Război întru Cuvânt

Prăznuim acum pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Ioan Scărarul. Sfântul Ioan făcea parte dintr-o familie de mare vază şi a primit o educaţie înaltă pentru acele vremuri, dar încă din tinereţea sa a lepădat toate şi a mers în muntele Sinai, vieţuind patruzeci şi cinci de ani în pustie, la poalele acestui munte.

Biserica fericeşte pomenirea lui, fiindcă el a scris o carte de mare însemnătate pentru toată lumea creştină, care se cheamă „Scara”, în această carte, Sfântul Ioan înfăţişează învăţătura despre toate virtuţile creştineşti şi mijloacele de a urca pe treptele lor spre desăvârşire. Despre această sfântă carte s-ar putea spune foarte multe, dar astăzi vom vorbi despre ceea ce ne poate ridica foarte mari piedici în calea spre mântuire: despre cuvânt. Sfântul Apostol Iacov vorbeşte despre limba noastră, despre cuvântul nostru, astfel:

Limba mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte! Puţin foc mult codru aprinde: foc este şi limba, lume a fărădelegii. Limba îşi are locul ei între toate mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce a fost aprinsă ea însăşi de focul gheenei (Iac. 3, 5-6).

Incendiul ne mistuie avutul, aduce în inimile noastre mare tulburare şi frică – şi iată că Sfântul Apostol Iacov compară cu incendiul limba noastră neînfrânată. Toată viaţa noastră va deveni neliniştită şi dureroasă, fiindcă limba rea şi necredincioasă este aprinsă de focul gheenei.

Orice fel de fiare şi de păsări, de târâtoare şi de vietăţi din mare a fost şi este îmblânzită de firea omenească, dar limba nimeni dintre oameni nu poate s-o îmblânzească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, să fie aşa acestea (Iac. 3, 7-10).

Nu trebuie să spurcăm astfel gurile noastre, care se ating de Sfântul Potir, primind nemuritorul şi de viaţă făcătorul Trup şi Sânge al lui Hristos.

Nu trebuie ca din gurile voastre să curgă alături de cuvinte bune, cuvinte de iubire, şi cuvinte de blestem, care sunt osândite de Dumnezeu.

Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor care ascultă (Efes. 4, 29).

Sfântul Apostol Iacov dă mărturie:

Dacă cineva socoate că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică (Iac. 1, 26).

Nu puţini sunt între noi cei care se cred evlavioşi, dar nu îşi înfrânează limba; nu puţini sunt cei care după ce se întorc de la biserică, unde au ascultat cuvintele lui Hristos şi chiar s-au împărtăşit cu Trupul şi Sângele Lui, varsă cuvinte rele şi veninoase peste aproapele lor. Dar câţi nu sunt între noi cei ale căror guri nu-s îngrădite cu nimic, ci vorbesc mereu, fără contenire, pălăvrăgind şi iar pălăvrăgind de dimineaţa până seara! Şi, se înţelege, în această pălăvrăgeală sunt o mulţime de vorbe deşarte, rele – în timp ce însuşi Domnul Iisus Hristos ne-a zis: Continuare»

17 Comentarii »

• Vezi si: “CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE!”. Duminica fiului lunatic si a Sfantului Ioan Scararul. Fericirile

*

Ce mijloace nu intrebuinteaza, mai ales in aceste zile de post, Sfanta lui Dumnezeu Biserica pentru a tine totdeauna gandul nostru insufletit si priveghetor in ostenelile noastre de a placea lui Dumnezeu si a ne mantui sufletul! Duminica trecuta, Ea a infatisat cinstirii si inchinarii voastre Crucea Domnului, ca sa ne spuna: “Nu va temeti de crucea lepadarii de sine si rastignirii de sine; intreaga greutate a crucii a ridicat-o Domnul singur, iar voua va raman doar roadele ei mangaietoare“. Acum ea infatiseaza aducerii si luarii voastre aminte Scara care duce la cer, ne arata pilda suirii pe aceasta scara in scriitorul ei, Sfantul Ioan, si ne descrie fericirea insasi in pericopa evanghelica a Fericirilor. Ea spune acum fiecaruia dintre noi: “Nu cruta ostenelile; uita-te ce sfarsit fericit asteapta pe ostenitori si insufleteste-te; grabeste, fugi, alearga in asa fel ca sa ajungi la tinta“. Biserica face acelasi lucru ca cei care organizeaza curse. Acestia ofera premii pentru cei care intrec pe ceilalti la curse, ca fiecare sa vada ca are de ce sa se osteneasca. Asa si Biserica – arata fericirea desavarsita si indeamna pe fiecare: “Vrei asemenea fericire? Osteneste-te”. Fara osteneala, si inca osteneala din greu, nu vom primi nimic.

Aceasta lectie v-o predau si eu acum. Ca fii ascultatori ai Bisericii o veti primi, fireste. Totusi, voi adauga: primiti-o cu drag, primiti-o nu spre luare la cunostinta, ci spre infaptuire. Socot ca e nevoie sa fac acest adaos, fiindca a primi fericirea sunt gata toti, dar a purta osteneli pentru ea foarte putini dau zor; foarte multi isi ingaduie inlesniri, dar toti asteapta sa primeasca impreuna cu ceilalti partea cea buna. Intocmai, Domnul este Multmilostiv si este gata sa fericeasca pe fiecare: dar in ce ne priveste, nu avem nicidecum voie sa tradam caile aratate de catre Domnul si sa ne punem dupa gustul nostru conditii de primire a fericirii, conditii care nu sunt, totusi, in mana noastra. Continuare»

4 Comentarii »

Prima sambata din Postul Sfintelor Pasti este cunoscuta sub denumirea de Sambata colivelor sau Sambata Sfantului Teodor Tiron. Cu aceasta zi incep pomenirile celor trecuti in lumea vesniciei. Aceste pomeniri se vor face in fiecare sambata din Postul Sfintelor Pasti, pana in sambata Floriilor.

Ieromonahul Makarios Simonopetritul:

“Praznicul Sfantului Mucenic Teodor Tiron este, dupa Karabinov, cea mai veche sarbatoare fixa deplasata in ciclul liturgic mobil. Marea popularitate a acestui sfant, al carui sanctuar din Euhaita atragea multimile, a facut ca pomenirea lui sa fie transferata in prima sambata a Postului Mare, dupa cum atesta Typikon-ul Marii Biserici.

Nu este insa vorba doar de un transfer al sarbatoririi praznuite de Triod. Caci, in timp ce Typikon-ul Marii Biserici nu indica decat sinaxa mucenicilor, Triodul comemoreaza in aceasta zi mai precis minunea colivelor, a carei naratiune e atribuita patriarhului Nectarie al Constantinopolului (sfarsitul secolului IV).

In timpul domniei tiranice a imparatului Iulian Apostatul, acesta a poruncit sa se stropeasca cu sangele animalelor sacrificate idolilor toate produsele vandute pe piata cetatii imperiale, pentru a intina astfel prima saptamana din Postul Mare al crestinilor. Dar mucenicul Teodor s-a aratat in vis arhiepiscopului de atunci, Eudoxie (360-369), descoperindu-i planul lui Iulian si sfatuindu-l sa fiarba graunte de grau (kolva) si sa le distribuie locuitorilor Constantinopolului pentru ca acestia sa nu mearga sa cumpere de la piata. Continuare»

4 Comentarii »

• “CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE!” – parintele Nicolae Steinhardt:

“(…) Credinţa, aşa cum reiese din numeroase locuri ale Sfintei Scripturi şi din exegezele principalilor ei comentatori, ni se prezintă ca un mister şi un paradox. Ca pe un mister şi ca pe un paradox ne este înfăţişat actul de credinţă – mai acut şi mai tainic decât oriunde altundeva – la Marcu 9, 24. Căci răspunsul tatălui la mustrarea Domnului (i s-a atras atenţia că acelui ce crede toate îi sunt cu putinţă): „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” nu pare mai puţin contradictoriu şi indescifrabil decât „problema încuietoare”, cunoscută în logică drept paradoxul cretanului. Continuare»

10 Comentarii »

“Să rămânem netulburaţi şi paşnici când vedem că toate lângă noi îşi pierd echilibrul şi se prăbuşesc. Iar în mod deosebit în epoca cu două feţe în care trăim, când vedem „că sunt înşelaţi chiar şi cei aleşi”, noi să rămânem desigur prin harul lui Dumnezeu – tari şi neclintiţi în Dogma Dreaptă şi în morala evanghelică“. (Arhim. Ioil)

“Astfel ca si noi, avand imprejuru-ne atata nor de martori, sa lepadam tot ceea ce ingreuiaza si tot pacatul ce cu usurinta ne-mpresoara, si cu staruinta sa alergam la intrecerea ce ne sta inainte, cu ochii tinta la Cel ce incepe credinta si o desavarseste, la Iisus, cel ce-n locul bucuriei care-I statea inainte a indurat crucea, in dispretul rusinii, si a sezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu” (Evrei, 12: 1-2)

“… noi, cei ce-am cautat scaparea la liman, sa avem puternica imbarbatare de a prinde-n mana nadejdea ce ne sta inainte, pe care noi o avem ca o ancora a sufletului sigura si tare…“ (Evrei, 6, 18-19)

*

Pr. John Mack, “Cale catre cer. O talcuire pentru cei din lume a “Scarii” Sfantului Ioan Scararul” (Ed. Teognost, Cluj-Napcoa, 2002):

“… Mai intotdeauna Sfantul Ioan sta la baza unei scari, indrumand oamenii in sus pe scara. Iisus este reprezentat la capatul scarii, cu bratele intinse, gata sa-i primeasca pe cei care urca. Demonii ii ataca pe cei care se catara pe scara, incercand sa-i traga in jos, in iad. Mesajul este clar: pentru a putea urca spre cer este necesar sa ne atintim privirea spre Iisus, sursa si implinirea credintei noastre. Nu vom reusi niciodata sa ajungem la Dumnezeu daca ne atintim privirea la metoda, la treptele scarii. Aceasta nu ne va duce decat la deznadejde si/sau la un legalism rigid care ne va rapi toata bucuria. Trebuie sa privim spre Iisus! Trebuie sa ne atintim privirea spre imparatie si sa privim toate stradaniile noastre prin prisma Luminii ei nepieritoare. Continuare»

12 Comentarii »

Cuvantul XXII

Despre mandria cea fara de minte (fara stapanire)

1. Mandria este tagaduirea lui Dumnezeu[1], nascocirea dracilor, dispretuirea oamenilor, maica osandirii, nepoata a laudelor, semnul nerodniciei, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, inainte-mergetoarea iesirii din minti, pricinuitoarea caderilor, pricina luarii in stapanire (de draci), izvor al maniei, usa fatarniciei, cauza nemilostivirii, pazitoarea pacatelor, contabila amarnica, judecatoarea oamenilor, potrivnica lui Dumnezeu, radacina hulei.

2. Inceputul mandriei e sfarsitul slavei desarte. Mijlocul ei este dispretuirea aproapelui, vestirea nerusinata a ostenelilor proprii, lauda de sine in inima, ura mustrarii. Iar sfarsitul ei este tagaduirea ajutorului lui Dumnezeu, falire cu ravna sa, narav dracesc.

3. Sa ascultam toti cei ce voim sa scapam de groapa aceasta. Patimii acesteia ii place de multe ori sa-si ia hrana chiar din multumirea adusa lui Dumnezeu. Caci la inceput nu se gandeste sa tagaduiasca cu nerusinare pe Dumnezeu.

4. Am vazut un om multumind lui Dumnezeu cu gura si falindu-se cu cugetul. Marturiseste despre aceasta fariseul acela, care a spus in chip fatarnic: “Iti multumesc, Dumnezeule” (Luca XVIII, 11)

5. Unde s-a intamplat o cadere, acolo s-a salasluit mai inainte mandria. Al doilea lucru e vestitor al celei dintai. Continuare»

26 Comentarii »

• “CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE!” – parintele Nicolae Steinhardt:

“(…) Credinţa, aşa cum reiese din numeroase locuri ale Sfintei Scripturi şi din exegezele principalilor ei comentatori, ni se prezintă ca un mister şi un paradox. Ca pe un mister şi ca pe un paradox ne este înfăţişat actul de credinţă – mai acut şi mai tainic decât oriunde altundeva – la Marcu 9, 24. Căci răspunsul tatălui la mustrarea Domnului (i s-a atras atenţia că acelui ce crede toate îi sunt cu putinţă): „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” nu pare mai puţin contradictoriu şi indescifrabil decât „problema încuietoare”, cunoscută în logică drept paradoxul cretanului. Continuare»

10 Comentarii »

“Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine“. Continuare»

7 Comentarii »

Suflete al meu – corul Athos

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Suflete al meu,

Suflete al meu,

Scoala-te, pentru ce dormi?

Sfarsitul se apropie

Si te vei tulbura.

Ci te desteapta

Ca sa se milostiveasca spre tine Hristos-Dumnezeu,

Care pretutindenea este

Si toate le plineste.

Sf. Ioan Scararul despre pomenirea mortii – ca paine a sufletului

• Aducerea-aminte de moarte este o moarte de fiecare zi. Aducerea-aminte de moarte e un suspin de fiecare ceas.
• Frica de moarte este o insusire a firii intrata in ea prin neascultare. Iar tremurarea de moarte este semnul pacatelor nepocaite.
• Hristos are frica de moarte, dar nu tremura, ca sa arate limpede insusirile celor doua firi.
• Precum painea e cea mai de trebuinta dintre toate mancarile, asa aducerea-aminte de moarte e cea mai de trebuinta dintre toate lucrarile (de curatire de patimi).

Continuare»

28 Comentarii »

Din: “FILOCALIA”, vol IX, traducere de parintele Dumitru Staniloae:

Despre frica laşă sau nebarbateasca

• 1. Cel ce se indeletniceste cu virtutea in manastiri de obste sau in insotirea cu altii, nu e razboit de obicei prea mult de frica. Dar cel ce petrece in locurile mai sihastresti sa se lupte, ca sa nu-l ia in stapanire odrasla slavei desarte sau fiica necredintei, adica frica.
• 2. Frica lasa este o simtire copilareasca in sufletul imbatranit de slava desarta. Frica lasa este o slabire a credintei, aratata in asteptarea plina de spaima a unor lucruri neprevazute.
• 3. Frica lasa este o primejdie mai inainte de frica; sau ea este o simtire plina de tremurare a inimii, clatinata si speriata de nenorociri indoielnice. Frica lasa este lipsa incredintarii. Sufletul mandru este robul fricii lase, pentru ca se bizuie pe sine si se teme de zgomotele lucrurilor si de umbre. Continuare»

16 Comentarii »