogatia si socoteste intunericul lumina.[15] Nu numai ca nu ingaduie, necurata, o inaintare, ci si arunca de la inaltime pe cel stapanit de ea.[16]

25. Mandria este marul putred pe dinauntru, dar pe dinafara stralucitor de frumusete. Calugarul mandru nu va avea nevoie de drac. Caci el insusi isi este drac si vrajmas ce se razboieste cu sine.

26. Pe cat este intunericul de strain de lumina, pe atat este cel mandru de strain de virtute. In inimile celor mandri se vor naste cuvinte de hula; in sufletele celor smeriti, vederi ceresti. Furul uraste soarele, iar trufasul dispretuieste pe cei blanzi.[17]

27. Nu stiu cum, dar multi din cei mandri nu se cunosc pe ei si, socotind ca sunt nepatimasi, si-au vazut saracia (de virtute) in ceasul iesirii din viata. Cel stapanit de ea va avea nevoie de Domnul. Caci fara folos ii va fi ajutorul de la oameni.

28. Am prins odata pe aceasta amagitoare fara minte umbland in inima mea, purtata pe umerii maicii ei. Si legandu-le pe amandoua cu legatura ascultarii, le-am biciuit cu biciul smereniei si le-am silit sa-mi spuna cum au intrat in mine. Iar ele, biciuite, mi-au spus: “Noi nu avem inceput, nici nastere, caci suntem incepatoare si nascatoare ale tuturor patimilor. Nu putin ne razboieste zdrobirea inimii, nascuta din ascultare. Insa nu rabdam sa fim stapanite de nimeni. De aceea, voind sa ne facem stapane peste cele din ceruri, am fost departate de acolo. [18] Noi ne-am facut nascatoare, ca sa spunem pe scurt, ale tuturor celor ce lucreaza impotriva smeritei cugetari. Caci toate cele ce-o ajuta pe ea ni se impotrivesc noua. Dar noi am izbutit si in cer. Deci unde veti scapa de la fata noastra? [19] Noi ne-am obisnuit sa ne impotrivim ocararii, ascultarii, nemanierii, netinerii de minte a raului si slujirii. [20] Nepoatele noastre sunt caderile duhovnicesti: mania, clevetirea, amaraciunea, strigarea, hula, fatarnicia, ura, pizma, viata dupa o regula proprie, impotrivirea in cuvant, neascultarea. Un singur vrajmas avem, asupra caruia nu avem puterea. Ti-l spunem, ca suntem biciuite de el. El consta in a te defaima pe tine insuti in chip sincer inaintea Domnului. Atunci sa ne socotesti ca pe un paianjen. Deci, precum vezi, slava desarta e calul pe care calaresc eu, mandria.”

Dar cuvioasa smerenie si ocararea de sine vor rade de calul si de calaretul lui, cantand cu sarguinta cantarea de biruinta: “Sa cantam Domnului, caci cu slava S-a preamarit. Cal si calaret au fost aruncati in mare” si in adancul smereniei.

A fost treapta a doua zeci si doua. Cel ce s-a suit pe ea a biruit, daca s-a putut sui.

Scolii si notele Parintelui Dumitru Staniloae:

[1] “Caci cel ce socoteste ca infaptuieste ceva din sine, si nu cu ajutorul lui Dumnezeu, tagaduieste pe Dumnezeu si ajutorul Lui in toate. De aceea si cade, parasit fiind, din harul lui Dumnezeu, pe care l-a nesocotit.”

[2] “Un filozof oarecare a spus ca inchipuirea de sine este boala sacra”. Alta: “Am vazut o boala cumplita; de ea sufera cel ce pazeste la sine o bogatie spre raul lui”. Domnul a spus: “Vai, cei ce va imbogatiti, ca veti flamanzi; ca veti lua plata voastra” (Luca VI, 25). Inchipuirea de sine este o boala, pentru ca cel ce sufera de ea nu traieste in realitate. Bogatia pe care o pazeste e fum. Dar fum care nu va pieri numai lasandu-l gol, ci il va si face nemilos si urat de Dumnezeu si de oameni, fum care il intoxica. El iese din legatura cu Dumnezeu si cu oamenii, care sunt singura realitate ca-l tine si pe el de realitate.

[3] “Sa nu te grabesti sa te asezi in capul fratimii, ca sa nu iei sarcinile pacatelor straine pe umerii tai.”

[4] Scararul surprinde si aci aceeasi impletire a patimii cu nazuinta protivnica ei, ca si in alte locuri de mai inainte. Seva patimii urca in om din firea lui patata odata cu seva virtutii, ca in fructele unui om stricaciunea. E foarte greu de a inlatura pe ultima si a cruta pe primele. Cel ce se socoteste smerit nu e smerit. Mereu trebuie inlaturata de langa virtutea insasi umbra constiintei de a avea o virtute. Constiinta trebuie sa aiba de continut numai pe Dumnezeu si sinea proprie trebuie vazuta hranindu-se numai din Dumnezeu. Toate virtutile sunt puteri ale lui Dumnezeu in noi. Ridicarea spre aceasta constiinta e un efort continuu de distilare, de subtiere a firii, pentru a-L face pe Dumnezeu total transparent prin inlaturarea oricarei grosimi a ei, a vizibilitatii ei.

[5] “Se arata ca nu trebuie sa se laude cineva si sa se faleasca pentru nimic din ceea ce a infaptuit prin cugetarea sau puterea sa, fara ajutorul lui Dumnezeu”. Alta: “Cel ce se infraneaza, se retine de la lacomia pantecelui; neagonisitorul, de la lacomie; cel ce se linisteste, de la vorbarie; cel curat, de la iubirea de placeri; cel rusinos, de la curvie; cel ce se multumeste cu ale sale, de la iubirea de arginti; cel bland, de la tulburare; ascultatorul ,de la sfada; cel primitor de mustrare, de la fatarnicie; cel ce se roaga, de la deznadejde; saracul, de la bogatie; marturisitorul, de la tagaduire; mucenicul, de la inchinarea la idoli. Vezi ca toata virtutea savarsita pana la moarte nu e nimic altceva decat infranarea de la pacat. Iar infranarea de la pacat e un lucru al firii, nu e un pret platit pentru Imparatia lui Dumnezeu”.  Ce departe suntem de teoria meritelor si suprameritelor din teologia catolica! La o nota urmatoare vom vedea ca Imparatia lui Dumnezeu e darul Duhului Sfant.

[6] O spune aceasta in ironie, ca si cele urmatoare.

[7] A lui Ioan Carpatiul: “Haina de nunta de care vorbesc cuvintele lui Hristos socoteste-o harul Duhului Sfant; caci cel ce nu s-a facut vrednic sa-l imbrace, nu se va face partas nuntii ceresti si cinei celei duhovnicesti”.

[8] Nici tainele descoperite nu sunt taine adevarate, nici harismele daruite de cel rau nu sunt harisme adevarate, ci contrafaceri aparente; sunt “taine” sau “harisme” de suprafata, si chiar minciuni nedate inca pe fata.

[9] Sangele lui Hristos varsat pentru noi este dupa fiinta sange omenesc, ca si al nostru, dar dupa vrednicie este nesfarsit mai de pret, pentru ca este sangele primit de Fiul lui Dumnezeu ca sange propriu si dat de El insusi pentru noi. Deci prin el ni se impartaseste iubirea nesfarsita a lui Dumnezeu. De aceea, chiar daca de mii de ori am da prin moarte sangele nostru pentru El, nu I-am rasplati cu ceva egal si deci nu ne-am achita de datoria pe care o avem fata de El. Caci cand ti-a dat cineva ceva, te achiti de datorie numai cand ii intorci un lucru de pret egal. Dar si atat cat putem noi da lui Hristos e din puterea impartasita noua de El prin sangele Lui. Il iubim si noi putin luand putere din iubirea Lui nesfarsita. Unde este atunci temeiul mandriei noastre? Ba cel mandru nu-L iubeste pe Hristos nici macar asa putin, cat poate un om, in temeiul iubirii Lui.

[10] “Cand despartim mintea de Dumnezeu fie prin palavrageala, fie prin glume, fie prin altceva si o imprastiem, nu suntem calugari“.

[11] Intr-o iesire neintrerupta a mintii in Dumnezeu sau intr-un extaz neincetat.

[12] Firea lui si-a schimbat calitatea prin virtuti. El nu are virtutile, ci este ceea ce sunt virtutile.

[13] Pentru ca fiind neincetat atent la firea sa, vede prin ea neintrerupt lumina nesfarsita a lui Dumnezeu prin transparenta inimii, ca printr-un ochi in care se vede lumina lui Dumnezeu.

[14] Dar si invers: “Uitarea greselilor pricinuieste uneori inchipuirea de sine, alteori nesimtirea”. Sunt doua feluri de uitari: uitarea de sine din mandrie, care da aparenta unei cunoasteri de sine; si uitarea de sine (rapirea, extazul) din smerenie, care e o adevarata cunoastere de sine. Caci sinea cunoscuta prin mandrie e o sine de suprafata, suprapusa, si care sta pe nisip ca un gol, pe cand sinea cunoscuta de smerenie e sinea afudata pentru veci in temeiul neclintit si adevarat care e Dumnezeu. Cel mandru, nestiind de pacatele sale, nu se deosebeste de Dumnezeu in inchipuirea sa si deci nu-si vede fundamentul sau. Cel smerit, stiind de greselile sale sau de micimea sa, isi vede fundamentul sau care-l sustine totusi pentru veci, iertandu-l.

[15] Rupta de realitate, mandria o contraface prin inchipuire. Traieste intr-o fantasmagorie, intr-o nalucire prelungita. Golit de toate, cel mandru isi naluceste ca e bogat; intunecat, isi inchipuie ca se afla in lumina; dar bogatia lui insasi e saraca si in lumina ei el nu vede nimic real, nimic consistent. De aceea si hrana lui spirituala a saraca, e inconsistenta.

[16] “Cel ce se mandreste e lasat sa cada in hula. Cel ce se faleste pentru virtutea cu fapta e lasat sa cada in curvie, iar cel ce se inalta intru intelepciunea lui e lasat sa cada in cursele intunecate ale nestiintei.“

[17] “Mare si cinstit lucru socotesc ca este a birui slava desarta si a inainta in cunostinta lui Dumnezeu. Caci cel ce cade in uratenia acestei patimi viclene a slavei desarte se instraineaza de pace si-si inaspreste inima fata de sfinti. Si la capatul relelor lui cade in mandria cea vicleana si in grija de a minti“. Cel mandru nu cunoaste nici pe Dumnezeu si nu traieste in pace nici cu oamenii. El se impietreste cu inima chiar fata de oamenii blanzi si-i dispretuieste. Mai ales fata de acestia se poarta cu asprime, caci de cei tari se teme, si cand are nevoie de ei, ii linguseste.

[18] S-au facut stapanitoare peste unele fiinte ingeresti din ceruri si de aceea le-au coborat de acolo. Caci nu voiau ca acelea sa mai fie stapanite de altcineva decat de ele (de slava desarta si de mandrie). Mandria, nevrand sa aiba niciun stapan, nu cunoaste niciun cap, e doar cap. Omul mandru nu admite nicio capetenie, el e anarhic.

[19] Adica: daca am izbutit sa infrangem unele fiinte chiar in cer, unde si cum crezi tu, omule, ca vei scapa de noi?

[20] Caci adeseori calugarul se satura de ocarari, de ascultare, de nemaniere, si atunci se preda mandriei.

(“FILOCALIA”, vol IX, traducere si note de parintele Dumitru Staniloae)

Legaturi:

• “CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE!” – parintele Nicolae Steinhardt:

“(…) Credinţa, aşa cum reiese din numeroase locuri ale Sfintei Scripturi şi din exegezele principalilor ei comentatori, ni se prezintă ca un mister şi un paradox. Ca pe un mister şi ca pe un paradox ne este înfăţişat actul de credinţă – mai acut şi mai tainic decât oriunde altundeva – la Marcu 9, 24. Căci răspunsul tatălui la mustrarea Domnului (i s-a atras atenţia că acelui ce crede toate îi sunt cu putinţă): „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” nu pare mai puţin contradictoriu şi indescifrabil decât „problema încuietoare”, cunoscută în logică drept paradoxul cretanului. Toţi cretanii sunt mincinoşi este premisa de la care se porneşte; o afirmă un cretan. Dar de vreme ce este cretan, înseamnă că şi el minte şi că – prin urmare – afirmaţia sa nu este adevărată, altfel spus, nu toţi cretanii sunt mincinoşi. Dacă însă cretanul căruia i se pune întrebarea: cu adevărat sunt toţi cretanii mincinoşi? dă un răspuns negativ, ce deducem? Că, fiind şi el mincinos ca toţi cretanii, răspunsul lui negativ înseamnă că de fapt cretanii toţi rostesc neapărat neadevăruri. Descurcă-se cine poate! Continuarea aici.

***

Cuvinte alese si foarte folositoare si pentru mirenii de astazi, selectate din invataturile Sfantului Ioan Scararul, gasiti la:

Legaturi:

• Suflete al meu, pentru ce dormi? - Sf. Ioan Scararul despre pomenirea mortii
  
• Sa invatam pocainta de la Sfantul Ioan Scararul
• Scara Sfantului Ioan – oglinda care nu ne minte (1) - Despre multa vorbire si tacere; despre nesimtire
• Scara Sfantului Ioan – oglinda care nu ne minte (2) – Despre frica lasa si despre slava desarta
• INTRE DUMNEZEU SI PARINTII DUPA TRUP
• Cantari inchinate Sf. Ioan Scararul – Nectarie Protopsaltul

- “Cel ce se pocaieste cu adevarat toata ziua in care nu plange o socoteste ca pierduta, chiar daca a savarsit alte lucruri bune in ea”.

- “Semnul iertarii caderii sta in a te socoti pururea dator”

- “Nu e nimic deopotriva cu indurarea lui Dumnezeu sau mai mare ca ea. De aceea cel ce deznadajduieste s-a injunghiat pe sine“.

- “Sa luam aminte toti, dar mai mult cei care au cazut. Sa nu bolim in inima de boala lui Origen cel necredincios. Aceasta invatatura pangarita se face lesne primita de iubitorii de placere, dand ca motiv (pretext) iubirea de oameni a lui Dumnezeu”.

“Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine“.
————————————————————————————————————————–

• Sfantul IOAN SCARARUL:

- “Bine este mahnim pe parinti si nu pe Domnul. Caci Acesta a zidit si a mantuit, iar aceia adesea i-au pierdut pe cei ce i-au iubit si i-au predat osandei vesnice“;

- “<<N-am venit – zice Domnul – sa aduc pace pe pamant si iubirea parintilor fata de fii si a fratilor fata de fratii care se hotarasc sa nu-Mi slujeasca Mie>> (Mt. 10, 34), ci lupta si sabie; adica sa despart pe iubitorii de Dumnezeu de iubitorii de lume, pe iubitorii de cele materiale de iubitorii de cele nemateriale, pe iubitorii de slava de cei smeriti la cuget. Caci Domnul se bucura de imperecherea si de dezbinarea ce se nasc din iubirea fata de El“;

- “Ia seama, ia seama ca nu cumva sa ti se faca tie, celui ce iubesti impatimirea de ai tai, toate umplute de apele pacatelor si sa te pierzi in potopul iubirii de lume. Sa nu te induiosezi de lacrimile parintilor si ale prietenilor. Caci altfel, vei plange vesnic“;

- “Cand te vor inconjura ca niste albine sau mai bine zis ca niste viespi rudeniile tale plangand pentru tine, atinteste-ti repede si fara intoarcere ochiul sufletului spre moartea ta si spre faptele tale (cele rele), ca sa poti departa durerea cu durere“;

- “Cei ai nostri, care nu sunt ai nostri, ne fagaduiesc sa faca toate cele ce ne plac. Dar scopul lor e sa ne impiedice in drumul nostru cel prea bun, ca apoi sa ne atraga spre scopul lor“.

• Sfantul SIMEON NOUL TEOLOG:

- “Cei ce-si pun parintii, in vreo privinta, mai presus de porunca lui Dumnezeu nu au dobandit credinta in Hristos“;

- “Cand te vei afla fata de toate dulcetile vietii cu suflet barbatesc si neinduplecat, demonii induioseaza rudeniile si le fac sa planga si sa jeleasca pentru tine. Ca acesta este adevarul, vei cunoaste daca tu vei ramane neclintit si in fata acestei ispite. Caci ii vei vedea pe aceia aprinzandu-se deodata de manie si de ura impotriva ta si departandu-se de tine ca de un dusman, nemaivrand sa te vada. Vazand supararea ce s-a iscat pentru tine in parinti, frati si prieteni, sa razi de dracul care a pus la cale sa se faca acestea impotriva ta; si, cu frica si sarguinta multa, retrage-te si roaga pe Dumnezeu cu staruinta ca sa ajungi degraba la limanul Bunului Parinte, la Care ajungand sufletul tau ostenit si impovarat, El il va odihni. Caci multe pricini de primejdii si de ultima pierzanie cuprinde marea vietii”.

• Vezi si: “N-AM VENIT SA ADUC PACE, CI SABIE!” – talcuirea Sf. Ioan Gura de Aur

Suflete al meu,

Suflete al meu,

Scoala-te, pentru ce dormi?

Sfarsitul se apropie

Si te vei tulbura.

Ci te desteapta

Ca sa se milostiveasca spre tine Hristos-Dumnezeu,

Care pretutindenea este

Si toate le plineste.

Sf. Ioan Scararul despre pomenirea mortii – ca paine a sufletului

• Aducerea-aminte de moarte este o moarte de fiecare zi. Aducerea-aminte de moarte e un suspin de fiecare ceas.
• Frica de moarte este o insusire a firii intrata in ea prin neascultare. Iar tremurarea de moarte este semnul pacatelor nepocaite.
• Hristos are frica de moarte, dar nu tremura, ca sa arate limpede insusirile celor doua firi.
• Precum painea e cea mai de trebuinta dintre toate mancarile, asa aducerea-aminte de moarte e cea mai de trebuinta dintre toate lucrarile (de curatire de patimi).
• Celor aflatori in mijlocul (obstii), aducerea-aminte de moarte le pricinuieste osteneli, impliniri de ascultari, necinstiri. Celor din afara de zgomote, le pricinuieste lepadarea grijilor, rugaciunea neincetata si pazirea mintii. Acestora pomenirea mortii le este si maica, si fiica. [1]
• Precum cositorul se deosebeste de argint chiar daca la vedere se aseamana, asa precum cei ce au darul deosebirii frica fireasca de moarte se deosebeste in chip vadit de cea protivnica firii.
• Semnul adevarat al celor ce-si aduc aminte de moarte intru simtirea inimii este despatimirea de bunavoie de toata zidirea si parasirea desavarsita a voii lor. Cel ce o asteapta pe aceasta in fiecare zi e om cercat. Cel ce o doreste in fiecare ceas e sfant.
• Nu toata poftirea mortii e buna. Caci sunt unii care, gresind neincetat din forta deprinderii, o doresc pe aceasta cu smerenie. Si sunt, iarasi, altii care nu vor sa se pocaiasca, si acestia o cer cu deznadejde. Si sunt altii care nu au frica de moarte, deoarece se socotesc pe ei nepatimasi din mandrie. In sfarsit, sunt unii care cer plecarea lor de aici prin lucrarea Duhului Sfant.
• Unii dintre binecredinciosi se intreaba cu nedumerire: Pentru ce, daca pomenirea mortii ne face atata bine, Domnul ne-a ascuns cunoasterea ei de mai inainte? Ei nu stiu ca Dumnezeu ne lucreaza prin aceasta in chip minunat mantuirea noastra. Caci nimenea, daca ar cunoaste mai dinainte moartea sa, nu ar veni indata la botez sau la viata calugareasca, ci si-ar petrece toate zilele in fara delegi si s-ar napusti spre botez si spre pocainta numai in ceasul iesirii. Dar dobandind calitatea pacatului din obisnuinta indelungata cu el, ar ramane cu totul neandreptat. [2]
• Cel ce voieste sa tina pururea in sine pomenirea mortii si a judecatii lui Dumnezeu, dar s-a predat pe sine grijilor si imprastierilor lumesti, este asemenea celui ce inoata, dar voieste sa-si ciocneasca palmele.
• Lipsa de durere a inimii invartoseaza mintea. [3] Iar multimea bucatelor usuca izvoarele. [4] Setea si privegherea aduc zdrobirea inimii. Iar din inima zdrobita tasnesc apele(lacrimile) [5]
• Cele spuse sunt aspre celor lacomi de mancare si de necrezut celor trandavi. Dar barbatul faptuitor le va cerca prin ravna lui. Si cel ce le-a cunoscut prin cercare va zambi gandindu-se la ele. Dar cel ce cauta inca sa le cunoasca e mai trist. [6]
• Precum parintii spun ca iubirea desavarsita nu poate cadea, asa spun eu ca simtirea desavarsita a mortii este lipsita de frica.
• Multe sunt lucrarile mintii faptuitoare. Amintesc dintru acestea: gandul la dragostea lui Dumnezeu, pomenirea lui Dumnezeu, aducerea-aminte de Imparatia cerurilor, aducerea-aminte de ravna mucenicilor, aducerea-aminte de Dumnezeu care e de fata, potrivit cu cel ce a spus: “Vazut-am inaintea mea pe Domnul“(Ps. XV,8), aducerea-aminte de Sfintele Puteri intelegatoare, aducerea-aminte de moarte, de raspuns, de hotarare, de pedepsire. Incepem cu cele mai mari si sfarsim cu cele care nu trebuie uitate.
• Nu voi tacea sa-ti fac cunoscuta si povestirea despre Isihie Horevitul [7] Acesta petrecea totdeauna intr-o totala lenevire, neavand nicio grija de sufletul sau. Imbolnavindu-se odata cu trupul pana la marginea vietii, incat parea ca peste un ceas va muri, dar venindu-si iarasi in fire, ne ruga pe toti sa plecam indata. Zidind apoi usa chiliei, a ramas inauntru doisprezece ani fara sa mai iasa vreodata la vreo vorba cu cineva. Nu mai gusta nimic altceva decat paine cu apa. Sedea numai acolo, cu mintea atintita (in extaz) la cele ce le vazuse in aceasta iesire (in extaz). Era atat de adunat cu mintea in sine, ca nu si-a mai schimbat niciodata acest fel de vietuire, fiind pururea iesit din sine si varsand lacrimi fierbinti, in tacere. [8] Dar cand era sa se savarseasca, deschizand usa am intrat inauntru. Si rugandu-l mult, numai atata am auzit de la el: “Iertati-ma! Nimenea, de va avea pomenirea mortii, nu va putea sa pacatuiasca vreodata“. Iar noi ne-am minunat vazand pe cel ce odinioara atat de nepasator preschimbat atat de repede, cu o schimbare si prefacere fericita. Si inmormantandu-l cu cuviosie in cimitirul apropiat al castrului, dupa un numar de zile cautand sfintele lui ramasite, nu le-am aflat. Domnul a incredintat si in felul acesta despre pocainta lui plina de grija si vrednica de lauda pe toti cei ce voiesc sa se indrepte dupa o lenevire indelungata.
• Sa ne incredintam ca pe langa toate bunatatile, si aceasta este un dar al lui Dumnezeu. [9] Pentru ca altfel cum se explica faptul ca chiar venind la morminte, unii raman fara lacrimi si invartosati, dar, pe de alta parte, chiar aflandu-ne departe de aceasta vedere, de multe ori suntem strapunsi la inima? [10]
• Cel ce a murit tuturor si-a adus aminte de moarte. [11] Dar cel ce e inca legat de ele nu inceteaza de a lucra el insusi impotriva sa.
• Nu voi sa incredintezi pe toti despre iubirea ta fata de ei. Ci cere lui Dumnezeu sa le-o arate El insusi aceasta, in chip negrait. Iar de nu, nu-ti va ajunge timpul si pentru legaturi (pentru relatii) si pentru strapungere. [12]
• Nu te amagi, lucratorule fara minte, ca poti sa inlocuiesti timpul (pierdut) cu alt timp. Caci nu va ajunge ziua sa implinesti datoria ei fata de Stapanul. [13]
• Nu e cu putinta, zice cineva, nu e cu putinta a strabate ziua de fata cu buna credinciosie, de nu va fi socotita ca cea din urma a intregii vieti. [14] E de mirare cu adevarat cum au rostit acest cuvant elinii. Caci socotesc si ei ca e propriu filozofiei sa cugete la moarte.

Aceasta a fost a sasea treapta. Cel ca s-a suit pe ea nu va pacatui niciodata, daca e adevarat ce s-a spus: “Adu-ti aminte de cele de pe urma ale tale si in veac nu vei pacatui” (In. VII, 38).

________________________________________________________

[1] “Gandul la moarte, zice, pe cei de sub ascultare ii face iubitori de osteneli si-i ajuta sa aiba placere de necinstire; pe cei din linistire ii face fara griji si sa se ocupe pururea numai cu rugaciunea.” Alta: “Celor din mijlocul lumii, care vietuiesc in nepasare, si nu dupa Dumnezeu, gandul la moarte le pricinuieste dureri sau osteneli zadarnice, indeletniciri sau cuvinte nefolositoare si flecareli prostesti, dulceata necinstirii, indulcirea cu necinstirile; iar cele din afara zgomotelor, lepadarea grijilor, rugaciunea si pazirea mintii, caci lucrarea acestora e pazirea poruncilor lui Hristos si intoarcerea la El“. Celor ce vietuiesc in lume fara sa schimbe viata, gandul la moarte le da sentimentul ca ostenelile si convorbirile lor sunt zadarnice, ca necinstirile de care au parte sunt adevarate necinstiri. Dimpotriva, celor ce-si schimba viata ostenelile le sunt dulci, iar necinstirile nu le sunt necistiri. Scararul foloseste foarte des paradoxul care rezulta din optica diferita cu care e privita viata: fie ca satisfacandu-se cu cele trecatoare si lumesti, fie cautand cele vesnice si duhovnicesti. Exista astfel o cinstire necinstita pentru cel ce o aduce si pentru cel ce o primeste, cand e adusa din linguseala celui ce o cauta pentru slava desarta; si o necinstire cinstitoare cand, de exemplu, e adusa de cel lipsit de viclesug, celui bun pana la naivitate. La fel exista o placere neplacuta trupului, care e o placere a sufletului.

[2] “Primind calitatea pacatului“. Fiinta intreaga a omului dobandeste prin felul sau de viata o anumita calitate, un anumit miros, bun sau rau. Pacatul sau binele nu sta intr-un colt al fiintei noastre, ci asa cum o picatura de petrol da apei intregi dintr-un vas ceva din calitatea ei, asa si pacatul sau binele modifica intr-un sens sau altul intreaga fire a noastra. Iar calitatea curata sau imbunatatita a firii are un caracter dinamic. Ea indeamna pe om la bine sau la rau si le face cu usurinta pe acestea. Efortul de a readuce la calitatea buna firea inrautatita trebuie sa lupte cu pornirea ei de a savarsi raul. (…)

[3] Inima care nu e indurerata de pacate face si mintea invartosata, adica ia omului sensibilitatea intelegerii starii sale. Cunoasterea de sine a omului e deci o chestie de simtire. Un om nesimtit nu se poate cunoaste cu adevarat. Scolia din P.G., accentuand legatura intima dintre minte si inima, prezinta urmarile ce le are pacatul pentru minte si inima in mod alternativ, ca fiind aceleasi:”Uitarea poruncilor dumnezeiesti si abaterea vointei libere fac inima invartosata si mintea neandurerata; sau invers: mintea invartosata si inima neandurerata“.

[4] Multimea bucatelor usuca izvoarele lacrimilor, adica simtirea inimii si a mintii. Bautura multa luata din exterior usuca izvoarele dinauntru ale lacrimilor. Cine bea mult nu mai poate plange.

[5] Nu se va teme adica de imputinarea bucatelor, de sete, de durerea inimii etc.

[6] “Cele grele celorlalti le sunt, celor ce le deprind de bunavoie, pricini de bucurie si de veselie. Castigand prin cercare o usurinta fata de ele, ajung si la sporirea in desavarsire. Dar cei inca nedesavarsiti se indeletnicesc cu ele, cu osteneala, daca se indeletnicesc peste tot“. (…)

[7] Vietuitor pe Horeb, loc de pustnici la poalele muntelui Sinai; Thola, localitate pe Horeb.

[8] Era, pe de o parte, cu mintea adunata in sine, pe de alta, iesit din mintea sa. Numai cel adunat in sine vede dincolo de sine (si, se intelege, dincolo de lume), adica se afla in extaz. Minunea celor de dincolo de mine se vede numai prin mintea adunata in ea insasi, pentru ca prin ea sunt transparente si pentru ca infinitatea lor seamana cu indefinitul mintii si in legatura cu el. (…)

[9] Adica si pomenirea mortii cu simtirea inimii si deci cu lacrimi este un dar al lui Dumnezeu. Si este un dar al lui Dumnezeu si faptul de a ni se deschide perspectiva infinitatii prin gandul la moarte, care ii deschide spiritului orizontul vesnic si infinit, potrivit lui.

[10] Suntem strapunsi la inima si plangem, pentru ca s-a strapuns in fata noastra zidul care ne inchidea in infinitatea aparenta si monotona a alipirii patimase la lume.

[11] Cei ce au descoperit lipsa de atractie si falsa plinatate a tuturor celor din lume au descoperit infinitatea ce-i asteapta dupa despartirea de ele prin moarte.

[12] “A adeveri prin cuvinte iubirea fata de toti e lucru greu si de respins. A o adeveri prin fapte e lesne si mai usor celui ce se sarguieste sa faptuiasca virtutea. Si asculta cum: A venit cineva sa ma injure sau sa ma si bata. Daca ii spun ca desi as putea sa ma apar nu ma apar, ci dimpotriva, cad in genunchi, il rog, il sarut, ii daruiesc cele ce pot, e vadit tuturor ca fac acestea din dragoste. Iar aceasta am facut-o prin fapte. Caci cum s-ar face prin cuvinte? Caci daca rugandu-ma tuturor le voi spune ca-i iubesc, voi aparea lingusitor si ca unul ce caut sa plac oamenilor, ca unul ce se indeletniceste cu o virtute prefacuta si ca unul ce vanez prin aceasta slava desarta. Deci parintele ne indeamna sa nu ne silim sa nu aratam iubirea prin cuvinte, ci prin fapte, iar iubirea fata de Dumnezeu, prin amandoua, si mai mult prin cuvinte. Caci semnul iubirii fata de El este rugaciunea neancetata. Astfel vom infaptui amadoua virtutile. Caci daca te sarguiesti sa implinesti iubirea fata de oameni numai prin cuvinte, nu ti-ar ajunge nici tot timpul vietii pentru legaturi si umilinta“.

[13] Suprema valorificare a timpului e conditionata de intelegerea fiecarei zile ca stand la usa vietii de dincolo, a eshatologicului. Carpe diem (foloseste intens ziua), dar nu in sensul lui Horatiu, ca fiind ultima ce ne poate aduce o placere trecatoare, ci ca fiind ultima ce ne poate asigura viata eterna. Deci cu mai multa intensitate foloseste crestinul fiecare clipa.

[14] Timpul e un dar al lui Dumnezeu, dar si o datorie de a-l umple cu fapte date Domnului, cu sarguinta de a ne desavarsi. Nu trebuie sa pierdem nicio clipa. Chiar daca-l folosim intreg, nu ne ajunge sa implinim toata datoria ce ne e data odata cu el. E o puternica afirmare a valorii timpului, contrar lui Origen. Gandul continuu la moarte nu inseamna nefolosirea timpului, ci dimpotriva, buna lui folosire intensa.

Din: “FILOCALIA”, vol IX, traducere de parintele Dumitru Staniloae

Din: “FILOCALIA”, vol IX, traducere de parintele Dumitru Staniloae:

Despre frica laşă sau nebarbateasca

• 1. Cel ce se indeletniceste cu virtutea in manastiri de obste sau in insotirea cu altii, nu e razboit de obicei prea mult de frica. Dar cel ce petrece in locurile mai sihastresti sa se lupte, ca sa nu-l ia in stapanire odrasla slavei desarte sau fiica necredintei, adica frica.
• 2. Frica lasa este o simtire copilareasca in sufletul imbatranit de slava desarta. Frica lasa este o slabire a credintei, aratata in asteptarea plina de spaima a unor lucruri neprevazute.
• 3. Frica lasa este o primejdie mai inainte de frica; sau ea este o simtire plina de tremurare a inimii, clatinata si speriata de nenorociri indoielnice. Frica lasa este lipsa incredintarii. Sufletul mandru este robul fricii lase, pentru ca se bizuie pe sine si se teme de zgomotele lucrurilor si de umbre.
• 4. Cei ce plang si nu se sperie de dureri nu sunt stapaniti de frica. Dar cei ce se infricoseaza de ceva isi ies din minti. Si pe drept cuvant. Caci e drept Cel ce paraseste pe cei mandri. El vrea sa fim pedepsiti, ca si noi, si ceilalti sa nu ne trufim.
• 5. Toti cei fricosi sunt iubitori de slava desarta. Dar nu toti cei ce nu se tem sunt si smeriti la cuget. Pentru ca nici talharii si jefuitorii de morminte nu au frica, Precum se stie.
• 6. In locurile in care te-ai obisnuit sa-ti fie frica nu pregeta sa te duci pe intuneric. Iar de vei tremura putin, aceasta patima copilareasca si de ras va imbatrani impreuna cu tine. Mergand, inarmeaza-te cu rugaciunea. Ajungand acolo, intinde mainile in sus si biruieste pe vrajmasi cu numele lui Iisus, caci nu e in cer si pe pamant arma mai tare. Izbavit de boala, preamareste pe Cel ce te-a izbavit. Caci multumindu-I, te va acoperi in veci.
• 7. Asa cum nu vei mai putea umple niciodata stomacul dintr-o data, tot asa nu vei putea birui nici frica dintr-o data. Si pe masura plansului va scadea si ea mai repede, si pe masura lipsei lui vom ramane fricosi. “Mi se infioara parul si trupul“, zicea Elifaz (Iov, IV,14) “povestind viclenia dracilor“.
• 8. Uneori se infricoseaza mai intai sufletul, alteori trupul, si de la el trece si la celalalt. Cand infricosandu-se trupul frica aceasta fara motiv nu patrunde si in suflet, e aproape izbavirea de boala. Dar cand primim cu suflet deschis toate cele neasteptate intru zdrobirea inimii, atunci cu adevarat ne-am eliberat de frica.
• 9. Nu intunericul si pustietatea locurilor ii intaresc pe draci impotriva noastra, ci lipsa de rod a sufletului; dar uneori si pedepsirea noastra din iconomie.
• 10. Cel ce s-a facut rob Domnului nu se va teme decat numai de Stapanul sau. Dar cel ce nu se teme inca de Acesta se teme si de umbra sa. Trupul se infricoseaza cand sta langa noi in chip nevazut un duh; dar cand sufletul se veseleste smerindu-se, sta de fata un inger. De aceea, cunoscand din lucrare starea de fata a acestuia, sa sarim mai repede la rugaciune, caci bunul noastru pazitor a venit sa se roage impreuna cu noi.

Cel ce a biruit frica lasa e vadit ca si-a predat viata si sufletul lui Dumnezeu.

Despre slava desarta, cea cu multe chipuri

• 1. Unora le place sa dea slavei desarte un loc deosebit de mandrie in insirarea Cuvintelor. De aceea si spun ca sunt opt ganduri conducatoare si sustinatoare ale rautatii. Grigorie Teologul si altii dintre invatatori le-au socotit pe acestea sapte. Eu urmez mai bucuros acestora. Caci cine mai are mandrie dupa ce a biruit slava desarta? Ele au numai atata deosebire intre ele, cata are pruncul prin fire fata de barbat si graul fata de paine. Caci primul este inceputul, iar al doilea sfarsitul. Dar despre inceputul si plinatatea patimilor necuvioasei inchipuiri de sine vom vorbi pe scurt cand va veni vremea. Caci cel ce incearca sa filosofeze despre acestea pe larg este asemenea celui ce incearca in zadar sa cantareasca vanturile.
• 2. Slava desarta, este, dupa natura, schimbarea firii si strambarea moravurilor si pandirea a ceea ce poate fi dispretuit. Iar dupa calitate, este risipitoarea ostenelilor, pierderea sudorilor, pandirea comorii, nepoata necredintei, inainte-mergatoarea mandriei, inecarea corabiei in port, furnica in arie. Ea e subtire, dar unelteste impotriva a toata osteneala si a tot rodul.
• 3. Furnica asteapta sa se ispraveasca stransul graului si slava desarta sa se adune bogatia. Cea dintai se bucura ca sa fure; iar cea de-a doua, ca sa risipeasca. Duhul deznadejdii se bucura vazand inmultindu-se pacatul; duhul slavei desarte, vazand inmultindu-se virtutea. Caci usa celui dintai e inmultirea ranelor; iar a celui de-al doilea e bogatia ostenelilor.
• 4. Ia seama si vei vedea aceasta nelegiuita inflorind pana la mormant in vesminte, in mirodenii, in convoaie si in altele.
• 5. In toate straluceste soarele cu imbelsugare. Si de toate straduintele se bucura slava desarta. De pilda: sunt stapanit de slava desarta cand postesc; dezlegandu-l, ca sa nu fiu cunoscut (ca postitor), iarasi ma stapaneste slava desarta pentru modestia mea; imbracandu-ma in haine luxoase sunt biruit de ea; schimbandu-le in haine nearatoase, iarasi sunt stapanit de ea; vorbind, sunt biruit de ea; tacand, iarasi sunt biruit de ea. Oricum voi arunca acest glob cu trei coarne, totdeauna unul sta drept si el e cel din centru.
• 6. Iubitorul de slava desarta este un inchinator la idoli. Parand ca mareste pe Dumnezeu, voieste sa placa oamenilor, si nu lui Dumnezeu. Tot cel iubitor de aratare este iubitor de slava desarta. Postul iubitorului de slava desarta este nerasplatit si rugaciunea lui neavenita. Caci pe amandoua le lucreaza pentru lauda oamenilor. Nevoitorul iubitor de slava desarta pierde indoit: isi topeste trupul si nici nu ia vreo rasplata.
• 7. Cine nu va rade de lucratorul pentru slava desarta care la cantarea de psalmi e miscat de catre aceasta fie sa rada, fie sa planga de toate?
• 8. Dumnezeu ascunde de multe ori de la ochii nostri bunatatile pe care le-am castigat. Dar omul care ne lauda, mai bine zis care ne amageste, a deschis ochii nostri spre ele prin laudele lui. Insa deschizandu-se acestia, a disparut si virtutea.
• 9. Lingusitorul este slujitorul dracilor, calauza mandriei, nimicitorul strapungerii inimii, pierzatorul bunatatilor, cei ce abate pe altii de la calea cea dreapta. “Cei ce va fericesc pe voi, zice prorocul, va amagesc pe voi” (Isaia III, 12).
• 10. E propriu celor inalti cu cugetul sa rabde cu barbatie si cu bucurie ocarile; dar e propriu celor sfinti si cuviosi sa treaca nevatamati prin laude.
• 11. Am vazut pe unii plangand pentru ca au fost laudati; dar si pe unii aprinsi de manie schimband, ca intr-un targ, o patima cu alta.
• 12. “Nimenea nu cunoaste cele ale omului, decat duhul omului cel din el” (I Cor.II,11). Sa se rusineze deci si sa amuteasca cei ce se pornesc sa fericeasca pe altii in fata.
• 13. Cand auzi ca aproapele tau si prietenul tau te vorbeste de rau in lipsa ta sau fiind tu de fata, arata-i iubirea, laudandu-l.
• 14. Mare lucru e a scutura din suflet lauda oamenilor; dar mai mare e a departa lauda dracilor.
• 15. Smerita cugetare arata nu cel ce se defaima pe sine; caci cum nu se va rabda pe sine? Ci cel ce ocarat fiind de altul, nu-si micsoreaza dragostea fata de acesta.
• 16. Am bagat de seama ca dracul slavei desarte insufla unui frate ganduri si le descopera pe acestea altuia; si pe acestea altuia; si pe acesta il face sa spuna aceluia cele ce sunt in inima lui, ca acela sa se fericeasca pe el ca pe un mai inainte stiutor al gandurilor lui. Ba uneori se atinge blestematul si de chiar madularele trupului, facandu-le sa zvacneasca. Sa nu-l primesti pe altul cand te imbie cu episcopie sau cu staretie, sau cu slujba de invatatura. Caci cu mare osteneala se alunga cainele de la tejgheaua macelariei. Dar cand acesta vede pe unii avand putina liniste, indata ii indeamna sa vie din pustie in lume. Du-te, zice, pentru mantuirea sufletelor pierdute.
• 17. Dupa cum altul este chipul arapilor si altul al statuilor, altul e felul slavei desarte al celor ce petrec in manastirea de obste, decat al celor ce se afla in pustie.
• 18. Slava desarta iese inaintea mirenilor ce sosesc din lume in manastire si mana pe calugarii mai usuratici sa iasa intru intampinarea celor ce sosesc; ii face sa cada la picioarele lor si cel stapanit de mandrie se imbraca in smerenie. Pe cei ce sed la masa (iubitorul de slava desarta) ii indeamna sa se infraneze, si pe cei mai de jos ii cearta fara mila. Din cei ce stau la cantare de psalmi, pe cei molesiti ii face barbati, iar pe cei fara glas frumos si pe cei ce dormiteaza ii lauda ca veghetori. Pe cel ce conduce randuiala cantarii il linguseste si-l roaga sa-i dea lui intaietatea; il numeste invatator si parinte, pana la plecarea strainilor.
• 19. Slava desarta in loc sa fie pricina de cinste, de multe ori e pricina de necinste. Caci, maniindu-se ucenicii ei, mare rusine le-a adus. Pe cei aspri fata de oameni slava desarta ii face blanzi; se foloseste cu ingamfare de darurile naturale, si prin acestea de multe or i-a doborat pe nenorociti.
• 20. Am vazut un drac suparand pe fratele sau si izgonindu-l. Caci maniindu-se o data un frate, au sosit in acea clipa niste mireni, si nenorocitul a sarit din manie in slava desarta. Pentru ca nu putea sluji deodata amandurora.
• 21. Cel ce s-a vandut slavei desarte are o viata indoita. Caci petrecand intre calugari cu schima, vietuieste in lume cu cugetul si cu amintirea.
• 22. De ne grabim sa bineplacem celor de sus, sa ne sarguim sa gustam din slava celor de sus. Iar cel ce a gustat din ea, va dispretui toata slava pamanteasca. M-as mira sa nesocoteasca cineva pe cea de-a doua, daca n-a gustat din cea dintai.
• 23. De multe ori pradati fiind de slava desarta, intorcandu-ne, am pradat-o pe ea cu mai multa iscusinta. Caci am vazut pe unii rapiti din lucrarea duhovniceasca, de slava desarta; dar punandu-se un inceput vrednic de mustrare, sfarsitul s-a facut vrednic de lauda, pentru schimbarea cugetului.
• 24. Cel ce se mandreste cu darurile lui naturale, adica cu desteptaciunea, cu invatatura, cu citirea limpede, cu vorbirea usoara, cu destoinicia si cu toate cele de felul acesta, pe care le are fara osteneala, nu va dobandi niciodata bunatatile cele mai presus de fire. Caci cel necredincios in putine va fi necredincios si in multe si stapanit de slava desarta.
• 25. Multi isi chinuiesc in zadar trupurile lor pentru nepatimirea la culme, pentru bogatia darurilor, pentru lucrarea minunilor, pentru puterea cunoasterii de mai inainte, nestiind, nenorocitii, ca nu ostenelile, ci mai degraba smerenia e maica acestora. Cel ce cere daruri pentru osteneli, a pus o temelie gresita. Dar cel ce se socoteste pe sine datornic, va lua deodata o bogatie neasteptata.
• 26. Nu da ascultare vanturatorului care te sfatuieste, chipurile, spre folosul auzitorilor, sa-ti vestesti virtutile tale. “Caci ce va folosi omul de va dobandi lumea intreaga, iar pe sine se va pagubi?” (Luca IX, 25). Nimic nu poate zidi pe cei ce ne privesc ca o purtare smerita si nemincinoasa si ca un cuvant neprefacut. Aceasta se va face si altora indemn spre a nu se inalta. Si ce e mai mare decat aceasta, spre folosul altora?
• 27. A observat cineva din cei ce pot sa vada si vazand, a povestit urmatoarele: “Sezand eu in adunare (sintaxa), au venit dracul slavei desarte si dracul mandriei si s-au asezat de amandoua partile mele. Si unul mi-a impuns coasta cu degetul lui iubitor de slava desarta, indemnandu-ma sa spun oarecare vedere (contemplatie) sau lucrare pe care am savarsit-o in pustie. Si dupa ce l-am departat pe acesta zicand: <<Intoarca-se inapoi si sa se rusineze cei ce-mi gandesc mie rele>> (Ps.XXXIV; LIX), repede cel de la stanga imi sopti la ureche: <<Bine, bine ai facut si mare te-ai facut, biruind pe maica mea cea prea nerusinata>>. Catre aceasta, continuand indata partea urmatoare a stihului, am zis: <<Intoarca-se rusinati cei ce-mi zic mie: Bine, bine ai facut>>. Intrebandu-l eu pe acela: <<Cum e slava desarta maica mandriei?>>, a raspuns: <<Laudele inalta si ingamfeaza; iar cand sufletul s-a inaltat, luandu-l mandria il duce pana la ceruri si-l doboara pana in adancuri>>”.
• 28. Este o slava ce vine de la Dumnezeu: “Pe cei ce Ma slavesc, zice, ii voi slavi” (I Regi II,30). Si este o slava ce urmeaza din pregatirea diavoleasca: “Vai, zice, cand vor vorbi oamenii bine de voi” (Luca VI, 26).
• 29. O vei cunoaste limpede pe cea dintai cand, socotind-o ca vatamare, o vei respinge cu toata sarguinta si oriunde te vei duce, iti vei ascunde vietuirea ta. Si pe a doua cand, savarsind orice lucru, il vei savarsi pentru a fi vazut de oameni. Necurata aceasta ne indeamna sa fatarim o virtute pe care nu o avem. Dar <<asa sa lumineze, zice, lumina voastra inaintea oamenilor, ca sa vada ei faptele voastre cele bune>> (Matei V, 16). De multe ori Domnul ii aduce pe insa pe cei iubitori de slava desarta la lipsa de slava desarta, prin necinstirea ce li se intampla.
• 30. Inceputul necautarii slavei desarte e pazirea gurii si iubirea necinstirii. Mijlocul ei este oprirea tuturor lucrarilor gandite ale slavei desarte. Iar sfarsitul (daca este vreun sfarsit al adancului fara fund) este a face in chip nesimtit inaintea multimii cele ce aduc necinstirea.
• 31. Nu-ti ascunde rusinea ta din socotinta de a nu da pricina de sminteala. Dar nu trebuie sa se foloseasca acelasi plasture pentru orice greseala, ci potrivit cu felul ei.
• 32. Cand chemam noi slava desarta si cand vine la noi fara sa o chemam, ci trimisa de altii, si cand incepem niscai lucruri in vederea slavei desarte, sa ne aducem aminte de plansul nostru si de datoria de a face, plini de frica, rugaciunea ce se cuvine starii noastre si negresit vom rusina pe nerusinatul, numai sa ne ingrijim de rugaciunea adevarata. Iar de nu, sa ne aducem aminte repede de moartea noastra. Iar de nu vom izbuti nici asa, sa ne temem de rusinea ce urmeaza slavei. Caci “cel ce se inalta se va smeri” (luca XVIII, 14). Si nu numai acolo, ci negresit si aci.
• 33. Cand laudatorii, mai bine zis amagitorii, incep sa ne laude, sa ne aducem aminte de multimea faradelegilor noastre si ne vom afla nevrednici de cele spuse sau facute.
• 34. Pot fi, fara indoiala, auziti de Dumnezeu in unele cereri ale lor si unii iubitori de slava desarta. Domnul obisnuieste sa vina in intampinarea rugaciunilor si cererilor lor ca luand unele daruri prin rugaciune, sa nu-si mareasca inchipuirea de sine.
• 35. Cei mai simpli nu cad de multe ori in veninul acesta. Caci slava desarta este lepadarea simplitatii si vietuirea prefacuta.
• 36. De multe ori viermele crescand si facand aripi se urca la inaltime. Tot asa slava desarta, desavarsindu-se, naste mandria, capetenia si desavarsitoarea tuturor rautatilor.

A fost treapta a a douazeci si una. Cel ce nu s-a lasat prins de ea, nu va cadea in mandria fara minte, dusmana lui Dumnezeu.

Legaturi:

• Boala si nebunia slavei desarte
• Scara Sfantului Ioan – oglinda care nu ne minte (1)
• Sa invatam pocainta de la Sfantul Ioan Scararul