Război întru Cuvânt » Sfantul Ioan Casian

SA RECITIM IMPREUNA (III): SFANTUL IOAN CASIAN – o pilda despre dreapta socotinta, deznadejde si compatimirea cu cei raniti de ispite si de patimi

admin — Mon, 28 Feb 2011 10:00:18 +0000

In ziua praznuirii Sfantului Ioan Casian si a prietenului sau iubit, Sfantul Gherman, – amandoi de origine dobrogeana si mai tarziu buni ucenici ai marelui Ioan Gura de Aur -, va propunem o pilda minunata si bogata in sensuri practice pentru viata noastra in Hristos, luminatoare si datatoare de multa nadejde si aripi duhovnicesti, desprinsa din cartea “Convorbiri duhovnicesti“, o comoara de invataturi si pilde patristice de o frumusete a stilului si de o actualitate aproape neverosimile, de parca ar fi fost scrisa astazi, raspunzand intr-o maniera adesea neasteptata la atatea intrebari si probleme pe care ni le punem sau pe care… nici macar nu le constientizam sau nu avem curajul sa ni le punem.

Este o carte dintre acelea de care ai nevoie in permanenta, in orice etapa a vietii, la care mereu e nevoie sa te intorci, este prin excelenta o carte-calauza, o carte in care parca ii simti aievea pe Sfintii Ioan si Gherman cum te iau de mana si te poarta pe la toti marii batrani egipteni (avvi adevarati) ai timpului lor, invatandu-te pas cu pas tainele vietii duhovnicesti, dand la o parte, una cate una, hatisuri intregi de ispite foarte fine si ascunse si scotandu-te la luminisul dreptei-socotinte si al Caii Imparatesti. Nu stim daca este prea mult a spune ca este un Pateric discursiv, adica explicat si desfasurat, facut mai accesibil si mai aplicat.

Cateva din lucrurile absolut esentiale pe care credem ca ni le transmite cu precadere Sfantul Ioan Casian prin aceasta scriere ar fi, dupa parerea noastra:

constientizarea insemnatatii centrale pentru viata crestinului a dreptei-socoteli, a formarii discernamantului;

accentuarea si exemplificarea necesitatii de a tine “calea de mijloc”, imparateasca, departe atat de ispitele de-a stanga, trupesti si lumesti, cat si de cele de-a dreapta, care tin de rigiditatile, de excesele sau de inselarile in trairile si in nevointa duhovniceasca;
focalizarea sensibilitatii si a trezviei noastre asupra unor idei, clisee pioase, prejudecati cu aparenta buna, binecuvantata, de virtute;

denuntarea a numeroase “brese”/”erezii” (nu atat dogmatice, cat privind Viata Duhului) in gandirea noastra, ajungand la descoperirea unei legi duhovnicesti foarte putin cunoscuta si cu totul neluata in seama astazi: ca tocmai de la lucrurile aparent mici si insesizabile, adesea inconstiente, de la ispite ale mintii pe care obisnuim sa le trecem cu vederea, de la conceptii gresite pe care le avem intr-un chip foarte subtil si acoperit incep si marile caderi, marile curse si chiar marile dezastre duhovnicesti in care noi sau cei de langa noi cadem de multe ori… si nici nu mai stim de cand, de unde si de la ce a inceput totul…

Dupa cat de multe inveti de la Sf. Ioan Casian este cu neputinta sa nu-l ai la evlavie si apoi si sa nu-l simti efectiv ca pe un parinte al tau, ba chiar ca pe un prieten apropiat… De altfel, una din temele lui favorite este chiar prietenia duhovniceasca, iar articolul de aici al unui preot ortodox francez este inspirat (asa cum o si arata) in proportie de 99% de ideile Sfantului Ioan Casian.

Sfinte Ioan Casian, lumineaza-ne si noua mintea cea tulburata si intunecata, deschide-ne inima si invata-ne si pe noi indreptarile Domnului!

***

Viata si nevointa Cuviosului Parintelui nostru Ioan Casian
Slujba Sf. Ioan Casian – Corul Anghelos (audio)

Troparul Sf. Ioan Casian

“Dupa cum nu toti tinerii arata acelasi zel pentru invatatura si pentru a-si forma mai bune deprinderi, la fel si batranii nu sunt toti la fel de desavarsiti si de incercati. (…)

De aceea nu trebuie sa urmam exemplele si indrumarile tuturor batranilor pe care-i recomanda doar parul lor alb si viata indelungata, ci pe ale acelora despre care ne-am convins ca s-au distins din tinerete prin viata lor demna de lauda, formati nu dupa propriile lor inchipuiri, ci dupa mostenirea duhovniceasca lasata de cei vechi. Sunt unii a caror multime de pacate este mare, carora de timpuriu le-a placut mai mult odihna si, imbatraniti in ale trandaviei, isi castiga autoritatea nu prin maturitatea cugetelor, ci prin numarul anilor. (…)

Parul alb al acestora il foloseste ca autoritate dusmanul cel viclean pentru a induce in eroare pe cei tineri, iar pe cei care au putut fi chemati pe calea desavarsirii, fie din imbold, fie prin sfatul altora, el se grabeste sa-i tulbure si sa-i insele punandu-le in fata asemenea chipuri nevrednice de a fi pilda, ducandu-i prin invatatura si obiceiurile acestora la un fel de slabiciune vatamatoare si la o descurajare aducatoare de moarte…

Voind sa va dau exemple in aceasta privinta, nu pomenesc nume, ca sa nu fac si eu ceva rau, asemenea celui ce a dat pe fata taina fratelui sau, si voi arata numai un fapt petrecut, in masura in care va ofera invatamintele necesare. Asadar, un tanar nu dintre cei mai rai s-a dus sa se marturiseasca la un batran cunoscut foarte bine de noi si i-a spus simplu ca este nelinistit de ispitele trupului si de duhul desfranarii, crezand ca va gasi in cuvintele duhovnicului o mangaiere pentru chinul lui launtric si un leac pentru ranile sufletesti. Dar batranul, mustrandu-l cu cuvinte foarte aspre, i-a spus ca este un nenorocit, nevrednic de a purta numele de monah, ca unul care s-a putut lasa atras de cursele unor asemenea pofte. Mustrarea aceasta l-a ranit pe tanar in asa masura, incat a plecat din chilia batranului cu sufletul plin de tristete si de deznadajde.

Pe drum, pe cand el mergea abatut si fara sa se mai gandeasca la indreptare, ci, dimpotriva, cum sa-si implineasca dorintele care-l stapaneau, a intalnit pe parintele Apollo, cel mai demn de incredere dintre batrani. Acesta, privind chipul tanarului, si-a dat seama ca este framantat in inima lui de ceva si a vrut sa afle din ce pricina este atat de tulburat. Vazand ca tanarul nu raspunde nimic, desi era intrebat cu blandete, batranul a simtit ca nu fara motiv vrea sa ascunda prin tacere cauza tristetii care i se citea pe fata, si a cautat sa afle cu orice chip ce durere are pe suflet. La staruintele batranului, tanarul a marturisit ca se duce in sat sa se casatoreasca si sa paraseasca pentru totdeauna manastirea, fiindca, dupa spusele acelui duhovnic, el nu putea fi monah de vreme ce nu era in stare sa-si infraneze poftele carnii si nici sa gaseasca alt leac pentru ele. Batranul, mangaindu-l cu cuvinte blande, i-a spus ca si el este zilnic tulburat de aceleasi framantari si porniri si ca de aceea nu trebuie sa cada in deznadajde si nici sa se mire de ardoarea patimii, care nu se poate birui atat prin sfortari proprii, cat prin mila si harul Domnului.

L-a rugat sa-si amane hotararea cu o zi si sa se intoarca in chilia sa, iar el a plecat in graba la manastirea duhovnicului despre care a fost vorba. Cand a ajuns aproape, cu mainile intinse si cu lacrimi fierbinti a inaltat urmatoarea rugaciune:

“Doamne, Tu care singur esti judecator nevazut, milostiv si lecuitor al ranilor ascunse si al slabiciunii omenesti, intoarce catre acest batran patimirea celui tanar, ca sa invete si acesta, si chiar la batranete sa inteleaga slabiciunile si lipsa de experienta a celor tineri“.

Si dupa ce el a terminat aceasta rugaciune, a vazut un etiopian negru stand in fata chiliei aceluia si indreptand impotriva-i sageti aprinse. Ranit neincetat, batranul alerga ca un nebun incoace si-ncolo, intrand si iesind din chilie, si, cum nu putea ramane locului, a inceput sa mearga pe acelasi drum pe unde plecase acel tanar. Cand l-a vazut parintele Apollo innebunit si apucat de furii, a inteles ca fusese lovit de diavol in inima cu acele sageti aprinse si ca in el lucreaza cu o caldura de nesuferit intunecarea mintii si tulburarea simtirii. Apropiindu-se de el, i-a zis: “Unde te grabesti si ce pricini te-mping sa-ti uiti de seriozitatea ta de batran si sa alergi ca un copil, fara nici un pic de liniste?” Chinuit de mustrari de constiinta si stingherit de agitatia rusinoasa de care era cuprins, credea ca batranul i-a inteles framantarea si tainele inimii si nu indraznea sa raspunda nimic.

“Intoarce-te in chilie-i-a zis- si intelege ca pana acum, necunoscut sau dispretuit de diavol, n-ai fost trecut de el in numarul celor pe care zilnic ii atata si care se lupta cu el in gandurile si preocuparile lor. Dupa lungul sir de ani pe care i-ai trait in acest cin, acestea sunt primele sageti ale lui indreptate impotriva ta, caci pana acum n-ai avut ocazia in nici o zi sa le respingi sau sa le infrunti. De aceea Domnul a ingaduit sa fii acum ranit, pentru ca macar la batranete sa inveti a avea intelegere pentru slabiciunile altora si din experienta ta sa stii sa te cobori la sufletele firave ale celor tineri. Cand ti-a stat inainte un tanar chinuit de ispitele diavolului nu numai ca nu l-ai inconjurat cu nici o mangaiere, dar l-ai predat in mainile diavolului, aruncandu-l intr-o deznadejde primejdioasa care, daca depindea de tine, l-ar fi inghitit in mod grabnic. Daca dusmanul l-a atacat pe el cu atata putere, iar pe tine te-a dispretuit, este datorita faptului ca-i vedea virtutea innascuta in suflet si se grabea sa i-o nimiceasca mai dinainte cu sagetile lui aprinse, pizmuindu-i izbanda viitoare. A inteles, fara indoiala, ca e mai puternic decat tine si de aceea a socotit ca trebuie sa-l atace cu atata furie. Invata asadar din propria experienta sa compatimesti pe cei care sufera si sa nu-i arunci in deznadejde nimicitoare pe cei in primejdie, nici sa-i indarjesti prin cuvinte foarte tari, ci mai degraba sa-i intaresti prin mangaiere blanda si iubitoare, precum ne sfatuieste preainteleptul Solomon: <<Nu sovai sa-i slobozesti pe cei ce urmeaza sa fie ucisi>> (Pilde 24, 11). Dupa exemplul Mantuitorului nostru, nu strivi trestia zdrobita si nu stinge snopi de in aprins (Matei 12, 20); cere de la Domnul acel har prin care sa poti canta si tu cu credinta si virtute: <<Domnul mi-a dat limba invatata, ca sa stiu sa-l sprijin cu cuvantul pe cel ce este abatut >> (Isaia 50,4). Caci nimeni nu poate sa rabde cursele diavolului, nici sa stinga sau sa inabuse fierbintelile trupului, care ard ca un foc adevarat, daca nu-l ajuta harul lui Dumnezeu, care ocroteste si intareste slabiciunea noastra. De aceea, dupa ce am terminat de vorbit despre acea intelepciune mantuitoare prin care Dumnezeu a voit sa-l scoata pe acel tanar din focul primejdiei, iar pe tine, prin lovituri puternice, sa te invete ce este compatimirea, sa-L imploram pe Domnul cu rugaminti unite sa indeparteze prin porunca Lui aceste lovituri ale diavolului, care ti-au fost date spre folosinta. (Caci <<El insusi aduce durere si o lecuieste, El loveste si mainile Lui aduc sanatate>>[Iov 5,18]. <>[I Regi 2,6-7]. Si sagetile aprinse, care la rugaciunea mea ti-au fost trimise, cu roua prisoselnica a duhului Sau El le va stinge“.

Desi Domnul a facut ca aceasta ispita trimisa la rugamintea batranului sa treaca repede, asa cum a venit, ea totusi ne foloseste ca invatamant sa nu mustram pe cineva pentru pacatele pe care ni le-a marturisit, ci sa-i usuram durerea prin cuvinte binevoitoare.

Toate pornirile noastre trebuie destainuite fara nici o acoperire batranilor, care sunt leacuri pentru ranile noastre prin exemplul vietii lor. In ei vom gasi sprijin si ajutor sufletesc daca nu vom incerca sa stricam totul prin judecata si trufia noastra…”.

Continuare la: Sf. Ioan Casian: SFATUIREA CU BATRANII SI FUGA DE EXTREME – CONDITIILE MANTUIRII

(din: Sfantul Ioan Casian, “Convorbiri duhovnicesti“, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2004)

Legaturi:

(din aceeasi carte)

***

Sfintii Ioan Casian si Gherman cu o dilema duhovniceasca in fata avvei Iosif – o lectie de discernamant

admin — Fri, 27 Feb 2009 22:21:53 +0000

“In toate pricinile, precum am spus, trebuie sa se aiba in vedere nu rezultatul unui fapt, ci vointa infaptuitorului, si nu trebuie intrebat deodata cine ce a facut, ci cu ce gand a facut ceva”.

Troparul Sf. Ioan Casian

Cu prilejul praznuirii sfintilor Casian Romanul şi Gherman, va impartasim, ca si anul trecut, un capitol din cartea extraordinar de folositoare, “Sfantul Ioan Casian, “Convorbiri duhovnicesti“, a carei prezentare am facut-o aici:

(este recomandabila, fiind vorba despre un text foarte lung si destul de dens, citirea sa in forma printata)

Cap XVII:

“A doua convorbire cu parintele Iosif. DESPRE HOTARELE CUVANTULUI DAT”

“Dupa ce a luat sfarsit cuvantarea anterioara ai a venit noaptea cu tacerea ei, am fost dusi de parintele Iosif intr-o chilie din apropiere, pentru odihna. Dar cuvintele lui au starnit in inimile noastre o adevarata furtuna, din pricina careia n-am dormit toata noaptea. Am iesit din chilie si ne-am asezat intr-un loc mai retras, cam la o suta de metri mai departe. Fiindca si intunericul noptii ne dadea, in chip firesc, prilejul de a sta de vorba, cand ne-am asezat acolo parintele Ghermanus, oftand din greu, a inceput astfel:

“Ce facem? Ne vedem in mare incurcatura din pricina starii nefericite in care ne gasim. Canoanele si viata celor cuviosi ne invata sa infaptuim ce este sanatos pentru inaintarea in viata duhovnicesca, dar angajamentul fata de mai-marii nostri nu ne ingaduie sa alegem ceea ce trebuie. Am putea sa ne formam din pilda atator barbati insemnati o viata mai desavarsita daca nu ne-ar impiedica angajamentul de a ne intoarce la manastirea de unde am venit si de unde nu ni se mai da dupa aceea deloc putinta de a mai pleca din nou: iar daca socotim ca e mai bine sa ne indeplinim dorinta ramanand aici, ce facem cu juramantul de credinta pe care l-am dat prea cuviosilor nostri parinti, carora le-am fagaduit ce ne vom intoarce cat mai repede, ca sa ni se ingaduie o scurta calatorie pentru a vizita pe sfintii parinti din manastirile acestei provincii?”

Si fiindca, framantandu-ne astfel, nu putem gasi ce hotarare sa luam cu privire la starea mantuirii noastre, ne aratam doar prin gemete situatia grea pe care ne-o impunea necesitatea. Invinuiam tineretea mintii nostre si uram teama innascuta in noi, de a carei greutate impovarati, chiar impotriva folosului si a nazuintelor noastre, n-am fi putut rezista rugamintilor celor ce ne cereau sa ramanem decat fagaduindu-le ca ne vom intoarce, plangandu-ne desigur ca suferim de pacatul rusinii, despre care se spune: “Exista rusine care aduce pacat“[1].

III

Atunci eu am zis: “Scurtarea necazurilor poate ca ne-o aduce aceasta impreuna-sfatuire a noastra, sau mai degraba autoritatea batranului, caruia trebuie sa-i marturisim nelinistea noastra si, oricare va fi parerea lui, s-o socotim ca un raspuns ceresc, care sa puna capat framantarilor noastre. Acest raspuns trebuie sa-l socotim dat de Domnul prin gura acestui cuvios si, pentru vrednicia batranului si pentru credinta noastra, sa nu ne indoim de el. Prin harul Domnului si cei credinciosi au primit adesea un sfat bun de la cei nevrednici, precum si cei necredinciosi, de la cei cuviosi, fiindca El rasplateste cu darnicie meritul celor ce raspund si credinta celor ce intreaba.” Aceste cuvinte au fost primite de parintele Ghermanus cu atata repeziciune, de parca nu le-as fi spus de la mine, ci din porunca Domnului. Am asteptat sosirea batranului, pentru ca era aproape ceasul slujbei de noapte, iar cand a venit, dupa ce l-am salutat cu plecaciunea cuvenita si obisnuita, am citit rugaciunile si psalmii ce se cereau la slujba. Apoi ne-am asezat, ca de obicei, pe aceleasi rogojini pe care ne odihneam.

Atunci venerabilul Iosif, vazandu-ne cu sufletul abatut si gandind ca aceasta nu ni s-a intamplat fara pricina, ne-a intrebat cu aceste cuvinte ale patriarhului Iosif: “De ce sunt astazi triste chipurile voastre?“[2]. La aceste cuvinte am raspuns: “N-am avut, ca acei sfetnici ai faraonului, un vis pentru care nu este un talmaci [3], ci o noapte de nesomn, si nu este cine sa ne usureze greutatea gandurilor noastre daca nu ni le ridica Domnul prin dreapta judecata.” Atunci el, care si prin nume si prin virtute ne ducea cu gandul la patriarhul Iosif, ne-a raspuns: “Oare nu exista prin Domnul vindecare pentru cugetele oamenilor? Marturisiti-le aici, fiindca pentru credinta voastra, bunatatea dumnezeiasca mare este si va poate aduce vindecarea prin sfaturile mele”.

Ghermanus a raspuns:

Credeam ca, vizitandu-va pe Sfintia Voastra, ne vom intoarce la manastirea noastra plini nu numai de bucurie duhovniceasca, dar si de roadele virtutilor, si ca pe cele dobandite prin invatatura Sfintiei Voastre le vom urma cu ravna dupa ce ne vom intoarce. Dragostea batranilor nostri ne-a indemnat la fagaduinta intoarcerii pe cand credeam ca inaltimea vietii si a invataturii voastre o putem imita intrucatva in acea manastire. Dar desi socotim ca din aceasta pricina trebuie sa ne marturisim toata bucuria, dimpotriva, ne simtim stapaniti de o coplesitoare durere gandindu-ne ca acolo nu putem dobandi ceea ce am aflat ca ne este spre mantuire.

De aceea, si intr-un caz si in celalalt, ne gasim in mare incurcatura: daca vrem sa indeplinim fagaduinta pe care, luandu-l pe Dumnezeu ca martor, am facut-o in fata tuturor fratilor in pestera in care Domnul S-a nascut din Sfanta Fecioara, ne aducem cea mai mare paguba vietii nostre duhovnicesti, iar daca, dimpotriva, uitam fagaduinta si ramanem in aceste tinuturi, voind sa punem juramantul mai prejos de folosul desavarsirii nostre, ne temem de primejdiile pe care ni le-ar aduce minciuna si juramantul stramb.

Cu toate ca este primejdioasa si vatamatoare pentru cei ce nazuiesc spre propasirea in virtute si in cele duhovnicesti o amanare oricat de mica, totusi ne-am achita de fagaduinta data credintei si printr-o revenire mai tarzie, daca n-am sti ca nu numai autoritatea, ci si dragostea celor mai mari, de care suntem uniti prin legaturi ce nu se pot desface, in nici un chip nu ne-ar mai da de aici incolo putinta de a ne intoarce in aceste locuri.

La aceasta, fericitul Iosif, dupa un mic popas de tacere, a intrebat: “Sunteti siguri ca va aduce mai mult folos in cele duhovnicesti ramanerea in aceste tinuturi?”

VII

Ghermanus:

Desi suntem datori a arata cea mai mare recunostinta fata de cei ce ne-au invatat de cand eram mici sa incercam lucruri mari si, facandu-ne sa gustam ce e bine, ne-au sadit in adancul inimii setea de desavarsire, totusi, daca judecata nostra merita oarecare incredere, socotim ca nu sunt de aceeasi greutate invataturile de acolo cu cele pe care le primim aici. Nu mai vorbim de maretia neasemuita a vietii voastre, pe care credem ca o aveti nu numai prin asprimea mintii si a preocuparilor voastre, dar chiar prin binefacerea acestor locuri. De aceea nu ne indoim ca, pentru a imita maretia desavarsirii voastre, nu poate fi de ajuns aceasta invatatura, care ni se da oarecum in goana, daca n-avem ca ajutor insasi zabovirea indelungata aici si daca nu ne-a inlaturat lancezeala inimii o invatatura capatata mult timp prin studiul de zi cu zi.

VIII

Iosif:

Este intr-adevar sanatos, desavarsit si cu totul cuvenit chemarii noastre sa indeplinim ceea ce am fagaduit. De aceea se cade ca monahul sa nu ia hotarari pripite, pentru a nu fi silit fie sa duca la indeplinire ceea ce a promis fara sa se gandeasca mai mult, fie, in vederea unui bine mai mare, nerespectandu-si promisiunea sa devina un incalcator al legamantului dat.

Dar fiindca ne-am propus sa tratam acum nu despre sanatatea, ci despre vindecarea unei slabiciuni, trebuie sa cercetam in primul rand nu ceea ce ar fi trebuit sa faceti, ci cum ati putea scapa printr-o hotarare sanatoasa de stancile acestea primejdioase si de naufragiu. Cand, asadar, nu ne strange nici un lat si nu ne sileste nici o conditie, din cantarirea urmarilor in luarea unei hotarari trebuie sa alegem ceea ce aduce mai mare folos. Iar cand ni se impotriveste ceva rau, si e nevoie sa punem in cumpana pagubele, trebuie sa dorim ceea ce aduce o paguba mai usoara.

De aceea, pe cat se vede din afirmatia voastra, fiindca v-a adus in acest punct o fagaduinta nechibzuita indeajuns, incat si intr-un caz si in celalalt aveti de suferit o pierdere grea, alegerea voastra trebuie sa incline in partea care va aduce mai putine neplaceri, sau care se implineste mai usor fata de multumirile ce le aduce. Daca, asadar, credeti ca ramanand aici castigul vostru duhovnicesc este mai mare decat cel pe care viata vi-l ofera in acea manastire si ca nu va puteti indeplinui fagaduinta fara mare neajuns pentru voi, este mai bine sa suferiti paguba minciunii, sau a fagaduielii neimplinite, care, o data trecuta, nu se mai repeta si nici nu va da nestere la alte pacate, decat sa cadeti in situatia ca viata calduta pe care spuneti ca o duceti acolo sa va aduca paguba zilnica si fara buna curmare.

O hotarare pripita se va schimba cu iertare, ba, mai mult, cu lauda, daca va trece la o parte mai buna, si nu trebuie socotita calcare a cuvantului dat, ci indreptare curajoasa, ori de cate ori fagaduiala este cu lipsuri. Acestea toate se pot dovedi foarte limpede si prin marturiile Scripturii, care arata cat de nimicitor a fost pentru multi faptul ca si-au respectat angajamentele, si cat de folositor si de sanatos a fost, dimpotriva, pentru multi ca s-au indepartat de ele.

IX

O marturile foarte limpede pentru ambele situatii ne-o ofera exemplul Sfantului Apostol Petru si cel al lui Irod. Cel dantai, fiindca a renuntat la hotararea intarita cu juramant pe care o luase zicand: “Nu-mi vei spala niciodata picioarele” [4], s-a invrednicit de viata vesnica a lui Hristos, dar fara indoiala ca s-ar lipsit de harul acestei fericiri daca ar fi tinut cu incapatanare sa-si indeplinesca cuvantul dat. Iar cel din urma, credincios unui juramant pripit, a devenit un ucigas foarte crud, condamnand la moarte pe Inaintemergatorul Domnului si, din teama desarta sa nu-si calce juramantul, s-a cufundat singur in osanda si in chinurile mortii vesnice. In toate lucrurile, asadar, trebuie avut in vedere scopul, si dupa el trebuie condus mersul actiunilor noastre. Daca printr-o judecata mai chibzuita am vazut ca un plan al nostru ne duce la ceva rau, este mai drept sa-l parasim, chiar printr-un mijloc nepotrivit, pentru a trece de la o situatie mai buna, decat sa ne legam cu incapatanare de stari care ne-ar duce la pacate mai grele.

Ghermanus:

Dorinta care ne stapaneste spre foloasele duhovnicesti este sa fim mereu in tovarasia voastra. Caci daca ne vom intoarce la manastirea noastra, nu numai ca nu ne vom indeplini inaltele noastre nazuinte, dar este sigur ca vom suferi numai pierderi fata cu felul de viata de acolo. Dar ne izbeste puternic acea porunca evanghelica: “Cuvantul vostru sa fie ceea ce este da da, iar ceea ce este nu nu; iar ceea ce este mai mult decat aceasta, de la cel rau este” [5]. Credem ca incalcarea unei porunci asa de mari nu este ingaduita de nici o justitie si ca acela care a inceput rau nu poate termina bine.

Iosif:

In toate pricinile, precum am spus, trebuie sa se aiba in vedere nu rezultatul unui fapt, ci vointa infaptuitorului, si nu trebuie intrebat deodata cine ce a facut, ci cu ce gand a facut ceva. De aceea aflam ca unii au fost osanditi pentru fapte din care dupa aceea au iesit lucruri bune, si ca, dimpotriva, altii de la inceputuri condamnabile au ajuns sa infaptuiasca dreptatea cea inalta. Nu i-a fost folositor sfarsitul activitatii celui ce, incepand un lucru cu gand foarte rau, a voit sa savarseasca nu o fapta care s-a sfarsit bine, ci ceva cu totul potrivnic, si nu i-a adus vatamare un inceput condamnabil celui ce nu in dispretul lui Dumnezeu si nici in scopul de a pacatui, ci in vederea unui lucru necesar si sfant a suportat necesitatea unui inceput vrednic de dojana.

XII

Ca sa limpezim aceasta tot prin exemple din Sfanta Scriptura, ce a putut fi mai sanatos si mai folositor pentru toata omenirea decat leacul mantuitor al patimilor Domnului? Si totusi, nu numai ca n-a folosit, dar chiar a fost atat de pagubitor pentru tradatorul care a slujit ca unealta, incat se spune despre el simplu: “Ar fi fost mai bine daca nu s-ar fi nascut omul acela [6]“. Caci roada faptei sale nu trebuie cantarita dupa ceea ce s-a intamplat, ci dupa ceea ce a voit sa faca, sau a crezut ca va face.

Intr-adevar, ce este mai criminal decat o inselaciune, sau o minciuna savarsita chiar impotriva unui strain, ca sa nu spun a unui frate, sau a unui parinte? Totusi, nu numai ca nu si-a atras pentru aceasta vreo osanda, sau vreo dojana patriarhul Iacov, dar chiar a fost imbogatit cu mostenirea vesnica a binecuvantarii. Si pe buna dreptate, fiindca unul a dorit binecuvantarea harazita primilor nascuti nu din lacomie pentru un castig prezent, ci din credinta unei sfintenii vesnice, iar celalalt nu pentru a dobandi mantuirea oamenilor, ci din dragostea cea vrednica de osanda pentru arginti a dat mortii pe Mantuitorul nostru.

De aceea, pentru fiecare dintre cei doi roada faptei se judeca dupa gandul si vointa sa, prin care cel dantai n-a voit sa savarseasca inselatorie, iar cel de-al doilea nu s-a gandit la mantuirea noastra. Pentru rasplata dreapta a meritelor fiecaruia se are in vedere ce a gandit el in mintea sa, nu ceea ce a rasarit de aici, bine sau rau, independent de vointa infaptuitorului. Si de aceea preadreptul Judecator a socotit vrednic de lauda pe ticluitorul unei asemenea minciuni, fiindca fara ea nu putea ajunge la binecuvantarea primilor nascuti, si nici nu trebuie sa i se socoteasca o crima ceea ce a savarsit din dorinta de binecuvantare.

Astfel, patriarhul nu numai ca ar fi fost numit nedrept fata de fratele sau, dar chiar un inselator al tatalui si un nelegiuit daca, avand o alta cale prin care sa ajunga la harul acestei binecuvantari, ar fi socotit ca e mai bine sa foloseasca pe cea daunatoare si chiar primejdioasa pentru fratele sau. Vedeti, asadar, ca inaintea lui Dumnezeu se are in vedere nu rezultatul lucrarii, ci scopul din care a purces. Odata stabilite aceste principii, ca sa ne intoarcem la intrebarea pusa la inceput, care a dus la aceste premise puse, as vrea mai intai sa-mi raspundeti: din ce pricina v-ati legat acestei fagaduieli?

XIII

Ghermanus:

Prima pricina a fost, precum am spus, ca nu voim sa-i intristam pe cei mai mari ai nostri nesupunandu-ne dorintei lor, iar a doua ca, daca am invatat ceva deosebit si desavarsit si maret din cele vazute sau auzite de la voi, credem ca, intorsi la manastire, nu putem practica cele invatate daca nu mai avem indrumarile voastre.

XIV

Iosif:

Dupa cum am spus mai inainte, intentia il rasplateste sau il condamna pe om, potrivit cuvintelor: “Gandurile lor, dintr-o parte si din cealalta, ii acuza sau ii apara, in ziua in care Dumnezeu va judeca toate cele ascunse ale oamenilor“[7], si: “Iar Eu vin ca sa adun faptele si cugetarile lor cu toate neamurile si cu toate limbile“[8]. De aceea, din dorinta de desavarsire, precum vad, v-ati legat acest lant al juramantului cand credeati ca desavarsirea poate fi dobandita pe acest drum, iar acum, cand v-a venit o judecata mai buna, va dati seama ca nu va puteti ridica la inaltimea ei.

Asadar, pe cat se pare, nu se produce nimic rau daca, prin schimbarea gandurilor voastre, nu va abateti de la obiectivul principal pe care vi l-ati propus intai. Schimbarea unei unelte nu inseamna parasirea unei lucrari, dupa cum alegerea unui drum drept si mai usor nu inseamna lene din partea calatorului. Tot asa, deci, si aici, indreptarea unei hotarari gresite nu trebuie judecata ca o incalcare a unui legamant duhovnicesc. Tot ce se savarseste din dragoste de Dumnezeu si din evlavie, care “are fagaduiala vietii de acum si a celei viitoare“[9], chiar cand pare a porni de la inceputuri aspre si grele, este vrednic nu de critica, ci de lauda.

Si de aceea, incalcarea unei fagaduieli nesocotite n-are nimic rau in ea daca in orice imprejurare se are in vedere numai scopul, adica telurile evlaviei. Doar pentru aceasta facem toate, pentru ca sa putem darui lui Dumnezeu o inima curata, si daca socotiti ca puteti ajunge mai usor la acest rezultat aici, in aceste locuri, nu va va face nici un rau schimbarea hotararii de mai inainte, numai sa dobanditi mai devreme, dupa voia Domnului, acea desavarsire a curatiei, care a fost motivul cel dantai al fagaduintei voastre.

Ghermanus:

Daca avem in vedere greutatea cuvintelor pe care le-ati spus cu judecata si intelepciune, am putea usor sa ne inlaturam nelinistea pentru fagaduinta noastra. Dar, din pacate, ne inspaimanta foarte rau faptul ca, pe cat se pare, exemplul nostru ar putea constitui pentru toti cei slabi un motiv de a minti, daca ei ar sti ca se poate calca in vreun fel cuvantul dat. Se stie doar ca astfel de fapt este interzis prin cuvintele amenintatoare ale proorocului: “Ii vei pierde pe toti cei ce graiesc minciuna“[10], si “Gura care minte ucide sufletul“[11].

XVI

Iosif:

Prilejurile si pricinile de pierzare pentru cei ce au sa piara, ba chiar pentru cei ce doresc sa piara, nu pot lipsi. Caci nu sunt de neluat in seama si nici de inlaturat din corpul Scripturilor marturiile prin care capata suflet stricaciunea ereticilor, sau se intareste necredinta iudeilor, sau se mareste semetia intelepciunii lumesti, ci mai degraba trebuie crezute cu evlavie, pastrate fara schimbare si predicate dupa regula adevarului.

De aceea nu trebuie sa renuntam la cunoasterea necredintei straine, aratata de invataturile proorocilor si ale sfintilor pe care Scriptura le aminteste, ca nu cumva, crezand ca trebuie sa ne plecam la slabiciunile lor, sa ne patam nu numai de crima minciunii, ci chiar de a nelegiuirii. Precum am spus, trebuie sa le marturisim cum sunt istorisite si sa le talcuim fara schimbare, asa cum au fost savarsite.

De altfel, celor rai nu li se va inchide calea minciunii daca ne vom stradui sau sa tagaduim cu totul, sau sa slabim prin talmaciri alegorice adevarul acestor lucruri pe care le vom arata, sau pe care le-am aratat. Ce vatamare le va aduce autoritatea acestor marturii celor ce le este de ajuns si numai reaua vointa pentru a pacatui?

XVII

Asa trebuie sa gandim despre minciuna si asa sa ne folosim de ea, ca si cum prin firea ei ar fi un spanz. Acesta, daca este luat sub amenintarea unei boli de moarte, insanatoseste, dar daca se foloseste fara sa fie cerut de o mare primejdie, aduce pe data moartea. Precum citim, chiar sfintii si barbatii cei mai incercati de Dumnezeu au recurs cu folos la minciuna si nu numai ca n-au cazut in pacat prin aceasta, dar chiar li s-a dat cea mai mare dreptate. Si daca inselaciunea le-a putut aduce slava, ce le-ar fi adus, dimpotriva, adevarul, daca nu osanda? Astfel Rahab care, precum aminteste Scriptura, nu numai ca nu avea nici o virtute, dar era chiar o desfranata, printr-o minciuna, prin care a socotit ca e mai bine sa ascunda decat sa tradeze pe acele iscoade[12], a fost rasplatita cu vesnica binecuvantare de a fi trecuta in randul oamenilor lui Dumnezeu.

Aceasta, daca ar fi socotit de cuviinta sa spuna mai degraba adevarul, sau sa se gandeasca la mantuirea concetatenilor, fara indoiala ca n-ar fi scapat de moarte, cu toata casa ei, nici n-ar fi fost trecuta printre inaintasii de neam ai Domnului [13], si nici n-ar fi meritat sa fie sosotita in randul patriarhilor fiindca prin urmasii ei a dat nastere Mantuitorului lumii. In schimb Dalila [14] care, gandindu-se la interesele concetatenilor sai, a dat pe fata adevarul pe care l-a aflat, s-a invrednicit de moartea cea vesnica, lasand ea insasi lumii amintire crima sa.

Cand, asadar, ne ameninta o primejdie grava prin marturisirea adevarului, atunci va trebui sa ne cautam scapare in minciuna, simtind insa in constiinta noastra remuscare si umilinta. Dar cand nu ne obliga nici o necesitate, trebuie sa evitam cu toata grija minciuna, ca pe ceva aducator de moarte. Cum am spus despre spanz, acesta aduce sanatate daca se ia numai atunci cand ne ameninta o boala foarte grava, dar daca se foloseste in stare de sanatate desavarsita, pe data puterea primejdioasa a acestei plante se raspandeste in toate partile vitale ale corpului.

S-a vazut aceasta limpede din ceea ce s-a intamplat cu Rahav din Ierihon si cu patriarhul Iacov. Dintre acestia, nici aceea n-ar fi putut sa scape de moarte decat prin acest leac, nici acesta n-ar fi ajuns altfel la binecuvantarea de prim nascut. Caci Dumnezeu nu este numai cercetatorul si judecatorul vorbelor si faptelor, ci si cunoscatorul gandurilor si intentiilor noastre.

Daca vede ca noi am savarsit sau am promis ceva pentru mantuirea vesnica, desi acestea par oamenilor ceva aspru si nedrept, El, totusi, tinand seama de evlavia adanca din inima noastra, nu judeca glasul cuvintelor, ci tinta vointei noastre, fiindca trebuie avute in vedere scopul faptei si intentia faptasului, prin care unul poate, precum am spus mai sus, sa-si indreptateasca minciuna, iar altul, prin marturisirea adevarului, sa cada in pacatul mortii vesnice. Gandindu-se la scopul actiunii sale, patriarhul Iacov nu s-a temut sa ia infatisarea necioplita a fratelui sau, acoperindu-si corpul cu piei, si a socotit demna de lauda dorinta mamei sale, care-l indemna la aceasta minciuna.

Caci vedea ca din aceasta dobandeste mai mult castig in binecuvantare si dreptate decat din pazirea simplitatii. El nu se indoia ca pata acestei minciuni va fi curand spalata prin binecuvantare parinteasca, disparand repede, ca un mic nor, la suflarea Sfantului Duh, si ca astfel isi va dobandi mai mare rasplata a vredniciei prin aceasta prefacatorie decat prin acea dragoste innascuta fata de adevar.

XVIII

Ghermanus:

Nu este de mirare ca asemenea fapte au fost socotite bune in Vechiul Testament si ca unii barbati sfinti au fost laudati, sau, oricum, iertati pentru minciunile lor, cand vedem ca lor li s-au ingaduit lucruri cu mult mai mari, din cauza inapoierii din acele timpuri. De ce sa ne miram ca fericitul David, pe cand fugea de Saul, la intrebarea preotului Ahimelec: “De ce esti singur si n-ai pe nimeni cu tine? [15]“, a raspuns: “Regele mi-a incredintat o taina si mi-a zis: Sa nu stie nimeni pentru ce te-am trimis si ce insarcinare ti-am dat. De aceea mi-am lasat oamenii in acel loc” [16]. Si iarasi: “Ai aici la indemana o sulita sau o sabie? Fiindca n-am luat cu mine nici sabia si nici alta arma deoarece porunca regelui a fost grabnica“[17]. Iar cand a fost condus la Achis, regele din Gat, prefacandu-se nebun furios “si-a schimbat chipul in fata lor si se lasa sa cada in mainile lor si impingea in usi si-i curgeau balele pe barba“[18]. Pe cand lor le era ingaduit sa aiba multime de sotii si de tiitoare si nu li se considera aceasta pacat, ba adesea varsau cu mainile lor sangele dusmanilor, aceasta nu era socotit ceva rau, ci, dimpotriva, vrednic de lauda; acestea le vedem acum oprite in toate chipurile de catre poruncile Evangheliei si de aceea n-ar fi ingaduit nimic din ele fara a fi socotit mare crima si nelegiuire. Astfel nici minciuna, in orice culoare a evlaviei ar fi acoperita, credem ca nu e socotita de nimeni vrednica de aprobare si nici chiar de iertare, potrivit cuvintelor Domnului: “Daca vorba voastra este da, sa fie da, iar daca este nu, sa fie nu. Caci tot ce este mai mult decat acestea este de la cel rau“[19]. Iar Apostolul de asemenea spune: “Nu mintiti unul catre altul“[20].

XIX

Iosif:

Acea veche libertate de a avea mai multe sotii si tiitoare, marginita o data cu trecerea timpului si cu inmultirea oamenilor, pe buna dreptate nemaifiind necesara, a trebuit sa fie inlocuita cu desavarsirea evanghelica. Pana la venirea lui Hristos avea putere binecuvantarea acelei porunci care glasuia: “Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul“[21]. Si de aceea a fost foarte drept ca din acea radacina a inmultirii omenesti, care a fost intr-un timp socotita folositoare in sinagoga, sa rasara florile fecioriei ingeresti si sa se nasca in Biserica roadele de buna mireasma ale infranarii. Minciunile si pe atunci au fost osandite, precum arata Vechiul Testament, care zice: “Ii vei pierde pe toti care graiesc minciuna“[22], si iarasi: “Painea minciunii este placuta omului, dar dupa aceea gura lui se va umple de pietre“[23]. Insusi legiuitorul spune: “Sa te feresti de minciuna“[24].

Dar abia atunci, precum am zis, a fost incuviintata, cand i s-a adaugat o oarecare trebuinta, sau o lucrare mantuitoare, din care cauza n-a trebuit sa fie condamnata. Asa este cazul regelui David, despre care ai amintit si care, pe cand fugea de urmarirea nedreapta a lui Saul, s-a folosit de cuvinte mincinoase catre preotul Ahimelec, nu cu gandul la vreun castig si nici din dorinta de a face rau cuiva, ci numai pentru ca sa scape de urmarirea nelegiuita a lui Saul. El niciodata n-a voit sa-si pateze mainile cu sangele regelui dusman, care i-a fost de atatea ori predat de Dumnezeu. De aceea spune: “Sa ma fereasca Dumnezeu sa fac aceasta dusmanului meu, unsul Domnului, si sa-mi ridic mana mea asupra lui, caci este unsul Domnului“[25].

Nu putem tagadui ca aceste fapte pe care, precum citim in Vechiul Testament, le-au savarsit unii barbati cuviosi fie din vointa lui Dumnezeu, fie preinchipuind unele taine duhovnicesti, fie pentru a-i scapa de moarte pe unii, le-am savarsit si noi in masura in care ne-a silit necesitatea. De asemenea fapte nu s-au ferit nici Apostolii, cand anumite imprejurari le-au impus. Dar despre acestea voi vorbi mai tarziu. Mai intai ma voi ocupa de cele din Vechiul Testament, pentru ca in felul acesta sa se inteleaga mai usor ca barbatii drepti si cuviosi, atat in Vechiul cat si in Noul Testament, au fost intru totul de aceeasi parere despre aceste lucrari ale iconomiei dumnezeiesti.

Ce vom spune despre acea evlavioasa prefacatorie a lui Husai in fata lui Abesalom pentru a-l scapa pe regele David? Aceasta fapta, primita si pornita din simtamantul de a insela si de a impresura si lovind in interesul celui sfatuit, este totusi aprobata de marturia Scripturii dumnezeiesti, care spune: “Asa a judecat Domnul sa strice sfatul cel mai bun al lui Ahitofel, ca sa aduca Domnul pieirea asupra lui Abesalom“[26]. Caci nu putea fi socotita rea fapta care se savarsea dintr-un gand si dintr-o judecata evlavioasa, de partea dreptatii, pusa la cale printr-o dreapta ascundere pentru salvarea omului a carui evlavie si biruinta placeau lui Dumnezeu.

Ce vom zice si de fapta acelei femei care, primind pe cei trimisi de Husai la regele David, i-a ascuns in put si, intinzand peste gura putului o patura, s-a prefacut ca usuca orz? “Au trecut, a zis ea, dupa ce au baut putina apa“[27], si cu acest siretlic i-a scapat din mainile urmaritorilor. De aceea, raspundeti-mi, va rog, ce ati fi facut daca, traind dupa poruncile Evangheliei, vi s-ar fi prezentat o conditie asemanatoare? Oare n-ati fi socotit ca e mai bine sa-i ascundeti tot printr-o minciuna, zicand la fel: “Au trecut dupa ce au baut putina apa“, si sa indepliniti acea porunca: “Scapa-i pe cei ce sunt dusi la moarte si nu cruta nimic sa-i salvezi pe cei ce urmeaza sa fie ucisi” [28] decat, marturisind adevarul, sa dati pe cei ascunsi in mainile celor ce-i vor ucide?

Unde este acea porunca a Apostolului: “Nimeni sa nu caute ale sale, ci pe ale aproapelui” [29], si: “Dragostea nu cauta ale sale, ci pe ale aproapelui“[30]? Iar despre sine insusi a spus: “Nu caut ce este folositor mie, ci ce este multora, ca ei sa fie mantuiti“[31]. Daca noi cautam cele ce sunt ale noastre si voim sa pastram cu incapatanare ceea ce ne este noua de folos, chiar si in situatii de acest fel va trebui sa spunem adevarul si sa devenim vinovati de moartea altuia. Iar daca vom indeplini porunca apostolica, punand interesele altora mai presus de ale noastre, fara indoiala ca atunci trebuie sa ne supunem uneori si trebuintei de a minti.

Si de aceea nu vom putea nici sa stapanim in intregime cele launtrice ale dragostei, nici sa cautam cele ce sunt ale altora dupa invatatura apostolica, daca nu vom socoti ca e mai bine ca, slabind putin cele ce se cuvin cerintelor si desavarsirii noastre, sa ne coboram cu dragoste plecata spre folosul altora si astfel sa ne facem slabi cu cei slabi, pentru a-i castiga pe cei slabi.

Invatati prin aceste exemple, si fericitul Apostol Iacov, si toti fruntasii acelei Biserici de la inceput au indemnat pe Apostolul Pavel sa se coboare pana la inchipuiri prefacute, pentru subrezenia celor slabi, si l-au impins sa se curateasca dupa prescriptiile legii, adica sa-si rada capul si sa faca fagaduinta, socotind fara insemnatate acel neajuns care se nastea din prefacatorie, si avand in vedere mai degraba castigurile care izvorau din propovaduirea lui zilnica.

Caci pe cat de mare era castigul pentru Apostolul Pavel din aceasta situatie incurcata a lui, pe atat de mare ar fi fost paguba pentru toate neamurile prin grabnica lui moarte. Aceasta s-ar fi intamplat atunci, fara indoiala, intregii Biserici, daca nu l-ar fi pastrat pentru predica evanghelica aceasta folositoare si sanatoasa prefacatorie. Atunci se incuviinteaza in mod necesar si scuzabil pacatul minciunii, cand ameninta, cum am spus, un rau mai mare prin marturisirea adevarului; acest pacat nu poate fi pe masura acelor daune care se nasc de aici.

Aceasta purtare o marturiseste si cu alte cuvinte ca a avut-o pretutindeni si intotdeauna fericitul Apostol. El zice: “Cu iudeii am fost ca un iudeu, ca sa-i dobandesc pe iudei. Cu cei de sub lege, ca unul de sub lege, desi eu nu sunt sub lege, ca sa dobandesc pe cei de sub lege; cu cei care n-au legea m-am facut ca unul fara de lege, desi nu sunt fara legea lui Dumnezeu, ci avand legea lui Hristos, ca sa dobandesc pe cei care nu au legea. Cu cei slabi m-am facut slab, ca pe cei slabi sa-i dobandesc. Tuturor toate m-am facut, ca in orice chip sa-i mantuiesc pe toti“[32]. Ce altceva arata decat ca s-a coborat intotdeauna la slabiciunea si masura celor pe care-i invata, faptul ca a slabit ceva din asprimea desavarsirii si nu s-a mentinut in ceea ce parea ca impune situatia grea, ci a pus mai presus ceea ce cerea interesul celor slabi?

Dar sa aratam semnele virtutilor apostolice cercetandu-le cu atentie pe fiecare. Va intreba, poate, cineva: Cum se dovedeste ca fericitul Apostol si-a potrivit in toate persoana sa cu toti? Unde s-a facut pentru iudei ca un iudeu? Desigur, acolo unde, desi pazind in adancul inimii acea cugetare pe care o exprimase catre galateni prin cuvintele acestea: “Iata, eu, Pavel, va spun voua ca, daca va taiati imprejur, Hristos nu va va folosi la nimic“[33], in taierea imprejur a lui Timotei a imprumutat oarecum chipul superstitiei iudaice.

Si iarasi, unde s-a facut pentru cei care erau sub lege ca si cum si el era sub lege? Negresit acolo unde Iacov si mai marii Bisericii, temandu-se sa nu navaleasca asupra lui acea multime de iudei credinciosi si mai ales de crestini iudaizanti, – care astfel primisera credinta lui Hristos, incat erau inca tinuti sub ritul ceremoniilor legii – , au alergat sa-l scape de primejdie cu sfatul si cu staruinta zicand: “Vezi, frate, cate mii de iudei au crezut si toti sunt plini de ravna pentru lege. Si ei au auzit despre tine ca inveti pe toti iudeii, care traiesc printre pagani, sa se lepede de Moise, spunandu-le sa nu-si taie imprejur copiii”[34]. Si ceva mai jos: “Fa, deci ceea ce-ti spunem. Noi avem patru barbati, care au aupra lor o fagaduinta; pe acestia luandu-i, curateste-te impreuna cu ei si cheltuieste pentru ei ca sa-si rada capul; si vor cunoaste toti ca nimic nu este adevarat din cele ce au auzit despre tine, dar ca tu insuti umbli dupa lege si o pazesti“[35].

Si astfel, pentru mantuirea celor ce erau sub lege calcand putin acel inteles aspru al cugetarii prin care spusese: “Eu prin lege am murit fata de lege, ca sa traiesc pentru Dumnezeu“[36], este impins sa-si rada capul, sa se curateasca dupa lege si sa dea fagaduinte dupa datina in templul mozaic. Vei intreba si unde s-a facut el ca si cum ar fi fost fara lege pentru mantuirea celor ce nu stiau in nici un chip legea? Citeste cum si-a inceput predica in Atena, unde era puternica necredinta neamurilor: “In trecere, am vazut idolii vostri si un altar cu inscriptia: Dumnezeu necunoscut“[37]. Luand ca punct de plecare superstitia lor, ca si cum el ar fi fost fara lege, in legatura cu acel titlu pagan a introdus credinta in Hristos, zicand: “Asadar, eu va vestesc voua ceea ce voi adorati fara sa cunoasteti“[38]. Si dupa cateva cuvinte, ca si cum ar fi fost cu totul necunoscator al legii dumnezeiesti, el a socotit ca e mai bine sa citeze versurile unui poet pagan decat cuvintele lui Moise, sau ale lui Hristos, zicand: “Precum au zis si unii dintre poetii vostri, ca al Lui neam si suntem“[39]. Si dupa ce i-a infruntat prin dovezi pe care ei nu le puteau respinge, astfel a adaugat, pornind de la cele false, pentru a intari adevarul: “Fiind deci neamul lui Dumnezeu, nu trebuie sa socotim ca Dumnezu este asemenea aurului, sau argintului, sau pietrei cioplite de mestesugul si de gandirea omului“[40]. S-a facut slab pentru cei slabi atunci cand prin bunatate, nu prin porunca [41], a ingaduit celor ce nu se puteau stapani, sa se intoarca la viata de mai inainte, sau cand, hranind pe corinteni cu lapte, nu cu alta mancare, spune ca a fost la ei in slabiciune, in teama si in mult cutremur [42]. S-a facut tuturor frate, pentru ca sa-i mantuiasca pe toti, cand zice: ” Cel ce mananca sa nu dispretuiasca pe cel ce nu mananca, si cel ce nu mananca sa nu-l judece pe cel ce nu mananca” [43], si: “Cel ce-si marita fiica bine face, iar cel ce n-o marita si mai bine face” [44], si in alt loc: “Cine este slab si eu sa nu fiu slab? Cine se sminteste si eu sa nu ard?” [45]. In acest chip a implinit ceea ce-i invatatse pe corinteni, zicand: “Nu fiti piatra de poticnire nici iudeilor nici elinilor, nici Bisericii lui Hristos, precum si eu plac tuturor in toate, necautand folosul meu, ci pe al celor multi, ca sa se mantuiasca” [46]. Ar fi fost de folos, fara indoiala, ca Timotei sa nu se taie imprejur, sa nu-si rada capul, sa nu primeasca curatia iudaica, sa nu mearga cu picioarele goale, sa nu faca fagaduinte dupa lege. Dar a facut toate acestea fiindca a cautat nu ceea ce este folositor pentru el, ci pentru multi. Desi a facut aceasta pentru contemplarea lui Dumnezeu, n-a lipsit totusi prefacatoria. Caci cel ce devenise mort pentru lege [47] prin legea lui Hristos, pentru ca sa traiasca pentru Dumnezeu, si cel ce incalcase fara plangere acea dragoste a legii in care traise si o socotea ca un gunoi ca sa-L dobandeasca pe Hristos [48], n-a putut sa daruiasca cu un simtamant adevarat al inimii cele ce erau ale legii. Nu este ingaduit sa credem ca acela care zisese: “Daca zidesc iarasi ce am daramat ma adeveresc pe mine insumi calcator de porunca” [49] a cazut in ceea ce el insusi condamnase. N-are mai multa greutate fapta savarsita decat intentia cu care se savarseste; dimpotriva, se stie ca unora adevarul le-a adus paguba, iar minciuna le-a fost de folos.

Deci Idumeul, cand regele Saul se plangea in fata slujitorilor sai de fuga lui David si zicea: “Oare tuturor va va da fiul lui Iesei tarini si vii si va va pune pe toti sutasi si capatenii peste mii? Caci v-ati unit cu totii contra mea si nu este cine sa-mi spuna” [50], ce altceva a dat la iveala decat adevarul zicand: “Am vazut cum a venit fiul lui Iesei in Nobe la preotul Ahimelec, fiul lui Ahituv. Si acela a intrebat pentru el pe Domnul si i-a dat merinde, ba i-a dat si sabia lui Goliat filisteanul” [51]? Pentru acest adevar a meritat sa fie alungat de pe pamantul celor vii si despre el spune proorocul: “Pentru aceasta Dumnezeu te va dobora pana la sfarsit, te va smulge si te va muta din locasul tau pe tine si radacina ta din pamantul celor vii” [52]. Asadar, pentru ca a spus adevarul a fost scos pentru totdeauna din acel pamant in care fusese asezata cu tot neamul ei desfranata Rahav, pentru minciuna [53]. La fel si Samson [54], precum ne amintim, spre pieirea lui a destainuit femeii nelegiuite acel adevar multa vreme ascuns printr-o minciuna. Adevarul dat la iveala cu atata nechibzuinta i-a adus prabusirea, fiindca a uitat sa pastreze acea porunca profetica: “Pazeste-te cu lacat la gura fata de cea care doarme la sanul tau” [55].

XXI

Dar sa dam si unele exemple din trebuintele noastre de neocolit si aproape zilnice, de care intr-atat nu ne putem feri, oricata grija am avea, incat suntem siliti sa cadem in ele, cu voia sau fara voia noastra. Va intreb ce este de facut cand, hotarati sa amanam masa de seara pentru a doua zi, un frate venind pe seara ne intreaba daca am cinat: oare trebuie sa-i ascundem ajunarea, acoperindu-ne virtutea cumpatarii, sau s-o dam pe fata prin marturisirea adevarului?

Daca ne ascundem infranarea, ca sa indeplinim porunca Domnului, care zice: “Sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau, Care este in ascuns” [56], si de asemenea: “Sa nu stie stanga ce face dreapta ta” [57], in mod sigur mintim. Daca ne aratam virtutea stapanirii de sine, ne loveste, pe buna dreptate, cugetarea evanghelica: “Amin zic voua, ca ei si-au primit plata lor” [58]. Ce face cineva daca de la inceput, facand legamant, refuza paharul de apa oferit de un frate, spunand ca nu va primi ceea ce acela, bucuros de vizita, se roaga staruitor sa primeasca? Oare e bine sa-l refuze pe fratele care, ingenuncheat si asternut la pamant, nu crede altceva decat ca isi indeplineste datoria de a primi cu dragoste pe cineva, si pentru aceasta dragoste se osteneste, sau, dimpotriva, sa staruie cu inversunare in hotararea sa si in cuvantul pe care si l-a dat fata de sine la inceput?

XXII

Ghermanus:

In primul exemplu, precum credem, fara indoiala ca este mai bine sa ne ascundem infranarea decat s-o aratam inaintea cui ne intreaba ceva si, in acest caz, marturisim si noi ca minciuna este inevitabila. Dar cat priveste al doilea exemplu, nu ne sileste nimic sa mintim, mai intai fiindca putem refuza slujirea de gazda a fratelui fara sa ne simtim legati prin vreo fagaduinta, si apoi pentru ca, o data ce am refuzat, putem sa ne pastram neschimbata hotararea.

XXIII

Iosif:

Astfel de legaminte exista, fara indoiala, in acele manastiri in care s-au format, cum spuneti, primele deprinderi ale renuntarii voastre. Acolo conducatorii obisnuiesc sa puna vointa lor mai presus de pregatirea fratilor si ei indeplinesc cu incapatanare ceea ce au hotarat. Dar aici, mai marii nostri, ale caror semne de credinta le-au aratat marturiile virtutilor apostolice, si care au savarsit toate mai degraba prin judecata si puterea Duhului decat prin incapatanarea mintii reci, au fost de parere ca dobandesc roade cu mult mai bogate cei ce au intelegere pentru slabiciunile altora, decat aceia care se indarjesc in hotararile lor, si au admis ca este o mai mare virtute sa-ti acoperi infranarea mai degraba printr-o minciuna necesara si umilita, cum am spus, decat s-o faci cunoscuta printr-o rostire trufasa a adevarului.

XXIV

Avva Piamun a primit fara sovaiala de la un frate un strugure si vin, desi de douazeci si cinci de ani nu se mai atinsese de acestea. El a socotit ca este mai bine sa guste din ele, contra obiceiului sau, decat sa dezvaluie tutuor virtutea infranarii sale necunoscute. Iar daca vrem sa luam in considerare si ceea ce-mi amintesc ca au facut, fara sa stea pe ganduri, batranii nostri, care de obicei dadeau sub numele altor persoane virtutile minunate si faptele lor, despre care era de trebuinta sa vorbeasca in cuvantari pentru educarea celor tineri, cum altfel putem judeca procedeul lor decat ca pe o minciuna evidenta? Si, o, de am avea si noi ceva vrednic, care sa poata fi pus la indemana tinerilor pentru a le intari credinta! Desigur, nu ne-am teme deloc sa folosim si noi o astfel de prefacatorie. Este mai bine sa mintim sub astfel de infatisari, decat, pentru respectul orb al adevarului, fie sa invaluim intr-o nepotrivita tacere ceea ce a putut edifica pe auditori, fie, daca le spunem in numele persoanei noastre, cum cere adevarul, sa cadem in pacatul unei trufii vatamatoare. In acest sens ne-a indrumat, in chip limpede, prin lectiile sale Invatatorul neamurilor, care a socotit ca e mai bine sa arate ca venind de la alta persoana maretia decsoperirii sale zicand: “Cunosc un om in Hristos care, fie in trup, fie in afara de trup, nu stiu, Dumnezeu stie, a fost rapit pana la al treilea cer. Si stiu ca acest om a fost ridicat in rai si a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului sa le graiasca” [59].

XXV

Ne este peste putinta sa le aratam toate, chiar pe scurt. Cine ar fi in stare sa numere pe toti patriarhii si pe nenumarati cuviosi, dintre care unii pentru a-si salva viata, altii din dorinta binecuvantarii, unii pentru milostenie, altii pentru pastrarea vreunei taine, unii din ravna pentru Dumnezeu, altii pentru cercetarea adevarului, si-au luat ca ocrotitor, ca sa spun asa, minciuna? Daca aceste cazuri nu pot fi insirate toate, nu inseamna sa le trecem cu vederea pe toate. Pe fericitul Iosif dragostea l-a impins sa puna in mod mincinos o nelegiuire pe seama fratilor sai, jurand pe viata lui Faraon: “Sunteti iscoade; ati venit sa aflati partile slabe ale tarii” [60]. Si mai jos: “Trimiteti pe unul din fratii vostri si aduceti pe fratele vostru aici. Iar voi ramaneti aici sub paza pana ce vor deveni limpezi cuvintele voastre, daca spuneti adevarul sau nu. Iar daca nu, pe viata lui Faraon, sunteti iscoade” [61]. Daca nu i-ar fi inspaimantat cu aceasta minciuna milostiva, n-ar fi putut nici sa-si vada tatal si fratii, nici sa-i hraneasca in primejdiile atat de mari ale foametei, nici sa curete, in sfarsit, constiinta fratilor de pacatul de a-l fi vandut pe el.

Asadar, n-a fost atat de rau ca prin minciuna a varat teama in frati, cat a fost de sfant si de laudabil ca, printr-o primejdie inchipuita, a impins pe dusmanii si vanzatorii sai la cainta cea mantuitoare. Sub urgia unei acuzatii foarte grave, ei erau chinuiti nu de ceea ce li se punea in seama in chip mincinos, ci de constiinta crimei anterioare, zicand la randul lor: “Pe drept patimim acestea, pentru ca am pacatuit impotriva fratelui nostru, pentru ca am dispretuit suferinta lui sufleteasca atunci cand ne ruga, si nu l-am ascultat. De aceea ne-a venit suferinta aceasta” [62]. Noi credem ca aceasta marturisire a ispasit nu numai pacatul savarsit de ei cu atata cruzime nelegiuita impotriva fratelui lor, dar si crima lor atat de mare, printr-o mantuitoare umilinta in fata lui Dumnezeu.

Ce sa zicem de Solomon, care de la prima sa judecata, n-a aratat decat printr-o minciuna darul intelepciunii primit de la Dumnezeu? Ca sa scoata cu mare greutate adevarul care era invelit in minciuna unei femei, chiar el a cerut ajutorul minciunii plasmuite cu mare iscusinta, zicand: “Aduceti-mi o sabie si taiati copilul viu in doua parti, iar apoi dati o parte uneia, iar o parte celeilalte” [63]. Cruzimea aceasta prefacuta, care pe mama cea adevarata a zguduit-o in toate maruntaiele, a fost laudata in schimb de cea care nu era mama copilului. Abia atunci regele, dupa ce in chip mestesugit a aflat adevarul, a dat acea hotarare pe care toti au socotit-o insuflata de Dumnezeu: “Incredintati, a zis el, copilul viu acesteia si sa nu fie ucis; aceasta este mama lui” [64].

Si din alte marturii ale Scripturii invatam cu prisosinta ca nu putem si nici nu trebuie sa ducem la indeplinire toate pe care le hotaram, fie ca suntem linistiti, fie ca suntem tulburati sufleteste. Precum citim, si barbati cuviosi, si ingeri, si chiar Dumnezeu cel Atotputernic, si-au schimbat adesea hotararile luate. Fericitul David a hotarat cu juramant zicand: “Asa sa faca Dumnezeu lui David, si mai multe sa faca, daca voi lasa pana maine un singur om din toti ce se tin de Nabal” [65]. Dar, indata intervenind Abigail, sotia acestuia, si rugandu-se pentru el, David a slabit amenintarile si a revenit asupra celor spuse, socotind ca e mai bine sa creada cineva ca-si calca hotararile decat sa pastreze credinta fata de juramantul sau, printr-o fapta de cruzime. “Viu este Domnul, a zis el, daca n-ai fi venit repede in calea mea, n-ar fi ramas pana in zori Nabal” [66]. Precum suntem de parere ca nu trebuie imitata acea usurinta a unui juramant pripit, care a fost facut sub starea unei tulburari sufletesti, tot asa credem ca trebuie sa fie pilda slabirea si indreptarea unei hotarari.

Vasul de buna alegere, scriind corintenilor, le fagaduieste prin cuvant ca se va intoarce la ei, zicand: “Voi veni la voi cand voi trece prin Macedonia, caci prin Macedonia trec. La voi ma voi opri, poate, sau voi ierna, ca sa ma petreceti in calatoria ce voi face. Caci nu vreau sa va vad numai in treacat, ci nadajduiesc sa raman la voi catava vreme” [67]. Despre aceasta aminteste si in a doua epistola astfel: “Cu aceasta incredintare voiam sa vin intai la voi, ca sa aveti har a doua oara, si sa trec pe la voi in Macedonia si din Macedonia sa vin iarasi la voi si sa fiu petrecut de voi in Iudeea” [68]. Apoi, facandu-si un alt plan, mai bun, marturiseste foarte limpede ca nu va indeplini ceea ce fagaduise. “Voind aceasta, zice el, m-am purtat oare cu usurinta? Sau cele ce le hotarasc, le hotarasc trupeste, ca la mine da, da sa fie, si nu, nu?” [69]. In sfarsit, le declara cu juramant de ce a socotit ca e mai bine sa treaca peste cuvantul dat decat sa aduca o grea tristete discipolilor prin venirea sa: “Eu chem pe Dumnezeu marturie asupra sufletului meu, ca din crutare pentru voi n-am venit inca la Corint. Si am judecat in mine aceasta, ca sa nu vin iarasi la voi cu intristare” [70]. Cand ingerii au refuzat sa intre in casa lui Lot din Sodoma, zicand catre el: “Nu vom intra ci vom poposi in piata” [71], la rugamintile lui staruitoare sunt induplecati si-si 1schimba cuvantul dat, precum adauga Scriptura: “Si a staruit Lot si au poposit peste noapte la el” [72]. Daca ei stiau ca vor poposi la el, se cheama ca au refuzat printr-o scuza fatarnica invitatia; iar daca se scuzau cu adevarat, este foarte limpede ca si-au schimbat hotararea. Credem ca Duhul Sfant ne-a dat in cartile sfinte aceste exemple pentru a ne invata sa nu ramanem cu incapatanare in hotararile noastre, ci sa le supunem propriei noastre judecati, pastrand-o pe aceasta libera de lantul oricarei legi, pentru ca sa fie gata de a raspunde la orice chemare si sa nu refuze, sau sa amane de a trece fara intarziere la ceea ce dreapta ei chibzuiala va gasi trebuitor.

Si ca sa ne ridicam la exemple mai inalte, pe regele Iezechia, care zacea bolnav in pat, proorocul Isaia l-a intampinat in numele lui Dumnezeu, zicand: “Asa graieste Domnul: Fa testament pentru casa ta, caci nu te vei insanatosi, ci vei muri! Atunci s-a intors Iezechia cu fata la perete si s-a rugat Domnului, zicand: O, Doamne, adu-ti aminte ca am umblat inaintea fetei Tale cu credinta si cu inima dreapta si am facut cele placute in ochii Tai. Si a plans Iezechia tare” [73]. Dupa aceasta iarasi zice catre acelasi prooroc: “Intoarce-te si spune-i lui Iezechia, regele lui Iuda, asa: Acestea zice Domnul Dumnezeul lui David, stramosul tau: Am auzit rugaciunea ta si am vazut lacrimile tale; iata, voi adauga peste zilele tale inca cincisprezece ani si din mana regelui Asiriei te voi izbavi pe tine si cetatea aceasta o voi apara pentru Mine si pentru David, robul Meu“.

Ce este mai limpede decat aceasta marturie, din care intelegem ca Domnul, cu mila si dragostea Sa, a socotit ca e mai bine sa treaca peste ceea ce spusese si, schimband termenul mortii, sa-i prelungeasca viata cu cincisprezece ani celui ce se roaga, decat sa Se arate neinduplecat in hotararile Sale! La fel, socotinta divina zice catre niniviteni: “Inca trei zile, si Ninive va fi nimicita” [74]. Dar in curand cainta si postul acestora au inmuiat hotararea atat de amenintatoare si de categorica, intorcand-o spre mila si iertare. Daca afirma cineva ca Domnul, prevazand intoarcerea lor, i-a amenintat cu distrugerea cetatii pentru a-i aduce la pocainta, urmeaza ca acei care sunt la conducerea fratilor, fara sa se faca vinovati de minciuna, pe cei ce au nevoie de indreptare ii ameninta uneori cu pedepse mai mari decat ar trebui sa le dea. Iar daca, dimpotriva, afirma ca Dumnezeu a revenit asupra acelei hotarari aspre avand in vedere cainta lor, potrivit celor spuse de Iezechiel: “Cand voi zice pacatosului: Vei muri, dar el se va intoarce de la pacatele sale si va face judecata si dreptate, atunci el va fi viu si nu va muri” [75], de asemenea invatam din acestea ca nu trebuie sa ne indarjim in hotararile noastre, ci sa indulcim prin milostivire si blandete amenintarea rostita din necesitate.

Pentru ca sa nu se creada ca Domnul i-a ocrotit numai pe niniviteni, El arata prin Ieremia ca va savarsi aceasta intotdeauna pentru toti, cand va fi nevoie, si, promitand ca-Si va schimba fara intarziere hotararile potrivit cu meritele noatre, El zice: “Daca voi zice candva despre un popor sau despre un rege, ca-l voi dezradacina, il voi sfarama si-l voi pierde; si daca poporul acela, despre care am zis Eu acestea, se va intoarce de la faptele lui cele rele, atunci voi indeparta raul ce gandeam sa-i fac. Si daca voi zice despre un popor sau despre un rege, ca-l voi intocmi si-l voi intari, si daca acela va face rele inaintea ochilor Mei si nu va asculta de glasul Meu, atunci voi schimba binele cu care voiam sa-l fericesc” [76]. Si Ieremia spune de asemenea: “Sa nu lasi nici un cuvant. Poate te vor asculta si se vor intoarce de la calea cea rea, si atunci imi va parea rau de nenorocirea pe care aveam de gand sa le-o fac din cauza faptelor rele” [77].

Aceste marturii declara ca nu trebuie sa ne tinem cu incapatanare de fagaduintele noastre, ci sa le randuim cu judecata si chibzuinta, alegandu-le mereu pe cele bune si trecand fara sovaiala la aceea pe care o socotim mai folositoare. Judecata lui Dumnezeu, cea mai presus de orice pret, ne mai invata ca, desi El stie dinainte sfarsitul fiecaruia, chiar inainte de a se naste, astfel oranduieste toate dupa ordinea si judecata comuna, si oarecum dupa sentimentele omenesti, incat nu dupa puterea si nici dupa gandul Sau de nespus, a toate cunoscator de la inceput, ci dupa faptele prezente ale oamenilor judecand toate, pe fiecare il respinge sau il atrage, il umple zilnic de harul Sau ori il indeparteaza de la El.

La fel stau lucrurile si cu alegerea lui Saul [78]. Desi prestiinta lui Dumnezeu nu putea sa nu cunoasca sfarsitul urat al acestuia, din toate miile Israelului pe el l-a ales si l-a uns ca rege, rasplatindu-i meritele vietii de pana atunci si netinand seama de pacatul lui viitor. Astfel incat, dupa ce acesta s-a facut vinovat, Dumnezeu, ca si cum S-ar cai de alegerea facuta, se plange cu glas si tanguiri oarecum omenesti, zicand: “Ma caiesc ca l-am hotarat pe Saul rege; fiindca M-a parasit si poruncile Mele nu le-a indeplinit“ [79]. Si de asemenea: “Totusi Samuel il plangea pe Saul pentru ca Domnul Se caia ca l-a ales pe Saul rege peste Israel” [80]. Domnul spune si prin proorocul Iezechiel ca fapta pe care a savarsit-o o va face, prin judecata zilnica, cu toti oamenii zicand: “Cand voi zice dreptului ca va fi viu, iar el se va increde in dreptatea sa si va face nedreptate, atunci nu se va mai pomeni toata dreptatea lui, ci el va muri pentru tot raul pe care l-a facut. Si cand voi zice pacatosului: “Vei muri”, dar el se va intoarce de la pacatele sale si va face judecata si dreptate, daca acest pacatos va inapoia zalogul, va despagubi, pentru cele rapite, va umbla dupa legile vietii, nefacand nimic rau, atunci el va fi viu si nu va muri. Nici unul dintre pacatele sale, pe care le-a facut, nu i se va pomeni“ [81].

Apoi, cand Domnul Si-a intors fata milostivirii Sale de la acel popor care, desi fusese ales din toate neamurile, a devenit dupa aceea calcator al poruncilor, legiuitorul intervine pentru el strigand: “O, Doamne, poporul acesta a savarsit mare pacat facandu-si dumnezeu de aur. Rogu-ma acum, de vrei sa le ierti pacatul acesta, iarta-i; iar de nu, sterge-ma si pe mine din cartea Ta, in care m-ai scris. Zis-a acestuia Domnul: Pe acela care a gresit inaintea Mea il voi sterge din cartea Mea” [82]. Si David, pe cand cu duh profetic se plangea impotriva lui Iuda si a prigonitorilor lui Hristos, a zis: “Sa se stearga ei din cartea celor drepti” [83]. Si fiindca nu meritau sa ajunga la pocainta cea mantuitoare fiind vinovati de o nelegiuire atat de mare, a adaugat: “Ei sa nu fie inscrisi impreuna cu cei drepti” [84]. Este limpede ca si cu Iuda s-a indeplinit puterea blestemului profetic. Caci pentru a-si ispasi crima de tradare “si-a pus capat zilelor spanzurandu-se [85]“, ca nu cumva, dupa ce i s-a sters numele din cartea celor drepti, intorcandu-se la pocainta sa merite a fi inscris iarasi cu cei drepti in cer. Trebuie sa fim siguri ca si numele lui Iuda, in acel timp in care a fost ales de Hristos pentru treapta apostolatului, se gasea inscris in cartea celor vii, si el a auzit impreuna cu ceilalti cuvintele: “Nu va bucurati ca vi se supun duhurile, bucurati-va ca numele voastre sunt scrise in ceruri” [86]. Dar fiindca, doborat de boala arghirofiliei, din cer, unde fusese inscris, a fost aruncat la cele pamantesti, pe buna dreptate despre el si despre cei asemenea lui se spune prin prooroc: “Doamne, toti cei ce Te parasesc vor fi striviti si cei ce se departeaza de Tine vor fi scrisi pe pamant, fiindca au parasit pe Domnul, izvorul apelor celor vii” [87]. Si in alt loc: “Ei nu vor fi in sfatul poporului Meu, si nu vor fi inscrisi in cartea casei lui Israel, si nu vor intra pe pamantul lui Israel” [88].

XXVI

Nu trebuie trecut sub tacere nici folosul acelei invataturi, care ne cere ca si atunci cand, din ura sau din alta patima, ne-am legat printr-un juramant sa indeplinim vreun lucru, ceea ce nu trebuie sa se intample nici unui monah, totusi trebuie sa cantarim cu toata judecata mintii cele doua situatii, adica sa cumpanim ceea ce am hotarat cu ceea ce urmeaza sa facem, si sa trecem fara intarziere la ceea ce cu toata chibzuinta am judecat ca este mai bine de facut. Caci este mai bine sa trecem peste cuvantul dat decat sa producem vatamare unei lucrari care este dreapta si plina de evlavie. De altfel, din cate ne amintim, niciodata parintii cei incercati si cu buna judecata n-au fost indarjiti si fara revenire asupra hotararilor de acest fel, ci, dimpotriva, ca ceara la caldura inmuindu-se, cand a intervenit o judecata, sau un sfat mai sanatos, au trecut fara sovaiala la ceea ce era mai chibzuit. Am aratat ca intotdeauna cei care tin cu incapatanare la hotararile lor sunt fara judecata si fara dreapta chibzuinta.

XXVII

Ghermanus:

Daca urmam invatatura pe care ai aratat-o destul de limpede si de pilduitor, inseamna ca un monah nu trebuie sa faca nici un legamant, ca sa n-ajunga dupa aceea un las sau un incapatanat. Dar unde vom pune acele cuvinte ale Psalmistului: “Am jurat, am hotarat sa pazesc judecatile dreptatii Tale” [89]? Ce este altceva a jura si a hotara daca nu a pazi fara schimbare hotararile?

XXVIII

Iosif:

Nu vorbim aici despre cerintele de capatai, fara indeplinirea carora nu este cu putinta mantuirea noastra, ci despre acelea pe care le putem infaptui mai mult sau mai putin fara primejdie, cum sunt: respectarea fara intrerupere a postului, stapanirea continua de la vin si ulei, faptul de a nu parasi niciodata chilia, cititul si meditatia fara ragaz. Acestea pot fi practicate dupa placere, sau intrerupte dupa trebuinta, fara vreo paguba pentru slujirea si idealurile noastre de viata.

Dar hotararile privitoare la observarea acelor principale porunci trebuie respectate cu strictete, si pentru ele nici moartea nu trebuie ocolita, daca este nevoie. Despre ele trebuie sa spunem intotdeauna: “Am jurat si am hotarat“ [90]. Asa trebuie sa se intample cu pazirea dragostei de oameni, pentru care toate sunt de dispretuit, ca sa nu se pateze binele si desavarsirea acesteia. La fel trebuie sa indeplinim fara schimbare juramantul pentru pazirea infranarii, a credintei, a cumpatarii si dreptatii; care toate trebuie pastrate cu necurmata stradanie si pentru a caror neindeplinire, cat de mica, meritam osanda.

Dar cu acele indeletniciri trupesti, despre care se spune ca sunt de putina folosinta [91], trebuie sa ne purtam precum am spus, adica, daca apare vreun prilej sigur, care ne indeamna sa le intrerupem, sa nu ne faca sa staruim in ele nici un legamant, ci, lasandu-le la o parte, sa trecem cu toata voia la cele mai de folos. Nu este nici o primejdie daca pentru un timp renuntam la acele obiceiuri legate de cele ale trupului. Dar este primejdie de moarte sa ne abatem cat de putin de la cele aratate mai inainte.

XXIX

La fel trebuie sa aveti grija ca, daca v-a scapat din gura vreo vorba pe care o vreti ascunsa, sa nu-l sfatuiti pe cel care v-a auzit sa n-o spuna mai departe. Mai degraba va ramane tainuita daca se trece peste ea in chip simplu si cu nepasare, fiindca nici unul din frati nu se va gandi sa raspandeasca acea vorba, daca nu s-a atras atentia asupra ei sa fie tinuta ca o taina. Iar daca ceri si juramant de increderea in aceasta privinta, sa fii sigur ca totul va fi aflat foarte repede. Caci puterea diavolului se va ridica si mai furioasa ca sa te intristeze si sa te tradeze, impingand la calcarea juramantului.

XXX

De aceea monahul nu trebuie sa ia hotarari definitive asupra celor ce privesc trebuintele trupului, ca sa nu fie silit sa le calce repede, atatand si mai mult pe vrajmas sa-l atace in cele pe care le savarseste ca si cum i-ar fi poruncite de lege. Cel asezat sub harul libertatii, dandu-si lege siesi, se leaga singur in lanturile unei robii primejdioase; astfel incat, ceea ce ar fi putut face in chip ingaduit si chiar laudabil cu lucrarea harurilor, daca trebuinta l-a impins cumva, acel lucru il va savarsi ca pe un pacat. Caci “unde nu este lege, nu este nici calcare de lege” [92].

Intariti cu aceste invataturi si indrumari ale preafericitului Iosif, care ne-au venit parca de la Dumnezeu, ne-am hotarat sa ramanem in Egipt. Dar desi de aci incolo nu ne-am mai gandit prea mult la legamantul nostru de manastire, totusi l-am indeplinit dupa o trecere de sapte ani. Astfel am alergat la manastirea noastra ducand cu noi increderea ca vom dobandi ingaduinta de a ne intoarce in pustiu, si mai intai ne-am achitat de datoria de a aduce cinstire mai marilor nostri. Apoi am recapatat dragostea de altadata in sufletele celor pe care, din grija fata de noi, desele noastre scrisori, oricat de frumoase, tot nu-i linistisera. Si, in sfarsit, smulgandu-ne cu totul ghimpele fagaduintei noastre, condusi cu bucurie chiar de ei, am plecat din nou catre singuratatile indepartate ale pustiului scitic.

Nevrednicia mea, cuviosi frati, v-a prezentat, asa cum a putut, stiinta si invatatura parintilor vestiti. Chiar daca graiul meu neingrijit mai mult a incetosat decat a luminat ideile, va rog sa nu lipsiti de lauda cuvenita pe acesti mari barbati, si sa va aratati nemultumirea numai fata de scrisul meu. Judecand in toata linistea sufleteasca, am socotit ca e mai bine sa dau la iveala, chiar prin cuvinte simple, maretia cugetarii lor decat s-o trec sub tacere. Pentru cititor, daca are in vedere inaltimea intelesurilor, stangacia rostirii mele nu este o piedica in sporul lui de cunoastere, iar pentru mine este mai mare grija de a aduce folos decat de a primi lauda. Ii rog, asadar, pe toti cei carora le vor cadea in maini aceste osteneli ale mele, sa stie ca tot ce le va placea apartine cuviosilor parinti, iar ceea ce nu-i va multumi imi apartine mie, si numai mie”.

(sursa icoanelor: Agnos)

_________________________________________________________________________
[1] Pilde 26, 11 (LXX).

[2] Fac. 40, 7.

[3] Cf. Loc. Cit., v.8.

[4] Ioan 13, 8

[5] Matei 5, 37

[6] Matei 26, 24.

[7] Rom. 2, 15-16.

[8] Isaia 66, 18.

[9] I Tim. 4, 8.

[10] Ps. 5, 6.

[11] Int. Sol. 1, 11.

[12] Cf. Iosua, cap. 2 si 6.

[13] Cf. Matei 1, 5.

[14] Cf. Jud. Cap. 16.

[15] I Regi 21, 1.

[16] Loc. cit., v. 2.

[17] Loc. cit., v. 8.

[18] Loc. cit., v. 13.

[19] Matei 5, 37.

[20] Col. 3, 9.

[21] Fac. 1, 28.

[22] Ps. 5, 6.

[23] Pilde 20, 17.

[24] Ies. 23, 7.

[25] I Regi 24, 7.

[26] II Regi 17, 14.

[27] Loc. Cit, v. 20.

[28] Pilde 24, 11.

[29] I Cor. 10, 24.

[30] I Cor. 13. 5.

[31] Filip. 2, 4.

[32] I Cor. 9, 20-22

[33] Gal. 5, 2.

[34] Fapte 21, 20-21
[35] Loc. Cit., v. 23-24.

[36] Gal. 2, 19.

[37] Fapte 17, 23

[38] Loc. Cit.

[39] Loc. Cit., v. 28.

[40] Loc. Cit., v. 29.

[41] Cf. I Cor. 7, 6.

[42] Cf. I Cor. 3, 2; 2, 3.

[43] Rom. 14, 3.

[44] I Cor. 7, 38.

[45] II Cor. 11, 29.

[46] I Cor. 10, 32-33.

[47] Cf. Gal. 2, 19.

[48] Cf. Filip. 3, 6-8.

[49] Gal. 2, 18.

[50] I Regi 22, 7-8.

[51] Loc. Cit., v. 9-10.

[52] Ps. 51, 4.

[53] Cf. Iosua 6.

[54] Cf. Jud., cap. 16.

[55] Miheia 7, 5.

[56] Matei 6, 18.

[57] Loc. cit., v. 3.

[58] Loc. cit., v. 2.

[59] II Cor. 12, 2-4.

[60] Fac. 42, 9.

[61] Loc. cit., v. 16.

[62] Loc. cit., v. 21.

[63] III Regi 3, 24-25.

[64] Loc. cit., v. 27.

[65] I Regi 25, 22.

[66] Loc. cit., v. 34.

[67] I Cor. 16, 5-7.

[68] II Cor. 1, 15-16.

[69] Loc. cit., v. 17.

[70] Loc. cit., v. 23 si 2, 1.

[71] Fac. 19, 2.

[72] Loc. cit., v. 3.

[73] IV Regi 20, 1-3; Isaia 38, 1-6.

[74] Iona 3, 4.

[75] Iez. 33, 14-15.

[76] Ier. 18, 6-9.

[77] Ier. 26, 2-3.

[78] Cf. I Regi, cap 10.

[79] I Regi 15, 10.

[80] Loc. Cit., v. 34.

[81] Iez. 33, 13-16.

[82] Ies. 32, 31-33

[83] Ps. 68, 32.

[84] Loc. cit.

[85] Matei 27, 5.

[86] Luca 10, 20.

[87] Ier. 17, 13.

[88] Iez. 13, 9.

[89] Ps. 118, 106.

[90] Loc. cit.

[91] Cf. I Tim. 4, 8.

[92] Rom. 4, 15.

(din: Sfantul Ioan Casian, “Convorbiri duhovnicesti“, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2004)

Alte extrase foarte utile din acest volum, puteti citi la:

***

Despre invataturile Sfantului Ioan Casian, mai gasiti si la:

Despre dreapta socotinta – eseu de Paul Curca

admin — Thu, 29 Jan 2009 09:00:40 +0000

1. Dreapta socotinţă ca virtute teologică

Există un lucru care ne lipseşte adeseori, cu toate că nu suntem conştienţi de aceasta: dreapta socotinţă, un bun contact cu lumea şi, mai ales, cu propriul nostru suflet. Ceea ce în limbaj teologic s-ar chema dreapta socotinţă, deosebirea duhurilor, trezvie, se numeşte în limbaj laic fie conştientizare de sine, fie bun simţ. Ea se răsfrânge atât în relaţia mea cu mine însumi cât şi cu lumea, fiind înţelepciunea duhovnicească prin intermediul căreia pot străbate cu bine tot cursul vieţii. În lipsa ei îmi închipui, adesea, că sunt altceva decât sunt, de fapt. Fie mai mult, fie mai puţin, dar întotdeauna astfel încăt să îmi găsesc scuze sau justificări ale propriului comportament, ale modului meu de a fi şi de a relaţiona cu ceilalţi. La fel, în absenţa trezviei am o viziune distorsionată asupra lumii, înţelegerea ei de adâncime îmi scapă astfel încât nu mai sunt în stare să port acele acţiuni prin care mă voi mântui. Voi încerca să mă refer pe scurt la această virtute urmând învăţătura sfântului Ioan Casian din “Cuvânt plin de mult folos despre Sfinţii Părinţi din pustia sketică şi despre darul deosebirii” aflat în primul volum al Filocaliei româneşti, tradus de Părintele Dumitru Stăniloae (toate citatele marcate cu ghilimele sunt din această lucrare).

Această virtute le întrece pe toate: milostenia, postul, privegeherea, este deasupra oricărei lucrări, şi le dă sensul lor. „Darul acesta de discernământ este un fel de ochi şi de luminător al sufletului“, el ţine dreapta măsură în toate şi tot el comandă să se facă totul după puterile nevoitorului, ca să nu fie nici moleşeală, din prea puţină lucrare, nici acea încordare pe care o ai când te înhami la canoane mai mari decât poţi duce. Dreapta socotinţă se răsfrânge asupra omului însuşi, este capacitatea lui de autoanaliză sinceră, corectă, pertinentă. Ea cercetează gândurile şi faptele omului, descoperind ceea ce e rău şi necuvenit în ele. Dreapta socoteală este înţelepciunea, înţelegerea şi simţirea fără de care nu se poate construi „casa noastră cea dinăuntru” şi nu se poate obţine nici bogăţia duhovnicească. Ea îţi spune ce să faci, când, cum şi cât de mult. Este o adecvare a ta la tine însuţi.

Se obţine când, prin obişnuinţă, îţi deprinzi simţurile să deosebească binele de rău. Nicio virtute nu se naşte şi nu rămâne neclintită fără dreapta socotinţă. În cazul deficitului acestei virtuţi nu avem o dreaptă măsură a faptelor, cădem în extreme, mai ales în excese ale ascezei. Iar când ne închipuim mai mult ocrotiţi de harul divin, atunci suntem mai abitir batjocoriţi de diavol. Înşelarea omului are loc mai ales când ne considerăm „aleşi”, ca având o legătură directă cu îngerii sau chiar cu Dumnezeu. Nu mai facem apel la sfatul fraţilor, al celor de un leat cu noi, căci ne considerăm deja deasupra muritorilor de rând. Ei nu sunt „luminaţi”, nu au ce să ne spună, iar rezervele pe care le au faţă de noi, atunci când află câte ceva din ceea ce gândim sau facem, ni se pare că vin din invidie sau necunoaştere, nu dintr-un cuget mai puţin orbit de patimi ca al nostru. E o închipuire nebună în care, dacă stăruim, ne duce la moarte, desigur la cea duhovnicească, dar şi la cea fizică, deorece ne închipuim că suntem capabili de lucruri care depăşesc cu mult capacităţile noastre.

Dreapta socotinţă are un aspect paradoxal: o am atunci când renunţ la ea, când cred că nu-mi aparţine şi nu o folosesc. Nu mai opun în faţa lumii judecata mea, părerile mele, dorinţele şi tot ce mai poate fi al meu. Merg, în toate, şi caut sfat la cei mai învăţaţi ca mine: părinţi, duhovnici, oameni îmbunătăţiţi. Nu numai că le caut sfatul, dar îl şi ascult şi îl urmez. „Adevărata dreaptă socoteală nu se dobândeşte decât prin adevărata smerenie, care ne face să arătăm Părinţilor nu numai faptele, ci şi gândurile noastre şi să nu ne încredem în părerea noastră nicidecum, ci întru toate să urmăm povăţuirile bătrânilor şi să credem că aceea este bun ce vor socoti ei ca atare.” Dreapta socoteală este o virtute dialogică, este un raport de ascultare, de smerire faţă de alţii. Cu toate că sunt perfect stăpân pe propriile fapte şi nimeni nu-mi poate impune ce să fac, eu totuşi prefer să nu fac de unul singur, după voia mea, ci să dau crezare celor mai înaintaţi duhovniceşte decât mine, chiar dacă asta ar putea să îmi atingă poftele.

Auzind acest soi de învăţătură aproape oricare din contemporanii noştri s-ar putea întreba cu mirare şi cu indignare: unde mai sunt eu însumi dacă în toate trebuie să urmez un drum prescris de alţii? Propunerea aceasta de vieţuire poate fi valabilă pentru minori sau pentru debili mintal, dar pentru un om matur, înzestrat cu raţiune de ce să fac mereu această anihilantă şi obositoare ascultare? Şi întradevăr, pentru un contemporan al nostru, pentru care orice formă de autoritate, de orice fel, e un rău care trebuie eliminat, ascultarea de genul celei propuse de creştinismul ortodox devine un mod de strivire a personalităţii, de aruncare la gunoi a individului.

Este foarte probabil că nu le putem răspunde unor asemenea persoane pentru că nu ascultă genul de argumente pe care le aduce ortodoxia. Ei duc lipsă tocmai de dreapta socotinţă, iar pentru că nu o au nu se pot nici smeri ca să o obţină. Totuşi, în speranţa că cineva poate, cumva, să fie atins de aripa lină a ortodoxiei, voi schiţa, pe scurt, câteva argumente în favoarea ascultării. Ascultarea e bună nu doar pentru că putem greşi. Ştim, cu toţii, într-o măsură relativ mulţumitoare, să deosebim binele de rău şi să alegem aşa cum se cuvine. Dar în chiar alegerea noastră bună stă mândria că putem alege. Iar mândria e mai rea cu mult decât toate alegerile noastre proaste posibile din cursul vieţii. Sunt apoi şi cazurile destul de dese, şi oricum inevitabile în cursul unei vieţi, în care îţi trebuie fineţe duhovnicească spre a deosebi duhurile. Iar cineva din afară, mai îmbogăţit duhovniceşte, neinfluenţat de dorinţele mele ascunse, chiar dacă le poate observa, poate vedea mai clar decât mine cea ce îmi trebuie.

Dacă îndemnul lumii este „fii tu însuţi“, ascultă de propriile-ţi idei, păreri, sentimente, şi mai ales încearcă să îţi satisfaci propriile pofte în orice condiţii ca să fii fericit, eşti cea mai importantă persoană pentru tine însuţi, acordă-ţi tot soiul de privilegii care să te facă să te bucuri de toate, în fine dacă lumea te îndeamnă la toate astea, ortodoxia, mult mai sobră, vine şi le pune stavilă. Ea întoarce gândul şi propune ascultarea care, repetă sfântul Ioan Casian, „te păstreză neabătut pe cale şi te fereşte de cursele vrăjmaşului”. Virtutea deosebirii duhurilor este un dar pe care Dumnezeu îl dă nevoitorilor şi pe care aceştia îl păstrează cu condiţia să nu se încreadă în el. Tot ceea ce părăseşte smerenia devine periculos duhovniceşte. Prin faptul că îţi înfăţişezi gândurile şi intenţiile, prin spovedanie întâi de toate, dar şi prin simpla dezvăluire a lor părinţilor mai sporiţi ca noi, le faci mai slabe. Ele au putere pentru că stau în întunericul minţii, de unde ne domină gândirea şi ne determină comportamentul. „Precum şarpele, scos din ascunziş la lumină, se sileşte să fugă şi să se ascundă, tot astfel şi gândurile cele rele, date pe faţă prin mărturisire desăvârşită, se grăbesc să fugă de la om“.

Persoana nu se pierde prin ascultare, cum cred adepţii ideologiilor moderne, ba chiar din contră, ajunge să se descopere pe sine, să se regăsească. Se slefuieşte pentru că aruncă afară toată zgura mândriei, a slavei deşarte, toate excesele care mă trimiteau pe calea pierzării. Persoana mea nu poate fi niciodată o creaţie a mea de către mine însumi. Cei ce nu cred în Dumnezeu, oricât de mult ar teoretiza dezvoltarea de sine a eului, nu pot concepe decât un om slab şi neputincios, neînstare să reziste puterilor suprapersonale şi, în orice caz, neînstare să se opună morţii. Pe când credinciosul nu are decât a se bucura fără griji: eu sunt un rezultat al iubirii lui Dumnezeu, prin voinţa Lui sunt indestructibil şi etern. Rămâne doar, prin dreapta socotinţă, prin ascultare, să-mi aleg ce fel de veşnicie voi avea, alături de El sau nu. Ca şi creaţie a lui Dumnezeu nu îmi e teamă de procesul de anulare, mutilare sau strivire a personalităţii. Ci doar de faptul că nu voi putea să dau un răspuns bun, pe măsura iubirii care m-a adus la viaţă.

2. Cruce şi discernământ

Adesea ne minţim in legătură cu propria noastra suferinţă sau cu propriile ispite, pe care refuzăm să ni le asumăm, ignorându-le cum putem mai bine. Şi pentru auto-ascunderea de sine aproape orice mijloc este bun. Aceasta falsă conştiinţă de sine ne îndreaptă către un comportament neadecvat, atât faţă de noi înşine, cât şi cu cei din preajma noastră care ar avea nevoie de ajutorul nostru. Lucrarea diavolului, pe care însă noi o acceptăm în mod liber (să nu uităm niciodată asta şi să nu punem pe seama lui ceea ce noi facem neobligaţi de ceva sau cineva), este să ne îndepărteze de la acele lucruri care ne-ar putea mântui. Cu cât încrederea în noi înşine, bravada, închipuirea de sine este mai mare, cu atât sarcina satanei este mai uşoară.

Ne e frică, ruşine, scârbă să ne acceptăm propriul eu, cel compus din atâtea nimicnicii, răutăţi, neputinţe şi tinzând mereu către zădărnicii. Pe unul ca acesta îl dosim nu doar de prieteni sau de duşmani, ci, în chip tragic, şi de noi înşine. Şi atunci, pur şi simplu, printr-o acţiune ascunsă şi perversă a minţii, ne închipuim că suntem altceva decât suntem de fapt. Chiar dacă nu trăim complet liniştiţi cu această închipuire de sine, căci adevărul, ascuns în noi înşine, răzbate din când în când la lumină, o preferăm totuşi războiului inconfortabil şi dificil cu sinele dispus la compromisuri. Astfel se pot petrece vieţi întregi în falsitate, ratând cu obstinaţie orice şansă de îndreptare.

Spunea Sfântul Ioan Gură de Aur despre conştiinţa umană că este cel mai nemitarnic şi mai nemilos judecător al nostru, că în faţa ei nu putem minţi, că ea ne spune întotdeauna adevărul despre noi înşine, adevăr care ne scoate din facerea răului şi ne îndreaptă spre bine. În conştiinţă se vede pur şi simplu chipul divin din om. Există însă, şi această perspectivă sumbră este întrevăzută şi de Sfântul Ioan, posibilitatea pervertirii conştiinţei, astfel ca aceasta să nu mai emită semnalele corecte, să nu te mai scoată din rătăcire, iar omul acela devine atunci, cu desăvârşire, pierdut. Chiar dacă conştiinţa poate fi înfrântă, ea nu dispare cu totul, cât timp suntem vii. Manifestarea ei ascunsă se vede, atât după învăţătura duhovnicească, cât şi după ştiinţa profană a psihologiei, în dereglările psihismului nostru: depresii, schizofrenii etc. Dacă nu e scos afară prin spovedanie sau măcar prin tratamentul (incomplet faţă de ceea ce poate oferi duhovnicia, dar totuşi mai mult decât nimic) terapiei profane sufletul chinuit se îmbolnăveşte.

În toate cazurile în care nu avem suficient discernământ duhovnicesc ca să înţelegem realitatea, fie a noastră, fie a celor din jurul nostru, căci suntem mai superficiali decăt ne îngăduie Dumnezeu să fim, nu facem decât să respingem Crucea mântuitoare cu care ne îmbie Hristos. Să nu uităm că întotdeauna crucea este adânc înfiptă în pământ, adică în realitatea crudă din jurul nostru şi din noi înşine. De aceea, de câte ori ne rugăm şi îi cerem lui Dumnezeu diferite daruri duhovniceşti, smerenie, curăţie, blândeţe, milostivire, dragoste, şi orice ni se pare nouă că e bun spre mântuirea noastră, să punem înainte de toate cererea de discernământ duhovnicesc, căci în lipsa lui toate celelalte sunt greşit orientate şi nu valorează nimic.

Paul Curcă

LEGATURI:

Sf. Ioan Casian despre primejdia de a fi “caldicel”

admin — Fri, 07 Mar 2008 08:36:20 +0000

“Sunt mai primejdioase si mai greu de lecuit pacate care par a se ivi sub forma virtutilor si sub chipul lucrurilor duhovnicesti, decat acelea care se nasc pe fata, pentru placerea trupeasca. Acestea din urma, ca niste boli care se vad de departe, se recunosc usor si se pot vindeca, pe vand cele mentionate mai inainte, acoperindu-se sub vesmantul virtutilor, raman netratate si-i fac pe cei molipsiti de ele sa sufere fara speranta mai mult timp si in chip primejdios” (Sf. Ioan Casian)

(continuarea capitolului “Despre dorintele trupului si ale sufletului” din cartea “Convorbiri duhovnicesti” a Sf. Ioan Casian – prima parte aici):

XIII

Din ciocnirile si impotrivirile acestei lupte ia nastere incetineala folositoare si mantuitoare pentru noi, fiindca rezistenta si puterea corpului ne intarzie de la infaptuirea celor pe care mintea noastra le-a gandit fara rost, iar uneori, urmand o stare mai lunga, fie de cainta, fie de indreptare, aceasta zabovire ne indreapta prin revenirea asupra gandurilor si faptelor noastre nu indeajuns de bine chibzuite.

In sfarsit, vedem ca aceia care nu sunt opriti de nici o piedica a trupului sa-si indeplineasca dorintele lor, adica demonii si celelalte duhuri ale raului cazute din randul ingerilor, sunt cu totul raufacatoare pentru oameni prin aceea ca nu sovaie sa faca raul odata ce l-au inceput; sufletul lor, dezlegat de substanta materiei, este pe cat de iute la planuri, pe atat de primejdios la infaptuiri si, fiindca le este foarte usor sa faca fara zabava ce au vrut, neintervenind nici un moment de razgandire mantuitoare, raul pus la cale se infaptuieste nemijlocit.

XIV

Substanta lor spirituala, nefiind legata de nici o materie a trupului, n-are nici o scuza pentru reaua vointa si nu merita nici o iertare pentru faptele lor condamnabile, fiindca nu sunt impinsi ca noi de imboldul carnii sa pacatuiasca, ci sunt aprinsi numai de patima relei vointe. De aceea pacatul le este fara iertare, iar boala fara leac. Caci precum s-au prabusit fara sa fie atrasi de materia pamantului, la fel nu pot dobandi ingaduinta sau motiv de cainta. Din aceste lucruri retinem ca pentru noi nu este vatamatoare aceasta lupta dintre trup si spirit, care se da in noi, ci ne aduce chiar mult folos.

Mai intai, pentru ca ne da pe fata trandavia si nepasarea. Ca un pedagog foarte atent, neingaduindu-ne sa ne abatem de la linia datoriei si a disciplinei, daca intelepciunea noastra a depasit masura seriozitatii cuvenite, pe data ne pune in miscare si, trezindu-ne cu biciul aţâţărilor, ne recheama la starea necesara. In al doilea rand, fata de castitatea si nevinovatia noastra intreaga, cand prin harul Domnului, ne-am vazut atat de nepatati de tina rea din nastere, incat credeam ca mai departe nu trebuie sa fim nelinistiti nici macar de o simpla miscare a trupului, ca si cand nu i-am mai purta stricaciunea, ceea ce ne inalta in adancul constiintei noastre, ne face sa fim mandri. Si atunci intervine lupta dinauntrul nostru, care ne umileste, aducandu-ne aminte cu imboldirile sale ca suntem oameni si, potolind in noi valurile care ne framanta, ne aduce linistea cuvenita.

Iar cand ne lasam dusi de pacate mai rele si mai primejdioase si nu le simtim usor primejdia, prin aceasta constiinta nostra se umileste si are remuscari, amintindu-si de patimile pe care nu le-a luat in seama si intelegand ca au intinat-o pornirile naturale pe care nu le cunostea, fiindca era patata de greseli duhovnicesti. Cautand neincetat sa-si indrepte nesocotinta de mai inainte, trage concluzia ca nici nu trebuie sa se increada in foloasele curatiei din trecut, caci a pierdut-o indepartandu-se de Domnul, si nici nu poate fi dobandit darul acestei curatii altfel decat prin harul lui Dumnezeu. Astfel de incercari ne invata sa dorim neincetat a obtine si virtutea smereniei, daca suntem doritori sa avem inima intotdeauna fara vreo vina.

Ca mandria pentru acesta curatie va fi mai primejdioasa decat toate nelegiurile si blestematiile si ca din cauza ei nu vom dobandi nici un folos, oricat ne-ar fi de intreaga nevinovatia, stau marturie acele puteri demonice pe care le-am amintit mai inainte. Desi se crede ca ele n-au nici o ispita a carnii, totusi din cauza trufiei au cazut din acea stare sublima si cereasca si s-au prabusit pe veci. In stare calduta am fi departe de orice lecuire, fiindca n-am avea pentru nepasarea noastra nici un aratator care sa stea in corpul nostru sau in propria constiinta. Nu numai ca n-am dori sa ajungem pe culmile desavarsirii, dar nici macar n-am respecta cu strictete simplitatea si stapanirea de sine, daca nu ne-am smeri si nu ne-ar cobora aceasta ispita a carnii, facandu-ne plini de grija si atentie in ceea ce priveste curatirea pacatelor sufletesti.

XVII

Cei ce sunt fameni in trup, de aceea au ei adesea aceasta stare calduta a sufletului, fiindca ei socotesc ca, daca sunt dezlegati de trebuinta sufletului, n-au nevoie nici de truda stapanirii corporale si nici de biciuiea pornirilor inimii. Socotindu-se astfel in siguranta, nu se grabesc niciodata sa caute sau sa posede desavarsirea inimii si, cu atat mai putin, curatirea de pacate sufletesti. Aceasta stare, care se departeaza de insusirea trupului, devine fireasca, fiind fara indoiala destul de rea si, din pricina celui ce trece de la rece la caldut, glasul Domnului o osandeste.

XVIII

Ghermanus: Folosul luptei care se da intre trup si duh l-am inteles limpede, fiindca ne-a fost prezentat in asa fel, incat s-ar putea spune ca-l pipaim cu mainile noastre. Si de aceea dorim sa aflam, tot la fel: ce diferenta este intre omul trupesc si cel firesc si in ce chip cel firesc poate fi mai rau decat cel trupesc?

XIX

Daniel: Dupa definitia Scripturii, exista trei stari ale sufletului: prima trupeasca, a doua fireasca, a treia duhovniceasca, si ele sunt aratate si de Apostol. Despre cele trupesti spune: “Lapte v-am dat sa beti, nu bucate, fiindca nu puteti inca. Si inca nici acum nu puteti, fiindca sunteti trupesti” [I Cor. 3, 2]. Si iarasi: “Acolo unde este intre voi pizma si neintelegere, oare nu sunteti trupesti?” [I Cor. 3, 3]. Despre starea fireasca se aminteste astfel: “Omul cel firesc nu primeste cele ce sunt ale Duhului lui Dumnezeu: caci nebunie sunt pentru el” [I Cor. 2, 14]. Iar despre cea duhovniceasta: “Cel duhovnicesc cerceteaza toate, dar el nu este judecat de nimeni” [I Cor. 2, 15]. Si iarasi: “Voi, care sunteti duhovnicesti, indreptati-i pe unii ca acestoia cu duhul blandetii” [Gal. 6, 1].

Astfel tebuie sa ne grabim ca, atunci cand prin renuntare am incetat a fi trupesti, adica atunci cand am inceput sa ne despartim de traiul celor lumesti, sa incetam cu tina cea vazuta a trupului. Sa ne silim din toate puterile sa capatam deindata starea cea duhovniceasca, pentru ca nu cumva, mangaindu-ne ca dupa omul din afara parem a fi renuntat la aceasta lume si a fi parasit atingerea cu desfranarile trupului, ca si cum prin aceasta am fi ajuns la cea mai inalta treapta a desavarsirii, sa devenim mai delasatori in ceea ce priveste curatirea de patimi si, aflati intre cele doua stari, sa nu putem merge pe calea cea duhovniceasca. Sa nu socotim ca ne este indeajuns pentru desavarsire daca parem pe dinafara despartiti de traiul si de placerile lumii acesteia, sau daca suntem in afara de stricaciune si de amestecul cel trupesc, penru ca astfel de socoteala ne asaza in acea stare calduta, care este cea mai rea, avand a fi varsati din gura Domnului, Care zice in cugetarea cunoscuta de noi: “O, de ai fi rece sau cald! Acum insa esti caldut si voi incepe sa te vars din gura Mea” [Apoc. 3, 15-16].

Nu pe nedrept spune Domnul ca aceia pe care i-a primit in intimitatea dragostei Sale, daca au devenit in chip vatamator caldicei, va trebui sa-i verse inapoi cu greata. Desi ar fi putut sa fie un fel de hrana mantuitoare, a vrut mai degraba sa fie indepartati dinlauntrul Lui, devenind mai rai decat mancarurile care n-au intrat niciodata in gura Domnului, mai ales ca si noi, oamenii, respingem cu scarba ceea ce ne face greata. Ceea ce este rece, primit in gura nostra devine cald si se ia cu placere si folos. Iar ce s-a aruncat din pricina starii caldute nu numai ca nu mai este dus la gura, dar nici macar nu poate fi privit fara mare dezgust.

Asadar, pe buna dreptate se spune ca este mai rea starea calduta, fiindca mai usor ajunge la mantuire si pe culmile desavarsirii cel trupesc, adica din lumea aceasta si din vremea aceasta, decat cel ce marturisindu-se monah, dar fara sa mearga pe calea desavarsirii potrivit invataturilor, s-a departat de acea flacara a focului duhovnicesc. Cel ce se simte umilit de viciile trupesti si patat de atingerea carnii se va grabi spre izvorul adevaratei curatiri si spre culmea desavarsirii. El va zbura mai usor spre desavarsire, ingrozit de acea stare foarte rece a necredintei si aprins de flacara duhului.

Iar cel ce, precum am spus, incepe cu o stare calduta, abuzand de numele de monah, si nu ia prin umilinta si zel calea acestei devotiuni, de indata ce s-a molipsit de aceasta groaznica boala si s-a lasat in voia ei, nu va mai putea gusta mai tarziu desavarsirea nici prin sine insusi, si nici prin sfaturile altuia. Caci spune in inima sa, dupa cuvantul Domnului: “Fiindca bogat sunt si am de toate si nu-mi lipseste nimic” [Apoc. 3, 17].

Dar lui i se vor potrivi urmatoarele cuvinte: “Tu esti misel si ticalos si sarac si orb si gol” [Apoc. 3, 17]. Prin aceasta el a devenit mai rau decat cel din acest veac, fiindca nu-si da seama ca e misel si orb si gol, si ca, trebuind a fi indreptat, are nevoie de sfaturile si de invatatura cuiva. El refuza indemnurile cuvantului mantuitor, neintelegand ca prin insusi numele de monah scade si se injoseste in ochii tuturora, care-l cred sfant si vrednic de respect ca slujitor al Domnului; de aceea pentru el judecata si pedeapsa viitoare vor fi aspre.

Dar de ce sa staruim mai mult decat trebuie asupra unor lucruri pe care le cunoastem din viata de toate zilele? Am vazut adesea oameni ajungand la caldura duhovnicesca din reci si trupesti cum erau, adica din pagani si oaneni ai acestui veac, dar din calduti si firesti nu am vazut. Profetul ne spune ca pe acestia atat de mult ii dispretuieste Domnul, incat porunceste barbatilor duhovnicesti si invatati sa nu le mai dea sfaturi si invataturi, sa nu mai arunce samanta cuvantului mantuitor pe un pamant sterp si neroditor si plin de maracini otravitori, ci, dispretuindu-l pe acesta, sa cultive mai degraba acel pamant nou, adica sa raspandeasca toata invatatura printre pagani si necredinciosi, cu toata staruinta cuvantului mantuitor, precum citim: “Aceasta zice Domnul oamenilor lui Iuda si locuitorilor Ierusalimului: arati-va ogoare noi si nu mai semanati prin spini” [Ier. 4, 3].

In sfarsit, lucru rusinos de spus, vedem ca in asa fel au renuntat cei mai multi la cele lumesti, incat dovedesc ca nu si-au schimbat nimic din pacatele si naravurile de mai inainte, in afara doar de situatia sociala si de imbracaminte. Caci doresc sa dobandeasca bunuri materiale pe care inainte nu le-au avut si nu renunta la cele pe care erau stapani ba, ceea ce este mai trist, doresc sa si le inmulteasca, sub motiv ca se condidera datori sa-si mentina fie slujitorii, fie fratii, sau si le pastreaza pentru a forma obsti carora sa le fie stareti.

Acestia, daca ar cauta intra-adevar calea desavarsirii, s-ar stradui cu toata puterea sa se indeparteze nu numai de averi, ci si de patimile de altadata si de toate preocuparile lumesti, sa se puna singuri si fara nimic altceva sub porunca celor mai batrani si sa nu mai poarte grija nici de altii, nici de ei insisi. Dar se intampla tocmai impotriva, ca se grabesc nu sa se supuna celor mai in varsta, ci sa fie ei in fruntea celorlalti frati. Plini de trufie, doresc sa invete pe altii, nu sa se invete pe ei insisi, si nu fac nimic din ceea ce cer altora. Cu ei trebuie sa se indeplinesca porunca Mantuitorului: “orbi, ajunsi conducatorii orbilor, cad cu totii in prapastie” [Matei 15, 14].

Acest gen de trufie, desi e unul singur, are totusi doua feţe: una care imita cu statornicie seriozitatea si gravitatea, iar alta care, cu o neinfranata libertate, se risipeste in rasete prostesti si caraghioase. Cea dintai se bucura sa fie tacuta, celei de a doua nu-i place vorba putina si nu se sfieste sa spuna lucruri chiar nelalocul lor, sub motivul ca nu vrea sa fie socotita mai prejos sau mai fara invatatura decat ceilalti. Una doreste slujba de cleric pentru inaltare, cealalta o dispretuieste, socotind-o nevrednica si nepotrivita cu demnitatile de viata si de familie de mai inainte. Cercetarea fiecareia poate cantari si aprecia care dintre acestea trebuie socotita mai primejdioasa.

Este unul si acelasi felul nesupunerii cand, pentru a nu intrerupe o lucrare, sau din trandavie, calci porunca superiorului, dupa cum este la fel de condamnabil ca, fie prin somn, fie prin veghe, sa nu te supui regulilor manastirii. Este acelasi lucru daca treci peste porunca staretului pentru ca sa citesti, sau pentru ca sa dormi, si trufia este aceeasi daca-ti neglijezi fortele pentru ajunare sau pentru mancare. Sunt mai primejdioase si mai greu de lecuit pacate care par a se ivi sub forma virtutilor si sub chipul lucrurilor duhovnicesti, decat acelea care se nasc pe fata, pentru placerea trupeasca. Acestea din urma, ca niste boli care se vad de departe, se recunosc usor si se pot vindeca, pe vand cele mentionate mai inainte, acoperindu-se sub vesmantul virtutilor, raman netratate si-i fac pe cei molipsiti de ele sa sufere fara speranta mai mult timp si in chip primejdios[1].

XXI

Este cu adevarat vrednic de ras faptul ca unii, dupa inflacararea primei renuntari, prin care, parasindu-si functia si avutul, sau gradul militar al lumii acesteia, au venit din propriul imbold in manastire, iar dupa aceea ii vedem ca le doresc si mai mult, daca nu le sunt permise, neputandu-se obisnui fara ele, ca sunt robiti de cele pe care le mai au, oricat de mici si de fara de pret, si se ingrijesc mai mult de ele decat se ingrijeau de toate celelalte bunuri pe carele-au parasit. De buna seama ca nu le este de mare folos ca au putut dispretui averi mari, daca dragostea pentru ele si-au mutat-o catre aceste lucruri marunte si neinsemnate pe care le au cu ei.

Ei dovedesc ca pacatul lacomiei si al zgarceniei, pe care nu-l mai pot avea pentru bunuri de pret, daca-l mentin pentru niste lucruri marunte, nu l-au parasit, ci-l pastreaza cum l-au avut inainte. Caci isi mentin slabiciunile de altadata daca arata atata dragoste si grija pentru o rogojina, un cosulet, un saculet, o carte sau alte lucruri ieftine ca acestea. Ba, mai mult, le pazesc si le apara cu indarjire, fara sa le fie rusine si, ceea ce pare mai grav, sa se certe cu fratii pentru ele.

Suferind de boala lacomiei de odinioara, nu sunt multumiti ca au cele pe care folosul sau trebuinta trupului il obliga pe monah sa le aiba potrivit numarului si masurii comune. Ei dovedesc si prin aceasta avaritia inimii lor, dorind sa aiba, mai multe decat ceilalti, lucrurile de care trebuie sa se foloseasca. Depasind masura in grija si atentia cu care le pazesc, ei le apara de atingerea altora pe cele pe care trebuie sa le aiba in comun cu fratii.

Este ca si cum numai deosebirea metalelor, si nu insasi patima lacomiei ar fi vatamatoare, si ca si cum n-ar fi permis sa te superi pentru lucruri mari, dar pentru cele mici n-ar fi nici o vina sa faci aceasta. Totusi, de aceea am aruncat materiile mai pretioase, ca sa invatam sa le dispretuim mai usor pe cele mai simple. Nu este nici o deosebire daca cineva arata lacomie pentru cele marete si scumpe sau pentru niste lucruri ieftine, si trebuie judecat cu mai mare asprime tocmai pentru aceea ca se simte atat de legat de cele mici cel ce le-a dispretuit pe cele mari. O astfel de renuntare nu dobandeste desavarsirea inimii, fiindca a primit situatia materiala a celui sarac, dar n-a parasit lacomia celui bogat“.

_______________________________________________

[1] Sfantul Casian nu admite legaturile calugarilor cu cei care, fie rude sau nu, fie un chinovit in aceeasi chilie, le slujeau, procurandu-le cele necesare din satul invecinat. Cu aceasta, monahii reveneau la starea dinainte de intrarea in monahism, cand cautau inmultirea bunurilor nu pentru ajutorarea din mila acelor bolnavi, ci pentru o viata usoara si inbelsugata, la care, chipurile, renuntasera. La aceasta se mai adauga grija de bunuri personale, de care se lepadasera, o data cu intrarea in manastire – bunuri pe care Sf. Casian le dispretuia, asa cum se vede in capitolul urmator.

(din: Sfantul Ioan Casian, “Convorbiri duhovnicesti“, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2004)

De ce ne sunt de folos ispitele, incercarile si razboaiele launtrice?

admin — Thu, 06 Mar 2008 10:48:49 +0000

Asa cum am anuntat, continuam sa va prezentam cateva fragmente dintr-o carte de mare folos duhovnicesc, “Convorbiri duhovnicesti” a Sfantului Ioan Casian. Despre insemnatatea acestor invataturi si alte extrase din carte – cititi aici si aici.

Despre dorintele trupului si ale sufletului

“Intre ceilalti barbati ai intelepciunii crestine am vazut si pe parintele Daniel, desavarsit in tot felul de virtuti, deopotriva cu cei ce-si duceau aceasta viata in pustiul Scitium, dar impodobit mai mult decat acestia cu harul umilintei. Prin curatia si blandetea sa, desi era mai tanar decat multi altii, a fost ales in slujba de diacon de catre fericitul Pafnutie, preot din acelasi pustiu. Intr-atat se bucura de virtutile acestuia fericitul Pafnutie, incat, considerandu-l egalul sau in har si in meritele vietii, s-a grabit sa si-l faca egal si in rangul sacerdotal. Astfel ca, nerabdand sa-l vada prea mult timp intr-un post inferior lui si dorind sa si-l faca succesor foarte vrednic, l-a inaintat in cinstea de preot.

Totusi acesta, pastrandu-si umilinta de mai inainte, nu savarsea nimic potrivit cu noua lui slujba cand era Pafnutie prezent, ci-l lasa pe acesta sa indeplineasca toate indatoririle de preot, el alegand sa slujeasca numai ca diacon. Fericitului Pafnutie insa nu i s-au indeplinit sperantele si alegerea unui atat de mare si de distins barbat, care avea si darul profetiei, nu i-a fost de folos, caci dupa putin timp cel pe care il pregatise sa-i urmeze s-a dus la Dumnezeu.

L-am intrebat pe acest fericit Daniel de ce uneori gasindu-ne in chilie suntem atat de vioi sufleteste, plini de o bucurie de nespus si de un adevarat belsug de simtiri sfinte, pe care nu numai ca nu putem sa le exprimam in cuvinte, dar nici macar sa le intelegem, in tot adancul lor. Si totusi atunci vorbirea curge si cuvintele vin repede, iar mintea plina de roade duhovnicesti simte ca sunt primite de Dumnezeu rugaciunile ei, pe care le inalta cu dragoste si spor chiar si in somn. Si, dimpotriva, de ce alte ori, fara nici o pricina suntem atat de abatuti, cuprinsi de o tristete neinteleasa, atat de apasatoare, incat nu numai ca ne simtim cu sufletele pustiite, dar chiar si chilia ne ingrozeste, cititul nu ne invioreaza si vorbirea ne este sovaielnica, intocmai ca la oamenii beti. In asemenea cazuri de descurajare, mintea nu poate sa-si gaseasca drumul de mai inainte si, cu cat incearca sa se inalte catre Dumnezeu, cu atat mai mult ajunge la alunecari si la rostirea de vorbe fara legatura, lipsindu-i atat de mult rodul duhovnicesc, incat nici dorul de Imparatia cerurilor, nici frica de gheena n-o pot trezi din acest somn de moarte. Fericitul Daniel a raspuns precum urmeaza:

III

Inaintasii nostri ne-au lasat o intreita explicare a acestei secete sufletesti despre care vorbiti. Obarsia ei este sau nepasarea noastra, sau imboldirea diavolului, sau ingaduinta lui Dumnezeu si incercarea la care El ne pune. Din nepasare, cand noi insine, fara sa ne ingrijim sau sa ne preocupam de ceva serios, ci lasandu-ne prada trandaviei si gandurilor primejdioase, facem sa rasara pe ogorul inimii noastre spini si maracini, iar acestia, crescand si inmultindu-se in ea, ne fac la randul lor sterpi si neinstare de meditatie si de roada duhovniceasca. Din imboldirea diavolului, cand, chiar daca suntem cateodata stapaniti de preocupari inalte, ganduri potrivnice patrunzand cu iscusinta si viclenie in mintea noastra, fara stirea sau fara voia noastra suntem sustrasi de la bunele intentii.

Iar cauza ingaduintei si a incercarii este indoita. Prima este aceea ca, parasiti intrucatva de Domnul si vazandu-ne mintea slabita si coborata din curatia de mai inainte, pe care o aveam cand El era cu noi, nu ne mai putem inalta de nici un fel. Dovedind prin gemetele si priceperea noastra ca am fost parasiti de El, intelegem ca ne este peste putinta sa redobandim acea stare de bucurie si de curatie si ca voiosia pierduta a inimii trebuie sa cerem sa ni se dea nu prin sarguinta noastra, ci prin voia Lui, intarita cu harul si cu lumina Lui.

A doua cauza este cea a punerii la incercare: anume ni se incearca straduinta, statornicia mintii si a dragostei de Dumnezeu, ni se cere sa aratam cu ce incordare a mintii si a rugaciunilor cautam ocrotirea Sfantului Duh, cand ne paraseste, pentru ca, stiind cu cata truda am redobandit-o, cu bucurie sa ne straduim a o pastra cu cea mai mare grija. Fiindca de obicei nu se pastreaza cu luare aminte ceea ce se crede ca poate fi usor redobandit.

Prin aceasta se vede bine ca harul si mila lui Dumnezeu lucreaza intotdeauna in noi cele ce sunt bune. Daca ele ne parasesc, oricat ne-am stradui cu ostenelile si cu mintea noastra, nu putem redobandi starea de mai inainte fara ajutorul Lui, infaptuindu-se in noi cuvintele: “Nu este in puterea celui ce vrea, nici a celui ce alearga, ci in puterea lui Dumnezeu este mila” [Rom. 9, 16]. Uneori acest har nu numai ca nu refuza sa ocroteasca pe cei nepasatori si dezlegati de aceasta insuflare, pe care o numiti sfanta, si de belsugul de cugetari duhovnicesti, dar chiar ii insufla pe cei nevrednici, trezeste pe cei ce dorm si lumineaza pe cei stapaniti de orbirea nestiintei. El ne cearta cu blandete si ne dojeneste raspandindu-se in inimile noastre pentru ca astfel, treziti de lucrarea Lui, sa ne ridicam din somnul nepasarii. In sfarsit, adesea simtim pe neasteptate mireasma prezentei Sale, mai presus de orice suavitate omeneasca, iar mintea, plina de desfatare, rapita de aceasta stare din afara uita ca locuieste in trup.

Intr-atat a cunoscut fericitul Daniel ca este de folos aceasta stare din afara si, ca sa spun asa, de parasire a lui Dumnezeu, incat n-a gasit cu cale sa-L roage pe Dumnezeu sa nu-l paraseasca cu nici un chip (caci stia ca pentru a ajunge la desavarsire nu e potrivit nici pentru sine, nici pentru firea omeneasca sa ceara aceasta), ci s-a rugat mai degraba ca parasirea sa nu fie intreaga, zicand: “Nu ma parasi pana in sfarsit” [Ps. 118, 8], ca si cum ar fi zis, cu alte cuvinte: “Stiu ca obisnuiesti cu folos a parasi pe sfintii Tai, ca sa-i incerci“.

Altfel n-ar putea fi ispititi de dusman, daca n-ar fi parasiti de Tine. De aceea nu ma rog sa nu ma parasesti niciodata, fiindca nu-mi este de folos, ca nu cumva, nesimtindu-mi propria slabiciune sa nu spun: “Bine este mie ca m-ai umilit“ [Ps. 118, v. 71], sau sa n-am deprinderea luptei, pe care fara indoiala ca nu o voi putea s-o am daca nu-mi va fi permanent alaturi ocrotirea divina. Daca sunt sprijinit de apararea Ta, diavolul nu va indrazni sa ma ispiteasca impotrivindu-se sau punand fie pe seama mea, fie pe a Ta, ceea ce obisnuieste sa spuna cu voce defaimatoare impotriva luptatorilor Tai: “De ce Iov il iubeste fara plata pe Dumnezeu? Oare nu l-ai intarit cu ziduri de jur imprejur pe el si casa lui si toata averea lui?” [Iov 1, 9-10]. Ci mai degraba cer sa nu ma parasesti “pana la sfarsit“, adica pana la ceea ce este prea mult.

Caci daca-mi este de folos sa ma parasesti putintel, pentru a se dovedi ca-Ti simt neincetat lipsa, in schimb este vatamator ca, pentru faptele mele bune sau rele, sa ma parasesti cu totul. Nici o virtute omeneasca supusa ispitei, daca este parasita prea mult timp de ajutorul Tau, nu va putea sa reziste neschimbata, ci va cadea sub asaltul sau uneltirea dusmanului, afara numai daca Tu insuti, Care esti cumpanitor cu grija al puterilor omenesti, “nu vei ingadui sa fim ispititi asupra a ceea ce putem, ci vei face sa rezistam ispitei si pieirii” [I Cor. 10, 13].

Asa ceva citim si in Cartea Judecatorilor, atunci cand vorbeste in chip mistic despre nimicirea neamurilor dusmane lui Israel: “Acestea sunt neamurile pe care le-a lasat Domnul, ca sa invete prin ele pe Israel deprinderea de a lupta cu dusmanii“. Si ceva mai departe: “Le-a lasat Domnul, ca prin ele sa-l incerce pe Israel daca-I asculta sau nu poruncile pe care le daduse stramosilor acestuia prin mana lui Moise” [Jud. 3, 1-2 si 4].

Dumnezeu i-a rezervat poporului Sau aceasta lupta nu pentru ca pizmuia tihna lui Israel si nici ca sa-l sfatuiasca de rau, ci fiindca stia ce-i este de folos, pentru ca, fiind lovit fara incetare de aceste neamuri, sa simta ca are intotdeauna nevoie de ajutorul Domnului si de aceea, ramanand mereu in meditare si rugaciune catre El, sa nu-l slabeasca trandavia nelucrarii si sa nu-si piarda deprinderea razboiului sau exercitiul virtutii. Caci adesea pe cei pe care nu i-au putut invinge dusmanii, i-au doborat lipsa de grija si belsugul.

VII

Aceasta lupta este de folos chiar madularelor noastre, precum spune Apostolul” “Caci trupul pofteste impotriva duhului iar duhul impotriva trupului. Acestea se impotrivesc unul altuia, ca sa nu faceti cele ce ati voi” [Gal. 5, 17]. Ai si aci o lupta sadita oarecum in tot trupul nostru, lasata din grija Domnului. Caci exista ceva in toti, in general si fara vreo abatere, care nu poate fi judecat altfel decat ca fiind dat oarecum din fire fiintei omenesti dupa caderea primului om. Si ceea ce se constata ca este innascut si crescut in fiecare om, de ce sa nu credem ca este sadit de voia Domnului, care nu vatama, ci sfatuieste?

Pricina acestui razboi dintre trup si duh este aratata astfel: “… ca sa nu faceti cele ce ati voi“. Asadar, de aceea S-a ingrijit Domnul sa nu poata fi indeplinit de noi, adica sa nu facem cele ce vrem, daca totusi acest lucru se indeplineste, cum putem crede ca este altfel decat vatamator? Ne este de folos intr-un chip oarecare aceasta lupta sadita in noi din grija Creatorului, caci ea ne cheama sau ne impinge catre o stare mai buna si, daca n-ar exista, fara indoiala ca i-ar urma o pace primejdioasa.

VIII

Ghermanus: Desi se pare ca ne licareste o raza a intelegerii, totusi, fiindca nu putem inca vedea limpede porunca Apostolului, vrem sa ne dai mai multe lamuriri. S-au aratat, pe cat se pare, trei lucruri: primul, lupta trupului impotriva sufletului, al doilea, dorinta sufletului impotriva trupului, si al treilea, vointa noastra, care este oarecum la mijloc si despre care se spune: “Ca sa nu faceti cele ce ati voi“. Despre acest lucru, desi, cum am spus, am cules unele invataturi care s-au adresat intelegerii noastre, totusi, fiindca s-a ivit prilejul acestei convorbiri, voim sa ne luminezi mai mult.

Daniel: O parte a intelegerii noastre consta in a deosebi impartirile si trasaturile intrebarilor, dar cel mai mare rol al inteligentei este sa afle ceea ce inca nu stim, precum se spune: “Pentru cel neintelept intrebarea este intelepciune“ [Pilde 17, 28], fiindca desi cel ce intreaba nu cunoaste puterea intrebarii puse, totusi, fiindca cerceteaza cu prevedere si doreste sa inteleaga ceea ce nu intelege, insusi acest lucru i se socoteste intelepciune, prin aceea ca isi da seama ca nu stie.

Astfel, dupa impartirea voastra se pare ca Apostolul a numit aci trei lucruri, si anume: pofta trupului impotriva duhului, a duhului impotriva trupului si lupta unuia impotriva celuilalt, care se pare ca are aceasta drept cauza si ratiune, ca “acelea pe care le voim” [Gal. 5, 17], cum spune Apostolul, sa nu le putem face. Dar mai ramane o a patra cauza, pe care voi n-ati vazut-o deloc, si anume ca facem ceea ce nu voim. De aceea ne este de trebuinta acum sa cunoastem mai intai puterea celor doua pofte, adica a trupului si a duhului, si in felul acesta sa putem discuta care este voia noastra intre cele doua, iar dupa aceea, la fel, sa deosebim ce nu sta in puterea vointei noastre.

Precum citim in Sfintele Scripturi, cuvantul trup are multe intelesuri. Caci uneori insemneaza omul in intregime, compus din trup si suflet, ca in cuvintele: “Si Cuvantul trup S-a facut” [Ioan 1, 14] si “tot trupul va vedea mantuirea Dumnezeului nostru” [Luca 3, 6]. Uneori cuprinde pe oamenii pacatosi si trupesti, ca in cuvintele: “Nu va ramane duhul Meu in oamenii acestia, pentru ca ei sunt trup” [Fac. 6, 3]. Alteori inseamna pacate: “Voi nu sunteti in trup, ci in duh” [Rom. 8, 9], sau “carnea si sangele nu vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu” [I Cor. 15, 50] si, in sfarsit, “nici stricaciunea nu va dobandi nestricaciune” [I Cor. 15, 50].

Uneori arata ceva inrudit sau apropiat: “Iata, noi suntem osul tau si carnea ta” [II Regi 5, 1], asa cum spune Apostolul: “Doar voi izbuti sa atat ravna celor din carnea mea si sa mantuiesc pe unii dintre ei” [Rom. 11, 14].

Trebuie sa cercetam din aceste patru intelesuri ale carnii pe care din ele se cade sa-l primim. Este limpede ca sensul din cuvintele: “Si Cuvantul trup S-a facut” [Ioan 1, 14] sau: “Si va vedea tot trupul mantuirea lui Dumnezeu” [Luca 3, 6] nu poate sta in picioare. Dar nici cel din aceste cuvinte: “Nu va ramane duhul Meu in oamenii acestia, pentru ca ei sunt trup” [Fac. 6, 3], pentru ca nu sunt acelasi lucru pacatos si carne in cuvintele: “Trupul pofteste impotriva duhului, si duhul impotriva trupului” [Gal. 5, 17]. Si nu se vorbeste de lucruri, ci de lucrari, care se lupta intr-un singur om, fie in acelasi timp, fie potrivit feluritelor imprejurari.

De aceea in discutia noastra trebuie sa intelegem cuvantul trup nu ca om, ca substanta adica a omului, ci in sensul vointei si al celor mai rele dorinte ale trupului, dupa cum nici duhul nu insemneaza ceva substantial, ci dorintele bune si duhovnicesti ale sufletului. Acest sens l-a dat mai sus si fericitul Apostol, cand spune limpede: “Dar eu va spun: umblati in duh, si nu veti indeplini dorintele trupului. Caci trupul pofteste impotriva duhului, iar duhul impotriva trupului. Acestea insa se impotrivesc unul altuia, ca sa nu faceti cele ce ati voi“.

Fiindca amandoua, adica dorintele trupului si ale duhului, sunt intr-un singur om, in noi se da zilnic un razboi launtric. In aceasta pofta trupului, care se prabuseste in pacate, se bucura de placerile tihnei pamantesti, iar pofta duhului doreste sa se dedice cu totul ostenelilor duhovnicesti, cautand sa inlature si trebuintele trupului, sa se ocupe neincetat numai de ale sale, fara sa dea trupului ceva din grijile sale. Trupul se desfateaza in pofte depravate, duhul nu vrea sa aiba nici o dorinta naturala.

Trupul doreste sa se sature de somn, sa se imbuibeze de mancare, iar duhul se multumeste cu veghe si posturi, neincuviintand somnul si hrana nici macar pentru cerintele necesare vietii. Acela doreste sa se indestuleze din toate avutiile, cestalalt este multumit chiar daca n-are nici cea mai mica bucata de paine pentru intretinerea zilnica. El (trupul) doreste sa se lustruiasca in bai si sa-l imbulzeasca cetele zilnice ale lingusitorilor, duhul se bucura de lipsa de confort si de intinderea nesfarsita a pustiului, ferindu-se de prezenta tuturor muritorilor. Trupul se aprinde dupa onoruri si dupa laudele oamenilor, iar pentru duh batjocura nemeritata si prigoana sunt motive de lauda.

XII

Intre aceste doua pofte, vointa sta la mijloc, intr-o situatie nu tocmai de laudat: n-o desfata blestematiile pacatelor, dar nu se impaca nici cu asprimea virtutilor. Cauta sa se stapaneasca de la patimile trupesti, dar nu vrea sa suporte durerile necesare, fara de care nu se pot dobandi dorintele duhului. Vrea sa aiba curatia corpului fara biciuirea carnii, sa castige curatia inimii fara truda veghei, sa se indestuleze de virtuti duhovnicesti pastrand odihna trupului, sa capete harul rabdarii fara neplacerea vreunei batjocori, sa aiba umilinta lui Hristos fara renuntarea la onorurilor lumesti, sa impace simplitatea religiei cu ambitiile lumii acesteia, sa serveasca lui Hristos dorind lauda si favoarea oamenilor, sa marturiseasca adevarul fara sa produca cea mai usoara suparare cuiva, pe scurt, vrea sa aiba bunurile viitoare, dar sa nu le piarda pe cele prezente.

Astfel de vointa nu ne-ar ajuta niciodata sa ajungem la adevarata desavarsire, ci ne-ar aseza in cea mai rea stare calduta si ne-ar face la fel cu cei dojeniti de Domnul in Apocalipsa, Care spune: “Stiu lucrarea ta, fiindca nu esti nici rece, nici cald. O, de-ai fi rece sau cald! Acum insa esti caldut si voi incepe sa te vars din gura Mea“ [Apoc. 3, 15-16]. Numai ca aceasta stare foarte calduta este nimicita de luptele contrare, care se ridica dintr-o parte si din cealalta. Caci servind acestei vointe, ori de cate ori ne lasam cuprinsi de cea mai mica lipsa de atentie, pe data rasar boldurile carnii si, ranindu-se cu pacatele si patimile lor, nu ne ingaduie sa mai ramanem in starea de curatie care ne desfateaza, ci ne imping pe calea rece, infioratoare si plina de maracini a placerilor.

De asemenea, daca, aprinsi de caldura duhului, voind sa stingem focul carnii, incercam intr-un avant al inimii sa ne incredintam ostenelilor fara masura ale virtutilor, dar, pentru ca nu tinem seama de firea omeneasca firava, slabiciunea trupului se impotriveste, tragand inapoi si intarziind acea pornire a duhului, prea mare si demna de dojana. Astfel, din cauza celor doua dorinte, care se lupta intre ele si se opun una alteia, vointa sufletului, care nu consimte nici sa se supuna cu totul dorintelor trupesti, nici sa asude in ostenelile virtutilor, este tinuta intr-un fel de dreapta masura. Aceasta lupta intre cele doua, inlaturand acea vointa relativ primejdioasa a sufletului, mentine un fel de cumpana echilibrata in corpul nostru, la o egala distanta intre hotarele trupului si ale duhului, neingaduind sa precumpaneasca nici din partea drepata mintea aprinsa de flacara duhului, nici din partea stanga trupul, cu boldurile pacatelor.

In vreme ce aceasta lupta se da in noi cu folos in fiecare zi, suntem impinsi in chip mantuitor spre a patra, la care vrem sa venim, si anume aceea in care sa dobandim curatia inimii nu prin nelucrare si lipsa de griji, ci prin sudoare permanenta si prin framantarile sufletului. Sa mentinem neprihanirea trupului prin ajunari, posturi, foame, sete si nesomn, dar sa avem si indrumarea inimii prin citire, veghe, predici, si asprimea singuratatii, precum si rabdarea necazurilor, sa slujim Ziditorului nostru suferind toate insultele si nedreptatile, sa urmam adevarul suportand ura si dusmania acestei lumi, daca este nevoie, si in aceasta lupta care se da in trupul nostru sa ne tinem pe linia de mijloc intre trandavia desarta care ne atrage si osteneala pe care n-o vrem, dar care ne indeamna la virtute.

In felul acesta, dintr-o parte caldura sufletului, iar dintr-alta raceala trupului tin intr-o stare calduta vointa noastra ca arbitru, si nici dorinta sufletului nu ingaduie mintii sa alunece in patimi fara frau, nici slabiciunea trupului nu lasa sufletul sa se inalte in elanurile fara masura ale virtutilor; chinurile patimilor de tot felul nu se imbulzesc, iar boala trufiei nu se ridica in inimile noastre si nu ne raneste cu sagetile ei nveninate. Echilibrul just al luptei dintre acestea deschide calea sanatoasa si masurata intre virtuti, invatand pe ostasii lui Hristos sa mearga intotdeauna pe drumul aratat de Conducatorul lor.

Asa se face ca mintea, atunci cand din starea calduta a acestei vointe desarte despre care am vorbit, se rostogoleste in dorintele trupului, este franata de dorinta duhului, care este impotriva patimilor pamantesti, dupa cum, dimpotriva, daca duhul nostru, in culmea elanului sau depasind masura, a zamislit planuri peste putinta de infaptuit, este tras inapoi de slabiciunea trupului spre o dreapta cercetare a celor ce se pot indeplini si, trecand peste starea calduta a vointei noastre, cu osteneala si iscusinta merge pe un drum intins si neted spre desavarsire.

Citim in cartea Facerii ca Domnul a lasat sa se petreaca ceva asemanator in construirea acelui turn, unde incurcarea neasteptata a limbilor a potolit indraznelile cu totul vinovate si nelegiuite ale oamenilor [Cf. Fac. 11, 4]. Caci ar fi continuat acolo cugetarea lor vatamatoare impotriva lui Dumnezeu si chiar impotriva celor ce incepusera sa caute spre maretia dumnezeiasca, daca n-ar fi intervenit puterea lui Dumnezeu care, schimbandu-le si amestecandu-le limbile, i-a impins sa ajunga la o stare mai buna. Astfel ca, pe cei pe care o intelegere primejdioasa ii insufletise spre propria lor pieire, o neintelegere a limbilor, buna si folositoare, i-a chemat inapoi, spre mantuire. Este limpede ca ei au inceput sa simta, din pricina dezbinarilor din cauza limbii, neputinta omeneasca pe care inainte, din cauza uneltirii lor vatamatoare, n-o cunosteau“.

(urmarea aici)

(din: Sfantul Ioan Casian, “Convorbiri duhovnicesti“, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2004)

Legaturi:

“Fratele meu este viata mea”

admin — Sat, 01 Mar 2008 21:43:01 +0000

“La masă, de lăsata secului, vine vorba de un călugăr, coleg de-al lor, rău bolnav, care se află – după cîte înţeleg – singur într-un loc îndepărtat. Stareţul întreabă dacă s-a dus să-l vadă şi să-l ajute cel căruia i se ceruse s-o facă. Nu numai că nu s-a dus – a fost năpădit de treburi – dar mai şi adaugă o justificare: bolnavul nu e singur, e cu Dumnezeu. Ceilalţi par mulţumiţi de explicaţie şi dau din cap: aşa e, nu e singur, e cu Dumnezeu. Îmi trece prin minte să-l întreb pe cel cu misiunea neîndeplinită: desigur că bolnavul nu e singur, ci cu Dumnezeu, dar dumneata, cuvioase, care cunoşti porunca de a-ţi iubi aproapele şi ai citit parabola samarineanului milostiv şi nu ai dat ascultare poruncii stareţului, domnia ta eşti sigur ca eşti cu Dumnezeu?” (N. Steinhardt, “Jurnalul Fericirii“).

Cand Cuviosul Paisie Aghioritul a fost intrebat de catre maici la ce anume sa ia aminte in perioada Postului Mare, acesta a dat un raspuns destul de surprinzator, de imprevizibil: “La noblete, la nobletea duhovniceasca” si explicand mai apoi ca intelege prin “suflet nobil” pe acela care “are pretentii numai de la sine insusi, iar nu de la ceilalti, care se jertfeste pentru ceilalti, fara sa astepte rasplata“. In alta situatie, cineva i-a pus aceluiasi parinte Paisie problema “indatoririlor duhovnicesti“, ceea ce i-a provocat sfantului Batran o reactie indurerata si dezamagita, pentru ca intrebarea era pusa in contextul si in termenii egoisti ai interesului exclusiv pentru propria mantuire (gresit inteleasa, bineinteles), fara niciun gand la ajutorarea aproapelui. Aceste cuvinte mi-au amintit de apoftegma Avvei Ioan Colov din Pateric: “Temelia este aproapele, ca pe el mai intai sa-l folosesc, pentru ca de el atirna toate poruncile lui Hristos “, precum si de legenda (totusi doar legenda, dar foarte pilduitoare) cu Sf. Nicolae si cu Sfantul Ioan Casian, povestita tot de parintele Steinhardt:

“Sfântul Ierarh Nicolae care, dimpreună cu Sfântul Cassian Romanul, se îndreaptă degrabă şi-nveşmântat în straie strălucitoare spre locul unde au laolaltă întâlnire cu Dumnezeu. Pe drum căruţa unui ţăran, adânc înţepenită în glod. Sfântul Nicolae parcă ar dori să se oprească şi să dea celui necăjit o mână de ajutor. Il ceartă însă Cassian: se poate, să întârziem, ferească sfântul, la întâlnire şi să ne înfăţişăm înaintea Domnului cu haine mânjite de noroi sau, mai ştii minune, sfâşiate? Aşa o fi, aşa este, încuviinţează Sf. Nicolae, dar nici pe năpăstuitul ăsta nu-l putem lasa la voia întâmplării şi trece pe lângă el ca preotul şi levitul din parabola samarineanului milostiv. Şi nici una, nici două, îşi sumecă poalele hlamidei, îşi suflecă mânecile stiharului şi coboară alături de ţăran, punând voiniceşte umărul sub codârlă. Se zbate, se opinteşte, asudă, se umple de mâzgă, răsuflă din greu, iar încearcă, i se fac veşmintele harcea-parcea… Dar până la urmă căruţa e scoasă la drum drept şi omul vesel şi bucuros, blagoslovindu-şi binefăcătorul, îşi poate urma calea. Sf. Cassian, estimp, privind cele ce se întâmplă, dă nedumerit din umeri şi pleacă zorit nevoie mare. Sosesc amândoi la întâlnire. Sf. Cassian adastă (pe jăratic) de multă vreme când, în sfârşit, apare şi bietul Nicolae, gâfâind, abia trăgându-şi sufletul şi într-un hal de murdărie şi neorânduială de neînchipuit. Sfântul Cassian e uimit şi niţel scandalizat. Atotputernicul, atunci, ce face? Pe Sfantul Cassian îl primeşte cu glacială politeţe, pe Sf. Nicolae cu mare prietenie. Şi le grăieşte astfel: numele tău, imaculatule şi neîntârziatule, respectuosule şi mult protocolarule, va fi purtat doar de unul din zece mii de oameni – şi încă! Şi vei fi prăznuit numai o dată la patru ani. Iar al tău, o mult mânjitule, nepunctualule, neparolistule, dar vrednicule iubitor de aproapele tău şi adevărat ucenic al mult compătimitorului Meu Fiu, va fi printre cele mai populare din lumea toată.

Talcul istorisirii este că Sf. Nicolae nu a întârziat. Mai mult decât atât. A sosit înainte de Cassian. Căci în clipa chiar când şi-a suflecat mânecile şi şi-a sumes hlamida, el a stat în faţa lui Dumnezeu. Aşa ne apropiem de Dumnezeu, făcând binele; atunci ne acordă El audienţă (aude rugăciunile noastre). N-a fost nevoie de prezenţa fizică a ierarhului pentru că, prin fapta sa, a luat-o înaintea celuilalt şi a străbătut distanţele cu iuţeala gândului. Pe acest pământ, cel mai sigur mijloc de a intra în comunicare (comuniune) cu Atotputernicul, mijlocul fără greş şi instantaneu este săvârşirea binelui, ajutoararea aproapelui aflat în necaz“.

Toate aceste vorbe de Duh pot fi intelese mai bine in lumina Evangheliei de astazi, in care Hristos ni Se arata identificat cu fratele nostru chinuit, neputincios, strain sau suferind, frate (sau… Frate) fata de care suntem, inainte de orice altceva, datori. Ceea ce este – cel putin pentru mine – infricosator in imaginea Judecatii infatisata de Mantuitorul nostru – dincolo de “sentinta” despartirii “oilor de capre” – este mirarea celor “de-a stanga”: “Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit?“, pe care nu am cum sa nu o leg de versetele din cap. 7 al Evangheliei dupa Matei:

“Nu oricine Imi zice: Doamne, Doamne, va intra in imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu Celui din ceruri. Multi Imi vor zice in ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu in numele Tau am proorocit si nu in numele Tau am scos demoni si nu in numele Tau minuni multe am facut? Si atunci voi marturisi lor: Niciodata nu v-am cunoscut pe voi. Departati-va de la Mine cei ce lucrati faradelegea“.

Intelegem de aici cat se poate de clar ca formalismul nu mantuieste, ca individualismul nu mantuieste, iar implinirea “indatoririlor” religioase in duhul ambitiei si al “succesului” propriu reprezinta o tragica deraiere de la sensul nevointei crestine si de la Duhul lui Dumnezeu, Duh fara de care nu este cu putinta sa intram in Imparatia Cerurilor. Parintele Rafail numea lucrarea aceasta pe care o facem in afara Duhului, lucrare/nevointa care nu aduce niciun rod autentic o nevointa “eretica“, pentru ca ea merge pe o intelegere gresita a vietii crestine si a drumului mantuirii. Duhul corect, adevarat in care trebuie sa lucram nu este duhul “obligatiei”, al “cuminteniei” rigoriste, ci este duhul “nobletei“, al “marimii de suflet“, al dispozitiei jertfelnice, al “scoaterii pe sine din toate actiunile” si al punerii grijii pentru aproapele – mai ales pentru fratele aflat in suferinta – mai presus chiar decat grija pentru mantuirea proprie. Nu mergem pe calea lui Hristos decat daca suntem dispusi sa iesim din starea caldicica a celui care nu-si face decat datoria (la modul individualist, impersonal, exterior si rigid) sau a celui care este preocupat numai sa nu faca raul, sa nu faca pacate mari (ca pe cele mici le poate justifica si relativiza mai usor) si daca dorim sa intram in sfanta “nebunie” a slujirii si a daruirii. (Fara indoiala nu fara discernamant – dar despre asta urmeaza sa discutam si sa nuantam, tot cu ajutorul Cuviosului Paisie, in zilele urmatoare).

Cineva punea odata problema deosebirii dintre sensibilitate si rasfat. Cum ne dam seama daca un om este in mod real sensibil sau este numai un rasfatat? Exprimarea sensibilitatii se face tocmai prin canalizarea ei catre iesirea din sine, catre slujire, catre celalalt (dupa deviza Sf. Siluan: “Fratele meu este viata mea” sau a Scripturii: “Mai fericit este a da decat a lua“), iar rasfatul se cunoaste prin centrarea pe sine, pe scopurile si dorintele proprii. Sensibilitatea este strans legata de trairea durerii, de compasiune, pe cand rasfatul de trairea placerii, de stimularea senzualitatii proprii. Paradoxul este ca durerea – in sensul asumarii Crucii celuilalt – este cea care da “odihna” si bucurie sufletului, pe cand placerea/ rasfatul duce la neliniste si la chin, pentru ca nu implineste. Multi dintre noi, cei tineri, formati si traiti in generatia confortului si a placerilor, plecam in drumul spre mantuire cu acest handicap al rasfatului cu care cred ca trebuie sa incepem intai de toate lupta.

Si mai spunea cineva acest adevar simplu si grav: toata problema se reduce, banal, la intrebarea daca vrem sa ne mantuim. E atat de simplu… Problema noastra este ca, dincolo de aparente, noi, de fapt, nu prea vrem… Daca vrem – si se vede asta din perioadele de trezire, de zguduire pe care le mai incercam uneori – suntem in stare de foarte multe si nici nu ni se mai pare totul asa de greu. Ba chiar ne e drag si nu mai putem altfel. Dar cand inima noastra trage mai mult catre pamant, cand comoara noastra o vedem mai mult in cele ale pamantului, e firesc sa fim molesiti, slabanogiti, etc. fiindca n-avem tragere de inima catre mantuire, nu vrem! Totul e greu fiindca, vorba p. Savatie, “noi nu incepem o data“, nu ne hotaram sa ne luam Crucea si sa urmam lui Hristos fara sa ne mai uitam in urma! Noi inca vrem sa ne rasfatam si, deci… sa ne chinuim sufletul. De aici provine si frica cea pacatoasa, lasitatea, rusinarea de Adevar, neputinta de a marturisi. Frica aceea care ne face sa fugim de la fata lui Dumnezeu si din fata oglinzii constiintei noastre. Frica aceea care ne face sa ne suparam si sa-i indepartam de la noi pe cei care ne spun adevarul, pe cei care ne arata unde gresim si sa ne inconjuram de cei care ne lauda si ne confirma patimile. Noi nu vrem bucuria adevarata; inca nu ne-am saturat, ca fiul risipitor, de roscovele porcilor (desfatarile mincinoase ale acestei lumi) si inca nu ravnim la Painea care se pogoara din Cer si la Apa cea vie. Daca am ravni, daca am vrea, am avea si curaj, si putere!

Dar partea mai proasta este alta – si aici este un sens ascuns al Evangheliei de azi: acela ca prin slujirea pacatelor si patimilor proprii, nu ne chinuim doar pe noi, dar ca, fara sa stim poate, indirect, dar nu mai putin grav, intotdeauna ii chinuim de fapt si pe ceilalti. Cum asa? Fiecare dintre noi are o chemare, o responsabilitate de la Dumnezeu pentru ceilalti. Noi toti suntem una. Suntem facuti unii pentru ceilalti, nu suntem “insule“, suntem un trup, ne mantuim sau ne pierdem impreuna, mantuirea si ajutorul celor din jurul nostru depind de noi.

Dumnezeu lucreaza prin om: daca noi traim in duh de jertfa nu facem, de fapt, nimic special si minunat decat… ne implinim menirea noastra, ne facem “datoria” de a-L lasa pe Dumnezeu sa lucreze (prin noi) pentru aproapele nostru. Daca noi ne inchidem in noi insine – oricat de “evlavioase” si “binecuvantate” ar fi pretextele pe care ni le oferim – atunci ne facem opaci, impermeabili lucrarii lui Dumnezeu si, astfel, semenii care, in planul lui Dumnezeu, erau in grija noastra raman in suferinta sau in ratacire. De la noi se poate cere la Judecata “sangele lor”, daca puteam sa facem ceva pentru ei (ceva insemnand de multe ori si numai rugaciune sincera sau numai suspinul inimii, atunci cand practic nu putem face nimic sau, oricum, prea putin – si aici va trebui sa revenim si sa vedem, in zilele urmatoare, ce cai duhovnicesti pentru a ajuta avem atunci cand nu avem mijloace omenesti).

Daca noi suntem “absenti la apel”, indiferenti, daca noi “demisionam” de la menirea noastra fundamentala de a fi “vase ale slujirii lui Dumnezeu“, nu doar pe noi ne facem sa suferim, ci pe toti cei care aveau nevoie de noi, pe toti cei flamanzi, insetati, bolnavi, straini, goi, intemnitati – la propriu sau la figurat- cu care Domnul se identifica si prin care ne cheama… Asadar nu ne putem dezice spunand ca noi nu facem rau nimanui, ne vedem de treaba noastra, ne facem – eventual – pravila (si celelalte indatoriri) “cuminti“, constiinciosi si linsititi… si ne mai permitem si noi sa ne satisfacem capriciile si poftele ca doar nu e mare pacat… A trai pentru tine insuti – chiar si numai pentru mantuirea ta – e deja cel mai mare pacat, pentru ca tradam prin aceasta insusi scopul pentru care Dumnezeu ne-a adus la existenta. Multi dintre crestini cred, gresit, ca scopul vietii lor este sa fie impliniti ei insisi, sa fie fericiti ei insisi si chiar in viata duhovniceasca alearga dupa stari harice, dupa trairi deosebite, inalte, dupa sfintenie sau “inaltare spirituala”, daca nu, si mai rau, dupa intaietate de vreun fel sau altul, dupa imagine, dupa succese si dupa pozitii care sa le confere satisfactii maxime ego-ului propriu, cu atat mai mult cu cat… trebuie sa-si compenseze cumva privatiunile si frustrarile pe care “religia” li le “impune”.

Parintele Seraphim Rose vorbea in acest sens despre noi ca despre “generatia-eu“, care, convertita la crestinism, la viata religioasa, isi aduce cu sine in Biserica si patimile narcisice, tinzand a face din credinta tot un mijloc de auto-gratulare, de satisfacere egoista, de data asta a unor “placeri superioare”. De asemenea, putini inteleg ca viata duhovniceasca inseamna esentialmente o viata comunitara si o viata de lucrare in duhul responsabilitatii pentru zidirea trupului lui Hristos, iar nu de lucrare individual(ist)a a “talantului” fiecaruia pentru propria sa “implinire” si adesea prin sacrificarea celor din jur. Ca preotul si levitul care se duceau sa slujeasca la templu (deci aveau si ei “acoperire” religioasa, aveau “binecuvantare” pentru ceea ce faceau – apropo si de: Despre pocainta, fatarnicie si indreptatirile legaliste) si care l-au lasat sa sufere acolo pe cel cazut intre talhari, pentru ca ei aveau o treaba mai importanta de facut.

In viata asta, pentru cei care nu patimesc deja rastignire fara-de-voie, nu exista decat doua cai, doua alegeri ale voii proprii: ori te rastignesti tu (din dragoste pentru ceilalti, participand la viata lor), ori, prin absenta ta, prin egoismul tau, prin nepasarea ta ii rastignesti tu pe ceilalti… De asta nu vor fi la Judecata decat doua categorii si de asta se poate spune ca, daca nu ne invrednicim de mila lui Dumnezeu, meritam chinurile vesnice: nu doar pentru ca n-am ascultat noi de Dumnezeu, ci pentru ca prin aceasta am produs suferinta si ni se va pune in fata ce am provocat, fie si numai prin indiferenta, lasitatea sau slabiciunea noastra, numai pentru ca… eram prea ocupati cu ambitiile si cu poftele noastre desarte, nemaivorbind de sminteala sau de rautate: “ce ati facut sau n-ati facut unuia dintre acesti prea mici ai Mei, Mie (nu) Mi-ati facut!”.

De aici intelegem si de ce am primit iubirea ca porunca si de ce toate poruncile se pot reduce la ea: fiindca, vorba Sf. Ap. Pavel, numai “iubirea nu face rau aproapelui“. Adica, la rigoare, iubirea este singura cale… pentru a nu provoca suferinta, ci a provoca chiar bucurie, implinire, tamaduire. Nu putem sa evitam sa facem rau celor din jur decat iubind. Si cand constiinta ne va deveni mai sensibila si mai fina, vom intelege ca tot pacatul pe care l-am facut vreodata se reduce la ne-iubire, la ranire si tradare. Iata de ce Mantuitorul nu lasat ca ultim mesaj (porunca!) al Sau nimic altceva decat: “Sa va iubiti unii pe altii precum Eu v-am iubit pe voi!” si nu a facut – esential – nimic altceva decat sa le spele picioarele apostolilor si apoi sa Se rastigneasca, aratandu-ne ce avem si noi de facut. De aceea noi trebuie sa fim “sarea pamantului” si “lumina lumii”, pentru ca nu avem alternativa: altminteri vom fi stricaciunea pamantului si intunericul lumii. Ori salvam, vindecam, ajutam si, prin asta ne mantuim, ori pierdem, ucidem, smintim si prin asta ne osandim. A treia cale se vede ca nu prea exista… Cheia e in mainile noastre…

Legaturi:

***

Ascultati cantarea Vai mie, innegritule suflete in mai multe interpretari

***

Alte predici si talcuiri la Duminica Infricosatoarei Judecati:

Sf. Ignatie Briancianinov

Sf. Ioan Maximovici

Sf. Nicolae Velimirovici

Parintele Calciu (audio)

Parintele Cleopa

Parintele Arsenie Papacioc

Parintele Rafail Noica

Sf. Ioan Casian: SFATUIREA CU BATRANII SI FUGA DE EXTREME – CONDITIILE MANTUIRII

admin — Fri, 29 Feb 2008 16:49:04 +0000

(continuarea capitolului de aici - rugam a se citi si introducerea)

“Toate pornirile noastre trebuie destainuite fara nici o acoperire batranilor, care sunt leacuri pentru ranile noastre prin exemplul vietii lor. In ei vom gasi sprijin si ajutor sufletesc daca nu vom incerca sa stricam totul prin judecata si trufia noastra…

Atat este de placuta lui Dumnezeu si potrivita vointei Sale aceasta invatatura, incat o gasim mentionata, nu fara folos, si in Sfanta Scriptura. Astfel, Dumnezeu n-a voit sa-i impartaseasca tanarului Samuel prin convorbire directa invataturile dumnezeiesti, ci a recurs la indrumarea unui batran care, desi nu nu spunea intotdeauna lucruri placute lui Dumnezeu[1], era totusi un batran, si de la acesta a socotit ca trebuie sa primeasca tanarul invatatura, pentru ca acela care era chemat la o indatorire divina, deprinzandu-se cu ascultarea fata de batrani, sa invete smerenia si sa dea el insusi celor mai tineri exemplu de supunere.

Hristos chemand pe Pavel si vorbindu-i El insusi, desi putea sa-i arate pe data calea desavarsirii, a socotit ca e mai bine sa-l trimita la Anania si i-a poruncit sa afle de la acesta calea adevarului, zicand: “Scoala si intra in cetate si ti se va spune ce trebuie sa faci”[2]. L-a trimis astfel la un batran, socotind ca se poate forma mai mult prin invatatura acestuia decat prin a Sa, ca nu cumva ceea ce s-ar fi facut bine cu Pavel sa fie dat urmasilor exemplu rau de intelegere gresita, ca fiecare adica sa fie convins ca trebuie sa primeasca invatatura mai bine direct de la Dumnezeu, decat sa se formeze sub indrumarea celor batrani.

Despre judecata gresita insusi apostolul ne invata in toate felurile nu numai in scris, dar si prin exemplu. El o condamna ca demna de dispret, caci de aceea s-a urcat la Ierusalim, pentru ca Evanghelia, pe care o predica cu harul Sfantului Duh si cu puterea semnelor si a minunilor s-o supuna si unei examinari oarecum particulare a celorlalti apostoli si inaintasi. “Am aratat impreuna cu el Evanghelia pe care o propovaduiesc intre popoare, pentru ca nu cumva sa alerg sau sa fiu alergat in zadar“[3]. Cine este asadar atat de marginit si de orb incat sa se increada numai in judecata si in chibzuinta sa, cand Vasul cel ales marturiseste ca s-a sfatuit cu tovarasii sai de apostolat? De aci se intelege foarte limpede ca nu afla calea desavarsirii niciunul dintre cei ce dispretuiesc invatatura si asezamintele batrinilor “de la care au ce invata”, nesocotind aceste cuvinte pe care ar trebui sa le respecte cu sfintenie: “intreaba pe tatal tau si-ti va da de veste, pe cei mai batrini ai tai si-ti vor spune”[4].

Asadar, trebuie sa incercam totul pentru a dobandi darul dreptei judecati prin virtutea smereniei, care ne poate pastra nevatamati de nici una dintre cele doua extreme. Exista o veche zicala: “Extremele se ating“, adica excesele sunt la fel (de daunatoare). Caci la acelasi rezultat se ajunge si cu prea mult post si cu prea multa mancare, si aceeasi vatamare ii pricinuieste monahului si veghea necontenita si somnul fara masura. Excesul infranarii aduce in mod necesar slabiciune, ca si neglijenta si nepasarea, si adesea, pe cei care s-au stapanit sa n-ajunga niste mancaciosi ii vedem cazuti in extrema contrara, a posturilor nemasurate, care-i fac sa alunece din cauza slabiciunii tocmai in patima pe care o invinsesera.

Iar veghea prelungita fara noima, noapte dupa noapte, i-a doborat pe cei pe care nu i-a biruit somnul. De aceea, precum spune Apostolul, “prin armele dreptatii sa ne ferim si de cei de la dreapta si de cei de la stanga”[5], sa tragem adica intre cele doua extreme o linie moderata cu ajutorul dreptei judecati, sa nu parasim nici drumul obisnuit al cumpatarii, dar nici, printr-o slabire vatamatoare a acesteia, sa cadem in gura poftelor si a pantecelui.

Mi-amintesc ca eu adesea intr-atata am infruntat pofta de mancare, incat stateam doua-trei zile nemancat si nici nu-mi venea macar in minte vreun fel de hrana. De asemenea, in lupta cu diavolul, m-am stapanit in asa masura de la somn, incat mai multe zile si nopti nu-nchideam ochii rugandu-ma Domnului. Dar mi-am dat seama ca dispretul hranei si al somnului era mai primejdios decat lupta cu lacomia si cu lenea [!!! - NOTA BENE! - n.n.]

Astfel, din cauza poftei trupesti nu trebuie sa ajungem la abuzuri vatamatoare, mancand sau dormind inainte de orele obisnuite sau mai mult decat trebuie, sau nemancand deloc, ci, dimpotriva, sa respectam orele de masa si de odihna, chiar daca nu ne face placere acest lucru. Si la un razboi si la celalalt ajungem prin uneltirea diavolului si e mai periculos cel dus printr-o infranare exagerata decat cel pe care ni-l impune satiul prea mare. Caci de la acesta putem sa ne ridicam la masura necesara prin impunsatura mantuitoare a severitatii, dar de la celalalt nu.

Totusi in general aceasta este masura cumpatarii, ca fiecare, dupa cum ii ingaduie puterile, corpul si varsta, sa manance cat ii cere mentinerea corpului, iar nu dorinta de satiu. Si-ntru-un fel si-n altul va avea mari necazuri cel ce, nerespectand cerintele unui regim uniform, aci isi rastrange stomacul prin post si nemancare, aci si-l umfla prin multimea de hrana.

Dupa cum mintea istovita din lipsa de hrana isi pierde puterea rugaciunilor, sau este silita sa dormiteze cand corpul este slabit, la fel, daca este apasata de pre multa mancare, nu va putea sa inalte catre Dumnezeu rugaciuni curate si smerite. Dar nici corpul nu va putea fi pastrat mereu neprihanit, de vreme ce chiar in acele zile in care este tinut intr-o infranare mai aspra insasi hrana de mai inainte ii aprinde focul dorintei. Deindata ce din prea multa hrana ne-a aparut vreo prisosinta in madulare, trebuie s-o eliminam, prin insasi legea naturii, care nu ingaduie sa existe in corp vreo umoare de prisos, fiindca este vatamatoare si potrivnica organismului. De aceea trupul nostru trebuie mentinut intr-o cumpatare totdeauna rationala si uniforma, incat, daca dintr-o necesitate naturala traim in corp si nu ne putem lipsi de el, cel putin mai rar si nu mai mult de trei ori pe an sa cadem in tina bantuielii. Totusi acest lucru sa se petreaca intr-un somn linistit, fara vreo dorinta aprinsa, neprovocat de vreun chip amagitor care apare in vis ca atatare a poftelor ascunse.

Aceasta este masura, uniforma si egala, a infranarii noastre, incuviintata de judecata Sfintilor Parinti, ca hrana zilnica sa ne fie painea, si sa pastram la fel, in aceeasi stare, si corpul si sufletul, neingaduind ca mintea sa slabeasca din cauza infranarii prin ajunari sau sa se ingreuieze prin imbuibare. Hrana sa fie atat de simpla, incat dupa slujba de seara nici sa nu simtim si nici sa nu ne amintim ca am mancat. Aceasta se face cu atata osteneala, incat cei ce nu cunosc desavarsirea dreptei judecati socotesc ca e mai bine sa prelungeasca ajunarea si pentru ziua urmatoare, numai sa manance pe saturate cand ajung la masa. Stiti ca asa a facut nu de mult concetateanul vostru Veniamin. Acesta, primind zilnic doi pesmeti, a preferat sa nu respecte mereu regula infranarii ci sa ajuneze cate doua zile consecutiv, numai sa-si umple stomacul cu o portie dubla la masa, adica, mancand o data patru pesmeti, sa simta bucuria de a fi satul si sa compenseze in felul acesta, prin umplerea stomacului, ajunarea de doua zile.

Supunandu-se el cu indaratnicie si staruinta mai degraba regulilor mintii sale decat traditiei celor batrani, fara indoiala ca va amintiti la ce sfarsit a ajuns: parasind pustiul, s-a rostogolit iarasi in filosofia acestei lumi si in desertaciunea veacului, pentru ca intamplarea lui sa adevereasca sfaturile batranilor, iar exemplul si caderea lui sa-i invete pe toti ca nimeni nu poate nici sa urce pe cea mai inalta treapta a desavarsirii increzandu-se in ideile si parerile sale si nici macar sa se feresaca de ispitele primejdioase ale diavolului.

Ghermanus: Cum, asadar, va putea fi pazita de noi fara intrerupere aceasta masura? Caci uneori, in timpul ajunarii, in ceasul al noualea, venind fratii si trebuind a le da i lor sa manance, suntem nevoiti sa adaugam ceva la masura obisnuita, sau sa calcam randuiala pe care ne este poruncit s-o aratam tuturor.

Moise: Cu aceeasi grija si-n acelasi fel trebuie sa indeplinim ambele cerinte. Caci pentru infranare si curatie sa respectam cu toata rigoarea masura la mancare, iar pe de alta parte, cand vin fratii, trebuie sa le aratam dragoste, omenie si bunavointa, fiindca este absurd ca oferind masa unui frate, ba, mai mult, lui Hristos, sa nu mananci impreuna cu El sau sa te faci strain de masa Lui.

Astfel nu vom calca nici una din cele doua indatoriri daca vom pastra obiceiul ca, in ceasul al noualea, din doi pesmeti care ni se dau de drept, conform regulilor canonice, sa mancam unul, iar pe celalalt sa-l pastram pentru ceasurile de seara si sa-l mancam cu fratii, daca vine vreunul, fara sa adaugam astfel ceva peste masura obisnuita. In felul acesta nu ne va intrista deloc venirea unui frate, care trebuie sa ne fie prilej de bucurie. Fiindca vom arata omenie fara sa slabim ceva din asprimea infranarii. Iar daca nu va veni nici unul, ne vom face in libertate datoria, cum cere masura canonica.

Stomacul nu se va incarca seara numai cu un pesmet, fiindca unul dintre ei l-am luat in ceasul al noualea. Mai degraba se va intampla aceasta celor ce, vrand sa pastreze infranarea mai severa, isi amana pentru seara toata intremarea. Caci hrana luata de curand impiedica gandirea limpede in timpul rugaciunilor de seara si de noapte. De aceea este mai folositor si mai potrivit sa se ia masa in ceasul al noulea, dupa care monahul nu numai ca se simte usor si liber in timpul veghei de noapte, dar avand digestia facuta, poate participa activ si la sjujbele de seara.

Astfel de hrana sufleteasca ne-a servit prea cuviosul Moise, cu o indoita invatatura, aratandu-ne adica nu numai harul dreptei judecati si puterea cuvantului prin eruditia sa, dar si sensul renuntarilor, scopul lor apropiat si cel indepartat. In cursul discutiei el ne-a facut sa vedem limpede ceea ce inainte cautam oarecum cu ochii inchisi, dar cu flacara duhului si cu dragoste de Dumnezeu, sa simtim cat ne indepartasem in acest timp de curatia inimii si de linia cea dreapta, sa intelegem, in sfarsit, ca invatatura tuturor artelor acestui veac nu poate fi in nici un chip atinsa fara fixarea unui scop precis, a carui realizare trebuie avuta in vedere si urmarita neintrerupt”.

[1] Cf. I Regi, cap. 3.
[2] Fapte 9, 6.
[3] Gal. 2, 2.
[4] Deut. 32, 7.
[5] II Cor. 6, 7.

(din: Sfantul Ioan Casian, “Convorbiri duhovnicesti“, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii OrtodoxeRomane, Bucuresti, 2004)

Legaturi:

Sfantul Ioan Casian – o pilda despre dreapta socoteala in alegerea sfatuitorilor, despre deznadejde si despre compatimirea cu cei raniti de ispite si de patimi

VIAŢA DUSA URMĂRIND SFATURILE DUHOVNICEŞTI

Cuvinte spre trezvie, spre intarire si spre dreapta socoteala de la Parintele Arsenie Boca

Cuvinte duhovnicesti esentiale de la Ioan Ianolide despre infranare si intelepciune in marturisirea adevarului

Sfantul Ioan Casian – o pilda despre dreapta socoteala in alegerea sfatuitorilor, despre deznadejde si despre compatimirea cu cei raniti de ispite si de patimi

admin — Thu, 28 Feb 2008 20:38:09 +0000

Cateva din lucrurile absolut esentiale pe care credem ca ni le transmite cu precadere Sfantul Ioan Casian prin aceasta scriere – motiv pentru care vom continua sa va oferim si in zilele si saptamanile urmatoare cateva fragmente importante din ea - ar fi, dupa parerea noastra:

constientizarea insemnatatii centrale pentru viata crestinului a dreptei-socoteli, a formarii discernamantului;
accentuarea si exemplificarea necesitatii de a tine “calea de mijloc”, imparateasca, departe atat de ispitele de-a stanga, trupesti si lumesti, cat si de cele de-a dreapta, care tin de rigiditatile, de excesele sau de inselarile in trairile si in nevointa duhovniceasca;
focalizarea sensibilitatii si a trezviei noastre asupra unor idei, clisee pioase, prejudecati cu aparenta buna, binecuvantata, de virtute

denuntarea a numeroase “brese”/”erezii” (nu atat dogmatice, cat privind Viata Duhului) in gandirea noastra, ajungand la descoperirea unei legi duhovnicesti foarte putin cunoscuta si cu totul neluata in seama astazi: ca tocmai de la lucrurile aparent mici si insesizabile, adesea inconstiente, de la ispite ale mintii pe care obisnuim sa le trecem cu vederea, de la conceptii gresite pe care le avem intr-un chip foarte subtil si acoperit incep si marile caderi, marile curse si chiar marile dezastre duhovnicesti in care noi sau cei de langa noi cadem de multe ori… si nici nu mai stim de cand, de unde si de la ce a inceput totul…

Dupa cat de multe inveti de la Sf. Ioan Casian este cu neputinta sa nu-l ai la evlavie si apoi si sa nu-l simti efectiv ca pe un parinte al tau, ba chiar ca pe un prieten apropiat… De altfel, una din temele lui favorite este chiar prietenia duhovniceasca, iar articolul de aici al parintelui ortodox francez Marc-Antoine de Beauregard este inspirat (asa cum o si arata) in proportie de 99% de ideile Sfantului Ioan Casian.

Sfinte Ioan Casian, lumineaza-ne si noua mintea cea tulburata si intunecata, deschide-ne inima si invata-ne si pe noi indreptarile Domnului!

***

Viata si nevointa Cuviosului Parintelui nostru Ioan Casian
Slujba Sf. Ioan Casian – Corul Anghelos (audio)

Troparul Sf. Ioan Casian

“Dupa cum nu toti tinerii arata acelasi zel pentru invatatura si pentru a-si forma mai bune deprinderi, la fel si batranii nu sunt toti la fel de desavarsiti si de incercati. (…)

“Doamne, Tu care singur esti judecator nevazut, milostiv si lecuitor al ranilor ascunse si al slabiciunii omenesti, intoarce catre acest batran patimirea celui tanar, ca sa invete si acesta, si chiar la batranete sa inteleaga slabiciunile si lipsa de experienta a celor tineri“.

“Intoarce-te in chilie-i-a zis- si intelege ca pana acum, necunoscut sau dispretuit de diavol, n-ai fost trecut de el in numarul celor pe care zilnic ii atata si care se lupta cu el in gandurile si preocuparile lor. Dupa lungul sir de ani pe care i-ai trait in acest cin, acestea sunt primele sageti ale lui indreptate impotriva ta, caci pana acum n-ai avut ocazia in nici o zi sa le respingi sau sa le infrunti. De aceea Domnul a ingaduit sa fii acum ranit, pentru ca macar la batranete sa inveti a avea intelegere pentru slabiciunile altora si din experienta ta sa stii sa te cobori la sufletele firave ale celor tineri. Cand ti-a stat inainte un tanar chinuit de ispitele diavolului nu numai ca nu l-ai inconjurat cu nici o mangaiere, dar l-ai predat in mainile diavolului, aruncandu-l intr-o deznadejde primejdioasa care, daca depindea de tine, l-ar fi inghitit in mod grabnic. Daca dusmanul l-a atacat pe el cu atata putere, iar pe tine te-a dispretuit, este datorita faptului ca-i vedea virtutea innascuta in suflet si se grabea sa i-o nimiceasca mai dinainte cu sagetile lui aprinse, pizmuindu-i izbanda viitoare. A inteles, fara indoiala, ca e mai puternic decat tine si de aceea a socotit ca trebuie sa-l atace cu atata furie. Invata asadar din propria experienta sa compatimesti pe cei care sufera si sa nu-i arunci in deznadejde nimicitoare pe cei in primejdie, nici sa-i indarjesti prin cuvinte foarte tari, ci mai degraba sa-i intaresti prin mangaiere blanda si iubitoare, precum ne sfatuieste preainteleptul Solomon: <<Nu sovai sa-i slobozesti pe cei ce urmeaza sa fie ucisi>> (Pilde 24, 11). Dupa exemplul Mantuitorului nostru, nu strivi trestia zdrobita si nu stinge snopi de in aprins (Matei 12, 20); cere de la Domnul acel har prin care sa poti canta si tu cu credinta si virtute: <<Domnul mi-a dat limba invatata, ca sa stiu sa-l sprijin cu cuvantul pe cel ce este abatut >> (Isaia 50,4). Caci nimeni nu poate sa rabde cursele diavolului, nici sa stinga sau sa inabuse fierbintelile trupului, care ard ca un foc adevarat, daca nu-l ajuta harul lui Dumnezeu, care ocroteste si intareste slabiciunea noastra. De aceea, dupa ce am terminat de vorbit despre acea intelepciune mantuitoare prin care Dumnezeu a voit sa-l scoata pe acel tanar din focul primejdiei, iar pe tine, prin lovituri puternice, sa te invete ce este compatimirea, sa-L imploram pe Domnul cu rugaminti unite sa indeparteze prin porunca Lui aceste lovituri ale diavolului, care ti-au fost date spre folosinta. (Caci <<El insusi aduce durere si o lecuieste, El loveste si mainile Lui aduc sanatate>>[Iov 5,18]. <>[I Regi 2,6-7]. Si sagetile aprinse, care la rugaciunea mea ti-au fost trimise, cu roua prisoselnica a duhului Sau El le va stinge“.

Dar nepriceperea si usurinta unui batran, sau a mai multora, de a caror caruntete se foloseste dusmanul cel viclean pentru a insela pe cei tineri, sa nu va indeparteze si sa nu va intoarca de la acea cale mantuitoare despre care am vorbit, de la exemplul celor mai mari. Toate pornirile noastre trebuie destainuite fara nici o acoperire batranilor, care sunt leacuri pentru ranile noastre prin exemplul vietii lor. In ei vom gasi sprijin si ajutor sufletesc daca nu vom incerca sa stricam totul prin judecata si trufia noastra…”.

- Continuare la: Sf. Ioan Casian: SFATUIREA CU BATRANII SI FUGA DE EXTREME – CONDITIILE MANTUIRII

(din: Sfantul Ioan Casian, “Convorbiri duhovnicesti“, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2004)

Legaturi:

PRIETENIA DUHOVNICEASCA – de Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard

admin — Tue, 30 Oct 2007 23:10:21 +0000

“Este necesar sa vorbim, cu privire la Traditie, despre paternitatea in Dumnezeu si despre ascultarea duhovniceasca; cu privire la rugaciune si in mod deosebit cu privire la rugaciunea neincetata, este necesar sa vorbim despre dragoste si despre prietenie. Iata fundamentul divin al tuturor lucrurilor si in special, al rugaciunii noastre. Aceasta este o opinie care pare banala si depasita. Cine indrazneste astazi sa mai vorbeasca despre prietenie? Cine indrazneste astazi sa mai creada inca in dragoste si in prietenie, cand si una si cealalta au fost atat de des batjocorite si parodiate? Crestinul este acela care indrazneste sa creada in iubire si in atotputernicia ei dumnezeiasca.

Ascultarea poate fi privita din prisma paternitatii. Ea mai poate fi privita, de asemenea, si din punct de vedere al fratietatii. Traind impreuna, raporturile de paternitate se transforma in raporturi de fratietate. O prietenie frateasca se formeaza in comunitatea monastica sau familiala, expresie veritabila a iubirii trinitare, in care nu exista nici o inegalitate, ci raporturi sfinte si sfintite si, asa cum a aratat Hristos, slujire reciproca. Ceea ce pune bazele vietii in comunitate, ca o conditie trinitara a rugaciunii crestine, este viata in Hristos, asemanarea care exista intre unii si altii, intre cei care traiesc in Hristos, dragostea comuna pentru Hristos.

“Prietenia adevarata si de nezdruncinat creste o data cu desavarsirea si virtutea impreunate a doi prieteni; odata format, nodul sau nu mai poate fi rupt nici de multimea dorintelor, nici de lupta vointelor contrare“, spune Sfantul Ioan Casian. Hristos insusi a spus ucenicilor Sai: ,,Voi sunteti prietenii mei” (Ioan 15, 14). Iar lui Iuda el ii spune: ,,Prietene…”.

Prietenia consta in consensul si supunerea reciproca a vointelor. “Cat de placut lucru este un prieten adevarat” , spunea Montaigne. Iata acum ce este bun si frumos, decat numai a locui fratii impreuna (Ps.132,1), spune psalmistul. “Doamne, bine este sa fim noi aici“, impreuna, in lumina, spune Apostolul Petru (Matei 17,4). Aici este prietenia lui Hristos, dragostea in Hristos; vointele individuale se supun unele altora, in lumina dumnezeiasca, pana la a ajunge o vointa unica – o singura inima, un singur suflet … ,,Domnul este Cel care ii pune sa locuiasca in aceeasi casa pe cei care au acelasi duh“, mai spune Sfantul Ioan Casian, cel care are o viziune neintrecuta asupra acestui subiect.

Nu este vorba numai de o aceeasi virtute, de un consens sau de o supunere reciproca a vointelor, ci de un duh comun. Nu Persoana Sfantului Duh, ci energiile Lui constituie duhul acesta comun, aceasta respiratie comuna. Apostolul numeste aceasta ,,impartasire a Sfantului Duh” sau ,,partasie in Sfantul Duh”. Nu afinitatile psihologice, intelectuale sau trupesti predomina, ci un suflu de viata care vine de la Tatal, insufleteste pe fiii Sai si ii infrateste: harisma iubirii.

Totusi, aceasta dragoste nu poate sa reziste decat intre aceia care au acelasi scop si care se inteleg. Ei trebuie sa se puna de acord pentru ca acest suflu sa circule de la unul la altul, ca intr-o unitate. ,,Unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si eu in mijlocul lor” (Matei 18,20). Conducand la o viata unica, buna-intelegere dintre frati realizeaza adevarata viata in Hristos. Pentru a ajunge aici, se impune mortificarea propriei vointe. Daca nu accepti sa fii golit de vointa individuala, nu poti cunoaste nimic despre Dumnezeu, in care nu exista decat o singura vointa a Celor trei Persoane. Tatal si Fiul si Sfantul Duh au o singura vointa, si, de aceea, Ii uneste un singur suflu. Golirea de propria vointa este conditia inevitabila a vietii in comunitate si deci a rugaciunii, caci nu exista rugaciune adevarata decat cea trinitara. Rugaciunea individuala nu este o rugaciune crestina. Sihastrul se roaga in Biserica.

“Ce este bun si ce este frumos, decat numai a locui fratii impreuna!” (Ps.132,1). Dar la ce serveste sa traim in aceeasi locuinta daca modul de viata si idealul ne despart? Nu conteaza existenta geografica in aceeasi parohie, aceeasi manastire sau sub acelasi acoperis, ci pastrarea unui spirit si a unei conduite unitare. Vointa, scopul, idealul comun – iata ce face posibila harisma prieteniei.

Pentru a putea realiza acest mediu divino-uman, al celor ce traiesc in Hristos, mediu indispensabil rugaciunii ,,Tatal nostru“, Parintii dau cateva sfaturi intelepte pe care ni le transmite Sfantul Ioan Casian.

Prima regula consta in a nu prefera niciodata bunurile materiale afectiunii unui prieten.

A doua regula este de a nu prefera vointa noastra individuala vointei prietenului nostru.

A treia regula consta in a avea in vedere, inainte de toate, binele pacii si al dragostei de Dumnezeu si de aproapele.

A patra regula este de a uri mania. Mania este considerata de Parinti ca un flagel al omenirii. Ea il desparte pe om de Dumnezeu, de el insusi si de fratii sai. Nu exista nici un motiv, drept sau nedrept, care sa justifice mania (Efes. 4,31).

A cincea regula cere sa cauti sa potolesti mania pe care fratele nostru o are impotriva noastra. Ura fata de manie merge pana la a ura mania fratelui, mai ales daca noi suntem cauza ei. Acesta este preceptul impacarii fratesti. Daca-l vad pe fratele meu manios din cauza mea, eu stiu ca el se indreapta spre pierzanie; fiind manios, el se rupe de comuniunea cu Dumnezeu. Iar daca eu sunt eu e vina, pe drept sau pe nedrept, de aceasta manie, nu pot ramane linistit si, nefiind linistit, nu pot sa ma rog.

A sasea regula este gandul la moarte. Daca in fiecare zi cand ne despartim am gandi asa: ,,Este, poate, pentru ultima oara cand ne vedem“, am fi extrem de atenti, prevenitori si nu ne-am permite niciodata sa ne despartim fara sa ne fi iertat in totalitate. ,,Soarele sa nu apuna peste mania voastra” (Efes. 4,26).

Aceste reguli stau la baza prieteniei fratesti, a prieteniei si iubirii lui Dumnezeu. Acestea sunt principiile traditionale ale intregii vieti comunitare, ale oricarei forme de asociere umana dupa Evanghelie. Ele sunt conduse, in principal, de spiritul de supunere, care cauta vointa unica si duhul comun. ,,Inima si sufletul multimii celor care au crezut erau una“ se spune in Faptele Apostolilor (4,27). Pentru a ajunge acolo, la acest ideal de viata comunitara, in cuplu, in manastire, intre prieteni, ar trebui sa nu pot dormi daca fratele meu ar avea ceva impotriva mea; aceasta ar trebui sa ma tina treaz. De abia atunci grija pentru fratele meu va deveni mai mare decat cea pentru mine insumi; iar eu nu voi mai fi robul propriei mele vointe, ci a aceleia a fratelui meu. (vointa individuala a fratelui o sting prin neimpotrivire, iar vointa naturala, proprie fiintei umane, care ne conduce la supunerea fata de Dumnezeu, o slujim cu bucurie, incurajand-o, indemnand-o, intretinand-o, ajutand-o, sprijinind-o. intarind-o, sustinand-o prin daruire de sine in dragoste).

Sfantul Apostol Pavel spune ca este bine sa trecem de la robia pacatului la robia lui Hristos. Inceputul vietii noastre crestinesti este o robie, in care se schimba stapanul. Crestinul incepe sa-l imite pe Hristos, Care, vorbind in numele nostru a spus: ,,Eu nu am venit sa fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis” (Ioan 6,38). Ceea ce spune Hristos despre raporturile Sale cu Tatal Sau se aplica si fratietatii in Dumnezeu. Paternitatea lui Dumnezeu sfarseste prin a se manifesta prin fratietate; pentru ca imaginea trinitara este imaginea unor persoane egale, si nu echivalente sau care se pot schimba intre ele. Un parinte adevarat sfarseste prin a fi simtit ca un frate, ca fiind egal, si nu ca fiind un superior. Ca si in taina Inaltarii la cer a lui Hristos, ucenicul este asezat in dreapta parintelui, semn de egalitate in mostenirea duhovniceasca. In Sfanta Treime, nu exista inferior sau superior. Numai in umanitatea Sa, Hristos se aseaza intr-o pozitie inferioara Tatalui. Dar El este slavit la dreapta Tatalui ca egal al Acestuia si al Duhului. Astfel, supunerea incepe in inegalitate si se desavarseste in egalitatea persoanelor unite, in suspunerea din iubire care pune in evidenta o vointa unica.

O ultima invatatura, care confirma pe celelalte, vine sa sustina jugul ascultarii: a te increde mai mult in judecata fratelui tau decat in propria ta judecata. Judecata fratelui sau a prietenului este luata drept criteriu superior opiniei noastre individuale. Este verificarea frateasca; daca dorim sa facem ceva care pare bun, cerem si parerea fratelui. Acordam importanta celor spuse de el, ne incredem in judecata lui; tinem seama de parerea lui pentru a aproba sau dezaproba propriile idei; manifestam atunci smerenia unei inimi pline de blandete, credincioasa acestor cuvinte ale Evangheliei: ,,Nu precum voiesc eu, ci precum voiesti tu.” (Matei 26, 39).

Preferinta pentru voia fratelui vine din Evanghelie. Este comentariul lui Hristos Insusi: ,,Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii “(Ioan 13,35). Aceasta prietenie, aceasta legatura in Hristos, aceasta dragoste constituie semnul distinctiv al Bisericii, al comunitatii celor botezati. Ea este supunerea fata de voia celuilalt, ascultarea reciproca intre frati. Ea este cea care confera originalitate comunitatii crestine si astfel ea poate fi recunoscuta. De la ea isi trage rugaciunea crestina intreaga putere.

Punctul culminant al acestei legaturi este Taina Sfintei Impartasanii. Daca lipseste ascultarea reciproca, comuniunea euharistica adevarata nu se poate realiza. Nu poate sa existe comuniune decat in Biserica adevarata, unde exista darul ascultarii reciproce. Nu putem oferi darurile duhovnicesti ale rugaciunii noastre daca nu am facut sa dispara tristetea, oricare ar fi cauza ei, din sufletul fratilor nostri, reparand nedreptatile cu dragoste. Eu nu voi putea sa ma rog Tatalui daca l-am suparat pe fratele meu. Nici nu voi putea sa ma rog atunci cand sunt manios. Rugaciunea nu se va ridica de la mine. Caci cum, oare, mi-ar putea da Tatal darul de a ma ruga Lui, daca eu ii dispretuiesc pe cei pe care El mi i-a dat ca frati intru El? ,,Mergi intai si te impaca cu fratle tau si apoi, venind, adu darul tau” (Matei 5,24.)

Ascultarea reciproca este ca o roata de foc al dragostei unuia fata de altul. Ea se intelege prin cuvantul: ,,ci cu smerenie unul pe altul socoteasca-l mai de cinste decat el insusi” (Filipeni 2,3).

Puterea si indreptatirea de a ne exprima parerea o gasim in cinstea care ne-o acorda fratii, atunci cand, in nevoia lor, cauta la noi cu nadejde, investindu-ne astfel cu increderea lor. Dar odata ce ne exprimam parerea, ne golim de noi insine, daruind binele nostru atat cat este, fara rezerve, in intregime, cu toata ravna, spre a-i folosi pe frati. Goliti astfel de noi insine, privim la randul nostru cu nadejde la fratii nostri, crezand ca cuvantul nostru spus cu dragoste va rodi atat cat Dumnezeu va voi. Privind la fratii nostri, ne golim de cinstea primita si le-o dam la randul nostru intreaga inapoi, daruinde-le toata increderea si nadejdea noastra”.

(in: Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard, “Rugaţi-vă neîncetat”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR)

Boala si nebunia slavei desarte

admin — Thu, 20 Sep 2007 09:02:43 +0000

O inregistrare a unei emisiuni mai vechi de la Radio Logos – Craiova ne-a prilejuit descoperirea unui cuvant exceptional alcatuit de Jean Claude Larchet (“Terapeutica bolilor spirituale”) pe baza invataturii Sfintilor Parinti, o radiografie precisa, severa si aproape perfecta a acestei adevarate tumori sufletesti care este slava desarta sau vanitatea, boala de care suferim fiecare, mai mult sau mai putin si care ne ruineaza sanatatea sufleteasca, dar care adesea ne-o afecteaza si pe cea psihica.

Este un cuvant de care avem nevoie si noi toti cei care facem vreo lucrare cat de mica duhovniceasca (fie si prin internet) si care adesea putem sa fim “furati” de duhuri straine faptelor pe care le facem, ajungand sa stricam “binele” prin motivatia sau scopul stricat cu care l-am facut, cautand placerea sau slava oamenilor sub chipul unei lucrari duhovnicesti “la aratare“. Spunea bine un parinte contemporan ca sunt si multi preoti sau mireni care dau sfaturi duhovnicesti din slava desarta, ca sa-si faca “ucenici” sau sa-si dobandeasca renume, iar nu din dragoste de Adevar. Si mai adauga acelasi parinte, cu durere, ca astazi sunt multi “duhovnici-vedete” si “ucenici-vedete”, care ies in fata si trambiteaza peste tot despre ei si faptele lor, iar binele pe care il fac se pierde, din pacate, prin faptul ca “isi iau plata in aceasta lume”.

Dar este si patima care ii chinuie si pe toti cei care vor sa fie pe placul lumii stricate, recurgand pentru aceasta la mijloace care de care mai sofisticate si mai rafinate pentru a nu pierde cumva aprecierea si laudele oamenilor. Este patima care ne impinge la “impodobiri” si “infrumusetari”, la a ne minti pe noi insine si a ne fatarnici pentru ceilalti, este boala care ne conduce la falsificarea chipului si a convingerilor noastre, prin care ne incalcam principiile, demnitatea si prin care ne rusinam de Hristos, ne lepadam de credinta si de cuvantul lui Hristos … si toate acestea numai ca sa “castigam lumea aceasta”. Nu intamplator a fost numita slava desarta si preacurvie duhovniceasca, pentru ca sufletul “se prostitueaza” si isi insala inclusiv constiinta de dragul slavei lumii...

Si mai exista inca acel duh care ii indeamna pe multi sa caute cu dinadinsul sa placa in mod deosebit celor mai mari (din societate sau din Biserica), sa-i linguseasca cu laude, sa se schimbe la infatisare sau la idei numai ca sa intre pe sub pielea “stapanilor” cu orice chip. Cand stie ca place omului, zic Parintii, omul dobandeste (de la diavol) chiar o ravna si o putere neobisnuita, pe cand binele curat se face mult mai cu anevoie. Lingusitorul capata un zel extraordinar de mare (uneori indreptat si impotriva aproapelui, pentru a-l “sapa”, a-l osandi, a-l denunta etc.) pentru a castiga aprecierea celor suspusi sau poate si un beneficiu concret din partea lor. Din slava desarta omul poate sa-si tradeze si constiinta, si pe aproapele, mintindu-se ca slugarnicia lui interesata este nimic altceva decat virtutea ascultarii si a cinstirii celor mai mari. Ajunge sa mimeze smerenia si supusenia, dar se tradeaza dupa faptul ca “turbeaza” cand este contrazis sau dupa faptul ca ii persecuta si ii vaneaza pe cei sinceri din jurul lui. Acela ajunge, atunci – fereasca Dumnezeu -, lucrator fariseic, care va folosi cuvantul lui Dumnezeu si, in general, toate cele sfinte, in mod fals, rastalmacit si “decupat” numai si numai pentru a-i servi la justificarea scopurilor sale.

Multumim surorii noastre care s-a ostenit pentru transcriere. Inregistrarea emisiunii o puteti descarca si asculta dand click pe sigla de mai jos:

“Slava desarta sau vanitatea devine in complexitatea sa un sentiment puternic si violent care il subjuga pe om intunecandu-i dreapta judecata si il supune unei permanente suferinte.

In manifestarea ei, este descrisa de Sfantul Ioan Casian, ca avand multe forme si chipuri. Intr-una dintre ele, se defineste prin lauda cu bunurile pe care un om le are sau pe care crede ca le are si doreste sa fie apreciat, admirat, stimat, laudat, intr-un cuvant sa fie slavit de ceilalti oameni. Bunurile care-l fac pe vanitos sa se mandreasca, sunt bunuri trupesti, pamantesti pentru care el asteapta de la oameni laude si aprecieri. Vanitosul se poate astfel lauda, asteptand admiratia celorlalti cu darurile sale naturale, ca frumusetea reala sau inchipuita a trupului sau a glasului sau cu puterea si inteligenta sa, cu tot ceea ce contribuie la o infatisare frumoasa: haine luxoase, parfumuri, podoabe. De asemenea, se poate lauda cu indemanarea sau cu priceperea sa intr-un anumit domeniu. Slava desarta, il face pe om sa se mandreasca si sa vrea sa fie admirat pentru bogatiile si bunurile materiale pe care le-a dobandit. Din acest motiv, poate determina dorinta omului de imbogatire, pentru ca slava desarta si iubirea de arginti se nasc una pe alta, caci cei ce iubesc slava desarta se silesc sa se imbogateasca, iar cei ce s-au imbogatit doresc sa fie slaviti, ne spune Sfantul Maxim Marturisitorul.

Aceasta patima il face pe om sa ravneasca la situatii si ranguri sociale inalte si determina alte doua patimi pe care Sfintii Parinti le numesc iubirea de stapanire si duhul iubirii de stapanire. Astfel cel care detine puterea, robit de slava desarta va dori lauda si admiratia oamenilor si se va stradui sa placa acestora pentru a intretine si a spori admiratia, pentru a pastra puterea si pentru a beneficia de aceasta.

O alta forma de manifestare mai subtila, deoarece este detasata de bunurile materiale, este vanitatea care rezulta din ingamfarea cu calitatile intelectuale: inteligenta, imaginatia, memoria, dar si cunostintele dobandite cu inalta invatatura, o buna stapanire a limbilor straine, cu talentul de a vorbi sau a scrie bine. Toate acestea duc catre dorinta de a fi admirat si laudat de ceilalti. Ambitiile in domeniul intelectual si cultural ca si in cel politic sau financiar, sunt de cele mai multe ori produse de aceasta patima.

Dupa cum ne spune Sfantul Ioan Casian mai exista si forma in care omul se mandreste pentru cele spirituale si ascunse din dorinta de lauda desarta. El se mandreste in sinea lui, sau inaintea oamenilor cu virtutile sale, asteptand pentru aceasta admiratia si laudele celorlalti. Aceasta patima, are o putere neobisnuita deoarece greu se scapa de gandul slavei desarte, caci ceea ce faci ca sa te cureti de el devine pricina pentru alta slava desarta, concluzioneaza Sfantul Evagrie.

Slava desarta este privita de Sfintii Parinti ca o boala si o forma de nebunie. Atunci cand Sfantul Apostol Pavel ne-a facut cunoscut ca este o nebunie sa se laude omul pe sine insusi, si mai apoi Sfantul Ioan Gura de Aur a spus ca duhul slavei desarte il scoate pe om din fire, iar dupa ce a pus stapanire cu totul pe sufletul lui ii tulbura mintea si-l face sa aiureze. Caracterul patologic al slavei desarte ca si in cazul celorlalte patimi, consta in pervertirea atitudinii firesti si normale pe care Dumnezeu a sadit-o in om, pentru ca el sa nazuiasca spre slava Dumnezeiasca. Caci prin fire se afla in suflet poftirea slavei dar a celei de sus, ne invata Sfantul Ioan Scararul.

Deosebirea intre cele doua feluri de slava, cea care vine de la Dumnezeu si cea care vine de la oameni se face in majoritatea textelor sfinte: “cei ce se lauda, in Domnul sa se laude”, ca a te lauda in afara Lui este primejdios, ne sfatuieste Sfantul Apostol Pavel. Slava pe care omul o primeste de la Dumnezeu prin unirea cu Hristos, este singura marire adevarata, este singura reala, veritabila, absoluta, eterna, este adevarata slava care se cuvine omului, pentru ca are suflet viu. Indepartandu-se de Dumnezeu prin pacat, omul a incetat sa mai tinda spre aceasta slava, continuand insa sa ravneasca slava, si-a cautat in lumea materiala implinirea acestei dorinte si astfel a pus lauda dupa trup in locul slavei ceresti pe care nu mai este in stare s-o vada si s-o doreasca. Omul folosindu-se de virtutile pe care le are sau chiar de bunurile materiale pe care le poseda pentru propria sa lauda, amestecand mandria cu slava desarta, ajunge la ingamfare. Astfel, aceasta il arunca pe om in amagire si delir. Acestea fiind efectele bolnave care ii indreptatesc pe Sfintii Parinti s-o numeasca nebunie, iar cel inrobit de ea incepe sa se increada in oameni de la care asteapta stima, admiratie si laude. Necunoasterea scopului existentei omului pe pamant, sta la originea slavei desarte, ce naste amagirea in sufletului celui ce o doreste si care nu cunoaste nimicnicia acesteia si a lucrurilor cu care se mandreste, purtandu-se ca si cum aceasta ar avea o valoare absoluta si eterna, in timp ce ele sunt desarte si trecatoare.

Sfintii Parinti o aseamana cu floarea ierbii, cu visurile, cu umbra si cu toate celelalte lucruri repede trecatoare si nestatornice. Toate onorurile si maririle din lume, nu sunt altceva decat vorbe si numai vorbe. Cum poate fi atunci omul atat de nebun, incat sa alerge dupa vorbe goale si sa iubeasca fantasme de care ar trebui mai curand sa fuga. Pentru ce iubiti desertaciunea si cautati minciuna?

Slava desarta ofera o viziunea falsa asupra realitatii, deoarece omul vede lucrurile total opuse: mintea se inseala in aprecierile pe care le face, iar cel atins de aceasta patima isi pierde luciditatea si nu se deosebeste cu nimic de un nebun. Prin ea, omul isi atribuie calitati si virtuti pe care nu le are, dar nu-si vede pacatele si viciile pe care le are in suflet. Tot asa se amageste atunci cand se mandreste cu virtutile pe care intr-adevar le-a dobandit, deoarece se priveste pe sine ca izvorul si detinatorul acestor virtuti, in vreme ce ele sunt darul Lui Dumnezeu. Iubirea de slava, il face pe om sa caute cu orice pret admiratia si laudele semenilor sai si astfel sufletul lui devine plin de neliniste si grija si se agita peste masura pentru ele. Daca nu le obtine, atunci nelinistea sporeste si mai mult. De cele mai multe ori, acesti oameni nu numai ca nu primesc atentia si admiratia asteptate, dar ajung la un rezultat contrar. In cel mai bun caz, in locul admiratiei, intalnesc indiferenta, insa mai rau este ca ajung chiar sa trezeasca in semenii lor, ura, invidie si gelozie, starnesc critici si batjocura. O asemenea situatie face sa apara in sufletul omului, tristete si neliniste, pentru ca nu dobandeste nici placerea pe care o cauta si nu are nici relatii armonioase cu cei din jur, deoarece trezeste agresivitatea acestora. Un alt efect al slavei desarte, este ca il transpune pe om intr-o lume ireala si sub inspiratia ei nefasta, el isi imagineaza ca are tot felul de calitati, si merite, multe bunuri, se vede pe sine in situatiile si in pozitiile cele mai inalte care ii aduc admiratia si laudele celorlalti. Aceasta situatie, aduce dupa sine instrainarea omului de realitatea in care traieste, ii paralizeaza puterea de viata, aducandu-i sufletul intr-o stare de amortire. Acest proces de inchipuire, poate sta la originea unor accese de delir sau a halucinatiilor, asa cum constata Sfantul Evagrie ca, inceputul ratacirii mintii este slava desarta.

Ea deschide poarta tuturor celorlalte vicii. Sfantul Marcu Ascetul o numeste pricina a tot pacatul, pentru ca aduce in suflet mandria, judecarea si defaimarea aproapelui, impietrirea inimii, neascultarea, ura, invidia, certurile, minciuna, vorbele desarte, frica, desfranarea, pasiunea pentru bani si avutie, si asa cum am aratat: tristetea.

Sa incercam sa tinem inchisa poarta sufletului pentru patimile care ne pot distruge sanatatea si viata, dar sa o deschidem larg, pentru binecuvantarile pe care ni le da Dumnezeu, caruia sa-I cerem ajutorul si sa-I multumim, si slava sa-I inaltam neincetat:

“Dumnezeul meu, cred intru Tine si ma rog Tie, intareste-mi credinta, Te iubesc ca pe intaiul meu inceput, si Te doresc ca pe cea mai inalta dorinta a mea. Iti multumesc, ca binefacatorului meu Cel vesnic, Te chem ca pe prea puternicul meu ajutor, ajuta-ma sa cunosc cat de mici sunt bunatatile pamantesti si cat de nepretuite sunt cele ceresti. Cat de scurt este timpul acestei vieti si cat de nemarginita este vesnicia. Amin“.