“Fraţi creştini,

[...]

In cinstea sfinţilor Trei Ierarhi s-a mai vorbit şi de-a lungul lunii acesteia: la 1 ianuarie sfântul Vasile, la 25 sfântul Grigorie şi la 27 sfântul Ioan Gură de Aur. S-a vorbit şi aseară şi astăzi, însă ei sunt inepuizabili. Aşa de bogaţi…, în viaţa lor aşa de multe fapte au făcut şi aşa de frumos au scris, aşa de mult au scris, încât oricând se poate vorbi cu foarte mult folos despre ei. Opera lor este întinsă, volume întregi. E o colecţie numită Migne, în greceşte şi latineşte, volume întregi din operele lor. Şi aceşti bărbaţi au trăit puţin în comparaţie cu mulţi alţii, sfântul Vasile cel Mare a trăit numai cincizeci de ani, sfântul Grigorie mai mult, optzeci de ani şi sfântul Ioan Gură de Aur şaizeci şi ceva de ani. Insă în aceşti ani au lucrat şi s-au consumat pe ei, aşa cum o lumânare de ceară curată arde luminos şi nestingherit până când se topeşte, până la ultima picătură de ceară. Aşa au lucrat, aşa şi-au mistuit viaţa aceşti mari sfinţi ai Bisericii. Ii prăznuim şi separat, îi prăznuim şi împreună. Ii prăznuim separat pentru că au nişte deosebiri între ei, fără îndoială, sunt trei mari personalităţi. Dar îi sărbătorim şi împreună, pentru că au şi nişte calităţi care îi unesc. Vi s-a mai spus, ceea ce-i uneşte pe ei, pe aceşti trei sfinţi luminători ai Bisericii, sau trâmbiţele Duhului Sfânt, este în primul rând cultura lor extraordinară. Pentru că au învăţat şi ştiinţa veche, păgână, de până la ei şi au adâncit foarte mult sfintele Scripturi care sunt izvor nesecat de înţelepciune şi de idei. Deci această cultură, pe care toţi au avut-o, Vasile, Grigorie şi Ioan, îi uneşte pe toţi. Mai ales că trăiesc în acelaşi veac, veacul IV: cei doi se nasc, sfântul Vasile şi sfântul Grigorie, în 329; sfântul Ioan mai târziu, 347 şi la 407 moare, se stinge undeva în Cucuz.

Deci trăiesc în aceeaşi epocă şi în aceleaşi probleme de atunci: era lumea păgână care trecea către creştinism încet, încet şi, în acelaşi timp, [erau] foarte multe erezii, îndeosebi erezia lui Arie care a tulburat foarte mult Biserica lui Hristos [şi] care câştigase convingând şi pe împăraţii vremii de atunci. Mai ales pe Constanţiu, fiul lui Constantin cel Mare. Şi pe Valens, care a fost contemporan cu aceştia; cu sfântul Vasile cel Mare a avut [Valens] nişte scânteieri, nişte dialoguri, încât şi-a dat seama că atunci abia se întâlnea cu nişte episcopi care cu adevărat ştiau să-şi apere credinţa lor, doctrina în care cred şi pentru care mor.

In această epocă trăiesc toţi [trei], adăpaţi din vechea cultură şi din cea nouă, creştină. Insă fiind aşa de culţi, erau totuşi nişte oameni extraordinar de smeriţi, umili. Ştiau că totul le vine de la Dumnezeu şi nu-şi însuşeau nimic din meritele lor. In acelaşi timp, erau nişte oameni foarte generoşi, iubitori de străini, iubitori de bolnavi, iubitori de săraci, şi unii şi alţii, şi sfântul Ioan, în capitala imperiului şi sfântul Grigorie – a fost şi el patriarh la Constatinopol – şi sfântul Vasile cel Mare în Cezareea Capadochiei, patria lui. Foarte milostivi, au îndemnat şi cu cuvântul, rupând pungile bogaţilor şi revărsându-le săracilor, unificând, cât au putut ei să facă într-un timp destul de scurt, rupând aceste diferenţe între bogaţi şi săraci, cum nu ne putem închipui noi astăzi. Erau mari latifundiari care aveau moşii prin alte continente şi robi cu miile şi erau în acelaşi timp săraci şi necăjiţi care abia îşi câştigau pâinea de toate zilele. Au lucrat cu foarte multă energie, cu foarte multă putere, ca să deschidă inimile bogaţilor, să dăruiască acestor mulţimi sărace şi flămânde. Deci foarte generoşi şi iubitori de oameni, foarte omenoşi, aceşti sfinţi Trei Ierarhi.

Şi încă o calitate care a uimit lumea păgână: sfinţenia vieţii lor. Prin post, prin rugăciune, prin renunţarea la sine au devenit cu adevărat vase ale Duhului Sfânt, temple ale Duhului Sfânt cum spune sfântul apostol Pavel, nişte oameni cu adevărat sfinţi, plini de mireasma Duhului Sfânt, în toată fiinţa lor. De aceea au rodit aşa de mult în viaţa lor şi a rămas nemuritor tot ce au făcut ei, şi faptele şi scrisul lor.

Acestea ar fi, în general, calităţile care îi apropie,  însă… totuşi erau deosebiţi. Sfântul Vasile avea o statură înaltă, slab, negricios la faţă, cu o barbă mare, neagră — n-a avut timp să se înălbească, a trăit numai cincizeci de ani. Un om însă cu o extraordinară energie, încât nu se puteau ascunde de la ordinele lui: porunca lui era poruncă, trebuiau s-o împlinească numaidecât. Dacă şi împăratul Valens, şi Iulian Apostatul, duşmanii creştinilor, ai dreptei credinţe, nu aveau încotro! Vasile era cu adevărat un stâlp puternic peste care nu se putea trece, o mare autoritate omenească şi dumnezeiască, acest mare Vasile.

Grigorie — colegul lui de studii şi prieten iubit, despre care se spunea: „sunt două trupuri, Vasile şi Grigorie, însă un singur suflet”, aşa era de mare această unitate între dânşii, asemănare în ceea ce este frumos şi bun. Sfântul Grigorie era de statură mijlocie, bătrân către sfârşitul vieţii sale, [cu] păr alb, pleşuv… Un ochi era bolnav, a fost lovit de cineva, anume când vorbea în Constantinopol despre Sfânta Treime… Arienii aruncau cu pietre în el, ca într-un netrebnic şi el nu s-a apărat, mergea şi vorbea în cinstea Sfintei Treimi. L-au lovit şi a suferit acest ochi. Insă era un om cu ochi duhovniceşti care au văzut clar Sfânta Treime şi a scris nişte lucruri cu mintea lui ageră care au rămas doctrinarii, au rămas nişte stâlpi, nişte făclii de luminare pentru toate veacurile creştine. O minte extrem de ageră şi în acelaşi timp o fire blajină, o fire duioasă, o fire foarte sensibilă. Sfântul Grigorie era şi un mare poet, a scris peste unsprezece mii de versuri. Viaţa lui toată e scrisă în versuri şi anumite minuni [sunt] povestite de el în aceste versuri. O fire de poet, de filozof şi de adânc teolog.

Sfântul Vasile cel Mare, între altele, pune bazele vieţii călugăreşti de obşte; el însuşi, ca şi sfântul Grigorie, au fost nişte mari călugări în acelaşi timp. Insă cum trăiesc…

Sfântul Ioan Gură de Aur, cu statura mijlocie — spune în Viaţa lui — avea capul mărişor, era puţin chel, [cu] părul negru, ochii strălucitori, pătrunzători şi avea îndeosebi o mare energie în a spune adevărul pe faţă. A mustrat pe Eudoxia cea vicleană şi trufaşă, împărăteasa Bizanţului care I-a şi aruncat de două ori în exil; datorită ei sfântul Ioan a murit mai devreme decât trebuia, aruncat într-un exil departe de patria lui şi de tronul său patriarhal. Insă sfântul Ioan avea o fire totuşi blândă cu cei săraci, cu cei necăjiţi, cu cei bolnavi, cu cei care aveau nevoie de ajutor, dădea tot ca să fie ajutaţi cu adevărat. Era foarte bogat, ca şi Grigorie şi ca Vasile cel Mare [care] au dat tot. Sfântul Ioan şi-a vândut averea sa şi a împărţit-o la săraci toată. A făcut case de milostenie, case de îngrijire a bolnavilor, a săracilor, a bolnavilor irecuperabili din Constantinopol, încât era un om cu adevărat dăruit altora. In predicile lui pe care le-aţi mai auzit, găsea toate mijloacele oratoriei lui extraordinare ca să-i convingă pe păcătoşi să se întoarcă la calea cea bună, plăcută lui Dumnezeu. El mustra, însă mustra cu foarte multă blândeţe, foarte multă bunătate, încât de la el plecau oamenii convinşi că trebuie să asculte de cuvântul lui, că e cuvântul lui Dumnezeu. Spre deosebire de ceilalţi, sfântul Ioan Gură de Aur ne covârşeşte cu graiul lui, cu puterea lui de evocare, de oratorie. Din ceea ce spun biografii lui de atunci şi de mai târziu, sfântul Ioan a rămas neîntrecut ca orator al Bisericii. Era mare orator în vremea aceea, Libanius, care i-a fost profesor de oratorie în vremea lui, însă de la el, de la Libanius încoace, sfântul Ioan a rămas cel mai mare orator al lumii, creştine în special.

Se distinge sfântul Ioan Gură de Aur printr-o mare putere de a evoca, în care se vede toată grija lui pentru sufletele care îl ascultau şi care doreau să afle pe Dumnezeu. In seara aceasta am ales să vă citesc aici, de veţi avea răbdare să mă ascultaţi, un cuvânt din sfântul Ioan Gură de Aur, în care arată ce l-a îndemnat pe el să vorbească lumii, ce l-a mistuit pe el să spună cuvântul lui Dumnezeu celor din vremea lui^* (*„Tot creştinul, şi mai ales propovăduitorul, trebuie să fie osârdnic întru învăţarea celor rătăciţi”. Vezi Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la duminici şi sărbători, traduse si orânduite după duminicile si sărbătorile anuale ale Bisericii Ortodoxe de Melchisedec, Episcopul de Roman).

Şi după aceea, cuvântul lui a rodit mereu de-a lungul istoriei până astăzi. Şi profeţii şi apostolii au fost mânaţi de un foc lăuntric să spună, nu de trufia lor, nu încăpea trufie la ei, însă îi ardea acest foc al Duhului Sfânt care îi obliga să rostească. Spune sfântul Pavel undeva: „Vai mie, dacă nu voi vesti cuvântul lui Dumnezeu! Vai mie!” Aşa spune sfântul acesta mare, Ioan Gură de Aur. Şi o să vă citesc un cuvânt despre această grijă de a vesti cuvântul lui Dumnezeu şi ce folos se urmăreşte prin această vestire a cuvântului lui Dumnezeu: Tot creştinul trebuie să fie osârdnic în sfătuirea celor rătăciţi si acuma începe cuvântul lui:

„Când păcătoşii, încă după sfătuirile noastre, rămân în păcatele lor, totuşi noi nu trebuie să încetăm a le împărtăşi sfatul nostru“.

Ascultă unul şi pleacă, nu-i place, pleacă; însă cuvântul pe care l-a auzit din când în când îl bate la ureche şi la inimă. Şi ascultaţi cum se compară cuvântul rostit cu cele din natură:

„Fântânele curg chiar când nimeni nu scoate apă din ele, izvoarele clocotesc când nimeni nu ia apă dintr-însele şi când nu beau, şi pâraiele curg chiar şi când nimeni nu însetează”.

Ce frumoase figuri de stil şi cât adevăr poartă! Sunt izvoare reci, e pe Ceahlău Duruitoarea, apă limpede şi foarte bună şi sănătoasă, cine bea din ea? Beau călătorii în timpul verii, care au îndrăzneala să urce pe Ceahlău. Curg însă mereu aceste izvoare, aşa curge şi cuvântul învăţăturii. Spune sfântul Ioan mai jos:

„Aşa şi predicatorul trebuie să-şi facă datoria sa din toate puterile, deşi nimeni nu-l bagă în seamă”.

[Invăţătorul] vorbeşte, lasă-l în treaba lui!

“Aşa Dumnezeu cel plin de dragoste a dat lege, ca noi, cei care suntem puşi a predica cuvântul cel ceresc, să nu lăsăm nimica din câte stau în puterile noastre. Să nu tăcem niciodată, ascultă-ne cineva sau nu. Când Ieremia prorocul”,marele proroc Ieremia, „ameninţa pe iudei şi le predica nenorocirile care veneau asupra lor…”

Din cauza păcatelor lor (…) — se depărtaseră de la Dumnezeul cel adevărat şi-şi însuşiseră baalii, acei zei păgâni, le aduceau jertfe şi ucideau pe copiii lor, fete şi băieţi, aduceau jertfe acestor baali — S-a mâniat Dumnezeu pe ei şi i-a ameninţat cu robia Babilonului. Profetul Ieremia le-a spus cu foarte multă putere şi precis ce-i aşteaptă. Insă deşi a spus un cuvânt (în capitolul 19), le-a spus toată această veste din partea lui Dumnezeu, cel care era stăpânitor acolo l-a băgat în temniţă. De ce-a făcut aşa? Sperie poporul. Şi a ieşit după aceea din temniţă şi a ameninţat pe cel care îl aruncase în temniţă, Paşhur. Tu însuţi si prietenii tăi o să fiţi duşi în Babilon şi acolo o să mori.

Deci „când profetul Ieremia îi ameninţa pe iudei şi predica nenorocirea ce avea să vie, el era batjocură şi râs” contemporanilor săi. Toţi râdeau de profetul Ieremia: a mai venit şi ăsta. „El se hotărâse a se lăsa de dregătoria sa profetică”, să-i lase în pace, „căci prinsese slăbiciune omenească şi nu mai vroia să sufere derâderea şi batjocura. Dar ascultaţi-l pe el însuşi, zice aşa: «M-au făcut spre râs, toată ziua am fost batjocorit şi-am zis: Nu voi mai numi numele Domnului, şi mai mult nu voi mai grăi în numele Lui în faţa acestui popor. Dar s-a făcut ca focul ce arde în inima mea şi se aprindeau oasele mele şi era să pier, pentru că nu vorbeam».”. Nu voi mai pomeni de El şi nu voi mai grăi de numele Lui, dar iată, era în inima mea ca un foc, ca un fel de foc aprins, închis în oasele mele şi eu mă sileam să-l înfrânez  dar n-am putut. Cu adevărat vroia foarte mult pe dinlăuntru să vorbească, să le spună, chiar dacă nu le convine. „El voieşte să zică”, tălmăceşte sfântul Ioan „«gândeam să mă las de dregătoria profeţească, căci iudeii nu mă ascultau. Dar îndată ce mi-am făcut acest plan, puterea Duhului s-a aprins în sufletul meu ca un foc care a învăpăiat tot lăuntrul meu şi aşa de tare îmi mistuia oasele, încât eu n-am putut suferi acest pârjol». Deci dacă acel profet care în toate zilele fusese râs, batjocorit şi ocărât, a trebuit să sufere o astfel de pedeapsă când s-a hotărât să tacă, de ce iertare ne vom învrednici noi care nu suferim aşa de mult cum suferea el, că ne împuţinăm cu duhul pentru uşurătatea minţii unora dintre ascultători şi voim să încetăm de a-i învăţa, atunci când încă mulţi alţii ne ascultă?” – cum sunteţi dumneavoastră acum.

„Eu ştiu că unii vor zice în batjocură sau în derâdere dispreţuitoare: «tu ai întors pe toţi cu predica ta?» Ce zici, omule? Am făgăduit noi oare ca într-o zi să dobândim pe toţi? Dacă noi am mişcat numai zece, ori numai cinci, ba încă chiar numai pe unul din ascultători, nu este oare aceasta îndeajuns spre a ne da un curaj bun? Dar eu voi zice încă mai mult. Presupuneţi că noi, prin cuvântarea noastră, n-am dobândit pe nimeni, cu toate că este cu neputinţă ca o cuvântare semănată în atâtea auzuri să rămână cu totul tară roadă. Insă fie şi aşa. Cuvântarea noastră şi atunci, totuşi, n-ar rămânea nefolositoare. Când ascultătorii noştri iarăşi vor fi păcătuit, o vor fi făcut aceasta nu aşa, fără de ruşine, ca mai înainte. Totuşi îşi vor fi adus aminte”, de pildă în timpul unei beţii, „de mustrarea noastră, de dojanele noastre, iar această amintire negreşit a produs ruşine, ei au roşit înlăuntrul lor şi au săvârşit păcatul lor nu cu obrăznicia cea mai dinainte” şi-au dat seama că păcătuiesc, greşesc. „Iar aceasta este începutul îndreptării şi al întoarcerii celei desăvârşite, când cineva se ruşinează de păcatul săvârşit şi singur osândeşte cele făcute.”

Deci încă un folos: chiar atunci când nu-i băgat în seamă, atunci, cuvântul însă îi vine mai pe urmă în minte. Cuvântul, fraţi creştini, are o mare putere asupra noastră, a oamenilor. Cuvântul te poate rătăci, cuvântul te poate îndrepta, te poate mustra, te poate reînvia.

„Afară de aceasta, urmează pentru noi şi un alt câştig care este nu prea mic. Noi am făcut pe cei luători aminte mai îmbunătăţiţi şi i-am convins că aceia mai bine s-au gândit, care nu se amăgesc de mulţimea cea mare. Aşadar eu, deşi n-am vindecat pe cei bolnavi, totuşi am făcut mai tari pe cei sănătoşi“.

I-a convins de adevărul faptei bune şi al gândului celui bun.

„Cuvântul meu, negreşit, pe mulţi nu i-a oprit de la păcat, totuşi el a întărit pe cei îmbunătăţiţi.

Voiesc a cumpăni încă şi un al treilea punct. Eu astăzi nu am mişcat, dar poate voi mişca mâine. Şi dacă nu mâine, poate poimâine, sau încă mai târziu. Cine ne ascultă şi ne respinge astăzi, poate ne va asculta şi primi mâine. Cine nu ne bagă în seamă astăzi şi mâine, poate după mai multe zile va dărui ascultare cuvântării noastre, încă şi pescarul adeseori toată ziua a aruncat mreaja sa în zadar şi seara voia chiar să plece, dar totuşi la urmă a prins peşti mulţi, seara târziu. Dacă noi, pentru neizbutirea întreprinderilor noastre, îndată am înceta şi ne-am lăsa de lucru, atunci s-ar prăpădi toată viaţa noastră, şi cea trupească şi cea duhovnicească. Dacă de pildă, lucrătorul de pământ pentru o vreme rea întâmplată o dată, de două ori sau de mai multe ori, ar părăsi lucrarea pământului, atunci noi toţi curând ar trebui să pierim de foame. Şi dacă corăbierul pentru o furtună întâmplată o dată, de două sau de mai multe ori ar fugi de mare, şi viaţă noastră ar pierde foarte multe îndemânări”.

N-ar mai călători lumea pe mare. Au fost nişte accidente de avion şi ar trebui să stea lumea, să nu mai meargă cu avionul. Cu trenul la fel, câte accidente nu sunt, cu maşinile, însă lumea merge. Aşa şi cu aceste cuvinte.

„Dacă la toate meşteşugurile, meseriile, ar lua cineva aceeaşi hotărâre, ar trebui totul să piară şi pământul s-ar face o pustietate, fiindcă toţi oamenii pricep aceasta, de aceea ei totdeauna cu bărbăţie se apucă iarăşi, din nou, de îndeletnicirile lor şi adeseori nu au avut de pierdut. Pe lângă acestea se adaugă că aceştia, în caz de neizbutire au numai pagubă, la noi însă nu se întâmplă aşa, că predicăm şi sfătuim. Când tu împrăştii sămânţa învăţăturii şi ascultătorii nu au primit şi n-au adus rod ascultării, totuşi tu primeşti de la Dumnezeu plata cuvenită pentru sfătuirea ta. Şi când aceia nu vor să te asculte, tu vei primi tot atâta de mare răsplătire, precum ai fi primit când ei ţi-ar fi urmat, căci tu ai făcut tot ce atârna de tine”.

«Noi suntem datori să semănăm», spunea sfântul Pavel «şi Dumnezeu să facă să rodească.». Noi nu suntem răspunzători de ceea ce fac ascultătorii noştrii, ci suntem datori numai a le da sfaturi drepte, a-i îndruma. A-i îndemna e datoria noastră, a urma şi-a face este datoria lor — adică a dumneavoastră.

„Cu toate acestea, predicatorul nu poate singur să isprăvească toate”.

Aici e un lucru foarte important pe care o să-l ascultaţi acum. E vorba de această lucrare a dumneavoastră, care ascultaţi cuvântul lui Dumnezeu, care cunoaşteţi nişte lucruri şi le puteţi împărtăşi altora care nu vin să asculte. Noi nu putem intra în anumite case, dumneavoastră însă puteţi face acest lucru. Asta spune mai departe sfântul Ioan:

„Cu toate acestea, predicatorul nu poate singur să isprăvească, să facă toate. El nu poate să fie la toţi, în toate zilele spre a-i sfătui”.

Intr-o comună mare sau într-un oraş, el nu se poate duce la fiecare familie, însă…

„dacă voi veţi voi să împărţiţi între voi lucrarea întoarcerii, dacă fiecare va voi să ia asupra-şi îngrijirea pentru unul dintre fraţii săi, atunci curând zidirea Bisericii va spori mai bine. Aşadar, vorbeşte cu fratele tău şi-l îndeamnă, chiar dacă el nu te-ar asculta, totuşi tu vei dobândi prin aceasta plată cuvenită. Insă numai atunci când nu vei înceta şi vei continua cu îndemnarea, cu sfătuirea”,

chiar dacă s-ar plictisi sau te-ar repezi. Să-i spună cu binişorul, îl mai lasă puţin, iar îi spune cu dragoste şi cu un accent, nu de poruncă, ci de compătimire. Şi atunci primeşte, adică e un duh smerit. Aşa erau sfinţii aceştia care au lăsat cuvântul, ni l-au spus de la inima lor, sufereau împreună cu cei care erau în necazuri. De aceea au fost primite cuvintele lor. Aşa şi noi când predicăm, când spunem altuia la ureche, între patru ochi sau între şase ochi, să-i spunem cu această compătimire, cu acest duh umilit, cu această dragoste sinceră de a-l ajuta, de a-l îndrepta şi atunci el primeşte.

Ascultaţi acum alt aspect al  lucrurilor:

„Fără obosire pândeşte satana mântuirea omului şi noi nu trebuie, oare, să ne ruşinăm de a fi nepăsători de mântuirea oamenilor celor asemenea nouă, când satana de-a pururea gândeşte la pierzarea lor?”

E o luptă aici între duhul răutăţii, al vicleanului şi această lucrare a lui Dumnezeu în lume pe care trebuie să o facem între noi – suntem toţi fraţi în Hristos şi de aceea ne rugăm cu Tatăl Nostru, avem un singur Tată ceresc.

„Satana ne îngrozeşte cu lupta împotriva oamenilor, deşi Dumnezeu îl opreşte de la aceasta, iar tu oare te vei feri cu lenevire, măcar că Dumnezeu însuşi te îndeamnă şi cere ca iarăşi să dobândeşti pe cei căzuţi? Cine va ierta oare, fraţilor, că pe când satana arată o astfel de râvnă pentru pierzarea oamenilor, noi n-arătăm nici cea mai mică parte din asemenea râvnă pentru mântuirea fraţilor noştri? Pentru aceasta, când tu vezi un frate învârtoşat şi neplecat care nu voieşte să te asculte, atunci zi întru sine-ţi: «Oare nu-l voi putea dobândi cu timpul?» Aceasta şi Pavel ne-a poruncit să facem când scrie aşa: «Slugii Domnului nu i se cade să se sfădească, ci blând să fie către toţi, învăţător şi suferitor.»”

Se întâmplă în casele noastre creştine, de aici şi din alte părţi ale ţării, cineva din familie merge la biserică, citeşte, se roagă, citeşte Acatistul Maicii Domnului, însă nu poate convinge pe cei din familia sa să meargă şi ei pe aceeaşi cale. De ce oare? Poate să se ascundă un dram de mândrie în persoana care merge pe calea lui Dumnezeu. Poate un pic de dispreţ către ceilalţi, poate porunceşte cu autoritate şi cu un accent de răutate şi cu această dorinţă, de a face toţi ca ea sau ca el. Asta e foarte greu… Vezi cum creşte un arbore, cât de mic, abia vezi, abia răsare din pământ şi aştepţi să crească. Creşte, dacă se îndoaie la vârfuri îi pui o proptea şi încet-încet creşte până când se înstăpâneşte şi creşte singur. Cam aşa creştem şi noi, avem o viaţă nu prea lungă, însă o viaţă în care creştem mereu. In fiecare zi se adaugă nişte cunoştinţe, ne bântuie nişte vânturi ale patimilor, aflăm ceva bun, ne încurajăm şi ne învăpăiem, aflăm ceva rău, ne descurajăm şi mergem pe calea celui rău. Toată viaţa e o cumpănire între bine şi rău şi dacă cineva e în preajma noastră şi ne ajută ca pe arborele care se ridică din pământ, ca să fie ocrotit de vânturi, să crească drept, e mare merit cu acela sau pentru aceea. Şi aşa sunteţi dumneavoastră care ştiţi [şi] ascultaţi din când în când cuvântul lui Dumnezeu. Insă să se facă aceasta cu smerenie şi cu dragoste, cu duhul umilinţei şi atunci va prinde  cuvântul nostru,  altfel  [celălalt]  întoarce  capul şi pleacă, rămânem singuri.

Spune sfântul Pavel aici, „slugii Domnului nu i se cade să se sfădească”. Când îl înveţi pe cel din casa ta, nu mustra prea tare şi nu bate la cap prea mult. Spune-i puţin, lasă-l să se mai odihnească, iarăşi revii, pândeşte momentul. Această lucrare de îndreptare a omului este foarte grea. Sunt [lucrări] speciale pentru educaţia tineretului şi a lumii. Foarte greu să înveţi pe altul. Dacă tu pe tine nu te poţi îndrepta, şi ştii o mulţime de lucruri, cum poţi să ai pretenţii să faci pe altul ca tine? In primul rând să nu se sfădească, „ci blând să fie către toţi, învăţător şi suferitor, răbdător, cu îndelungă răbdare, cu blândeţe certând pe cei ce stau împotrivă, poate cândva le va da Dumnezeu pocăinţa şi cunoştinţa adevărului” spunea sfântul Pavel către Timotei, ucenicul său.

„Nu vezi tu oare”, spune sfântul Ioan, „că un părinte, chiar când este deznădăjduit despre însănătoşirea copilului său, totuşi plângând, suspinând, sade lângă patul lui, îl sărută cu dragoste şi întrebuinţează toate mijloacele de vindecare până la suflarea cea mai de pe urmă. Tot aşa trebuie să faci şi tu cu fratele tău”.

Fratele tău, în înţelesul de oricine, aproapele nostru.

“Acela cu lacrimile sale nu poate să alunge boala, nici să respingă moartea ce se apropie. Tu însă pe un suflet bolnav de moarte poţi adeseori a-l mântui şi a-l scula, prin lacrimile şi suspinurile tale, dacă tu eşti neobosit şi nu te îndepărtezi de dânsul. Tot aşa face şi Dumnezeu cu noi, deşi noi suntem nebăgători de seamă, El totuşi în toate zilele vorbeşte către noi prin profeţi şi apostoli şi nu încetează a îndemna pe cei „cerbicoşi” — mândri, trufaşi — „neluători aminte”. Gândiţi-vă, în sfârşit, că acel ce nu încetează cu sfătuirea, deşi o face în deşert, va secera o răsplată încă mai mare decât acela care prevede că cuvintele sale vor fi ascultate. Căci acela care de-a pururea îndeamnă fără să fie ascultat şi totuşi nu oboseşte, dă dovadă de dragostea cea mai călduroasă şi mai adevărată de aproapele său”.

Fraţi creştini, aşa a învăţat sfântul Ioan, aşa învăţau şi sfântul Vasile, sfântul Grigorie şi aşa învăţau şi învaţă sfinţii. Să ne însuşim duhul lor, duhul smereniei, duhul dragostei lor, să ne facem şi noi cât de cât asemenea lor. Amin”.

(din: Parintele SOFIAN, Editura Bizantina, 2007, Bucuresti)

Legaturi:

***

Legaturi:

***

“Nu sufera Taina ispitire…“

Predica Sfantului Ioan Gura de Aur la Nasterea Mantuitorului nostru Iisus Hristos (lectura audio)

***

Panegiric la Nasterea Domnului nostru Iisus Hristos

de Parintele Iachint Unciuleac (fostul staret al Man. Putna)

“Duceti bucuria mantuirii acolo unde n-a putut patrunde. Pastrati-o in casele celor saraci. Frangeti-o pe masa celor lipsiti. Repetati-o la capataiul celor bolnavi. Intrati acolo unde nu putem ajunge noi. Bateti la usile celor certati. Impacati pe cei dezbinati, mangaiati pe cei tulburati…“

Iubiti credinciosi,

Astazi S-a nascut Hristos!

Si minunea intruparii Lui mai presus de legile firii a uimit intreg pamantul, a innoit toata lumea, a rupt istoria omenirii in doua si, strabatand cele douazeci de secole, ni se face cunoscuta noua astazi. Astazi S-a nascut Mesia! Si vestea aceasta pe care au adus-o din cer ingerii, pe care au primit-o intai pastorii, ca un fulger s-a revarsat peste toate marginile.

Vestea aceasta, care l-a tulburat pe Irod “si tot Ierusalimul cu dansul” (Matei 2, 3), ca o trambita duhovniceasca a rasunat din veac in veac, din hotar in hotar, de la tarm, si a ajuns astazi si la inimile noastre. Vestea aceasta auzind-o, saracii s-au bucurat, pacatosii s-au veselit, orbii s-au luminat, bolnavii s-au mangaiat, iar schiopii au saltat. Vestea aceasta auzind-o, ritorii in nedumerire au cazut, caci ea pe invatati i-a facut sa taca, pe filozofi sa se rusineze, pe imparati sa se cutremure. Vestea aceasta pe mame le-a facut sa se bucure, pe fecioare sa cante, iar pe prunci sa dantuiasca.

Astazi S-a nascut Mantuitorul! Si oranduirea cea de sus, pe care ingerii o intonau de bucurie, au rostit-o pastorii, au auzit-o Fecioara cu Iosif, au repetat-o neamurile si strabatand lungimea vremurilor ca un imn de impacare a omului cu Dumnezeu, iata, o cantam si noi astazi.

Astazi a venit in lume Domnul! Si steaua care a stralucit la rasarit vestind minunea i-a pornit la drum pe cei trei magi si a purces peste generatii, peste imparatii, peste nenumaratele imparatii, peste nenumaratele noroade, si, iata, o vedem si astazi luminand pe cerul Bisericii lui Hristos. Deci si minunea Nasterii lui Iisus, si vestea cea buna, si cantarea ingerilor, si lumina stelei ne-au adunat la biserica astazi, fratilor, ca impreuna sa ne bucuram de Domnul si sa praznuim duhovniceste.

Astazi se manie Irod, dar se veselesc noroadele. Se tulbura Ierusalimul, dar salta de bucurie marginile lumii. Se indoiesc carturarii lui Israel, dar cred semintiile pamantului. (…) Se leapada de El fiii, dar Il primesc robii. Il condamna hulitorii, dar I se inchina credinciosii. Zadarnic se infurie Irod si tot Ierusalimul cu dansul, ca astazi Mesia S-a nascut. Zadarnic Il trec cu vederea cei alesi, caci neamurile Il primesc. Zadarnic sabia ucigasa cauta sa-L omoare, ca strainii Ii fac adapost. Evreii I-au dat o pestera saraca, precum unui strain, iar neamurile I-au inchinat nenumarate biserici pline de podoabe, ca unui Stapan a toate. Evreii L-au culcat intr-o iesle cu fan, iar neamurile L-au primit in inima. Evreii I-au dat ce-au avut mai de necinste, iar neamurile I-au adus aur ca unui Imparat, tamaie si smirna ca unui Dumnezeu si om. Zadarnic se manie Irod, fara minte sunt fiii lui Israel, fara vina se taie fiii Rahilei, caci astazi Hristos Se naste si toate neamurile Il slavesc. Hristos din ceruri vine si popoarele Il intampina, Hristos pe pamant se arata si toata suflarea Il lauda.

Astazi a venit plinirea vremurilor. Astazi bucuriile ingerilor cu ale oamenilor s-au amestecat, cerul cu pamantul s-a impacat, Dumnezeu pe pamant S-a desertat si oamenilor aievea S-a aratat. Astazi Vechiul si Noul Testament in Betleem s-au intalnit. Astazi proorocii se veselesc, vazand ca se implinesc cele mai inainte aratate de ei. Astazi Adam si Eva cu bucurie vin sa se inchine Noului Adam.

Sa mergem, fratilor, la pestera cea din Betleem, calauziti de steaua credintei, ca sa vedem minunea ce s-a savarsit. Vom intalni o pestera mica, vom vedea inlauntru o Fecioara neintinata, vom vedea alaturi chipul batran si cucernic al dreptului Iosif, vom vedea o iesle cu fan si inaluntrul ei…. o, minune!… dumnezeiescul Prunc infasat in scutece. Vom auzi acolo pe ingeri cantand, vom vedea pe pastori laudand, iar pe magi inchinandu-se si vistieriile deschizandu-si…

Veniti deci toate semintiile pamantului sa intampinam pe Mirele Bisericii, care S-a imbracat in haina noastra, pentru a ne indumnezei pe noi, oamenii. Veniti astazi toate popoarele sa ne infratim, sa ne impacam si unindu-ne glasurile sa intampinam pe Mesia Cel mult asteptat. Veniti, fecioarelor, sa vedeti o Fecioara cum naste fara de prihana. Veniti, maicilor, sa vedeti pe Maica Domnului cum nu se rusineaza de nasterea de prunci. Veniti, credinciosi, sa vedem cum o Fecioara tine in brate pe Cel ce a spanzurat pamantul pe ape. Veniti sa vedem cum doua de maini de mama leagana pe Cel ce se atinge de munti si fumega (Ps. 103, 32). Veniti sa vedem infasat in scutece pe Cel ce imbraca cerul cu nori si pamantul cu iarba. Veniti sa vedem cum Se hraneste cu lapte Cel ce hraneste lumea cu paine si adapa pamantul cu ploaie timpurie si tarzie.

O, minune! Hristos Se naste si Irod se manie, Iisus om Se face pentru iubirea de oameni si fiii oamenilor sabia din teaca isi scot. Imparatul cerului sluga Se face si imparatii pamantului se grabesc sa-I ia viata. Fiul lui Dumnezeu vine sa ne mantuiasca si noi usa inimii Ii inchidem. Dar taina se savarseste. Hristos vine. Pestera Il primeste. Ingeri Il slavesc. Pastorii Il cauta. Magii I se inchina. Neamurile cred. Biserica se zideste. Testamentul dragostei se scrie. Mantuirea se arata.

Iubiti credinciosi,

(…) O minune noua s-a savarsit! Iata, in scurta vreme, pestera s-a schimbat in mii si mii de biserici mari si frumoase, care impodobesc toate colturile lumii. Ieslea cea saraca s-a prefacut in tot atatea dumnezeiesti altare. Pruncul Cel infasat ne asteapta acum sub chipul Sfintelor Taine. Locul magilor l-au luat Apostolii, iar al pastorilor, preotii, care impreuna duc vestea mantuirii in toata lumea. Ceata sfintilor ingeri este marita acum cu milioane de cuviosi si mucenici, care neincetat slavesc in ceruri pe Mielul lui Dumnezeu. Iar cantarea cea ingereasca este continuata acum de dangatele clopotelor si de alese cantari bisericesti ce rasuna in toata lumea. Batranul Iosif inchipuieste Vechiul Testament, iar Fecioara Maria Legea Noului Asezamant. Scutecele inchipuiesc sfintele odajdii ale Bisericii. Aurul – slava Dumnezeirii, tamaia – rugaciunile sfintilor si ale tuturor credinciosilor, iar smirna – podoaba faptelor bune. In sfarsit, steaua inchipuieste Evanghelia lui Hristos, care lumineaza ca o faclie de calauza intreaga lume.

Deci nu in Betleemul Iudeii, ci la Biserica lui Hristos sa ne adunam astazi, fratilor, ca sa laudam Nasterea Domnului. Aici este pestera mantuirii, aici este ieslea cea dumnezeiasca. Aici sunt magii neamurilor, aici pastorii noului Israel. Aici este steaua, aici lumina, aici darurile Duhului. Si mai presus de toate, aici este pruncul Iisus – Mirele Bisericii.

Sa petrecem cu bucurie aceasta zi langa ieslea lui Iisus. Nu vom fi aici singurii drumeti, singurii inchinatori, singurii vestitori ai minunii. In jurul Sfantului Prestol vom intalni pe slavitii lui Hristos Apostoli, pe cinstitii Mucenici, pe alesii Cuviosi si cetele tuturor Sfintilor Parinti. Vom vedea aici mame asteptand mangaiere de la Maica, fecioare cerand ajutor de la Fecioara, prunci primind binecuvantare de la Pruncul, straini cautand adapost de la Cel izgonit de oameni, asupriti cersind dreptate de la Judecatorul. Vom intalni inca pacatosi primind iertare, orbi cerand lumina, suferinzi asteptand vindecare, flamanzi cersind paine, insetati dorind ape limpezi. Dar sa nu ne mire ca vom vedea in afara ieslei lui Iisus si destui necredinciosi care hulesc pe Ziditorul, indoielnici care tagaduiesc minunea Nasterii, eretici care vor sa rupa scutecele Pruncului, pacatosi si razvratitori care tulbura Biserica, dezbina sufletele si urasc lumina.

Iar noi inlauntrul Bisericii stand, fratilor, ca intr-o corabie, sa nu ne temem de mania lui Irod, nici de gurile ereticilor acestui veac. Caci cu noi inlauntru este Hristos, afara Mamona. Inlauntrul Bisericii este unirea dragostei, afara urgia dezbinarii. Inlauntru sunt magii, afara vrajitorii; inlauntru pastorii, afara naimitii. Inlauntru steaua luminii, afara prapastia pierzarii. Aici stanca pravoslavnicei credinte, afara nisipul ereziilor. Inlauntru este ieslea cu Pruncul, afara leaganele fara prunci. Inlauntru Fecioara cu Iisus in brate, afara mame fara prunci la piept. Inlauntru bucurie de mama, afara suspin de femei pruncucigase. (…) Inlauntru scutece aspre, afara haine moi. Inlauntrul Bisericii este Painea, afara firimiturile, inlauntru izvorul cel curat, afara apele cele tulburi. Aici cantarile cele ingeresti, afara strigatele desfranate. Aici camara Mirelui, acolo casa poftelor. Aici crinul Fecioarei, acolo buruienile placerilor. (…) Si, in scurt, in Biserica este viata, afara de ea este moarte. Aici adevarul, afara minciuna. Aici este calea, afara haosul tuturor ereziilor.

Noi insa, fratilor, ca cei ce ne hranim din aceeasi paine a dragostei si ne adapam din acelasi pahar al credintei, sa nu slabim cu duhul, ci, lasand pe cele din afara, sa ne adunam ceata duhovniceasca in jurul ieslei lui Iisus si bucurandu-ne astazi, sa cantam cu totii ingerescul imn: “Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire” (Luca 2, 14).

Iubiti credinciosi,

Vom face sfarsit cuvantului de astazi cu doua intrebari. Prima intrebare: Cum Il primim noi pe Iisus Hristos? Cu indoiala, ca evreii cei de demult, sau cu credinta, ca magii neamurilor? Il odihnim pe Domnul in ieslea cea de taina a inimii, sau Il izgonim din cetatea sufletului, asemenea lui Irod? Jertfim Mantuitorului viata noastra, sufletul, puterea, mintea si tot ce avem mai de pret? Il intampinam noi astazi pe Hristos impacati unii cu altii, spovediti, uniti cu Dumnezeiestile Taine? Sau venim la El plini de ura, certati, nespovediti, intunecati de patimi?

Las sa raspunda fiecare in constiinta sa la aceasta intrebare, iar noi, indemnati de bucuria praznicului, trecem la a doua intrebare: Ducem noi vestea cea buna a Nasterii Domnului in caminele noastre, la copiii nostri, la rudele si la fratii nostri? Sau, lenevindu-ne, tagaduim Taina Intruparii? Facem noi ce au facut magii si pastorii, sau ramanem nepasatori, ca si pana acum?

Daca am zabovit sau ne-am uitat rostul nostru de crestini in trecut, sa nu ne lenevim de astazi inainte. Fiecare sa se faca un binevestitor al minunii din Betleem.

Intoarceti-va deci la casele voastre. Duceti bucuria mantuirii acolo unde n-a putut patrunde. Pastrati-o in casele celor saraci. Frangeti-o pe masa celor lipsiti. Repetati-o la capataiul celor bolnavi. Intrati acolo unde nu putem ajunge noi. Bateti la usile celor certati. Impacati pe cei dezbinati, mangaiati pe cei tulburati, intariti pe cei indoielnici, incalziti pe cei indiferenti; aprindeti pe cei caldicei, duceti la Iisus pe cei rataciti.

Deschideti astazi usile spitalelor, pasiti pragul sarmanilor, ascultati cantecul orfanilor, duceti la toti vestea cea buna, dimpreuna cu un mic ajutor din prisosul dragostei voastre, si spuneti tuturor ca astazi S-a nascut in lume Domnul. Amin.

(din: Parintele Iachint al Putnei, Editura Bizantina, 2000)

***

Pentru necurata mindrie si desarta marire

“De-ti este voia, iubitule, sa-l smeresti pe omul cel mindru, nu-l in­vata si nu-l certa cu multe cuvinte, ci cu putine si intelepte. Adu-i aminte numai de neputinta firii omenesti si zi-i: Omule, ce te maresti si te mindresti in desert, fiind si tu pamint si cenusa ca si noi? Iar de va zice ca se va face asa cind va muri, sa-i zici ca si acum, cind este viu, omul e pa­mint si cenusa, insa nu cunoaste ca este asa, de vreme ce-si vede frumusetea trupului. Vede puterea si cinstea, vede laudele mincinosilor si pe cei ce stau de slujesc mesei si spun basme. Asadar aceasta nalucire a hainelor scumpe il insala [pe omul cel mindru] si il face sa-si uite firea. El nu merge niciodata la morminte sa vada cosciugele pline de imputiciune si de putoa­re, ci cauta numai spre cele trecatoare, iar nu spre cele ce or sa fie. Si sa-i zici lui iar: Ce te mindresti, omule, care esti pamint, si cenusa si putregai? Cauta de vezi neputinta si vremea cea scurta a vietii celei pieritoare! Nu astepta ziua mortii tale ca sa te pocaiesti, caci moartea vine fara de nadej­de si nu o stii cind vine! Caci – daca omul este pamint si fum, si totusi cuteaza a zice: Ma voi sui la cer sa ma fac si eu dumnezeu!¹ – ce n-ar fi zis, unde n-ar fi cazut cu gindul sau, daca n-ar fi avut neputinta firii sale ca un friu? Deci, cind vezi vreun mindru ca-si inalta grumazul ca un taur si isi ri­dica sprincenele sus, zi catre dinsul: Ce se mindreste pamintul si pulberea, caci viata lui se ocari si cele din launtrul lui? Acestea sa le zici si impara­tului! Si nu te teme de coroana lui, nici de imbracamintele de aur pe care le poarta, caci zice Sfinta Scriptura: „Toata slava omului ca floarea ierbii -este.“² Tu, omule mindru, ce te maresti? Oare tu ai facut cerul? Pogoara-te din inaltimea ripei si ia aminte la neputinta firii celei trecatoare: caci esti pulbere, si umbra, si fum, si iarba si floarea ierbii. Ce gindesti lucruri mari si te maresti in desert? Ce alta este mai de ris decit aceasta? Ce folos ai ca stapinesti oameni? Mai bine sa ti se porunceasca, decit sa poruncesti si sa stapinesti! Caci ce folos este ca esti incepator oamenilor, dar supus si robit de patimi si de pacate? Ca si cind cineva ar fi stapin si puternic, si apoi sa-l bata robii sai si sa-i fie tot trupul plin de rani, iar daca merge in tirg sa se mareasca cu gindul ca stapineste multime de oameni. Mai bine ar fi sa stapinesti patimile si sa nu fii rob pacatelor! Pentru ca, de vreme ce este defai­mat chiar cel ce se mindreste in lucrurile cele adevarate si bune si-si pierde acele osteneli ale bunatatii, atunci cu cit mai virtos se va defaima cel ce se mindreste in lucrurile cele rele si se inalta pe sine pentru slava cea treca­toare? Oare cum nu va fi batjocorit si de risul tuturor unul ca acela?

Ticaloase si miselule om! Sufletul tau este stricat si muncit rau de boa­la pacatelor, iar tu te slavesti cu marire ca ai atitia galbeni si atitia lei sau ca ai atitea slugi?! Dar acestea nu sint ale tale, ci ale altora! Si, de nu ma crezi, cunoaste din ispita sau cercarea boierilor dinainte de tine! Iar de nu te vei cuminti nici din Scriptura, nici de la alti oameni ce au patit acestea, apoi as­teapta putina vreme si vei cunoaste singur! Cind? Stii cind? Cind nu vei avea de la avutia ta nici un folos si nici un ajutor! Cind te vei bate cu moartea si nu vei fi stapin nici al unui ceas, nici macar al unei putinele cirte³, atunci fara voia ta vei da acestea si acelora pe care nu vrei nici sa-i vezi. Caci starea si pricopseala lucrurilor omenesti nu e alta decit pulbere, fum si umbra. Si inca mai putred decit acestea este omul. Caci iti pare ca esti mare in vrednicie de eparh (adica proconsul, guvernator) si ca porti haine luminate, iar apoi mori [tot] ca un sarac. Si aceasta este si in visuri: caci, in ce chip se vadesc visurile ca nu sint nimic cind se face ziua, asa se vadesc si se defaimeaza cele ce nu sint adevarate si atunci cind vine iarasi noaptea. Te-ai facut consul, adica epitrop al imparatiei? Si eu m-am facut in somn proconsul, adica locotenent de consul. Iar el zice: Dar eu am fost ziua, iar tu ai fost noaptea! Insa, daca eu am fost noaptea, ce este? Caci nici tu nu ai mai mult decit numele. Caci zicem: Cutare a fost voievod sau patriarh! – dar numai cuvintul are darul, si indata trece cu vorba. Asa sint toate lucrurile lumii, sa zicem ca pentru trei sau patru ani. Dar unde sint cei ce au stat consuli, si stapini si domni mai-nainte de zece ani? Nicaieri nu se vad. Iar Apostolul Pavel n-a fost asa: caci, si viu fiind, a fost luminat si vestit intru multi ani; si, savirsindu-se si trecind patru sute de ani, acum este inca mai luminat si mai vestit decit atunci cind era viu pe pamint. Dar ce cuvint de om poate sa spuna stralucirea pe care o are in Cer? Nici unul! Insa – in ce chip se inalta uneori valurile marii, iar alteori se pogoara – asa-i vedem si pe cei mindri, care se trufesc si-si ridica sus sprincenele lor. Pentru ca zice Prorocul David: „Nu te teme cind se va imbogati omul sau cind se va inmulti slava casei lui!”⁴

Bine a zis dreptul proroc: „Nu te teme!” Adica – zice – sa nu te tulbu­re nalucirea si slava bogatiei si a mindriei. Pentru ca in scurta vreme il vei vedea [pe acela] zacind mort si gol, mincare viermilor, si neputind lua ni­mic dintru avutia lui, caci toate le lasam aici si mergem numai cu sarcina pacatelor pe care le-am strins si imbracati cu rautatea. Cu adevarat, foarte cu cale au numit dascalii cei batrini mindria „marire desarta”. Pentru ca cel ce se mareste in desert nu are nici o bunatate in launtrul inimii lui, ci e ca si fetele zugravite, ce se vad luminate, iar in launtru sint seci. Asa si inca mai rau decit asa este slava a multi oameni, caci nu se afla nimic altceva care sa-l instraineze pe om de la mila lui Dumnezeu si sa-l dea pedepsei focu­lui ca tirania mindriei. Si cine o are pe dinsa - macar post sa aiba, macar feciorie, macar rugaciune, macar milostenie sau orice fel de bine ar face – toata viata lui este necurata. Caci zice Sfinta Scriptura: „Necurat este tot cel cu inima inalta“. Si atita este de rea trufia, incit nu numai ca ii impinge spre rautate si in ripa pieirii pe cei ce o au, ci il pindeste pe om inca si in bunatatile facute. Si, cind nu poate sa ne strice chiar in bunatatea aceea pe care o facem, ne face multa paguba si ne indeamna sa rabdam ostenelile, dar ne lipseste de rod. Caci nu este putinta sa aiba cineva si mindrie, si bu­natatea smeririi. Ci zic sa ne silim cit vom putea sa dorim cereasca smerire cea fericita. Caci cine pofteste slava si lauda de la oameni, orice bine ar face, este pierdut; ca-si ia plata aici, incit acolo, la judecata lui Dumnezeu, nu va lua nici un bine. Pentru ce? Pentru ca a cinstit mai mult slava oamenilor decit slava lui Dumnezeu. Iar cel ce slujeste si place lui Dumnezeu ia atunci plati bogate de la Dinsul. Cum si in ce chip ia? Iata cum: cind defai­mam slava oamenilor, cind nu o dorim. Caci multi sint care-i lauda pe cei ce alearga la cursa cailor, dar ei nu se intorc sa ia nici o lauda de la aceia, ci numai pe imparatul il vad sezind pe scaun. Si, daca [imparatul] ii incununeaza, atunci se inalta cu gindul si se bucura, ci nu se bucura in laudele celorlalti. Deci ce este mai rau si mai ocarit decit aceia care fac bunatati­le pentru vederea oamenilor? Cind postesc, si isi posomorasc fetele lor si se roaga pe la drumuri; cind sufera ostenelile, iar de plata se lipsesc.⁵ De ce pui martori lucrurilor pe care le faci? Pe unul il ai judecator si pe altul il pui de sade sa te vada; iar pe imparatul ingerilor, Care vede ostenelile bunatatii si ale nevointei tale, pe Acela il lasi si alergi la fetele slugilor ca sa te vada? Pentru aceasta, cu [toate] acele multe osteneli si sudori ale bu­natatilor, te duci neincununat si desert de la Cel ce incununeaza. Deci sa invatam mintea cea buna a slugii care, cind face slujba stapinului sau, nu vrea ca slujba lui sa placa nimanui altuia, ci numai stapinului sau. Dar noi avind un asemenea Stapin, pe Domnul nostru Iisus Hristos si Dumnezeu umblam sa ne vada altii, care nu pot sa ne foloseasca cu nimic?! Si, da­ca cel ce se mindreste in ispravile lui cele bune pierde osteneala lui toata, atunci cum sa nu fie vrednic muncii si pedepsei cel care se mareste in pacate si cel ce pacatuieste si se lauda mult? Si aceasta este mai rea decit toate si mare nebunie, pentru ca nimic altceva nu-i face pe oameni fara de lege si fara de minte decit cind iubesc slava si lauda oamenilor; si tot asa, nimic altceva nu-i face pe oameni sfinti si fericiti decit cind urasc si hulesc marirea cea desarta a multimii.

Dar tu, iubite, ce ridici nasul tau? Ia spune-mi pentru ce te inalti in virful degetelor? Ce-ti inalti sprincenele adesea si te umfli in piept? Tu nu poti sa faci un par alb sau negru⁶; dar, daca ai putea, ai umbla ca si cum pe dea­supra vazduhului si ai face aripi sa nu calci pe pamint? Cum o sa te mai la­ud acum? Ti-am zis cenusa, pulbere, fum, praf, ci inca n-am zis toata fiinta firii omenesti si starea icoanei ei. Iar eu zic ca omul mindru se aseamana ciltilor: caci aceia, daca se aprind, se arata numai vapaie, iar altceva nimic.  Asijderea si basicile de pe apa: ele se fac prea-lesne, dar iarasi prea-lesne crapa si se fac apa. Asa se fac si mindrii si prea-lesne pier. Deci alt lucru nu este mai rau decit mindria si marirea desarta. Pentru ca nici diavolul n-a fost asa dintii, ci mai-nainte de a se mindri era inger; iar daca se mindri, se facu diavol si din lumina se facu intuneric. El il trase pe Adam in nalucire; si acela se mindri sa fie Dumnezeu, si pierdu nemurirea pe care o avea, si se facu muritor. Lucru pentru care si Dumnezeu, mustrind nebunia lui cu batjocura, ii zise: „Iata ca Adam se facu ca unul dintre Noi!”⁷ Adica Dum­nezeu i-a zis lui Adam: Iata ca te-ai facut ca unul din Treimea cea incepa­toare, de vreme ce Fiul Meu cel fara de inceput Se va face om ca si tine si se va numi dumnezeirea Lui „Noul Adam“⁸, iar tu vei fi dumnezeu dupa dar, precum ai dorit sa fii⁹. Si putina voie a luat diavolul de la Dumnezeu asupra fericitului Iov: si rasturna casa lui din temeiul pamintului, si rani de tot trupul lui, si blestematul cel neiertat il facu de poveste in toata lumea. Caci ii strica si-i prapadi avutia, pe copiii lui ii omori si-i ingropa, trupul lui il gauri cu viermi; pe muierea lui o puse sa-l huleasca, doar il va face cumva sa huleasca impotriva lui Dumnezeu, si pe prietenii lui ii facu vraj­masi. Asemenea, si pe slugile casei lui le indemna sa il mustre. Deci, de nu l-ar opri Dumnezeu pe diavolul, toate cele bune ale lumii le-ar strica si chiar insasi lumea toata, pentru ca diavolul este fiara vicleana si nesatioasa. Drept aceea, Dumnezeu nu i-a dat lui putere asupra tuturor, ca unul ce este din fire bun si iubitor de oameni, a Caruia este slava in veci! Amin!”

……………………….

NOTE:

¹ Aceasta a zis-o mai întîi Lucifer şi pentru aceasta îl jeleşte Isaia:

„Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii?! Cum ai fost arun­cat la pămînt?! Tu care ziceai în cugetul tău: Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de ste­lele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! [...] Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi” (Isaia 14:12-14).

Iar oamenii, urmînd lui Lucifer-satana, şi-au zis:

„«Să ne zidim nouă cetate şi turn, al cărui vîrf să fie pînă la cer! Să ne facem nouă nume, înainte de a ne împrăştia pe pămînt» (Facerea 11:4).

„Ai văzut că fiecare cuvînt arată voinţa lor stricată? – întreabă Sfîntul Ioan Hrisostomul, în Omilii la Facere. «Să ne zidim nouă cetate!» Şi iarăşi: «Să ne facem nouă nu­me!» Ai văzut că iarăşi nu încearcă să-şi micşoreze păcatele lor, chiar după prăpădul ace­la atît de mare [potopul, care fusese cu vreo cinci veacuri mai înainte, oamenii trăind pe atunci nişte sute de ani]?”

² „Căci ca iarba degrab se vor usca şi ca verdeaţa ierbii degrab vor cădea” (Psal­mul 32:2).

„Şi Fericitul Isaia a zis acestea:

«Tot trupul – ca iarba; şi toată slava lui – ca floarea ierbii: uscatu-sa iarba şi floarea ei a căzut, iar cuvîntul Domnului rămîne în veac»” (Fericitul Teodorit al Chirului).

³ Secunde.

⁴ Psalmul 48:16, 178.

⁵ „Cînd postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii! Căci ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oa­menilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă că şi-au luat plata lor!” (Matei 6:16).

⁶ Matei 5:36.

⁷ „Uită-te iarăşi la pogorămîntul lui Dumnezeu! «Şi a zis, spune Scriptura, Domnul Dumnezeu: “Iată Adam a ajuns ca unul din Noi, cunoscînd binele şi răul!“ (Facerea 3:22) Ai văzut cîtă smerenie în aceste cuvinte? Toate aceste cuvinte trebuie să le înţelegem în­tr-un chip vrednic de Dumnezeu. Prin ele Scriptura vrea să ne aducă aminte de înşelăciu­nea cu care au fost înşelaţi cei dintîi oameni prin şarpe. Acela le spusese: «Dacă veţi mînca din el veţi fi ca nişte dumnezei» (Facerea 3:5); iar ei, în nădejdea că vor ajunge dum­nezei, au îndrăznit să mănînce. De aceea şi Dumnezeu – voind să-i facă iarăşi de ruşine, să-i facă să simtă greşeala şi să le arate cît de mare le-a fost neascultarea şi cît de covîrşitoare înşelăciunea – le-a spus: «Iată Adam a ajuns ca unul din Noi!» Cît de mare ruşinare cuprind aceste cuvinte! Pot să doboare pe cel ce călcase porunca! Ai dispreţuit porun­ca Mea, îi spune Dumnezeu, închipuindu-ţi că ai să ajungi dumnezeu ca şi Mine? Iată ai ajuns ce-ai nădăjduit! Dar, mai bine spus, nu ce nădăjduiai, ci ce meritai să ajungi! «Iată Adam a ajuns ca unul din Noi, cunoscînd binele şi răul!» Căci asta le spusese înşelătorul diavol prin şarpe: «Vi se vor deschide ochii voştri şi veţi fi ca nişte dumnezei, cunoscînd binele şi răul»” (Sfîntul Ioan Hrisostomul, în Omilii la Facere).

⁸ Hristos a luat întreaga fire omenească, afară de păcat, pentru ca omul să se îndumnezeiască. Prin întrupare, pătimire şi moarte, urmate de înviere, Hristos noul Adam S-a unit cu omul şi omul cu Dumnezeu. Căci, izbăvind firea omenească de păcatul strămo­şesc, de robia diavolului şi de moarte, Dumnezeu-Omul Hristos S-a făcut nou începător şi părinte al acesteia, ca un al doilea Adam (şi Noe a fost într-un fel un nou Adam, fără de care seminţia omenească s-ar fi stîrpit cu desărvîrşire).

⁹ Adam s-a nălucit că ar fi putut fi dumnezeu după fire. Iată rădăcina tuturor smin­telilor aşa-ziselor „religii”: a vrea să fii dumnezeu după fire, precum a vrut mai întîi Lucifer. Aceasta e şi sminteala umanismului zis „ateu”, care nu e altceva decît cel mai curat diavolism.

(in: MARGARITARELE. Cuvinte ale Sfantului Ioan Gura de Aur si ale multor Sfinti si Dascali. Editii ingrijite de Florin Stuparu, Editura Sophia si Cartea Ortodoxa, 2010)

Fragment dintr-una din epistolele din exil ale Sfantului Ioan Gura de Aur catre diaconita Olimpiada, ucenica si prietena sa in Duhul Sfant:

“Ştiu că te îndurerează nu numai nenorocirile şi necazurile de acum, ci şi aceea că eşti despărţită de nimicnicia mea. Şi asta te face să plângi necontenit şi să spui tuturora: „Nu mai auzim glasul acela, nu ne mai bucurăm de predicile lui; suntem osândiţi la foamete. Ameninţarea cu care ameninţase odinioară Dumnezeu pe evrei, o îndurăm noi acum; nu suferim de foame de pâine, nici de sete de apă, ci de foame de dumnezeiască învăţătură”.

b. Ce voi răspunde acestor cuvinte? Îţi voi răspunde că în lipsa mea poţi vorbi cu mine, citind cărţile mele. În ce mă priveşte mă voi strădui, dacă reuşesc să am curieri, să-ţi trimit dese şi lungi scrisori. Iar dacă vrei să auzi cuvânt chiar din gura mea, poate că va fi asta şi mă vei vedea iarăşi, cu ajutorul lui Dumnezeu. Dar mai bine spus, nu mă vei vedea iarăşi, cu ajutorul lui Dumnezeu. Dar mai bine spus, nu poate, ci neîndoielnic, îţi aduci aminte că n-am spus aceste cuvinte în zadar, nici ca să te înşel şi că nu ştiu ce spun. Da, vei auzi şi prin viu grai, ceea ce-ţi spun acum în scris.

c. Iar dacă te supără întârzierea, gândeşte-te că nici asta nu ţi-i fără de folos. Vei avea mare răsplată dacă ştii să rabzi, dacă nu rosteşti cuvânt nesocotit, dacă dai slavă lui Dumnezeu pentru acestea, după cum şi faci. Nu-i mică lupta asta! Ai nevoie de suflet de tânăr, de minte de creştin ca să înduri despărţirea de un suflet pe care-l iubeşti. Cine spune asta? Cel care iubeşte sincer, cel care cunoaşte puterea dragostei, ştie ce spune.

d. Dar ca să nu umblăm mult în căutarea unor prieteni sinceri – lucru atât de rar – să alergăm la fericitul Pavel. El ne va spune cât e de mare lupta aceasta şi de ce fel de suflet are nevoie. Pavel acesta, care s-a dezbrăcat de carne, care a lepădat trupul, care a umblat prin toată lumea aproape cu sufletul gol, care a izgonit din minte orice patimă, care imitase nepătimirea puterilor netrupeşti, care locuia pe pământ cum ar fi locuit în cer, care stătea sus cu heruvimii, care lua parte cu ei la cântarea aceea tainică, a îndurat pe toate celelalte cu uşurinţă, ca şi cum le-ar fi suferit într-un trup străin, a îndurat temniţele, lanţurile, arestările, bătăile, ameninţările, moartea, lovirile cu piatră, cufundările în adânc, tot felul de pedepse; dar despărţirea de un suflet iubit atât îl neliniştea, atât îl tulbura, încât a plecat îndată din oraşul în care n-a găsit pe prietenul său pe care l-a părăsit, când nu i-au putut arăta pe cel căutat.

„Şi venind în oraşul Troada, spune Pavel, pentru Evanghelia lui Hristos, şi uşă fiindu-mi, deschisă în Domnul, n-am avut odihnă în duhul meu, pentru că n-am găsit pe Tit, fratele meu, ci, lăsându-i pe ei, am plecat în Macedonia”.

e. Ce înseamnă asta, Pavel? Când erai legat în butuci, când erai în închisoare, când erai plin de răni, când îţi curgea sânge de pe spate, predicai, botezai, aduceai jertfa şi nu treceai cu vederea măcar pe unul care voia să se mântuiască, iar când ai venit în Troada, când ai văzut ogorul curăţit şi gata să primească seminţele, când ai găsit aria plină şi atâta uşurinţă, ai aruncat din mâini un câştig atât de mare, cu toate că veniseşi pentru el – „Veniţi, spui, în Troada pentru Evanghelie” – cu toate că nu aveai nici un potrivnic – „uşa fiindu-mi deschisă” – ai plecat îndată! - “Da, am plecat, ne răspunde Pavel. Tirania marii tristeţi m-a cuprins şi mult mi-a tulburat sufletul absenţa lui Tit. Atât de tare m-a stăpânit şi m-a biruit, că am fost silit să fac asta!”

Nu e nevoie să facem presupuneri că din pricina tristeţii a plecat Pavel. O aflăm chiar din gura lui Pavel. A adăugat şi pricina plecării, spunând:

„N-am avut odihnă în duhul meu, pentru că n-am găsit pe Tit, ci, lăsându-i pe ei, am plecat”.

12.a. Ai văzut că trebuie să dai foarte mare luptă, ca să poţi îndura în linişte despărţirea de un suflet ce ţi-i drag? Ai văzut câtă durere şi câte amărăciune pricinuieşte? Ai văzut că e nevoie de un suflet mare, de un suflet de tânăr? Lupta asta o duci şi tu acum. Cu cât lupta e mai mare, cu atât şi cununile sunt mai frumoase şi răsplata mai strălucită. Aceasta să-ţi fie mângâierea zăbavei mele şi aceea că am să te văd iarăşi negreşit încununată, strigată cu slavă în gura mare şi plină de răsplata pe care ti-a adus-o mângâierea.

Dar cei care se iubesc nu se mulţumesc numai cu legătura sufletească a dragostei; nu le e de ajuns asta spre mângâiere; au nevoie şi de prezenţa trupească; de le lipseşte, se pierde mare parte din bucurie.

b. Şi venind iarăşi la Pavel, tatăl dragostei, avem să vedem că aşa e. Scriindu-le macedonenilor, le grăia aşa:

„Iar noi fraţilor, rămânând orfani de voi pentru o vreme, cu chipul, nu cu inima, ne-am sârguit mai mult să vedem cu mult dar faţa voastră; eu, Pavel, am voit să vin la voi şi o dată şi de două ori, dar ne-a împiedicat Satana. De aceea nemaiputând răbda, am hotărât să rămânem în Atena singuri şi am trimis pe Timotei”.

Câtă putere are fiecare cuvânt! O arată cu multă claritate flacăra dragostei din sufletul său. N-a spus: „fiind despărţit de voi”, nici: fiind departe de voi, ci: „rămânând orfani de voi”. A căutat un cuvânt în stare să arate durerea sufletului lui. Era, e drept, tatăl tuturora, dar rosteşte cuvinte de copii orfani, care şi-au pierdut în vârstă fragedă tatăl; a voit să arate cât îi este de mare tristeţea lui.

c. Ce dureros lucru e să rămâi orfan din frageda vârstă, când vârsta nu ţi-i de nici un ajutor, când cei ce te ajută nu sunt sinceri, iar duşmanii şi uneltitorii apar pe neaşteptate; stai ca un miel în mijlocul lupilor, te sfâşie şi te atacă toţi din toate părţile. Nu se poate înfăţişa prin cuvinte mărimea acestor nenorociri. De aceea, şi Pavel, trecând pe dinaintea ochilor totul şi căutând să găsească un cuvânt care să arate pustietatea şi cumplita durere a sufletului său, s-a folosit de acest cuvânt, ca să înfăţişeze suferinţa pricinuită de despărţirea de cei iubiţi ai lui. Şi întăreşte gândul lui prin cele ce adaugă:

„Am rămas orfani – spune el – nu pentru vreme îndelungată, ci pentru o vreme; am fost despărţiţi de voi, nu cu sufletul, ci numai cu chipul. Dar nici aşa nu puteam îndura durerea despărţirii. Ar fi drept – continuă Pavel – să ne mângâiem din destul că suntem legaţi sufleteşte, că suntem în inima voastră, că v-am văzut ieri şi alaltăieri; dar asta nu ne scapă de tristeţe”.

d. – Dar, spune-mi, Pavele, ce vrei, ce doreşti? Ce doreşti cu atâta tărie?

-  Doresc să văd chipul lor!

“Că ne-am sârguit mai mult să vedem faţa voastră”.

- Ce spui tu, marele şi vestitul bărbat? Tu, pentru care lumea este răstignită şi eşti răstignit pentru lume tu care ai scăpat de toate cele trupeşti şi ai ajuns aproape fără de trup? Atât ai ajuns de robit de dragoste, că te-ai coborât la trupul cel de lut, la cel din pământ, la cel pătimaş?

-  Da, răspunde Pavel, şi nu mă ruşinez să spun acestea, ci chiar mă laud cu ele. Le caut pe acestea, pentru că am în mine, ca un izvor, dragostea, mama bunătăţilor.

Şi Pavel nu doreşte numai prezenţa lor trupească, ci mai cu seamă doreşte să vadă chipul lor. „Ne-am sârguit mai mult – spune el – să vedem faţa voastră.”

- Spune-mi, doreşti să le vezi faţa, să le vezi chipul?

- Da, răspunde Pavel. Da, doresc să le văd chipul în care sunt adunate toate simţurile. Sufletul singur legat cu alt suflet gol nu poate nici grăi, nici auzi; dar dacă mă desfăt de prezenţa trupească a celor pe care-i iubesc le şi vorbesc şi sunt auzit de el. De asta doresc să văd faţa voastră, faţa în care este gura care sloboade glas şi-mi vesteşte cele dinlăuntrul sufletului, în care este auzul, care primeşte cuvintele, în care sunt ochii, care zugrăvesc mişcările sufletului şi prin care mă pot bucura mai bine de sufletul iubit.

13.a. Şi ca să vezi cât de mult ardea Pavel de dorinţa de a-şi vedea prietenii, nu s-a mulţumit să spună „ne-am sârguit mai mult”, ci a adăugat „cu mare dor”. Apoi, pentru că nu voia să se amestece cu ceilalţi, a arătat că îi iubeşte mai mult decât ceilalţi. După ce a spus: „Ne-am sârguit mai mult” şi: „am voit să vin la voi”, s-a desprins de ceilalţi şi, rămânând singur, a adăugat: „Eu, Pavel, o dată şi de două ori”. Prin aceste cuvinte a arătat că s-a străduit mai mult decât alţii. În sfârşit, pentru că n-a reuşit să-i vadă, nu se mulţumeşte cu scrisorile, ci le trimite capul, pe Timotei cel împreună cu el, care-i va fi în loc de scrisori. De asta a şi adăugat, zicând:

„De aceea, nemaiputând răbda”.

Iarăşi, ce cuvânt înalt! Câtă putere are acest cuvânt! Arată dragostea lui nestăpânită. După cum unul care s-a aprins, face totul ca să scape de foc, tot aşa şi Pavel, aprins de dragoste, caută pe cât poate oarecare uşurare:

„Nemaiputând răbda noi, am trimis pe Timotei, slujitorul Evangheliei şi împreună-lucrător cu noi; am rupt pe lângă mine pe cel mai de trebuinţă mădular al meu; am schimbat durerea cu durere”.

Că nu îndura cu uşurinţă nici lipsa lui Timotei şi că din dragoste pentru tesaloniceni a preferat povara aceasta foarte mare, a arătat-o şi pe aceasta spunând: „Am hotărât să rămânem singuri la Atena”. Ce suflet care se identifică desăvârşit cu dragostea! Spune că a rămas singur, pentru că s-a despărţit de un frate, când erau atâţia cu el!

b.  Cugetă, dar, la acestea necontenit şi tu! Şi cu cât viaţa e mai plină de dureri, cu atât vei avea mai mult de câştigat dacă o înduri cu mulţumire. Aduc nespuse cununi nu numai durerile trupeşti, pricinuite de lovituri, ci şi durerile sufletului; şi durerile sufletului mai mult decât cele ale trupului, când cei loviţi le îndură cu mulţumire. După cum ai primi mari răsplăţi dacă spre slava lui Dumnezeu ai suferi cu curaj biciuirea şi sfâşierea trupului, tot aşa aşteaptă mari răsplăţi şi pentru suferinţele sufleteşti ce le înduri acum. Nădăjduieşte că ai să vezi negreşit iarăşi, că ai să scapi de durerea aceea şi ai să ai mare câştig, şi atunci şi acum, de pe urma acestei dureri.

Îţi sunt de ajuns acestea ca să te mângâie; dar mai bine spus, nu numai pe tine, ci chiar şi pe un om cu puţină minte şi cu sufletul de piatră. Dar când e vorba de atâta pricepere, de atâta bogăţie de credinţă, de atâta înălţime creştinească şi de un suflet care a călcat în picioare toate gândurile lumeşti, vindecarea e mult mai uşoară.

c.  Arată-mi, dar, şi aici dragoste, ca să aibă şi scrisorile mele asupra ta mare putere; tot atâta câtă aveam când eram alăturea de tine. Şi mi-o vei arăta negreşit dacă aflu că ai avut un câştig oarecare de pe urma scrisorilor mele; dar mai bine spus, nu numai un câştig oarecare, ci atât de mare câştig cât doresc. Doresc să fii atât de veselă acum pe cât erai când te vedeam. De voi afla aceasta, îmi va fi şi mie mai uşoară singurătatea, în care mă găsesc. Deci, dacă vrei să mă bucur şi eu mai mult – şi ştiu că vrei să te sârguieşte mult – arată-mi că ai alungat din suflet toată povara tristeţii şi că eşti liniştită. Dăruieşte-mi această răsplată pentru prietenia şi dragostea ce ţi-o port. Ştii, doar, ştii bine, cât curaj îmi dai, de faci ce-ţi spun şi dacă-mi arăţi adevărul prin scrisori”.

(Din: “Sfantul Ioan Gura de Aur – Cuvioasa Olimpiada diaconiţa: O viaţă – o prietenie – o corespondenţă”, Editura DEISIS, Sibiu 1997)

sursa online

Vezi si Editia (revizuita si adaugita) cu titlul: Sfantul Ioan Gura de Aur: Scrisori din exil catre Olimpiada si cei ramasi credinciosi. Despre deprimare, suferinta si providenta.

Legaturi:

• Sfanta Olimpiada – mangaierea pentru cei ce care poarta launtric Crucea vremilor de cumpana

• Sfintii Apostoli Petru si Pavel, PĂSTORII ADEVARATI AI CRESTINILOR DIN VREMURILE DIN URMA

• Margaritare duhovnicesti: Laudele Sf. Ioan Gura de Aur aduse Sfantului Apostol Pavel
• Elogiul lanturilor – lauda patimirii pentru Hristos

• PRAZNICUL SF. APOSTOL TIMOTEI, UCENICUL IUBIT AL MARELUI PAVEL. “Tine dreptarul cuvintelor sanatoase, pazeste comoara ce ti s-a incredintat!”

• MARII SI SLAVITII APOSTOLI PETRU SI PAVEL – stavila pastoreasca in fata “lupilor rai care nu vor cruta turma”

***

• Sfintii Trei Mari Dascali ai lumii si Ierarhi: Vasile, Grigorie si Ioan: Taina prieteniei sau ZIDUL INTARIT AL UNIMII IN HRISTOS versus “taina dezbinarii”
• TAINA UNITATII. Cum traim, fara sa stim – pietist sau ideologic – in afara Ortodoxiei, in numele “UNITATII” DE JOS SI A “IUBIRII” CELEI VECHI (I)
• Cuviosul Paisie despre folosul ce se dobandeste dintr-o prietenie duhovniceasca si despre vatamarea mediilor si tovarasiilor lumesti
• PRIETENIA DUHOVNICEASCA – de Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard

***

• SFANTUL GRIGORIE TEOLOGUL, “VULTURUL RANIT”
• Duhul ascultarii in relatiile fratesti
• E VREMEA DE A STRANGE RANDURILE
• Cuviosul Paisie Aghioritul: “LUMEA ARDE. PRICEPETI ASTA?”
• PARINTELE CALCIU DESPRE SINGURATATE SI UNIREA INTRU BISERICA
• Cuviosul Sofronie: MANTUIREA NOASTRA STA IN UNIREA NOASTRA
• “Toţi ne gîndim numai la noi înşine. De aceea ne înecăm cu toţii”
• Sfintii 40 de Mucenici din Sevastia: FORTA COMUNIUNII MARTURISITOARE
• PARINTELE MIRON MIHAILESCU – INIMA ARSA DE DUHUL ADEVARULUI CARE “INCENDIA” CONSTIINTELE
• Parintele Arsenie Muscalu despre formarea duhovniceasca in vremea noastra (IV)
• Sfantul Varsanufie de la Optina ne impartaseste din tainele esentiale ale luptei pentru mantuire
• SATANA II VANEAZA PE CEI IZOLATI
• PICATURI DE HAR DE LA STARETUL DIONISIE (2): “Astazi nu mai este dragoste pentru ca nu mai este sinceritate”, “EGOISMUL este arma atomica a Satanei”

“Daca ar urma sa cercetam viata mai-marilor nostri, atunci noi ar trebui sa fim hirotonitorii învatatorilor, si atunci toate s-ar rasturna pe dos  picioarele sunt sus, iar capul jos. Deci, daca nu se cuvine a judeca pe frate, cu atât mai mult pe învatator. Daca tu faci ceea ce a poruncit Dumnezeu, bine faci, iar de nu faci asa, pacatuiesti. Nu cuteza deci si nici sa-ti iesi din marginile bunei-cuviinte...”

“Asadar, fiecare sa se îngrijeasca de ale sale. Daca preotul are o credinta stricata [gresita] chiar înger din cer de ar fi, tu nu te supune; iar daca învata drept, nu te uita la viata, ci la cuvintele lui. Acestea m-am vazut silit a le spune si a le cerceta cu de-amanuntul, nu doar pentru ca ma interesez atât de mult de aceia, ci fiindca ma tem pentru voi, ca nu cumva sa va pierdeti pe voi însiva prin asemenea îngâmfare, prin asemenea învinovatire”.

***

Sfantul Ioan Gura de Aur: TALCUIRI LA EPISTOLA A DOUA CATRE TIMOTEI – Omilia a II-a

“(…) “Supuneti-va, zice, mai-marilor vostri, si-i ascultati”; iar acum toate s-au rasturnat pe dos. Nu spun acestea pentru cei mai mari – caci ce folos vor avea de la cinstea noastra? -, ci pentru folosul vostru. Ei chiar de ar fi cinstiti, cu nimic nu se folosesc (beneficiaza) în viitor, ci mai mare le va fi osânda si, chiar de ar fi batjocoriti, cu nimic nu vor fi vatamati în viitor, ci înca mai mare le va fi justificarea. Insa eu voiesc ca toate sa se faca pentru voi. Când cei mai mari sunt cinstiti de cei mici, si aceasta este spre ponosul lor, dupa cum este spus în cazul lui Eli: “Si nu l-am ales Eu oare din toate semintiile lui Israel”; iar când sunt batjocoriti, asculta ce zicea Dumnezeu lui Samuel: “Nu pe tine te-au lepadat, ci M-au lepadat pe Mine” (I Regi 2, 28; 8, 7), astfel ca batjocura este câstig pentru ei, iar cinstea este o povara. Deci, acestea le spun nu pentru ei, ci pentru voi.

Cel ce-l cinsteste pe preot, si pe Dumnezeu Il va cinsti; iar cel ce se învata a-l dispretui pe preot, cu timpul Il va dispretui si pe Dumnezeu. “Cine primeste proroc în nume de proroc plata de proroc va lua” si: “Cine va primeste pe voi pe Mine Ma primeste” (Matei 10, 41, 40), si: “Cinsteste pe preot si da-i partea lui” (Intelepciunea lui Isus Sirah 7, 32). De aici s-au învatat iudeii a-L dispretui pe Dumnezeu, fiindca l-au dispretuit pe Moise, fiindca l-au alungat cu pietre. Când cineva se poarta cu evlavie fata de preot, cu atât mai mult se va purta fata de Dumnezeu. Chiar de ar fi preotul rau, totusi Dumnezeu, vazând ca pentru cinstea Sa tu te porti cuviincios fata de cel ce nu este vrednic de cinste, îti va rasplati tie dupa dreptate.

Caci daca “cine primeste proroc în nume de proroc plata de proroc va lua”, la fel si cel ce se pleaca si este supus preotului. Ca, daca fiind vorba de ospitalitate si primesti rasplata, desi nu stii cine este cel ospatat, apoi cu atât mai mult vei primi daca te supui celui ce ti se porunceste a te supune.

“Carturarii si fariseii, zice, au sezut în scaunul lui Moise; deci toate câte va vor zice voua, faceti-le si paziti-le; dar dupa faptele lor nu faceti”. (Matei 23, 2-3)

Nu stii ce este preotul? Nu stii ca este îngerul Domnului? Nu cumva spune poate cele ale sale? Daca îl dispretuiesti, nu pe el îl dispretuiesti, ci pe Dumnezeu, Care l-a hirotonit pe el. “Si de unde este învederat, zici, ca Dumnezeu l-a hirotonit?” Daca nu ai aceasta credinta, speranta ta este desarta. Ca, daca Dumnezeu nu lucreaza nimic printr-însul, atunci nici botez nu ai, nici de taine nu te împartasesti, nici de binecuvântari nu te bucuri si, prin urmare, nici nu esti crestin.

“Dar ce? zici tu; Dumnezeu îi hirotoneste pe toti, chiar si pe cei nevrednici?” Nu pe toti îi hirotoneste Dumnezeu, însa prin toti lucreaza – chiar de ar fi si nevrednici – pentru mântuirea poporului. Caci, daca Dumnezeu a vorbit pentru popor printr-un magar si prin Valaam (A se vedea Numerii, cap. 22-24), printr-un om spurcat, cu atât mai mult prin preot.

Caci ce nu face Dumnezeu pentru mântuirea noastra? Ce nu graieste El? Prin cine nu lucreaza? Ca, daca El a lucrat prin Iuda si prin cei ce proroceau, carora le va zice:

“Niciodata nu v-am cunoscut pe voi. Departati-va de la Mine cei ce lucrati faradelegea” (Matei 7, 23),

iar altii înca si alungau demoni, cu atât mai mult va lucra prin preoti. Daca ar urma sa cercetam viata mai-marilor nostri, atunci noi ar trebui sa fim hirotonitorii învatatorilor, si atunci toate s-ar rasturna pe dos: picioarele sunt sus, iar capul jos. Asculta-l pe Pavel, care zice:

“Dar mie prea putin îmi este ca sunt judecat de voi sau de vreo omeneasca judecata de toata ziua” (I Corinteni 4, 3), si iarasi: “Dar tu, de ce judeci pe tratele tau?” (Romani 14, 10).

Deci, daca nu se cuvine a judeca pe frate, cu atât mai mult pe învatator. Daca tu faci ceea ce a poruncit Dumnezeu, bine faci, iar de nu faci asa, pacatuiesti. Nu cuteza deci si nici sa-ti iesi din marginile bunei-cuviinte. Dupa ce israelitii au facut vitelul de aur, cei de pe lânga Core, Datan si Abiron s-au rasculat asupra lui Aaron (A se vedea Numerii, cap. 16). Dar ce au patimit? Oare nu s-au pierdut cu totii? Asadar, fiecare sa se îngrijeasca de ale sale. Daca preotul are o credinta stricata [gresita] chiar înger din cer de ar fi, tu nu te supune; iar daca învata drept, nu te uita la viata, ci la cuvintele lui. Ai pe Pavel care te poate povatui pe tine precum trebuie, si cu fapta, si cu vorba.

“Dar, zici tu, nu da saracilor, nici nu administreaza bine”. De unde îti este învederata aceasta? Mai înainte de a afla bine, nu batjocori, teme-te de raspundere! Multe se judeca numai din banuiala. Imita pe Stapân, caci asculta ce spune:

“Pogorî-Ma-voi deci sa vad daca faptele lor sunt cu adevarat asa cum s-a suit pâna la Mine strigarea împotriva lor, iar de nu, sa stiu”. (Facere 18, 21)

“Dar, zici tu, cum de îmi spune mie sa fac, el care nu face?” Nu el îti spune – iar daca îl vei crede ca este asa, plata nu vei avea -, ci Hristos este Cel care te îndeamna la aceasta. Dar ce spun eu? Chiar lui Pavel nu trebuie a-i crede, daca spune ceva de la sine, daca spune ceva omenesc, ci tu sa-L crezi pe Hristos, Care vorbeste prin apostol.

Sa nu le judecam pe cele ale altora, ci fiecare sa le judece pe ale sale, fiecare sa se cerceteze pe sine. “Dar, zici tu, acela este dator a fi mai bun decât mine”. Pentru ce? Fiindca este preot.

Si ce are mai mult decât tine? Oare nu ostenelile? Oare nu primejdiile? Oare nu necazurile si celelalte ticalosii? Este dator de a fi mai bun decât tine? Dar ce? Fiindca nu este mai bun decât tine, de aceea tu te pierzi pe sine-ti? Dar acestea sunt cuvinte prostesti. Si cum nu este, oare, mai bun decât tine? “Fiindca fura cele sfinte”, zici tu. Si de unde stii aceasta, omule? De ce te împingi singur în prapastie? Daca ti-ar spune cineva acestea despre unul care este îmbracat cu porfira, tu, chiar de ai sti ca este asa, totusi ti-ai astupa urechile – putând foarte bine a-l dojeni – si iute ai fugi prefacându-te ca nu stii, nevoind a te expune unei primejdii zadarnice; dar aici de ce te expui unei primejdii zadarnice? Aceste cuvinte nu sunt fara raspundere. Caci asculta-L pe Hristos, Care zice:

“Va spun ca pentru orice cuvânt desert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteala în ziua judecatii”. (Matei 12, 36)

De altfel, nu stii poate cine are a fi mai bun? Si atunci oare nu oftezi, nu-ti bati pieptul, nu pleci ochii la pamânt si nu-l imiti pe vamesul din Evanghelie? Prin urmare, te-ai pierdut pe sine-ti, chiar de ai fi bun. Esti bun? Taci, ca sa ramâi bun, iar daca nu, apoi ai pierdut totul. Daca tu crezi ca nu esti bun, vei câstiga mai mult decât daca te vei crede cel mai bun. Caci, daca vamesul, care era pacatos, fiindca si-a marturisit pacatele, s-a dus la casa sa îndreptat, apoi cel ce nu era atât de pacatos, ce n-ar fi putut câstiga daca nu avea o astfel de încredere în sine? Cerceteaza-ti viata singur. Nu furi, poate? Dar poate ca rapesti sau ca-l silnicesti pe aproapele, sau ca faci altele de acest fel. Nu spun acestea pentru a apara furtul (celor sfinte) – sa nu fie una ca aceasta!

Caci înca plâng din tot sufletul daca este cineva astfel (vinovat), eu însa nu cred. Cât de mare este pacatul de a fura cele sfinte, nici nu se poate spune. Ci numai va crut pe voi, caci nu voiesc a va pierde învinovatindu-i pe altii. Ce poate fi mai rau ca vamesul? Spune-mi! Caci, fiind cu adevarat vames, avea cu sine mii de pacate; si totusi a fost de-ajuns ca fariseul sa spuna: “Eu nu sunt ca acest vames”, si iata ca a pierdut totul. Dar tu, care spui despre preot ca “nu sunt ca el, fur al celor sfinte”, oare nu ai pierdut totul?

Acestea m-am vazut silit a le spune si a le cerceta cu de-amanuntul, nu doar pentru ca ma interesez atât de mult de aceia, ci fiindca ma tem pentru voi, ca nu cumva sa va pierdeti pe voi însiva prin asemenea îngâmfare, prin asemenea învinovatire. Caci asculta-l pe Pavel, care îndeamna si zice:

“Fapta lui însusi sa si-o cerceteze fiecare (si atunci va avea lauda, dar numai fata de sine însusi), si nu fata de altul”. (Galateni 6, 4)

Spune-mi, te rog: daca tu, având vreo rana, te duci la spital si, în loc sa pui pe rana doctoriile ce ti s-au dat, spre a o vindeca, te-ai uita cu amanuntime la doctor spre a vedea daca are si el vreo rana sau nu, oare ai avea vreun folos? Si chiar de ar avea, tu te îngrijesti de aceasta? Daca el o are, atunci tu nu te mai vindeci, ci zici: “Trebuia a se vindeca el ca doctor mai întâi pe sine; dar fiindca nu s-a vindecat, las si eu rana mea nevindecata”?

Daca preotul este rau, nu cumva aceasta poate fi o mângâiere pentru tine? Nicidecum; ci si acela îsi va lua osânda hotarâta, si tu de asemenea o vei primi pe cea cuvenita tie. Fiindca, chiar si dascalul, la urma urmei, îsi are locul în rândul celorlalti, dupa cum zice:

“Toti copiii tai vor fi ucenici ai Domnului” (Isaia 54, 13),

“Si nu se vor mai învata unul pe altul si frate pe frate, zicând: “Cunoasteti pe Domnul!”, ca toti de la sine Ma vor cunoaste, de la mic pâna la mare”. (Ieremia 31, 34)

“Dar, zici tu, de ce sta în fruntea tuturor? De ce s-a ridicat la aceasta demnitate?” Sa nu-i graim de rau pe dascali (învatatori), va rog, ca nu cumva sa fie rau pentru noi însine. Sa le cercetam pe cele ale noastre si pe nimeni sa nu graim de rau. Sa ne sfiim de ziua aceea în care preotul ne-a luminat cu sfântul botez. Are cineva tata? Atunci chiar mii de pacate de ar avea, pe toate le va acoperi.

“Nu cauta marire întru necinstea tatalui tau, zice, ca necinstea tatalui tau nu-ti este marire… Si chiar de i se va împutina mintea lui, ai îndurare si nu-l dispretui”. (Intelepciunea lui Isus Sirah 3, 10, 13)

Apoi, cu atât mai mult s-ar putea spune acestea despre parintii duhovnicesti.

Sfieste-te, caci în fiecare zi el te slujeste, citeste Scripturile, pentru tine împodobeste casa, pentru tine privegheaza, pentru tine se roaga lui Dumnezeu, pentru tine face rugaciuni si toata credinta lui în Dumnezeu este pentru tine. De acestea te sfieste, pe acestea le cugeta, pe acestea ti le însuseste cu toata evlavia. Caci spune-mi: este el rau? Si ce urmeaza de aici? Nu cumva poate acest dascal rau îti harazeste tie bunurile cele mari? Nicidecum, ci el face totul pentru credinta ta. Nici cel drept nu-ti va putea fi de folos cu ceva, fiind tu rau, si nici cel rau nu te va vatama întru nimic, fiind tu bun si credincios.

Când Dumnezeu a voit sa mântuiasca poporul, a lucrat pe corabia lui Noe prin cele necuvântatoare. Nu cumva poate viata preotului sau virtutea lui contribuie cu ceva la îndreptarea noastra? Nu astfel de lucruri ne harazeste Dumnezeu, ca noi sa savârsim cele bune sub înrâurirea virtutii preotesti, ci totul este al harului. Preotul este dator de a deschide gura, iar celelalte toate Dumnezeu le lucreaza. El tine numai locul unui sfetnic. Gândeste-te câta deosebire este între Ioan (Botezatorul) si Iisus, si totusi asculta-l pe Ioan ce spune:

“Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine” si “nu sunt vrednic sa-I dezleg cureaua încaltamintei”. (Matei 3, 14; Ioan 1, 27)

Si cu toate acestea, zic, atât de mare deosebire fiind, Duhul s-a pogorât; ceea ce Ioan nu avea, dupa cum spune:

“Si din plinatatea Lui noi toti am luat”. (Ioan 1, 16)

Cu toate acestea, Duhul nu s-a pogorât mai înainte de a se boteza si nici Ioan nu L-a facut a Se pogorî. De ce deci s-a facut asa? Pentru ca tu sa afli ca preotul tine locul unui sfetnic. Nimeni dintre oameni nu sta atât de departe de alt om, pe cât de departe sta Ioan de Iisus, si totusi, cu el, Duhul s-a pogorât, ca tu sa afli ca Dumnezeu lucreaza totul, ca Dumnezeu face totul! Voiesc chiar a spune ceva paradoxal, însa voi sa nu va minunati, nici sa va tulburati. Si ce voiesc a spune? Proaducerea sau jertfa aceeasi este – chiar de ar face-o Pavel sau Petru, sau oricine altul -, aceeasi este, zic, cu cea pe care Hristos a dat-o ucenicilor Sai si pe care acum o savârsesc preotii.

Cu nimic nu este mai prejos aceasta decât aceea. De ce oare? Pentru ca si pe aceasta nu o sfintesc oamenii, ci Acela care a sfintit-o si pe aceea. Caci precum cuvintele pe care Hristos Dumnezeu le-a grait aceleasi sunt, pe care si preotul le graieste acum, tot asa si jertfa aceeasi este, precum acelasi este si botezul pe care L-a dat. Astfel deci totul este al credintei. A stat de îndata Duhul asupra lui Corneliu, fiindca înca mai dinainte a aratat cele ce se cuveneau si, pe lânga acestea, a avut si credinta. Si acesta este trupul lui Hristos, ca si acela, iar cel ce-si închipuie ca acesta este mai prejos de acela nu stie ca Hristos este de fata si acum, ca si acum lucreaza.

Stiind deci acestea, pe care nu întâmplator vi le-am spus, ci ca sa va îndreptam cugetarea si sa facem a va gasi într-o mai mare siguranta pe viitor, va rog sa tineti seama de cele vorbite. Daca noi auzim pururea, dar nu îndeplinim niciodata, nu avem nici un folos din cele vorbite. Sa luam bine aminte, sa fim cu mare bagare de seama la cele vorbite, sa le scriem, asa-zicând, în cugetul nostru, sa le avem lipite de constiinta si necontenit sa înaltam slava Tatalui si Fiului, si Sfântul Duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin”.

Din: Sfantul Ioan Gura De Aur, Talcuiri la Epistola a doua catre Timotei, Epistola datre Tit, Epistola catre Filimon ale Sfantului Apostol Pavel , Editura Nemira 2005

*

DESPRE CREDINTA ANNEI, DESPRE ÎNTELEPCIUNEA SI BLÂNDETEA EI; SI DESPRE CINSTEA DATORATA PREOTILOR

“(…) Să audă cei care defăima pe preoţi si să se înveţe de la David câtă evlavie a arătat faţa de împărat (Saul – n.n.), cu toate că mult mai cinstit este preotul decât împăratul, pentru că este chemat la mai mare începătorie. Să înveţe unii ca aceştia să nu judece, nici sa ceară socoteală, ci să se supună şi să se plece. Că tu nu ştii viaţa preotului, cu toate că pare uşoară şi comodă. Si David ştia cu deamănuntul toate câte făcea Saul. Dar si aşa se sfia de dregătoria pe care a dat-o Dumnezeu. Si tu, de vei şti cu amănuntul viaţa preotului, totuşi nu eşti îndreptăţit să-l defaimi, ci să faci cele zise de el.

Ascultă cum Hristos a ridicat de la noi aceasta îndreptăţire prin cuvintele zise în Evanghelii : „Cărturarii si fariseii au stătut în scaunul lui Moise ; deci toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi păziţi-le iar după faptele lor să nu faceţi” (Mt. 23, 2-3). Vezi că n-a necinstit sfătuirea acestora, nici a lepădat învăţătura lor, cu toate că viaţa lor era atât de stricată, încât era vrednică de clevetire din partea Ucenicilor?

Iar acestea le zic, nu voind să grăiesc de rău pe preoţi. Sa nu fie! Căci voi sunteţi martori despre petrecerea lor şi despre toată evlavia lor. Ci am zis ca mai multă cinste să le dăm, că nu pe ei îi vom folosi din aceasta, ci pe noi înşine. Căci cel ce primeşte prooroc în nume de prooroc, plata proorocului va lua. Şi dacă nu ni s-a îngăduit să ne judecăm vieţile unii altora, cu mult mai mult vieţile preoţilor. (…)”

(Din: “Dascalul pocaintei – Omilii si cuvantari”, Editura Sf. Episcopii a Râmnicului Vâlcea, Rm. Vâlcea, 1996)

Am primit prin e-mail:

Intrucat anul acesta cade o data cu pomenirea generala a mortilor, praznicul Sf. Luca al Crimeei, ale carui moaste se cinstesc in paraclisul Institutului National de Endocrinologie C.I. Parhon (langa Statuia Aviatorilor, in curte) va fi astfel:

- Vineri seara de la 17:00 va incepe priveghere cu Vecernie, Litie, Utrenie si agapa frateasca;

- Sambata dimineata va fi Sf. Liturghie (de pe la orele 9:30) precedata de Ceasuri si acatistul Sf. Luca al Crimeei (incepand cu 8:30).

• Vezi si: Capela „Parhon“, sub pavăza Sfântului Luca al Crimeii

Luati seama sa nu smintiti pe unul dintre acestia mici!

Va amintiti aceste cuvinte ale lui Hristos? V-ati gandit la faptul ca ele se refera direct si nemijlocit la dumneavoastra? Oare aveti putini dintre „acestia mici” de care trebuie sa luati seama?

Oare aveti putini fii si fiice pentru care varsati lacrimi amare? Oare sunt putine fiice si fii desfranati – hoti si huligani? Varsati nespus de multe lacrimi pe seama lor. Din ce cauza? Deoarece inainte nu va aminteati aceste cuvinte ale lui Hristos: Luati seama sa nu smintiti pe unul dintre acestia mici! Cind vi se face greu din pricina a ceea ce fac copiii vostri, atunci plangeti, atunci va rugati Domnului ca El sa va ajute. Dar rugaciunea voastra ramane fara de roada pentru ca nu trebuie sa punem asupra lui Dumnezeu propriile noastre obligatii, pentru ca dumneavoastra singuri trebuia sa aveti grija de copiii vostri si sa-i educati, mai degraba decat sa asteptati sa faca aceasta Dumnezeu.

Daca slujitorul nu-si da straduinta la lucrarea sa, dar asteapta ca voi s-o indepliniti, oare veti lucra in locul lui, oare nu va veti mania pe sluga nepasatoare? Ce doriti dar de la Dumnezeu, daca singuri nu aveti grija de copiii dumneavoastra?

Sfantul Ioan Gura de Aur a spus cuvinte ingrozitoare la adresa celor care nu au grija de educarea copiilor lor:

„Parintii care nu-si educa copiii lor crestineste sunt mai nelegiuiti decat ucigasii de prunci, deoarece ucigasii de prunci despart sufletele de trup, iar acestia si sufletul, si trupul il arunca in gheena de foc“.

Un raspuns greu vor avea de dat inaintea lui Dumnezeu fiecare dintre cei care nu poarta grija de educarea copiilor lor.

In Biblie, in prima carte a Regilor se povesteste despre binecredinciosul arhiereu Eli, care a fost judecator al poporului lui Israel timp de 50 de ani. In preajma lui se afla si-i slujea Sfantul Proroc Samuel, pe atunci inca copil.

Si odata, intr-un vis, acestui sfant copil Domnul i-a poruncit sa-i vesteasca arhiereului Eli ca il asteapta pedeapsa cumplita a lui Dumnezeu, pentru ca nu se ingrijeste de copiii sai.

Iar copiii lui erau preoti ai Vechiului Testament si, prin necinstea lor, inraiau poporul si il indepartau de Dumnezeu. Cand evreii aduceau carnea animalelor in dar lui Dumnezeu, atunci slujitorii acestor preoti alegeau cele mari bucati din carnea din cazan, in care aceasta era fiarta pentru jertfa, si o dadeau acestor necinstitori. Alegeau chiar si carnea cruda, iar, la cererea celor care aduceau mai intai grasimea sa fie arsa pe jertfelnic, raspundeau: „Daca nu o vei da, ti-o voi lua cu forta“. Vazand aceasta, poporul se indeparta de la aducerea jertfelor. Pentru astfel de necinste Dumnezeu i-a pedepsit nu numai pe acesti preoti, ci si pe arhiereul Eli. Acest lucru s-a intamplat astfel: era in vremea invaziei filistenilor asupra pamantului lui Israel si, in timpul unei lupte aprige, acest batran de 98 de ani statea in preajma bisericii, in asteptarea vestilor. Si a alergat la el un crainic ingrijorat, acoperit de praf, si i-a spus: „Fiii tai au fost ucisi, iar chivotul a fost luat in robie“. Auzind aceasta stire, marele preot a cazut pe spate, si-a rupt coloana si a murit de moarte grea. Iar Domnul i-a vestit ca pedeapsa va continua asupra intregului neam al lui.

Iata, vedeti cat este aceasta de cumplit - intreg neamul pamantesc al arhiereului Eli a fost pedepsit, pentru ca nu i-a oprit pe copiii sai de la pacat grele! Aceasta il paste pe fiecare dintre cei care nu-si va da silinta la educarea copiilor sai.

Despre cei care din toata inima se straduiesc sa-si educe copiii in buna cinstire auziti la fiecare slujba a Utreniei, in Psalmul 102, asemenea cuvinte binecuvantate:

Mila Domnului din veac in veac spre cei ce se tem de Dansul, si dreptatea Lui spre fiii fiilor lor, spre cei ce pazesc legamantul Lui si isi aduc aminte de poruncile Lui ca sa le faca pe ele.

In vecii vecilor binecuvantarea lui Dumnezeu este asupra celor care isi educa copiii in evlavie. Si tot in vecii vecilor va apasa blestemul lui Dumnezeu asupra celor care n-au fost educati in duhul evlaviei crestine. Spuneti-mi ce se va intampla cu fiica dumneavoastra nefericita, care din tinerete se deda desfraului, apoi se va casatori si va naste copii? Va fi oare binecuvantarea lui Dumne­zeu asupra ei si asupra familiei sale? Nu, nu! Aceasta va da nastere unui neam neevlavios, potrivnic lui Dumnezeu.

Ganditi-va cat este de cumplit acest lucru, ce raspuns dati in fata lui Dumnezeu daca nu-i educati pe copiii vostri potrivit bunelor moravuri crestine!

Cum ar trebui sa-i educam?

Asa cum si-au educat copiii lor vechii crestini, crestinii primelor veacuri. Ei ii deprindeau de la cea mai frageda varsta cu rugaciunea, cu biserica, cu posturile, cu Tainele bisericesti, ii invatau sa citeasca dupa cartile Sfintei Scripturi, niciodata nu le permiteau sa se aseze la masa fara de rugaciune. Le insuflau copiilor ca fiecare fapta, fiecare pas al crestinului incepe cu semnul crucii si cu rugaciune.

Ei aveau grija nu doar de educarea generala a copiilor lor, nu doar de dobandirea de catre dansii a intelepciunii pagane, de studierea filosofiei, muzi­cii, artelor. Nu! Invatandu-i pe copiii lor, ei se conduceau de o regula profun­da, sfanta: il considerau nefericit pe cel care cunoaste totul si nu-L cunoaste pe Dumnezeu. Il considerau fericit pe cel care Il cunoaste pe Dumnezeu, desi nu stie nimic altceva.

Nu ganditi ca prin aceasta vi se interzice sa-i invatati pe copiii dumneavoastra toate stiintele laice. Deloc. Cei mai mari parinti ai nostri si invatatori ai Bisericii insisi, in tinerete, se dedicau studiului intregii intelepciuni stiintifice, filosofice. Sfintii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Gura de Aur au fost oameni cu inalte studii ai vremurilor lor. Si copiii dumneavoastra ar tre­bui sa fie oameni cu studii, invatati. Doar ca este important ca studiul si educarea lor sa nu se limiteze la intelepciunea laica, la intelepciunea acestei lumi, ci impreuna cu aceasta ei sa cunoasca dreptatea si adevarul suprem, sa invete legea lui Dumnezeu si poruncile lui Hristos, sa se deprinda cu evlavia, mereu sa-si aminteasca de Dumnezeu, de calea lui Hristos. Atunci si numai atunci ei nu se vor pierde pe calea intelepciunii omenesti, doar atunci vor pune mai presus de toate intelepciunea crestina, cunoasterea lui Dumnezeu. Astfel ar trebui sa-i invatati pe copiii dumneavoastra.

Cunoscutul invatator a toata lumea, cel mai mare dintre oratorii bisericesti, Sfantul Ioan Gura de Aur, a spus despre parintii care nu-i invata pe copiii lor binele, dar incurajeaza purtarile lor rele, pasiunile si necinstea:

„Dar voi, parca intentionat incercati sa-i pierdeti pe copii, le porunciti sa faca doar ceea ce, o data facand, nu te poti mantui. Vai - este spus - celor ce rad - voi dati copiilor vostri mai multe prilejuri de ras. Vai celor bogati – dar voi numai aceasta va straduiti, ca ei sa se imbogateasca. Vai cand toti oamenii va vor vobi de bine — iar voi deseori va cheltuiti toata averea pentru marirea lumeasca; iarasi: cel ce-l injoseste pe fratele sau este vrednic de gheena — iar voi ii considerati slabi si lasi pe cei care tacut asculta cuvantarile suparatoare ale altora.

Hristos ne porunceste sa ne intoarcem de la ocara si lupta, iar voi ii lasati pe copiii vostri sa faca aceste fapte rele. Cel ce-si iubeste sufletul sau — a spus Domnul — il va pierde, iar voi in orice chip ii atrageti pe ei in aceasta dragoste; si daca nu veti ierta – spune El -pacatele oamenilor, nici Tatal vostru Cel din ceruri nu va va ierta voua, iar voi chiar ii mustrati pe copii atunci cand acestia nu doresc sa se razbune pe cei care i-au suparat. Hristos a spus ca iubitorii de marire, fie ca postesc, fie ca se roaga, fie ca dau milostenie, toate acestea le fac fara folos; iar voi va straduiti ca copiii vostri sa primeasca slava. Si rau nu este doar aceea ca le insuflati copiilor vostri ceea ce este contrar legilor lui Hristos dar mai si huliti binele, numind modestia lipsa de educatie, blandetea – lasitate, dreptatea – slabiciune, smerenia – slugarnicie, nerautatea — neputinta. Ii inclinati spre astfel de fapte pentru care Iisus Hristos a hotarat moartea inevitabila; voi nu purtati grija de sufletul lor, ca si cand ar fi ceva nefolositor, iar de ceea ce este cu adevarat de prisos va ingrijiti ca de ceva necesar si important.

Voi faceti totul pentru ca fiul sa aiba un slujitor, cal si hainele cele mai bune, dar ca el insusi sa fie bun, la aceasta nici nu vreti sa va ganditi. Nu – ducand pana la un asemenea nivel grija pentru lemne si pietre, sufletele nu invredniciti nici macar de o mica parte a unei asemenea purtari de grija. Faceti totul doar ca sus pe casa sa aveti o statuie minunata si acoperisul sa fie de aur, iar ca podoaba cea mai de pret – sufletul – sa fie de aur, la aceasta nici nu vreti sa va ganditi”.

Asa vorbea Sfantul Ioan Gura de Aur in timpurile vechi, cu 1500 de ani in urma, dar aceste cuvinte sunt de folos sa le auziti si acum, deoarece astazi ii educati pe copiii vostri la fel de rau, fara a le insufla frica de Dumnezeu. Oare nu va ingrijiti intai de toate sa le asigurati copiilor vostri o situatie mai buna in viata, sa-i puneti in randul celor care au putere, bogati si puternici? Oare nu le sugerati faptul ca puterea sta in bani, ca trebuie sa acumulezi mai multe cunostinte de dragul bogatiei si pentru o viata indestulata, nestingherita? Dar chiar este necesar acest lucru?

Avem nevoie de fapt de contrariu. Trebuie sa le insuflam copiilor nostri dispretul fata de bani, bogatie, slava, pozitie inalta in societate. Trebuie sa le altoim dragostea de curatie, sfintenie, evlavie. Dar de aceasta voi va ocupati cel mai putin.

Pe copii trebuie sa incepi sa-i educi inca din scutece, pentru ca numai la o varsta foarte frageda acestia se supun cu usurinta oricarei invataturi. Sufletul lor este moale ca ceara, pe el se imprima totul – si exemplele noastre rele, si cuvintele evlavioase, si orice exemplu luminos si curat. Vechii crestini de la cea mai frageda varsta deprindeau copiii cu rugaciunea si cu citirea Sfintei Scripturi. Iar acum spun: „Este oare aceasta o lucrare copilareasca – a te ocupa cu psalmii? Aceasta este lucrarea monahilor si batranilor, copiii au nevoie de distractie si de bucurie!“

Voi uitati lucrul despre care Sfantul Tihon de Zadonsk a spus asa de simplu:

„Un mic copacel, oriunde l-ai inclina, in acea directie va si creste; noul vlastar va raspandi acel miros cu care il udati, turnand in el ori lichid urat mirositor, ori unul aromat si curat“.

Daca in sufletul unui copil mic veti intro­duce un miros greu, el va deveni urat mirositor. In cazul in care veti introduce mireasma aromei lui Hristos, copiii vostri vor fi bineinmiresmati in fata oamenilor, vor fi bucurie si mangaiere pentru voi.

Educati-va copiii prin exemplul vostru!

Despre aceasta a spus frumos celebrul predicator rus, arhiepiscopul Ambrosie de Harkov:

„Cand nici un membru din familie nu poate trece peste rugaciunile de dimineata si de seara – atunci cand tatal nu pleaca din casa, la lu­crul sau, fara a se ruga in fata sfintelor icoane, iar mama nu incepe nimic fara a se insemna cu chipul crucii, cand copilului mic nu i se permite a se atinge de mancare pana nu si-a facut cruce -, nu se deprind oare copiii sa ceara in toate ajutorul si binecuvantarea lui Dumnezeu, si sa creada ca fara ajutorul Lui nu exista nici o siguranta in viata, iar fara de binecuvantarea Lui nu exista succes in activitatile omenesti?

Nu poate ramane fara de roade pentru copii credinta parintilor, atunci cand ei, in timp de nevoi si de saracie, cu lacrimi in ochi spun: „Ce sa fac? Fie voia lui Dumnezeu!” in vreme de pericol: „Dumnezeu este milostiv!” In situatii dificile: „Dumnezeu ma va ajuta!” In timp de succes si de bucurie: „Slava lui Dum­nezeu, Dumnezeu mi-a trimis!” Aici, intotdeauna si in toate, se marturiseste bunatatea lui Dumnezeu, pronia lui Dumnezeu, dreptatea lui Dumnezeu.

Mama, subiectul intregii iubiri si a tandretii pentru copii, cu o expresie evlavioasa a feţei se roaga inaintea icoanei Mantuitorului. Copilul o priveste cand pe ea, cand icoana – si nu are nevoie de lungi explicatii despre ce inseamna aceasta. Iata prima lectie de cunoastere fara cuvinte a lui Dumnezeu! Este prima si cea mai importanta lectie de evlavie. Aceste lectii puteti si trebuie sa le dati intotdeauna si in toate copiilor vostri. Trebuie sa-i feriti pe copiii vostri de tot ce este necurat, rau. Trebuie sa le opriti pe fiice de la lectura romanelor neintelepte, pasionale, sa le cereti sa citeasca selectiv. Ar trebui sa le retineti de la vederile desarte, sa nu le permiteti intotdeauna sa se distreze si sa fuga pe la cinema si prin teatre. Trebuie sa le deprindeti cu viata de munca si de liniste casnica.

Si, mai mult decat atat, n-ar trebui sa uitam ca nu poti educa un copil mic fara a-l pedepsi uneori. Ar trebui sa va amintiti ca cea mai mare greseala o fac acei parinti care sunt indragostiti de copiii lor mici, ii admira, le iarta totul, niciodata nu-i pedepsesc. Despre unii ca acestia inteleptul Sirah a spus: Alinta-ti copilul, si el te va ingrozi.

Iata ce spune marele Sfant Tihon de Zadonsk:

„Tinerii nepedepsiti si care au ajuns la maturitate sunt, in fond, precum caii nedresati si naravasi. Prin urmare, crestine, iubeste pe copiii tai si pedepseste-i! Lasa-i acum sa sufere cu trupul, cat sunt tineri, pentru ca tu sa nu suferi pentru ei cu inima mai tarziu. Lasa-i sa planga din pricina ta, pentru ca tu sa nu plangi din cauza lor si pentru dansii. Cu toate acestea, cumpatarea in toate este demna de apreciat si necesara“.

Aveti nevoie de moderatie in pedepse, dupa cuvantul aceluiasi sfant. Nu trebuie sa-i pedepsiti pe copii cu manie, cu rautate, cu ura. Trebuie sa-i pedepsiti cu rabdare, iubitor. Copiii vor simti aceasta dragoste, vor constientiza ca merita pedeapsa, si atunci pedeapsa va fi cu folos si ii va indrepta. La o astfel de pedeapsa a copiilor multi dintre voi nu gandesc si lasa nepedepsite nu doar greselile mici, ci si pe cele grave – chiar furtul, huliganismul, uneori si viata desfranata a fetelor tinere.

Vedeti ce sarcini imense stau in fata voastra in lucrarea educarii copiilor? Vedeti cat de sfinte sunt indatoririle mamelor? Nu exista o obligatie mai importanta, nu exista o raspundere mai mare inaintea lui Dumnezeu pentru o mama decat buna crestete a copilului. In fata lui Dumnezeu veti da raspuns si veti atrage asupra tuturor urmasilor mania lui Dumnezeu, daca nu va veti sargui la educarea copiilor vostri. Si inca de aici, de pe pamant, veti suferi si veti plange, privind la ei.

Asadar luati seama, sa nu smintiti pe unul dintre acestia mici! Mereu ingrijiti-va de ei, mereu dati-le exemple curate si sfinte de evlavie, si atunci binecuvantarea Domnului va fi din veac in veac asupra copiilor vostri si asupra voastra.

(Din: Sfantul Luca al Crimeei, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)

Legaturi:

• Cuviosul Sofronie Saharov: SFATURI SI EXPLICATII DUHOVNICESTI ESENTIALE PENTRU VIATA DE FAMILIE (I). CUM SA NE CRESTEM COPIII? PENTRU CE ESTE CASATORIA?
• CUM UCIDEM SUFLETELE COPIILOR NOSTRI, CHIAR SI NOI, “CREDINCIOSII”? Pr. Theodor Zisis despre educatia copiilor dupa invatatura Sfantului Ioan Gura de Aur
• CUVANTUL IPS PIMEN PENTRU DUMINICA PARINTILOR SI COPIILOR: “Din nenorocire, astazi, educatia lipseste in primul rand in sanul familiei…”
• CUM SA NE MANTUIM COPIII? Raspunsurile Arhimandritului AMBROZIE IURASOV – de praznicul Sfantului Cuvios Stelian Paflagonul
• Dmitri Avdeev despre cum sa ne educam crestineste copiii. PERICOLE IGNORATE SI DE MULTI PARINTI CREDINCIOSI: JUCARIILE SI EROII LA MODA, TELEVIZORUL
• Psihiatrul ortodox Dmitri Avdeev despre RELATIILE DINTRE SOTI si PUTEREA RUGACIUNII MAMEI PENTRU FIII PIERDUTI
• Cuviosul Paisie Aghioritul: COPIII – BUCURIILE SI GREUTATILE LOR
• DE ZIUA SFINTILOR, DREPTILOR SI DUMNEZEIESTILOR PARINTI IOACHIM SI ANA: Cuviosul Paisie despre rolul mamei in educatia copiilor
• Cuv. Paisie Aghioritul: RESPONSABILITATEA PARINTILOR PENTRU EDUCATIA COPIILOR
• Articolele saptamanii: RUSINEA – O NOTIUNE DISPARUTA? JUDECATA CELOR NEVINOVATI

***

Alte texte de sau despre Sf. Luca al Crimeei:

Învaţă-ţi copilul din prima vârstă să trăiască cu evlavie în lume!

Viaţa de familie a fost rânduită de Dumnezeu dintru începutul creării lumii:

“Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el… Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam… De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Fac. 2, 18, 21-24).

Rostul familiei tot dintru început l-a arătat Dumnezeu, când a zis: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” (Fac. 1, 28). “Vă înmulţiţi” înseamnă naşterea de copii după rodnicia mamei, rodnicie dată de Dumnezeu, ca dar dumnezeiesc.

Astăzi suntem, din păcate, martorii şi chiar autorii încălcării poruncii lui Dumnezeu prin împiedicarea zămislirii şi naşterii de copii, prin despărţirea celor căsătoriţi fără motive binecuvântate de Dumnezeu, iar, mai nou, şi prin plecarea unuia dintre cei doi soţi la lucru, departe de familie, pentru a câştiga pâinea cea de toate zilele.

Scăderea numărului naşterilor de copii este motivată şi de lipsa celor necesare creşterii şi educării lor. Ştiinţa a dovedit însă că resursele alimentare necesare traiului oamenilor nu scad, dacă este dragoste de muncă şi cinste în agonisirea celor necesare vieţii, iar motivele de despărţire, de dezmembrare a familiei, dispar dacă este conştiinţă faţă de porunca lui Dumnezeu: “Ceea ce a unit Dumnezeu – prin Taina Cununiei (n.n.) – omul să nu despartă“. Este greşeală, dar trebuie să fie şi iertare, ca şi Dumnezeu să ne ierte.

Prin cuvântul “Creşteţi” înţelegem, potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, creşterea nu numai cu trupul, ci şi cu sufletul, creşterea duhovnicească prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi prin împărtăşirea cu harul Sfântului Duh care ni se împărtăşeşte în Sfintele Taine, în primul rând împărtăşirea cu Preasfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Copilul are nevoie de educaţie şi de instrucţie atât în familie, cât şi în şcoală.

“Pricina tuturor relelor din lume provine din principiul pe care îl punem la temelia educaţiei copiilor noştri...

Ce se va întâmpla cu copiii noştri dacă n-au, chiar din prima vârstă, educatori? Dacă oamenii care au fost educaţi chiar de când s-au născut şi au fost instruiţi până la bătrâneţe nu reuşesc, totuşi, să ajungă oameni desăvârşiţi, cât rău nu vor săvârşi cei care, de la începutul vieţii lor, au fost obişnuiţi să audă vorbindu-li-se numai despre bucuriile pământeşti?… Creşte un atlet pentru Hristos! Învaţă-ţi copilul din prima vârstă să trăiască cu evlavie în lume!… Crescând astfel de atleţi, vom putea să placem lui Dumnezeu, ca să putem şi noi, şi copiii noştri să dobândim bunătăţile făgăduite celor ce-L iubesc pe El, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos”,

ne spune Sf. Ioan Gură de Aur. Din nenorocire, astăzi, educaţia lipseşte în primul rând în sânul familiei, fie din cauza înavuţirii prin agonisire necinstită, fie, mai ales, ca urmare a despărţirii părinţilor plecaţi la lucru în străinătate, copiii rămânând ai nimănui.

În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea:

“Sunt convins că proasta creştere a copiilor şi înrăirea lor nu sunt cauzate de alt fapt decât de dragostea pătimaşă ce o avem pentru bunurile materiale ale acestei lumi. Grija de cele lumeşti şi preferinţa părinţilor numai pentru bunurile pământului îi silesc să nu se îngrijească de copii şi, odată cu aceasta, să nu se îngrijească nici de sufletele lor. Aceşti părinţi sunt mai răi decât omorâtorii de copii”.

Această situaţie dezastruoasă trebuie remediată de noi toţi, de fiecare în parte, cât ne stă în putinţă şi chiar peste putinţă. Răspundem fiecare pentru nepăsarea noastră în faţa lui Dumnezeu la înfricoşătoarea Sa judecată.

La rândul lor, copiii trebuie să fie ascultători cu desăvârşire faţă de părinţii şi faţă de îndrumătorii lor, învăţători şi profesori. Această virtute trebuie formată încă din momentul în care ei încep să gângurească, să spună primele cuvinte. Ei trebuie educaţi prin privire, prin vorbire şi, mai ales, prin exemplul faptelor noastre pe care le văd şi pe care, datorită chipului lui Dumnezeu din ei, copiii le înţeleg chiar dacă nu ştiu încă să vorbească. Prezenţa copilului alături de părinţi, atunci când se roagă în faţa icoanei străjuite de lumina candelei şi, cu deosebire, prezenţa copilului în sfânta biserică, purtat în braţe sau dus de mână pentru primirea Sfintei Împărtăşanii, contribuie cel mai mult la educaţia, la “creşterea” lui sufletească împreună cu creşterea trupească. Aceste două feluri de creştere trebuie să se împletească clipă de clipă sub îndrumarea părinţilor, atât în frică de Dumnezeu, cât şi în dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele, împlinind astfel poruncile Lui, care sunt “făclii şi lumină” (Ps. 118, 105) în trăirea vieţii creştineşti a copiilor noştri. “Arătarea cuvintelor lui Dumnezeu luminează şi înţelepţeşte pe prunci” (Ps. 118, 130). Aceste cuvinte ale psalmistului trebuie să fie primul abecedar al copiilor noştri, pentru toată viaţa lor.

Al vostru de tot binele voitor şi către Domnul pururea rugător,

Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor

Doxologia

Legaturi:

***

• Glasul de tunet al Mitropolitului Bartolomeu Anania avertizeaza si mustra raspicat si dincolo de mormant: “EUROPA, NU SODOMA!”
• PARINTELE NICOLAE TANASE: “Ne-nasterea duce la razboi si la disparitia neamului. Inotam in sange pana peste cap. Cum s-a ajuns aici? MINTINDU-NE…”
• Concentrate duhovnicesti de la PARINTELE PORFIRIE (†2 decembrie 1991): “Hristos nu vrea langa El oameni grosolani, ci delicati…”
• CUM SA NE MANTUIM COPIII? Raspunsurile Arhimandritului AMBROZIE IURASOV – de praznicul Sfantului Cuvios Stelian Paflagonul
• PARINTELE CALCIU DESPRE ISPITELE LUMII DE ASTAZI (II): Problemele din casnicie, avortul, evolutionismul, idolii lumii…
• Dmitri Avdeev despre cum sa ne educam crestineste copiii. PERICOLE IGNORATE SI DE MULTI PARINTI CREDINCIOSI: JUCARIILE SI EROII LA MODA, TELEVIZORUL
• Psihiatrul ortodox Dmitri Avdeev despre RELATIILE DINTRE SOTI si PUTEREA RUGACIUNII MAMEI PENTRU FIII PIERDUTI
• Cuviosul Paisie Aghioritul: COPIII – BUCURIILE SI GREUTATILE LOR
• DE ZIUA SFINTILOR, DREPTILOR SI DUMNEZEIESTILOR PARINTI IOACHIM SI ANA: Cuviosul Paisie despre rolul mamei in educatia copiilor
• Cuv. Paisie Aghioritul: RESPONSABILITATEA PARINTILOR PENTRU EDUCATIA COPIILOR
• Cuviosul Paisie Aghioritul: INVATATURI PENTRU O FAMILIE ARMONIOASA (I)
• Cuviosul Paisie Aghioritul: INVATATURI PENTRU O FAMILIE ARMONIOASA (II): “Prin rabdare se mentine familia”
• Dreptul Simeon, aparatorul copiilor mici
• De ziua “dumnezeiestii perechi” a Sfintilor Parinti Ioachim si Ana – Regretatul Pr. Constantin Mihoc despre relatia dintre sot si sotie
• Pr. Constantin Mihoc despre relatiile dintre sotii crestini si modul de vietuire a mirenilor (II)

• ÎNVIEREA – MAREA PROVOCARE A VIEŢII NOASTRE – meditatie duhovniceasca
• MARTURIILE ICOANEI INVIERII - de Arhimandrit Mihail Stanciu
• Da si altora Lumina! - POEM PASCAL de Constantin Pavel

*

• Video: LUMINA SFANTA A VENIT SI AZI, LA IERUSALIM. Hristos S-a coborat din nou in iadul lumii noastre, si in anul mantuirii 2011 (7519). Cu noi este Dumnezeu… dar noi mai suntem, oare, cu El?
• ASTEPTAND INVIEREA, SA LUAM AMINTE: “Eu stiu cum crestinii care acum plang patimile, asteapta sa invieze Cel Rastignit, ca sa-L puna iarasi pe Cruce…”
• Cum sa praznuim Sarbatoarea Invierii?

***

• PARINTELE CALCIU SI DEMONSTRATIA CA HRISTOS A INVIAT
• Sfantul Varsanufie de la Optina despre bucuria adevarata a Invierii
• O PASTORALA CALDA SI MARTURISITOARE: Cuvantul pastoral de Invierea Domnului al IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei (si VIDEO – 2009)
• HRISTOS A INVIAT, IAR NOI MURIM? - Pastorala la Invierea Domnului a P.S. Sebastian (2009)
• PASTORALE VII DIN VREMEA INCEPUTULUI DRAMELOR “CRIZEI” IN ROMANIA: I.P.S.TEOFAN si P.S. SEBASTIAN despre marturisirea Invierii lui Hristos in noianul necazurilor si al deznadajduirii (2010)
• Pastorala de Pasti a IPS Bartolomeu Anania (2010): “SPRE O NECURMATA INVIERE LAUNTRICA”
• IPS BARTOLOMEU – FRAGMENT DINTR-O PASTORALA A SA MAI ACTUALA CA ORICAND (2005): “Iuda de azi umbla printre noi, e un ecumenist convins si un excelent teolog, e un maestru al crimei perfecte”
• Pastorala-avertisment de Pasti a PS SEBASTIAN, Episcopul Slatinei (2011): “IISUS SAU BARABA? MULTI DINTRE NOI IL ALEG SI ASTAZI PE BARABA!”
• PURTATORI AI INVIERII, DUPA SUFERINTA GOLGOTEI: pastorale care aduc seva vietii si mustra duhul mortii (2011)
• DRUMUL CATRE EMAUS SAU DE CE ERA NEVEROSIMILA INVIEREA?
• Audio – parintele Rafail Noica despre Drumul spre Emaus si paralela intre perioada noastra si ultimele zile ale lui Hristos pe pamant
  

***

Imnul Invierii de Valeriu Gafencu

Noaptea învierii de Nichifor Crainic

Alte resurse:

• Acatistul Invierii Domnului — Acatist care se citeste de la Pasti la Înaltarea Domnului.
• Slujba Invierii — Canonul Invierii sau Canonul Pastilor, care se cânta în noaptea de Înviere.

• Credo: pagina dedicata Invierii Domnului
• Predica la Invierea Domnului de Pr. Ilie Cleopa
• Pr. Nicolae Tanase – Predica la Inviere

***

O colectie  a catorva dintre cele mai ziditoare si emotionante predici sau cuvinte de folos pentru Inviere:

Sfantul Ioan Gura de Aur, Sfantul Nicolae Velimirovici, Sfantul Ioan Maximovici, Cuviosul Iachint Unciuleac, Parintele Arsenie Muscalu:

DIN CUVINTELE CELE MAI FRUMOASE SI MAI IMPORTANTE LA SFINTELE PASTI ALE SFANTULUI IOAN GURA DE AUR:

Rodul postului

Am lepadat povara postului, dar n-am lepadat rodul lui, pe care e vremea sa-l culegem. A trecut oboseala nevointelor, dar sa nu treaca ravna faptelor bune. S-a dus postul, dar sa ramana evlavia. Mai bine spus, [...] a trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut postul cel duhovnicesc. Acesta e mai bun decat acela, iar acela pentru acesta s-a facut. Dupa cum, cand posteati, va spuneam ca se poate sa nu postesti, desi postesti, tot astfel si acum va spun ca se poate sa postesti, desi nu postesti. [...] Cum poate sa nu posteasca cel care posteste? Iata: cand cineva se opreste de la mancari, dar nu se opreste de la pacate. Cum poate sa posteasca cel care nu posteste? Iata: cand se bucura de mancare, dar nu gusta din pacat. [...]

Poate sa se imbete si cel care nu bea vin („Vai de cei care se imbata fara vin!“ - Isaia 28, 1) si poate sa fie cumpatat si cel care bea vin („Foloseste-te de putin vin pentru stomacul tau si pentru desele tale slabiciuni“ – I Timotei 5, 23). [...] Si oare nu ne invata Apostolul: „Nu va imbatati cu vin, in care este desfranarea, ci umpleti-va de Duhul“ (Efeseni 5, 18). Aceasta este betia cea buna. [...] Umple mintea pana sus cu Duhul, ca pe un pahar, ca diavolul sa nu mai poata turna nimic in el! [...] Paharul nostru de buna betie sa fie potirul cel duhovnicesc, potirul neintinat al sangelui Celui Inviat, care nu imbata, nici nu moleseste, ci ne intareste intru cumpatare. [...] De aceasta betie sa ne imbatam, iar de la cealalta sa ne abtinem, ca sa nu pangarim acest mare praznic, al pamantului si al cerului deopotriva. Caci bucurie mare este astazi si pe pamant, si in cer. Daca, atunci cand se intoarce un singur pacatos, este bucurie pe pamant si in cer [Luca 15, 7], cu cat mai mare bucurie va fi in cer cand intreaga lume este smulsa din mainile diavolului? Acum salta de bucurie ingerii, acum se veselesc arhanghelii, acum heruvimii si serafimii praznuiesc impreuna cu noi Invierea cea de a treia zi. [...]

Comuniunea intru Inviere

„Foarte mult am dorit sa mananc Pastele acesta cu voi“, a zis Domnul (Luca 22, 15). Iar daca a dorit sa praznuiasca Pastele impreuna cu noi, atunci negresit ca a dorit sa praznuiasca si Invierea. Asadar, cand ingerii si arhanghelii se bucura, iar Stapanul tuturor puterilor ceresti praznuieste El Insusi impreuna cu noi, ce pricina de intristare mai ramane? [...]

Sa praznuim sarbatoarea aceasta atat de mare si de luminata, a Invierii Domnului, nu numai cu prisos de bucurie, ci si cu prisos de evlavie. Caci Domnul a inviat, si a inviat si lumea dimpreuna cu El, si legaturile mortii s-au rupt prin inviere. Adam a pacatuit si a murit. Dar Hristos n-a pacatuit si a murit. O, lucru nou si minunat: acela a pacatuit si a murit, Acesta n-a pacatuit si a murit! Pentru ce? Pentru ca acela ce-a pacatuit si a murit sa poata sa scape de legaturile mortii prin Cel Care n-a pacatuit, dar a murit. Asa se petrece si in afacerile banesti: cineva, de multe ori, ramane dator si, pentru ca nu are cu ce sa plateasca, este tinut in lanturi. Altul nu e datornic nimanui, dar, pentru ca poate sa plateasca, plateste si il slobozeste pe cel vinovat. Astfel s-a intamplat si cu Adam: era dator si stapanit de diavol, dar nu putea sa plateasca. Hristos nu era dator, nici nu era stapanit de diavol, dar putea sa plateasca datoria. Si iata ca, venind, a platit cu moartea Sa pentru acela care era stapanit de diavol, ca pe acela sa-l slobozeasca. [...]

Ispravile Invierii

Ai vazut ispravile Invierii? Ai vazut iubirea de oameni a Stapanului? Ai vazut maretia purtarii Lui de grija? Sa nu fim asadar nerecunoscatori fata de un astfel de binefacator, nici sa nu ne lenevim sub cuvant ca a trecut postul, ci acum, mai mult chiar decat inainte, sa avem mare grija de suflet, ca nu cumva, ingrasandu-ne trupul, sa ramana sufletul mai neputincios, sau nu cumva, ingrijindu-ne de rob, sa neglijam stapanul! Caci care este folosul daca, sub pretextul sarbatorii, mananci peste trebuinta si depasesti in toate masura? Acest lucru si trupul il pangareste, si puterea sufletului o micsoreaza. Sa pazim deci masura si trebuinta, implinind cu sufletul si cu trupul cele cuvenite, ca nu cumva sa varsam deodata toate cele adunate prin post. Va opresc eu oare de la a va desfata de hrana si de odihna? Nicidecum. Va indemn insa ca, implinindu-va cele de trebuinta, sa nu depasiti masura in desfatari, incat sanatatea sufletelor voastre sa nu cunoasca vatamare.

In adevar, unul care depaseste hotarele trebuintei, nici de placere nu se bucura, caci pateste boli si alte necazuri. Eu insa nu ma indoiesc ca veti da urmare acestor indemnuri, pentru ca stiu ascultarea voastra…

(Lumea credintei, anul II, nr. 4(9)

sursa: crestinortodox.ro

***

OMILIA (CUVANTUL) DE PASTI a Sf. Ioan Gura de Aur, CHEMAREA LA OSPATUL CREDINTEI

De este cineva binecredincios şi iubitor de Dumnezeu, să se îndulcească de acest praznic bun şi luminat;

de este cineva slugă înţeleaptă, să intre bucurându-se întru bucuria Domnului său;

de s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum dinarul;

de a lucrat cineva din ceasul dintâi, să-şi ia astăzi dreapta plată;

de a venit cineva după ceasul al treilea, mulţumind să prăznuiască;

de a ajuns cineva după ceasul al şaselea, nimic să nu se îndoiască, că de nimic nu se va păgubi;

de a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nimic îndoindu-se;

de a ajuns cineva numai în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă că a zăbovit, că milostiv fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca pe cel dintâi; odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas, ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul întâi;

pe cel de pe urmă îl miluieşte şi pe cel dintâi îl mângâie; şi aceluia plăteşte şi acestuia dăruieşte şi faptele primeşte şi cu voinţa se împacă, şi lucrul cinsteşte şi socoteala o laudă.

Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru şi cei dintâi şi cei de al doilea luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună dănţuiţi. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi; viţelul este mare, nimeni să nu iasă flămând, toţi vă îndulciţi de ospăţul credinţei; toţi luaţi bogăţia bunătăţii. Nimenea să nu plângă pentru sărăcie, că s-a arătat Împărăţia ce de obşte. Nimenea să se tânguiască pentru păcate, că iertarea din groapă a răsărit. Nimenea să nu se teamă de moarte, că ne-a slobozit pe noi moartea Mântuitorului.

• Vezi si: 2 MARTIE: SFANTUL NICOLAE PLANAS – inainte-vazatorul si ocrotitorul sotilor crestini; SFANTUL IOACHIM DIN ITACA, tamaduitorul si mangaietorul saracilor
• 2 martie – Sfintii mucenici casatoriti Andronic si Atanasia

***

1. „ Fie-va autoritatea plina de stralucire!”

Prin cele aratate in capitolele anterioare intelegem ca, in viziunea hrisostomica, suprematia masculina nu implica in nici un fel dominarea sau discreditarea sotiilor de catre soti, deoarece aceasta suprematie este bazata, confirmata si dobandita de virtutea sotilor. „Fie-va autoritatea plina de stralucire (lampran)!“(1), ii indeamna Sfantul Ioan Gura de Aur. „Si va fi cu adevarat asa, adauga el, atunci cand ele [sotiile] nu vor avea de suferit nici o injosire din partea voastra”(2). Autoritatea sotilor trebuie sa izvorasca din dragostea cu care-si slujesc familia, nu din faptul ca ei au un rol dominant in contextul relatiilor familiale. Adresandu-se sotilor, Sfantul Ioan Hrisostom le impartaseste opiniile lui in aceasta privinta:

„Noi suntem randuiti (…) sa le stapanim nu de dragul de a fi in aceasta situatie, ci pentru a le conduce cu virtute. Caci cel ce conduce trebuie neaparat sa fie de nebiruit in virtute. Dar daca este biruit, atunci nu mai este carmuitor.”(3)

Iar intr-alt loc:

„Voi aveti, dar, aceasta putere dintr-o necesitate (anangkaian) izvorata dupa fire (in virtutea faptului ca sunteti parte barbateasca); aveti grija si pastrati totodata legatura care izvoraste din iubire (agapes)” (4).

Un aspect fundamental al acestei virtuti este arta de a se conduce pe sine insusi: ratiunea sa primeze asupra pasiunilor, si sufletul asupra trupului. Acesta este un prerogativ absolut al celui care vrea sa fie un sot si un tata bun (la randul sau, acest prerogativ va constitui o necesitate pentru cel care detine o functie de conducere in societate – dupa cum vom vedea in capitolul urmator):

„Adevaratii stapani sunt cei care-si aplica propriile reguli lor insisi. Caci acestea sunt cele patru lucruri importante: sufletul, familia, orasul, lumea. Si aceste lucruri se afla intr-o inlantuire continua. Cel care vrea sa supravegheze bunul mers al familiei sale si s-o randuiasca (oikodomeseiri) cum se cuvine, trebuie mai intai sa puna sufletul sau in buna randuiala (rhythmizein); cel care este in stare sa-si disciplineze sufletul, facandu-si-l stapan asupra trupului, iar trupul, slujitor al sufletului, va fi in stare sa-si disciplineze si familia sa” . (5)

Pentru a ne conduce viata cum se cuvine, este necesar sa stim sa fim condusi. Povatuindu-i pe barbati in legatura cu felul in care trebuie sa-si conduca slujitorii, Sfantul Parinte le spune urmatoarele:

„Asemenea si voi, fiind voi insiva slujitori, veti fi buni si ingaduitori” (6).

Le aduce apoi drept pilda pe Iosif, atunci cand acesta se afla in Egipt :

“Caci de vreme ce urma ca el sa domneasca, se cuvenea dar, mai intai sa invete el sa fie condus, si in timp ce era condus, a devenit el insusi carmuitor si conducea (proestos) toata casa.”(7)

Principala virtute a sotilor care-si conduc sotiile este dragostea:

,,Ori de cate ori ii dai o povata sotiei tale, totdeauna sa incepi prin a-i spune cat de mult o iubesti (agapes) (…) Spune-i ca o iubesti mai mult decat iti iubesti propria viata, pentru ca aceasta viata nu este nimic, si ca singura ta speranta este ca voi amandoi sa treceti prin viata aceasta intr-asa fel incat in viata ce va sa fie sa fiti uniti in dragoste desavarsita.”(8)

Dragostea trebuie exprimata atat prin cuvinte, cat si prin fapte:

„Arata-i ei [sotiei tale] ca are un mare pret compasiunea (synousian) ei pentru tine si ca, de dragul ei, vrei mai mult sa stai acasa decat in oras. Respect-o (portima) mai presus de prietenii tai, si mai presus decat copiii pe care ti i-a nascut, si iubeste-i pe acesti copii de dragul ei.”(9)

Cand sotul isi iubeste sotia cu adevarat, toate lucrurile merg bine:

„Daca cel care conduce iubeste (phile) pe cei condusi, totul rezista (synesteken) bine. Iubirea (agape) din partea celor condusi nu este ceruta atat de mult cum este cea care trebuie sa-l stapaneasca pe cel care conduce.”(10)

Fara indoiala, sotul va castiga respectul si ascultarea sotiei lui prin dragostea sa jertfelnica pentru ea, iar nu prin amenintari si frica:

„Atunci cand sotia se supune sotului ei prin constrangere (anangke), frica si forta, este cu mult mai impovarator si mai neplacut decat atunci cand sotia comanda cu autoritate deplina. De ce aceasta, te intrebi? Pentru ca forta distruge cu totul atat dragostea (philian), cat si placerea (hedonen). Acolo unde nu este nici dragoste (philias), nici dorinta (pothou), si frica si constrangere le-au luat locul, spune-mi, ce valoare va avea o asemenea casatorie?”(11)

Dragostea sotului fata de sotie trebuie sa fie lipsita de ingamfare, aroganta sau atitudini de superioritate:

„Barbatul sa nu-si dispretuiasca sotia din pricina ca ea ii este supusa, pentru ca ea este trupul sau. Iar capul, daca va dispretui trupul, va pieri si el. El, dar, sa puna in balanta iubirea (agapen) lui pentru ea, cumpanind astfel supunerea ei fata de el.” (12)

Poate ca in vremurile acelea multi dintre soti se speriau sau chiar se alarmau in fata unor asemenea indemnuri. Poate ca si atunci, ca si acum, in zilele noastre, existau destui soti care ripostau, reactionand vehement:

„Daca eu ma voi purta asa, nu va gandi sotia mea ca sunt slab si lipsit de personalitate? Si un astfel de comportament nu-mi va submina autoritatea in relatiile mele cu ea?”

Anticipand acest gen de reactii, Sfantul Ioan Gura de Aur face din nou apel la interesele personale ale fiecarui om, care trebuie sa fie puse in prim-plan afectiv:

„Niciodata sa nu te temi ca, stiind ca este iubita (philoumene), ea te va dispretui, ci tu nu inceta sa-i marturisesti ca o iubesti (phileis). Sigur, curtezanele, care se apropie de diferiti barbati, ar nutri mult dispret fata de iubitii (eraston) lor, daca ar auzi astfel de lucruri de la ei. Dar o sotie respectabila sau o nobila fecioara nu vor fi nicicand afectate negativ de marturisirile tale de iubire, ci, dimpotriva, iti vor fi mult mai supuse.” (13)

Adresandu-se de aceasta data atat sotilor, cat si sotiilor le spune urmatoarele:

„Sa nu te porti, dar, ca un tiran (authentei) pentru ca sotia ta iti este supusa. Iar tu, la fel, nu te ingamfa pentru ca sotul tau te iubeste. Nici dragostea sotului sa nu duca la semetia sotiei, nici supunerea sotiei sa nu duca la infumurarea barbatului. Din aceasta pricina a randuit Dumnezeu ca ea sa se supuna, ca sa fie si mai mult iubita de tine.”(14)

Din nou ne aminteste Sfantul Ioan Hrisostom: dragostea pe care o nutreste barbatul fata de sotia lui se poate compara cu dragostea lui Hristos pentru Biserica, dupa cum invata Apostolul Pavel („Barbatilor, iubiti pe femeile voastre, dupa cum si Hristos a iubit Biserica si s-a dat pe Sine pentru ea”- Efeseni 5, 25). Cu admirabila-i arta Sfantul Ioan amplifica invatatura paulina:

„Ai vazut masura ascultarii [„Ci precum Biserica se supune lui Hristos, asa si femeile barbatilor lor intru toate - Efeseni 5, 24]; asculta acum si masurile dragostei. Vrei ca femeia ta sa ti se supuna asa cum i se supune Biserica lui Hristos? Atunci poarta-i si tu de grija la fel de prevazator cum ii poarta Hristos de grija Bisericii. Da, chiar daca se ajunge sa fie nevoie sa-ti dai viata pentru ea, da, si sa fii taiat in bucati de zeci de mii de ori pentru ea, da, si sa induri sau sa suferi orice durere pentru ea, tu sa nu refuzi aceasta[...] In acelasi fel, dar, asa cum El a adus-o la El pe cea care ii intorsese spatele – care Il ura si Il respingea si Il dispretuia – nu prin amenintari, nu prin forta, nu prin teroare sau prin vreun alt lucru asemanator, ci prin statornica Lui afectiune, tot asa trebuie sa te porti si tu cu femeia ta.”(15)

Porunca potrivit careia barbatul trebuie sa-si iubeasca sotia asa cum iubeste Hristos Biserica este una din temeliile biblice pe care Sfantul Ioan Hrisostom isi bazeaza afirmatia ca familia trebuie sa fie „o mica biserica”, iar sotul si tatal sa fie ca un preot al ei (16.) Preotia aceasta nu reprezinta o pozitie arbitrara de autoritate deoarece este intemeiata pe virtute, asa cum aflam din urmatorul fragment referitor la actele de milostenie, una din temele preferate ale Sfantului Parinte:

„Fa din casa ta biserica, din mica ta cutie fa comoara. Fii paznicul bogatiilor sfinte, fii iconom al saracilor. Milostivirea (philanthropic) ta iti confera aceasta preotie (erosymen).”(17)

2. „Sotia este a doua autoritate”

In viziunea Sfantului Ioan Gura de Aur, autoritatea care insoteste conducerea treburilor familiale este in mod real impartita in cel mai inalt grad – sotia fiind „a doua putere (arche deutera)” (18) , „al doilea imparat al casei, caruia ii lipseste doar coroana” (19 ). El defineste casatoria drept „acea stare potrivit careia exista si egalitate (ison), si libertate”, unde „supunerea este usoara (holos mikra)” (20) Daca „cel ce conduce in Biserica are colaboratori (koinonous)(21) care se afla sub autoritatea lui (tes arches), tot astfel si barbatul are un colaborator (koinonon), anume, pe sotia lui.”(22)

Prin urmare, sotia este a doua putere in familie, avand doar ceva mai putina autoritate decat sotul ei, care conduce treburile familiale in stransa colaborare cu ea. Sfantul Parinte nu ne ofera o descriere detaliata a felului in care ar povatui el un cuplu sa-si organizeze viata familiala zi de zi. Dupa toate probabilitatile, a considerat ca este eficient sa ne puna la dispozitie indrumari de ordin general, din care fiecare cuplu in parte sa-si poata alege pe cele care ii sunt de folos. Fara sa apelam la nici un fel de speculatii proprii, ci doar bazandu-ne pe aceste indrumari, putem presupune ca el preconiza ca fiecare decizie luata intr-o familie sa fie precedata de discutii sau dezbateri, la care sa participe ambii membri ai cuplului, in asa fel incat decizia finala sa se bucure de acordul amandorura - si, bineinteles, si al copiilor, atunci cand este cazul. Daca sotul si sotia se iubesc cu adevarat, daca tin cu adevarat unul la celalalt, atunci sotul nu va avea nici un motiv sa treaca peste vointa sotiei lui, impunandu-si propria vointa, deoarece fiecare dintre ei se va gandi la binele celuilalt mai mult decat la cel personal, se vor supune amandoi in aceeasi masura poruncilor date de Hristos Domnul si vor progresa duhovniceste impreuna, cu aceeasi ravna.

Un sot inzestrat cu intelepciune va dori intotdeauna sa se sfatuiasca cu sotia lui inainte de a lua o hotarare, beneficiind astfel de chibzuinta ei; se vor invata astfel unul pe celalalt si se vor stimula unul pe celalalt pe taram spiritual, dupa cum vom vedea in cele ce urmeaza. In ceea ce priveste conducerea gospodariei, Sfantul Parinte considera ca sotia este aceea care trebuie sa fie la carma, in timp ce sotul, constient ca este mult mai putin apt decat ea in acest domeniu si ca nu are experienta necesara rezolvarii problemelor gospodaresti, trebuie sa fie foarte recunoscator ca ea este cea care conduce, si nu el; lui ii revine, desigur, responsabilitatea de a veghea la bunul mers al lucrurilor, in ansamblul lor. La sfarsitul acestui capitol, vom analiza mai in detaliu „diviziunea muncii” in familie conform viziunii hrisostomice, recomandata de Sfantul Parinte ca un tipar comportamental demn de urmat de cei doi membri ai unui cuplu matrimonial.

3. Reciprocitate intru supunere

Asa cum aratam in cele de mai sus, conceptia si practica supunerii reciproce a sotilor se armonizeaza permanent in contextul general al crestinismului, potrivit caruia toti crestinii sunt chemati sa se supuna lui Hristos, unul altuia si chiar necrestinilor – desigur, in masura in care acest lucru este posibil. Pentru Sfantul Ioan Hrisostom, sotii si sotiile trebuie sa se supuna unul altuia in trei domenii specifice: in domeniul educatiei si zidirii spirituale reciproce in relatiile lor intime si in atitudinile lor fata de bunurile comune.

Pe taramul zidirii duhovnicesti, fireste, ne asteptam ca Sfantul sa ne povatuiasca unele ca acestea: „Femeile sa-i faca atenti pe barbatii lor, si barbatii pe sotiile lor” (23) . Si inca: „Rugati-va impreuna in casele voastre si mergeti impreuna la Biserica. Cand va intoarceti acasa, intrebati-va unul pe celalalt despre intelesul celor citite in Biserica si al rugaciunilor rostite acolo” (24). Sfantul Parinte sugereaza chiar ca ar trebui sa existe un fel de „intreceri” intre sot si sotie in privinta sarguintei duhovnicesti:

„Dar si acasa, barbatii trebuie sa auda despre aceste lucruri [indemnuri la virtute] de la femei, si femeile de la barbati. Sa fie un fel de intrecere (hamilla) intre ei in ce priveste straduinta de a castiga intaietate in implinirea legii. Iar cel ce a castigat aceasta intaietate, si si-a indreptat purtarea sa sa-l mustre pe cel care a ramas in urma.”(25)

Sfantul Ioan Gura de Aur ne ofera drept pilda de cuplu care s-a angajat in mod desavarsit intr-o astfel de supunere reciproca pe Avraam si Sara: „Si el o asculta in toate, si ea pe el, la fel”(26). In privinta relatiilor matrimoniale intime, Sfantul Ioan ne imbie invataturile pauline, potrivit carora barbatul si femeia trebuie sa se supuna unul altuia intru totul. Ca stare, le aminteste sotilor urmatoarele:

„N-auzi, oare, pe Pavel spunand ca «barbatul nu este stapan pe trupul sau, ci femeia» [I Corinteni 7, 4], dand aceeasi (koinous) lege la amandoi? Iti mustri cu asprime sotia daca se duce des la biserica, dar tu iti petreci toata ziua la teatru si nu te socotesti vrednic de mustrare! Tii foarte mult la cinstea (sophrosynen) femeii tale, ba faci si lucruri de prisos si depasesti masura, neingaduindu-i sa iasa din casa nici pentru cele neaparat trebuincioase: dar cand e vorba de tine, socotesti ca ti-i ingaduit totul! Dar nu ti-o ingaduie Pavel, care a dat si femeii aceeasi putere (exousian), „Barbatul sa dea femeii cinstea cuvenita [I Corinteni 7, 3]. Ce cinste-i dai tu, cand o insulti in ce are ea mai scump si dai desfranatelor trupul tau, care-i al ei?” (27)

Sau iarasi:

„Trupul barbatului nu mai este al lui ci al femeii lui. Drept aceea, el trebuie sa pastreze intact ceea ce ii apartine ei, fara sa imputineze sau sa degradeze ce este al ei”(28).

Sfantul Ioan Hrisostom le aminteste barbatilor ca legea dumnezeiasca prevede pedepse egale pentu adulter in cazul barbatilor, cat si al femeilor:

„Desi in alte privinte este trebuinta de o autoritate superioara, aici unde este vorba de respectarea castitatii si a sfinteniei casatoriei, barbatul nu are un privilegiu mai mare decat femeia, ci va fi si el pedepsit la fel daca va incalca legile casatoriei” (29) .

In aceeasi omilie, el insista asupra acestui punct al discutiei, diferentiind clar intre legile dumnezeiesti si legile lumesti, sociale:

„Nu-mi spune despre legile necredinciosilor care tarasc la tribunal pe femeia vinovata de adulter sa fie pedepsita, dar care nu cer aceeasi pedeapsa pentru barbatii casatoriti care au pacatuit cu slujitoarele. O sa-ti citesc legea lui Dumnezeu, care este la fel de severa cu femeia, si cu barbatul si care numeste aceasta fapta adulter”(30).

Rezulta limpede ca Sfantul Ioan Gura de Aur respinge cu fermitate „standardele duble” care prevalau in societatea vremii sale, potrivit carora barbatului ii era ingaduit sa comita adulter si sa scape nepedepsit, in timp ce sotia adulterina putea sa fie chiar ucisa. (31)

Asa cum notam si in Capitolul al II-lea, Sfantul Ioan Hrissostom insista asupra proprietatii comune asupra bunurilor agonisite de catre cei doi membri ai unui cuplu afirmand ca sotul nu are nimic in plus fata de sotie. Adresandu-se barbatilor, le spune urmatoarele:

„Mai presus de orice, stramuta din sufletul ei aceasta notiune de «al meu» si «al tau». Daca ea spune «Aceste lucruri sunt ale mele», intreab-o: «Care lucruri sunt ale tale? Iti spun drept ca nu inteleg ce vrei sa spui. In ceea ce ma priveste, eu nu am nimic care sa fie numai al meu. Cum poti tu sa vorbesti despre ce este al tau, cand totul este al tau! [...] Eu sunt al tau. Daca eu nu am nici o putere (exousian) asupra trupului meu, ci tu ai putere asupra lui, cu cat este mai mare puterea pe care o ai asupra agoniselilor mele?»”.( 32)

4. Influenta femeii asupra barbatului

Sfantul Ioan Hrisostom nu aduce in discutie nu numai supunerea reciproca dintre soti, ci subliniaza totodata puterea deosebita pe care o are femeia asupra barbatului ei:

„Nimic, in sfarsit, nimic nu are mai multa influenta (ischuroteron) si tarie pentru a-l echilibra (rhytlunti zeiri) si a-l conduce pe barbat ca femeia lui, atunci cand este evlavioasa si prudenta, si pentru a-i intoarce sufletul lui unde vrea ea si cum ii place. Va afla mai putina incredere la prieteni (synoikou) si la invatati si la fel la cei mari decat la avizele si la sfaturile femeii sale. Caci extrema tandrete (…) pe care o are un barbat pentru femeia sa il face sa primeasca sfaturile ei cu multa placere (hedonen). Eu as putea arata aici exemplul multor oameni greoi si indisciplinati, pe care femeile lor i-au potolit si i-au civilizat. Femeia este insotitoarea omului, la masa, la pat la procrearea copiilor (paidopoiias) (33) ; ea este pastratoarea secretelor lui, a hotararilor lui, mai stiu eu a ce? Atasata cu totul de barbatul ei, ea ii este asa de unita precum este capul cu trupul. Ea ii va face mai multe servicii (epimeleian) barbatului ei decat oricine, daca este cinstita si cu bun simt.” (34)

In continuare, Sfantul Parinte le incredinteaza pe sotii, ca de vor pune in aplicare si ele sfaturile bune pe care le dau sotilor lor, cu siguranta ii vor „castiga” pe acestia:

„Ziditi-i (didaskaliari) si intariti-i pe barbatii vostri nu numai prin cuvintele voastre, ci inca si prin exemplul vostru bun. Si cum ii veti invata voi pe barbatii vostri prin faptele voastre si prin exemplul vostru? Atunci cand nu vor vedea in voi nici rautate, nici curiozitate, nici iubire pentru podoabe si nici dorinta, nici gust pentru lucrurile zadarnice ci dimpotriva, va veti multumi simplu cu ceea ce aveti, va vor asculta cu placere si vor primi cu bucurie sfaturile voastre; [...] daca faptele voastre se portrivesc cu cuvintele voastre, daca invatati in acelasi timp si cu cuvintele voastre si prin faptele voastre,[…]ei vor ceda in fata voastra; atunci, spre exemplu, cand nu vei mai cauta deloc aurul, pietrele pretioase si maretia hainelor; si, in locul acelora, va veti face o modestie (kosmioteta) de cumpatare, de bunatate. Atunci cand va veti prezenta in fata sotilor vostri impodobite cu aceste virtuti, veti avea dreptul sa le cereti sa le aiba si ei. Caci daca o femeie face ceva pentru a-i placea sotului ei, sufletul ei trebuie sa si-l impodobeasca, pe cand trupul ei nu va face decat sa-l desfigureze, impodobindu-l. In sfarsit, aurul si impodobirile nu va vor face asa de iubite ca si cumpatarea si blandetea, si a fi gata sa va dati si viata voastra pentru ei. Iata ceea ce castiga (cheiroutai)(35) inima si toata iubirea sotilor vostri”.(36)

Si iarasi:

„Daca voi sunteti in aceste dispozitii bune, nu va veti face frumoase numai pe voi insiva, ci ii veti face frumosi si pe sotii vostri. Cand veti parasi luxul si nu se vor mai gandi sa faca cumparaturi mari vor pierde lacomia pe care o aveau de a aduna si vor fi mai indemnati sa faca milostenie, si ii veti putea sfatui cum se cuvine (symbouleuein ta deonta) sa faca ceea ce este placut. Dar [...] cum veti avea ravna si graba sa ii indemnati pe sotii vostri sa faca milostenie, daca va veti consuma cea mai mare parte din bogatii ca sa va impodobiti trupul vostru? Parasiti acest fast, incetati de a mai purta haine impodobite cu aur, si atunci veti putea vorbi cu indrazneala (meta parrhesis) despre milostenie cu sotii vostri. Si, chiar cand nu veti castiga nimic, veti avea mangaierea ca ati facut ce trebuia sa faceti din partea voastra. Dar, ce zic eu? Este imposibil sa nu-i miscati pe sotii vostri cand ii veti constrange prin exemplul vostru si prin faptele voastre.” (37)

In opinia Sfantului Ioan Gura de Aur, unul din temeiurile casatoriei este educarea barbatului de catre sotie:

“Caci ea [femeia] s-a insotit cu barbatul ei pentru comuniune (koinonia) pe viata si pentru procrearea copiilor, iar nu pentru lipsa de buna cuviinta si distractii, si pentru ca sa conduca gospodarie (eikoure) (38) si pentru a-l invata (paideue) (39) pe el (semnon)“. (40)

Daca femeia este mai sporita duhovniceste decat barbatul ei, atunci negresit sa-l indemne si pe aceasta, invatandu-l prin indrumarile ei. Sfantul Ioan Hrisostom este cel care o autorizeaza sa indeplineasca aceasta misiune. La un moment dupa ce-i mustra cu asprime pe pastoritii sai de parte barbateasca pentru trandavia lor, si continua in felul urmator:

„Dar ca sa nu va tin numai de rau, haide sa va dau si un mijloc de indreptare. Care? Vreau sa va incredeti sotiilor voastre, ca ele sa va instruiasca (paideue). Ar fi trebuit, dupa legea lui Pavel [I CORINTENI 34-35], ca voi sa fiti dascalii lor! Dar, pentru ca, prin caderea in pacat s-a stricat ordinea (taxis) si a ajuns capul jos, iar trupul sus, sa alegem cealalta cale”(41).

Este limpede ca Sfantul Parinte are o mare incredere in puterea (pag. 311) unei sotii credincioase de a indrepta un sot necredincios aducandu-l pe calea cea buna si ingrijindu-se si de slava acestuia si de bunul lui nume:

„O femeie cuminte, inteleapta, va scoate pe barbatul ei de pe caile pline de (…) si va fi pentru el ceea ce e fraul pentru manz” (42).

Influenta femeii asupra barbatului ei se vadeste nu numai in domeniul indrumarii duhovnicesti, ci si in viata lor intima. Acest lucru se manifesta in doua moduri. In primul rand, potrivit axiomei pauline din I Corinteni 7, („Caci barbatul necredincios se sfinteste prin femeia credincioasa”), Sfantul Ioan Hrisostom arata ca „decenta femeii biruie indecenta barbatului” (43). In al doilea rand, atractia fizica a barbatului fata de sotia lui indica totodata supunerea lui fata de ea:

„Dorinta trupeasca (epithymia) este mai puternica la barbat. Da, si din aceasta pricina Dumnezeu a randuit-o astfel, pentru a face ca faptura puternica (hyperim chori) sa fie sub deplina stapanire (tyrannidi) a acest patimi (erotos), si pentru a-l supune (hypotaxe) pe el fapturii mai slabe (asthenestero)“(44).

In acest context, la care se alatura aceea ca barbatul este „legat” de sotia sa prin toate indatoririle si responsabilitatile sale conjugale fata de ea, el fiind cel care ii poarta de grija intru totul, Sfantul Ioan Gura de Aur afirma „Caci Dumnezeu il face pe barbat robul (doulon) ei” (45) .

5. Limitele supunerii sotiilor

Desi in teologia si spiritualitatea hrisostomica barbatul trebuie sa fie animat de dragoste jertfelnica fata de partenera sa de viata si sa i se supuna in felul aratat in cele de mai sus, Sfantul Parinte recunoaste ca, in aceasta lume cazuta in care traim, modelul ideal nu este totdeauna respectat. Dar cum anume le povatuieste el sa se poarte pe femeile ale caror soti sunt necredinciosi? Aduce el oare in discutie limitele supunerii in cazul sotiilor ale caror soti sunt tiranici si care le maltrateaza?

Mai intai, Sfantul Ioan o indeamna pe sotia aflata intr-o asemenea situatie sa incerce sa-l suporte pe sotul ei pe cat ii este ei posibil, incurajand-o sa aiba incredere ca dragostea ei statornica si devotamentul ei fata de el ii vor inmuia acestuia inima in cele din urma. Dupa cum am vazut deja, el avea o incredere deosebita in forta sotiei credincioase de a birui necredinta sotului ei. Le imbie apoi pe sotii sa-si analizeze gandurile si faptele, pentru a fi sigure ca duc intr-adevar o viata de credinciosie deplina, mai degraba decat sa inceapa sa-i invinovateasca pe sotii lor de nesupunere fata de ele sau sa se planga de ei:

„Sa nu cercetam lucrurile care li se cer celorlalti, atunci cand noi suntem vinovati cu privire la ce ni se cere noua insine, pentru ca invinuirea altuia nu ne va absolvi de propria noastra vina. Ingrijeste-te doar de aceasta: cum poti tu sa scapi de vina pe care o porti tu. Caci si Adam a dat vina pe femeie, iar ea pe sarpe, si nu le-a fost de nici un folos acest lucru. Sa nu-mi spui, dar, ce a facut rau barbatul tau, ci sa te ingrijesti cu toata luarea-aminte sa-i arati barbatului tau respectul ce i se cuvine. Pentru ca si eu, atunci cand vorbesc cu el, si-l povatuiesc sa te iubeasca (agapan) si sa aiba grija de tine, ii cer sa faca ce ii este poruncit lui, si nu-l las sa aduca vorba despre legea care a fost randuita femeii. Drept aceea, tu ocupa-te numai de acele lucruri care tin de tine si fii supusa (euenion) barbatului tau.” (46)

Dupa aceea, Sfantul Parinte le aminteste sotiilor ca atunci cand asculta de barbatii lor, chiar daca acestia le nedreptatesc, arata ascultare fata de Dumnezeu. In adevar sotia care-si iubeste staruitor barbatul necredincios v-a dobandi o mare rasplata de la bunul Dumnezeu:

„Caci mai ales aceasta inseamna ca arati ascultare, fata de Dumnezeu: sa nu incalci legea, chiar atunci cand suferi lucruri care sunt impotriva legii. Si de fapt, a iubi pe cel care te iubeste nu e socotit ca cine stie ce. Dar cel ce slujeste pe omul care-l uraste, el este cel care, mai presus de toti ceilalti, este vrednic de laude si cununi. In acelasi fel, dar, adu-ti aminte ca daca barbatul tau iti face sila, si induri aceasta, iti atragi slavite cununi”(47).

Sotiilor pe care sotii lor le lovesc, Sfantul Ioan Hrisostom le da aceleasi povete:

„Daca paganilor care ne lovesc pe obrazul drept trebuie sa le intoarcem celalalt obraz, cu atat mai mult trebuie sa induri purtarea trufasa si aspra (thrasynoment) (48) a barbatului tau. Nu cumva sa intelegi din aceasta ca spun ca e voie sa-ti bati (typtesthai) femeia – sa nu fie! Caci aceasta este cea mai cumplita ofensa (eschate bris), nu numai pentru cea care este lovita, dar si pentru cel care o loveste. Insa chiar daca te-ai insotit cu un asemenea nenorocit, nu te mahni, o, femeie, ci gandeste-te la rasplata care te asteapta pentru aceasta [in ceruri], si la cinstirea [rabdarii tale] in viata de aici.”(49)

Aceasta nu inseamna ca Sfantul Parinte spune, de fapt, ca nu exista nici o limita in privinta supunerii femeii in fata barbatul ei. Pentru el, supunerea sotiei trebuie sa inceteze atunci cand sotul ei o constrange sa comita un act profanator, reprobabil sau imoral:

„Dar ce sa faci, ma intrebi, daca el [barbatul tau] te obliga sa jertfesti idolilor sau sa i te alaturi intr-o fapta imorala, pe motivul ca sunteti casatoriti, si tu refuzi, iar el te paraseste? Lasa-l sa plece; e mai bine sa te desparti de el si sa pui capat casatoriei decat sa incalci dreptatea si cinstea. Tot asa ne povatuieste si Sfantul Pavel: «In astfel de imprejurare, fratele sau sora nu sunt legati» [I Corinteni 7, 15]. Daca el te loveste (pun teroi) in fiecare zi, si daca mereu iti cauta pricina, mai bine sa te desparti de el. [...] Un asemenea barbat e la fel de vinovat de stricarea casatoriei ca si cel care umbla cu desfranatele.”(50)

Intr-una din Omiliile cuprinse in Comentariu la Evanghelia dupa Matei, Sfantul Ioan arata ca legea vetero-testamentara potrivit careia barbatul care-si uraste sotia trebuie sa divorteze de ea a fost intocmita pentru binele acesteia: „Daca legea [veche] ar fi silit pe barbat sa tina in casa pe femeia pe care o uraste, barbatul ar fi ucis-o” (51).

Desigur, in unele privinte, Sfantul Ioan Hrisostom este un idealist, dar in aceasta problema era suficient de realist pentru a recunoaste ca unele casatorii pur si simplu nu sunt randuite de Dumnezeu, desi institutia casatoriei in sine este o Sfanta Taina binecuvantata de El:

„Drept aceea, cand inteleptul zice: «O casa si o avere sunt mostenire de la parinti, iar o femeie inteleapta, este un dar de la Dumnezeu» [Pilde 19, 14], el voieste sa spuna ca Dumnezeu este Cel care a randuit casatoria, iar nu ca El este Cel care uneste pe fiecare barbat cu femeia cu care s-a insotit dupa propria sa voie. Caci pe multi ii vedem ca se insotesc unul cu celalalt spre raul lor, chiar daca le e legiuita casatoria, si aceasta nu poate fi pusa in seama lui Dumnezeu.”(52)

Din aceste spuse ale sale reiese ca Sfantul Parinte admitea divortul, implicatia fiind ca atat sotul, cat si sotia au dreptul sa-l initieze (53).

In privinta limitelor supunerii fata de partenerul lor de viata, Sfantul Ioan Hrisostom le povatuieste pe femei sa adopte si un alt fel de atitudine decat cea de a rabda necazurile acesteia si a suporta sa fie nedreptatita sau lovita. Astfel, el le recomanda sa nu-si iubeasca sotii in mod exagerat si sa nu depinda de ei prea mult, pentru ca dragostea fata de barbatii lor nu trebuie sa inlocuiasca dragostea de Dumnezeu. In acest sens, el le dojeneste cu asprime pe sotiile care plang fara masura atunci cand isi pierd sotii, spunandu-le ca o asemenea comportare demonstreaza ca dragostea si increderea lor fata de acestia este mai puternica decat dragostea de Dumnezeu si increderea lor in El:

„Ascultati aceasta, femeilor, voi toate care va tanguiti, voi toate care atunci cand vine vremea doliului bociti si va jeliti fara astampar: va purtati intocmai ca paganii. [...] Pentru ca acest lucru, ce necredinta mare arata, sa va inchipuiti ca barbatii vostri sau fiii vostri va sunt adevaratii ocrotitori, iar nu Dumnezeu? Sau ganditi cumva ca aceasta nu-L va mania pe Dumnezeu? Caci adesea El chiar din aceasta pricina ii ia de langa voi, ca sa nu fiti asa legate de ei si ca sa va luati nadejdea de la ei. Dumnezeu este gelos pe unele ca acestea si voieste sa fie iubit (phileisthai) mai presus de toate!”(54)

Femeia, spune Sfantul Parinte, „sa caute har de la Dumnezeu, Mantuitorul ei, iar nu de la barbatul ei.”(55)

6.Menirea si rolul sotiei in familie

Conceptiile hrisostomice reflecta gandirea si obiceiurile greco-romane, care prevedeau o neta diviziune intre barbat si femeie. Aidoma lui Xenofon in lucrarea sa Oeconomicos (56), Sfantul Ioan Gura de Aur apreciaza ca barbatul trebuie sa lucreze in afara casei, iar sotia trebuie sa se ocupe de treburile gospodariei. Referitor la sotia prorocului Isaia, Sfantul Parinte relateaza urmatoarele:

„Si ea a fost inzestrata cu duhul profetiei, caci darurile harului (charismaton) nu existau numai prin barbati, ci le erau impartite si femeilor. Insa aceasta nu i se intampla pe taramul nostru lumesc: aici, partea barbateasca si partea femeiasca au fiecare propriile lor indeletniciri (epitedeumata) (57), pe care nu le pot preschimba intre ei.”(58)

Sfantul Ioan Hrisostom impartaseste convingerea ca aceasta randuiala a fost intocmita de Dumnezeu. El crede cu tarie ca darurile si inclinatiile femeii sunt mai adecvate pentru responsabilitatile legate de casa, de gospodarie, de familie decat pentru treburile lumesti. Iata ce afirma in legatura cu aceasta problema, in stilul sau retoric obisnuit:

„Viata noastra este randuita de obicei in doua sfere: activitatile publice si indeletnicirile personale – amandoua fiind hotarate astfel de Dumnezeu. Femeii ii este lasata in seama conducerea (prostasian)(59) gospodariei, iar barbatului, toate afacerile statului, ale pietii publice, ale administrarii justitiei, ale guvernului, ale activittilor militare si altele ca acestea. Femeia nu poate sa azvarle cu sulita sau sa traga cu sageata, dar poate sa apuce furca de tors in mana si sa lucreze la razboiul de tesut; ea indeplineste cu iscusinta toate aceste indeletniciri care tin de gospodarie. Femeia nu poate sa-si impuna parerile intr-o adunare legislativa, dar poate sa si le spuna acasa, si nu de putine ori este cu mult mai priceputa decat barbatul ei in treburile gospodaresti. Femeia nu poate sa carmuiasca afacerile de stat cum se cuvine, dar pe copiii sai poate sa-i creasca asa cum se cuvine, si copiii sunt comoara cea mai de pret. Dintr-o singura privire, ea poate sa remarce reaua purtare a slujitorilor si sa-i indrume cu luare-aminte, aratandu-le cum trebuie sa se poarte. Ea asigura ocrotirea deplina a barbatului ei si-l slobozeste de toate grijile gospodariei legate de rostuirea banilor, de torsul lanii, de pregatirea mancarii, de procurarea de imbracaminte cuviincioasa. Ea se ingrijeste de toate treburile de acest fel, care nu sunt nici potrivite pentru a fi date in grija barbatului, nici nu ar fi indeplinite cum se cuvine de acesta chiar daca el ar voi sa le faca, si s-ar stradui eroic, din toate puterile lui!”(60)

Prin urmare, „conducerea gospodariei” ii apartine in intregime sotiei – aici, numai ea este singura „stapana (chyria)”. (61)

Ceea ce este vrednic de retinut in aceasta descriere rolului sotiei in familie este atat deosebita demnitate a indeletnicirilor ei, cat si extraordinara importanta a menirii ei in toata complexitatea acesteia – indrumarea slujitorilor, cresterea copiilor („comoara cea mai de pret”) gatirea meselor, torsul lanii si cusutul hainelor, organizarea bugetului familiei. Sfantul Ioan Gura de Aur este absolut convins ca barbatul nu va fi niciodata in stare sa-si intreaca sotia in aceste privinte, nici sa devanseze contributia ei la bunul mers al casatoriei si al vietii de familie indiferent de cat de mare ar fi aportul lui material sau financiar; el nu poate aspira decat sa o intreaca evoluind duhovniceste:

„V-am aratat ca nu putine sunt binefacerile pe care ni le ofera noua femeile noastre, insa daca noi voim sa le raspundem cu aceeasi masura in lucrurile duhovnicesti, le vom intrece. Caci in lucrurite trupesti nu este cu putinta sa ne ridicam la masura lor. De ce aceasta ma intrebati? Imi spuneti, dar, ca voi contribuiti cu multa avutie la viata voastra in comun? Cine, daca nu ea, va pastreaza si va chiverniseste agoniseala voastra – ceea ce e la fel de important, asa ca este trebuinta de ea. De ce? Pentru ca multi sunt cei care au avut mari avutii si le-au pierdut fiindca n-au avut pe cineva care sa aiba grija de ele. Iar in privinta cresterii copiilor, imi spuneti, luati amandoi parte (koinoneite) la aceasta, si castigul este al amandorura. Dar, zic eu, ea este cel care trudeste mai mult, pentru ca ea este cea care poarta pruncul in pantece, si ea este cea care indura durerile nasterii. Prin urmare voi numai in lucrurile duhovnicesti veti fi in stare s-o intreceti pe ea.” (62)

Sa reflectam, o data in plus, asupra sensibilitatii manifestate de Sfantul Ioan Gura de Aur fata de durerile pe care trebuie sa le indure femeile pentru a deveni mame (63). In cele din urma, este limpede ca in pofida unor sporadice remarci ale sale, referitoare la faptul ca rolul femeii este legat de „lucrurile marunte”, Sfantul Parinte ne impartaseste viziunea lui despre menirea femeii dintr-o perspectiva cereasca, nu pamanteasca: barbatul poate aspira s-o intreaca in cele duhovnicesti, dar adevarul este ca rolul femeii este mai important atat pe taram trupesc, cat si pe taram duhovnicesc. Dupa cum afirma Sfantul Ioan, lucrand zi de zi in pacea si linistea caminului ei, ea are mult mai sporite prilejuri de a inainta duhovniceste decat barbatul ei care se afla prins in menghina zarvei si a perfidiei vietii publice. Pe de alta parte, Sfantul Ioan Hrisostom subliniaza cu delicatete responsabilitatea femeii de a-si hrani si intretine pacea si frumusetea sufleteasca zi de zi, astfel incat sa le poata impartasi barbatului ei in fiece seara, atunci cand acesta se intoarce acasa, dupa o zi de zbucium in lumea sordida a afacerilor:

„O corabie care nu este agitata de valuri face o calatorie fericita, si sufletul care este lipsit de orice grija traieste in pace si in liniste, ca si cum ar fi ajuns deja in port. Iata pentru ce femeile, care pazesc in general casa, trebuie sa fie mai aplecate spre adevarata filosofie (philosophoteras), spre contemplarea lucrurilor ceresti mai mult decat barbatii. [...] Dar, veti zice voi, este in casa destula neliniste. Dar, si femeia daca vrea, poate sa aiba multe griji si treburi pentru barbatul care nu paraseste niciodata piata publica si tribunalele; el este tulburat de mii de preocupari straine, ca o corabie in mijlocul marii, care este lovita de valuri si de vinturti. Femeia, dimpotriva, asezata in casa ei ca intr-o scoala de filosofie (philosophias), poate sa-si reculeaga sufletul, aplecandu-se la rugaciune si la citire, si la alte fapte de filosofie (philosophia) cereasca. Si la fel cu cei care raman in pustie si nu mai sunt tulburati de oameni, la fel femeia care este inchisa totdeauna in casa poate sa se bucure de un repaus continuu. Daca, uneori, este obligata sa iasa si sa mearga in oras, ea nu este expusa pentru aceea la tulburarile sufletului: fara indoiala, fie pentru a veni la Biserica, fie pentru a merge la baie (64) , fie este necesar sa iasa, dar de obicei ea este sedentara si pazeste casa. Ea poate sa se ocupe aici cu studiul intelepciunii (philosopheiri) si sa linisteasca sufletul tulburat al sotului ei, atunci cand se intoarce acasa; ea poate sa-l imblanzeasca (rhythmizein) si sa-i risipeasca inutilitatile si gandurile necajitoare care-l tulbura, si sa-l trimita apoi debarasat de toate relele (kaka), de toate gandurile si de toate grijile pe care le avea din afara, ducand cu el ceea ce a invatat bun de la femeia sa” (65).

Poate unii dintre cititori vor zambi, parcurgand aceste randuri care cuprind in ele esenta idealismului hrisostomic privitor la relativa usurinta cu care credea Sfantul Parinte ca femeia poate sa-si transforme caminul sau intr-un adevarat paradis duhovnicesc. Neindoielnic insa ei ii este mult mai posibil sa infaptuiasca acest lucru decat ii este barbatului sau sa-si transforme locul de munca intr-un paradis duhovnicesc!

(din: David C. Ford, Barbatul si femeia in viziunea Sfantului Ioan Gura de Aur)

(1) Lampros, „stralucitor, luminos” sau „celebru, faimos” (Liddell si Scott, p. 1028).

(2) Omilia XXVI la I Corinteni, PG 61.222D (PNPN 1, XII, p. 156).

(3) Omilia XIII la Efeseni, PG 62.99C (PNPN 1, XIII, p. 116).

(4) Omilia X la Coloseni, PG 62.366C (PNPN 1, XIII, p. 304). A se vedea, de asemenea, Omilia XIII la Efeseni, PNPN I, XIII, p. 117,1 unde le spune barbatilor urmatoarele: „Drept aceea, sa ne recastigam autoritatea care ne apartine, nu pentru ca suntem mai puternici la trup ci pentru ca ne-am dovedit perspicacitatea, virtutea, si grija de a le apara pe ele [sotiile noastre]”, si Despre slava desarta si cresterea copiilor, 82 si 87, SC 188, pp. 188 si 194 (Laistner, pp. 120 si 121 „Ea nu se va invoi sa te ia de barbat daca va afla ca esti lenes [rmthymos]” si „Daca ne vom conduce mirele in camara nuntii sale cu o educatie [askeseos] ca aceasta, ganditi-va si voi ce mare dar ii veti face miresei!”); askesis = „exercitiu, practica, educatie” (Liddell si Scott, p. 257); In context crestin, inseamna „exercitiu duhovnicesc, educatie duhovniceasca, disciplina duhovniceasca” si „viata austera” deci „ viata monahala”, „asceza”(Lampe, p. 244).

(5) Omilia LI1 la Faptele Apostolilor, PG 60.366A (PNPN 1, XI. I p. 313).

(6) Omilia XXII la Efeseni, PNPN 1, XIII, p. 159- vezi si OmiliaWXIX la Romani PNPN 1 XI p.547 : “caci cel care se afla sub pastorirea cuiva […] poate sa fie, in fapt, pastorul familiei sale”).

(7) Omilia IV la Tit, PG 62.687C (PNPN 1, XIII p.534)

(8) Omilia XX la Efeseni pag.62 146D(Roth pag.61 PNPN I, XIII, pp.150-151) In aceeasi Omilie, Sfantul Parinte adauga urmatoarele: “Sa nu-i rostesti niciodata numele [sotiei tale] fara sa-i adresezi vorbe de mangaiere, cu multa considaretie si cu multa dragoste (agapes)”(PC 62, 148 C; Roth, p.63)

(9) Omilia XX la Efeseni, PG 62.147C (PNPN 1, XIII, p. 151).

(10) Omilia X la Coloseni, PG 62.366B (PNPN ft XIII, p. 304).

(11) Despre feciorie, LIV, SC 125, p. 302 (Shore, pp. 88-89). Vezi si Omilia XX la Efeseni, PNPN 1, XIII, p. 144 („Caci ce fel de casatorie si unire este aceea, daca sotia tremura de frica sotului ei?”), dar si urmatorul fragment din aceeasi omilie, in traducerea lui Roth, p. 56: „Daca vrei sa te bucuri de mai multa cinste [ca sot], trebuie sa arati dragoste sotiei tale, asa cum ti s-a poruncit. Atunci nu va mai fi trebuinta de frica, ci dragostea va fi aceea care va implini totul in toate”. In Omilia XIX la Efeseni, PNPN 1, XIII, p. 142, Sfantul Parinte face aceleasi remarci, tie data aceasta insa punandu-le in legatura cu relatia dintre stapan si slujitor: „Inchipuie-ti ca un om are o suta de robi, dar pe nici unul din ei nu-l slujeste in nici un fel; [...] totul va fi teama si lipsa de incredere”.

(12) Omilia XX la Efeseni, PG 62. HOD (PNPN 1, XIII, p. 146).

(13) Omilia XX la Efeseni, PG 62.147B (PNPN 1, XIII, p. 151).

(14) Omilia X la Coloseni, PG 62.366C (PNPN 1, XIII, p. 304).

(15) Omilia XX la Efeseni, PG 62.137A (PNPN 1, XIII, p. 144). Mai departe, in aceeasi omilie, observa: „Acolo unde este iubire, totul vine de la sine, dar acolo unde lipseste iubirea, nici frica nu este de vreun folos” (Roth, p. 54).

(16) A se vedea, spre pilda, Omilia XX la Efeseni, PNPN 1, XIII, p. 144 („Caci casa este cu adevarat o mica biserica”), Omilia XXVI la Faptele Apostolilor, PNPN 1, XI, p. 172 („Casa sa va fie biserica” -chiar daca este vorba doar despre doi locuitori ai casei, sotul si sotia (Matei 18, 20), si Omilia IV la II Tesaloniceni, PNPN 1, XIII p. 392. In capitolul intitulat „Familia si virtutile crestine: reflectii despre viziunea ecleziastica a lui Ioan Hrisostom” din cartea sa, Etica dupa crestinism-pledoarie pentru o etica crestina ecleziala (Grand Rapids, Mich.. Eerdmans, 1994), Vigen Guroian analizeaza cu multa sensibilitate cateva din importantele implicatii ale acestei „viziuni ecleziale despre familie, indeosebi pe cele legate de cresterea copiilor.”

(17) Omilia XLlll la I Corinteni, PG 61.368D-369A (PNPN I, X p. 259).

(18) Omilia XX la Efeseni, PG 62. MOD §i 142D (PNPN 1, XIII, (146 si 148), si Omilia XXI la Efeseni, PNPN 1, XIII, p. 153.

(19) Omilia XXII la Efeseni, PNPN 1, XIII, p. 159. Vezi sj Omilia XXVI la I Corinteni, PNPN 1, XII, p. 156 („In masura in care o injosesti pe cea care conduce [casa] impreuna cu tine, tot in aceeasi masura iti vei injosi si cinstea de a fi stapanul casei”).

(20) Omilia VI la Filipeni, PG 62.222D (PNPN 1, XIII, p. 209).

(21) Koinonos, in sens literal, inseamna cineva cu care avem ceva in comun, deci „camarad, partener” sau „coleg” (Liddell si Scott, p.970); „asociat”, „partas” „partener”, „persoana care se cumineca impreuna cu noi” (Lampe, p. 764).

(22) Omilia X la I Timotei, PG 62.549D (PNPN 1, XIII, p. 439).

(23) Comentariu la Evanghelia dupa Ioan, Omilia XL VII, PNPN XIV, p. 172.

(24) Omilia XX la Efeseni, Roth, p. 61.

(25) Omilia V la Statui, PG 49.80 (PNPN 1, IX, p. 379); vezi si Dintre cei care nu au venit la Biserica, 3, PNPN 1, IX, p. 225 („Sa se indemne staruitor unul pe celalalt sa vina la Biserica, tatal sa-1 indemne pe fiu, fiul sa-1 indemne pe tata, sotul s-o indemne pe sotie, si sotia sa-l indemne pe sot”).

(26) Omilia XXVI la I Corinteni, PNPN 1, XII, p. 155. In Omilia XLV la Facere, 8, PB 82, p. 474, Sfantul Ioan Gura de Aur ii elogiaza din nou pe Avraam si pe Sara drept exemplu de cuplu bineplacut lui Dumnezeu: „Fiind un singur trup, fiecare se ingrijea de bunastarea celuilalt si traiau in buna intelegere, ca un singur trup si un singur suflet”.

(27) Comentariu la Evanghelia dupa Matei, Omilia 57.82A-B (PNPN 1, X, pp. 49-50). Dupa cum se poate vedea, Sfantul Parinte interzice ,,atitudinea si comportamentul dupa !!! p 304 nu numai in relatiile intime ale unui cuplu, ci si in domenii ale vietii matrimoniale”.

(28) Cuvantare despre casatorie, Roth, pp. 86-87. Vezi la I Corinteni, PNPN 1, XII, pp. 105-106, unde, explicatia 7, 3-5, spune ca sotul si sotia „se bucura de aceeasi cinste fara vreunul dintre ei sa aiba vreun privilegiu fata de celalalt” si insista asupra puternicelor avertismente pauline: “femeia si barbatul,sa nu se lipseasca unul de altul decat cu buna invoiala, pentru un timp” (I Corinteni 7, 5)

(29) Cuvantare despre casatorie, Roth, pp. 87-88.

(30) A se vedea, de asemenea, Comentariu la Evangheli dupa Ioan -Omilia LXIII, PNPN 1, XIV, pp. 234-235, si Omilia V (…) pag 305 la Tesalonicenii, PNPN 1, XIII, p. 345 („Caci asa cum le pedepsim pe femei daca, fiind casatorite cu noi, se dau altor barbati, tot astfel suntem si noi pedepsiti [daca umblam cu desfranatele], nu de legile pagane ci de Dumnezeu”).

(31) Incepand cu epoca lui Constantin cel Mare pana in timpul lui (…) femeile care comiteau adulter erau pasibile de pedeapsa cu moartea, pedeapsa care nu se aplica insa si barbatilor adulterini (…) I lickey, Monahii crestine provenite din aristocratia romana 53-54, PNPN 12, VI, p. 291, nota 5). J.P.V.D. Balston (…) pe larg influenta crescanda a crestinismului asupra Imperiului (…) acest subiect: „In relatiile de cuplu, in pofida faptului ca legea lui Augustus prevedea restrictii in privinta imoralitaii sotilor, acestora nu li se cerea niciodata sa traiasca in curatie, asa cum li se cerea sotiilor lor. Convertirea lumii romane la crestinism avea sa aduca mari schimbari in aceasta privinta. Asa cum insistasera (…) si stoicii, a fost introdusa o reforma care prevedea pedepse (…) riguroase si pentru barbati si pentru femei, in caz de adulter, infidelitate conjugala. Pe deasupra, o data cu crestinismul, fecioarele necasatorite nu mai erau pedepsite, ca pe vremea lui Augustus, ci laudate si chiar venerate” {Istoria si deprinderile femeilor (…) .Londra, The Bodley Head, 1962, p. 283).

(32) Omilia XX la Efeseni, PG 62.148B-C (Roth, p. 63; PNPN 1 XIII, p. 152). Interesant de remarcat este faptul ca, si in aceasta privinta, Sfantul Ioan Hrisostom ridica practicile din vremea sa, la stadarde crestine mult mai elevate. Elizabeth Clark ne informeaza: „Atat legile Imperiului Roman, cat si datinile romane fusesera timp de secole intregi in favoarea separarii proprietatilor sotului de ale sotiei” (Ideologie, istorie si structura femeii in crestinismul antic tarziu, p, 181). Vezi si Gillian Clark, Femeile in antichitatea tarzie, pp. 15-17.

(33) Sensul literal este „facere de prunci”.

(34) Comentariu la Evanghelia dupa Ioan, Omilia LXI PG 339-340-341 A (PNPN 1, XIV, p. 225). In continuare Sfantul Parinte se adreseaza femeilor, pe care le povatuieste cum sa influenteze in bine pe barbatii lor: „Pentru aceea le rog pe femei sa se ataseze la ceea ce zic eu si sa le dea sfaturi mantuitoare si bune barbatilor lor caci, daca femeia este intru totul capabila sa indemne barbatul ei la virtute, ea poate la fel sa-1 duca la pacat”. Fireste, el spune acelasi lucru si despre barbati.

(35) Cheiroutai, „a stapani, a subjuga” sau „a cuceri, a supune” (Liddell si Scott, p. 1986). Lampe adauga cal Sfantul foloseste acest cuvant cu sensul de „a lega prin iubire” (P …..) PAG 308!

(36) Comentariu la Evanghelia dupa Ioan, Omilia L XI, (PNPN 1, XIV, p. 226).

(37) Comentariu la Evanghelia dupa Ioan, Omilia LXIX, PGMl A (PNPN 1, XIV, p. 256). A se vedea, de asemenea, Omilia IV la Timotei, PG 62.526B (PNPN 1, XIII, p. 423), unde le invata pa sotii cum sa se comporte cu sotii lor: „Daca-l vei invata sa indrageasca purtarea cuviincioasa si modestia (kosmio…) nu se va mai grabi sa paseasca pe calea desfranarii (porneu …) Omilia XIX la I Corinteni, PNPN 1, XII, p. 425 si Instructiuni( …) botez XI 1.42-43, SCA 31, p. 186 (Impodobirea cu fapte de (…) si modestia indeparteaza orice umbra a rautatii si il leaga pe sotul tau de tine mai strans decat lanturile [...]. Atunci cand purtarea ta este pe placul lui Dumnezeu, El il indeamna pe acesta sa fie de partea ta intru totul”).

(38) Oikoure, „a avea grija de treburile casnice, a conduce treburile gospodaresti” (Liddell si Scott, p. 1205).

(39) Paideue, „a creste sau a educa un copil”, sau „a pregati pe cineva, a forma pe cineva”; termenul este un derivat (…)pag 310 („copil”) (Liddell si Scott, p. 1287). Lampe adauga sensurile de “a disciplina sau a invata pe cineva” si „a mustra sau a pedepsi (…) 996); didaskein inseamna pur si simplu „a instrui sau a (…) cineva” (Liddell si Scott, p. 421).

(40) Omilia V la I Tesaloniceni, PG 62.426D (PNPN XIII (…)

In Comentariu la Evanghelia dupa Matei, Omilia LXXIII (…)X, p. 443, Sfantul Parinte se intreaba cu mahnire; „Care femeie nu se straduieste sa-l indrepte pe barbatul ei si sa-l faca mai bun ?” Vezi si Comentariu la Evanghelia dupa Matei, Omilia XI, PNI’N 1 („Barbatilor, cand va intoarceti acasa, chemati-va sotia si spunetii aceste lucruri [despre cum se dobandeste virtutea], si rugati-o sa va ajute in a le castiga”).

(41) Comentariu la Evanghelia dupa Matei, Omilia VII, PG.80C (…) pag 3111 X.p. 49).

(42) Comentariu la Evanghelia dupa Matei, Omilia LIX, PNPN 1, X, (…) vedea, de asemenea, Omilia XVII la Facere, 38, PB 74, p. (…) sa-si aduca sotii pe calea cea buna prin propriul lor (…) si sa-i indemne sa aiba o purtare evlavioasa”), si Omilia IV la (…) XIII, p. 532 („Sa asculte cu atentie si acele sotii ale caror soti sunt rai si necredinciosi; sa auda si ele acestea, si sa afle cum sa-i (…) propriul lor exemplu, sa fie si ei evlaviosi” ). In eseul intitulat “ …. crestine in Biserica Primara”, inclus in monumentala lucrare “ ……..eilor din Apus, editata de Pauline Schmitt Pantel si tradusa in engleza de Arthur Goldhammer (Cambridge, Belknap Press of :Univeresity Press, 1992), Monique Alexandre se ocupa cu auto(…)tenta de tema noastra, anume de puterea pe care o aveau (…) primele veacuri crestine de a-si influenta si modela sotii (…) taram duhovnicesc. Va prezentam, in cele de mai jos, un fragment semnificativ din acest stralucit eseu:

Mai presus de toate, de la inceputurile crestinismului pana la Victoria finala, puterea femeilor a constat in caracterul comunicativ al (…) lor. Lor le era mai usor decat barbatilor sa se elibereze de obligatiile sociale si politice ale cetatii antice, si adesea ii intreceau in evlavie pe barbatii din familiile lor. Influenta lor asupra membrilor familiei ii determina pe toti acestia sa se converteasca la religia crestina ce inseamna ca ele aveau un rol esential in propagarea (…)[…] Credinta era deci o chestiune de familie, transmisa din generatie in generatie de catre femei”.(vol. 1, pp. 442-443).

(43) Omilia XIX la I Corinteni, PNfPN 1, XII, j). 107.

(44) Omilia XXXIV la I Corinteni, PG 61.289D (PNPN 1, XII, p. 204).

(45) Despre feciorie, XLI.2, SC 125, p. 136 (Shore, p. 61).

(46) Omilia XXVI la Corinteni PG 61.220D (PNPN 1, XII, p. 154).

(47) Ibid.PG 61.220D (PNPN 1, XII, p. 155) Sfantul loan Gura de Aur ii indeamna pe barbati sa fie rabdatori fata de „toate slabiciunile sotiilor lor: „Spune Domnul, daca femeia nu se face vinovata de desfranare, barbatul ei sa-i suporte orice alta slabiciune (elattomata)

(Omilia XV la Efeseni, PG 62.110B [PNPN l XIII, p 124]).In aceasta afirmatie, Sfantul Parinte inlatura toate motivele pe care le-ar putea invoca un barbat pentru a divorta de sotia lui, in afara de adulter – ridicand astfel protectia femeii peste prevederile legilor intocmite de autoritatile statului.

(48) Thrasys, „impertinent, nechibzuit”; „indraznet, arogant, violent” (Liddell si Scott, p. 804).

(49) Omilia XXVI la I Corinteni, PG 61.222A-B (PNPN 1, XII, p. 155). In acest mod, Sfantul Parinte incerca sa ridice moralul femeilor care erau victime ale violentei in familie, aratandu-le cum se pot inalta la un inalt grad de spiritualitate. Moderandu-si insa aceasta maniera idealista de a privi problema reactiei fata de abuzurile de violenta si maltratarile pe care le sufera unele femei din partea sotilor lor, Sfantul Ioan Hrisostom nu numai ca intelegea foarte bine, cu sensibilitatea si compasiunea pastorala care il caracterizau, motivele care le determinau pe acestea sa paraseasca astfel de soti, a caror comportare abuzivale facea viata imposibil de suportat, dar si accepta intru totul aceste decizii. Este ceea ce se desprinde si din citatele imediat urmatoare din text. In continuarea fragmentului de mai sus, Sfantul Parinte critica cu multa severitate pe sotii care-si lovesc sotiile, afirmand clar ca asemenea comportari „extrem de barbare si smintite” care nu vin, de fapt, din partea unor barbati, „ci a unor animale salbatice [...], si care sunt la fel cu uciderea tatalui sau a mamei” (pp. 155-156) sunt cu totul nepermise”. El nu ezita sa-si manifeste indignarea ori de cate ori vorbeste despre actele de violenta comise de barbati atat fata de sotiile lor, cat si fata de slujnicele lor (Omilia XV la Efeseni, pNPN 1, XIII, p. 124).

(50) Omilia XIX la I Corinteni, PG 61.155C-D (PNPN 1, XII, p.108). De asemenea, Sfantul Ioan Hrisostom sustine ca nici copiii ai caror parinti sunt necredinciosi nu sunt obligati sa-i asculte pe acestia daca a-i asculta pe ei inseamna a nesocoti poruncile lui Dumnezeu. In acest sens, In Comentariu la Evanghelia dupa Ioan, Omilia XXM PNPN 1, XIV, p. 74, vorbind despre astfel de parinti, spune urmatoarele: „Atunci cand ne cer un lucru nepotrivit si ne jeneaza in lucruri duhovnicesti, nu este nici bine, nici intelept sa ne supunem lor”. A se vedea, de asemenea, Omilia XXI la Efeseni, PNPN 1, XIII, p. 131 Comentariu la Evanghelia dupa Matei, Omilia XXXV, PNPN I, X, p. 233 („Sa nu te miri, apoi, daca Pavel da porunci si copiilor si parintilor sau ca porunceste copiilor sa se supuna parintilor; dar le porunceste sa se supuna in aceelea care nu le vatama credinta”) si Despre neputinta de a-L intelege pe Dumnezeu, 1.41, PB 72, p. 68 („Daca dragostea lor [a parintilor] te raneste si te obliga sa fii necredincios ca ei, trebuie sa fugi de ei, chiar daca sunt parintii tai”).

(51) Comentariu la Evanghelia dupa Matei, Omilia XVII, PG. 57.259B(PNPNl,X,p. 119).

(52) Omilia XXIll la Romani, PG 60.615C (PNPN 1, XI, p. 511). O astfel de pozitie realista, care se ridica impotriva legilor acelor vremuri, este specifica crestinismului rasaritean si a dus la acceptarea, de catre Ortodoxie, a divortului si a unei a doua casatorii (sau chiar o a treia) in anumite situatii, spre deosebire de Romano-Catolicism, care considera orice divort o chestiune inadmisibila si pricina de excomunicare pe viata. Aceasta nu inseamna ca, in Ortodoxie, se compromite in vreun fel idealul de casatorie; ea este si ramane sfanta, stabilita de Dumnezeu, si menita sa dainuie in veci. Recomandam, in acest subiect, lectura unui excelent articol scris de Arhiepiscopul Peter l’Huillier, intitulat „Indestructibilitatea casatoriei in legea si practica ortodoxa”, St. Vladimir’s Theological Quarterly, vol. 32, nr. 3 (Vara, 1988), pp. 199-221.

(53) Prin urmare, Elizabeth Clark greseste atunci cand afirma ca, pentru Sfantul Ioan Hrisostom, „nici sotul, nici sotia nu avea posibilitatea sa divorteze”. (Ieronim,Ioan Hrisostom si prietenii lor, p. 18). Ca si in alte imprejurari, cercetatoarea nu ia in seama decat fragmente disparate din omiliile hrisostomice; desigur, el nu insista asupra divortului si nici nu-l recomanda – il accepta insa ca ultima solutie in abuzurile enuntate mai sus.

(54) Omilia VI la I Tesaloniceni, PG 62.430D-431C (PNPN 1, XIII pp. 349-350). In aceeasi omilie, in continuarea celor de mai sus, adiauga concis: „Nu-ti iubi (philei) barbatul mai mult decat pe Dumnezeu” (PG 62.432A).

(55) Omilia I la I Corinteni, PNPN 1, XII, p. 4. A se vedea, de asemenea. Comentariu la Evanghelia dupa Matei, Omiliile XXXIII si (…) pag318 PNPN 1, X, pp. 225 si 233, si Omilia VI la I Tesaloniceni,(…) XIII, p. 350, unde ni se spune ca si reciproca este valabila:”Sotii sa nu-si iubeasca sotiile mai mult decat pe Dumnezeu.

(56) Oeconomicos, III.15 si VII.4-43, Loeb Classical Library, pp … 414- 428. In opera sa Moralia, Plutarh (46-120 d.Hr., Grecia) (…) pag 319 aceeasi opinie. Dupa cum ne informeaza Anne-Marie Malin…Sfantul Grigorie Teologul, intr-un poem pe care l-a scris (PG ….1550) in cinstea casatoriei Olimpiadei in anul 384 (care a ramas vaduva la scurt timp dupa aceea, iar ulterior a fost hirotonita si care a fost o prietena apropiata a Sfantului loan Gura de Aur),

(…) unei sotii astfel: „Este o viata de munca grea acasa, departe de spectacole, vizite si petreceri – iata un ideal care se pare ca nu schimbat de pe vremea lui Xenofon” („C’est une vie laborieuse à la maison, loin des spectacles, des visites, des festins, c’est … qui paratt avoir bien peu change depuis Xenophon”) (Studiu introductiv la Scrisori catre Olimpiada, de Jean Chrysostome, SC 13, prima editie ,p 11).

(57) Epitedeumata, „indeletnicire, slujba, ocupatie, obicei” sau „mod de a trai”; cuvantul este inrudit cu epitedeiotes, „potrivire, corespondenta, congruenta” (Liddell si Scott, p. 666).

(58) Omilii la cuvintele din lsaia, VIII.2, SC 304, p. 346.

(59) Prostasion “a sta inaintea sau in fruntea a ceva”, „conducere”, „functie de presedinte”, „autoritate”, „conducere”, „responsabilitate”, „supraveghere”, „guvernare” (Liddell si Scott, p. 1526). Lampe adauga si sensurile de „sprijin, protectie, ocrotire” (p. 1182).

(60) Cu ce femei sa ne casatorim, PG 51.230-23IB (Clark, Femeile in Biserica Primara, pp. 36-37; vezi si Roth, pp. 96-97). A se vedea, de asemenea, Omilia V la II Tesaloniceni, PNPN 1, XIII, p. 397 K. Caci vedeti si voi ce contribute mare are o sotie la treburile de familie; ea se ocupa de toate ale casei si are grija de toate lucrurile”), Despre paza fecioriei, 7, Clark, Ieronim, Ioan Hrisostom si prietenii lor, p. 228 („Dintru inceput, barbatilor le-au fost incredintate treburile cetatenesti, iar femeilor, indeletnicirile legate de casa si conducerea acesteia”), si Omilia XXXIV la I Corinteni, PNPN 1, XII, p. 205.

(61) Omilia XXXVI la I Corinteni, PG 61.313B (PNPN 1, XII, p. 20); kyria, forma feminina a substantivului masculin kyrios (vezi capitolul al V-lea, nota 23). In Omilia XXXII la I Corinteni, PG 61.273D (PNPN 1, XII, p. 192), Sfantul Parinte o numeste pe sotie despoiiia („doamna, stapana casei”), care este forma feminina a substantivului despotes („stapan, domn”) Liddell si Scott, pp. 380-381B

(62) Omilia V la II Tesalonicieni, PG 62.S50OB (PNPN 1, XIII, p. 97). Cat de mult difera aceasta opinie de pararerile Fericitului Augustin care reafirma importanta a femeilor in ceeea ce priveste nasterea de prunci.

(63) A se vedea, de asemenea, Omilia XVII, la Facere, 30-35, PB 74, PP 238 -240, Comentariu la Evanghelia dupa Ioan, Omilia LXX1X, PNPN1, XIV, p. 291, si Omilia IX la I Tesalonicieni, PNPN 1, XIII, I p 362, unde vorbeste despre femeia insarcinnata „care este dintr-o data cuprinsa de dureri de nespus”. In tratatul intiiitulat Despre slava desarta si despre cresterea copiilor, 22-90, SC 1888, pp. 106-197 (Laistner, p. 96-122), Sfantul Parinte staruie asupra participarii ambilor parinti la cresterea copiilor („Voua va spun, fiecairui tata si fiecarei mame[…], si fiti ca niste sculptori de statui, daruind tot timpul vostru liber pentru a modela pentru Dumnezeu aceste minunate [thaumasta]) statui . (Sc.188, p.108 Laistner, p.96)

(64) Bineinteles, de atunci si pana in zilele noastre au intervenit multe schimbari si nu trebuie sa luam cele spuse de Sfantul Parinte ad litteram. Intentia sa insa de a le indemna pe femei sa realizeze beneficiile duhovnicestii ale unui mod de viata simplu si linistit este la fel de relevanta si acum, ca si atunci.

(65) Comentariu la Evanghelia dupa Ioan, Omilia LXI, PG K340B-D (PNPN I, XIV, p. 225). Lieberschuetz observa ca SfantuI Ioan Gura de Aur „recomanda in special femeilor lectura si discutarea Scripturilor, deoarece pentru ele casa era un fel de scoala duhovniceasca” (Barbari si episcopi, p. 184).

Legaturi:

• Psihiatrul ortodox Dmitri Avdeev despre RELATIILE DINTRE SOTI si PUTEREA RUGACIUNII MAMEI PENTRU FIII PIERDUTI
• Cuviosul Paisie Aghioritul: INVATATURI PENTRU O FAMILIE ARMONIOASA (I)
• Cuviosul Paisie Aghioritul: INVATATURI PENTRU O FAMILIE ARMONIOASA (II): “Prin rabdare se mentine familia”
• Cuviosul Paisie Aghioritul despre viata de familie si nasterea de prunci
• De ziua “dumnezeiestii perechi” a Sfintilor Parinti Ioachim si Ana – Regretatul Pr. Constantin Mihoc despre relatia dintre sot si sotie
• Pr. Constantin Mihoc despre relatiile dintre sotii crestini si modul de vietuire a mirenilor (II)
• Cuviosul Paisie Aghioritul despre VIATA DUHOVNICEASCA IN FAMILIE
• Cuviosul Paisie despre rolul mamei in educatia copiilor

Ascultati:

Parintele Al. Schmemann si Cuviosul Seraphim Rose - Intoarcerea Acasa

Duminica Fiului Risipitor sau “…acolo am sezut si am plans, cand mi-am adus aminte de Sion“

“In a treia Duminica din perioada pregatirii pentru Post, auzim parabola Fiului Risipitor (Luca XV, 11-32). Impreuna cu imnurile cantate in aceasta zi, parabola ne dezvaluie timpul pocaintei ca fiind intoarcerea omului din exil. Fiul risipitor, ni se spune, a plecat intr-o tara indepartata, cheltuind toti banii pe care ii avea.

O tarã îndepãrtatã! Aceastã definitie a conditiei noastre umane, pe care trebuie sã ne-o asumãm si sã ne-o impropriem atunci când începem sã ne apropiem de Dumnezeu, este unicã. Un om care nu a trecut niciodatã prin acesta experientã, fie ea chiar si foarte scurtã, care nu a simtit niciodatã cã este înstrãinat de Dumnezeu si de adevãratã viatã, nu va întelege niciodatã care este esenta crestinismului. Si acela care se simte perfect “acasã” în aceastã lume si în viata ei, care niciodatã nu a fost atins de dorinta dupã altã Realitate, nu va întelege ce este pocãinta.

Cititi continuarea AICI

***

Sf. Ioan Gura-de-Aur - SE POATE DRAGOSTE MAI MARE CA ACEASTA? DAR SE POATE SI NEPASARE MAI SALBATICA?

Dacă am iubi pe Hristos, precum ar trebui să-L iubim, am şti că este mai rău decât gheena de a supăra pe Cel iubit, şi fiindcă nu-L iubim, de aceea nici nu ştim mărimea pedepsei. Aceasta este cauza pentru care eu plâng şi jelesc, căci ce nu a făcut Dumnezeu ca să fie iubit de noi? Ce mijloc n-a întrebuinţat? Ce n-a trecut cu vederea?

L-am batjocorit fără ca El să ne nedreptăţească cu ceva, ci din contră, bine facându-ne şi încărcându-ne cu mii de bunătăţi; am fugit de El, îndemnându-ne şi ispitindu-ne în toate părţile, şi nici aşa încă nu ne-a pedepsit, ci a alergat însuşi El, şi ne-a prins fugind, dar noi ne-am smucit din braţele Sale şi am trecut în acelea ale diavolului; şi nici aşa El nu S-a depărtat cu totul de noi, ci a trimis ca să ne roage mulţime de prooroci, de îngeri şi de patriarhi, dar noi nu numai că nu am primit solia, dar am şi batjocorit pe trimişi.

Cititi continuarea AICI

***

Parintele Nicolae Steinhardt – Tatal alearga in calea noastra

Fragmente risipite “Jurnalul fericirii” si din “Daruind vei dobandi” de parintele Nicolae Steinhardt despre cateva din semnificatiile cele mai importante ale pildei Fiului risipitor, pentru a intelege si mai bine “ce Dumnezeu avem” si a ne patrunde pana in adancurile inimii de Iubirea Sa:

“Cînd în parabola fiului risipitor rătăcitul vine acasă, e încă plin de murdăria cocinelor în care a trăit. Ce face tatăl? Îi iese întru întîmpinare alergînd şi-l îmbrăţişează: aşa împuţitcum e acest învins; nu aşteapta să-şi ceară mai întîi iertare ori măcar să ajungă pînă în dreptul (de nu şi la genunchii) tatălui; şi nu-i cere să se spele, să facă baie, să se cureţe cît de cît. Nu. De-a dreptul la ospăţ, ilico, hai, ce mai stăm!”.

Cititi continuarea AICI

***

O predica tulburatoare la Duminica Fiului Risipitor a Sfantului Nicolae Velimirovici

Dragostea nesfarsita a lui Dumnezeu pentru oameni se vede in indelunga Sa rabdare, marea Sa iertare si marea Sa bucurie. Aceasta dragoste isi poate gasi asemanare pe pamant in dragostea mamei pentru copilul ei. Cine de pe pamant are o rabdare mai mare fata de o faptura, decat numai mama fata de copilul ei? Iertarea cui o poate depasi pe aceea a mamei? Cine mai plange de bucurie cu repejune la schimbarea spre indreptare a copilului ei pacatos, ca mama?

De la intemeierea lumii, pe acest pamant, dragostea de mama a fost depasita numai de catre Domnul nostru Iisus Hristos, in dragostea Lui pentru oameni. Rabdarea Sa L-a dus la suferinte ingrozitoare cand era atarnat pe Cruce; iertarea Sa se revarsa din inima si buzele Sale chiar si atunci cand Se afla pe Cruce; bucuria Sa care patrundea in cei care se pocaiau, era bucuria care Ii lumina sufletul indurerat in intreaga Sa viata pamanteasca. Numai dragostea dumnezeiasca depaseste dragostea de mama. Singur Dumnezeu ne iubeste mai mult decat ne iubeste mama; singur El ne iarta mai mult decat ne iarta mama si numai El Se bucura la indreptarea noastra mai mult decat mama.

Cititi continuarea AICI

***

Sfantul Siluan Athonitul – “Domnul nu e ca noi… Ah, ce Dumnezeu avem!”

“E o minune pentru mine cã Domnul nu m-a uitat pe mine, zidirea Lui cea cãzutã. Unii cad în deznãdejde, so­cotind cã Domnul nu le va ierta pãcatele. Asemenea gân­duri vin de la vrãjmasul.

Domnul e atât de milostiv, cã nu putem pricepe aceasta. Cel al cãrui suflet s-a umplut de iu­birea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt, acela stie cum iubeste Domnul pe om. Dar când sufletul pierde aceastã iubire, atunci se întristeazã si tânjeste si mintea lui nu vrea sã se opreascã, ci cautã un asemenea Dumnezeu“.

Duhul Sfânt învaţă sufletul în chip negrăit să iubească pe oameni”.

- “Sufletul păcătos care nu cunoaşte pe Domnul se teme de moarte, gândind că Domnul nu-i va ierta păcatele sale. Dar aceasta e pentru că sufletul nu cunoaşte pe Domnul şi cât de mult ne iubeşte. Dacă oamenii ar şti aceasta, nici un singur om n-ar mai deznădăjdui, pentru că Domnul nu numai că iartă, dar se şi bucură de întoarcerea păcăto­sului. Chiar şi atunci când moartea îţi bate la uşă, crede cu tărie că, de îndată ce vei cere iertare, o vei şi dobândi.

Domnul nu e ca noi. El este blând şi milostiv şi bun, şi atunci când sufletul îl cunoaşte, el se minunează fără sfâr­şit şi zice: „Ah, ce Dumnezeu avem!“

Duhul Sfânt a dat Bisericii noastre să cunoască cât de mare este milostivirea lui Dumnezeu.

Domnul ne iubeşte şi ne primeşte cu blândeţe, fără re­proşuri, aşa cum în Evanghelie tatăl fiului risipitor nu i-a făcut acestuia reproşuri, ci a dat poruncă slujitorilor să-i dea o haină nouă, să-i pună în deget un inel scump şi încălţăminte în picioare, să junghie viţelul cel gras şi să se veselească şi nu l-a învinuit [Lc. 15].

Cu câtă blândeţe şi răbdare trebuie să îndreptăm şi noi pe fratele nostru, ca să fie praznic în suflet pentru întoar­cerea lui!

Cititi continuarea AICI

***

Parintele Rafail Noica - Ne mai aude Dumnezeu daca am pacatuit?

“[Stim]…. ca Dumnezeu este atotputernic si poate sa faca absolut tot, tot ce nu poti gandi… si mai mult [decat atat]. Dar nu-i destul. O va face? Daca-I manios pe mine pentru ca am pacatuit, ca am facut si asta si aia – si ma simt cu musca pe caciula? Dumnezeu nu e manios. Dumnezeu un singur lucru vrea: sa ne deschidem inima.

Cititi continuarea AICI

***

Cititi si alte predici si talcuiri la Pilda Fiului Risipitor: