“Fraţi creştini,

[...]

In cinstea sfinţilor Trei Ierarhi s-a mai vorbit şi de-a lungul lunii acesteia: la 1 ianuarie sfântul Vasile, la 25 sfântul Grigorie şi la 27 sfântul Ioan Gură de Aur. S-a vorbit şi aseară şi astăzi, însă ei sunt inepuizabili. Aşa de bogaţi…, în viaţa lor aşa de multe fapte au făcut şi aşa de frumos au scris, aşa de mult au scris, încât oricând se poate vorbi cu foarte mult folos despre ei. Opera lor este întinsă, volume întregi. E o colecţie numită Migne, în greceşte şi latineşte, volume întregi din operele lor. Şi aceşti bărbaţi au trăit puţin în comparaţie cu mulţi alţii, sfântul Vasile cel Mare a trăit numai cincizeci de ani, sfântul Grigorie mai mult, optzeci de ani şi sfântul Ioan Gură de Aur şaizeci şi ceva de ani. Insă în aceşti ani au lucrat şi s-au consumat pe ei, aşa cum o lumânare de ceară curată arde luminos şi nestingherit până când se topeşte, până la ultima picătură de ceară. Aşa au lucrat, aşa şi-au mistuit viaţa aceşti mari sfinţi ai Bisericii. Ii prăznuim şi separat, îi prăznuim şi împreună. Ii prăznuim separat pentru că au nişte deosebiri între ei, fără îndoială, sunt trei mari personalităţi. Dar îi sărbătorim şi împreună, pentru că au şi nişte calităţi care îi unesc. Vi s-a mai spus, ceea ce-i uneşte pe ei, pe aceşti trei sfinţi luminători ai Bisericii, sau trâmbiţele Duhului Sfânt, este în primul rând cultura lor extraordinară. Pentru că au învăţat şi ştiinţa veche, păgână, de până la ei şi au adâncit foarte mult sfintele Scripturi care sunt izvor nesecat de înţelepciune şi de idei. Deci această cultură, pe care toţi au avut-o, Vasile, Grigorie şi Ioan, îi uneşte pe toţi. Mai ales că trăiesc în acelaşi veac, veacul IV: cei doi se nasc, sfântul Vasile şi sfântul Grigorie, în 329; sfântul Ioan mai târziu, 347 şi la 407 moare, se stinge undeva în Cucuz.

Deci trăiesc în aceeaşi epocă şi în aceleaşi probleme de atunci: era lumea păgână care trecea către creştinism încet, încet şi, în acelaşi timp, [erau] foarte multe erezii, îndeosebi erezia lui Arie care a tulburat foarte mult Biserica lui Hristos [şi] care câştigase convingând şi pe împăraţii vremii de atunci. Mai ales pe Constanţiu, fiul lui Constantin cel Mare. Şi pe Valens, care a fost contemporan cu aceştia; cu sfântul Vasile cel Mare a avut [Valens] nişte scânteieri, nişte dialoguri, încât şi-a dat seama că atunci abia se întâlnea cu nişte episcopi care cu adevărat ştiau să-şi apere credinţa lor, doctrina în care cred şi pentru care mor.

In această epocă trăiesc toţi [trei], adăpaţi din vechea cultură şi din cea nouă, creştină. Insă fiind aşa de culţi, erau totuşi nişte oameni extraordinar de smeriţi, umili. Ştiau că totul le vine de la Dumnezeu şi nu-şi însuşeau nimic din meritele lor. In acelaşi timp, erau nişte oameni foarte generoşi, iubitori de străini, iubitori de bolnavi, iubitori de săraci, şi unii şi alţii, şi sfântul Ioan, în capitala imperiului şi sfântul Grigorie – a fost şi el patriarh la Constatinopol – şi sfântul Vasile cel Mare în Cezareea Capadochiei, patria lui. Foarte milostivi, au îndemnat şi cu cuvântul, rupând pungile bogaţilor şi revărsându-le săracilor, unificând, cât au putut ei să facă într-un timp destul de scurt, rupând aceste diferenţe între bogaţi şi săraci, cum nu ne putem închipui noi astăzi. Erau mari latifundiari care aveau moşii prin alte continente şi robi cu miile şi erau în acelaşi timp săraci şi necăjiţi care abia îşi câştigau pâinea de toate zilele. Au lucrat cu foarte multă energie, cu foarte multă putere, ca să deschidă inimile bogaţilor, să dăruiască acestor mulţimi sărace şi flămânde. Deci foarte generoşi şi iubitori de oameni, foarte omenoşi, aceşti sfinţi Trei Ierarhi.

Şi încă o calitate care a uimit lumea păgână: sfinţenia vieţii lor. Prin post, prin rugăciune, prin renunţarea la sine au devenit cu adevărat vase ale Duhului Sfânt, temple ale Duhului Sfânt cum spune sfântul apostol Pavel, nişte oameni cu adevărat sfinţi, plini de mireasma Duhului Sfânt, în toată fiinţa lor. De aceea au rodit aşa de mult în viaţa lor şi a rămas nemuritor tot ce au făcut ei, şi faptele şi scrisul lor.

Acestea ar fi, în general, calităţile care îi apropie,  însă… totuşi erau deosebiţi. Sfântul Vasile avea o statură înaltă, slab, negricios la faţă, cu o barbă mare, neagră — n-a avut timp să se înălbească, a trăit numai cincizeci de ani. Un om însă cu o extraordinară energie, încât nu se puteau ascunde de la ordinele lui: porunca lui era poruncă, trebuiau s-o împlinească numaidecât. Dacă şi împăratul Valens, şi Iulian Apostatul, duşmanii creştinilor, ai dreptei credinţe, nu aveau încotro! Vasile era cu adevărat un stâlp puternic peste care nu se putea trece, o mare autoritate omenească şi dumnezeiască, acest mare Vasile.

Grigorie — colegul lui de studii şi prieten iubit, despre care se spunea: „sunt două trupuri, Vasile şi Grigorie, însă un singur suflet”, aşa era de mare această unitate între dânşii, asemănare în ceea ce este frumos şi bun. Sfântul Grigorie era de statură mijlocie, bătrân către sfârşitul vieţii sale, [cu] păr alb, pleşuv… Un ochi era bolnav, a fost lovit de cineva, anume când vorbea în Constantinopol despre Sfânta Treime… Arienii aruncau cu pietre în el, ca într-un netrebnic şi el nu s-a apărat, mergea şi vorbea în cinstea Sfintei Treimi. L-au lovit şi a suferit acest ochi. Insă era un om cu ochi duhovniceşti care au văzut clar Sfânta Treime şi a scris nişte lucruri cu mintea lui ageră care au rămas doctrinarii, au rămas nişte stâlpi, nişte făclii de luminare pentru toate veacurile creştine. O minte extrem de ageră şi în acelaşi timp o fire blajină, o fire duioasă, o fire foarte sensibilă. Sfântul Grigorie era şi un mare poet, a scris peste unsprezece mii de versuri. Viaţa lui toată e scrisă în versuri şi anumite minuni [sunt] povestite de el în aceste versuri. O fire de poet, de filozof şi de adânc teolog.

Sfântul Vasile cel Mare, între altele, pune bazele vieţii călugăreşti de obşte; el însuşi, ca şi sfântul Grigorie, au fost nişte mari călugări în acelaşi timp. Insă cum trăiesc…

Sfântul Ioan Gură de Aur, cu statura mijlocie — spune în Viaţa lui — avea capul mărişor, era puţin chel, [cu] părul negru, ochii strălucitori, pătrunzători şi avea îndeosebi o mare energie în a spune adevărul pe faţă. A mustrat pe Eudoxia cea vicleană şi trufaşă, împărăteasa Bizanţului care I-a şi aruncat de două ori în exil; datorită ei sfântul Ioan a murit mai devreme decât trebuia, aruncat într-un exil departe de patria lui şi de tronul său patriarhal. Insă sfântul Ioan avea o fire totuşi blândă cu cei săraci, cu cei necăjiţi, cu cei bolnavi, cu cei care aveau nevoie de ajutor, dădea tot ca să fie ajutaţi cu adevărat. Era foarte bogat, ca şi Grigorie şi ca Vasile cel Mare [care] au dat tot. Sfântul Ioan şi-a vândut averea sa şi a împărţit-o la săraci toată. A făcut case de milostenie, case de îngrijire a bolnavilor, a săracilor, a bolnavilor irecuperabili din Constantinopol, încât era un om cu adevărat dăruit altora. In predicile lui pe care le-aţi mai auzit, găsea toate mijloacele oratoriei lui extraordinare ca să-i convingă pe păcătoşi să se întoarcă la calea cea bună, plăcută lui Dumnezeu. El mustra, însă mustra cu foarte multă blândeţe, foarte multă bunătate, încât de la el plecau oamenii convinşi că trebuie să asculte de cuvântul lui, că e cuvântul lui Dumnezeu. Spre deosebire de ceilalţi, sfântul Ioan Gură de Aur ne covârşeşte cu graiul lui, cu puterea lui de evocare, de oratorie. Din ceea ce spun biografii lui de atunci şi de mai târziu, sfântul Ioan a rămas neîntrecut ca orator al Bisericii. Era mare orator în vremea aceea, Libanius, care i-a fost profesor de oratorie în vremea lui, însă de la el, de la Libanius încoace, sfântul Ioan a rămas cel mai mare orator al lumii, creştine în special.

Se distinge sfântul Ioan Gură de Aur printr-o mare putere de a evoca, în care se vede toată grija lui pentru sufletele care îl ascultau şi care doreau să afle pe Dumnezeu. In seara aceasta am ales să vă citesc aici, de veţi avea răbdare să mă ascultaţi, un cuvânt din sfântul Ioan Gură de Aur, în care arată ce l-a îndemnat pe el să vorbească lumii, ce l-a mistuit pe el să spună cuvântul lui Dumnezeu celor din vremea lui^* (*„Tot creştinul, şi mai ales propovăduitorul, trebuie să fie osârdnic întru învăţarea celor rătăciţi”. Vezi Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la duminici şi sărbători, traduse si orânduite după duminicile si sărbătorile anuale ale Bisericii Ortodoxe de Melchisedec, Episcopul de Roman).

Şi după aceea, cuvântul lui a rodit mereu de-a lungul istoriei până astăzi. Şi profeţii şi apostolii au fost mânaţi de un foc lăuntric să spună, nu de trufia lor, nu încăpea trufie la ei, însă îi ardea acest foc al Duhului Sfânt care îi obliga să rostească. Spune sfântul Pavel undeva: „Vai mie, dacă nu voi vesti cuvântul lui Dumnezeu! Vai mie!” Aşa spune sfântul acesta mare, Ioan Gură de Aur. Şi o să vă citesc un cuvânt despre această grijă de a vesti cuvântul lui Dumnezeu şi ce folos se urmăreşte prin această vestire a cuvântului lui Dumnezeu: Tot creştinul trebuie să fie osârdnic în sfătuirea celor rătăciţi si acuma începe cuvântul lui:

„Când păcătoşii, încă după sfătuirile noastre, rămân în păcatele lor, totuşi noi nu trebuie să încetăm a le împărtăşi sfatul nostru“.

Ascultă unul şi pleacă, nu-i place, pleacă; însă cuvântul pe care l-a auzit din când în când îl bate la ureche şi la inimă. Şi ascultaţi cum se compară cuvântul rostit cu cele din natură:

„Fântânele curg chiar când nimeni nu scoate apă din ele, izvoarele clocotesc când nimeni nu ia apă dintr-însele şi când nu beau, şi pâraiele curg chiar şi când nimeni nu însetează”.

Ce frumoase figuri de stil şi cât adevăr poartă! Sunt izvoare reci, e pe Ceahlău Duruitoarea, apă limpede şi foarte bună şi sănătoasă, cine bea din ea? Beau călătorii în timpul verii, care au îndrăzneala să urce pe Ceahlău. Curg însă mereu aceste izvoare, aşa curge şi cuvântul învăţăturii. Spune sfântul Ioan mai jos:

„Aşa şi predicatorul trebuie să-şi facă datoria sa din toate puterile, deşi nimeni nu-l bagă în seamă”.

[Invăţătorul] vorbeşte, lasă-l în treaba lui!

“Aşa Dumnezeu cel plin de dragoste a dat lege, ca noi, cei care suntem puşi a predica cuvântul cel ceresc, să nu lăsăm nimica din câte stau în puterile noastre. Să nu tăcem niciodată, ascultă-ne cineva sau nu. Când Ieremia prorocul”,marele proroc Ieremia, „ameninţa pe iudei şi le predica nenorocirile care veneau asupra lor…”

Din cauza păcatelor lor (…) — se depărtaseră de la Dumnezeul cel adevărat şi-şi însuşiseră baalii, acei zei păgâni, le aduceau jertfe şi ucideau pe copiii lor, fete şi băieţi, aduceau jertfe acestor baali — S-a mâniat Dumnezeu pe ei şi i-a ameninţat cu robia Babilonului. Profetul Ieremia le-a spus cu foarte multă putere şi precis ce-i aşteaptă. Insă deşi a spus un cuvânt (în capitolul 19), le-a spus toată această veste din partea lui Dumnezeu, cel care era stăpânitor acolo l-a băgat în temniţă. De ce-a făcut aşa? Sperie poporul. Şi a ieşit după aceea din temniţă şi a ameninţat pe cel care îl aruncase în temniţă, Paşhur. Tu însuţi si prietenii tăi o să fiţi duşi în Babilon şi acolo o să mori.

Deci „când profetul Ieremia îi ameninţa pe iudei şi predica nenorocirea ce avea să vie, el era batjocură şi râs” contemporanilor săi. Toţi râdeau de profetul Ieremia: a mai venit şi ăsta. „El se hotărâse a se lăsa de dregătoria sa profetică”, să-i lase în pace, „căci prinsese slăbiciune omenească şi nu mai vroia să sufere derâderea şi batjocura. Dar ascultaţi-l pe el însuşi, zice aşa: «M-au făcut spre râs, toată ziua am fost batjocorit şi-am zis: Nu voi mai numi numele Domnului, şi mai mult nu voi mai grăi în numele Lui în faţa acestui popor. Dar s-a făcut ca focul ce arde în inima mea şi se aprindeau oasele mele şi era să pier, pentru că nu vorbeam».”. Nu voi mai pomeni de El şi nu voi mai grăi de numele Lui, dar iată, era în inima mea ca un foc, ca un fel de foc aprins, închis în oasele mele şi eu mă sileam să-l înfrânez  dar n-am putut. Cu adevărat vroia foarte mult pe dinlăuntru să vorbească, să le spună, chiar dacă nu le convine. „El voieşte să zică”, tălmăceşte sfântul Ioan „«gândeam să mă las de dregătoria profeţească, căci iudeii nu mă ascultau. Dar îndată ce mi-am făcut acest plan, puterea Duhului s-a aprins în sufletul meu ca un foc care a învăpăiat tot lăuntrul meu şi aşa de tare îmi mistuia oasele, încât eu n-am putut suferi acest pârjol». Deci dacă acel profet care în toate zilele fusese râs, batjocorit şi ocărât, a trebuit să sufere o astfel de pedeapsă când s-a hotărât să tacă, de ce iertare ne vom învrednici noi care nu suferim aşa de mult cum suferea el, că ne împuţinăm cu duhul pentru uşurătatea minţii unora dintre ascultători şi voim să încetăm de a-i învăţa, atunci când încă mulţi alţii ne ascultă?” – cum sunteţi dumneavoastră acum.

„Eu ştiu că unii vor zice în batjocură sau în derâdere dispreţuitoare: «tu ai întors pe toţi cu predica ta?» Ce zici, omule? Am făgăduit noi oare ca într-o zi să dobândim pe toţi? Dacă noi am mişcat numai zece, ori numai cinci, ba încă chiar numai pe unul din ascultători, nu este oare aceasta îndeajuns spre a ne da un curaj bun? Dar eu voi zice încă mai mult. Presupuneţi că noi, prin cuvântarea noastră, n-am dobândit pe nimeni, cu toate că este cu neputinţă ca o cuvântare semănată în atâtea auzuri să rămână cu totul tară roadă. Insă fie şi aşa. Cuvântarea noastră şi atunci, totuşi, n-ar rămânea nefolositoare. Când ascultătorii noştri iarăşi vor fi păcătuit, o vor fi făcut aceasta nu aşa, fără de ruşine, ca mai înainte. Totuşi îşi vor fi adus aminte”, de pildă în timpul unei beţii, „de mustrarea noastră, de dojanele noastre, iar această amintire negreşit a produs ruşine, ei au roşit înlăuntrul lor şi au săvârşit păcatul lor nu cu obrăznicia cea mai dinainte” şi-au dat seama că păcătuiesc, greşesc. „Iar aceasta este începutul îndreptării şi al întoarcerii celei desăvârşite, când cineva se ruşinează de păcatul săvârşit şi singur osândeşte cele făcute.”

Deci încă un folos: chiar atunci când nu-i băgat în seamă, atunci, cuvântul însă îi vine mai pe urmă în minte. Cuvântul, fraţi creştini, are o mare putere asupra noastră, a oamenilor. Cuvântul te poate rătăci, cuvântul te poate îndrepta, te poate mustra, te poate reînvia.

„Afară de aceasta, urmează pentru noi şi un alt câştig care este nu prea mic. Noi am făcut pe cei luători aminte mai îmbunătăţiţi şi i-am convins că aceia mai bine s-au gândit, care nu se amăgesc de mulţimea cea mare. Aşadar eu, deşi n-am vindecat pe cei bolnavi, totuşi am făcut mai tari pe cei sănătoşi“.

I-a convins de adevărul faptei bune şi al gândului celui bun.

„Cuvântul meu, negreşit, pe mulţi nu i-a oprit de la păcat, totuşi el a întărit pe cei îmbunătăţiţi.

Voiesc a cumpăni încă şi un al treilea punct. Eu astăzi nu am mişcat, dar poate voi mişca mâine. Şi dacă nu mâine, poate poimâine, sau încă mai târziu. Cine ne ascultă şi ne respinge astăzi, poate ne va asculta şi primi mâine. Cine nu ne bagă în seamă astăzi şi mâine, poate după mai multe zile va dărui ascultare cuvântării noastre, încă şi pescarul adeseori toată ziua a aruncat mreaja sa în zadar şi seara voia chiar să plece, dar totuşi la urmă a prins peşti mulţi, seara târziu. Dacă noi, pentru neizbutirea întreprinderilor noastre, îndată am înceta şi ne-am lăsa de lucru, atunci s-ar prăpădi toată viaţa noastră, şi cea trupească şi cea duhovnicească. Dacă de pildă, lucrătorul de pământ pentru o vreme rea întâmplată o dată, de două ori sau de mai multe ori, ar părăsi lucrarea pământului, atunci noi toţi curând ar trebui să pierim de foame. Şi dacă corăbierul pentru o furtună întâmplată o dată, de două sau de mai multe ori ar fugi de mare, şi viaţă noastră ar pierde foarte multe îndemânări”.

N-ar mai călători lumea pe mare. Au fost nişte accidente de avion şi ar trebui să stea lumea, să nu mai meargă cu avionul. Cu trenul la fel, câte accidente nu sunt, cu maşinile, însă lumea merge. Aşa şi cu aceste cuvinte.

„Dacă la toate meşteşugurile, meseriile, ar lua cineva aceeaşi hotărâre, ar trebui totul să piară şi pământul s-ar face o pustietate, fiindcă toţi oamenii pricep aceasta, de aceea ei totdeauna cu bărbăţie se apucă iarăşi, din nou, de îndeletnicirile lor şi adeseori nu au avut de pierdut. Pe lângă acestea se adaugă că aceştia, în caz de neizbutire au numai pagubă, la noi însă nu se întâmplă aşa, că predicăm şi sfătuim. Când tu împrăştii sămânţa învăţăturii şi ascultătorii nu au primit şi n-au adus rod ascultării, totuşi tu primeşti de la Dumnezeu plata cuvenită pentru sfătuirea ta. Şi când aceia nu vor să te asculte, tu vei primi tot atâta de mare răsplătire, precum ai fi primit când ei ţi-ar fi urmat, căci tu ai făcut tot ce atârna de tine”.

«Noi suntem datori să semănăm», spunea sfântul Pavel «şi Dumnezeu să facă să rodească.». Noi nu suntem răspunzători de ceea ce fac ascultătorii noştrii, ci suntem datori numai a le da sfaturi drepte, a-i îndruma. A-i îndemna e datoria noastră, a urma şi-a face este datoria lor — adică a dumneavoastră.

„Cu toate acestea, predicatorul nu poate singur să isprăvească toate”.

Aici e un lucru foarte important pe care o să-l ascultaţi acum. E vorba de această lucrare a dumneavoastră, care ascultaţi cuvântul lui Dumnezeu, care cunoaşteţi nişte lucruri şi le puteţi împărtăşi altora care nu vin să asculte. Noi nu putem intra în anumite case, dumneavoastră însă puteţi face acest lucru. Asta spune mai departe sfântul Ioan:

„Cu toate acestea, predicatorul nu poate singur să isprăvească, să facă toate. El nu poate să fie la toţi, în toate zilele spre a-i sfătui”.

Intr-o comună mare sau într-un oraş, el nu se poate duce la fiecare familie, însă…

„dacă voi veţi voi să împărţiţi între voi lucrarea întoarcerii, dacă fiecare va voi să ia asupra-şi îngrijirea pentru unul dintre fraţii săi, atunci curând zidirea Bisericii va spori mai bine. Aşadar, vorbeşte cu fratele tău şi-l îndeamnă, chiar dacă el nu te-ar asculta, totuşi tu vei dobândi prin aceasta plată cuvenită. Insă numai atunci când nu vei înceta şi vei continua cu îndemnarea, cu sfătuirea”,

chiar dacă s-ar plictisi sau te-ar repezi. Să-i spună cu binişorul, îl mai lasă puţin, iar îi spune cu dragoste şi cu un accent, nu de poruncă, ci de compătimire. Şi atunci primeşte, adică e un duh smerit. Aşa erau sfinţii aceştia care au lăsat cuvântul, ni l-au spus de la inima lor, sufereau împreună cu cei care erau în necazuri. De aceea au fost primite cuvintele lor. Aşa şi noi când predicăm, când spunem altuia la ureche, între patru ochi sau între şase ochi, să-i spunem cu această compătimire, cu acest duh umilit, cu această dragoste sinceră de a-l ajuta, de a-l îndrepta şi atunci el primeşte.

Ascultaţi acum alt aspect al  lucrurilor:

„Fără obosire pândeşte satana mântuirea omului şi noi nu trebuie, oare, să ne ruşinăm de a fi nepăsători de mântuirea oamenilor celor asemenea nouă, când satana de-a pururea gândeşte la pierzarea lor?”

E o luptă aici între duhul răutăţii, al vicleanului şi această lucrare a lui Dumnezeu în lume pe care trebuie să o facem între noi – suntem toţi fraţi în Hristos şi de aceea ne rugăm cu Tatăl Nostru, avem un singur Tată ceresc.

„Satana ne îngrozeşte cu lupta împotriva oamenilor, deşi Dumnezeu îl opreşte de la aceasta, iar tu oare te vei feri cu lenevire, măcar că Dumnezeu însuşi te îndeamnă şi cere ca iarăşi să dobândeşti pe cei căzuţi? Cine va ierta oare, fraţilor, că pe când satana arată o astfel de râvnă pentru pierzarea oamenilor, noi n-arătăm nici cea mai mică parte din asemenea râvnă pentru mântuirea fraţilor noştri? Pentru aceasta, când tu vezi un frate învârtoşat şi neplecat care nu voieşte să te asculte, atunci zi întru sine-ţi: «Oare nu-l voi putea dobândi cu timpul?» Aceasta şi Pavel ne-a poruncit să facem când scrie aşa: «Slugii Domnului nu i se cade să se sfădească, ci blând să fie către toţi, învăţător şi suferitor.»”

Se întâmplă în casele noastre creştine, de aici şi din alte părţi ale ţării, cineva din familie merge la biserică, citeşte, se roagă, citeşte Acatistul Maicii Domnului, însă nu poate convinge pe cei din familia sa să meargă şi ei pe aceeaşi cale. De ce oare? Poate să se ascundă un dram de mândrie în persoana care merge pe calea lui Dumnezeu. Poate un pic de dispreţ către ceilalţi, poate porunceşte cu autoritate şi cu un accent de răutate şi cu această dorinţă, de a face toţi ca ea sau ca el. Asta e foarte greu… Vezi cum creşte un arbore, cât de mic, abia vezi, abia răsare din pământ şi aştepţi să crească. Creşte, dacă se îndoaie la vârfuri îi pui o proptea şi încet-încet creşte până când se înstăpâneşte şi creşte singur. Cam aşa creştem şi noi, avem o viaţă nu prea lungă, însă o viaţă în care creştem mereu. In fiecare zi se adaugă nişte cunoştinţe, ne bântuie nişte vânturi ale patimilor, aflăm ceva bun, ne încurajăm şi ne învăpăiem, aflăm ceva rău, ne descurajăm şi mergem pe calea celui rău. Toată viaţa e o cumpănire între bine şi rău şi dacă cineva e în preajma noastră şi ne ajută ca pe arborele care se ridică din pământ, ca să fie ocrotit de vânturi, să crească drept, e mare merit cu acela sau pentru aceea. Şi aşa sunteţi dumneavoastră care ştiţi [şi] ascultaţi din când în când cuvântul lui Dumnezeu. Insă să se facă aceasta cu smerenie şi cu dragoste, cu duhul umilinţei şi atunci va prinde  cuvântul nostru,  altfel  [celălalt]  întoarce  capul şi pleacă, rămânem singuri.

Spune sfântul Pavel aici, „slugii Domnului nu i se cade să se sfădească”. Când îl înveţi pe cel din casa ta, nu mustra prea tare şi nu bate la cap prea mult. Spune-i puţin, lasă-l să se mai odihnească, iarăşi revii, pândeşte momentul. Această lucrare de îndreptare a omului este foarte grea. Sunt [lucrări] speciale pentru educaţia tineretului şi a lumii. Foarte greu să înveţi pe altul. Dacă tu pe tine nu te poţi îndrepta, şi ştii o mulţime de lucruri, cum poţi să ai pretenţii să faci pe altul ca tine? In primul rând să nu se sfădească, „ci blând să fie către toţi, învăţător şi suferitor, răbdător, cu îndelungă răbdare, cu blândeţe certând pe cei ce stau împotrivă, poate cândva le va da Dumnezeu pocăinţa şi cunoştinţa adevărului” spunea sfântul Pavel către Timotei, ucenicul său.

„Nu vezi tu oare”, spune sfântul Ioan, „că un părinte, chiar când este deznădăjduit despre însănătoşirea copilului său, totuşi plângând, suspinând, sade lângă patul lui, îl sărută cu dragoste şi întrebuinţează toate mijloacele de vindecare până la suflarea cea mai de pe urmă. Tot aşa trebuie să faci şi tu cu fratele tău”.

Fratele tău, în înţelesul de oricine, aproapele nostru.

“Acela cu lacrimile sale nu poate să alunge boala, nici să respingă moartea ce se apropie. Tu însă pe un suflet bolnav de moarte poţi adeseori a-l mântui şi a-l scula, prin lacrimile şi suspinurile tale, dacă tu eşti neobosit şi nu te îndepărtezi de dânsul. Tot aşa face şi Dumnezeu cu noi, deşi noi suntem nebăgători de seamă, El totuşi în toate zilele vorbeşte către noi prin profeţi şi apostoli şi nu încetează a îndemna pe cei „cerbicoşi” — mândri, trufaşi — „neluători aminte”. Gândiţi-vă, în sfârşit, că acel ce nu încetează cu sfătuirea, deşi o face în deşert, va secera o răsplată încă mai mare decât acela care prevede că cuvintele sale vor fi ascultate. Căci acela care de-a pururea îndeamnă fără să fie ascultat şi totuşi nu oboseşte, dă dovadă de dragostea cea mai călduroasă şi mai adevărată de aproapele său”.

Fraţi creştini, aşa a învăţat sfântul Ioan, aşa învăţau şi sfântul Vasile, sfântul Grigorie şi aşa învăţau şi învaţă sfinţii. Să ne însuşim duhul lor, duhul smereniei, duhul dragostei lor, să ne facem şi noi cât de cât asemenea lor. Amin”.

(din: Parintele SOFIAN, Editura Bizantina, 2007, Bucuresti)

Legaturi:

***

Legaturi:

Despre prieteni care nu sunt buni

I, II, 22

Cumplită e suferinţa. Dar dacă vine de la prieteni, e cu atât mai rea. Dacă e cu muşcături ascunse, lucrul este insuportabil. Dacă vine de la prieteni credincioşi, e o ruşine. Iar dacă vine de la slujitori ai lui Dumnezeu, unde te-ai putea întoarce? Cum vei fugi de asaltul relelor?

Despre acelaşi lucru

I, II, 23

Cumplită e întristarea. Dar dacă te întristează un prieten e un lucru de sclav. Dacă te muşcă pe ascuns, e un lucru de fiară. Dacă o femeie gureşă, locuieşti împreună cu un demon. Dacă un judecă­tor, e nevoie de fulgere. Iar dacă un preot, ascultă, Hristoase, jude­că şi fă dreptate.

**

Fericiri ale diferitelor vieţi

I, II, 17

“Fericit cel ce are o viaţă singuratică, neamestecat cu cei de pe pământ, ci şi-a îndumnezeit mintea.

Fericit cel care, deşi amestecat cu cei mulţi, nu se întoarce spre cei mulţi, ci şi-a înălţat întreaga inimă spre Dumnezeu.

Fericit cel care dând toate averile sale L-a cumpărat pe Hristos şi are drept avuţie numai crucea pe care o ridică sus.

Fericit cel care, gospodărindu-şi averile curate, întinde o mână a lui Dumnezeu celor nevoiaşi.

Fericită viaţa fericiţilor neînjugaţi cu jugul căsătoriei, care sunt aproape de curata Dumnezeire scuturându-se de trup.

Fericit cel care, chiar dacă a cedat pentru puţin legilor căsătoriei, aduce cea mai mare parte a dragostei sale lui Hristos.

Fericit cel care, având putere asupra poporului lui Dumnezeu, cu jertfe sfinte şi mari ÎI aduce pe Hristos celor pământeşti.

Fericit cel care, fiind fiu al turmei, aduce drept loc cerescului Hristos o făptură desăvârşită.

Fericit cel care cu mari avânturi ale minţii vede strălucirea luminilor cereşti.

Fericit cel care cinsteşte cu mâini harnice pe Împăratul şi e o lege pe viaţă pentru cei mulţi.

Toate acestea vor umple teascurile cereşti menite să primească roadele sufletelor noastre, fiecare virtute ducând într-alt loc; căci multe sunt sălaşurile multelor vieţi [In 14, 2].

Fericit cel pe care Duhul Cel Mare l-a arătat sărac de păcate, care are aici o viaţă de plâns, care nu se satură niciodată de hrana cea cerească, care prin milostivire atrage spre el marea milă a lui Dumnezeu, care e prieten al păcii şi curat cu inima, care suportă multe suferinţe pentru multslăvitul Hristos şi va primi în schimb slavă mare.

Străbate care cale vrei din acestea. Dacă pe toate, e încă şi mai bine; dacă puţine, e bine; iar dacă una singură, şi aceasta e plăcută. Căci sunt poveri demne de purtat de toţi, atât de cei desăvârşiţi, cât şi de cei mai puţin desăvârşiţi. Şi Rahav n-a avut o viaţă împodobită, dar preaînalta iubire de străini a făcut-o slăvită [Ios 2, 1 sq.]. Prin smerita sa cugetare vameşul a fost mai presus decât fariseul trufaş [Lc 18, 10 sq.]. Mai bună e necăsătoria, da, mai bună; dar dacă se amestecă cu lumea şi e pământească, e mai rea decât o căsătorie cuminte. Înaltă e viaţa celor ce petrec în neagoniseală prin munţi, dar adeseori îngâmfarea îi prăvăleşte jos şi pe ei. Căci nemăsurând virtutea lor cu a altora mai buni, au uneori în inimă o înfumurare lipsită de judecată şi adeseori cu mintea înfierbântată, asemenea unor mânji focoşi, îşi poartă piciorul dincolo de bornele de pe marginea drumului.

De aceea, fie ridică-te cu aripi uşoare, fie rămâi jos şi aleargă în siguranţă, ca nu cumva din pricina greutăţii tale aripa să se îndrepte spre pământ şi să cazi, înălţându-te, cu cădere vrednică de milă. O navă mică dar strânsă bine în piroane duce o mai mare încărcătură decât una neîncleiată bine. Strâmtă e calea care duce spre poarta dumnezeiască [Mt 7, 14], dar multe cărări duc spre acea singură cale. Unii, pe care firea îi apleacă spre cele de aici, merg pe una, alţii merg pe alta, ţinându-se numai de cea strâmtă. Nu tuturor le place aceeaşi mâncare, nici creştinilor nu li se potriveşte o singură viaţă. Pentru toţi însă cel mai bun lucru sunt lacrimile, nedormirea şi ostenelile, ţinerea în frâu a turbării patimilor înspăimântătoare, alungarea săturării, punerea sub mâna cea puternică a lui Hristos şi tremurarea de ziua care va să vină. Dacă vei străbate până la capăt calea desăvârşirii, nu vei mai fi muritor, ci ceresc. [Acestea] sunt legile lui Grigorie”.

(Sfântul Grigorie de Nazianz, Poeme autobiografice, din cartea lui Jean Bernardi, Grigorie din Nazianz - Teologul şi epoca sa, Ed. Deisis, 2002, traducere de diacon Ioan I. Ică jr.)

sursa online

CITITI SI:

Legaturi tematice:

Ii praznuim astazi pe cei Trei Mari Dascali si Ierarhi ai Bisericii, Sfintii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul si Ioan Gura de Aur, care prin descoperire cereasca au aratat crestinilor ce se galceveau pentru a dovedi intaietatea vreunuia dintre ei, legatura invesnicita a dragostei lor intru Domnul.

Prietenia duhovniceasca – despre care toti acesti 3 luminatori ai lumii cu “razele dumnezeiestilor invataturi” ne-au lasat cuvantari “de miere curgatoare” - se imputineaza astazi din ce in ce, pe masura racirii dragostei multora, iar slabiciunea legaturilor dintre noi ne face pe fiecare in parte, si pe toti la un loc, mult mai vulnerabili in fata atacurilor inversunate ale celui care se asemana cu un “leu racnind” care cauta sa ne inghita…

In vremuri de restriste, cand ar fi mai mare nevoie decat oricand in istoria Bisericii “sa strangem randurile” in duhul dragostei fratesti si sa implinim Taina Unimii (Unitatii) in Hristos si in Biserica la care am fost chemati, tocmai acum si patimile noastre, stimulate de asaltul dracesc dezlantuit asupra lumii, ne tradeaza mai abitir si il dezleaga pe Satana – Calomniatorul sufletelor noastre, Marele Diversionist si cel-care-desparte (dia-bolos)- sa realizeze cu noi, probabil intr-o masura fara precedent in istorie, “taina dezbinarii” intre prieteni, intre frati. Cel mai adesea din motive de nimic. Taina dezbinarii face parte integranta din procesul “tainei faradelegii” care se lucreaza tot mai precipitat, sub ochii nostri – “larg inchisi” – in lume, pana la venirea Fiului Pierzarii. Iar Duhul Sfant ne-a aratat de mult ca… dusmania si ura de frati sunt semnul sfarsitului si ca… “daca nu biruim vrajba si tulburarea se va intampla o nenorocire”

Nu ne mai suferim si nu ne mai rabdam unii pe altii, nu mai avem ochi sa ne vedem si omenie sa ne mai raspundem unii altora. Ne izolam in turnuri de fildes ca sa ne protejam de “taina aproapelui” devenit lepros, ciumat, strain cazut intre talhari, nevrednic de privirea preotului si a levitului… Ne gasim in permanenta noua insine indreptatiri sofisticate, stim sa scoatem rapid de sub maneca ratiunii celei cu nume mincinos o multime de teorii ultra-para-meta… duhovnicesti ca sa ne justificam refuzul de a iubi, refuzul de a rabda, refuzul de a asculta, refuzul de a vedea dincolo de aparente, refuzul de… a ne lucra duhovniceste unii prin altii.

La prima ispita, la prima banuiala, la prima barfa, la prima cearta, la prima “tulburare”, crestinul de astazi este invatat sa dea bir cu fugitii, iar nu s-o infrunte barbateste, ci sa se refugieze narcisist in patutul cald al auto-compatimirii si al clevetirii. Acolo unde, desigur, el va avea intotdeauna dreptate si fratele sau niciodata…

Candva, crestinii stiau sa certe iubindu-se. Se certau si iarasi se impacau. Se contraziceau ori se tachinau – fara sa se raneasca sau sa se raceasca – poate si pana la moarte, dar isi vorbeau, tot pana la moarte, cu aceeasi iubire, pretuindu-se unul pe celalalt ca pe un mare dar. COMUNICAU. SE MUSTRAU SPRE INDREPTARE. Nu taceau pasiv-agresiv, precum noi, lasand a se cultiva, intre timp, in ambele sensuri, resentimente, suspiciuni, ganduri potrivnice devenite certitudini.

Ei intelegeau prietenia cea in Hristos ca o Taina sfanta, care se pazeste si se intretine cu frica si evlavie de toate asalturile diavolesti, ca orice alt dar ceresc, pentru care se lucreaza si se lupta neincetat, care merita orice picatura de sudoare, orice jertfa a odihnei si a linistii proprii. Ne lipseste acum si constiinta ca prietenia duhovniceasca este o Taina a impreuna-cresterii, dar si o putere ecleziala vanata de cel-rau cu maxima inversunare, si ca ea nu se pastreaza de la sine, ca trebuie sa se verifice si sa se caleasca prin incercari, prin focul ispitelor.

Pentru ca SATANA II VANEAZA PE CEI IZOLATI. Inclusiv pe cei izolati in propriul grup inchis ermetic, elitist, siesi suficient. Dar piedicile si ispitele spre destramare se asuma, se iau in piept, nu pot speria pe cei care stiu pretul iubirii fratesti. Prietenia este un dar care cere lupta, cere nevointa, care este incompatibil cu egoismul si este ucis de iubirea de placeri, de confort si de comoditate, fie ea si mascata de inselarea “linistirii”.

Prietenia ne ajuta sa facem si un obligatoriu “exercitiu” de fidelitate duhovniceasca, bine stiind ca cel care nu este credincios in cele mici – fata de prietenul sau binefacatorul sau – nu poate ramane pana la capat credincios nici lui Hristos, Cel care Se identifica tainic tocmai cu fratele “cel mic“, pe care l-am parasit si l-am condamnat, gasindu-l nevrednic de a-i mai arunca vreo vorba buna de la… inaltimea maiestatii noastre.

Spunea Parintele Staniloae:

Raspunzand nevoii noastre, El a aratat in mod limpede ca, pentru a fi slujitori unii altora, avem nevoie unii de altii. Nu este de ajuns sa slujim in mod exterior, trebuie sa ne daruim pe noi insine. Acest fapt este temeiul jertfirii de sine, temeiul iubirii. Doar astfel crestem, pentru ca avem comuniune in mod real. Nu suntem chemati sa slujim asa cum achitam o datorie. Trebuie sa existe iubirea ca radacina: sa vezi taina celuilalt, sa vezi in el fiinta neconditionata. Aceasta este taina extraordinara, negraita: sa iubim, sa ne adancim spiritual unul in altul, sa fim atenti la ce inseamna celalalt care are nevoie de mine. Sa fim atenti asa cum este Dumnezeu, sa fim atenti fata de el ca fata de o fiinta transparenta pentru Dumnezeu.

Astazi, in “era comunicarii”, ortodocsii ajung sa comunice mai putin si mai prost ca oricand si, mai ales, sa nu rateze sansa de a fi ei insisi cei care marcheaza… inaugurarea erei “anti-comuniunii”. Biserica ne cheama la suprema partasie, cea de-viata-facatoare, in vreme ce noi ne sarguim din greu sa colaboram la lucrarea des-partasirii, a instrainarii celei de moarte lucratoare. Iar acesta este numai primul pas catre devenirea intru Iuda si Cain, catre tradarea, vanzarea si uciderea fratelui devenit intai instrument de folosit, apoi strain, iar la urma dusman.

Astazi avem la indemana, “gratie” tehnologiilor ultra-avansate, toate mijloacele de comunicare posibile, dar ce folos? Nu mai avem nimic a ne spune: dragostea dintre noi a murit. In numele unor deziderate si a unor mize mult mai inalte si mai importante, avem “binecuvantarea” sa devenim reci, duri, agresivi si taiosi cu aproapele nostru. Avem “binecuvantarea” sa destramam intr-o clipa ceea ce Dumnezeu a zidit si a intarit cu timp, cu efort, cu jertfa, cu scump Sangele Sau. Cand Apostolii si Parinti ne cheama “sa ne largim inimile”, noi ne luam “binecuvantarea” sa devenim cat mai impietriti si mai “stramtorati” la inima. Sa nu ne lasam deranjati de durerea fratelui nostru, sa ne inchidem urechile la strigatul sau la plansul lui. Nu avem vreme de pierdut pentru altii; liniste! noi acum ne rugam…Sa nu trebuiasca sa-i auzim dojana facuta cu dragoste, sa nu ne “tulbure” cu nicio alta parere, cu niciun alt gand care ne-ar putea problematiza catusi de putin propria autosuficienta.

Ce este mai tragic e cand ajungem sa ducem indreptatirea pana acolo incat, spre pierzarea noastra, cerem si primim “binecuvantarea” sa ne pecetluim, prosteste, cearta pentru vesnicie, iar nu sa cautam impacarea si bunavoirea. Sa nu cumva sa pierdem ocazia de a semna si noi prezent in “condica” Dezbinatorului .

Evanghelia spunea:

Luati aminte la voi insiva. De-ti va gresi fratele tau, dojeneste-l si daca se va pocai, iarta-l.

Si chiar daca iti va gresi de sapte ori intr-o zi si de sapte ori se va intoarce catre tine, zicand: Ma caiesc, iarta-l.

Si inca, aceeasi Evanghelie, “reglementa” si mai concret:

De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău.

Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul.

Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş.

… iar noi, fara sa ne mai preocupam “sa castigam pe fratele” nostru, sa-l iertam, sa-l ajutam, sarim direct la ultimul pas, si cel mai de evitat, transformandu-ne prietenii, fara nicio alta sansa, fara drept de apel, peste noapte, in “pagani si vamesi”. Eventual ne linistim constiintele amagindu-ne ca vom compensa refuzul de a-i vorbi cu “rugaciune pentru el”. Ca si cum rugaciunea corecta nu ar trebui sa rodeasca dragoste si sa conduca la comunicare, ca si cum faptul ca ne rugam (daca o facem!) ar putea sa ne dea dispensa de la lucrarea si prin trup a faptelor celor fratesti sau ca si cum, precum in ereziile gnostice sau precum in pietismele individualiste si idealiste, am gandi despre noi ca suntem numai suflete si ca cele omenesti nu mai au deja ce cauta in comuniunea noastra…  Asta in vreme ce Apostolul ne invata, cu glas mare:

Ce folos, fratii mei, daca zice cineva ca are credinta, iar fapte nu are? Oare credinta poate sa-l mantuiasca?

Daca un frate sau o sora sunt goi si lipsiti de hrana cea de toate zilele

Si cineva dintre voi le-ar zice: Mergeti in pace! Incalziti-va si va saturati, dar nu le dati cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul?

Iata ce ne spune si Cuviosul Paisie Aghioritul:

Dar pentru ca rugăciunea să se facă în chip corect, trebuie să te doară pentru ceilalţi. Pentru că tipicul multor creştini din vremea noastră este să nu dorească să se mâhnească... (…)

Adevărata rugăciune începe de la durere, nu este plăcere, “nirvana”. Dar ce fel de durere este? Omul se chinuieşte în sensul cel bun. Il doare, geme, suferă atunci când face rugăciune pentru orice. Ştiţi ce în­seamnă a suferi? Da, suferă, pentru că participă la du­rerea generală a lumii sau a unui om în particular.

Iata insa cum descria Sf. Ioan Gura de Aur intarirea duhovniceasca pe care si-o daruiesc prietenii adevarati:

“Care zid este atat de puternic si atat de intarit prin legatura perfecta a pietrelor trainice din care e construit, incat sa reziste atacurilor vrajmasilor ca ceata celor cari se iubesc – unii pe altii si cari sunt stransi intr-o singură unire? Atacurile diavolului le resping; si pe bună dreptate. Caci cei cari se oranduiesc in ordine de lupta contra diavolului sunt de neinvins; de uneltirile lui isi inalta trofeele stralucitoare ale dragostei. Sunt ca si o liră. După cum coardele lirei sunt multe, dar dau o singura melodie si scot o cantare placuta, tot astfel si cei cari sunt stransi intr-un gand dau drumul cantării melodioase a dragostei. Nimic nu poate sa fie mai dulce decat dragostea!“

Sa ravnim la masura dragostei duhovnicesti descrise de acesti sfinti, apropiindu-ne de prietenii nostri intru Hristos, care, cu toate posibilele lor slabiciuni si greseli, ne pot fi dreptar zilnic, mangaiere in necazuri, sprijin in vreme de ispita si intremare din cadere…

Poate ne va ajuta sa ne reamintim si ultimele cuvinte ale Parintelui Staniloae, dinainte de moarte:

“Vorbim despre Tine, Doamne… Cu vointa… Plini de har si de adevar… Hai… Hai… Hai!… Plini de har si de adevar… Hai… hai… hai… Hai sa ne trezim … Hai sa ne sculam… Hai sa vorbim… Haide, Doamne… Hai… Hai… Hai… Hai sa vorbim… “

(…)

CITITI MAI DEPARTE LA: Sfintii Trei Ierarhi si prietenia duhovniceasca

• Ascultati cantari din Vecernia Sfintilor Trei Ierarhi cu corul Anghelos
• Acatistul Sfintilor Trei Ierarhi (text)

***

***

• DE CE FUGEA DE PREOTIE SFANTUL GRIGORIE DE NAZIANZ? Cum trebuie sa fie preotul si de ce trebuie sa tina seama in slujirea sa? (I)
• Sfantul Grigorie Teologul: “Boala de a te crede invatat cand nu esti e vrednica de lacrimi si de suspine mai mult decat orice alta boala”

*

Unora le este buna si folositoare o doctorie, altora o doctorie contrara…

“(…) Cand e vorba de vindecarea trupurilor, trebuie sa mai avem in vedere si aceea ca fiecare din mijloacele de vindecare, pe care le-am enumerat si pe care le observa doctorii, raman asa cum sunt prin natura lor; nu se impotrivesc cu siretenie si nici nu se arata mai intelepte decat cei ce aplica stiinta medicala; dimpotriva, stiinta medicala stapaneste materia, afara de cazul cand se intampla ca bolnavul sa nu asculte, pentru putina vreme, de prescriptiile medicale; dar si aceasta neascultare e usor de invins si de indepartat.

Cand e vorba insa de vindecarea sufletelor, trebuie sa se stie ca cele mai mari piedici in calea virtutii,ca niste ostiri indreptate impotriva celor ce ne ajuta, sunt prezumtia ca suntem oameni destepti si egoismul, pe care nici nu stim, nici nu vrem sa le biruim iute. Iar ravna pe care ar trebui s-o intrebuintam pentru a ne ara­ta boala noastra sufleteasca doctorilor sufletesti, o intrebuintam ca sa fugim de vindecare. Suntem viteji im­potriva binelui nostru si destepti impotriva sanatatii noastre.

Intr-adevar, sau ne tainuim in chip josnic pacatele, ascunzandu-le in adancul sufletului, ca pe niste buboaie tainice si rusinoase, ca si cum am putea sa ni le ascundem de ochiul cel mare al lui Dumnezeu si de judecata Lui, daca ni le ascundem de oameni, sau cautam sa ne dezvinovatim pacatele, scornind cuvinte de aparare pentru patimile noastre (Ps. 140, 4); sau ne astupam auzul, ca o vipera surda, care-si astupa urechile (Ps. 57, 4) si ne ambitionam sa nu ascultam de glasul celor ce ne sfatuiesc, ca sa nu fim vindecati cu doctoriile intelepciunii cu care se vindeca sufletul bolnav; sau - culmea ticalosiei – cei mai cutezatori si mai indrazneti dintre noi nu ne rusinam defel de pacat, nici de cei care cauta sa ne vindece de pacat, ci ne indreptam, cu capul descoperit, cum se spune, spre orice nelegiuire. Ce nebunie! Sau ce alt nume ar fi mai potrivit unei astfel de purtari? Prigonim ca pe niste dusmani pe cei pe care ar trebui sa-i iubim ca pe niste binefacatori. Uram pe cei care ne mustra la portile cetatii si ne scarbim de cuvantul cuvios (Amos. 5, 10). Ne gandim sa facem rau celor ce vor sa ne faca bine, cand de fapt prin asta ne facem noua insine mai cu seama rau, ca si cei care-si musca trupul, socotind ca-l musca pe-al vecinului.

Acestea toate ma fac sa socot cu mult mai grea stiin­ta vindecarii sufletelor decat stiinta vindecarii trupurilor. De asta este si mai de pret.

Medicina se ocupa putin cu cele din adancuri; se ocupa mai mult cu cele ce se vad. Preotia insa se straduieste sa vindece pe omul cel ascuns al inimii, da lupte cu cel ce se razboieste si se lupta impotriva noastra inlauntrul sufletului nostru (Efes. 6, 12), care face – grozavia grozaviilor - din noi insine arme impotriva noastra (Rom. 6, 13), ca sa ne dea mortii pacatului.

Pe langa aceasta, daca vrem sa vindecam si sa curatim bine sufletul – bunul nostru cel mai de pret din cate avem – si sa ajunga de cea mai mare valoare, mai avem nevoie de multa si desavarsita credinta, dar si de mai mare ajutor de la Dumnezeu si, dupa socotinta mea, de nu putina destoinicie din partea noastra, atat in cuvant, cat si in fapta.

*

A mai ramas sa cercetam care e scopul urmarit de fiecare dintre cele doua stiinte de vindecare.

Una, stiinta medicala, urmareste sanatatea si bunastarea trupului: sau sa-l pastreze sanatos sau sa-i readuca sanatatea, daca a pierdut-o, cu toate ca nu stim bine daca sanatatea e de folos celor ce o au; adeseori boala le e de mai mult folos. Cu sanatatea si boala e la fel ca si cu saracia si bogatia, cu slava si lipsa de slava, cu starea sociala smerita si starea sociala stralucita si cu toate cele care prin natura lor stau la mijloc intre bine si rau si nu inclina mai mult nici intr-o parte nici in alta, ci ajung bune sau rele prin voia cea libera si prin felul cum le intrebuinteaza cei ce le au.

Cealalta, stiinta vindecarii sufletelor, preotia, urma­reste sa intraripeze sufletul, sa-l smulga din lume, sa-l dea lui Dumnezeu; sa-l faca sa pazeasca chipul lui Dumnezeu (Fac. 1, 26), daca nu l-a pierdut; daca e in primejdie sa-l piarda, sa-i arate calea ca sa si-l pastreze; iar daca si l-a stricat, sa-l aduca din nou la starea cea dintai. Preotia urmareste sa faca sa locuiasca, prin Duhul Sfànt, Hristos in inimile oamenilor (Efes. 3, 17). Si, in sfarsit, scopul cel mai de seama al preotiei este sa-l faca dumnezeu si partas fericirii celei de sus pe cel ce apartine cetei celei de jos, pe om.

(…)

Dar noi preotii – pentru care grija cea mare este mantuirea sufletului, bunul cel fericit si nemuritor, care are sa fie pedepsit sau rasplatit vesnic, pentru rautatea sau virtutea lui – dar noi, preotii, cata munca credeti ca nu trebuie sa depunem, cata stiinta nu trebuie sa avem, ca sa vindecam bine sau sa ne vindecam, ca sa schimbam viata credinciosilor nostri si sa supunem lutul duhului?

Nu toti oamenii au aceleasi ganduri, nici ace­leasi porniri. Barbatii unele, femeile altele; batranii unele, tinerii altele; saracii unele, bogatii altele; cei veseli unele, cei tristi altele; cei bolnavi unele, cei sanatosi altele; conducatorii unele, condusii altele; invatatii unele, neinvatatii altele; cei fricosi unele, cei indrazneti altele; cei maniosi unele, cei blanzi altele; cei cu fapte bune unele, cei pacatosi altele.

Iar daca vei cerceta inca si mai amanuntit lucrurile, vei vedea ce mare deosebire este intre cei casatoriti si cei necasatoriti; iar la acestia din urma, ce mare deose­bire este intre monahii care vietuiesc singuratici in pustie si monahii care duc viata de obste si traiesc la un loc; intre monahii imbunatatiti, care duc o viata contemplativa inaintata, si simplii monahi; intre oraseni si sateni; intre oamenii curati sufleteste si cei vicleni; in­tre cei care se ocupa cu afacerile si cei carora le place viata linistita; intre cei loviti de soarta si cei carora le merge bine si nu stiu ce-i necazul. Mai mare este deosebirea dintre faptele si pornirile oamenilor decat deosebirea dintre chipurile trupurilor lor; iar, daca vrei, mai mare decat deosebirea dintre amestecul elementelor din care-i alcatuit trupul nostra. De asta nici nu-i usoara indrumarea lor.

*

Dupa cum nu se da tuturor trupurilor aceeasi doctorie sau hrana, ci diferita, dupa cum sunt si trupurile, sanatoase sau bolnave, tot asa si sufletele se vindeca cu diferite invataturi si prin felurite mijloace. Martori ai diferitelor mijloace de vindecare sunt chiar bolile oamenilor. Pe unii oameni ii vindeci cu cuvantul; pe altii ii indrepti cu pilda vietii tale. Unii au nevoie de bold, altii de frau. Pe cei lenesi si greu de miscat spre bine, trebuie sa-i destepti cu lovitura cuvantului; iar pe cei peste masura de infierbantati cu duhul, pe cei care-s greu de stapanit in pornirile lor, care-s ca niste manji iuti ce sar tarcul lor, pe acestia ii faci mai buni daca-i strangi si-i opresti cu cuvantul.

Unora le e de folos lauda, altora mustrarea; dar si una si alta la timpul lor; ca vatami daca lauzi sau mustri fara socoteala si cand nu e timpul. Iarasi, pe unii ii in­drepti cu sfatul, pe altii cu mustrarea; dar si aici, pe unii ii indrepti daca ii mustri in vazul si auzul lumii, iar pe altii, daca ii sfatuiesti in taina. Ca unii obisnuiesc sa nesocoteasca sfaturile date intre patru ochi, dar se cumintesc numai cand sunt mustrati in public; altii, dimpotriva, se indaratnicesc cand sunt mustrati in fata lumii, dar se lasa povatuiti de o mustrare facuta in taina si rasplatesc cu supunere dragostea ce li se arata.

*

Fata de unii oameni e de neaparata trebuinta sa fii cu mare luare-aminte la toate faptele lor, chiar la cele mai neinsemnate, anume la aceia care, socotind ca faptele lor nu sunt cunoscute, se ingamfa ca sunt oameni cumsecade; ca uneltesc si asta. Fata de alti oameni este mai bine sa treci chiar cu vederea unele din faptele lor, sa fii, dupa cum zice proverbul, ca cel care vede, dar se face ca nu vede, ca cel ce aude, dar se face ca nu aude, ca sa nu-i duci la deznadejde, inecandu-i cu asprimea mustrarilor, si pana la sfarsit sa-i faci sa savarseasca orice pacat, pentru ca le-ai smuls din suflet rusinea, leacul indreptarii lor. Pe unii trebuie sa te manii uneori, fara ca in sufletul tau sa fii maniat pe ei; sa-i treci cu vederea, fara ca in sufletul tau sa-i treci cu vederea; sa le arati ca ti-ai pierdut nadejdea, fara sa ti-o pierzi. Aceasta, fata de toti aceia a caror fire cere o astfel de purtare. Pe altii trebuie sa-i vindeci cu blandetea si cu smerenia ta, unind eforturile tale cu eforturile lor, in vederea nadejdilor celor bune. Adeseori e mai folositor ca pe unii sa-i birui, iar de altii sa te lasi biruit; sa lauzi sau sa critici in fata unora bogatia si puterea, iar in fata altora, saracia si viata amarata si plina de necazuri.

*

Doctoriile date de noi pentru vindecarea sufletelor nu sunt ca virtutea si ca viciul – virtutea, totdeauna si la toti, foarte buna si foarte folositoare, iar viciul foarte rau si foarte vatamator -, ci una si aceeasi doctorie este, totdeauna si la aceiasi, sau plina de putere vindecatoare sau foarte primejdioasa; de pilda, asprimea sau blande­tea sau fiecare din celelalte doctorii pe care le-am enumerat mai inainte. Unora le este buna si folositoare o doctorie, altora o doctorie contrara, dupa cum sunt, socot, timpurile si imprejurarile si dupa cum o primeste temperamentul celor ce trebuie vindecati. A le descrie pe toate prin cuvant si a le cunoaste cu deamanuntul, ca sa cuprinzi intr-un capitol toata stiinta vindecarii su­fletelor, este cu neputinta, oricat de multa sarguinta si pricepere ai avea. Numai experienta insasi si cazurile de duhovnicie dau lumina si stiintei vindecarii suflete­lor si preotului.

*

In general vorbind, trebuie sa stim ca dupa cum pen­tru cei care merg pe o franghie intinsa pe sus este primejdios sa se plece intr-o parte sau alta sau sa se incline putin, oricat de mica ar parea inclinarea, ci toata siguranta lor sta in tinerea echilibrului, tot asa si pentru noi preotii, daca inclinam in vreo parte, fie din rautate, fie din nestiinta, primejdia caderii in pacate e mare si pentru noi si pentru credinciosii nostri. Trebuie, dar, negresit sa mergem pe calea cea imparateasca, trebuie sa nu ne uitam in jurul nostru si sa nu ne abatem, nici la dreapta nici la stanga, dupa cum spun Proverbele (Pilde 4, 27).

Asa sunt bolile sufletesti ale oamenilor si atat de grea este munca unui bun pastor care vrea sa cunoasca bine de tot sufletele credinciosilor turmei sale (Pilde 27, 23) si sa le conduca dupa invatatura pastorala cea dreapta si adevarata, vrednica de adevaratul nostru Pastor.

*

Iar daca cineva – ca sa vorbesc la urma de cea dintai dintre indatoririle noastre preotesti -, iar daca cineva cuteaza si socoteste ca este un lucru la indemana mintii oricui predicarea cuvantului, adica a invataturii celei dumnezeiesti si inalte, de care acum toti filosofeaza, eu ma minunez de desteptaciunea unui astfel de om, ca sa nu spun, de prostia lui. Nu mi se pare un lucru din cele mai usoare si nici din cele care au nevoie de putina minte, ca sa dai la vreme fiecaruia masura de grau a cuvantului (Luca 12, 42) si sa chivernisesti cu judecata adevarul dogmelor noastre, sa vorbesti despre toate cate s-au filosofat in Scriptura, despre lume si lumi, despre materie, despre suflet, despre spirit, despre firile cele spirituale, atat ale ingerilor cat si ale demonilor, despre pronia lui Dumnezeu, care uneste si carmuieste totul, despre toate cate par ca se intampla potrivit ratiunii si despre toate cate par ca se intampla impotriva ratiunii omenesti, ratiunii celei de jos.

Nu mi se pare un lucru din cele mai usoare sa vor­besti inca si despre altele cate s-au filosofat in Scriptu­ra: despre facerea cea dintai a omului, despre replasmuirea sa din urma, despre simboale si adevar, despre legaminte, despre intaia si a doua venire a lui Hristos, despre intruparea Lui, despre patimile Lui, despre moartea Lui, despre Inviere, despre sfarsitul lumii, despre judecata, despre rasplatirea celor buni si pedepsirea celor rai si, in sfarsit, despre invatatura cea mai inalta, anume despre toate cate trebuie sa cugetam de­spre incepatoarea si fericita Treime. Da, invatatura de­spre Sfanta Treime este plina de foarte multe primejdii pentru cei carora li s-a incredintat grija luminarii credinciosilor; o primejdie, ca nu cumva, de frica politeismului, sa vorbesti de o singura persoana in Sfanta Tre­ime si sa intelegi ca aceeasi persoana este si Tatal si Fiul si Sfantul Duh, facand din numele lor niste simple nume; alta primejdie, ca nu cumva sa desparti Sfanta Treime in trei persoane deosebite ca fiinta si straine intre ele, care nu pazesc randuiala si nici incepatoria, sa faci din ele, asa zicand, niste dumnezei care se lupta intre ei si sa cazi astfel intr-o greseala opusa celeilalte, asa cum se intampla cu un pom, pe care tragandu-l prea mult ca sa-l indrepti, il strambi in cealalta parte (…)”.

(in: Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Grigorie din Nazianz, Sf. Efrem Sirul, “Despre preotie”, Editura Sophia, Bucuresti, 2004)

Legaturi:

“(…) Dar ce sa spun de credinciosii aceia care, din dragoste de slava desarta sau din iubire de stapanire graiesc nedreptate spre inaltime (Ps. 72, 8), niste orgoliosi ca Iannes si Iambres (2 Tim. 3, 8), care se intrarmeaza, nu impotriva lui Moise, ci impotriva adevarului si se ridica impotriva invataturii celei sanatoase?

Sau ce sa mai spun de a treia ceata de credinciosi, care din pricina lipsei de invatatura si a obrazniciei lor, urmare a lipsei de invatatura, navalesc buluc, ca porcii, asupra oricarei invataturi si calca in picioare frumoasele margaritare ale adevarului (Matei 7, 6)?

In sfarsit, ce sa mai spun de toti acei credinciosi, care n-au nici o idee proprie si nici vreo conceptie buna sau rea despre Dumnezeu, care aduna din toate invataturile si de la toti dascalii, ca din toate acestea sa aleaga ce li se pare mai bun si mai fara greseala, bizuiti pe puterea lor de judecata, ei care sunt niste rai judecatori ai adevarului? Apoi, pentru ca li se pare o alta invatatura mai apropiata de adevar, se indreapta spre aceea si o sterg din minte si calca in picioare orice invatatura de mai inainte; schimba multi dascali si arunca cu usurinta, cum ai arunca praful in vant, multe invataturi, iar la urma, obositi si la auz si la minte – ce prostie! -, pun deopotriva la indoiala orice invatatura, isi fac o conceptie gresita si incep sa batjocoreasca si sa dispretuiasca credinta noastra, spunand ca-i nesigura si ca n-are nimic sanatos; judeca fara cap invatatura noastra dupa invatatorii pe care i-au ascultat, intocmai ca cei cu ochii bolnavi sau ca cei cu urechile astupate, care critica soarele sau sunetele, unii spunand ca soarele este negru si fara stralucire, iar altii, ca sunetele sunt fara viers si tarie.

*

Pentru asta e mai usor sa scrii pentru intaia oara adevarul in suflet, ca pe o tablita de ceara pe care nu s-a scris inca nimic, decat sa scrii invatatura dreptei credinte peste ceea ce a fost scris, adica peste invataturile si dogmele cele rele, pentru ca se amesteca si se incurca cele scrise pe urma cu cele scrise intai. E drept ca e mai bine sa mergi pe un drum neted si umblat decat pe unul neumblat si plin de gropi si e mai bine sa ari un pamant pe care l-a brazdat si l-a framantat plugul adeseori; dar e cu mult mai bine sa scrii intr-un suflet in care n-a fost sapata invatatura cea rea si nici n-au fost intiparite in adanc cuvintele rautatii. Altfel, sufletul trebuie lucrat de doua ori de scriitorul cel cinstitor de Dumnezeu: sa stearga mai intai ce a fost scris mai inainte, apoi sa scrie invataturile cele adevarate, care merita sa ramana.

Atat de numeroase, si in privinta celorlalte patimi si in privinta invataturii insesi, sunt chipurile si semnele cele rele ale celui viclean! Atat de anevoioasa este munca preotului, a omului caruia i s-a incredintat indrumarea si apararea sufletelor! Pe cele mai multe le-am lasat la o parte, ca sa nu vorbesc mai mult decat se cuvine.

Munca preotului este la fel cu munca unui om care ar incerca sa conduca si sa imblanzeasca o fiara cu mul­te fete si cu multe chipuri, alcatuita din multe fiare, si mai mari si mai mici, si mai domestice si mai salbatice. Negresit grea i-ar fi munca acestui om si nu mica lupta ca sa stapaneasca un animal cu o fire atat de neobisnuita si atat de ciudata, de vreme ce fiarele care intra in alcatuirea acestui animal nu prefera toate nici aceleasi glasuri, nici aceeasi hrana, nici aceleasi mangaieri, nici aceleasi fluieraturi, nici acelasi fel de tratament, ci unora le place sau le displace una, altora alta, dupa firea si deprinderea fiecareia. Ce ar trebui sa faca purtatorul de grija al unui astfel de animal? Ce altceva decat ca stiinta cu ajutorul careia conduce acest animal sa fie multi­pla si variata! Ce altceva decat sa dea fiecareia din fiare ingrijirea potrivita cu firea ei, sa o conduca bine si sa o pastreze sanatoasa! Tot asa si trupul acesta obstesc al Bisericii este alcatuit din oameni cu multe si variate feluri de purtare si de gandire, intocmai ca animalul alca­tuit din mai multe animale deosebite ca fire intre ele. De aceea preotul trebuie neaparat sa fie simplu si unitar, potrivit cu spiritul de dreptate pe care trebuie sa-l aiba in toate, dar si multiform si variat, potrivit cu firea deosebita a fiecarui credincios, iar in cuvant destoinic si folositor tuturora.

*

Intr-adevar, unii credinciosi, cei inca prunci la minte si de curand intariti, dupa cum se spune, au nevoie sa fie hraniti cu lpte, cu invataturi mai simple si mai elementare, pentru ca nu pot suporta hrana tare a invataturii (Evr. 5, 12-13; 1 Cor. 3, 1-2). Daca le dai o hrana mai presus de puterea lor, se simt stramtorati si ingreunati, pentru ca mintea lor, ca si trupurile copiilor, nu-i in stare sa primeasca si sa asimileze invatatura ce li se da, ba poate ca-si mai si vatama putina intelegere ce-o aveau mai inainte. Alti credinciosi, dimpotriva, au nevoie de invatatura care se graieste celor desavarsiti (1 Cor. 2, 6); de o hrana mai substantiala si mai tare, pentru ca simturile lor sunt destul de exercitate ca sa deosebeasca adevarul de fals (Evr. 5, 14). Daca acestia ar fi alaptati cu lapte si hraniti cu legume, cu o mancare potrivita celor slabi (Rom. 14, 2), s-ar supara. Si pe buna dreptate, ca nu s-ar mai intari dupa Hristos, nici n-ar mai creste pana la cresterea (Col. 2, 19) aceea vrednica de lauda, pe care o lucreaza invatatura care face barbat desavarsit pe cel hranit cu hrana tare si-l duce la masura varstei celei duhovnicesti (Efes. 4, 13).

*

Cine-i in stare sa faca fata acestora? (2 Cor. 2, 16) Eu nu! Ca nu sunt ca cei multi, ca sa pot falsifica cuvantul adevarului (2 Cor. 2, 17) si sa amestec vinul cu apa (Isaia 1, 22), adica invatatura care veseleste inima omului (Ps. 103, 16) cu invatatura cea multa, ieftina, josnica, fara putere si raspandita in zadar, spre a castiga ceva din vanzarea acestei invataturi falsificate! Nu sunt ca cei multi, ca sa vorbesc celor ce vin la mine, unora una, altora alta, spre a fi pe placul tuturora, sa fiu un ventriloc si un graitor in desert, care-mi cultiv placerile proprii cu invataturi scoase din pamant si apuse in pamant, ca sa fiu laudat cat mai mult de multime! Ca mai cu seama atunci am sa ma pagubesc pe mine insumi si am sa ma pierd! Pentru ca am sa vars sangele nevinovat al unor suflete nevinovate; suflete ce mi se vor cere din mainile mele (Iez. 3, 20).

*

Stiu ca e mai bine sa trec franele din mana mea in mana altora mai mesteri, decat sa fiu eu conducatorul nepriceput al altora. Stiu ca e mai bine sa-mi plec urechea ascultatoare, decat sa misc limba nestiutoare. Asa m-am sfatuit cu mine insumi. Si poate nu cu un rau sfatuitor; iar de nu, macar binevoitor. Si am hotarat ca, de vreme ce nu stiu sa conduc pe altii, e mai bine sa invat de la altii ce trebuie sa graiesc si sa fac, decat sa invat pe altii, fiind neinvatat. As fi multumit daca, ma­car la adanci batraneti, mi-ar veni pe limba cuvant intelept, ca sa pot fi de folos unui suflet nou in dreapta credinta. Ca a incerca sa inveti pe altii inainte de a fi tu destul de invatat, sa inveti olaritul, dupa cum spune proverbul, facand de-a dreptul oale, sa inveti tu adica dreapta credinta atunci cand inveti pe altii, ei bine, acest lucru mi se pare tare nebunesc si indraznet. Nebunesc, pentru ca nu-ti dai seama de nestiinta ta; indraz­net, pentru ca cutezi sa faci un lucru pe care stii bine ca nu-l stii.

*

Cei mai intelepti dintre evrei spun ca era o lege veche la evrei, lege foarte buna si de toata lauda, ca sa nu se dea oricarei varste orice carte din Scriptura. Ca spuneau ei: Nu-i de folos omului sa citeasca la orice varsta orice carte din Scriptura; ca Scriptura nu poate fi inteleasa indata de oricine. Intelesul literal poate vatama foarte mult pe multi. De aceea, acele carti ale Scripturii, al caror sens literal nu smintesc pe nimeni, erau ingaduite de la inceput tuturora si erau de obste; altele insa erau incredintate numai celor care au trecut de douazeci si cinci de ani; in sfarsit, acelea care acopera cu un limbaj de rand frumusetea cea tainica erau incredintate, ca o rasplata a dragostei lor de studiu si a vietii stralucite, numai celor curati, singurii pentru care intelesul Scrip­turii se lumineaza si se arata. Pentru ca numai omul ajuns la aceasta varsta poate sa se ridice deasupra sensului literal al Scripturii si sa se urce, asa cum se cuvine, de la litera Scripturii la duhul ei.

La noi, crestinii, insa nu este nici un hotar intre a invata pe altul si a fi invatat de altul, asa cum au fost pietrele de altadata hotar intre semintiile de dincolo de Iordan si de dincoace de Iordan (Iosua 4, 3-9), nici nu se stie cui trebuie ingaduita indatorirea de a invata si cui indatorirea de a primi invatatura si nici nu este o regula dupa care sa se constate capacitatea cuiva. La noi atat de mult s-a neglijat lucrul acesta, atat de mult s-au amestecat lucrurile si stam atat de prost, incat cei mai multi dintre noi, ca sa nu zic toti, aproape inainte de a ne fi iesit primele fire de par in barba, pe cand inca gangavim copilareste, inainte de a fi intrat in curtile cele dumnezeiesti, inainte chiar de a cunoaste numele sfintelor carti, inainte de a cunoaste caracterul Noului si Vechiului Testament si pe autorii lor - ca sa nu spun inainte de a ne fi spalat de noroiul si intinaciunile sufletului, pe care pacatul le-a intiparit in noi -, la noi atat de mult s-au amestecat lucrurile si stam atat de prost, ca, daca am invatat doua sau trei cuvinte de-ale credintei, iar pe acestea din auzite, nu din citite, sau daca cunoastem putin Psaltirea lui David sau daca strangem bine in jurul trupului nostru mantaua de filosof sau daca filosofam numai pana la brau, luandu-ne chip si infatisare de dreapta credinta – vai cat suntem de demni si cat suntem de destepti! Ce-i ca suntem tineri? Si Sa­muel era sfant chiar din scutece! (1 Regi 2, 12) - ei bine, indata ne credem intelepti, ne credem dascali, ne credem sublimi in lucrurile dumnezeiesti, ne credem intaii intre carturari si legiuitori; ne numim pe noi insine oameni ceresti si cerem sa ne spuna oamenii: „Rabbi!”. Nu ne oprim deloc la litera Scripturii! Toata Scriptura trebuie inteleasa duhovniceste ! Visurile din ea, flecareala goala! Si ne suparam daca nu suntem laudati in gura mare.

Asa graiesc cei mai buni dintre noi si cei mai curati la inima! Dar sa auzi ce graiesc cei ce se cred mai induhovniciti si mai de isprava! Ne osandesc in fel si chip, de cate ori li se nazare, si dupa ce ne pun la incercare, fara sa ne foloseasca la ceva, se duc ferindu-se de tovarasia noastra, ca de niste oameni departati de dreapta credinta.

Daca as intreba cu blandete pe unul din acesti oa­meni – care se cred intelepti si au pretentia sa invete pe altii -, mergand cu judecata din intrebare in intrebare:

-   Spune-mi, minunate om, pui vreun pret pe dans si pe cantatul din fluier?

-    Mare, imi va raspunde.

-    Dar pe intelepciune si pe a fi intelept, pe care le socotim stiinta celor dumnezeiesti si omenesti, pui vreun pret? Si-mi va raspunde afirmativ si la aceasta intrebare.

-    Dar acum, spune-mi, care din ele este mai buna si mai inalta? Dansul si cantatul din fluier sunt mai bune si mai inalte decat intelepciunea, sau intelepciunea cu mult mai mult decat altceva?

Si stiu prea bine ca-mi va raspunde ca intelepciunea e mai buna decat toate.

Pana aici acesti oameni gandesc cu cap si judecata. Dar sa-i intrebam mai departe:

-   Oare pentru a invata dansul si cantatul din fluier, n-ai nevoie de invatatura si ucenicie? N-ai nevoie, oare, pe langa asta de timp mult, de munca istovitoare si de dese sudori? N-ai nevoie, oare, uneori sa-ti platesti lectiile? N-ai nevoie de oameni care sa te duca la profesori? N-ai nevoie oare de calatorii indepartate si de alte multe lucruri dintre care pe unele trebuie sa le faci, iar pe altele sa le induri, ca sa deprinzi dansul sau cantatul din fluier? Dar intelepciunea – care este in fruntea tuturora, care are stranse in ea toate bunatatile, incat Insusi Dumnezeu se bucura cand aude ca e numit mai mult cu acest nume decat cu altul, caci Dumnezeu are multe nume -, dar intelepciunea sa o socotim o stiinta asa de usoara si la indemana oricui, ca e de ajuns sa voiesti numai, ca sa fii intelept? Asta-i culmea nestiintei!

Daca am spune aceste cuvinte acestor oameni, care se cred intelepti si au pretentia sa invete pe altii, si daca am incerca sa-i indepartam incetul cu incetul de la ratacirea lor sau daca ar face asta un alt om, unul din oa­menii cu adevarat invatati si priceputi, aflati ca ar semana pe piatra (Luca 8, 6) si ar grai unor urechi surde! Nici atat de intelepti nu sunt, ca sa-si cunoasca lipsa lor de invatatura! Mi se pare ca este bine sa spun despre ei cuvantul lui Solomon: „Este o noutate, pe care am vazut-o sub soare, aceea ca omul sa creada despre el ca e intelept” (Pilde 26, 12). Dar mai mare rautate decat asta este sa te crezi in stare sa inveti pe altii, cand esti neinvatat si nici nu-ti dai seama de asta!

Boala asta, de a te crede invatat cand nu esti, este vrednica de lacrimi si de suspine mai mult decat orice alta boala. Adeseori am deplans boala asta, pentru ca stiu bine ca pretentia aceasta iti pierde si bruma de in­vatatura ce-o mai ai, iar umbletul dupa slava desarta este pentru om mare piedica in calea virtutii.

Numai unul ca Petru sau ca Pavel poate vindeca si opri boala aceasta! Numai unul ca acesti mari ucenici ai lui Hristos, care au luat si harul vindecarilor o data cu puterea de a conduce pe credinciosi cu cuvantul si cu fapta, care s-au facut tuturor toate, ca pe toti sa-i dobandeasca (1 Cor. 9, 22). In ce ne priveste pe noi ceilalti, mare lucru daca ne lasam bine condusi si pastoriti de cei carora li s-a incredintat vindecarea unor astfel de boli si ocarmuirea credinciosilor.

(in: Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Grigorie din Nazianz, Sf. Efrem Sirul, “Despre preotie”, Editura Sophia, Bucuresti, 2004)

Legaturi:

*

Va mai recomandam:

*

Din: “Cuvant de aparare pentru fuga in Pont dupa ce a fost hirotonit si pentru intoarcerea lui de acolo. In acest cuvant si despre maretia slujirii preotesti”:

“(…) Pe langa acestea am mai incercat si un alt simtamant – ca voi spune toate tainele inimii mele; nu stiu de e josnic sau nobil simtamantul, dar l-am incercat.

Mi-a fost rusine sa fiu alaturi de ceilalti preoti, care, cu nimic mai buni decat gloata – mare lucru daca nu chiar cu mult mai rai -, intra in locurile cele preasfinte cu maini nespalate, cum se spune, si cu suflete necurate; care, inainte de a fi vrednici, se apropie de cele sfinte, se apuca de altar, se inghesuie si se imping in jurul Sfintei Mese, ca si cum ar socoti ca preotia nu-i chip de virtute, ci mijloc de trai, nu-i slujire plina de raspundere, ci domnie fara indatoriri. Si sunt acestia la numar aproape mai multi decat cei pe care-i pastoresc. Slabi in credinta, ticalosi, cu toata stralucirea lor! Incat, dupa parerea mea, cu trecerea timpului si cu cresterea raului, n-au sa mai aiba pe cine pastori, caci toti au sa fie invatatori in loc de ucenici ai lui Dumnezeu, dupa cum spune profetia (Isaia 54, 13; Ioan 6, 45) si toti vor fi prooroci, ca sa fie si Saul printre prooroci, precum spune proverbul si istoria cea veche (1 Regi 10, 11).

Au fost si altadata pacate si s-au terminat; dar niciodata n-au fost ca acum printre crestini atatea pacate si atata ocara. Daca e mai presus de puterile noastre sa oprim revarsarea acestor pacate si ocari, totusi e una din indatoririle cele mai mari ale dreptei credinte sa le uram si sa ne rusinam de ele.

*

In sfarsit, cea din urma pricina a fugii mele de preotie este si mai de seama decat cele amintite mai sus. Ma indrept acum spre capul pricinilor nesupunerii mele. N-am sa mint! De altfel nici nu-i ingaduit sa faca asta un om care vorbeste despre preotie.

N-am socotit, si nici acum nu socotesc, ca este totuna sa pastoresti o turma de oi sau o cireada de vite si sa pastoresti suflete omenesti. Cand pastoresti o cireada de vite sau o turma de oi, e de ajuns ca cireada de vite sau turma de oi sa fie grasa si bine hranita. Si ca sa faca asta, pastorul sau vacarul duce vitele sau oile in locuri cu apa buna de baut si cu iarba grasa, le mana din pasune in pasune, le odihneste, le misca din loc si le cheama inapoi, de putine ori cu toiagul, de cele mai multe ori cu fluierul. Alta treaba pastorul sau vacarul n-are; decat uneori, foarte rar, sa se lupte cu lupii si sa ingrijeasca vreun animal bolnav. Cea mai mare parte din zi se ingrijeste de copaci cu umbra si de fluier! Se ingrijeste sa se intinda pe o pajiste frumoasa, langa un izvor rece, sa-si faca asternut in bataia vantului, sa cante cu fluierul cantece de dragoste, sa vorbeasca cu vitele sau cu oile si sa taie sau sa vanda animalul cel mai gras. De virtutea animalelor din turma sau cireada, nimeni nu se ingrijeste! Ce virtute sa aiba ele! Sau cine s-a gandit vreodata la binele turmei sau al cirezii mai mult decat la binele sau?

*

Daca e greu unui om sa stie sa se supuna, apoi fireste e cu mult mai greu sa conduca pe oameni si mai cu seama sa fie preot, sa-i conduca adica pe calea aceasta a noastra, a crestinilor, pe calea aceasta a legii dumnezeiesti, care duce la Dumnezeu. Orice om cu judecata isi da seama ca pe cat e de mare inaltimea si dregatoria preotiei, pe atat e de mare si primejdia.

Mai intai preotul trebuie, intocmai ca argintul sau aurul, sa nu sune niciodata fals, sa nu aiba sunet de arama, oriunde s-ar gasi, in orice imprejurare din viata si orice treburi ar avea; sa nu aiba vreun gand sau vreo fapta rea, care sa aiba nevoie de un foc mai iute decat cel de pe pamant. Altfel raul este cu atat mai mare, cu cat preotul are de condus mai multi oameni; pentru ca pacatul care se intinde la mai multi oameni este mai mare decat acela care se margineste la un singur om.

*

Nu se prinde asa de usor vopseaua de o stofa, nici mirosul placut sau neplacut de obiectele din apropiere si nici boala numita ciuma nu se raspandeste asa de usor in aer si, cu ajutorul aerului, in fiinte, pe cat de usor se prind de pastoriti pacatele intaistatatorului, ale preotului. Se prind cu mult mai usor decat faptele lui bune, decat virtutile lui. Pacatul mai cu seama prin aceea intrece virtutea – si asta ma amaraste cand ma gandesc -, ca paca­tul se imita usor, ca e la indemana tuturor; ca nimic nu-i atat de usor ca savarsirea pacatului, chiar cand nu-i ni­meni care sa te impinga la pacat. Dobandirea virtutii, dimpotriva, este grea si anevoioasa, chiar cand sunt multi cei care ne indeamna si ne atrag. La asta mi se pare ca s-a gandit prea fericitul Agheu cand a intrebuintat acea minunata si prea adevarata pilda, zicand:

„Intrebati-i pe preoti legea: «Daca va lua cineva in poala hainei sale carne sfintita si daca va atinge cu haina lui mancarea sau bautura sau vas, se sfintesc oare si acestea?». Iar daca vor raspunde nu, intrebati-i iarasi: «Iar daca un obiect din acestea se atinge de necurtenie, oare nu se spurca indata?». Si ei va vor raspunde ca se spurca si nu ramane curat, tocmai pentru ca s-a atins de necu­ratenie” (Agheu 2, 12-14).

Ce vrea sa spuna profetul prin aceste cuvinte? Ceea ce am spus si eu, ca virtutea se prinde greu de om, ca si focul de lemne ude; ca cei mai multi oameni sunt inclinati si gata spre pacat, ca si paiele uscate care se aprind iute de la scanteie si de vant si sunt mistuite din pricina uscaciunii lor. Mai usor ia cineva mult din putina rautate a unui om, decat putin din viata imbunatatita a altuia. Putin pelin amaraste foarte iute chiar mierea, pe cand mierea nu indulceste pelinul, chiar de-ai pune de doua ori mai multa miere.O piatra mica smulsa dintr-un zagaz poate porni la vale tot raul; dar de oprit, abia de-l poate opri zagazul cel mai tare.

Deci, dupa cum am spus, noi preotii trebuie sa ne ferim in primul loc sa fim niste pictori rai ai virtutii, dar, mai bine zis, poate nu pictori rai, ci pilde rele pentru pastoritii nostri, ca sa nu ni se spuna proverbul, ca incercam sa vindecam pe altii, cand noi suntem acoperiti de bube (Luca 4, 23).

In al doilea loc, nu stiu daca e de ajuns pentru preot, pentru cel care are sa invete pe altii virtutea, nu stiu daca e de ajuns chiar daca se pastreaza curat de orice pacat sau cat mai curat cu putinta. Cel caruia i se incredinteaza pastorirea credinciosilor nu trebuie numai sa nu fie rau – ca acesta e un lucru plin de mare rusine chiar pentru cei de sub pastorirea lui -, ci trebuie sa straluceasca si in bine, potrivit poruncii care spune: „Sa se abata de la rau si sa faca binele” (Ps. 36, 27). Nu trebuie numai sa stearga din sufletul sau pildele cele rele, ci sa intipareasca in el si pe cele bune, in asa fel incat sa covarseasca pe credinciosii sai cu virtutea mai mult decat ii depaseste cu dregatoria. Nu trebuie sa cunoasca hotar binelui si propasirii in bine si nici sa nu se uite mai mult la castigul binelui savarsit decat la pa­guba ce-o are de pe urma binelui pe care a evitat sa-l faca, ci sa faca totdeauna din binele savarsit treapta pentru pasii urmatori. Sa nu se mandreasca daca intrece in virtute pe pastoritii sai, ci sa socoteasca paguba daca viata sa e mai prejos de vrednicia dregatoriei sale. Sa-si masoare faptele sale cu poruncile, nu cu faptele vecinilor, fie rai, fie savarsitori de oarecare fapte de virtute. Sa nu cantareasca cu masuri mici virtutea pe care o datoreaza Celui Prea Inalt, de la Care sunt toate si in Care sunt toate (1 Cor. 8, 6).

*

Sa nu socoteasca preotul ca aceleasi cerinte se potrivesc tuturor oamenilor – si pastorilor si pastoritilor -, dupa cum nu sunt aceleasi la toti oamenii nici varstele, nici trasaturile fetelor; dupa cum nu sunt aceleasi nici firile vietatilor, nici calitatile pamantului si nici frumusetea si marimea stelelor. Preotul trebuie sa stie ca un credincios de rand este rau cand face fapte rele, fapte vrednice de pedeapsa, pentru care legea este un stapan aspru; iar un preot, un intaistatator, este rau cand nu-i bun in cel mai inalt grad, cand nu propaseste necontenit in bine. Aceasta pentru ca preotul trebuie sa atraga pe credinciosi pe calea virtutii prin covarsirea virtutii sale. Preotul nu trebuie sa-i pastoreasca prin silnicie, ci sa-i aduca la el prin convingere. O fapta facuta fara voie, pe langa faptul ca este o silnicie, nu-i nici de laudat si nici trainica. Un om care face o fapta fara voia lui, se intoarce iarasi la faptele de mai inainte daca e lasat liber,intocmai ca un copac incovoiat fortat cu mana; dimpotriva, cand face o fapta cu voia lui, fapta lui e statornica si trainica, pentru ca e tinuta cu legatura dragostei. De aceea Legiuitorul si legea noastra ne poruncesc sa pastorim turma „cu voie buna, nu cu silnicie” (1 Petru 5, 2).

*

Dar sa ne inchipuim ca cel care vrea sa se faca preot nu este rau si ca a ajuns la cea mai inalta treapta a virtu­tii. Totusi nu vad ce stiinta trebuie sa aiba acest om si in ce puteri sufletesti sa se increada, ca sa indrazneasca sa ia aceasta dregatorie. Ca mie mi se pare, intr-adevar, ca preotia, arta de a conduce pe om - fiinta cea mai complexa si cea mai felurita in gand si fapta - este arta artelor si stiinta stiintelor. Iti vei da seana de aceasta daca pui fata in fata preotia cu medicina, stiinta vindecarii sufletelor cu stiinta vindecarii trupurilor. Comparandu-le, vei vedea ca medicina e grea, dar preotia e si mai grea si mai de pret; si prin natura materiei, si prin puterea stiintei, si prin scopul lucrarii ei.

Medicina se ocupa cu trupurile, o materie trecatoare si pieritoare, care negresit se va descompune si se va preface in pamantul din care a fost facuta (Fac. 3, 19), chiar daca, pentru o vreme, stiinta medicala ajuta trupul sa biruie tulburarile din el; dar, pana la urma, boala sau batranetea descompun trupul; si trupul se supune legilor firii si nu depaseste hotarele proprii”.

(va urma)

(in: Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Grigorie din Nazianz, Sf. Efrem Sirul, “Despre preotie”, Editura Sophia, Bucuresti, 2004)

• Cititi pentru aceasta Duminica si: PORUNCILE LUI DUMNEZEU – CUM SA LE INTELEGEM? CE SA FACEM CA SA MOSTENIM VIATA DE VECI?

***

“În vremea aceea s-a apropiat un învăţător de lege şi, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat…”

“(…) Exista o categorie de oameni invatati, care, luand-o inainte, il ispitesc pe Dumnezeu. Oricine o ia inainte si nu ramane in invatatura lui Hristos, nu are Dumnezeu; Cel ce ramane in invatatura lui Hristos, acela are si pe Tatal, si pe Fiul. Daca cineva vine la voi si nu aduce invatatura aceasta, sa nu-l primiti in casa (II Ioan 1, 10).

Pe scurt, cine poate sa-L ispiteasca pe Dumnezeu? Acela care nu-L iubeste cu toata inima, cu tot sufletul si cu tot cugetul, acela care nu-si iubeste aproapele ca pe sine insusi, acela care nu-si iubeste vrajmasul. Lumea de astazi este saturata de invatatura, de fapt si lumea de ieri, si cea de cand este lumea lume. Exista cate o spiţă in aceasta roata numita lume, care la anumite intervale de timp aduna in dreptul ei aceleasi fire de praf spre a imbacsi orice intelepciune in ispita. Invatatorul de Lege din timpul Mantuitorului, cel care vrea sa-L ispiteasca, prin vicleana rautate, pe Insusi Dumnezeu, este astazi student in Biblie, martor al lui Iehova: arianismul combatut in anul 325 redevine astazi iehovism. Suntem tentati sa comitem raul inainte de a-l recunoaste – aceasta este ispitirea adusa lui Dumnezeu”.

(extras din: Sa nu-l ispitim pe Dumnezeu, din volumul: Preot Sever Negrescu, “Faramituri de cuvinte – lecturi evanghelice pentru Duminici“, Editura Mitropolia Olteniei, 2007)

***

Diavolul ca teolog

“Nu incape indoiala ca diavolul este cel mai bine pregatit si totodata cel mai subtil teolog. A aratatat-o cu prisosinta de-a lungul timpului. In istorie, el nu s-a ferit sa-i vorbeasca omului despre Dumnezeu. Dovada clara este erezia, falsificarea adevarului de credinta care, concretizata in pacat, avea sa conduca la falsificarea adevarului existential al omului.

Primul contact al omului cu fortele malefice s-a petrecut in rai. Aceasta intalnire, consemnata in Sfanta Scriptura, a lasat rani adanci in fiinta neamului omenesc si a intregului univers. Dumnezeu a permis ca omul sa-l intalneasca pe diavol, cu riscul ca raul sa-si faca locas in inima lui. Pentru om insa, acum este si inceputul luptelor duhovnicesti.

Caderea in pacat a primilor oameni a avut loc sub influenta malefica:

“Sarpele era cel mai siret dintre toate fiarele de pe pamant, pe care le facuse Domnul Dumnezeu. Si a zis sarpele catre femeie: “Dumnezeu a zis El, oare, sa nu mancati roade din orice pom din rai?” Iar femeia a zis catre sarpe: “Roade din pomii raiului putem sa mancam; Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: “Sa nu mancati din el, nici sa va atingeti de el, ca sa nu muriti!” Atunci sarpele a zis catre femeie: “Nu, nu veti muri! Dar Dumnezeu stie ca in ziua in care veti manca din el vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul”. (Facerea 3, 1-5)

Dialogul diavolului cu omul a fost dintru-nceput unul teologic. Dupa cum observam, primul cuvant rostit omului de catre diavol este Dumnezeu. “In numele Lui” initiaza sarpele discutia. Eva ii raspunde marturisind acel adevar pe care Dumnezeu i-l revelase. Diavolul il rastalmaceste si il prezinta protoparintilor falsificat. Acestia il accepta. Asadar, Adam si Eva au pacatuit pentru ca l-au lasat pe diavol sa le vorbeasca – asa cum numai el stie – despre Dumnezeu.

Omul a fost facut partas “teologiei diavolului”. Insa teologia propovaduita de el, intemeiata pe minciuna, nu este una a vietii, ci a mortii. De aceea, clipa in care omul alege sa urmeze diavolului si nu lui Dumnezeu, este o pregustare a mortii.

Dupa cuvantul lui Evagrie Ponticul, “teolog este cel care se roaga.” Altfel spus, teolog este cel care vorbeste mai intai cu Dumnezeu, iar mai apoi vorbeste despre El. Chiar daca diavolul “crede in Dumnezeu si se cutremura” (Iacob 2; 19), el nu se roaga Lui. Prin urmare este un fals teolog.

Prin pacat, omul ii ofera diavolului mai mult decat diavolul ii poate oferi lui. Diavolul nu daruieste pentru ca nu poate manifesta decat iubire de sine. De aceea, tot ceea ce ni se pare ca el ofera este de fapt amagire si inselare. Nu intamplator este numit “tatal minciunii”. In schimb, el isi gaseste satisfactia vazand omul rupt de Dumnezeu, de Cale, Adevar si Viata.

Diavolul cunoaste cat de mult il iubeste Dumnezeu pe om. Este o realitate asupra careia nu are nici cea mai mica putere. Incearca insa sa influenteze inima omului. O impietreste intr-atat incat sa nu mai poata primi iubirea dumnezeiasca si nici sa nu o poata manifesta fata de semeni si intreaga creatie.

Diavolul se foloseste de ispita iar lupta lui se duce la nivelul gandului si al ideilor. Mai mult, diavolul ne prezinta lucrurile intotdeauna in favoarea noastra. Dar sa nu pierdem din vedere ca intr-un final diavolul ramane cu ispita, iar noi ne alegem cu pacatul. El nu ne poate forta sa pacatuim. Pentru caderea in pacat noi suntem responsabili.

Parintii Bisericii ne indeamna sa ne deprindem cu trezvia, cu vegherea mintii si a inimii. Potrivit parintilor filocalici, trezvia presupune acea veghere continua asupra gandurilor si sentimentelor. Este acea stare despre care aflam dintr-o cantare minunata din Slujba Deniei: “Iata Mirele vine la miezul noptii si fericita este sluga pe care o va afla priveghind”. Se cere de la noi sa priveghem neincetat la poarta mintii si la cea a inimii.

Marii duhovnici ne spun ca pe masura ce omul isi sfinteste viata, cu atat ideile si gandurile sale devin mai putine, caci scopul sau este sa dobandeasca “gandul lui Hristos” (I Cor. 2, 16);

Rugaciunea insotita de trezvie si marturisirea gandurilor (spovedania), trebuie sa fie armele noastre impotriva diavolului. Putem iesi intotdeauna invingatori in lupta duhovniceasca daca intampinam ispitele nu de unii singuri, ci chemandu-L pe Dumnezeu in ajutor: “Nadejdea mea este Tatal, scaparea mea este Fiul, acoperamantul meu este Duhul Sfant!“.

Daca in prezent asistam la o lume dezbinata, mai ales din punct de vedere religios, se datoreaza faptului ca pe balanta inimii omului, cuvantul diavolului cantareste mai mult decat cel al lui Dumnezeu. Diavolul ii lupta pe crestini mai intai prin erezie, falsificand adevarul revelat despre Dumnezeu. Abia apoi ii lupta prin patimi de tot felul. Erezia are cea mai mare putere de dezbinare in randul “poporului lui Dumnezeu” si diavolul cunoaste mai bine decat toti aceasta realitate.

Un Parinte a fost invinuit de toate pacatele si le-a acceptat, dar atunci cand a fost intrebat daca este eretic, a raspuns: “Nu sunt”, caci de sunt pacatos, ma voi pocai, dar de sunt eretic, cine ma va ierta fiind departat de Dumnezeu?”. Asemenea acestui parinte, fiecare dintre noi trebuie sa luam seama ca nu cumva sa ne aflam in inselare, avandu-l pe diavol drept “calauza” catre Hristos”.

Radu Alexandru (crestinortodox.ro)

*

Cititi si:

• CUM INCEPE INSELAREA SAU IN CE FEL ORICARE DINTRE NOI IL POATE VINDE PE HRISTOS?
• DESPRE CUM POT APOSTAZIA INSISI CEI CARE SE CRED LUPTATORI PENTRU “ORTODOXIA ADEVARATA”
• “Du-te, sa-ti fie dupa cum ai crezut!” OARE NOI AVEM CREDINTA?
• Duminica tanarului bogat: CUM FUGIM DE HRISTOS?
• Sfantul Ilarion Troitki – Crestinismul sau Biserica? (II) DEGHIZAREA EREZIILOR SUB MASCA EVANGHELIEI
• “Asta face dihonia: se bate crestin cu crestin, ca dusmanii. Ne pierdem pe noi insine, singuri, n-avem nevoie de dusmani”
• Cuvinte spre trezvie, spre intarire si spre dreapta socoteala de la Parintele Arsenie Boca
• Sfantul Ignatie Briancianinov despre diverse forme de INSELARE si despre cauza lor esentiala: LIPSA POCAINTEI, A INIMII INFRANTE (1)
• Cuviosul Serafim Rose despre ispitele nou-convertitilor sau cum se poate pierde harul la cei ravnitori
• CUVINTE DE TREZIRE SI DE LIMPEZIRE DUHOVNICEASCA DE LA CUVIOSUL SERAFIM ROSE (†2 septembrie): “Este mai tarziu decat credem”; “Nu trebuie sa umblam dupa semne spectaculoase, ci mai degraba sa cautam semne duhovnicesti…”
• Fanatism si relativism – extremele pierzarii. RAVNA CARE NE INSALA versus CALEA CEA STRAMTA SI DE TOTI PRIGONITA
• “A DEZBINA CINEVA BISERICA este un rau la fel de cumplit ca A CADEA IN EREZIE. Nici sangele muceniciei nu poate spala acest pacat!”

Copilul meu, acest dar îţi trimit

eu, Grigorie: îndemnul unui părinte este darul cel mai bun.

Nu aurul amestecat cu pietre preţioase,

podoabă femeilor nobile, Olimpiada, nici culorile

să nu împodobească un chip împărătesc cu ruşinoasă graţie,

fiindcă ele aduc peste chip un chip ce duce la pierzanie.

Iar veşmintele de purpură, aurite, strălucitoare şi sclipitoare,

să fie pentru cele cărora nu le ajunge slava unei vieţi

luminoase.

Tu să te îngrijeşti de cuminţenie şi frumuseţea ta va fi

minunată

chiar şi pentru ochii închişi. Purtarea este cea mai aleasă floare,

înfiptă în pământ, nezdruncinată, pentru cea cu bună faimă.

Cinsteşte întâi de toate pe Dumnezeu, apoi pe soţul tău,

ochiul vieţii tale, arbitrul sfatului tău,

pe care singur să-l iubeşti, căruia singur să-i încălzeşti inima;

cu atât mai mult cu cât el însuşi te iubeşte cu doruri line,

având o afecţiune neîmpărţită, sub lanţurile aceloraşi

sentimente.

Îndrăzneală să nu ai atât cât să urmeze de aici pofta bărbatului,

ci cât se cuvine, fiindcă există o săturare de toate.

Există o săturare a tuturor, dar pofta nesăturată e mai bună.

Femeie fiind, nu te împinge spre înfumurare bărbătească.

Nu-ţi afirma peste tot neamul nobil, nici nu te trufi cu eleganţa

veşmintelor,

nici cu înţelepciunea: căci înţelepciunea stă în a te supune

aşezămintelor conjugale.

Căci legătura căsătoriei pune în comun între cei doi toate.

Lasă de la tine atunci când soţul tău fierbe, ajută-l când e

chinuit şi suferă

cu vorbe dulci şi îndemnurile cele mai bune.

Căci nici cel ce hrăneşte lei nu domoleşte cu forţa fura fiarei,

când răsuflarea ei fierbe şi răcneşte, ci o îmblânzeşte

mângâind-o cu mâinile şi cu cuvinte blânde.

Niciodată să nu-ţi ocărăşti sau să-ţi vatămi cumva soţul,

chiar dacă ai fi foarte furioasă, fiindcă el însuşi îţi este folosul

cel mai mare.

Nici chiar dacă sfârşitul sfatului lui îţi este împotrivă; căci nu

se cuvine.

Fiindcă de multe ori demonul pune capăt sfatului înţelept.

Nici nu fi slabă, căci sabia e a celui puternic.

Nici nu lăuda pe cel ce nu este prieten bărbatului tău,

adresându-i-te pieziş cu cuvinte înşelătoare.

De altfel, purtarea simplă e lucru potrivit bărbaţilor şi

femeilor nobile, şi mai cu seamă părţii femeieşti.

Să ai în comun cu el toate bucuriile şi durerile,

comune şi grijile, fiindcă acest lucru sporeşte casa.

Dă sfatul tău, dar hotărârea să fie a bărbatului.

Suferă măcar puţin împreună cu el când se necăjeşte, căci

durerea prietenilor

e un leac plăcut al suferinţei. După care însă,

având un chip vesel, risipeşte îngrijorările inimii lui.

Căci pentru bărbatul întristat limanul cel mai bun e soţia.

Îngrijeşte de ţesut şi de lână, şi meditează la

cuvintele lui Dumnezeu, iar de cele din afara [casei] să se

îngrijească bărbatul.

Nu pune de multe ori piciorul în afara uşilor [casei], nici nu

ieşi

la distracţii obşteşti şi în mulţime dezordonată, căci aceasta

desfiinţează ruşinea chiar şi la cei ruşinoşi amestecând ochi cu

ochi,

iar pierderea ruşinii naşte toate relele cele mai mari.

Îţi poruncesc să pui piciorul în întruniri bune împreună cu cei

înţelepţi,

ca să-ţi întipăreşti în minte şi oarecare cuvinte nobile,

fie spre pierzania răutăţii tale, fie ca legătură a virtuţilor.

Casa să-ţi fie şi oraş şi vatră sfântă. Să nu fi văzută

de alţii decât de rubedeniile curninţi sau de preot

şi de bătrâni, care sunt mai buni decât tineretul, iar nu de femei

care-şi ţin nasul pe sus şi au chip de femei uşoare;

nici de acei bărbaţi evlavioşi pe care bărbatul tău îi ţine în

afara casei

chiar dacă-i socoteşte respectabili. Căci ce lucru îţi este atât de

folositor

ca un soţ ales, pe care singur să-l iubeşti?

Ai cuget înalt, dar nu te mândri cu aceasta.

Laud acele femei pe care bărbaţii lor nici măcar nu le cunosc.

Nu te grăbi la ospeţe de nuntă sau la zile de naştere,

unde sunt pofte, dansuri şi râs,

şi glume proaste; căci acestea încântă şi un om cuminte

ca o rază ce degrabă topeşte ceara.

Nu ţine în casa ta ospeţe cu băutură

fie că e de faţă sau nu bărbatul tău ireproşabil.

Pântecul care ţine măsura va stăpâni poate asupra patimilor.

De distracţii mă tem şi eu, se teme şi soţul tău.

Să nu laşi să-ţi palpite genele în chip lasciv,

nici să se umple de mânie; căci aceasta e o ruşine pentru muritori,

şi încă şi mai mult pentru femei, şi face faţa respingătoare.

Urechile să aibă podoabă nu mărgăritare, ci primirea

cuvintelor nobile, iar peste cele rele să fie pusă cheia minţii;

şi aşa, atât deschise, cât şi închise, urechile vor fi curninţi.

Pudoarea feciorelnică să picure roşeaţă neprihănită soţului tău

când priveşti la el sub pleoapele tale; roşeşte pentru cei ce te

privesc,

dar ai ochi orbi şi pogoară în jos sprâncenele.

Dacă ai limbă neînfrânată, vei fi mereu nesuferită soţului tău,

căci o limbă neruşinată va face rău chiar şi celor inocenţi.

E mai bine să taci, chiar dacă lucrul te îndeamnă la cuvânt,

decât să vorbeşti, atunci când împrejurarea opreşte un cuvânt

lipsit de rânduială.

Cuvântul tău să fie pururea dorit. Picioarele ce păşesc cu

aroganţă

au o cuminţenie mincinoasă; chiar şi în paşi poate să fie trufie.

Primeşte şi aceasta: Nu avea o dorinţă nedomolită a cărnii,

nici nu te complace mereu în patul nupţial. Convinge-ţi soţul

să respecte zilele preasfinte. Căci pe cât se pare,

a te supune aşezămintelor dumnezeieşti e o icoană a marelui

Dumnezeu,

pentru că Însuşi Fiul, pe când era încă fără trup, a dat

aşezământul conjugal neamului nostru şi făpturii pe care a zidit-o cu mâna Sa, pentru ca în vreme ce unii se duc şi alţii vin, naşterea

să continue şi neamul schimbător al muritorilor, ca un râu

curgător,

nestatornic din cauza morţii, să rămână statornic prin naşteri.

Dar ce mai continui spunându-ţi acestea?

Căci cunosc eu însumi un îndemn negreşit mai bun decât al

meu.

Acesta îţi este, preaiubită, Teodosia. Să-ţi stea deci înainte

pururea ca icoană însufleţită a oricărui cuvânt şi a oricărei

fapte,

un Chiron* feminin sub legământul căsniciei,

care te-a primit de la tatăl tău şi te-a plămădit cu obiceiuri

alese,

soră geamănă a neprihănitului arhiereu

Amfilohie, pe care [la moartea sa] l-am trimis la Dumnezeu

împreună cu Tecla preacurata,

vestitor răsunător al adevărului, slava mea.

Şi dacă ai primi vreun cuvânt cu cuget înalt de la cărunteţile

mele,

îţi poruncesc să-l păzeşti în ascunsul inimii,

ca prin el să poţi ajuta şi pe soţul tău, nobil cetăţean,

şi mândru chiar, având în tine o slavă preaînaltă.

Acum ţi-am dăruit acest dar. Iar dacă doreşti lucrul cel mai

folositor

să te faci viţă mult-roditoare şi să vezi pe fiii fiilor tăi,

ca de tot mai mulţi să fie lăudat marele Dumnezeu,

prin Care ne-am şi născut şi către Care se cuvine să şi mergem

de aici.

————–

Nota:

* Figură din mitologia greacă antică: centaurul înţelept care a avut grijă de edu­caţia lui Ahile.

(Traducere din greaca veche după textul din PG 37, 1542-1551 de diac. Ioan I. Ică jr.)

preluat de AICI

Legaturi:

• Sfantul Ioan Gura de Aur catre Cuvioasa diaconita Olimpiada despre virtutea simplitatii si patima ascunsa a impodobirii
• Sfanta Olimpiada – mangaierea pentru cei ce care poarta launtric Crucea vremilor de cumpana

Scrie şi îi e greu să mai îngenuncheze

In primele zile i-a fost foarte rău, însă a hotărât să rămână singur. L-a silit pe Eupraxie să plece la Arianz. Nu ducea grija mâncarii – o bucăţică de pâine, puţin bob fiert, ceva verdeţuri. Când una, când alta dintr-acestea, şi prânzul i se sfârşea in câteva clipe.

Rugăciunea îi era tot mai îndelungă. In vremea aceasta a avut şi neputinţa de a îngenunchea. Cum voia să faca metanie, picioarele i se împotriveau, nu se îndoiau. De aceea a fost nevoit sa-si împuţineze metaniile şi şi-a impus statul îndelung in picioare, pentru rugăciune.

Chiar şi scrisul îl făcea din picioare. Căci la schit îşi scria Omiliile, pe care le trimitea oriunde găsea de cuviinţă că sunt de folos. Scria şi multe poeme. Simţea nevoia să-şi aştearnă sufletul pe hartie. I se părea că în acest fel îşi stăpâneşte lumea sa sufletească, că o ţine în frâu… să nu-i scape, să nu apuce greşit. Asa ca scria adesea, aproape în fiecare zi.

O parte din timp o închina copierii. Avea cu el Cuvântăriile, Omiliile şi Epistolele. Când putea, le copia cu răbdare şi le trimitea oricui i le cerea. Rugăciunea îi rămânea însă lucrarea de capatai, îndeosebi noaptea.

Puţinii ani petrecuţi la Karvali au fost foarte roditori în ce priveste rugăciunea. Trăia şi simţea întru cunoştinţă lucruri pe care altădată putea doar să le intuiască. In pustia aceea inima i se eliberase cu desăvârşire. Patimile pieriseră şi rămăsese curat, gata de a se umple de prezenţa Duhului Sfânt. In vremea aceasta – precum însuşi povesteşte – s-a încredinţat mai mult decât oricând si de aceasta: cu cât se afierosea mai mult lui Dumnezeu prin rugaciune, cu atât mai limpede deosebea cursele pe care diavolul i le intindea, să-l prindă în ele. Doar în rugăciunea curată, doar în ceasul unirii desăvârşite a minţii şi inimii omul vede şi înţelege numaidecât vicleniile vrăjmaşului. Acesta încercase în multe randuri sa-l tragă pe Grigorie în cursă, de fiecare dată punând altceva la cale. Sfântul însă pricepea şi se păzea. Era totdeauna cu băgare de seamă, căci ştia prea bine că diavolul poate lua mii de chipuri, sa-i insele pe oameni.

I se înfăţişează diavolul, uneori ca întuneric şi alteori ca lumină

In primele zile, când era şi mai neputincios cu trupul, i se înfăţişase diavolul, ca întuneric înfricoşător, abis şi prăpastie. Atunci, bătrânul suferind înălţase rugăciune împăratului Hristos şi fusese izbăvit de rău. Mai apoi, venise ca fiară sălbatică; alteori, ca ispite de tot felul. Ii împungea mintea şi trupul ca să-l înşele, să-1 tragă după el. Dar vulturul rănit al Duhului nu se dădea bătut! Dădea tot mai multă vreme rugăciunii şi vedea toate ale diavolului, care, vrând-nevrând, va fi biruit de Dumnezeu.

Prin încercarea cea mai mare trecea în nopţile acelea când diavolul i se arăta ca lumină. Adică, pe când închidea ochii o oră-două, să aţipească, se făcea în jurul lui lumină sau i se înfăţişa dinainte înger cu totul de lumină. Aceasta este cursa meşteşugită pe care o are diavolul pentru cei ce au sporit mult în viaţa de rugăciune. Şi adesea aceştia cad în cursă. Căderea aceasta este atât de mare şi de adâncă, încât multă luptă şi multe lacrimi trebuie să aducă cineva ca să se ridice din prăpastia în care a căzut.

Grigorie nu ne spune dacă a căzut în această înfricoşătoare cursă. Insă ne spune că a avut ispite – şi în minte, şi în inimă, şi în trup. De aceea se şi nevoia până la suflarea cea mai de pe urmă, de aceea se şi deda rugăciunii neîncetate. Şi a izbutit astfel să deosebească cursele cele de noapte ale diavolului, oricât de anevoie ar fi fost. Anevoie, căci, pe de-o parte, prin harul dumnezeiesc, lumină se face cel ce se roagă, iar pe de alta, ca lumină se arată şi diavolul. Lumină unul, lumină şi celălalt. Insă doar una este lumina cea adevărată. Cel ce are smerenie adâncă înţelege, ceilalţi nu. In cele din urmă, darul acesta al deosebirii Dumnezeu îl dă, însă îl dă celor smeriţi, nu celorlalţi.

E adevărat că în privinţa tuturor lucrurilor acestora anevoioase Grigorie se mai sfătuia cu câte cineva. Când putea, de pildă, îl asculta cu luare aminte pe Grigorie al Nisei. Insă acela era departe, tocmai la Nisa. Il vedea rar, când venea la Arianz sau la Karvali, să capete sfaturi de la Grigorie, de la ascetul nostru. Işi deschideau sufletul unul altuia. Cei doi Grigorie, minţile cele mai înalte ale Teologiei, se sfătuiau unul pe celălalt cu desăvârşită smerenie, fiecare luând aminte la celălalt, lepădându-se de sine, defaimându-se pe sine, ca şi când n-ar fi şi el însuşi purtător de Dumnezeu şi trâmbiţă a Lui!

La fel se întâmpla şi cu Amfilohie al Iconiului, care era văr primar al ascetului nostru. Acesta venea des la Nazianz şi Arianz, căci la răsărit de acestea, în partea Diocezareei, tatăl său avea pământuri şi case. Aşa că Grigorie găsea prilej să vorbească cu el şi să se sfătuiască, cu toate că cel ce-şi dorea şi mai mult aceasta era Amfilohie, care, desigur, nu ajungea la înălţimea lui Grigorie.

Biciuie alunecările clericilor şi monahilor

De parcă nu-i erau de-ajuns boala şi greutăţile nevoinţei, îi mai ajungeau la urechi şi vorbele lumii. Părea că toţi aşteptau toate de la el. Azi despre clericii dintr-o cetate, maine despre călugării din cutare mănăstire. Cum se întâmpla vreo nenorocire, alergau la Grigorie. De-ar mijloci el, de i-ar sfatui, poate lucrurile s-ar da pe brazdă, poate că de la el ar asculta cineva. Credincioşii se sminteau de ceea ce auzeau.

Existau preoţi necăsătoriţi şi mai ales calugari şi călugăriţe care locuiau laolaltă sub acelaşi acoperiş. Adică un călugar, acolo unde se nevoia, avea laolaltă cu el şi o călugăriţa, o femeie care şi ea se nevoia. La fel, se întâmpla ca o călugăriţă să cheme şi un călugăr în casa în care se nevoia.

Grigorie nu învinuia pe nimeni pe nume, că ar avea legături trupeşti întreolaltă. Dar lumea vorbea şi era mare primejdie.

- Nu pricepeţi, nefericiţii mei fraţi – le zicea şi le scria -, nu pricepeţi că păcătuiţi? Imi zici, frate: „Eu mă înfrânez, chiar dacă am călugăriţă ce vieţuieşte laolaltă cu mine”. Bine, să dea Dumnezeu să fie aşa; dar nu te gândeşti cât sminteşti lumea? Oamenii au patimi pe care nu şi le stăpânesc şi, când te văd locuind laolaltă cu o călugăriţă, întâiul lucru la care se gândesc e că nici tu nu-ţi stăpâneşti patimile, asemenea lor. Ce altceva crezi că gândesc? Şi-apoi, poate că eşti tare şi-ţi biruieşti patima trupească. Celălalt monah însă, care nu-i atât de tare, îşi ia împreună vieţuitoare şi cade, este biruit de patimă. Astăzi rabzi ispita şi rămâi în feciorie; foarte bine! Dar eşti încredinţat c-ai s-o rabzi şi mâine? Te faci, aşadar, pricină unui mare rău. Şi, la urma urmei, de nu poţi ţine fecioria, pentru ce nu te-ai căsătorit? Nunta nu-i o ruşine, ci e bună şi cinstită şi binecuvântată de Biserică!

E adevărat că viaţa întru feciorie e mai înaltă, dar trebuie să te străduieşti s-o ţii, să nu dai pricină să fie defăimată. După părerea mea, călugărul şi călugăriţa ce stau zi de zi laolaltă îşi pierd curăţia, chiar de nu se pleacă patimilor cărnii. Aşa că, monahilor, alungaţi-le pe cele ce stau laolaltă cu voi, iar voi, călugăriţelor, alungaţi-i pe cei ce stau laolaltă cu voi! Nu necinstiţi fecioria şi monahismul. Nimeni nu rămâne neispitit de femeie, de stă laolaltă cu ea!

Nevoitor adevărat e acela care se străduieşte în fel şi chip să ocolească ispitele, nu acela care le caută. Aducându-vă singuri ispită în casă, moarte vă aduceţi; alungaţi-o numaidecât! Altfel, vă sunteţi blestem vouă înşivă, blestem şi celorlalţi. Sloboziţi-vă, aşadar, pe voi înşivă şi faceţi-vă binecuvântare celorlalţi!

Vestea locuirii laolaltă a monahilor şi a monahiilor se răspândise peste tot. Urâciune pentru aceştia şi pentru acestea, sminteală pentru credincioşi. Dar unii dintre monahii cu pricina nu mai conteneau cu îndreptăţirile. Mai ales acestea îl mâniau pe Grigorie, care izbucni:

- Ce tot îndrugaţi, fraţilor? Am îmbătrânit şi m-am gârbovii de nevoinţă şi neîncetat îmi războiesc patimile, care parcă nu se mai satură să mă hărţuiască, mizerabilele… Cum, dară, îmi spuneţi că voi le-aţi biruit şi nu vă mai temeţi de ele? Tineri încă fiind! Pe când eram tânăr, eu mă luptam cu ele zi şi noapte şi asudam să mi le supun! Dormeam pe pământ, posteam cu desăvârşire zile întregi, şi tot îmi dădeau de furcă! Făceam mii de mătănii, mă închideam în chilie patruzeci de zile şi lacrimile îmi udau leoarcă rasa mea cea neagră. Chiar şi acum, bătrân, mă tem de patimi şi mă nevoiesc. Stau singur, doar cu copacii şi cu fiarele, printre stânci, în pustie. La chilia mea nu vin şi nu văd femei. Pe cine minţiţi, aşadar, fraţilor? Ştim cu toţii, foc este trupul unuia şi iască al celuilalt… Cu cât se află mai aproape, cu atât mai mare-i primejdia. Cu cât le depărtăm mai mult, cu atât se micşorează primejdia. Lăsaţi, deci, îndreptăţirile şi cinstiţi darul cel mare al fecioriei. Orice monah care are „soră iubită” şi orice monahie care ţine lângă ea „frate iubit” nu văd împărăţia lui Dumnezeu!

Zeflemitor, în vremea aceea călugăriţei ce locuia laolaltă cu un monah i se spunea „iubită soră”, iar monahului „frate iubit”. Se înţelege defăimarea ce se făcea monahismului.

Asemenea lucruri şi chiar mai rele decât acestea avea de înfruntat istovitul Grigorie, cu feţe care, adesea, îi erau cunoscute. Insă întâmplarea ce i-a pricinuit cea mai mare amărăciune a fost cea cu Adelfie, al cărui părinte duhovnicesc era, fiu de boier, cu multe pământuri şi case. Trăia la Navila, aproape de Nazianz. Venea şi se sfătuia cu Grigorie. Acum însă, nu mai apăruse de multă vreme. Veştile i-au sosit prin Eupraxie. Şi ţin’-te bine, părinte…

- Bunul nostru Adelfie a tulburat toată Biserica. Sclavele pe care le avea de la vrednicul de pomenire părinte al lui le folosea pentru poftele trupului. Sunt acelea cărora le-ai dai blagoslovenie să-şi închine viaţa lui Dumnezeu, să se călugărească. Iar acum, pe unele le-a silit să-i fie ţiitoare…

Grigorie plecă fruntea. Era înecat de ruşine. Fiul lui duhovnicesc… Oare nu putea Adelfie să se căsătorească? Ce nevoie era să ajungă siluitor de cele sfinte? Căci aceasta era cel ce strica prin siluire fecioria celei închinate lui Dumnezeu. I-a scris numaidecât lui Adelfie o epistolă mustrătoare şi aspră, iar seara a început a se ruga pentru el, ca Dumnezeu să-i dea pocăinţă, să se slobozească de patimă, să înceteze sminteala.

Incet-încet, spiritele s-au domolit. Veştile pe care i le aducea Eupraxie şi alţii care se întâmplau pe-acolo arătau că vorbele lui Grigorie nu fuseseră în zadar. Bineînţeles, erau şi unii care nu se pocăiau, însă mulţi îl ascultaseră şi se supuseseră. In jurul persoanei lui, iubite admiratorule al lui Grigorie, se crease o aură de sfinţenie. Un văl de taină, am spune. Cândva păstorea, se lupta în mijlocul lumii, şedea pe tronurile înalte, având mare trecere în palatele împărăteşti. Pe atunci stăpânea prin răspunderea şi cuvântul lui. Dar acum? Acum, nevoinţa şi luminările cele de la Dumnezeu, despre care aflau cu toţii, îl împodobiseră cu o cunună de lumină. Şi, cu aceasta, sfântul pătrundea în inimile creştinilor binevoitori. Aceştia îl ascultau şi păzeau, pe cât puteau, cele spuse de el. De aceea, deşi se lepădase de lume de dragul rugăciunii neîncetate, lumea era cu luare aminte la sfatul său, la părerea sa despre una şi despre alta. Aceasta e lucrarea pustnicului asupra lumii, aceasta e binefacerea lui asupra ei, acesta e chipul slujirii lui.

(din: Stelianos Papadopoulos,“VULTURUL RANIT – Viata Sfantului Grigorie Teologul”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2002)

Vezi si:

• “Asta face dihonia: se bate crestin cu crestin, ca dusmanii. Ne pierdem pe noi insine, singuri, n-avem nevoie de dusmani”
• SFANTUL GRIGORIE TEOLOGUL, “VULTURUL RANIT”(1)

• SFANTUL GRIGORIE TEOLOGUL, “VULTURUL RANIT” (2)

• Sfintii Trei Ierarhi si prietenia duhovniceasca
• Parintele Arsenie Boca despre cum arata un episcop adevarat

• Ascultati cantari din Vecernia Sfintilor Trei Ierarhi cu corul Anghelos
• Acatistul Sfintilor Trei Ierarhi (text)
• Ion Luca Caragiale si Sfintii Trei Ierarhi

• Raspunsul Parintilor este valabil pentru orice timp

***

Mitropolitul Augustin de Florina: CEI TREI IERARHI, MODEL DE LUPTĂTORI

“Iubiţii mei, noi ce suntem? Creştini morţi sau vii? Dacă suntem morţi, ne va târî în abis curentul păcatului. Dacă însă suntem vii, atunci vom merge contra tuturor curentelor. Împotrivire la curentele epocii, iar cei Trei Ierarhi, modelele de luptători, să ne binecuvânteze în această luptă!”

Biserica noastră Ortodoxă este ca o grădină. În ea se găsesc flori cu bună-mireasmă nemuritoare. Flori duhovniceşti sunt şi cei Trei Ierarhi, pe care îi sărbătorim astăzi – Sfinţii Vasile, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur.

Astăzi îi vom privi pe aceşti sfinţi ca luptători. Pentru că viaţa aceasta este o luptă şi un război. Cei Trei Ierarhi au fost modele de luptători.

***

Şi epoca lor a fost marcată de defecte, răutăţi, patimi, crime, scandaluri, rătăciri, erezii…, dar ei n-au fost atraşi. S-au împotrivit. S-au războit. În felul acesta au devenit modele ale luptătorilor taberei creştine.

Marele Vasilie s-a născut în Cezareea Capadociei. A fost foarte bine pregătit intelectual. Douăzeci de ani a studiat la Atena. Acolo l-a întâlnit pe prietenul său nepreţuit Grigorie, iar prietenia aceasta i-a ocrotit de stricăciunea cetăţii. În Atena erau adunaţi toţi copiii bogaţi; părinţii le trimiteau bani, iar ei îi cheltuiau. Acolo existau şi femei stricate. Dar cei doi prieteni au rămas ca nişte crini în mijlocul spinilor.

Din Atena, Vasilie s-a întors în Cezareea. Atunci domina arianismul. Împăratul l-a trimis pe Modest să-i constrângă pe episcopi să semneze. Toţi au semnat declaraţia că sunt arieni. A ajuns şi în Cezareea. - Ce vrei?, îl întreabă Marele Vasilie. – O semnătură. – Nu se poate. Împăratul meu îmi interzice să semnez aşa ceva. – Nu te temi de împărat? – Ce-o să-mi facă? – Îţi va confisca averea sau te va trimite în exil sau la moarte! Marele Vasilie a răspuns: – Şi altceva mai rău mai ai? Confiscarea averii? Nu am decât o rasă şi câteva cărţi. Exil? „Al Domnului e pământul şi plinirea lui” (Psalmul 23, 1); oriunde aş merge, exilat sunt. Moarte? Pentru mine moartea este o binefacere. Nu cedez… A auzit Modest şi s-a mirat.

Împotrivire în Atena ca student, împotrivire şi în Cezareea ca episcop în faţa lui Modest şi a împăratului.

Grigorie Teologul. Şi duhul împotrivirii acestuia îl vedem în Atena. Nu l-a influenţat mediul rău. Coleg l-a avut pe Iulian Paravatul, împăratul idolatru de mai târziu. Nu a fost amăgit de el. S-a războit împotriva ideilor lui Iulian.

Apoi, s-a dus în satul său, în Arianz, unde a devenit cleric şi apoi episcop. L-au chemat la Constantinopol când domina arianismul. Arienii ocupaseră toate bisericile în afară de una foarte mică – Sfânta Anastasia. Acolo, Sfântul Grigorie a rostit faimoasele lui Cuvinte teologice despre Sfânta Treime şi de acolo a primit numele de Teologul. La început nu-i dădeau importanţă, dar apoi a început să zguduie întreaga cetate prin predicile lui. Arienii turbau împotriva lui. Şi în ziua de Paşti au intrat cu ciomege şi pietre şi au început să lovească cu pietre pe cei din biserică. A fost rănit şi Grigorie. Aproape pe jumătate mort a scăpat din acea dramă pentru credinţa ortodoxă.

S-a luptat împotriva lui Iulian, s-a luptat împotriva arienilor, s-a luptat împotriva ereziilor timpului său.

Dar să venim la Ioan Gură de Aur.

Ioan Gură de Aur. Întreaga lui viaţă este o luptă. În scrierile şi în omiliile lui foloseşte cuvintele luptă, război, arme, nevoinţă, întrecere. Zice undeva: Vin din luptă! Şi când îl aude cineva crede că este în război. Da, în război duhovnicesc împotriva ereticilor. S-a luptat Gură de Aur. S-a luptat împotriva celebrărilor şi distracţiilor idolatre, a teatrelor, a hipodromurilor, a dansurilor desfrânate, a bogaţilor nemilostivi şi a luxului. S-a luptat împotriva lui Eutropiu. Cine era Eutropiu? Era favoritul împărătesei Eudoxia. Doar ce ajunsese prim-ministru, că şi începu jafurile. Nu ocolea nici căsuţa văduvei şi a orfanului. Striga la el Gură de Aur. Drumul pe care ai apucat este dezastruos!… El nu lua în seamă nimic. O sfântă legiuire de la Marele Constantin definea azilul bisericilor: adică celui care era urmărit, dar apuca să intre într-o biserică, nu se putea să-i mai faci vreun rău. Eutropiu avea duşmani şi îi urmărea, dar aceştia fugeau în biserică. S-a dus atunci la Ioan Gură de Aur şi îi zice: – Vei desfiinţa azilul bisericilor (pentru a avea dreptul să intre înăuntru şi ca un uliu să răpească găinile. – Asta nu se poate, răspunde Ioan. – Te voi exila. – Fă ce vrei; azilul nu se desfiinţează… Într-o zi deci, pe când Gură de Aur propovăduia, a auzit un mare zgomot de mulţime. La un moment dat cineva, transpirat şi ticăloşit, intră alergând în biserică şi îmbrăţişează coloanele. Cine era? Eutropie! Cel care voia să desfiinţeze azilul acum era urmărit, îl degradaseră din funcţie şi pentru a primi salvare a alergat la biserică. De afară strigau: Să ni-l predai, ne-a distrus!… Atunci s-a urcat Gură de Aur în amvon şi a rostit faimosul cuvânt către Eutropiu, cel în care zice: „Deşertăciunea deşertăciunilor… (Ecclesiastul 1, 2). Veniţi să vedeţi ce era în urmă cu o oră şi ce este acum…”. Nu li l-a predat.

S-a luptat cu Eutropiu, dar s-a luptat şi cu împărăteasa Eudoxia. Lumeşte se pare că a învins împărăteasa, dar înaintea lui Dumnezeu a învins Gură de Aur. Ce s-a întâmplat? Respectabilii domni o linguşeau pe împărăteasă pentru frumuseţea ei. I-au confecţionat o statuie, au aşezat-o în afara bisericii şi au hotărât o zi pentru ceremonie. Gură de Aur s-a răsculat. Când s-a aflat lucrul acesta la palat, s-a făcut mare tulburare şi a început marea luptă la care unelte au fost şi unii episcopi nevrednici. L-au exilat departe în Armenia. În sfârşit, chinuit, epuizat, îndurerat, prigonit, şi-a făcut semnul crucii şi a spus: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Astfel şi-a încredinţat sfântul său suflet, în ziua Înălţării Cinstitei Cruci. A căzut sus la datorie.

***

Nu ne-a adus Dumnezeu aici, pe pământ, ca să trăim câţiva ani şi să facem chefurile diavolului, ale trupului şi ale dorinţelor noastre. Ne-a adus pentru ca să facem voia Părintelui ceresc. În rugăciunea noastră zicem: „Facă-se voia Ta…” (Matei 6, 10); nu voia lui A, B, C, ci voia lui Dumnezeu. Normal, atunci când apare situaţia în care voia oamenilor este potrivnică voii lui Dumnezeu, noi să alegem fără discuţie voia lui Dumnezeu. Vreţi exemple?

Este taină nunta. Femeia trebuie să se supună bărbatului, dar până la un punct. Dacă bărbatul cere lucruri contrare voii evidente a lui Dumnezeu, atunci femeia ce va alege? Va prefera iubirea bărbatului? Atunci a încetat să fie creştină. Va prefera iubirea lui Dumnezeu? Atunci mii de cununi îi împletesc îngerii. Să spună bărbatului: te-am luat ca să te am tovarăş aici în această viaţă şi în cealaltă; nu te-am luat să mă duci în iad… Iarăşi, dacă bărbatul are femeie cu pretenţii cu totul anticreştine, nu trebuie să cedeze poftelor ei. Trebuie să se împotrivească.

Eşti copil? Ascultare faţă de părinţi. Dacă însă părinţii tăi îţi impun lucruri contrare legii lui Dumnezeu, atunci să nu-i asculţi. Eşti soldat? Ascultare faţă de general. A hulit însă înaintea ta cele dumnezeieşti? Să te împotriveşti. Eşti funcţionar? Ascultare faţă de şeful tău. Însă te vei împotrivi întâistătătorului tău, dacă va cere lucruri contrare legii lui Dumnezeu.

Închei cu un exemplu. Peştii morţi sunt luaţi de curent, dar cei vii merg contra curentului. Iubiţii mei, noi ce suntem? Creştini morţi sau vii? Dacă suntem morţi, ne va târî în abis curentul păcatului. Dacă însă suntem vii, atunci vom merge contra tuturor curentelor. Împotrivire la curentele epocii, iar cei Trei Ierarhi, modelele de luptători, să ne binecuvânteze în această luptă. Amin.

+ Episcopul Augustin

(Omilia Mitropolitului de Florina în Sala „Trei Ierarhi”, Atena, 31.01.1960)

(traducere din elină: monahul Leontie)

Legaturi:

• Ascultarea, pretextele si abuzurile ei – parintele Savatie pune punctul pe I
  

• “N-AM VENIT SA ADUC PACE, CI SABIE!” – talcuirea Sf. Ioan Gura de Aur

• INTRE DUMNEZEU SI PARINTII DUPA TRUP

• Sfantul Mare Mucenic Dimitrie, militarul care a stiut sa spuna NU
• NU, DOMNULE!” – IMPOTRIVIREA SI RUGACIUNEA: CHEILE REZISTENTEI

• Arhimandritul Gavriil: “Nu, domnule, nu pot să colaborez. Iudă, din mine nu puteţi să faceţi!”

• PARINTELE GH. CALCIU: “Prefer sa mor aici fara niciun compromis!”

• Parintele Calciu: “Stai ca un stalp neclintit in fata satanei!”

• “SA ROSTIM RASPICAT ADEVARUL!”
• UNDE SUNT SECERATORII? – Al optulea cuvant catre tineri al parintelui Calciu

• CRESTINISMUL RESPINGE PROSTIA SI PASIVITATEA LAŞĂ CA PE EREZII
• Suflet de rob (sau taina libertăţii) – de N. Steinhardt

• “Jurnalul fericirii” in actualitate
• Vom putea spune si noi ca “n-am stiut”?
• A SPUNE CA 2+2=4 SAU DESPRE MARTURISIREA SI LEPADAREA ADEVARULUI INCOMOD
• SFINTII MUCENICI ADRIAN SI NATALIA – pilda si rusinarea familiilor crestine de astazi
• Alegerea si rabdarea unor sfinti casatoriti: Mucenicii Timotei si Mavra

• IPS AVERCHIE TAUSEV: TREI NIVELURI ALE APOSTAZIEI

• UNICA OSANDIRE INGADUITA

• “Porunca Domnului este a nu tacea in vremea primejduirii credintei”
• ARHIM.IUSTIN PÂRVU: TĂCERE ŞI MĂRTURISIRE