Din Apologia Sf. Atanasie cel Mare, aparandu-se sfantul de cei ce il acuzau de lasitate pentru ca fugise de prigoana arienilor

Exemple din Scripturi în apararea fugii sale

Hai sa cercetam cele scrise în dumnezeiestile Scripturi despre unele ca acestea. Nu se dovedesc cu nimic mai prejos [decât babilonienii] si ca lupta împotriva Scripturilor, hulind virtutile sfintilor. Caci daca ocarasc pe cei care s-au ascuns de ucigasi si hulesc pe cei care fug de prigonitori, ce vor face când vor vedea pe Iacob fugind de fratele sau Esau si pe Moise fugind în Madiam de frica Faraonului? Ce vor spune, vorbind fara rost, despre David care a fugit de la casa sa de Saul, când acesta a trimis sa-l omoare, si s-a ascuns în pestera “schimbându-si fata lui” (I Rg. 21, 14) pâna când a ajuns la Ahimelec si complotul a încetat. Ce vor spune cei care pe toate le vorbesc usor vazându-l pe marele Ilie, care L-a chemat pe Dumnezeu si a ridicat pe cel mort, ascunzându-se de Ahab si fugind de amenintarile Izabelei? Caci si fiii profetilor atunci când au fost cautati s-au ascuns în pesteri de Abdie. Nici cu cei din vechime nu s-au întâlnit, nici de cele din Evanghelie nu îsi aduc aminte. Caci si ucenicii “de frica iudeilor” (In. 7, 13) au plecat si s-au ascuns, iar Pavel, fiind cautat de procurator în Damasc, “a fost coborât într-un cos peste ziduri si a fugit din mâinile celui ce-l cauta” (II Cor. 11, 33). Asadar ce motiv vor putea gasi pornirii lor când Scriptura spune acestea despre sfinti? Caci daca le vor reprosa si lor teama, înnebunind în îndrazneala, se vor defaima pe ei însisi, ca unii care lucreaza împotriva voii lui Dumnezeu si care nu cunosc desavârsit Scripturile. Caci în Lege era porunca de a orândui cetati de scapare pentru ca sa poata fugi cei cautati spre moarte. Iar la sfârsitul veacurilor venind Însusi Cuvântul Tatalui, Care a vorbit prin Moise, ne da iarasi aceasta porunca zicând: “Iar când va vor prigoni în cetatea aceasta fugiti în cealalta” (Mt. 10, 23). Si dupa putine [cuvinte] zice: “Deci când veti vedea urâciunea pustiirii, ceea ce s-a spus prin proorocul Daniel, stând în locul cel sfânt (cel ce citeste sa înteleaga) atunci cei din Iudeea sa fuga în munti, cel ce va fi pe casa sa nu coboare ca sa-si ia cele din casa lui; iar cel din tarina sa nu se întoarca înapoi ca sa-si ia haina lui” (Mt. 24, 15). Aceasta stiind-o sfintii o astfel de rânduiala de viata aveau. Iar cele pe care Domnul le-a poruncit acum, pe acestea le-a vorbit prin sfinti si înainte de venirea [Sa] în trup. Aceasta este rânduiala data oamenilor spre desavârsire, cea pe care Dumnezeu porunceste sa se faca. (…)

Timpul rânduit pentru toate

Ioan a descris acest [motiv al fugii] astfel: “Deci toti cautau sa-L prinda, dar nimeni n-a pus mâna pe El caci ceasul Sau înca nu venise” (In. 7, 30). Si înainte de a veni [ceasul] El Însusi a spus maicii [Sale]: “Ceasul meu nu a venit înca” (In. 2, 4), iar celor numiti frati ai Lui: “Vremea mea înca nu a sosit” (In. 7, 6). Si iarasi venind vremea a spus ucenicilor: “De acum dormiti si odihniti-va. Iata ceasul s-a apropiat si Fiul Omului Se va da în mâinile pacatosilor” (Mt. 26, 45).

Dar ca Dumnezeu si fiind Cuvânt al Tatalui nu este sub vreme ci Însusi este creatorul vremilor; si facându-se Om si alegând acest lucru arata ca timpul fiecarui om este masurat, dar nu timpul cel dupa soarta, cum înteleg unii dintre elini nascocind mituri, ci cel pe care, Însusi creator fiind, l-a rânduit fiecaruia, precum a voit Tatal. Acestea s-au scris si sau facut vazute tuturor. Daca, cum si cât este masurat fiecaruia, este ascuns si tainuit oamenilor, oricine stie ca, dupa cum este o vreme a primaverii si a verii, a toamnei si a iernii, tot asa “este o vreme sa mori si o vreme sa traiesti” (Eccl. 3, 2), dupa cum s-a scris. Astfel timpul a fost taiat neamului lui Noe, si, ca si cum ar fi venit vremea, au fost scurtati anii, în schimb lui Iezechia i-au fost adaugati cincisprezece ani (Is. 38, 5). Iar Dumnezeu, celor ce I se închina din inima, fagaduieste ca: “numarul zilelor tale îl voi plini” (Is. 23, 26): Avraam moare “plin de zile” (Is. 25, 8), iar David se roaga zicând: “nu ma lua la jumatatea zilelor mele” (Ps. 101, 25). Iar unul dintre prietenii lui Iov, Eliafaz, stiind bine aceasta a spus: “Catre mormânt veni-vei ca grâul copt la vreme si secerat ca snopul la vreme strâns în holda” (Iov, 5, 26). Iar Solomon, pecetluind glasul lui [Eliafaz], zice: “Sufletele nelegiuitilor vor fi ucise de timpuriu” (Prov. Sol. 11, 30). De aceea si îndeamna zicând în Eccleziast: “Nu fii peste masura de nelegiuit si nici nu fii morocanos, ca nu cumva sa mori înainte de vreme” (Eccl. 7, 17). Precum au fost scrise acestea, Cuvântul arata ca sfintii stiu ca timpul este masurat pentru fiecare om. Însa ca nimeni nu cunoaste capatul timpului este dovedit de David care spune: “Vesteste-mi putinatatea zilelor mele” (Ps. 101, 24), caci nu era vrednic sa afle ceea ce nu era cunoscut. De aceea bogatul, socotind ca va trai înca mult timp, a auzit: “Nebunule! În noaptea aceasta îti vor cere sufletul. Si cele ce-ai pregatit ale cui vor fi?” (Lc. 12, 20). Ecclesiastul se arata nadajduind în Duhul cel Sfânt si zice: “omul nu-si cunoaste vremea” (Eccl. 9, 12). De aceea si patriarhul Isaac a spus fiului sau, lui Esau: “Iata eu am îmbatrânit si ziua mortii mele n-o stiu” (Gen. 27, 2). (…)

Condamnarea martiriului voluntar

Si daca fugarii s-ar preda celor care îi cauta, nici aceasta nu ar face-o simplu. Caci Duhul Sfânt le-a vorbit ca sa iasa în calea [prigonitorilor] fiind iubitori de Dumnezeu si astfel aratându-si iarasi ascultarea si zelul lor. Asa a fost Ilie care a auzit de la Duhul si s-a aratat lui Ahab si profetul Miheia care a venit la acelasi Ahab si profetul care a fost chemat la altarul Samariei si l-a întors pe Roboam, si Pavel care a fost chemat de Cezar. Acestia nu au fugit de frica, sa nu fie, ci mai degraba au socotit fuga lupta si exercitiu pentru moarte. Caci aceste doua lucruri le-au pazit si le-au planuit bine, ca sa nu se aduca pe ei [jertfa] în mod simplu, aceasta însemna ca el sa se omoare si sa se faca vinovat de moarte si sa lucreze împotriva Domnului Care spune: “Ceea a unit Dumnezeu, omul sa nu desparta” (Mt. 19, 6); nici sa îndure vreun repros al lasitatii, încât sa slabeasca în fata necazurilor din timpul fugii care cer o osteneala mai mare si mai cumplita decât moartea. Caci cel ce a murit a încetat sa sufere, dar cel fuge asteptând în fiecare zi atacurile dusmanilor, socoteste moartea mai usoara; astfel cei ce s-au desavârsit în exil nu mor fara cinste, ci vor avea si ei lauda martiriului. De aceea si Iov, fiind de o mare barbatie a ajuns cunoscut fiindca a îndurat în viata suferinte atât de mari de la care nu ar fi luat pricepere daca era mort. Pentru aceasta si fericitii parinti, având o asemenea rânduiala de viata, nu s-au temut când au fost prigoniti, ci au aratat mai degraba barbatia lor sufleteasca si s-au închis în locuri înabusite si întunecoase, petrecând cu greutate. Si iarasi aratându-se vremea mortii nu au dat înapoi. Caci nu se mai îngrijorau ca se vor teme la venirea acesteia sau ca vor grabi judecata rânduita de Pronie sau ca lucreaza împotriva iconomiei ei care erau în asa fel paziti încât sa nu devina îndrazneti si sa se devina proprii cauzatorii ai fricii, dupa cum s-a scris: “Cel ce-si pripeste buzele frica-si va aduce siesi” (Prov. Sol. 13, 3). (sursa).

***

Despre martiriu (studiu)

(…) Libertatea aceasta de primire a mortii o arata Sfantul Ioan Gura de Aur cand vorbeste de cel mai tanar dintre fratii Macabei care “n-a fost legat, nici n-a avut nevoie de silnicia legaturilor, nici n-a asteptat mainile calailor, ci el insusi si-a fost lui si jertfa, si preot, si jertfelnic”. De aceea “s-a dat pe sine osandirii”: “Ca intr-un izvor de ape racoroase s-a aruncat in caldarea clocotita, pe care o socotea si baie, si botez.”

Aceasta insa are la baza credinta in Dumnezeu, si nu curajul, asa cum arata si Sfantul Ilarie de Pictavium, cand se refera la moartea mamei fratilor Macabei si la rugaciunea rostita de ea in fata regelui Antioh:

“Aceasta nu este indrazneala, ci credinta, nu orbire, ci misiune, nu manie, ci incredere”.

Pentru a exclude orice intelegere eroica a naturii umane in marturisirea martirica crestina, ca si interpretarea rigida a ei de catre montanisti, care prin caracterul lor naturalist nu aveau sa arate decat atitudini extreme si o data cu ele slabiciunile firii umane, Biserica primara a pus accent pe pregatirea interioara pentru marturisirea lui Hristos ce trebuie sa se implineasca in intreaga viata a crestinului. Aceasta intelegere a martiriului s-a impus inca din perioada apostolica, asa cum se vede in martiriul:

“Sa nu laudam pe cei ce se predau ei insisi, pentru ca nu asa ne invata Evanghelia.”

Sfantul Ciprian, episcop de Cartagina, va sublinia mai tarziu acelasi adevar:

“Fiecare trebuie sa fie pregatit sa marturiseasca credinta sa, insa nimeni nu trebuie sa alerge inaintea martiriului.”

Este avuta aici in vedere prudenta bazata pe smerenie, pentru a nu se expune ispitei, si pe iubire, pentru a nu provoca pe persecutori sa comita o crima. Este o mare diferenta fata de montanism, care a trecut din Frigia in Occident si “a ademenit spiritul puternic al lui Tertulian”.

Accentuand sobrietatea, incordarea sufleteasca, montanismul a vrut sa se inalte deasupra martiriului, condamnand ca un act de neincredere fata de Duhul Sfant orice efort al crestinilor de a se ascunde de persecutori. Ascunderea din fata acestora era pentru montanism un pacat mai grav decat apostazia, asa cum afirma Tertulian in lucrarea sa “De fuga”. Tertulian dezaproba cu indignare pe cei ce au cumparat cu bani ingaduinta persecutorilor. Biserica va fi insa mai putin severa si de aceea Petru de Alexandria in canonul 12 va lauda pe cei ce au folosit acest mijloc pentru a evita pericolul apostaziei si s-au aratat mai atrasi de Hristos decat de banii lor. (…). (sursa).

***

Montanismul a fost o secta aparuta in Frigia, indata dupa jumatatea secolului al II-lea. Montan – conducatorul sectei, considera ca Biserica a decazut, fiind influen­tata de lume, ca morala si disciplina. Montanismul apare astfel, ca o reactie contra acestei stari. (sursa).

MONTANISMUL

Montanismul a fost o mișcare cu caracter profetic si eshatologic, aparuta in Frigia (provincie din Asia Mică), catre anul 156 d.C., sub conducerea lui Montanus, fost preot frigian convertit la crestinism, care sustinea ca abia in acea perioada istorica a inceput „Epoca Paracletului”, activitatea propriu-zisă a „Spiritului Sfânt” in biserica. Această activitate consta in a redresa disciplina si etica bisericii. In acest scop, fiecare crestin trebuia sa exercite harismele sale si sa paraseasca orice preocupare terestra inutila, practicând zilnic ascetismul, abstinența, postul, mărturisirea păcatelor. Montanismul propunea adeptilor sai martiriul, ca semn al sfârsitului, cerea separarea bisericii de lume, incuraja profetiile si preoția femeilor. Datorita nonconformismului si disciplinei sale riguroase, montanismul s-a organizat ca miscare separata de biserica, reusind sa-l câstige in anul 207 d.C. pe Tertulian (150-255 d.C.). Acesta a scris o serie de lucrari montaniste, in care critica serviciul militar, profesiunile publice, morala conjugala si disciplina penitentiala practicate de biserica. Miscarea montanista n-a fost acceptata de biserica oficiala, din cauza numeroaselor “harisme” si a conceptiei sale, care punea la indoiala justificarea prin har si iertarea pacatelor dupa botez. Dupa anul 500 d.C., miscarea montanista a disparut.

Montanus

Fondatorul mișcǎrii, Montanus, s-a nǎscut probabil în Ardabau, localitate situatǎ pe teritoriul Turciei de astǎzi, în prima jumǎtate a sec. II d.Cr. A aderat la creștinism prin anii 156-157 d.Cr. Dupǎ aceea, împreunǎ cu douǎ foste preotese ale zeiței Cibele, Maximina și Priscila, a început sǎ predice creștinismul. Susține cǎ a fost inspirat de Duhul Sfant sǎ declare creștinismul religie adevǎratǎ. Referinu-se la modul în care se manifesta Montanus Eusebiu din Cezareea scrie: “La început profetul pare a fi terorizat (en parekstasei), apoi se liniștește (adeia kai Aphobia), dupǎ care se roagǎ Duhului Sfânt, este cuprins apoi de o stare necontrolatǎ de extaz (akousios mania psyches). Unii cercetǎtori cred cǎ Montanus ajungea sǎ pretindǎ cǎ primea revelații direct de la Duhul Sfânt, el fiind acel “alt Mângâietor” din Ioan 14:16. Cu timpul, cei mai mulți dintre preoții creștini l-au acuzat pe Montanus cǎ lucreazǎ cu duhurile rele, și cǎ tulburǎ adevǎrata credințǎ. Ei au încercat sǎ-l opreascǎ din predicare, dar în multe pǎrți cei care au avut câștig de cauzǎ au fost montaniștii. Totuși, în cele din urmǎ, mișcarea a fost declaratǎ ereticǎ, iar montaniștii au fost excluși din biserci. Condamnarea oficialǎ de cǎtre bisericǎ a montanismului s-a întâmplat în timpul papei Zefferin (papǎ între anii 199 – 217 d.Cr.) (Sursa).

Legaturi:

“Fraţi creştini,

[...]

In cinstea sfinţilor Trei Ierarhi s-a mai vorbit şi de-a lungul lunii acesteia: la 1 ianuarie sfântul Vasile, la 25 sfântul Grigorie şi la 27 sfântul Ioan Gură de Aur. S-a vorbit şi aseară şi astăzi, însă ei sunt inepuizabili. Aşa de bogaţi…, în viaţa lor aşa de multe fapte au făcut şi aşa de frumos au scris, aşa de mult au scris, încât oricând se poate vorbi cu foarte mult folos despre ei. Opera lor este întinsă, volume întregi. E o colecţie numită Migne, în greceşte şi latineşte, volume întregi din operele lor. Şi aceşti bărbaţi au trăit puţin în comparaţie cu mulţi alţii, sfântul Vasile cel Mare a trăit numai cincizeci de ani, sfântul Grigorie mai mult, optzeci de ani şi sfântul Ioan Gură de Aur şaizeci şi ceva de ani. Insă în aceşti ani au lucrat şi s-au consumat pe ei, aşa cum o lumânare de ceară curată arde luminos şi nestingherit până când se topeşte, până la ultima picătură de ceară. Aşa au lucrat, aşa şi-au mistuit viaţa aceşti mari sfinţi ai Bisericii. Ii prăznuim şi separat, îi prăznuim şi împreună. Ii prăznuim separat pentru că au nişte deosebiri între ei, fără îndoială, sunt trei mari personalităţi. Dar îi sărbătorim şi împreună, pentru că au şi nişte calităţi care îi unesc. Vi s-a mai spus, ceea ce-i uneşte pe ei, pe aceşti trei sfinţi luminători ai Bisericii, sau trâmbiţele Duhului Sfânt, este în primul rând cultura lor extraordinară. Pentru că au învăţat şi ştiinţa veche, păgână, de până la ei şi au adâncit foarte mult sfintele Scripturi care sunt izvor nesecat de înţelepciune şi de idei. Deci această cultură, pe care toţi au avut-o, Vasile, Grigorie şi Ioan, îi uneşte pe toţi. Mai ales că trăiesc în acelaşi veac, veacul IV: cei doi se nasc, sfântul Vasile şi sfântul Grigorie, în 329; sfântul Ioan mai târziu, 347 şi la 407 moare, se stinge undeva în Cucuz.

Deci trăiesc în aceeaşi epocă şi în aceleaşi probleme de atunci: era lumea păgână care trecea către creştinism încet, încet şi, în acelaşi timp, [erau] foarte multe erezii, îndeosebi erezia lui Arie care a tulburat foarte mult Biserica lui Hristos [şi] care câştigase convingând şi pe împăraţii vremii de atunci. Mai ales pe Constanţiu, fiul lui Constantin cel Mare. Şi pe Valens, care a fost contemporan cu aceştia; cu sfântul Vasile cel Mare a avut [Valens] nişte scânteieri, nişte dialoguri, încât şi-a dat seama că atunci abia se întâlnea cu nişte episcopi care cu adevărat ştiau să-şi apere credinţa lor, doctrina în care cred şi pentru care mor.

In această epocă trăiesc toţi [trei], adăpaţi din vechea cultură şi din cea nouă, creştină. Insă fiind aşa de culţi, erau totuşi nişte oameni extraordinar de smeriţi, umili. Ştiau că totul le vine de la Dumnezeu şi nu-şi însuşeau nimic din meritele lor. In acelaşi timp, erau nişte oameni foarte generoşi, iubitori de străini, iubitori de bolnavi, iubitori de săraci, şi unii şi alţii, şi sfântul Ioan, în capitala imperiului şi sfântul Grigorie – a fost şi el patriarh la Constatinopol – şi sfântul Vasile cel Mare în Cezareea Capadochiei, patria lui. Foarte milostivi, au îndemnat şi cu cuvântul, rupând pungile bogaţilor şi revărsându-le săracilor, unificând, cât au putut ei să facă într-un timp destul de scurt, rupând aceste diferenţe între bogaţi şi săraci, cum nu ne putem închipui noi astăzi. Erau mari latifundiari care aveau moşii prin alte continente şi robi cu miile şi erau în acelaşi timp săraci şi necăjiţi care abia îşi câştigau pâinea de toate zilele. Au lucrat cu foarte multă energie, cu foarte multă putere, ca să deschidă inimile bogaţilor, să dăruiască acestor mulţimi sărace şi flămânde. Deci foarte generoşi şi iubitori de oameni, foarte omenoşi, aceşti sfinţi Trei Ierarhi.

Şi încă o calitate care a uimit lumea păgână: sfinţenia vieţii lor. Prin post, prin rugăciune, prin renunţarea la sine au devenit cu adevărat vase ale Duhului Sfânt, temple ale Duhului Sfânt cum spune sfântul apostol Pavel, nişte oameni cu adevărat sfinţi, plini de mireasma Duhului Sfânt, în toată fiinţa lor. De aceea au rodit aşa de mult în viaţa lor şi a rămas nemuritor tot ce au făcut ei, şi faptele şi scrisul lor.

Acestea ar fi, în general, calităţile care îi apropie,  însă… totuşi erau deosebiţi. Sfântul Vasile avea o statură înaltă, slab, negricios la faţă, cu o barbă mare, neagră — n-a avut timp să se înălbească, a trăit numai cincizeci de ani. Un om însă cu o extraordinară energie, încât nu se puteau ascunde de la ordinele lui: porunca lui era poruncă, trebuiau s-o împlinească numaidecât. Dacă şi împăratul Valens, şi Iulian Apostatul, duşmanii creştinilor, ai dreptei credinţe, nu aveau încotro! Vasile era cu adevărat un stâlp puternic peste care nu se putea trece, o mare autoritate omenească şi dumnezeiască, acest mare Vasile.

Grigorie — colegul lui de studii şi prieten iubit, despre care se spunea: „sunt două trupuri, Vasile şi Grigorie, însă un singur suflet”, aşa era de mare această unitate între dânşii, asemănare în ceea ce este frumos şi bun. Sfântul Grigorie era de statură mijlocie, bătrân către sfârşitul vieţii sale, [cu] păr alb, pleşuv… Un ochi era bolnav, a fost lovit de cineva, anume când vorbea în Constantinopol despre Sfânta Treime… Arienii aruncau cu pietre în el, ca într-un netrebnic şi el nu s-a apărat, mergea şi vorbea în cinstea Sfintei Treimi. L-au lovit şi a suferit acest ochi. Insă era un om cu ochi duhovniceşti care au văzut clar Sfânta Treime şi a scris nişte lucruri cu mintea lui ageră care au rămas doctrinarii, au rămas nişte stâlpi, nişte făclii de luminare pentru toate veacurile creştine. O minte extrem de ageră şi în acelaşi timp o fire blajină, o fire duioasă, o fire foarte sensibilă. Sfântul Grigorie era şi un mare poet, a scris peste unsprezece mii de versuri. Viaţa lui toată e scrisă în versuri şi anumite minuni [sunt] povestite de el în aceste versuri. O fire de poet, de filozof şi de adânc teolog.

Sfântul Vasile cel Mare, între altele, pune bazele vieţii călugăreşti de obşte; el însuşi, ca şi sfântul Grigorie, au fost nişte mari călugări în acelaşi timp. Insă cum trăiesc…

Sfântul Ioan Gură de Aur, cu statura mijlocie — spune în Viaţa lui — avea capul mărişor, era puţin chel, [cu] părul negru, ochii strălucitori, pătrunzători şi avea îndeosebi o mare energie în a spune adevărul pe faţă. A mustrat pe Eudoxia cea vicleană şi trufaşă, împărăteasa Bizanţului care I-a şi aruncat de două ori în exil; datorită ei sfântul Ioan a murit mai devreme decât trebuia, aruncat într-un exil departe de patria lui şi de tronul său patriarhal. Insă sfântul Ioan avea o fire totuşi blândă cu cei săraci, cu cei necăjiţi, cu cei bolnavi, cu cei care aveau nevoie de ajutor, dădea tot ca să fie ajutaţi cu adevărat. Era foarte bogat, ca şi Grigorie şi ca Vasile cel Mare [care] au dat tot. Sfântul Ioan şi-a vândut averea sa şi a împărţit-o la săraci toată. A făcut case de milostenie, case de îngrijire a bolnavilor, a săracilor, a bolnavilor irecuperabili din Constantinopol, încât era un om cu adevărat dăruit altora. In predicile lui pe care le-aţi mai auzit, găsea toate mijloacele oratoriei lui extraordinare ca să-i convingă pe păcătoşi să se întoarcă la calea cea bună, plăcută lui Dumnezeu. El mustra, însă mustra cu foarte multă blândeţe, foarte multă bunătate, încât de la el plecau oamenii convinşi că trebuie să asculte de cuvântul lui, că e cuvântul lui Dumnezeu. Spre deosebire de ceilalţi, sfântul Ioan Gură de Aur ne covârşeşte cu graiul lui, cu puterea lui de evocare, de oratorie. Din ceea ce spun biografii lui de atunci şi de mai târziu, sfântul Ioan a rămas neîntrecut ca orator al Bisericii. Era mare orator în vremea aceea, Libanius, care i-a fost profesor de oratorie în vremea lui, însă de la el, de la Libanius încoace, sfântul Ioan a rămas cel mai mare orator al lumii, creştine în special.

Se distinge sfântul Ioan Gură de Aur printr-o mare putere de a evoca, în care se vede toată grija lui pentru sufletele care îl ascultau şi care doreau să afle pe Dumnezeu. In seara aceasta am ales să vă citesc aici, de veţi avea răbdare să mă ascultaţi, un cuvânt din sfântul Ioan Gură de Aur, în care arată ce l-a îndemnat pe el să vorbească lumii, ce l-a mistuit pe el să spună cuvântul lui Dumnezeu celor din vremea lui^* (*„Tot creştinul, şi mai ales propovăduitorul, trebuie să fie osârdnic întru învăţarea celor rătăciţi”. Vezi Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la duminici şi sărbători, traduse si orânduite după duminicile si sărbătorile anuale ale Bisericii Ortodoxe de Melchisedec, Episcopul de Roman).

Şi după aceea, cuvântul lui a rodit mereu de-a lungul istoriei până astăzi. Şi profeţii şi apostolii au fost mânaţi de un foc lăuntric să spună, nu de trufia lor, nu încăpea trufie la ei, însă îi ardea acest foc al Duhului Sfânt care îi obliga să rostească. Spune sfântul Pavel undeva: „Vai mie, dacă nu voi vesti cuvântul lui Dumnezeu! Vai mie!” Aşa spune sfântul acesta mare, Ioan Gură de Aur. Şi o să vă citesc un cuvânt despre această grijă de a vesti cuvântul lui Dumnezeu şi ce folos se urmăreşte prin această vestire a cuvântului lui Dumnezeu: Tot creştinul trebuie să fie osârdnic în sfătuirea celor rătăciţi si acuma începe cuvântul lui:

„Când păcătoşii, încă după sfătuirile noastre, rămân în păcatele lor, totuşi noi nu trebuie să încetăm a le împărtăşi sfatul nostru“.

Ascultă unul şi pleacă, nu-i place, pleacă; însă cuvântul pe care l-a auzit din când în când îl bate la ureche şi la inimă. Şi ascultaţi cum se compară cuvântul rostit cu cele din natură:

„Fântânele curg chiar când nimeni nu scoate apă din ele, izvoarele clocotesc când nimeni nu ia apă dintr-însele şi când nu beau, şi pâraiele curg chiar şi când nimeni nu însetează”.

Ce frumoase figuri de stil şi cât adevăr poartă! Sunt izvoare reci, e pe Ceahlău Duruitoarea, apă limpede şi foarte bună şi sănătoasă, cine bea din ea? Beau călătorii în timpul verii, care au îndrăzneala să urce pe Ceahlău. Curg însă mereu aceste izvoare, aşa curge şi cuvântul învăţăturii. Spune sfântul Ioan mai jos:

„Aşa şi predicatorul trebuie să-şi facă datoria sa din toate puterile, deşi nimeni nu-l bagă în seamă”.

[Invăţătorul] vorbeşte, lasă-l în treaba lui!

“Aşa Dumnezeu cel plin de dragoste a dat lege, ca noi, cei care suntem puşi a predica cuvântul cel ceresc, să nu lăsăm nimica din câte stau în puterile noastre. Să nu tăcem niciodată, ascultă-ne cineva sau nu. Când Ieremia prorocul”,marele proroc Ieremia, „ameninţa pe iudei şi le predica nenorocirile care veneau asupra lor…”

Din cauza păcatelor lor (…) — se depărtaseră de la Dumnezeul cel adevărat şi-şi însuşiseră baalii, acei zei păgâni, le aduceau jertfe şi ucideau pe copiii lor, fete şi băieţi, aduceau jertfe acestor baali — S-a mâniat Dumnezeu pe ei şi i-a ameninţat cu robia Babilonului. Profetul Ieremia le-a spus cu foarte multă putere şi precis ce-i aşteaptă. Insă deşi a spus un cuvânt (în capitolul 19), le-a spus toată această veste din partea lui Dumnezeu, cel care era stăpânitor acolo l-a băgat în temniţă. De ce-a făcut aşa? Sperie poporul. Şi a ieşit după aceea din temniţă şi a ameninţat pe cel care îl aruncase în temniţă, Paşhur. Tu însuţi si prietenii tăi o să fiţi duşi în Babilon şi acolo o să mori.

Deci „când profetul Ieremia îi ameninţa pe iudei şi predica nenorocirea ce avea să vie, el era batjocură şi râs” contemporanilor săi. Toţi râdeau de profetul Ieremia: a mai venit şi ăsta. „El se hotărâse a se lăsa de dregătoria sa profetică”, să-i lase în pace, „căci prinsese slăbiciune omenească şi nu mai vroia să sufere derâderea şi batjocura. Dar ascultaţi-l pe el însuşi, zice aşa: «M-au făcut spre râs, toată ziua am fost batjocorit şi-am zis: Nu voi mai numi numele Domnului, şi mai mult nu voi mai grăi în numele Lui în faţa acestui popor. Dar s-a făcut ca focul ce arde în inima mea şi se aprindeau oasele mele şi era să pier, pentru că nu vorbeam».”. Nu voi mai pomeni de El şi nu voi mai grăi de numele Lui, dar iată, era în inima mea ca un foc, ca un fel de foc aprins, închis în oasele mele şi eu mă sileam să-l înfrânez  dar n-am putut. Cu adevărat vroia foarte mult pe dinlăuntru să vorbească, să le spună, chiar dacă nu le convine. „El voieşte să zică”, tălmăceşte sfântul Ioan „«gândeam să mă las de dregătoria profeţească, căci iudeii nu mă ascultau. Dar îndată ce mi-am făcut acest plan, puterea Duhului s-a aprins în sufletul meu ca un foc care a învăpăiat tot lăuntrul meu şi aşa de tare îmi mistuia oasele, încât eu n-am putut suferi acest pârjol». Deci dacă acel profet care în toate zilele fusese râs, batjocorit şi ocărât, a trebuit să sufere o astfel de pedeapsă când s-a hotărât să tacă, de ce iertare ne vom învrednici noi care nu suferim aşa de mult cum suferea el, că ne împuţinăm cu duhul pentru uşurătatea minţii unora dintre ascultători şi voim să încetăm de a-i învăţa, atunci când încă mulţi alţii ne ascultă?” – cum sunteţi dumneavoastră acum.

„Eu ştiu că unii vor zice în batjocură sau în derâdere dispreţuitoare: «tu ai întors pe toţi cu predica ta?» Ce zici, omule? Am făgăduit noi oare ca într-o zi să dobândim pe toţi? Dacă noi am mişcat numai zece, ori numai cinci, ba încă chiar numai pe unul din ascultători, nu este oare aceasta îndeajuns spre a ne da un curaj bun? Dar eu voi zice încă mai mult. Presupuneţi că noi, prin cuvântarea noastră, n-am dobândit pe nimeni, cu toate că este cu neputinţă ca o cuvântare semănată în atâtea auzuri să rămână cu totul tară roadă. Insă fie şi aşa. Cuvântarea noastră şi atunci, totuşi, n-ar rămânea nefolositoare. Când ascultătorii noştri iarăşi vor fi păcătuit, o vor fi făcut aceasta nu aşa, fără de ruşine, ca mai înainte. Totuşi îşi vor fi adus aminte”, de pildă în timpul unei beţii, „de mustrarea noastră, de dojanele noastre, iar această amintire negreşit a produs ruşine, ei au roşit înlăuntrul lor şi au săvârşit păcatul lor nu cu obrăznicia cea mai dinainte” şi-au dat seama că păcătuiesc, greşesc. „Iar aceasta este începutul îndreptării şi al întoarcerii celei desăvârşite, când cineva se ruşinează de păcatul săvârşit şi singur osândeşte cele făcute.”

Deci încă un folos: chiar atunci când nu-i băgat în seamă, atunci, cuvântul însă îi vine mai pe urmă în minte. Cuvântul, fraţi creştini, are o mare putere asupra noastră, a oamenilor. Cuvântul te poate rătăci, cuvântul te poate îndrepta, te poate mustra, te poate reînvia.

„Afară de aceasta, urmează pentru noi şi un alt câştig care este nu prea mic. Noi am făcut pe cei luători aminte mai îmbunătăţiţi şi i-am convins că aceia mai bine s-au gândit, care nu se amăgesc de mulţimea cea mare. Aşadar eu, deşi n-am vindecat pe cei bolnavi, totuşi am făcut mai tari pe cei sănătoşi“.

I-a convins de adevărul faptei bune şi al gândului celui bun.

„Cuvântul meu, negreşit, pe mulţi nu i-a oprit de la păcat, totuşi el a întărit pe cei îmbunătăţiţi.

Voiesc a cumpăni încă şi un al treilea punct. Eu astăzi nu am mişcat, dar poate voi mişca mâine. Şi dacă nu mâine, poate poimâine, sau încă mai târziu. Cine ne ascultă şi ne respinge astăzi, poate ne va asculta şi primi mâine. Cine nu ne bagă în seamă astăzi şi mâine, poate după mai multe zile va dărui ascultare cuvântării noastre, încă şi pescarul adeseori toată ziua a aruncat mreaja sa în zadar şi seara voia chiar să plece, dar totuşi la urmă a prins peşti mulţi, seara târziu. Dacă noi, pentru neizbutirea întreprinderilor noastre, îndată am înceta şi ne-am lăsa de lucru, atunci s-ar prăpădi toată viaţa noastră, şi cea trupească şi cea duhovnicească. Dacă de pildă, lucrătorul de pământ pentru o vreme rea întâmplată o dată, de două ori sau de mai multe ori, ar părăsi lucrarea pământului, atunci noi toţi curând ar trebui să pierim de foame. Şi dacă corăbierul pentru o furtună întâmplată o dată, de două sau de mai multe ori ar fugi de mare, şi viaţă noastră ar pierde foarte multe îndemânări”.

N-ar mai călători lumea pe mare. Au fost nişte accidente de avion şi ar trebui să stea lumea, să nu mai meargă cu avionul. Cu trenul la fel, câte accidente nu sunt, cu maşinile, însă lumea merge. Aşa şi cu aceste cuvinte.

„Dacă la toate meşteşugurile, meseriile, ar lua cineva aceeaşi hotărâre, ar trebui totul să piară şi pământul s-ar face o pustietate, fiindcă toţi oamenii pricep aceasta, de aceea ei totdeauna cu bărbăţie se apucă iarăşi, din nou, de îndeletnicirile lor şi adeseori nu au avut de pierdut. Pe lângă acestea se adaugă că aceştia, în caz de neizbutire au numai pagubă, la noi însă nu se întâmplă aşa, că predicăm şi sfătuim. Când tu împrăştii sămânţa învăţăturii şi ascultătorii nu au primit şi n-au adus rod ascultării, totuşi tu primeşti de la Dumnezeu plata cuvenită pentru sfătuirea ta. Şi când aceia nu vor să te asculte, tu vei primi tot atâta de mare răsplătire, precum ai fi primit când ei ţi-ar fi urmat, căci tu ai făcut tot ce atârna de tine”.

«Noi suntem datori să semănăm», spunea sfântul Pavel «şi Dumnezeu să facă să rodească.». Noi nu suntem răspunzători de ceea ce fac ascultătorii noştrii, ci suntem datori numai a le da sfaturi drepte, a-i îndruma. A-i îndemna e datoria noastră, a urma şi-a face este datoria lor — adică a dumneavoastră.

„Cu toate acestea, predicatorul nu poate singur să isprăvească toate”.

Aici e un lucru foarte important pe care o să-l ascultaţi acum. E vorba de această lucrare a dumneavoastră, care ascultaţi cuvântul lui Dumnezeu, care cunoaşteţi nişte lucruri şi le puteţi împărtăşi altora care nu vin să asculte. Noi nu putem intra în anumite case, dumneavoastră însă puteţi face acest lucru. Asta spune mai departe sfântul Ioan:

„Cu toate acestea, predicatorul nu poate singur să isprăvească, să facă toate. El nu poate să fie la toţi, în toate zilele spre a-i sfătui”.

Intr-o comună mare sau într-un oraş, el nu se poate duce la fiecare familie, însă…

„dacă voi veţi voi să împărţiţi între voi lucrarea întoarcerii, dacă fiecare va voi să ia asupra-şi îngrijirea pentru unul dintre fraţii săi, atunci curând zidirea Bisericii va spori mai bine. Aşadar, vorbeşte cu fratele tău şi-l îndeamnă, chiar dacă el nu te-ar asculta, totuşi tu vei dobândi prin aceasta plată cuvenită. Insă numai atunci când nu vei înceta şi vei continua cu îndemnarea, cu sfătuirea”,

chiar dacă s-ar plictisi sau te-ar repezi. Să-i spună cu binişorul, îl mai lasă puţin, iar îi spune cu dragoste şi cu un accent, nu de poruncă, ci de compătimire. Şi atunci primeşte, adică e un duh smerit. Aşa erau sfinţii aceştia care au lăsat cuvântul, ni l-au spus de la inima lor, sufereau împreună cu cei care erau în necazuri. De aceea au fost primite cuvintele lor. Aşa şi noi când predicăm, când spunem altuia la ureche, între patru ochi sau între şase ochi, să-i spunem cu această compătimire, cu acest duh umilit, cu această dragoste sinceră de a-l ajuta, de a-l îndrepta şi atunci el primeşte.

Ascultaţi acum alt aspect al  lucrurilor:

„Fără obosire pândeşte satana mântuirea omului şi noi nu trebuie, oare, să ne ruşinăm de a fi nepăsători de mântuirea oamenilor celor asemenea nouă, când satana de-a pururea gândeşte la pierzarea lor?”

E o luptă aici între duhul răutăţii, al vicleanului şi această lucrare a lui Dumnezeu în lume pe care trebuie să o facem între noi – suntem toţi fraţi în Hristos şi de aceea ne rugăm cu Tatăl Nostru, avem un singur Tată ceresc.

„Satana ne îngrozeşte cu lupta împotriva oamenilor, deşi Dumnezeu îl opreşte de la aceasta, iar tu oare te vei feri cu lenevire, măcar că Dumnezeu însuşi te îndeamnă şi cere ca iarăşi să dobândeşti pe cei căzuţi? Cine va ierta oare, fraţilor, că pe când satana arată o astfel de râvnă pentru pierzarea oamenilor, noi n-arătăm nici cea mai mică parte din asemenea râvnă pentru mântuirea fraţilor noştri? Pentru aceasta, când tu vezi un frate învârtoşat şi neplecat care nu voieşte să te asculte, atunci zi întru sine-ţi: «Oare nu-l voi putea dobândi cu timpul?» Aceasta şi Pavel ne-a poruncit să facem când scrie aşa: «Slugii Domnului nu i se cade să se sfădească, ci blând să fie către toţi, învăţător şi suferitor.»”

Se întâmplă în casele noastre creştine, de aici şi din alte părţi ale ţării, cineva din familie merge la biserică, citeşte, se roagă, citeşte Acatistul Maicii Domnului, însă nu poate convinge pe cei din familia sa să meargă şi ei pe aceeaşi cale. De ce oare? Poate să se ascundă un dram de mândrie în persoana care merge pe calea lui Dumnezeu. Poate un pic de dispreţ către ceilalţi, poate porunceşte cu autoritate şi cu un accent de răutate şi cu această dorinţă, de a face toţi ca ea sau ca el. Asta e foarte greu… Vezi cum creşte un arbore, cât de mic, abia vezi, abia răsare din pământ şi aştepţi să crească. Creşte, dacă se îndoaie la vârfuri îi pui o proptea şi încet-încet creşte până când se înstăpâneşte şi creşte singur. Cam aşa creştem şi noi, avem o viaţă nu prea lungă, însă o viaţă în care creştem mereu. In fiecare zi se adaugă nişte cunoştinţe, ne bântuie nişte vânturi ale patimilor, aflăm ceva bun, ne încurajăm şi ne învăpăiem, aflăm ceva rău, ne descurajăm şi mergem pe calea celui rău. Toată viaţa e o cumpănire între bine şi rău şi dacă cineva e în preajma noastră şi ne ajută ca pe arborele care se ridică din pământ, ca să fie ocrotit de vânturi, să crească drept, e mare merit cu acela sau pentru aceea. Şi aşa sunteţi dumneavoastră care ştiţi [şi] ascultaţi din când în când cuvântul lui Dumnezeu. Insă să se facă aceasta cu smerenie şi cu dragoste, cu duhul umilinţei şi atunci va prinde  cuvântul nostru,  altfel  [celălalt]  întoarce  capul şi pleacă, rămânem singuri.

Spune sfântul Pavel aici, „slugii Domnului nu i se cade să se sfădească”. Când îl înveţi pe cel din casa ta, nu mustra prea tare şi nu bate la cap prea mult. Spune-i puţin, lasă-l să se mai odihnească, iarăşi revii, pândeşte momentul. Această lucrare de îndreptare a omului este foarte grea. Sunt [lucrări] speciale pentru educaţia tineretului şi a lumii. Foarte greu să înveţi pe altul. Dacă tu pe tine nu te poţi îndrepta, şi ştii o mulţime de lucruri, cum poţi să ai pretenţii să faci pe altul ca tine? In primul rând să nu se sfădească, „ci blând să fie către toţi, învăţător şi suferitor, răbdător, cu îndelungă răbdare, cu blândeţe certând pe cei ce stau împotrivă, poate cândva le va da Dumnezeu pocăinţa şi cunoştinţa adevărului” spunea sfântul Pavel către Timotei, ucenicul său.

„Nu vezi tu oare”, spune sfântul Ioan, „că un părinte, chiar când este deznădăjduit despre însănătoşirea copilului său, totuşi plângând, suspinând, sade lângă patul lui, îl sărută cu dragoste şi întrebuinţează toate mijloacele de vindecare până la suflarea cea mai de pe urmă. Tot aşa trebuie să faci şi tu cu fratele tău”.

Fratele tău, în înţelesul de oricine, aproapele nostru.

“Acela cu lacrimile sale nu poate să alunge boala, nici să respingă moartea ce se apropie. Tu însă pe un suflet bolnav de moarte poţi adeseori a-l mântui şi a-l scula, prin lacrimile şi suspinurile tale, dacă tu eşti neobosit şi nu te îndepărtezi de dânsul. Tot aşa face şi Dumnezeu cu noi, deşi noi suntem nebăgători de seamă, El totuşi în toate zilele vorbeşte către noi prin profeţi şi apostoli şi nu încetează a îndemna pe cei „cerbicoşi” — mândri, trufaşi — „neluători aminte”. Gândiţi-vă, în sfârşit, că acel ce nu încetează cu sfătuirea, deşi o face în deşert, va secera o răsplată încă mai mare decât acela care prevede că cuvintele sale vor fi ascultate. Căci acela care de-a pururea îndeamnă fără să fie ascultat şi totuşi nu oboseşte, dă dovadă de dragostea cea mai călduroasă şi mai adevărată de aproapele său”.

Fraţi creştini, aşa a învăţat sfântul Ioan, aşa învăţau şi sfântul Vasile, sfântul Grigorie şi aşa învăţau şi învaţă sfinţii. Să ne însuşim duhul lor, duhul smereniei, duhul dragostei lor, să ne facem şi noi cât de cât asemenea lor. Amin”.

(din: Parintele SOFIAN, Editura Bizantina, 2007, Bucuresti)

Legaturi:

***

Legaturi:

***

PLANSUL DE SAMBATA SEARA

“Si astazi, Doamne, cu fata rusinata si-n pamant plecata, indrazesc catre Tine, Stapanul ingerilor si Ziditorul tuturor, eu ca ce sunt pamant si cenusa, ocara oamenilor si defaimarea norodului, vierme si nu om. Sunt mustrat si prihanit cu totul, plin de durere si de intristare.

Cum voi cauta catre bunatatea Ta, Stapane? Ce fel de limba necredincioasa si intinata voi indrazni sa misc catre Tine? Si cum voi face inceputul marturisirii mele? Peste masura am intinat eu, ticalosul, numele Tau. Si mai ticalos decat curvarul din Evanghelie am vietuit curveste. Caci pe acela ce este intru mine dupa chipul Tau l-am intinat si l-am lasat fara paza.

Care pacate ale mele, eu ticalosul, voi cere mai intaii sa mi le ierti? Pe cele intru cunostinta, cu neasemanare neiertate? Sau a tuturor calcaturilor de porunci pe care, cu gandurile mele si cu simturile, nevraind le-am savarsit?

Stiu, Doamne, ca, pentru multele intinari ale sufletului meu si pentru necuratia mea, nu sunt vrednic de chemarea Ta. Nu pot sta intru rugaciune inaintea Ta. Nu pot sa caut si sa privesc la inaltimea cerurilor, caci pornirile rele, fara randuiala uneltind, intru totul sufletul l-au intinat. Haina cea de nunta a Botezului mi-am manjit. Caci toata mintea s-a framantat in gandurile dracilor. Prin toate lucrurile si gandurile, pururea Te amarasc. Iar pe vrajmasul meu, care se lupta cu mine de-a pururi, il trag catre mine si lui ii slujesc. Cugetul ma mustra, fata mi se rusineaza in inima mea. Osandit de mine insumi, astept judecata Ta.

O, cum ma da pe fata inversunarea din mine! Si cum, fara intrerupere, in noroi ma tavalesc. De-a pururi cu ganduri desfranate ma pangaresc. Caci din pruncie chiar m-am facut vas pacatului. Si acum, in fiecare zi, stiind ca ma asteapta Judecata, eu totusi pacatuiesc. Nu vreau sa ma impotrivesc poftelor trupului. Ci intocmai, intotdeauna, ma ratacesc si patimilor robesc.

Vai mie Doamne! – indelunga Ta rabdare cat de rau am cheltuit-o. Vai mie! Vremea vietii am petrecut-o in desertaciuni. Doamne, sa nu ma mustri cu mania Ta! Sa nu dai la vedere toate lucrurile mele cele urate si necuviin- cioase ca sa le afle toata lumea. si nici inaintea ingerilor, spre osana vesnica sa nu ma dai. Stiu ca de toata rusinea si de toata osanda sufletului sunt vrednic, Stapane! O, cum voi putea plange orbirea sufletului meu? Cum voi plange atata necunostinia? Cum voi plainge voirea mea atat de patimasa si nepocaita?

Alaturatu-m-am cu dobitoacele cele fara de minte si m-am asemanat lor. Gol m-am facut eu, ticalosul, prin a mea trandavie caci strain sunt de cei ce intru rugaciune si intru priveghere s-au nevoit. Cauta spre mme, Stapane, cu mila dintru inaltimea cea sfanta a Ta. Vezi neindreptarea sufletului meu celui ticalos si cu judecatile Tale miluieste-ma si ma indreapta.

Ca si cum as sta inaintea Sfantului Scaun al Slavei Tale, ca si cum m-as fi atins de prea curatele Tale picioare, asa ma rog si ma daruiesc Tie cu inima zdrobita.

Miluieste-ma, Milostive, pe mine, faptura Ta. Intoarce-ma pe mine cu Darul Tau. Stiu ca toate le poti si cu neputinta nimic nu este inaintea.Ta. Sa nu astepti vointa mea cea stricata, caci nu am osardie spre a ma indrepta. Plangeti toata firea cea vazuta si nevazuta, pentru mine, cel care intru pacate si-n patimi de tot am imbatranit. Plangeti pentru mine, cel care pentru cei ce ma vad sunt intreg si intelept, dar pe dinlauntru de-a pururea curvesc.

O, suflete ticalos, s-a apropiat dezlegarea ta de trup! Pentru ce te veselesti de privirile cele straine de tine, de care vrei sa te lasi? Cu care lucruri ai veselit pe Domnul, pe Nascatoarea de Dumnezeu, pe Sfinti si pe vecinii tai?

Trezeste-te, suflete ticalos, ca sa nu te afli in scarbe si-n suspine! Ca sa nu plangi fara de folos in vecii vecilor. Caci de ar veni atunci toate in mintea ta, nu te vei ajutora. acum este vremea rascumpararii, pe care toti au folosit-o.

Trimite-mi puterea Ta, Doamne, spre ajutor.Intoarce-ma si miluieste-mi inima, care s-a facut pestera si locas dracilor. Nu sunt vrednic sa-ti cer iertare, Doamne, ca de multe ori m-am fagaduit sa ma pocaiesc Tie si mincinos al fagaduintei m-am facut. De multe ori m-ai ridicat si eu iarasi am cazut. Pentru aceasta atrag osanda asupra mea si marturisesc ca sunt vrednic de toata munca si pedeapsa. Caci de cate ori mi-am luminat mintea cea intunecata si ai adunat din ratacire gandurile mele si eu iarasi, cu sufletul meu, vin spre cel rau.

Totul ma inspaimanta si ma cutremur cand ma gandesc cum m-a biruit patima. Cum voi povesti darurile ce mi s-au dat mie de la Darul Tau Doamne, pe care eu, ticalosul, le-am lepadat si le lepad din pricina lenevirii mele! Caci Tu Stapane, cu nenumarate daruri m-ai umplut pe mine, iar eu, ticalosul, Ti-am rasplatit cu cele potrivnice.

Si Tu, Doamne, cel ce firesc ai indelunga rabdare si adincul milostivirii, sa nu ma parasesti ca sa fiu taiat precum smochinul cel neroditor. Sa nu te grabesti a ma secera din viata crud si fara de vreme. Sa nu ma rapesti pe mine nefiind pregitit. Sa nu ma ridici pe mine mai inainte de a-mi aprinde candela. Sa nu ma iei pe mine neavand imbracaminte de nunta. Ci ca un bun iubitor de oameni, miluieste-ma pe mine, si daruieste-mi ani de pocainta. Si nu pune sufletul meu gol, la jalnica mustrare inaintea infricosatului Tau Divan. Caci daca dreptul abia se mantuieste, apoi eu cel necredincios pacatos unde ma voi arata? Si daca stramta si necajita este calea ce duce in viata, atunci eu, cel ce am benchetuit desfatandu-ma si inaltandu-ma, cum ma voi invrednici bunatatilor celor vesnice? Tu Doamne, Mantuitorul meu, Fiu al adevaratului Dumnezeu, in dar intoarce-ma de la rautatea ce este in mine si din pierzare.

La mila Ta nazuiesc eu, ratacitul. Primeste suspinele mele ca pe lacrimile curvei. Caci Tu, stii, Stapane, cat de lesne e alunecarea spre pacat a firii omenesti!

Adu-ti aminte ca din tinerete se pleaca mintea omului spre cele rele. Sa nu te manii asupra noastra, ci deschide-mi usa milei Tale.

Sa nu biruiasca trandavia mea iubirea Ta de oameni, sa nu biruiasca lenevia mea sarguinta Ta. Primeste, Stapane, si auzi intinata si nevrednica mea rugaciune. Cela ce nu Te intorci de la rugaciunea pacatosilor. Cela ce dai mana celui ce zace jos. Povatuieste-ma pe mine la frica Ta! Da-mi lacrimi de umilinta!

Am ridicat ochii cei duhovnicesti ai sufletului meu catre Tine, Doamne. Sa nu ma lepezi de la fata Ta, ca Binecuvantat este numele Tau in vecii vecilor! Amin!”

(din: “Cele sapte plansuri ale Sfantului Efrem Sirul”, Editura Bizantina)

Legaturi:

Vezi si:

***

Bucuria din ceruri si slava gatita sfintilor sunt mai presus de gand si, de aceea, se cuvine sa le ravnim din tot sufletul. Nimic din cele ce sunt sau din cele ce facem nu este vrednic de acestea

“Fraţilor, mare şi de necuprins cu mintea este slava ce s-a gătit sfinţilor, în vreme ce [slava] vieţii acesteia trece ca o floare, care se scutură grabnic, şi ca verdeaţa ierbii. Mulţi domni şi împăraţi au stăpânit ţinuturi şi cetăţi nenumărate şi în scurtă vreme pomenirea lor s-a şters de parcă nici n-ar fi fost vreodată. Oare câţi împăraţi, care au cârmuit neamuri multe, nu şi-au făcut chipuri [cioplite] şi monumente, crezând că prin acestea vor fi vestiţi şi după moarte? Au venit însă alţii, care au surpat chipurile cioplite şi au sfărâmat statuile. La unele dintre statui, înlăturând doar feţele, s-au înfăţişat pe ei în loc; dar şi lucrul acestora, la rândul lui, a fost stricat de alţii. Alţii şi-au zidit morminte măreţe, părându-li-se că prin ele îşi întăresc nume veşnic, întipărind şi chipul lor deasupra acestora. A venit însă alt neam după ei şi mormintele au trecut în stăpânirea lor. Iar aceia au vrut, după cum era firesc, să le curăţească şi au mutat [de acolo] oasele celor vechi ca şi cum ar fi fost prundiş. Cu ce le-a fost, deci, de folos coşciugul de preţ sau piramida? Căci toate lucrările deşertăciunii sfârşesc în nimic.

Însă cu cei slăviţi întru Dumnezeu nu se întâmplă aşa. Căci El le-a gătit lor viaţă veşnică şi slavă nepieritoare. Lumina soarelui, a lunii şi a stelelor nu s-a întunecat de la zidirea lor şi până acum, nici nu s-a învechit, ci e veşnic aceeaşi, tânără, înfloritoare şi strălucitoare, prin rânduiala Ziditorului, pe care le-a hotărnicit-o de la început, ca să cârmuiască ziua şi noaptea. Tot astfel, Dumnezeu le-a rânduit celor ce-L iubesc Împărăţia cerurilor şi bucurie fără de sfârşit.

Şi după cum El este nemincinos în acestea văzute, la fel este, neîndoielnic, şi în acelea gândite. Căci cele [de aici] vor trece atunci când va voi Ziditorul; însă slava sfinţilor nu va avea sfârşit. Să ne sârguim, deci, să facem roade vrednice de pocăinţă, pentru ca nu cumva, lipsindu-ne de bucuria aceea, să fim izgoniţi în întunericul cel veşnic, acolo unde chinul este de neîndurat.

Intră, dacă vrei, în cămara ta, închide uşile şi ferestrele şi acoperă orice lumină; şezi aşa înăuntru şi vei cunoaşte ce chinuitor este întunericul. Deci, dacă în acest chip suferi, când stai aici fără vreo durere sau caznă, cu toate că îţi stă în putere să ieşi [la lumină] după puţin timp, pricepi, oare, ce chin este întunericul cel din afară, unde sunt plângerea, scrâşnirea dinţilor şi focul cel nestins, care îi pedepseşte veşnic pe cei trimişi o dată pentru totdeauna acolo?

Să cugetăm şi la ruşinea ce ne va cuprinde, chiar şi mai înainte de a fi osândiţi, atunci când îi vom vedea pe sfinţi înveşmântaţi în haina prealuminată şi de negrăit pe care şi-au gătit-o prin fapte bune. În vreme ce pe noi ne vom vedea nu numai dezgoliţi de slava aceea strălucitoare, ci şi înnegriţi, întunecaţi şi plini de duhoare, după cum ne-am pregătit din cele [ale vieţii] de aici, prin lucrările întunericului, prin plăcere şi desfătare. Să plângem, dar, înaintea Domnului Dumnezeului nostru, ca să aflăm îndurare de la Dânsul.

Nevoinţa noastră nu este pentru bani; căci dacă cineva e păgubit de aceştia, poate să dobândească alţii în loc. Primejdia ne pândeşte sufletul, pe care dacă ni-l pierdem nu-l mai putem izbăvi, după cum e scris: „Ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul şi-l va păgubi? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?”.

Să ne gândim că şi soldaţii din lumea aceasta, din pricină că primesc daruri de nimic de la împăratul pământesc, se primejduiesc cu osârdie pentru el până la moarte. Cu cât mai mult noi, cei ce am primit asemenea făgăduinţe, suntem datori să nu dăm înapoi în lucrul dreptăţii, pentru ca să fim izbăviţi de judecata ce va să fie şi să dobândim şi bunătăţile cele mai presus de gând? Să cugetăm şi aceasta: arşiţa soarelui sau asprimea fierbinţelii nu le putem răbda; cum vom putea atunci îndura dogoarea focului veşnic, care arde pururi şi nu mistuie?

Iar dacă vrei, iubite, fă de aici o încercare, şi de la focul materialnic vei cunoaşte chinul acela de neîndurat. Aprinde o făclie şi atinge-ţi de foc vârful degetului; iar de poţi suferi durerea, poate vei fi în stare să o înduri şi acolo. Dacă, însă, nu poţi răbda nici măcar durerea ce ţi-o pricinuieşte această mică flacără, ce vom face atunci când tot trupul, împreună cu sufletul, va fi aruncat în focul acela nestins şi înfricoşător?“

(Sursa online: http://presaortodoxa.wordpress.com/2009/08/10/everghetinos-6-2/)

***

Trebuie sa avem pururi pomenirea mortii si a judecatii ce va sa fie; caci cei care nu cugeta si nu le asteapta neîncetat pe acestea, cad usor prada patimilor

“Frate, aşteaptă în fiece zi ieşirea ta [din această viaţă]; şi găteşte-te pentru călătoria aceea. Căci porunca cea înfricoşătoare va veni în ceasul în care nu te aştepţi şi vai de cel găsit nepregătit.

De eşti tânăr, duşmanul de multe ori îţi şopteşte: “Încă eşti tânăr. Bucură-te de plăcerile tale, iar la bătrâneţe te vei pocăi. Doar ştii mulţi care s-au mângâiat şi cu desfătările acestei vieţi, iar apoi, pocăindu-se, au dobândit şi bunătăţile cereşti. Ce cauţi să-ţi macini trupul de la o asemenea vârstă? Vezi, nu cumva să mai cazi şi în vreo boală!”

Tu, însă, stai împotrivă vrăjmaşului şi spune-i: “O, prigonitorule de suflete şi potrivnice, încetează a furişa asemenea [gânduri]. Căci, de mă prinde moartea la tinereţe şi nu ajung să îmbătrânesc, ce cuvânt de apărare voi aduce înaintea divanului lui Hristos? Văd mulţi tineri murind şi bătrâni lungi de zile; fiindcă neştiut le-a fost aşezat oamenilor sorocul morţii. Deci, dacă mă găseşte moartea înainte de vreme, Îi voi putea spune atunci Judecătorului: “Am fost luat de tânăr, aşa că slobozeşte-mă ca să mă pocăiesc”? Nicidecum! De altminteri, văd cum Domnul îi slăveşte pe cei ce Îi slujesc Lui din tinereţe până la bătrâneţe. Căci a spus către proorocul Ieremia: „Adusu-mi-am aminte de mila tinereţii tale şi de dragostea desăvârşirii tale în a-L urma pe Sfântul lui Israel”. Văd şi pe cel ce urmase din tinereţe până la bătrâneţe cugetul înşelăciunii, cum l-a mustrat proorocul, tânăr şi el, zicând: „ Învechitule în zile rele! Acum te-au ajuns păcatele tale, pe care le făceai mai înainte. De aceea şi Duhul Sfânt îi fericeşte pe cei ce au luat asupra lor din tinereţe jugul lui Hristos, zicând: „Bine este bărbatului atunci când ia asupră-şi jug din tinereţea lui.”. Depărtează-te, deci, de la mine, lucrătorule al fărădelegii şi rău-sfătuitorule! Domnul Dumnezeu să-ţi nimicească uneltirile şi pe mine să mă scape de cursele tale, cu puterea şi harul Său”.

[N.n.: Acest gen de exprimare, obisnuit in scrierile sfintilor, nu inseamna ca trebuie intrat in dialog cu diavolul, ceea ce Sfintii Parinti ne sfatuiesc, mai ales pe credinciosii obisnuiti si necercati, sa nu facem niciodata, ci sa folosim acest gen de ganduri pentru a ne convinge si a ne intari pe noi insine atunci cand suntem ispititi.]

Să ai pururi în minte, iubite, ziua sfârşitului tău. Atunci când vei zăcea pe rogojină luptând cu moartea, vai! ce frică şi cutremur cuprind sufletul în acel ceas şi mai cu seamă când îl osândeşte conştiinţa. Dacă a făcut ceva bun în viaţa aceasta, adică de a suferit necaz ori ocară pentru Domnul şi a lucrat cele plăcute Lui, se urcă la ceruri cu multă bucurie, călăuzit de sfinţii îngeri. Aşa cum muncitorul, ce trudeşte lucrând toată ziua, aşteaptă ceasul al doisprezecelea pentru ca, după osteneală, să-şi primească plata şi să găsească odihnă, la fel aşteaptă şi sufletele drepţilor ziua aceea.

Însă sufletele păcătoşilor sunt cuprinse de multă frică şi cutremur în ceasul acela. Aşa cum un osândit, prins de slugi şi dus la judecată, se frământă şi se cutremură tot, gândind la chinurile ce le va suferi, astfel şi sufletele celor nedrepţi tremură cumplit în ceasul acela, având privirea îndreptată spre chinul cel fără de sfârşit al focului veşnic şi spre celelalte pedepse nesfârşite şi nemărginite. Şi chiar de le spune celor ce-l târăsc: “Lăsaţi-mă un pic să mă pocăiesc!”, nu are cine să-l audă. Mai degrabă i se şi răspunde: “Când ai avut vreme nu te-ai pocăit, ci acum făgăduieşti să te pocăieşti? Când era deschisă tuturor arena [de luptă] nu te-ai nevoit, ci acum vrei să te nevoieşti, după ce s-au închis toate uşile şi a trecut vremea luptei? Nu l-ai auzit pe Domnul spunând: Privegheaţi căci nu ştiţi nici ziua, nici ceasul?”Acestea şi altele asemenea ştiind mai dinainte, iubite, nevoieşte-te cât încă mai ai vreme. Şi ţine pururi nestinsă candela sufletului cu lucrarea virtuţilor. Pentru ca, atunci când va veni Mirele, să fii aflat pregătit şi să intri cu Dânsul în cămara cerească, împreună cu celelalte suflete fecioare ce au vieţuit cu vrednicie înaintea Acestuia“.

 (Sursa online: http://presaortodoxa.wordpress.com/2009/07/30/everghetinos-5-2/)

***

Trebuie sa facem binele in clipa de fata si nu sa il lasam pentru mai tarziu. Dupa moarte nu exista indreptare

“Fraţilor, vremea potrivită pentru pocăinţă e chiar timpul de faţă. Fericit cel ce n-a căzut nicicum în mrejele vrăjmaşului. Dacă, însă, cineva a căzut, iar mai apoi a rupt plasele şi a scăpat fugind de la el, atâta vreme cât e în viaţa de acum, pentru mine şi acesta-i fericit. Căci, vieţuind încă în trup, a putut fugi de război, scăpând ca peştele din năvod. Peştele, atunci când e în apă, de-i prins şi rupe mreaja, se repede către adânc şi scapă. Dacă, însă, e tras pe uscat, nu mai poate să se ajute pe el însuşi.

Aşa şi noi, atâta vreme cât suntem în viaţa aceasta, am luat de la Dumnezeu putere şi tărie să ne rupem legăturile voilor duşmanului, să lepădăm povara păcatelor prin pocăinţă şi să ne izbăvim, [moştenind] Împărăţia cerurilor. De ne ajunge, însă, porunca aceea înfricoşătoare [a morţii], iar sufletul iese din trup şi trupul e pus în mormânt, nu mai putem să ne ajutăm pe noi înşine, ca peştele scos din apă şi pus bine în vas.

Frate, nu spune: “Azi păcătuiesc şi mâine mă pocăiesc”. Căci nu ştii nimic sigur. Pentru ziua de mâine [doar] Domnul va griji”.

(Sursa online: http://presaortodoxa.wordpress.com/2009/07/24/everghetinos-2/)

***

Nimeni nu trebuie sa deznadajduiasca vreodata, chiar daca a pacatuit mult, ci cu pocainta sa aiba nadejde în mantuire

“Ia aminte, frate, că, pe nevoitori, vrăjmaşul îi luptă în felurite chipuri. Astfel dar, înainte de a fi săvârşită fărădelegea, o micşorează în ochii acestora foarte. Şi mai cu seamă pofta desfătării trupeşti într-atât de măruntă o arată înainte de a se înfăptui, încât aproape că îi pare fratelui cu nimic deosebindu-se de a vărsa pe pământ un pahar cu apă rece. Odată săvârşită, cel viclean înalţă tare fărădelegea în faţa celui ce a păcătuit, ridicând împotriva lui mii de valuri de gânduri, pentru ca, scufundând mintea fratelui, să-l târască pe acesta în adâncul deznădejdii. Aceste uneltiri ale vrăjmaşului, ştiindu-le mai dinainte, iubite, ia aminte să nu fi înşelat de el şi să păcătuieşti. Dacă, însă, vei cădea în vreo greşeală, să nu stărui într-însa, deznădăjduind de a ta mântuire, ci ridică-te şi întoarce-te către Domnul Dumnezeul tău şi îţi va fi iertător. Căci îndurător şi milostiv este Stăpânul nostru, îndelung-răbdător şi mult milostiv, iar pe cei ce se pocăiesc cu adevărat nu îi leapădă, ci îi primeşte grabnic şi cu bucurie. Când îţi spune vrăjmaşul: “Eşti pierdut! Nu te mai poţi mântui!”, tu să-i zici: “Eu am Dumnezeu milosârd şi îndelung-răbdător şi nu deznădăjduiesc de mântuirea mea. Cel care ne-a dat poruncă de şaptezeci de ori câte şapte a ierta aproapelui, cu mult mai vârtos El Însuşi iartă păcatele celor ce cu tot sufletul se întorc către Dânsul”. Şi astfel, cu harul lui Dumnezeu, se va îndepărta de la tine războiul”.

(Sursa online: http://presaortodoxa.wordpress.com/2009/07/20/everghetinos-1-5/)

Legaturi:

Parintele Ieronim din Eghina despre Sfantul Isaac Sirul si cartile sale

“Oriundea se ducea, crea un nou centru duhovnicesc. Traind el insusi inlauntrul experientei tainice a Ortodoxiei, se straduia sa le transmita si crestinilor traditia apostolica si patristica a rugaciunii inimii. Mereu ii sfatuia sa studieze scrierele patristice, fiindca, prin intermediul lor, s-a transmis pana in vremurile noastre cugetarea patristica. Aceasta era tinta parintelui Vasilis (Parintele Ieronim): sa dobandim toti cuget ca acela al parintilor bisericii. El insusi era – asa cum multi l-au caracterizat – un  parinte contemporan, un al doilea avva Isaac. […]

Mai tarziu, cand a plecat, inainte de razboi, de la spitalul din Egina unde a stat prima data, si a venit la sihastria Bunei Vestiri unde a ramas pana la sfarsitul zilelor, si-a asumat saracia de bunavoie. Tot atunci a fagaduit sa nu mai poarte niciodata haine noi. Foarte aspru era si in ce priveste mancarea. In toate aplica felurite cuvinte de invatatura si povete ale avvei Isaac Sirul, la care tinea din cale-afara.

S-ar fi putut spune pe drept cuvant ca parintele Ieronim din Egina, era o intrupare a cuvintelor avvei Isaac, atat de bine cunoastea invatatura acestui mare Sfant Parinte al isihiei. Ori de cate ori spunea ceva, parintele Ieronim neaparat pomenea, direct sau indirect, invatatura si cuvintele sfantului avva Isaac. Sfantul Isaac Sirul era totul pentru parintele Ieronim. De aceea, cine se ducea sa-i vorbeasca parintelui Ieronim, lesne putea crede ca avea inaintea sa pe unul dintre acei fericiti parinti ai pustiei, din primele secole ale monahismului.”

[...]

O parte insemnata a putinului timp care ii ramanea, dupa ce-si indeplinea numeroasele si feluritele indatoriri, il dedica studierii Sfintei Scripturi si a textelor patristice, mai cu seama a celor ascetice. Era foarte atras mai ales de cuvintele ascetice ale avvei Isaac Sirul, citindu-le in fiece zi. Nu trecea zi sa nu citeasca macar o pagina, lucru pe care il recomanda si fiilor sai duhovnicesti:

- Sa nu treaca zi fara a citi macar o pagina din avva Isaac. Eu il indragesc foarte mult, socotindu-l parintele meu duhovnicesc. Si, la fiece cuvant citit, sa te opresti, intrebandu-te in sinea ta: oare fac eu aceasta? Astfel vei fi impins sa treci de la lectura la punerea in practica a celor citite.

- Parinte, eu citesc cuvintele avvei Isaac, dar nu vad cum m-as indrepta, i-am spus odata.

- Asculta-ma, paharul, pe ce-l speli, devine tot mai curat. Sa citesti scrierile avvei! Nu uita sa faci aceasta! Si neindoios te vei folosi! Cu cat scufunzi paharul de mai multe ori in apa, cu atat se curata mai bine, chiar de nu ramane deloc apa intr-insul”.

[...] Odata parintele Th., pe atunci diacon, care il vizita adesea, i-a spus:

- Parinte, spune-mi ce carti duhovnicesti sa citesc spre a ma folosi cat mai mult.

- Avva Isaac, veni raspunsul parintelui Ieronim.

- Bine, bine, despre avva Isaac mi-ati mai spus si am citit. Dar ce alte carti sa mai citesc?

- Avva Isaac, starui parintele.

- Da, dar alta carte in afara de cuvintele avvei Isaac.

- Avva Isaac. Eu, daca pot sa lucrez fie si numai o parte mica din cuvintele avvei Isaac, nu-mi mai doresc nimic altceva. Asa si tu, citeste macar o pagina pe zi, cu atentie mare, si vei vedea ca mult te vei folosi. Numai citeste-o cu mare atentie. Sa o socotesti ca pe-un soi de oglinda in care sa-ti privesti neputintele.

Intr-atat tinea la avva Isaac si atat de mult ii patrunsese noima cuvintelor duhovnicesti, incat el insusi era marcat de ele. Viata, cuvintele si povetele sale ne aminteau de acest mare ascet care a fost avva Isaac Sirul. De aceea, multi oameni duhovnicesti, cand apucau a-l cunoaste bine, spuneau: “Am cunoscut un om intru totul asemenea avvei Isaac Sirul”.

Nu citea pur si simplu scrierile avvei Isaac ci, asa cum ii sfatuia pe toti, incerca sa lucreze nesmintit tot lucrul folositor gasit in cuvintele avvei care ii erau ca o oglinda. Astfel, toata viata  s-a luptat sa se curete pe sine, sa se sfinteasca, sa se lepede si de cele mai mici cugete lumesti, tintind lumina cereasca.”

(din: Petros Botsis, “Parintele Ieronim, Sihastrul din Insula Egina”, Ed. Bunavestire, Galati, 2003, pag. 79, 129-130, 308)

***

Parintele Paisie Aghioritul despre folosul citirii Sfantului Isaac Sirul

“- Parinte, care carti duhovnicesti ajuta mai mult?

- Mult ajuta diferitele carti ale Sfintilor Parinti care, in zilele noastre, slava lui Dumnezeu, circula cu miile. In acestea afla oricine orice ii trebuie. Ele sunt o hrana curata duhovniceasca si ne conduc in siguranta pe calea cea dreapta. Dar pentru ca sa ajute, ele trebuie citite cu smerenie si rugaciune. Textele patristice seamana cu cliseele (folosite in medicina), caci precum in acestea se fotografiaza starea trupeasca a omului, asa si in acelea se fotografiaza starea lui duhovniceasca. Fiecare propozitie din textele patristice nu ascunde doar unul, ci mai multe sensuri si fiecare le intelege potrivit cu starea lui duhovniceasca. Este bine ca sa se citeasca textul original si nu traducerea, pentru ca uneori traducatorul explica prototipul potrivit cu propria lui stare duhovniceasca. Asadar, ca sa inteleaga cineva pe Sfintii Parinti trebuie sa se stranga putin, sa-si concentreze mintea si sa traiasca duhovniceste, pentru ca duhul Parintilor se percepe numai cu duhul.

Mai ales Cuvintele Ascetice ale Sfantului Isaac Sirul ajuta foarte mult, dar trebuie studiate cate putin, astfel ca hrana pe care ele o ofera sa fie asimilata. Everghetinosul [6] este o mare binefacere pentru ca putem cunoaste pe deplin duhul Sfintilor Parinti. Ajuta pentru ca descrie nevointele Sfintilor Parinti impotriva tuturor patimilor, pe rand, si sufletul cunoaste cum au lucrat aceia si se foloseste. Vietile Sfintilor constituie o istorie sfanta, de aceea ajuta foarte mult – mai ales pe copii – dar sa nu le citim ca pe niste istorii.

Nu este nevoie sa avem multa stiinta de carte ca sa dobandim evlavia. Daca vom cugeta la cele putine pe care le stim, inima se va imboldi. Unul sare in aer dintr-un tropar, iar altul le stie pe toate pe de rost si nu simte nimic, deoarece se misca in afara realitatii duhovnicesti. Cititi asadar pe Sfintii Parinti, fie si numai un rand-doua pe zi. Sunt vitamine foarte intaritoare”.

(din: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, 2003)

***

“Cu cat oamenii se indeparteaza mai mult de viata cea simpla, fireasca si inainteaza spre lux, cu atat creste si nelinistea din ei. Si cu cat se indeparteaza mai mult de Dumnezeu, este firesc sa nu afle nicaieri odihna. De aceea umbla nelinistiti chiar si imprejurul lumii – precum cureaua masinii imprejurul rotii nebune – pentru ca in toata planeta noastra nu incape multa lor liniste. Din traiul cel bun lumesc, din fericirea lumeasca iese stresul lumesc. Educatia exterioara cu stres duce in fiecare zi sute de oameni (chiar si copii mici) la psihanalize si la psihiatri si construieste mereu spitale de boli psihice si instruieste psihiatri, dintre care multi nici in Dumnezeu nu cred, nici existenta sufletului nu o primesc. Prin urmare, cum este cu putinta ca acesti oameni sa ajute suflete, cand ei insisi sunt plini de neliniste? Cum este cu putinta ca omul sa mangaie cu adevarat, daca nu crede in Dumnezeu si in viata cea adevarata, cea de dupa moarte, cea vesnica? Cand omul prinde sensul cel mai adanc al vietii celei adevarate, i se indeparteaza toata nelinistea si-i vine mangaierea dumnezeiasca, si astfel se vindeca. Daca ar fi mers cineva la spitalul sau cabinetul de boli psihice si le-ar fi citit bolnavilor pe Avva Isaac, s-ar fi facut bine toti cei ce ar fi crezut in Dumnezeu, pentru ca ar fi cunoscut sensul cel mai adanc al vietii”.

*

“- Parinte, ce sa studiez ca sa ma ajute sa ma eliberez de logica lumeasca?

- Mai intai sa citesti Patericul, Istoria iubitoare de Dumnezeu, Everghetinosul, adica nu carti de teorie, ci de practica, ca sa-ti plece logica lumeasca prin acest duh simplu patristic al sfinteniei. Dupa aceea sa incepi pe Avva Isaac, dar sa nu-l privesti pe Avva Isaac ca pe un filozof, ci ca pe un om luminat de Dumnezeu”.

(in: Cuviosul Paisie Aghioritul – „Cu durere si dragoste pentru omul contemporan”, Editura Evanghelismos, 2003)

***

Gheron Iosif Isihastul si avva Isaac

“Staretul spunea ca Vietile Sfintilor sunt o oglinda in care fiecare poate sa-si vada lipsurile sale. Ucenicii sai isi amintesc cum in orice situatie el stia sa le spuna intodeauna o povestire folositoare din Vietile Sfintilor pentru a aduce lumina in vreo nedumerire sau in vreo problema a lor.

Studia foarte mult pe Avva Dorotei, Scara si Everghetinosul. Citise de mai multe ori si Filocalia. Uneori citea Istoria Bisericeasca si foarte rar Pidalionul Sf. Nicodim Aghioritul. Fireste, avea marea binecuvantare de a-l avea povatuitor in studiul duhovnicesc pe staretul Daniil.

I-a placut de asemenea Pelerinul rus. Mai tarziu, cand el insusi a devenit staret, ii sfatuia fierbinte pe toti nu numai sa citeasca aceasta carte, ci si sa o daruiasca si altora.

Foarte mult l-au ajutat scrierile si epistolele Sfantului Nectarie, Mitropolitul Pentapolei. Auzise de el pentru prima oara de la staretul Daniil, care il cunoastea personal. Dar cu siguranta ca a aflat multe lucruri si de la staretul Ieronim, atunci cand a vizitat mai demult Eghina. Cu adevarat, avea multa evlavie la Sfantul Nectarie.

Dar cartea care i-a fost Staretului Iosif insotitoare nedespartita de-a lungul intregii sale vieti a fost Cuvinte ascetice a Sfantului Isaac Sirul. Adeseori tinea cartea sub perna sa, astfel incat sa fie primul lucru pe care sa-l vada de indata ce se trezeste. Si atat de mult a pus in lucrare invataturile lui, incat intreaga viata a Staretului Iosif a fost o carte vie a Sfantului Isaac Sirul.”

(in: Arhim. Efrem Filotheitul, “Staretul meu Iosif Isihastul”, Ed.Evanghelismos, Bucuresti, 2010, pag. 78–79).

Sf. Isaac Sirul: Despre deosebitele virtuti si sfarsitul oricarei alergari

“Toata alergarea se sfarseste prin acestea trei: prin pocainta, prin curatie, prin desavarsire. Dar ce este pocainta? Parasirea celor dinainte si mahnirea din pricina lor. Si ce este, pe scurt curatenia? Inima milostiva, catre intreaga fire zidita. Si ce este desavarsirea? Un adanc de smerenie, adica parasirea tuturor vazutelor si nevazutelor (lepadarea de toate cele vazute si nevazute). Vazutele insemneaza cele sensibile; nevazutele insemneaza cele logice, si cele ce sunt, fara a ne ingriji de ele.

Intrebat a fost (batranul) iarasi in alta vreme (alta data), „Ce este pocainta?” si a zis: „Inima zdrobita si smerita; indoita moarte si buna voie fata de toate”… „Si ce este inima milostiva?” Si a zis: „O inima, care arde pentru intreaga zidire, pentru oameni, pentru pasari, pentru dobitoace, pentru draci si pentru orice faptura. Si cand isi aduce aminte de ele, sau cand le vede pe ele, lacrimi izvorasc din ochii (celui milostiv). Din mila cea multa si mare, care-i stapaneste inima, si din suferinta cea multa, inima omului se manie si nu poate rabda, sau auzi, sau vedea ca vreo faptura este pagubita sau mahnita. Si din pricina aceasta, el inalta rugaciune cu lacrimi, si pentru dobitoace si pentru vrajmasii adevarului, si pentru cei ce-l necajesc in tot ceasul, asemenea si pentru fapturile cele taratoare, se roaga el, din mare si nemasurata mila, a lui, care curge din inima sa, dupa asemanarea lui Dumnezeu. El se roaga sa fie pazita toata firea si iertata”.

Si a mai fost intrebat: „Ce este rugaciunea?” si a glasuit: “Un indemn si o indeletnicire a mintii, ca sa iasa din toate cele de aici, si intoarcerea desavarsita a inimii cu contemplatia ei spre acel dor al nadejdii viitoare. Iar de nu le are cineva pe acestea, atunci seamana samanta amestecata, asemenea cu unul care a injugat boul si magarul in acelasi jug.”

Si iarasi a mai fost intrebat: „Cum poate cineva sa dobandeasca smerenia?” Si a raspuns: „Prin neincetate aduceri aminte de greseli si prin nadejdea apropierii de moarte, prin inbracaminte proasta, prin alegerea locului celui din urma, prin implinirea, in orice lucrare, a faptelor celor mai mici si mai de nimic, prin ascultare, prin tacerea necurmata, prin neiubirea adunarilor, prin vointa de a ramane necunoscut si nebagat in seama, si prin tinerea tuturor lucrurilor cu o desavarsita randuiala, prin ura fata de convorbirea cu multi, si prin neiubirea de castig. Si apoi prin ridicarea mintii mai presus de ocara si defaimare din partea oamenilor, si mai presus de pizma. Si prin aceea ca nu tu stapanesti pe toti ceilalti, nici toti ceilalti nu te stapanesc pe tine, ci tu te-ai insingurat si nu ai grija de nimeni pe lume, ci numai de tine. Si pe scurt: instrainarea, singuratatea si saracia, acestea nasc smerenia si curatesc inima. Iara semnul din care cunoastem ca a ajuns cineva la desavarsire, este acesta: cei desavarsiti, chiar daca de zece ori pe zi ar fi dati prada focului pentru iubirea de oameni, nu se pot satura de oameni. Precum si Moise graia catre Dumnezeu: “Daca le treci lor pacatul, trece-l; iar daca nu, atunci sterge-ma si pe mine din cartea in care m-ai scris“ (Ex. 32, 31). Precum a zis si fericitul Pavel: „Ma rugam sa fiu anatema lui Hristos pentru fratii mei“ (Rom. 9, 3). Si mai zice: „Acum ma bucur in necazuri, pentru voi, noroade!” La fel si ceilalti Apostoli, din dorul de a da viata oamenilor, au primit sa moara in multe feluri.

Iara ca incununare a tuturor acestora, Domnul si Dumnezeul nostru, din dragoste fata de zidirea Sa, pe insusi Fiul Sau pe Cruce la moarte L-a dat (Ioan 3, 16): „Ca asa a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Unul Nascut Fiul Sau L-a dat la moarte pentru ea“. Nu doara ca n-ar fi putut sa ne mantuiasca in alt chip, dar fiindca a vrut sa ne invete in acest fel, dragostea Sa covarsitoare. Si prin moartea Unuia nascut Fiul Sau, a vrut sa ne apropie de El. Si daca ar fi avut ceva mai cinstit (de pret) decit Fiul, si aceea ne-ar fi dat-o, pentru ca prin aceea neamul nostru sa fie al Sau. Si din multa iubirea Lui, nu I-a bineplacut sa sileasca libertatea noastra, desi ar fi putut s-o faca; ci ne-a lasat sa ne apropiem de El prin dragostea cugetului nostru. Si Hristos Insusi, din dragoste catre noi, a dat ascultare Parintelui Sau, ca sa primeasca cu bucurie asupra Sa ocara si mahnirea, cum zice Scriptura: „In locul bucuriei, pe care o avea, El a rabdat Crucea, fara sa-i pese de rusine“ (Evr. 12, 2). De aceea a si zis Domnul, in noaptea in care a fost tradat: „Acesta este trupul Meu, care se da pentru lume, ca sa aiba viata; Acesta este sangele Meu, care se varsa pentru multi, spre iertarea pacatelor” (Mat. 26, 26). Si iarasi a zis pentru noi: „Eu ma sfintesc pe Mine” (Ioan 17, 18). Asa toti sfintii ajung la aceasta desavarsire, cand se desavarsesc si se aseamana cu Dumnezeu, prin dragostea si iubirea de oameni, care izvoraste din ei si se revarsa spre toti.

Si acesta este semnul, pe care il cauta in ei Sfintii: sa se asemene cu Dumnezeu prin dragostea de aproape. Asa faceau si Parintii nostri calugari, cand primeau desavarsirea si asemanarea cea plina de viata Domnului nostru Iisus Hristos. Fericitul Antonie, se zice, ca nu s-a hotarat niciodata sa faca un lucru, care sa-l foloseasca mai mult pe el, decat pe aproapele sau, fiindca nadajduia ca i se va socoti lui o mare virtute castigul aproapelui. Si se mai zice despre Avva Agathon, ca spunea: „Mult as fi vrut sa gasesc vreun lepros ca, luandu-i trupul, sa i-l dau pe al meu“. Vezi dragostea desavarsita? Si pana ce iarasi era in starea de rapire, el nu lasa pe aproapele sau neodihnit; si avea o sapa; un frate, cand a venit la el, a dorit s-o aiba; si nu l-a lasat Avva sa plece din chilie fara ea. Mai sunt si altele scrise despre Sfinti. Si ce sa mai zic? Multi si-au dat trupurile lor fiarelor, si sabiei, si focului, din dragoste pentru aproapele. Nimeni nu poate ajunge la treapta acestei iubiri, de nu va simti in taina nadejdea Lui. Si iubitorii de lume nu pot dobandi dragostea de oameni. Cand cineva dobandeste dragostea, se imbraca in Insusi Dumnezeu, impreuna cu ea. Si trebuie ca cel ce a dobandit pe Dumnezeu, sa nu caute sa mai dobandeasca nimic din cele ale veacului de acum, ci si de trupul lui sa se lepede, (sa se dezbrace). Ca daca se imbraca cu lumea aceasta si cu viata aceasta, fiindca le doreste, nu se va mai putea imbraca cu Dumnezeu, pana nu se va dezbraca de acestea. Aceasta a marturisit-o Insusi Domnul zicand: „Oricine nu se va lepada de toate, si nu-si va uri sufletul sau, nu poate sa-Mi fie Mie ucenic” (Luca 14, 27). Si nu zice numai sa se lepede de ele, ci chiar sa le urasca. Si daca nu-I poate fi cineva ucenic, atunci, cum va locui in el Domnul?

Intrebare: De ce nadejdea este asa de dulce, pentru ce si trairea cu nadejde si faptele facute cu nadejde sunt usoare? Si faptele nadejdii se implinesc in suflet repede?

Raspuns: Pentru ca s-a desteptat in suflet o dorire fireasca si l-a adapat din paharul acesta si i-a imbatat pe ei, incepand din ceasul aceia. Si ei nu mai simt oboseala si se fac nesimtitori fata de necazuri, si in tot drumul calatoriei lor, ei socotesc ca merg prin vazduh, si nu cu pasi omenesti, fiindca asprimea caii nu este vazuta de ei si in calea lor nu sunt dealuri si vai: „Si pentru ei cele aspre vor fi drumuri netede” si celelalte. Si fiindca mereu privesc spre sanul Parintelui lor. Si nadejdea insasi le arata lor ca si cu degetul, in fiecare clipa, cele indepartate si nevazute, ca sa le vada intr-insii, cu ochiul cel ascuns al credintei, ca prin inchipuire; si fiindca partile sufletului lor ard, ca in foc, de dorul de cele indepartate, si fiindca ei cred, ca cele indepartate sunt de fata. Spre acolo isi intind ei gandurile lor cele lungi. Si mereu se grabesc sa ajunga. Si cand se apropie de o virtute, ca s-o faca, nu o fac numai pe ea, in parte, ci pe toate le fac in acelasi timp. Caci ei nu calatoresc ca toti ceilalti, pe calea cea imparateasca, ci-si aleg carari mici, ca sa scurteze drumul, uriasii acestia. Pe aceste carari calatoresc unii, scurtand drumul catre locasurile lor. Ca ii arde nadejdea ca un foc, si nu pot sa se aline din alergarea cea apriga si neincetata catre bucuria lor. Si li se intampla lor, precum s-a zis la Fericitul Ieremia: „Caci am zis: nu-mi voi aduce aminte de El si nici Numele Sau nu-l voi grai; si s-a facut in inima mea ca un foc aprins si a razbit oasele mele“. Asa se face aducerea aminte de Dumnezeu in inima lor, a celor ce se imbata de nadejdea in fagaduintele Sale. Cararile cele prescurtate ale virtutilor sunt: virtutile generale, pentru ca ele nu fac ocol prea mare prin potecile multe ale vietuirii (trairii), de la una la alta, si nu pretind nici loc, nici vreme, nici risipire, ci se fac indata si singure se inmultesc.

Intrebare: Ce este nepatimirea cea omeneasca?

Raspuns: Nepatimirea nu este starea in care nu simti patimile, ci starea, in care nu le primesti pe ele, din pricina virtutilor cele multe si de multe feluri pe care le au, pe fata si in ascuns si au slabit in ei patimile si cu greu se mai pot rascula asupra sufletului. Si mintea nu trebuie sa fie atintita mereu asupra patimilor. Caci gandurile ei sunt pline in tot ceasul de indeletnicirea si vorbirea modurilor celor bune, pornite in minte prin intelegere. Iar cand incepe vreo pornire a patimilor, gandul este deodata rapit din apropierea lor prin vreo idee, care s-a ivit in minte. Si patimile sunt lasate in nelucrare (sunt zadarnicite), precum a zis fericitul Marcu. Mintea, care prin Harul lui Dumnezeu implineste lucrarea virtutilor si se apropie de cunoastere, prea putin simte din partea rea si neintelegatoare a sufletului. Ca rapita ii este cunoasterea, catre inaltimi, si se instraineaza de toate ale lumii. Si din pricina curatiei, a subtilitatii, a repeziciunii, si a ascutimii mintii lor, din pricina nevointii lor, mintea lor se curateste si se face luminoasa fiindca trupul lor s-a uscat. Si prin viata cea linstita si prin staruinta in ea, usor si repede contemplatia cea launtrica se aseaza in ei si ii calauzeste spre extazul (uimirea) care este vecina cu contemplatia. Si prin uimire li se inmultesc clipele de contemplatie, si mintea lor nu are niciodata nevoie de materie perceptibila, si niciodata nu ies din acele stari, pe care i le pricinuieste roada Duhului. Si prin indelungata obisnuinta, amintirile, cele care atata patimile, precum si puterea stapanirii dracilor se sterg din inima lor. Caci, atunci cand sufletul nu se imprieteneste cu patimile si nu cugeta la ele, fiindca este stapanit de alte griji, necontenit, atunci puterea de gheara a patimilor nu poate rapune simtul duhovnicesc al sufletului.

Intrebare: Care sunt caracteristicile smereniei?

Raspuns: Precum mandria este risipirea sufletului prin inchipuirea lui, care-l raspandeste si nu-l impiedica de a se inalta in zbor pana la nourii gandurilor ei, ca sa se invarteasca in toata zidirea, tot asa smerenia aduna sufletul prin isihie (viata linistita), asa ca sufletul se concentreaza in sine. Si precum sufletul e imperceptibil si nevazut de ochii trupului, asa cel smerit este necunoscut printre oameni. Si precum sufletul in launtrul trupului este ascuns de privirile tuturor oamenilor si de amestecul cu ei, asa si cel intr-adevar smerit, nu numai ca nu vrea sa fie vazut si cunoscut de catre oameni, fiindca el se deosebeste si se departeaza de toti, ba chiar doreste, daca se poate, sa se cufunde in sine insusi, sa-si faca salasul in mijlocul linistii, intrand in ea, si sa-si paraseasca gandurile cele vechi, impreuna cu toate simturile, cu tot, purtandu-se ca unul, care nu-i in lumea cea zidita si nici nu-si are fiinta, si nu-i cunoscut nici propriului sau suflet. Si cu cat este cel smerit mai ascuns, mai inchis ca intr-o visterie, — mai despartit de lume, cu atat el se apropie de Stapanul lui. Nu se simte bine cel smerit, sa vada (cand vede) adunatura si amestec de oameni, miscare si zgomot, raspandire si grija si desfatare, din care vine desfraul, nu se simte bine nici in mijlocul cuvantarilor, al intalnirilor, al zgomotelor si al raspandirii simturilor; ci isi alege in primul rand viata in liniste si singuratate, deosebita, la mare departare de fapturi, ca sa-si duca numai grija sa, tot intr-un loc linistit. Si el doreste mai mult micimea, neagoniseala, lipsa, saracia, decat sa fie deasupra celorlalti, prin avere si prin fapte. Si doreste sa fie mereu ocupat si fara griji, ca gandurile sa nu iasa afara din el. Caci e dovedit, ca cineva nu poate ramane cu gandurile neturburate, daca va cadea in multiplicitate (in cele multe) fiindca multe lucruri insemneaza griji multe si adunatura de ganduri felurite si compuse. Si iese astfel din starea lui de superioritate fata de grijile pamantesti, cea castigata prin pacea gandurilor, ramanandu-i numai micile nevoi firesti, precum si gandul cel prea bun, in care se naste o singura grija. Iara daca trebuintele firii nu-l lasa, pana nu-l impiedica de gandurile cele bune, atunci cel smerit ajunge sa vatame si sa fie el insusi vatamat. Asa se deschide usa patimilor, se duce linistea dreptei socoteli, fuge smerenia si usa pacii se inchide. Din pricina tuturor acestora deci, cel smerit se pazeste necontenit de multiplicitate, in toata vremea sta linistit si odihnit, in pace, cu blandete, si cu buna cucernicie.

Cel smerit niciodata nu se aprinde, nu se iuteste, nu se tulbura, nici ganduri aprinse si usuratice nu are, ci intotdeauna sta in odihna, ca intr-un popas. Chiar daca cerul s-ar prabusi pe pamant, cel smerit nu s-ar speria. Nu orice sihastru este si smerit; dar cine e smerit, acela e sihastru. Orice smerit este si sfios; dar multi sunt sfiosi, fara sa fie smeriti. Iata de ce a zis Domnul cel Bland si Smerit: „Invatati de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre“. (Mat. 11, 21). Cel smerit se bucura in orice clipa de odihna, fiindca nimic nu-i misca si nu-i tulbura mintea. Si mintea lui nu se ingrozeste, precum nu poti ingrozi un munte. Si daca se poate spune aceasta, si poate ca nu-i la nelocul ei s-o zicem — cel smerit nu-i din lumea aceasta  fiindca nici in necazuri nu se ingrozeste si (nici) nu se schimba, nici in bucurii nu se mira si (nici) nu se rasfata, ci el se bucura si se veseleste in adevar numai de acelea, care il bucura si pe Stapanul lui. Smerenia este insotita de blandete si de concentrare; iar aceasta insemneaza cumpatarea simturilor, glas lin, vorbire scurta, nepretul fiintei proprii, imbracaminte simpla, mers linistit, privire plecata in jos, milostenie covarsitoare, lacrimi care curg usor, singuratate sufleteasca, inima zdrobita, fire potolita, simturi concentrate, lucruri de putina insemnatate, nevoile micsorate, suferinta, rabdare, neinfricosare, tarie de inima, care se naste din ura fata de viata cea vremelnica, rabdare in ispite, gandire grava si nu usuratica, stingerea gandurilor, paza tainelor intelepciunii, sfiala si cucernicie, dar, mai mult decat toate, linistea de toata clipa, adica necontenita chemare la sine a necunoasterii (pretextarea necunoasterii).

Smeritului niciodata nu-i ies in cale nevoia, care sa-l (faca sa se) turbure si sa-i aduca confuzie. Smeritul cand e singur, se rusineaza de sinesi. Tare ma mir, ca smeritul intr-adevar smerit, nici sa se roage lui Dumnezeu nu indrazneste, cand e sa se roage, si n-are indrazneala nici sa ceara altceva, nici sa stie pentru ce se roaga; ci numai tace, cu toate gandurile lui, si asteapta numai mila. Si asteapta sa vada ce hotarare ia in privinta lui Fata Maririi celei inchinate, pe cand fata si-o pleaca la pamant, si contemplatia inimii si-o ridica spre Inalta si Sfanta Poarta a Sfintilor. Caci acolo este Acela, care locuieste in nori, si orbeste ochii Serafimilor, si a Caruia bunatate face pe Ingeri sa dantuiasca, dar poate sa-i faca sa si taca. Si nu indrazneste sa zica sa se roage mai mult decat: (Rugaciunea celui smerit) …: “Faca-se voia Ta, Doamne, si in mine“. Aceasta s-o zicem si noi pentru noi!

AMIN!”

(din: Sfantul Isaac Sirul – „Cuvinte despre nevointa”, Ed. Bunavestire, Bacau, 1994)

 Cititi si:

Despre prieteni care nu sunt buni

I, II, 22

Cumplită e suferinţa. Dar dacă vine de la prieteni, e cu atât mai rea. Dacă e cu muşcături ascunse, lucrul este insuportabil. Dacă vine de la prieteni credincioşi, e o ruşine. Iar dacă vine de la slujitori ai lui Dumnezeu, unde te-ai putea întoarce? Cum vei fugi de asaltul relelor?

Despre acelaşi lucru

I, II, 23

Cumplită e întristarea. Dar dacă te întristează un prieten e un lucru de sclav. Dacă te muşcă pe ascuns, e un lucru de fiară. Dacă o femeie gureşă, locuieşti împreună cu un demon. Dacă un judecă­tor, e nevoie de fulgere. Iar dacă un preot, ascultă, Hristoase, jude­că şi fă dreptate.

**

Fericiri ale diferitelor vieţi

I, II, 17

“Fericit cel ce are o viaţă singuratică, neamestecat cu cei de pe pământ, ci şi-a îndumnezeit mintea.

Fericit cel care, deşi amestecat cu cei mulţi, nu se întoarce spre cei mulţi, ci şi-a înălţat întreaga inimă spre Dumnezeu.

Fericit cel care dând toate averile sale L-a cumpărat pe Hristos şi are drept avuţie numai crucea pe care o ridică sus.

Fericit cel care, gospodărindu-şi averile curate, întinde o mână a lui Dumnezeu celor nevoiaşi.

Fericită viaţa fericiţilor neînjugaţi cu jugul căsătoriei, care sunt aproape de curata Dumnezeire scuturându-se de trup.

Fericit cel care, chiar dacă a cedat pentru puţin legilor căsătoriei, aduce cea mai mare parte a dragostei sale lui Hristos.

Fericit cel care, având putere asupra poporului lui Dumnezeu, cu jertfe sfinte şi mari ÎI aduce pe Hristos celor pământeşti.

Fericit cel care, fiind fiu al turmei, aduce drept loc cerescului Hristos o făptură desăvârşită.

Fericit cel care cu mari avânturi ale minţii vede strălucirea luminilor cereşti.

Fericit cel care cinsteşte cu mâini harnice pe Împăratul şi e o lege pe viaţă pentru cei mulţi.

Toate acestea vor umple teascurile cereşti menite să primească roadele sufletelor noastre, fiecare virtute ducând într-alt loc; căci multe sunt sălaşurile multelor vieţi [In 14, 2].

Fericit cel pe care Duhul Cel Mare l-a arătat sărac de păcate, care are aici o viaţă de plâns, care nu se satură niciodată de hrana cea cerească, care prin milostivire atrage spre el marea milă a lui Dumnezeu, care e prieten al păcii şi curat cu inima, care suportă multe suferinţe pentru multslăvitul Hristos şi va primi în schimb slavă mare.

Străbate care cale vrei din acestea. Dacă pe toate, e încă şi mai bine; dacă puţine, e bine; iar dacă una singură, şi aceasta e plăcută. Căci sunt poveri demne de purtat de toţi, atât de cei desăvârşiţi, cât şi de cei mai puţin desăvârşiţi. Şi Rahav n-a avut o viaţă împodobită, dar preaînalta iubire de străini a făcut-o slăvită [Ios 2, 1 sq.]. Prin smerita sa cugetare vameşul a fost mai presus decât fariseul trufaş [Lc 18, 10 sq.]. Mai bună e necăsătoria, da, mai bună; dar dacă se amestecă cu lumea şi e pământească, e mai rea decât o căsătorie cuminte. Înaltă e viaţa celor ce petrec în neagoniseală prin munţi, dar adeseori îngâmfarea îi prăvăleşte jos şi pe ei. Căci nemăsurând virtutea lor cu a altora mai buni, au uneori în inimă o înfumurare lipsită de judecată şi adeseori cu mintea înfierbântată, asemenea unor mânji focoşi, îşi poartă piciorul dincolo de bornele de pe marginea drumului.

De aceea, fie ridică-te cu aripi uşoare, fie rămâi jos şi aleargă în siguranţă, ca nu cumva din pricina greutăţii tale aripa să se îndrepte spre pământ şi să cazi, înălţându-te, cu cădere vrednică de milă. O navă mică dar strânsă bine în piroane duce o mai mare încărcătură decât una neîncleiată bine. Strâmtă e calea care duce spre poarta dumnezeiască [Mt 7, 14], dar multe cărări duc spre acea singură cale. Unii, pe care firea îi apleacă spre cele de aici, merg pe una, alţii merg pe alta, ţinându-se numai de cea strâmtă. Nu tuturor le place aceeaşi mâncare, nici creştinilor nu li se potriveşte o singură viaţă. Pentru toţi însă cel mai bun lucru sunt lacrimile, nedormirea şi ostenelile, ţinerea în frâu a turbării patimilor înspăimântătoare, alungarea săturării, punerea sub mâna cea puternică a lui Hristos şi tremurarea de ziua care va să vină. Dacă vei străbate până la capăt calea desăvârşirii, nu vei mai fi muritor, ci ceresc. [Acestea] sunt legile lui Grigorie”.

(Sfântul Grigorie de Nazianz, Poeme autobiografice, din cartea lui Jean Bernardi, Grigorie din Nazianz - Teologul şi epoca sa, Ed. Deisis, 2002, traducere de diacon Ioan I. Ică jr.)

sursa online

CITITI SI:

Legaturi tematice:

Cititi si:

***

“Sileste-te pe cat poti sa iubesti pe tot omul. Iar daca nu poti inca, cel putin sa nu urasti pe nimeni. Dar nu vei putea face nici aceasta daca nu vei dispretui lucrurile lumii. Te-a blestemat cineva? Sa nu-l urasti pe el, ci blestemul si pe dracul care a pus la cale blestemul. Caci daca urasti pe cel ce te-a blestemat, ai urat un om si ai calcat porunca. Si ceea ce a facut acela cu cuvantul, tu faci cu fapta. Iar de pazesti porunca, arata semnele dragostei; si de poti face ceva ajuta-l, ca sa-l izbavesti de rau.

Hristos nu vrea ca tu sa porti vreunui om ura sau suparare, sau manie, sau sa tii minte raul in niciun chip si pentru niciun lucru vremelnic. Aceasta o striga cele patru Evanghelii.

Cand ne vad dracii ca dispretuim lucrurile lumii, ca sa nu mai uram pentru ele pe oameni si sa cadem din dragoste, starnesc impotriva noastra defaimari, ca nerabdand supararea sa uram pe cei ce ne defaima.

Nu este durere mai grea a sufletului decat defaimarea, fie ca-ti defaima cineva credinta, fie ca viata. Si nimeni nu poate sa o dispretuiasca, decat numai cel ce cauta la Dumnezeu, ca Suzana, singurul care poate sa ne izbaveasca din nevoi, ca si pe aceea, si sa le descopere oamenilor adevarul, ca si in cazul acela, si sa mangaie sufletul cu nadejdea.

Cu cat te rogi mai mult din suflet pentru cel ce te defaima, cu atat Dumnezeu le arata adevarul celor ce se smintesc.

Numai cei ce pazesc intocmai poruncile si cunosc adevarat judecatile dumnezeiesti nu parasesc pe prietenii incercati prin ingaduinta lui Dumnezeu. Dar cei ce dispretuiesc poruncile si nu cunosc judecatile dumnezeiesti, cand ii merge prietenului bine, se bucura impreuna cu el, iar cand e incercat si patimeste, il parasesc. Ba uneori se dau chiar cu dusmanii.

Sa iubim pe tot omul din suflet, dar sa ne punem nadejdea numai in Dumnezeu si Lui sa-I slujim din toata puterea. Cata vreme ne sustine El, umbla in jurul nostru toti prietenii, si dusmanii nu au nicio putere impotriva noastra. Cand insa ne paraseste El, ne ocolesc prietenii, si dusmanii capata putere impotriva noastra.

Prietenii lui Hristos iubesc din inima pe toti. Dar nu sunt iubiti de toti. Iar prietenii lumii nici nu iubesc pe toti, nici nu sunt iubiti de toti. Prietenii lui Hristos pastreaza dragostea neintrerupta pana la sfarsit; ai lumii, pana ce se ciocnesc intreolalta din pricina lucrurilor lumii.

Multi au spus multe despre dragoste. Dar numai cautand-o intre ucenicii lui Hristos o vei afla. Caci numai ei au avut Dragostea adevarata ca invatator al dragostei. Ei ziceau despre ea: “De as avea darul proorociei si de as cunoaste toate tainele si toata cunostinta [...], iara dragoste nu am, nimic nu sunt”. (I Cor. XIII, 2). Cel ce a dobandit, prin urmare, dragostea, a dobandit pe Dumnezeu insusi, intrucat “Dumnezeu iubire este” (I Ioan IV, 16). A lui este slava in veci. Amin.

(Selectii din Sf. Maxim Marturisitorul, Capete despre dragoste. Filocalia 2, Editura Humanitas)

• Alte cuvinte ale Sfantului Maxim din Filocalie:  Sfantul Maxim Marturisitorul: ESENTE DUHOVNICESTI

Legaturi:

Legaturi:

Sfântul Maxim Mărturisitorul «Adevărul şi bunătatea îl descoperă pe Dumnezeu»

[David Bradshaw, Metafizica energiilor divine şi Schisma Bisericii, traducere de Dragoş Dâscă şi Protos. Dr. Vasile Bîrzu, Editura Ecclesiast, Sibiu, 2011; fragment din capitolul «Înflorirea tradiţiei răsăritene»]

“Sfântul Maxim (580-662) a fost fie odrasla unor părinţi nobili din Constantinopol (conform variantei greceşti a Vieţii Sfântului Maxim), fie a fost un orfan crescut într-o mănăstire din Palestina (conform unei biografii oarecum ostile, dar, poate, mult mai autentice, scrisă în siriacă). În fiecare din cele două cazuri el pare a fi fost angajat al Cancelariei imperiale din Constantinopol înainte de a deveni monah în jurul vârstei de treizeci de ani. Cele mai timpurii din scrierile sale datează din jurul anului 625 şi sunt, în mare, lucrări de îndrumare spirituală. Din rândul acestora fac parte: Cuvântul ascetic, Cele patru sute de capete despre dragoste şi câteva epistole timpurii, inclusiv Epistola a 2-a, despre dragoste (extrem de importantă). Datorită invaziei persane a părăsit mănăstirea de lângă Constantinopol în anul 626, mergând în Cartagina. Aici, între 628 şi 635 a dovedit o productivitate formidabilă. Din lucrările acestei perioade fac parte: Scurtă tâlcuire a rugăciunii Tatăl nostru, Mystagogia (un comentariu al Dumnezeieştii Liturghii), Răspunsurile către Talasie (o lucrare de exegeză biblică), Cele două sute de capete despre cunoştinţa de Dumnezeu şi iconomia întrupării Fiului lui Dumnezeu şi Ambigua (discuţii asupra unor chestiuni dificile de teologie).

La sfârşitul acestei perioade a izbucnit o controversă care îi va mistui ultimii ani din viaţă. Încă din timpul Sinodului de la Calcedon (451) a existat o diviziune între Biserica imperială, care urma învăţătura calcedoniană despre cele două firi ale lui Hristos şi felurite Biserici locale care o respingeau. În 620, Serghie, patriarhul Constantinopolului, a început să propovăduiască un compromis teologic cunoscut sub numele de monoenergism. El afirma că Hristos are o singură activitate sau energie divino-umană („theandrică”), deşi Calcedonul învăţa că El posedă două firi. Opoziţia faţă de monoenergism a fost condusă de părintele duhovnicesc al Sfântului Maxim, Sofronie, patriarhul Ierusalimului. Deşi Sofronie a reuşit să îl convingă pe Serghie să abandoneze monoenergismul, Serghie nu a făcut decât să îl înlocuiască cu o formulă cu un înţeles asemănător: Hristos a avut o singură voinţă divino-umană (monotelism). Fiind un simplu monah, Maxim a fost la început precaut, ezitând să adopte o poziţie publică asupra acestor chestiuni. În cele din urmă, a rupt tăcerea şi în cursul anului 640 a scris o serie de mici lucrări (adunate într-o colecţie sub numele de Opuscula Theologica et Polemica) prin care apăra dogma despre cele două energii şi cele două voinţe. Acest fapt l-a adus în conflict cu autoritatea imperială care sprijinea monotelismul. A fost judecat, torturat şi exilat; limba şi mâna dreaptă i-au fost tăiate astfel că nu a mai putut vorbi şi scrie. A murit părăsit de toţi, cu excepţia a doi ucenici, cauza sa părând pierdută. Anii care au urmat au adus o schimbare remarcabilă. La Sinodul VI Ecumenic (680-681), învăţătura despre cele două energii şi două voinţe a fost proclamată ca ortodoxă, iar Maxim a fost universal recunoscut drept interpretul autorizat al acesteia¹.

Gândirea Sfântului Maxim este o reţea complexă de idei care cu greu pot fi înţelese izolat una de cealaltă. Din fericire, multe din ele ne sunt familiare din capitolul precedent. Maxim preia de la Capadocieni distincţia dintre fiinţa [ousia] dumnezeiască şi „cele din jurul lui Dumnezeu”, ta peri theon. Ca şi în cazul Capadocienilor, distincţia nu este doar epistemologică şi ontologică, ci una pe care sufletul o trăieşte nemijlocit în căutarea sa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Aşa cum Maxim scrie în Capetele despre dragoste:

„Ridicându-se mintea în Dumnezeu caută mai întâi, arzând de dor, raţiunile privitoare la fiinţa Lui, dar nu află ceea ce este El Însuşi (căci aceasta este un lucru cu neputinţă şi oprit întregii firi create, deopotrivă); ci se mângâie cu cele dimprejurul Lui, adică cu cele privitoare la veşnicia, la nesfârşirea şi la nehotărnicia Lui, la bunătatea, la înţelepciunea şi la puterea creatoare, providenţiatoare şi judecătoare a celor ce sunt. «Numai aceasta se poate cuprinde din cele ale Lui: nesfârşirea». Iar a nu cunoaşte din El nimic înseamnă a cunoaşte că e mai presus de minte, cum au spus cuvântătorii de Dumnezeu, Grigorie şi Dionisie”².

Fiindcă „arde de dor” sufletul se mişcă de la căutarea nerodnică de a cunoaşte fiinţa [ousia] divină la „cele dimprejurul lui Dumnezeu”. Aceasta aminteşte de concepţia lui Grigorie de Nazianz despre cum firea dumnezeiască ne atrage la ea prin ceea ce noi putem înţelege, iar prin ceea ce nu putem înţelege ne stârneşte uimirea³. În altă parte, Maxim evidenţiază distanţa dintre dumnezeiasca ousia şi cele din jurul lui Dumnezeu, numindu-le lucrările Sale (erga) şi referindu-se la Dumnezeu ca la creatorul lor. Ele se disting de făpturile obişnuite prin două caracteristici: ele nu au început în timp iar făpturile obişnuite sunt cele care participă la ele. Într-un pasaj care, mai târziu, se va dovedi central pentru gândirea Sfântului Grigorie Palama, Maxim scrie:

„Lucrurile lui Dumnezeu, care n-au început să existe în timp, sunt cele participate, la care participă prin har cele care se împărtăşesc. Aşa este, de pildă, bunătatea şi tot ce se cuprinde în raţiunea bunătăţii. Şi simplu vorbind, toată viaţa, nemurirea, simplitatea, neschimbabilitatea şi infinitatea⁴ şi câte sunt cugetate ca existând fiinţial în preajma lui Dumnezeu (peri hauton). Acestea sunt lucruri ale lui Dumnezeu, dar şi neîncepute temporal”⁵.

Maxim spune în continuare că cele din jurul lui Dumnezeu cuprind chiar şi realitatea în sine⁶. Dumnezeu transcende infinit ambele tipuri de lucrări, pe cele care nu au început în timp cât şi pe cele care au început în timp, cele participate şi cele participante⁷.

Ar trebui să fie limpede din aceste fragmente că „cele dimprejurul lui Dumnezeu” joacă un rol asemănător cu energiile divine ale Capadocienilor şi cu ieşirile [procesiunile] divine la Sfântul Dionisie Areopagitul. Nu doar că ni se oferă o listă similară (divina bunătate, înţelepciune şi cele împreună cu ele) dar „cele dimprejurul lui Dumnezeu” sunt, precum energiile şi ieşirile, desăvârşiri divine în care făpturile participă şi prin care Dumnezeu Se face cunoscut. Aceasta explică cum, în ciuda transcendenţei radicale a lui Dumnezeu în relaţie cu lucrările Sale, lucrările veşnice pot fi şi Dumnezeu. La doar câteva capitole de cel citat, Maxim adaugă: „Dumnezeu, singur este şi se zice cu adevărat şi propriu «Viaţă»”⁸. În Mystagogia el susţine că adevărul şi bunătatea Îl descoperă pe Dumnezeu şi că Dumnezeu este Adevărul şi Binele fără a părea că simte existenţa vreunei tensiuni între aceste afirmaţii⁹. În Cele patru sute de capete despre dragoste aflăm că orice creatură raţională, în măsura în care posedă existenţă, bunătate şi înţelepciune şi existenţă veşnică, este părtaşă la Dumnezeu¹⁰. Aceasta este aceeaşi dualitate pe care am observat-o în relaţie cu energiile [energeiai] Capadocienilor şi ieşirile [proodoi] Sfântului Dionisie. Concluzia care se poate trage este aceeaşi: „cele dimprejurul lui Dumnezeu” sunt acte revelatoare de Sine prin care Dumnezeu Se descoperă pe Sine creaturilor şi Se dăruieşte pentru ca acestea să fie părtaşe la El, deşi El rămâne transcendent în esenţă.

Despre rugaciune

În concepţia Sfântului Maxim există o legătură intimă între rugăciunea neîncetată, lepădarea înţelegerii conceptuale şi transformarea impulsurilor trupeşti prin practică ascetică. Aceste conexiuni apar în Cuvântul ascetic, un dialog între un monah bătrân şi unul tânăr. Când cel din urmă întreabă despre rugăciune, bătrânul răspunde:

„Înţelesurile sunt înţelesuri (noemata) ale lucrurilor. Iar dintre lucruri unele cad sub simţuri, iar unele sunt inteligibile. Ocupându-se aşadar, mintea cu ele, poartă în sine înţelesurile lor. Harul rugăciunii însă uneşte mintea cu Dumnezeu. Iar unind-o cu Dumnezeu, o desface de toate înţelesurile. Atunci mintea, întreţinându-se cu Dumnezeu dezbrăcată de toate, ajunge să ia formă dumnezeiască… De aceea Apostolul porunceşte să ne rugăm neîncetat, ca având mintea continuu unită cu Dumnezeu, să o rupem câte puţin de la pofta celor materiale”¹¹.

Aici se observă o fuziune între ţelul evagrian de a deveni golit de gânduri cu accentul pus de Părinţii deşertului pe rugăciunea neîncetată. Maxim identifică obstacolul în calea unei astfel de rugăciuni; el nu este înţelegerea conceptuală în general ci „alipirea pătimaşă de cele materiale” care împiedică mintea de a fi deplin îndreptată către Dumnezeu. El îl citează pe Sfântul Pavel drept model al rugăciunii neîncetate:

„Rugăciunea neîntreruptă stă în a avea mintea lipită de Dumnezeu cu evlavie multă şi cu dor, şi a atârna pururea cu nădejdea de El şi a te încrede în El în toate, orice ai face şi orice ţi s-ar întâmpla. Aflându-se în această dispoziţie, Apostolul zicea… «În toate obijduiţi, dar nu striviţi, în mare cumpănă, dar nu deznădăjduiţi, prigoniţi, dar nu năpăstuiţi, trântiţi jos, dar nu nimiciţi. Totdeauna purtăm în trup moartea Domnului Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru muritor» (II Corinteni 4, 10-11). În astfel de dispoziţie aflându-se, Apostolul neîncetat se ruga. Căci în toate cele ce făcea şi i se întâmplau, atârna cu nădejdea de Dumnezeu. De aceea, toţi sfinţii când se aflau în necazuri se rugau neîncetat, ca să dobândească aptitudinea dragostei”¹².

Pentru Sfântul Maxim, retragerea din faţa gândurilor nu este îndeplinită doar la nivel mental, ci ca o redirecţionare completă a energiei şi afectelor sufletului. Nu se poate înfăptui în afara acţiunii viguroase şi disciplinate, nici în afară de bucuria în necazuri care a fost o marcă a vieţii Sfântului Pavel. Este important de remarcat motivul din spatele acestei bucurii. Sfântul Pavel vorbeşte despre sine ca „purtând în trup moartea Domnului Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru muritor”; adică, el consideră că suferinţa care este conformă cu voinţa lui Dumnezeu naşte o părtăşie corporală la viaţa lui Hristos. Maxim ia această imagine drept model pentru propria înţelegere a transformării care se produce pe măsură ce energiile şi afectele sufletului sunt redirecţionate către Dumnezeu. Rugăciunea neîntreruptă, aşa cum o înţelege el, nu este o simplă experienţă personală, ci o părtăşie corporală la viaţa lui Hristos şi, prin urmare, este şi o manifestare a prezenţei divine în lume.

Mai târziu, Maxim se foloseşte din nou, în Cuvântul ascetic, de exemplul Sfântului Pavel şi de cel al Apostolilor:

„Cei ce au crezut cu adevărat lui Hristos şi L-au sălăşluit întreg în ei prin porunci ziceau aşa: «Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Iar de trăiesc acum în trup, trăiesc prin credinţa Fiului lui Dumnezeu, al Celui ce m-a iubit pe mine şi s-a dat pe Sine pentru mine» (Galateni 2, 20). De aceea pătimind de dragul Lui pentru mântuirea tuturor, ca nişte următori întocmai ai Lui şi ca nişte păzitori adevăraţi ai poruncilor lui ziceau: «Ocărâţi, noi binecuvântăm; prigoniţi, noi răbdăm; huliţi, noi mângâiem» (I Corinteni 4, 12)… Prin cuvintele şi faptele lor se va arăta lucrând în ei Hristos”¹³.

Aici, accentul este pus pe păstrarea poruncilor fiindcă astfel Hristos locuieşte în faptele celui care este ascultător. Ca şi în pasajul anterior, o astfel de locuire sau de schimb nu este doar o experienţă privată, ci un mod prin care Hristos Însuşi Se manifestă în lume.

Aceleaşi teme apar şi în Mystagogia, unde accentul este pus mai ales pe dragostea faţă de săraci:

„Nici un mijloc nu ne duce atât de uşor la dreptate, sau la îndumnezeire (ca să zic aşa), la apropierea de Dumnezeu, ca mila arătată din adâncul sufletului şi cu plăcere celor lipsiţi. Dacă Cuvântul arată ca dumnezeu pe cel ce bine pătimeşte, lipsit fiind, căci zice: «întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut» (Matei 25, 40), iar cel ce grăieşte e Dumnezeu, cu mult mai mult îl va arăta pe cel ce poate să facă bine, şi face, ca fiind cu adevărat dumnezeu după har şi participare, ca unul ce şi-a însuşit prin bună imitare lucrarea (energeian) şi însuşirea binefăcătoare a Aceluia”¹⁴.

Acest pasaj recunoaşte un tip de schimb reciproc de identităţi între Dumnezeu şi om, unul produs de iubirea dumnezeiască pentru om şi de dragostea omenească ce o imită. A fi părtaş la dumnezeiasca energeia este aici clar o chestiune de a face ceea ce Dumnezeu face. Cu toate acestea, iniţiativa îi rămâne lui Dumnezeu, pentru că schimbul de identităţi este posibil doar fiindcă Dumnezeu ia asupra Sa mereu suferinţele omenirii. Fragmentul continuă:

„Şi dacă e dumnezeu săracul, pentru coborârea lui Dumnezeu care s-a făcut sărac de dragul nostru şi a luat asupra Sa, prin împreună-pătimire, patimile fiecăruia… Vădit este că va fi pe drept cuvânt şi mai mult dumnezeu cel ce tămăduieşte prin sine, imitând pe Dumnezeu, patimile celor ce pătimesc, din iubire faţă de oameni şi se înfăţişează ca având aceeaşi putere a dragostei ca Dumnezeu”¹⁵.

Porunca dumnezeiască de a avea grijă de săraci este, de asemenea, o invitaţie de a intra în reciprocitatea acţiunii lui Dumnezeu, iubind prezenţa divină în om şi, prin urmare, fiind părtaşi la lucrarea lui Dumnezeu. Cel care face astfel devine „dumnezeu prin har şi participare”.

Aşadar, unirea activităţilor divine cu cele omeneşti este pentru Maxim un mod prin care omul este îndumnezeit iar Dumnezeu Se descoperă pe Sine lumii. Rădăcina acestei schimbări este dragostea (agape) şi în dragoste găseşte Maxim adevărata semnificaţie a urcuşului dionisian în întuneric. În Epistola a II-a (Despre dragoste), Maxim deduce importanţa dragostei din principiul „fiecare îl cunoaşte pe cel ce este asemenea lui”. Asemenea lui Grigorie de Nyssa el întrebuinţează principiul că fiecare este cunoscut de cel asemenea lui insistând asupra faptului că pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu este nevoie de a deveni asemenea Lui. Trăsătura divină la care se gândeşte el este, în primul rând, lipsa de patimile care sfărâmă psihicul; aceasta, însă, se dobândeşte doar prin acel fel de iubire care „îmbină dispoziţia cu firea”, readucând sufletul la starea sa firească şi unificată. Mai precis aceasta este iubirea pe care Dumnezeu o arată lumii.

„Căci Dumnezeu Se arată prin ceea ce este comun celor ce au această stare, configurându-Se (morfou/menoj) după ceea ce e propriu virtuţii fiecăruia prin iubirea Lui de oameni şi primind să Se numească din ea. Fiindcă lucrul cel mai desăvârşit al iubirii şi ţinta ultimă spre care tinde lucrarea ei este să le pregătească şi să le potrivească aceleaşi însuşiri şi numiri prin comunicare afectuoasă reciprocă. Ea face pe om dumnezeu, iar pe Dumnezeu să fie şi să Se arate om pentru una şi aceeaşi nediferenţiată lucrare voită şi pentru una şi aceeaşi mişcare a ambilor, cum vedem la Avraam şi la sfinţi”¹⁶.

De vreme ce Dumnezeu este mai presus de formă, într-un anumit sens El nu are o formă a Sa proprie. El ia formă în cel care se împărtăşeşte din iubirea Sa pentru omenire şi a cărui voinţă este unită cu a Sa. Aceasta este, de fapt, o recapitulare a Întrupării: „ea face pe om dumnezeu, iar pe Dumnezeu să fie şi să Se arate om”. Discutând aceeaşi temă în Ambigua, Maxim merge şi mai departe spunând că

„Dumnezeu şi omul îşi sunt unul altuia modele. Şi aşa de mult S-a făcut Dumnezeu omului om pentru iubirea de oameni, pe cât de mult omul, întărit prin iubire, s-a putut îndumnezei pe sine, lui Dumnezeu”¹⁷.

În aceste pasaje sunt unite mişcarea mai presus de concepte a Sfântului Dionisie Areopagitul, nevoinţa ascetică împotriva patimilor şi dragostea dovedită prin fapte. Pentru Maxim sunt o unitate, astfel încât orice parte din ele dacă este separată de celelalte devine nefolositoare şi lipsită de autenticitate. Dionisie a clarificat deja faptul că a-l cunoaşte pe Dumnezeu în întunericul dincolo de concepte nu este doar o chestiune de afirmare mentală a unor anumite negaţii, ci de practică trăită. Însă el nu a lămurit natura acestei practici cu excepţia cazului în care „revenirea” descrisă în tratatele despre ierarhie reprezintă un răspuns. Pentru Maxim, ca moştenitor al veacurilor de practică monahală, adevăratul înţeles al apofatismului dionisian nu este niciodată pus la îndoială. A depăşi conceptele înseamnă a fi eliberat de ataşamentul de lucrurile pământeşti care denaturează afectele şi distrag mintea de la rugăciune. Mai precis, a fi eliberat de „afecţiunea neraţională pentru trup” pe care Maxim o identifică drept rădăcină a patimilor. Aceasta este imposibil de realizat fără o lepădare de sine exercitată constant până ce devine deprindere. Scopul unei asemenea practici nu este pur şi simplu negativ, ci restaurator; înseamnă „a îmbina deprinderea cu firea” prin restaurarea în suflet a iubirii sale cuvenite şi fireşti pentru Dumnezeu. În schimb, o astfel de iubire găseşte expresie în dragostea pentru aproapele şi, în special, pentru cei săraci – nu ca într-un umanitarism vag, ci fiindcă în ei, în săraci, poate fi găsit Dumnezeu”.

Frumoasa marturie a Sfantului Serghie de la Radonej despre Marele Marcu al Efesului

“Despre viaţa cuviosului părintele nostru Serghie [1313-1391] şi despre multe minuni ale lui, se află tipărită carte în împărăteasca cetate, Moscova, în care între alte minuni ale sfîntului se afla şi aceasta:

După sinodul cel din Florenţa, unde mulţime de dreptcredincioşi, arhierei şi preoţi care n-au vrut să se unească cu rătăcirea latinească, au fost pierduti cu felurite chinuri de către latini. Un Presbiter din părţile Rusiei celei mari, care mersese la soborul acela, cu Isidor mitropolitul Kievului, cel ce a căzut mai pe urmă din dreapta credinţă, şi era numele Presbiterului Simeon – a răbdat multe necazuri şi munci în temniţă şi în obezi, pentru buna credinţă, de la mitropolitul Isidor lepădatul. Apoi, scăpînd din lanţuri, s-a sfătuit cu Toma, solul Tferschei şi au fugit din cetatea latinească în ţara lor. Fiind în mîhnire mare şi în nepricepere pe cale pentru nelesnicioasa trecere şi culcîndu-se puţin să se odihnească, a adormit şi a văzut un stareţ cinstit stînd lîngă el, apucîndu-l de mîna dreaptă şi zicîndu-i:

“Oare te-ai binecuvîntat de Marcu Eugenicul, episcopul Efesului, cel ce a urmat paşilor apostoleşti?”

Iar el a răspuns: “Am văzut, Doamne, pe minunatul şi tarele bărbat acela şi m-am binecuvîntat de dînsul”. Apoi stareţul a zis: “Binecuvîntat este de Dumnezeu omul acela, că din deşertul sobor latinesc nimenea nu l-a învins pe el, nici cu averile, nici cu îmbunările, nici cu îngrozirile chinurilor. Deci, tu, învăţătura şi descoperirea aceea ce ai auzit-o de la fericitul Marcu s-o propovăduieşti oriunde vei merge, la toţi drepţii cei ce ţin aşezămintele sfinţilor apostoli şi poruncile sfinţilor părinţi de la cele şapte sinoade, şi cel ce are înţelegere adevărată, să nu se amăgească. Iar pentru lungimea şi greutatea drumului să nu vă întristaţi, căci eu sînt nedepărtat de voi şi vă voi trece fără de grijă.

Acestea şi mai multe dacă i-a zis cinstitul acela stareţ, l-a întrebat Presbiterul: “Doamne, spune-mi cine eşti tu, că mi se pare că eşti trimis de Dumnezeu să ne scoţi pe noi deznădăjduiţii din pămîntul acesta străin?” Răspuns-a cel ce se arătase: “Eu sînt Serghie, pe care oarecînd m-ai chemat, rugîndu-te în rugăciunea ta, şi te-ai făgăduit să vii în mănăstirea mea”. După vedenia aceasta, deşteptîndu-se preotul, s-a bucurat şi a spus împreună călătorului său (Toma), cele ce a văzut şi a auzit. Şi au mers amîndoi, veselindu-se în calea lor, şi au ajuns degrab prin dumnezeiescul acoperămînt şi cu rugăciunile apărătorului său cuviosului Serghie, sănătoşi şi fără de bîntuială în părţile Rusiei.

Ajutorul şi arătarea sfîntului povestind, au propovăduit cele auzite de la dînsul, descriind pe larg toate cele ce s-au făcut la soborul din Florenţa.

Aceasta s-a pomenit aici pentru necuviinţa vremii de acum, întru care sfînta şi dreapta credinţă este hulită şi prigonită prea mult de latini. Ca să vadă fiii Bisericii Răsăritului că stîlpul lor, cuviosul părintele nostru Serghie, şi după preaslăvirea sa, a arătat că este nedrept soborul Florenţei. Credinţa noastră (după Apostolul) constă nu în biruitoarele cuvinte ale înţelepciunii omeneşti şi în arătarea Duhului şi a puterii, şi nu în înţelepciunea şi măiestria omenească, ci în puterea lui Dumnezeu”.

sursa: Viata Sfantului Cuvios Serghie de Radonej

***

Mesajul unui Sfant: Marcu Evghenicul, de Sterghios Sakkos

O figură harismatică, care şi-a lăsat o adâncă şi luminoasă pecete pe istoria Bisericii, este impusă cu o deosebită actualitate de către calendarul sărbătorilor acestei luni. Este Sfântul Marcu Evghenicul, antiunionistul. În zilele noastre, în care mişcarea ecumenică l-a neliniştit până şi pe cel mai simplu om şi se prezintă de-acum nu numai în haină bisericească, ci şi într-una surprinzător de socială, nimic nu este mai interesant, dar şi mai credibil decât să ascultăm mesajul celui care a fost odată protagonist în aceste evenimente şi căruia după veacuri i s-a dat dreptate.

Marcu a fost de viţă nobilă şi în ceea ce priveşte sufletul, şi în ceea ce priveşte originea. Printre primele lecţii pe care le-a primit au fost şi insuflatele cuvinte ale lui Iosif Vriennie:

„Credinţa noastră Ortodoxă! Aceasta este bogăţia noastră, aceasta slava, aceasta neamul, aceasta cununa, aceasta lauda”. „Nu ne vom lepăda de tine, iubită Ortodoxie! Nu vom minţi faţă de tine, Cinstire de Părinţi predanisită! Nu ne vom îndepărta de tine, Maică, bună-cinstire. Întru tine ne-am născut şi întru tine trăim, şi întru tine vom adormi! Iar dacă vremea o va cere, şi de mii de ori vom muri pentru tine”.

Aceste cuvinte au fost o bornă în viaţa lui Marcu, au devenit o sfântă comoară, pe care s-a îngrijit să o păzească până la sfârşit neinovată şi nefalsificată.

Anii în care a trăit erau grei pentru patrie. Turcii ajunseseră în faţa porţilor Constantinopolului şi temeliile imperiului se cutremurau de pasul lor. Împăratul, în faţa pericolului direct, caută ajutor. Bate la porţile celor puternici ai Europei şi cerşeşte alianţa lor. Însă ca popoarele creştine să-şi dea ajutorul capitalei imperiale, trebuie să aprobe papa. Şi papa pretinde schimburi (despăgubiri) grele: supunerea Ortodoxiei în faţa papismului.

Ameninţarea este un sfetnic rău şi devine şi mai rău, când cineva pierde simţul profund al realităţii. Forţaţi de pericol, păcăliţi de masca cea înşelătoare, toţi, împărat şi episcopi cedează şi cad de acord pentru unirea Bisericilor, precum numesc eufemistic supunerea faţă de papă. Preferă sclavia faţă de papism decât sclavia faţă de turci. Şi doar Marcu, urmându-i fidel pe Părinţii Bisericii, îşi înalţă statura morală şi apără integritatea credinţei. La Sinodul de la Ferrara – Florenţa cuvintele sale sunt formulate memorabil şi monumental. Propovăduieşte că deasupra libertăţii patriei este libertatea credinţei. Pentru că o credinţă liberă poate într-o zi să elibereze patria aflată în sclavie. Credinţa păstrează nerobit cugetul şi îi face vitează inima. Dimpotrivă, o credinţă înlănţuită de înşelăciune îngenunchează şi patria la picioarele celui care a înşelat-o. Unirea o iubim, supunerea o urâm, pentru că ea va însemna dispariţia Ortodoxiei. Între adevăr şi minciună nu există cale de mijloc (ceva intermediar), nu încape compromisul. Oricând s-au făcut astfel de paşi, cel care a câştigat a fost vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al omului.

Prin această poziţie de neînduplecat, Marcu Evghenicul era de aşteptat să devină antipatic catolicilor şi prietenilor lor şi să fie catalogat drept intolerant, în timp ce aceia sfătuiau printr-o ipocrizie inimaginabilă la „iubire şi la pace”. Unii au vrut să-l ucidă. Fostul lui coleg, Visarion, a strigat mânios la Marcu: „Mă zbat de prisos şi mă cert cu un om demonizat. Căci acesta este nebun”. Dar Marcu, care ca om era blând şi smerit, pentru credinţa lui s-a făcut leu. „Tu eşti fetiţă şi te comporţi ca o fetiţă”, a fost răspunsul lui către Visarion.

În cele din urmă unirea a fost semnată, dar niciodată nu a fost aplicată. Însuşi papa, când a aflat că Marcu nu a semnat, a declarat: „Nu am făcut nimic”. Şi credinciosul popor, paznicul şi judecătorul, criteriul adevărului, şi-a exprimat zgomotos dezaprobarea faţă de unionişti, iar din Marcu a făcut simbolul lui veşnic, care însufleţeşte, dar şi mustră, verificând calea ortodocşilor.

Disputa pentru unire nu este doar un dialog dogmatic inutil între cei ce teologhisesc. Pentru că dogma, orice dogmă, dă chip unei cosmoteorii (unei concepţii despre lume) şi impune o bioteorie (concepţie despre viaţă), care nu poate fi închisă în spaţiul lucrurilor bisericeşti în sens strict, nici în spaţiul teologiei ca ştiinţă teoretică. Se întinde şi îmbrăţişează pe nesimţite întreaga viaţă şi întreaga societate. În spatele diferenţelor dogmatice dintre Răsărit şi Apus se ascundeau în mod esenţial diferenţele a două lumi, a două culturi cu filozofie diferită şi mentalitate diferită. Biserica Ortodoxă Răsăriteană trăieşte şi petrece întemeiată pe autoritatea cuvântului lui Dumnezeu. Pe ea îşi sprijină educaţia, modul ei de a gândi şi de a acţiona, modul ei civilizator. Însă în această atmosferă a autorităţii ea trăieşte şi creează în libertate. Deoarece autoritatea ei este iubire, care nu-şi oprimă cetăţenii, ci îi îndrumă şi îi ocroteşte. Credincioşii, în mod liber supuşi lui Hristos, constituie Trupul tainic şi mădularele Bisericii lui.

Papismul şi Apusul, în general, trăiesc şi se mişcă în alt climat. Aici nu predomină autoritatea lui Dumnezeu, ci autoritatea papei, a omului şi a logicii. Biserica din Trup al lui Hristos se transformă în stat – creştin, dar lumesc – un stat şi el între statele acestei lumi. Harul lui Dumnezeu limitează rolul ei şi îndumnezeirea devine un sistem de categorii logice ale raţionalismului. Şi pentru că dogma lor nu izvorăşte din adevărul dumnezeiesc, ci dintr-o infailibilitate umană, moare, se dezintegrează, aduce dezechilibru în societate şi în civilizaţie. Astfel se naşte Renaşterea care caută moartea lui Dumnezeu, umanismul care aduce neomenia, iluminismul care întunecă toate prin contestare. În cele din urmă dă buzna protestantismul, care distruge orice dogmă, instaurează libertinajul şi cultivă ateismul.

Însă dogma ortodoxă nu este o expresie omenească şi muritoare. Este o prescripţie de viaţă, un mesaj al adevărului care mântuieşte. Mântuieşte sufletul nostru, dar şi patria noastră şi cultura noastră. Marcu Evghenicul apărând Ortodoxia a susţinut în cel mai eficace mod ţara lui şi fără a urmări asta, L-a făcut pe Dumnezeu apărător al vieţii şi al culturii ei.

Acest sfânt al Bisericii noastre stă şi astăzi la fel de inflexibil şi de adevărat în faţa acelora care sunt gata ca nişte „fetiţe” să se închine papei şi să imite maimuţărind modul apusean de viaţă şi de gândire. Îşi trimite mesajul său pur şi puternic, un mesaj de cultură duhovnicească autentică. Fraţii mei, este o chestiune de viaţă şi de mântuire în această lume şi în eternitate păzirea dogmei Ortodoxiei!

(Sterghios Sakkos, profesor emerit al Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii Aristotelice din Tesalonic; traducere din elină de monahul Leontie; sursa: http://aktines.blogspot.com/)

sursa: Lumea credintei

Legaturi:

Sfinţii ierarhi Atanasie şi Chiril al Alexandriei – pilde de vieţuire creştină într-o lume care Îl urăşte pe Hristos

Dragoş Dâscă

Istoria nu ne mai poate surprinde cu nimic. Revoltele în numele unei umanităţi dezumanizate, războaiele de cotropire pentru a dobândi resurse şi poziţii vitale, isteriile eshatologice, necredinţa şi dispreţul generalizat faţă de Biserică au mai pustiit şi în alte veacuri lumea creştină. Răcirea inimilor, lipsa cărărilor dintre fraţi, obscenitatea generalizată, diluarea dogmelor în numele „iubirii frăţeşti” nu sunt ispite noi, nemaiîntâlnite în istoria Bisericii. Toate aceste tulburări au fost născute şi sunt întreţinute de un spirit mort dar în acelaşi timp bătrân, mai bătrân decât multe cete îngereşti. Înţelepciunea lumii este înţelepciunea lui. Strălucirea lumii este mândria lui. El se făleşte cu căderea lumii în păcat fiindcă la Judecată acest spirit mort se va lăuda în faţa lui Hristos cu cei care i-au oferit viaţa şi sufletele ca să subziste prin ele.

Lumea, sălaşul patimilor, nu ne mai poate surprinde cu nimic. Atunci de unde teama şi frica de nenorociri? Din neascultare şi din neluare aminte. Trăim cu impresia că ascultarea este ceva ce ţine strict de viaţa monahală când, de fapt, ascultarea este o dispoziţie a firii care caută însănătoşirea prin harul Duhului. Neluarea aminte însă se referă la graba şi indiferenţa cu care trecem peste cuvântul Scripturii, al Sfinţilor Părinţi şi al duhovnicului. De ce oare uriaşi ai Duhului precum Preacuviosul Seraphim Rose sau Sfântul Ignatie Briancianinov au ştiut cum să treacă netulburaţi peste ispitele acestei lumi încă în lume fiind? Doarece au luat aminte la glasul Sfinţilor Părinţi ai căror următori s-au făcut. Nu au citit ca să se mândrească, ca să ocupe un post, să bifeze titlul de doctor în CV sau ca să caute diverse pricini de poticneală pentru aproapele. Au citit pentru a se zidi sufleteşte şi pentru a căuta răspuns la problemele lumii în care trăiau. Şi noi putem găsi astfel de răspuns chiar în sfinţii pe care îi prăznuim astăzi, 18 ianuarie: Sfinţii Atanasie şi Chiril, Patriarhii Alexandriei.

Iată ce scria Sfântul Vasile cel Mare în epistola 82 (371/372) adresată Sfântului Atanasie cel Mare:

„Când îmi îndrept privirile spre evenimentele de astăzi şi cercetez greutăţile prin care fiecare pas înainte e oprit, ca şi cum ni s-ar pune beţe în roate, ajung la totală deznădejde. Când însă mă întorc iarăşi şi privesc la Sfinţia ta şi mă gândesc la faptul că pe tine te-a rânduit Domnul să fii doctor al bolilor prin care trec Bisericile, atunci prind din nou curaj; şi din deznădejdea în care căzusem, mă îndrept iarăşi cu nădejde spre zile mai bune”.

Vedeţi cum îl numeşte Sfântul Vasile pe Sfântul Atanasie? „Doctor al bolilor prin care trec Bisericile”. Aceasta fiindcă Sfântul Atanasie a fost unul din cei mai prigoniţi ierarhi nu doar ai vremii sale ci şi din cei 2000 de ani de istorie creştină. A fost prigonit fiindcă şi-a pus sufletul pentru oile sale, pentru credincioşii peste care fusese numit păstor. Şi, ca orice păstor vrednic, Sfântul Atanasie s-a îngrijit ca turma sa să pască pe păşunea duhovnicească nu pe cea lumească, a trendului acestei lumi; iar trendul vremii sale era arianismul, o doctrină atât de plauzibilă şi firească pentru mintea raţională, care explica prin silogisme faptul că Hristos nu putea să fie Fiul lui Dumnezeu, să fie născut din veşnicie din Tatăl, deofiinţă cu El. Nu, Sfântul Atanasie nu a făcut pact cu lumea ci s-a luptat cu ea. S-a luptat cu trei împăraţi, cu episcopi căzuţi din dreapta credinţă, cu preoţi apostaţi. Nu a cruţat nimic pentru a oferi turmei sale „verdeaţa dumnezeieştilor cuvinte” (Sf. Isaac Sirul) şi nu otrava eresurilor care erau atât de populare, atunci ca şi în zilele noastre. Sfântul Nicolae Velimirovici sintetizează cel mai bine vitregiile prin care a trecut acest ierarh model:

„Cu puţine răgazuri a fost prigonit de eretici toată viaţa lui. Dintre împăraţi, cel mai mult l-au prigonit Constanţius, Iulian şi Valens; dintre episcopi, Eusebius al Nicomidiei şi mulţi alţii. Dintre eretici, Arie şi urmăritorii lui. Atanasie a fost forţat să se ascundă de la faţa prigonitorilor lui, chiar şi într-o fântână, într-un mormânt, prin casele unor oameni şi în pustie. De două ori a fost forţat să scape la Roma… Puţini sunt sfinţii care au fost prigoniţi cu atâta sălbăticie şi duh de ucidere ca Sfântul Atanasie”.

Urât de duşmani pentru dârzenia lui, cinstit ca sfânt, dar neînţeles de mulţi dintre creştinii ortodocşi, Sfântul Chiril al Alexandriei (370/380-444) a fost omul providenţial pentru ortodoxia niceeo-constantinopolitană. Urmaş al Sfântului Atanasie pe scaunul arhieresc al Alexandriei, Sfântul Chiril este un alt răspuns veşnic viu prin Hristos la problemele cu care se confruntă astăzi minoritatea ortodoxă. Nu-mi explic de ce pentru mulţi creştini şi teologi ortodocşi Sfântul Chiril apare ca un personaj cel puţin dubios. Ei îl judecă pe Sfântul Chiril pe baza unor documente şi mărturii scrise chiar de păgâni precum filosoful Damascius şi popularizate în perioada iluministă de luptători împotriva lui Hristos precum Voltaire sau Gibbon… Mulţi spun că îi apreciază scrierile dar nu îi cinstesc persoana. Nu înţeleg cum poţi cinsti (sau pretinde aceasta) scrierile sale dar nu poţi înţelege jertfa vieţii sale, iubirea neclintită faţă de Hristos. Mai facil este să vizionezi un film făcut de un regizor (ateu şi homosexual declarat), părtinitor, cu un scenariu total lipsit de acurateţe istorică în loc să citeşti mărturia Bisericii despre Sfântul Chiril căci doar aşa am putea înţelege de ce Sfântul Anastasie Sinaitul îl numea pe Sfântul Chiril „pecetea Părinţilor”, arătând astfel importanţa Sfântului Părinte alexandrin pentru teologia de viaţă mântuitoare a Bisericii. Numai aşa putem înţelege că numai un om cu viaţă sfântă ar fi putut să se opună atât de strălucit învăţăturilor viclene ale lui Nestorie, să clădească edificiul dogmatic al pururea fecioriei Maicii Domnului şi să aducă o extraordinar de importantă contribuţie la dogma hristologică, susţinând şi argumentând că în persoana Mântuitorului sunt unite firile Sale divină şi umană şi demonstrând că dacă Hristos Logosul este om adevărat şi Dumnezeu adevărat El este deofiinţă/consubstanţial Tatălui şi mamei.

Să recunoaştem: Sfântul Chiril nu este chiar politically correct. De mic a urât lumea şi a iubit viaţa monahală. A crescut printre călugări erudiţi şi nevoitori, nădăjduind să devină şi el precum aceştia. A fost un duşman neobosit al ereticilor; şi-a iubit turma atât de mult încât nu s-a sfiit să îi înfrunte pe dregătorii imperiali corupţi şi să îşi atragă duşmănia influentelor facţiuni ale păgânilor şi evreilor. Când a trebuit să taie eresul lui Nestorie nu a făcut compromisuri de credinţă şi nu a arătat toleranţă faţă de eretici. A fost un iubitor de monahi iar el însuşi a fost un monah erudit, trăitor şi iubitor al Părinţilor. Atât de puternică a fost iubirea lui faţă de Hristos încât, scrie Sfântul Nicolae Velimirovici, „zidirea însăşi a fost uimită de credinţa Sfântului Chiril cel neclintit”.

Avem în aceşti doi mari ierarhi ai Bisericii doi mijlocitori înaintea lui Hristos. Avem în vieţile şi scrierile acestor doi mărturisitori şi învăţători ai credinţei răspunsurile la problemele cu care ne confruntăm astăzi. Să ne amintim că suntem creştinii sfârşitului de veac, aceia care nu se vor mântui prin mari fapte ascetice, dar neapărat prin păstrarea credinţei ortodoxe neştirbite, şi să cerem ajutorul Sfinţilor ierarhi Atanasie şi Chiril ca să ne întărească să începem şi să trăim în Hristos „urmând în tot locul mărturisirilor Sfinţilor Părinţi care au fost făcute grăind în ei Duhul Sfânt şi ţinându-ne de ţelul  noimelor pe care le putem afla în scrierile lor şi umblând ca pe calea împărătească” (Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola 17).

***

• Doxologia: Sfinţii Ierarhi Atanasie şi Chiril, campioni ai ortodoxiei, de pr. Ioan Valentin Istrati

Sfinţii Atanasie şi Chiril, ierarhi ai Alexandriei sunt cei mai aleşi apărători ai dreptei credinţe în faţa deviaţiilor ideatice şi a ereziilor raţionaliste care s-au ivit în istoria Bisericii.

Apărarea dreptei credinţe este nu numai o chestiune de principiu, ci o chestiune de viaţă şi de moarte, adevărul credinţei ducând la nemurire împreună cu Hristos, iar credinţa falsă ducând la moarte. Ei sunt astfel modele teologice de urmat, stâlpi puternici ai ortodoxiei şi lumini ale Împărăţiei lui Dumnezeu pentru cei ce se roagă lor.

Sfântul Atanasie cel Mare a fost cel de-al 20-lea episcop al Alexandriei şi rămâne unul dintre cei mai mari teologi ai creştinătăţii. Născut în 296, el este numit “campion al ortodoxiei” în lupta sa de o viaţă împotriva arianismului. Această erezie, propagată de un preot din Alexandria pe nume Arie, a pus la îndoială dumnezeirea Mântuitorului Hristos, spunând că Acesta a fost creat, deci este inferior Tatălui. Arianismul a fost condamnat la Sinodul I Ecumenic de la Niceea şi de Sinodul al II-lea de la Constantinopol. De cinci ori Atanasie a fost exilat pentru apărarea credinţei în dumnezeirea lui Hristos. În timpul vieţii sale s-a bucurat de 10 ani de relativă pace – atunci a scris multe dintre operele sale şi a propovăduit credinţa cea adeăvărată în eparhia sa. Lucrările sale sunt polemice, împotriva diferitelor aspecte ale arianismului.

Sfântul Chiril a fost şi el Arhiepiscop al Alexandriei şi a trecut în veşnicie în 444. El este campionul luptei împotriva ereziei lui Nestorie. Această erezie propovăduia că umanitatea lui Hristos nu a fost deplină. La Sinodul de la Efes (431) Sfântul Chiril şi întreaga Biserică au condamnat nestorianismul, proclamând că Maica Domnului este Născătoare de Dumnezeu (Theotokos), fiind mama unică a lui Hristos cel unic, Dumnezeu şi Om. Sfântul Chiril a fost şi întemniţat pentru trei luni şi depus din tronul patriarhal. El este numit “stâlp al ortodoxiei” şi “pecete a tuturor Părinţilor Bisericii”. Retorica sa polemică de o mare profunzime teologică este un exemplu pentru teologia bizantină.

Cititi si: