“Toate indrumarile staretului sunt patrunse de duhul invataturii Sfintilor Parinti si Stareti. Pentru monahi, el aseza mai presus de toate ascultarea si defaimarea de sine, pentru ca amandoua aceste virtuti nasc smerenia, care il salasluiesc in noi pe Dumnezeu, si ne dau ceea ce ni se spune in Evanghelie: Imparatia lui Dumnezeu inlauntrul nostru. Staretul nu ingaduia niciodata nimanui sa renunte la ascultare, spunand ca cel care duce pana la sfarsit ascultarea respectiva, acela se invredniceste de un sfarsit fericit. Adeseori staretul il dadea drept exemplu pe un ieroschimonah care nu refuza niciodata nimic si, fiind bolnav, n-a refuzat sa slujeasca atunci cand i-a sosit randul, iar in timpul liturghiei, imediat dupa ce s-a impartasit, s-a sfarsit pe neasteptate in altar, imbracat fiind in toate vesmintele.

Atunci cand cineva i se jeluia de greutatea ascultarii si de amaraciunile legate de aceasta, fata staretului se ilumina de bucurie, in ochi ii scanteia gingasa dragoste parinteasca si el spunea intr-un mod deosebit de insufletit: „Ei, bine. Pentru aceasta veti fi mucenici”. In acelasi timp se straduia mereu sa insufle ca tot omul trebuie sa aiba rabdare intru toate, in orice face, pana la sfarsit.

„Ce ai inceput sa faci, spunea staretul, sa continui, si rabda toate cate vin asupra ta; doar sa nu te muti din loc, si totdeauna sa te defaimi pe tine insuti, si te vei mantui”.

Odata o persoana i-a transmis staretului o discutie auzita de catre acesta, ca fostii stareti nu-i prea sileau pe ucenicii lor spre nevointe trupesti, ci le cereau indeosebi sa pazeasca monahismul launtric. Parintele a raspuns:

„Spune-le acestora: daca nu cresti copacul, de unde sa iei rodul? Copacul pe care creste monahul launtric este postul, infranarea (renuntarea),mergerea la slujbele bisericesti, munca trupeasca, si doar atunci pe el va creste rodul, adica monahul launtric”.

Cineva si-a adus aminte de acel felcer, care, dupa ce i s-a intamplat sa moara pentru un timp si a vazut multe lucruri ziditoare de suflet in cealalta lume, a intrat la schitul de la Optina inca pe timpul parintelui Ambrozie, insa pe urma, cand a plecat sa-si satisfaca serviciul militar, iarasi s-a amestecat cu prietenii sai necredinciosi si ei l-au convins ca ceea ce i se intamplase a fost o simpla halucinatie. Asa l-au indepartat de la calea lui, si acesta a ramas in lume pe langa un spital. Parintele a spus:

„Cu el s-a implinit cuvantul Evangheliei: daca  pe Moise si prooroci nu-i vor asculta, atunci chiar daca cineva va invia din morti, nu vor crede”.

Odata l-au intrebat pe parintele despre o persoana duhovniceasca, de ce acela fiind om lipsit de educatie, sufletul lui respira de o astfel de intelepciune duhovniceasca, incat cuvintele lui patrund in inima? Parintele a raspuns:

„Dupa cum raza soarelui nu poate sa patrunda prin ceata, tot astfel si cuvintele omului care este doar educat, insa nu si-a biruit patimile nu pot lucra asupra sufletului. Iar cel care a invins patimile si a dobandit intelepciune duhovniceasca, acela si fara educatia exterioara are acces la inima fiecaruia”.

O femeie i-a spus parintelui: „Imi dati pravila, mi-e frica insa ca imi va fi greu s-o implinesc”. Staretul a raspuns: „Ceea ce ti se da este totdeauna greu”, si a povestit despre arhimandritul Isaachie care, inca vietuind in lume, se pregateste pentru monahism si ascetism. Astfel, el facea zilnic cate o mie de matanii. Dupa intrarea in manastire, el i-a spus despre aceasta staretului Leon si acesta, in loc de o mie, i-a poruncit sa faca cincizeci de matanii. Peste un oarecare timp, el a veni la staret, si i-a spus:

Iertati-ma, Parinte, mi-e rusine sa recunosc, insa nu stiu din ce cauza nu pot sa fac cincizeci de matanii”. Staretul i-a poruncit sa faca 25. A mai trecut ceva timp si el a venit din nou la staret si i-a spus ca nu poate nicidecum sa inteleaga de ce in lume putea sa faca o mie de matanii si acum nu mai poate sa faca nici macar 25? Atunci staretul Leon i-a explicat:

„In lume vrajmasul te ajuta, le faceai si te mandreai cu aceasta; iar aici le faci nu dupa voia ta, ci cu ascultare, vezi neputinta ta si te smeresti, si tocmai din aceasta pricina iti este si greu”.

Cineva a zis: „Mai bine in lume, in post, sa fi mancat kilograme de carne, decat sa ma imbuib aici cu paine”. Staretul a zis:

„Chiar daca vei manca doua kilograme de paine, totusi nu vei gresi impotriva randuielilor Sfintei Biserici”.

Odata a fost intrebat: „Parinte, vom fi oare in cealalta lume impreuna cu Dumneavoastra, ne veti ajuta oare si in general. Veti da raspuns pentru noi?”

„Da”, a raspuns staretul, „insa doar aceia dintre voi vor fi cu mine si doar pentru aceia voi raspunde, care m-au ascultat fara murmur intru toate”.

O femeie a zis: „Parinte, sunt amarata ca nu am mijloace de trai si ma tot chinui sa le castig; iar intre timp tot vreau si asta, si asta”. Staretul a raspuns:

„Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si toate celelalte se vor adauga voua. Cu o ast­fel de atitudine procedau monahii de odinioara, si Domnul ii aproviziona cu toate cele necesare, si mai mult decat atat. Iata, atunci cand am intrat la schit nu avea nimeni samovarul lui propriu, ci pentru tot schitul era un singur samovar mare la proestos, iar dupa slujba fratii beau pe rand ceai si toti erau multumiti si fericiti. La fel se intampla cu toate cele de trebuinta: se straduiau sa implineasca mai mult slujbele bisericesti si ascultarile lor, si pentru aceasta Domnul le dadea de toate, nu aveau lipsa de nimic. Iar acum oamenii intra in manastire nehotarati si se gandesc doar la haine si mancare; si din aceasta cauza nu ne trimite Domnul, noua, pacatosilor cele de trebuinta”.

Unei monahii, staretul i-a dat o astfel de povata:

„Daca te tulbura faptele si pacatele aproapelui si-ti fura linistea sufleteasca, aminteste-ti despre aceasta:

a) Daca greseala aproapelui, pe care ai dori s-o indrepti, iti tulbura linistea ta sufleteasca si te enerveaza, atunci si tu gresesti si, prin urmare, nu poti indrepta greseala prin greseala, ea se indreapta prin blandete.

b) Ravna care vrea sa indrepte orice rau este ea insasi un mare rau.

e) Tine minte ca ai in ochiul tau o barna, iar tu arati spre paiul fratelui.

d) Exista nedesavarsiri inevitabile, exista chiar si unele utile. Se intampla ca prin rau sa se ispiteasca binele.

e) Exemplul marii rabdari a lui Dumnezeu trebuie sa infraneze lipsa noastra de rabdare, care ne lipseste de liniste.

f) Exemplul Domnului nostru Iisus Hristos ne arata cu cata blandete si rabdare trebuie sa suportam greselile omenesti. Iar daca nu suntem pusi sa-i conducem pe oameni, trebuie sa privim cu detasare la ele.

g) Fiecaruia i se pare vrednica de osanda acea fapta a aproapelui care il demasca pe el insusi prin ceva.

h) Nimic nu ne linisteste si nu ne impaca cu faptele celor din jur, ca tacerea, rugaciunea si dragostea.

Vorbind despre un sinucigas din neamul sau, cineva a inceput sa demonstreze ca Dumnezeu il poate ierta si pe acela, si Staretul a spus:

„Nu e treaba noastra sa discutam despre aceasta: Dumnezeu intr-adevar poate va ierta, dar treaba noastra e sa implinim ceea ce ne porunceste legea, asa cum judecatorul trebuie, potrivit legii, sa pronunte sentinta cu moartea pentru criminali, iar tarul poate sa-i si miluiasca. Unul dintre sfinti s-a rugat pentru imparatul Traian si un glas i-a zis: „Pentru unul ca acesta sa nu indraznesti sa te rogi”.

Odata, iesind pentru binecuvantare, staretul discuta despre marturisirea pacatelor si intre altele a spus:

„Daca nu-ti poti spune pacatele, atunci mai bine sa le scrii. Si a povestit cum o femeie si-a scris pacatele pe o hartie si a dat-o unui episcop (Vasile cel Mare), cerandu-i dezlegare, insa acesta a trimis-o la Cuviosul Efrem Sirul. Cuviosul a dezlegat-o de toate pacatele, in afara de unul singur, cu care a trimis-o din nou la Sf. Vasile. Ajungand in oras, femeia a aflat ca arhiereul murise, si cu mare amaraciune si lacrimi multe a cazut inaintea sicriului, in care a asezat si hartia pe care era scris pacatul, si a continuat sa planga. Atunci toti au inceput sa o intrebe de ce plange, iar ea le-a povestit durerea ei. In acest timp, un preot a luat din sicriu hartia ei pe care era scris pacatul si a desfàcut-o. S-a dovedit ca foaia era curata, aratand ca toate pacatele fusesera iertate”.

Staretul spunea:

„Constiinta omului se aseamana cu desteptatorul. Daca desteptatorul a sunat si, stiind ca trebuie sa mergi la ascultare, te ridici imediat, atunci il vei auzi totdeauna si pe mai departe. Iar daca nu te vei ridica cateva zile in sir, spunand: sa mai stau putin, atunci intr-un sfarsit nici nu te vei mai trezi atunci cand va suna”.

A mai spus:

„Cel mai puternic actioneaza in om spiritul de contrazicere. Din proprie dorinta, omul va face uneori si ceva greu, dar daca ii vei spune sa faca chiar si ceva usor, se va supara. Insa trebuie sa ascultam, chiar daca nu ni se pare asa. La un staret au venit cinci ucenici sa-l roage sa-i primeasca in manastire. El i-a trimis sa planteze varza cu radacinile in sus si cu frunzele in pamant. Doi au inceput sa planteze asa precum le-a po­runcit el, iar ceilalti trei au zis: Oare asa se cuvine sa plantati?, si au inceput sa planteze asa precum voiau ei. Staretul a venit sa-i vada cum muncesc si i-a primit in manastire pe cei care facusera precum le poruncise el, iar pe ceilalti trei nu i-a acceptat”.

Odata i s-a spus staretului ca la M-rea N. exista zavorate. Parintele a raspuns:

„Aceasta e o cale periculoasa, caci in singuratate cresc patimile, iar in mijlocul poporului urcusul e mai cu folos. Iata, acolo unde se umbla (pe drum) nu creste iarba, iar acolo unde nu se umbla, iarba e deasa. Ei se insingureaza din lipsa de rabdare. Iar noua ne este folositor atunci cand suntem imbranciti. Acel copac pe care vantul il clatina mai mult, se intareste mai tare cu radacinile, iar cel care sta in liniste, acela imediat cade“.

O monahie din acea manastire a spus:

„Parinte, binecuvantati-ma sa dobandesc din timp casa vesnica”. „Dobandeste rabdare! Sta scris ca in rabdarea voastra va veti dobandi sufletele. Fara rabdare nici casa vremelnica nu se construieste, cu atat mai mult cea vesnica. Rabdarea da nastere mangaierii, iar o astfel de mangaiere este adevarata. Iar noi cautam mereu ceea ce e mai usor. Ce e usor pentru trup, este nefolositor pentru suflet, si ce e folositor sufletului, este greu pentru trup; de aceea trebuie sa intram prin multe greutati in imparatia Cerurilor”.

Odata, plimbandu-se cu staretul prin padure, cineva i-a spus: „Macar de ati mai trai mai mult timp, parinte”. Staretul a zis:

,,Vom mai trai atata timp, cat nu e pregatita noua arma. Dumnezeu nu o ia pe cea veche”.

Apoi insa, fata i-a devenit serioasa iar el, tacand putin, a adaugat:

„Doar ca trebuie sa ne straduim ca noi insine sa vietuim bine, altfel pentru neascultarea noastra Domnul ii ia pe stareti si nu lasa pe nimeni”.

Cineva i-a spus staretului: iata, iarasi nu exista roade [ale pamantului, din cauza secetei, n.n.].

„Da”, a raspuns staretul, „toate sunt putine, doar pacatele multe. Lipsa de roade o trimite Dumnezeu pentru faptul ca am incetat cu totul sa respectam posturile, chiar si oamenii de rand; iata ca acum, vrei nu vrei, trebuie sa postesti”.

A mai spus:

„La ora actuala sinuciderile se petrec adeseori in afara de necredinta, din pricina lipsei de rabdare, caci oamenii nu mai vor sa rabde nimic, si daca Domnul n-ar fi asezat in om dorinta fireasca de a trai, atunci aproape toti s-ar sinucide. Sf. Vasile cel Mare scrie despre un filosof pagan care spunea: „Mai devreme voiam ca totul sa se faca conform voii mele, insa vazand ca nimic nu se petrece asa precum vreau eu, am inceput sa vreau ca totul sa se faca asa precum se face, si prin aceasta a inceput sa iasa ca totul se facea astfel, precum voiam eu”. „Iata”, adauga staretul, „si paganul prin fapta a ajuns la acest adevar, ca trebuie inevitabil sa rabdam cele care ni se intampla. Si daca toti sfintii ii cereau lui Dumnezeu rabdare, inseamna ca si ei aveau nevoie de aceasta”.

Odata cineva si-a manifestat inaintea staretului dorinta ca el insusi sa-i descopere pacatele tainice (cele pe care nu vrei sa le spui). El a raspuns:

„Nu, aceasta nu se cuvine; trebuie fiecare el insusi sa le spuna si sa se caiasca, altfel nu va avea nici un folos; iar pentru pacatele uitate si nespuse trebuie sa rabdam toate cele care se abat asupra noastra. Nici parintele Ambrozie nu facea aceasta, niciodata, doar in unele cazuri foarte rare si speciale, atunci cand vedea ca omul poate muri fara sa se caiasca”.

Cineva s-a plans ca este incontinuu bolnav. Staretul i-a zis:

„N-ai ce sa faci; se vede ca Dumnezeu vrea sa ne mantuiasca si sa ne purifice de intinaciunea pacatului. Cu toate ca nu e usor sa rabzi suferintele, pentru sanatatea sufleteasca trebuie sa le rabdam pe toate. Daca nu vietuim cu dreptate, sa avem pentru aceasta o inima infranta si plina de cainta, si va privi Domnul spre ea si nu ne va lasa fara mila Sa”.

„Suferintele sunt calea noastra; sa mergem pana cand vom ajunge la patria destinata noua – vesnicia. In lume sunt multe suferinte, iar la noi chiar daca sunt, nu sunt atat de mari si acestea sunt pentru Dumnezeu; doar aceasta e amaraciunea (nenorocirea), ca prea putin ne ingrijim de vesnicie si nu rabdam chiar si o mica mustrare cu cuvantul. Noi insine ne marim suferintele cand incepem sa murmuram. In toate e ne­voie de rabdare si suflet mare, precum corabiei ii este de folos ancora, ca in timpul furtunii sa nu se sfarame de piatra”.

Cum se obtine lipsa totala de patimi?, a fost intrebat staretul. „Prin smerenie totala”, a raspuns el.

Parintelui i s-a povestit despre o doamna care murise fara sa se impartaseasca, pentru ca in parohia ei era un preot care avea o viata nu prea buna, si aceea n-a dorit sa se impartaseasca la dansul. Staretul a compatimit-o pe cea decedata si a zis ca nu trebuie sa ne tulburam de viata preotului, pentru ca mana lui doar actioneaza, taina insa o savarseste harul. Apoi a povestit cum un Preacuvios, imbolnavindu-se de moarte, a dorit sa primeasca Sfintele Taine. Preotul aflat cel mai aproa­pe de el avea o viata foarte pacatoasa si parea ca este cu totul nevrednic de preotie. Cuviosul s-a tulburat putin, insa mai apoi, invingand acest gand, l-a chemat. In timpul impartasaniei, Dumnezeu l-a invrednicit de o astfel de vedenie: a vazut ca il impartasesc ingerii.

Un preot ii scria staretului, ca o fecioara din parohia sa care murise, i s-a aratat prietenei ei, adaugand ca aceasta din urma este cu totul tanara, curata si nevinovata. Staretul i-a ras­puns ca

Fericitul Diadoh ne sfatuieste sa nu ne incredem nici chiar adevaratelor vedenii binecuvantate. Dumnezeu nu ne va cere socoteala pentru aceasta, vazand ca oamenii nu fac aceasta din ura pentru Dumnezeu, ci pentru a nu fi invinsi de inselaciunea vrajmasului. Un ascet de la Lavra Pecersk din Kiev a vazut in chilia sa un inger care se ruga si a gandit astfel: daca ar fi fost de la cel viclean, atunci nu s-ar fi rugat. Atunci acest aparent inger a inceput sa-l sfatuiasca: nu te mai ruga acum, pentru ca de acum incolo o sa ma rog eu pentru tine. Ascetul a ascultat si a cazut in ispita, de care cu mare greutate a fost izbavit prin rugaciunile Preacuviosilor Parinti. Pe aceasta baza si fecioara Ania ii poate spune aceleia care i se arata: chiar daca tu te rogi, totusi nu pot crede in tine, te rog sa nu te mai arati mie, caci sunt o mare pacatoasa si mi sunt vrednica de vedenii binecuvantate. Si sa se roage cu mai multa ravna lui Dumnezeu, pentru ca Domnul sa o izbaveasca de asemenea vedenii, caci ele ascund un mare pericol. O sa mai adaug: oare n-are cumva Ania o subtila parere de sine, ca vietuieste foarte drept ? Daca are, atunci iata si pricina pentru care vrajmasul se apropie de ea prin ispite. Toti marii stareti se considerau pe sine pacatosi si mai nevrednici decat toti mirenii si doar printr-o astfel de smerenie au devenit ei placuti lui Dumnezeu. Iar faptul ca cea care a murit se arata in aratari ceresti si luminoase, e o nimica toata”.

Aceluiasi preot staretul ii scria:

„Imi scrieti ca unii dintre ai vostri se preocupa cu tamaduirea de muscaturile sarpelui folosind rugaciuni. Ar trebuie sa cercetati acele rugaciuni. Caci exista rugaciuni fie fara sens, fie chiar cu amestec de hula. Asemenea rugaciuni nu fac decat sa-i bucure pe draci de la care poate ca si vine un oarecare ajutor. Trebuie sa ne rugam cu rugaciunile adoptate in practica de catre Sfanta Biserica, si in acelasi timp e potrivit ca acestea sa fie citite de catre preoti ai lui Dumnezeu, si nu de poporul simplu”.

„Ma rugati sa va dau povata pentru izbavirea de imprastiere a gandurilor in timpul rugaciunii. Ca sa nu se imprastie deloc gandurile in timpul rugaciunii, pentru noi, oamenii pacatosi, este cu neputinta. Trebuie totusi sa ne straduim ca in masura posibilitatilor sa ne adunam mintea, asezandu-o in cuvintele rugaciunii, adica sa patrundem cu ea in fiecare cuvant al rugaciunii. De raceala si impietrire nu trebuie sa ne tulburam, ci sa continuam a ne sili spre rugaciune, constientizand ca suntem nevrednici de mangaiere si umilinta. Daca rugaciunea este rece, nu trebuie sa tragem concluzia ca nu este placuta lui Dumnezeu, ci uneori o astfel de rugaciune i se considera omului ca fiind o buna nevointa, insa doar daca omul se smereste si se defaima pe sine in tot felul inaintea lui Dumnezeu”.

(Sfântul Iosif, Stareţul Purtător de Dumnezeu de la Optina, Editura Platytera, Bucuresti, 2006)

“… Dorinta de a trai pana la venirea antihristului este una gresita. Atunci vor fi dureri atat de mari, incat se spune ca cel drept abia se va mantui. Iar a cauta si a dori suferinte este un lucru primejdios si gresit. Aceasta se intampla din pricina mandriei si a nesocotintei.

Umpleti-va de Duh… (…). Ce inseamna aceasta? Doar noi [Crestinii ortodocsi] ne-am invrednicit sa primim la Botez darurile Sfantului Duh. Dar cati oare isi mai aduc aminte despre aceasta? Este mai putin important ca l-am primit, trebuie sa-l pastram, sa-l desavarsim, sa-l inmultim. Pentru aceasta trebuie aprinsa ravna. Cum?

1. Sa citim Sfanta Scriptura, care este scrisa de Duhul Sfant. Duhul rasufla din Sfanta Scriptura. Nici o multumire lumeasca nu ne poate da acea pace, acea bucurie pe care ne-o da Duhul Sfant.

2. Sa luam aminte la sine.

3. Sa participam mai des la savarsirea Sfintelor Taine. Sfantul Duh se impartaseste omului prin acestea.

4. Sa mergem mai des la sfanta biserica, deoarece biserica este locul deosebit al prezentei Duhului Sfant.

5. Rugaciunea. Sa rostim mai ales rugaciunea Imparate Ceresc. Trebuie sa o ascultam cu deosebita evlavie nu doar in biserica, ci sa o rostim si cand lucram, cerand ajutorul Duhului Sfant. (…)”.

(din: Monahia Maria,  VIAŢA SFÂNTULUI NICON, ULTIMUL
STAREŢ DE LA OPTINA, Editura Predania, 2009)

*

Catehetica: Ce vom face cand va veni prigoana?

Câteva … ganduri la venirea sfarsitului lumii, prigoanei, vremurilor tulburi și pline de înșelare – de la Starețul Nicon vom găsi mai jos într-o scrisoare adresată mamei lui pe vremea când fusese arestat. Astăzi majoritatea creștinilor își pun astfel de întrebări și greu poate fi deslușită o cale reală plină de înțelepciune duhovnicească și de dreaptă socotință. Staretul ne învață cum să ne raportăm acestor situații și cum să abordăm viața noastră duhovnicească în așa fel încât să ne fie bine:

“Hristos să fie în mijlocul nostru, dragă mamă!

Pace și bucurie întru Domnul Iisus cu osârdie îți doresc și cer sfintele tale rugăciuni și binecuvântarea ta părintească. Despre mine ce să-ți scriu? Sunt viu și sănătos, nici o nevoie deosebită nu am, primesc tot ce îmi trebuie, mă ostenesc puțin cu corespondența, sunt foarte ocupat cu diversele treburi ale mănăstării, sau, mai bine zis, cu treburile care privesc în general viața noastră de obște. Cânt la strană și, în sfârșit, slujesc, stând înaintea prestolului lui Dumnezeu în Sfântul Altar. În ceea ce privește viața mea lăuntrică, și din chilie, și din suflet, nu toți o cunosc. Chilia mea are în lungime 5 arșini și în lățime 3 arșini și 6 verșoci și o singură fereastră. Chilia mea îmi este mai dragă decât toate casele și camerele luxoase. În ceea ce privește condițiile vieții noastre de obște este lucru complicat și, în același timp, foarte simplu. Este complicat, căci este greu să aștern pe hârtie tot ce repezintă acum fosta mănăstire și toate cele prin care trecem și în tot ce întreprindem. Și este simplu, căci ,,de n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc”, după cuvântul psalmistului (Ps.126, 1).

Da, trebuie să luăm măsuri potrivite, chibzuite de o minte sănătoasă, nu potrivnice duhului creștinesc și vieții călugărești, și, luându-le, trebuie să așteptăm izbânda numai din mâinile Domnului.

Mândria omenească zice: noi facem, noi realizăm, și începem să construim turnul Babel.

Îi cerem Lui Dumnezeu socoteală pentru faptele Lui, vrem să fim conducătorii lumii, visăm la tronuri dincolo de nori – însă nimeni și nimic nu se supune lumii și neputința omenească se dovedește cât se poate de clar o experință amară. Urmărind experiența aceasta în istorie, și în anichitate, și în contemporaneitate, am ajuns la concluzia că nepătrunse sunt pentru noi căile Proniei lui Dumnezeu, că nu le putem înțelege și de aceea trebuie cu toată smerenia să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu. Aceasta este prima concluzie. Urmează a doua.

Nimeni și nimic nu-l poate vătăma pe om, dacă el însuși nu se vatămă pe sine și, dimpotivă, pe cel ce nu renunță la păcat, nicio mie de mijloace mântuitoare nu îl pot ajuta. Prin urmare, singurul rău este păcatul. Iuda a căzut, aflându-se alături de Măntuitorul, iar dreptul Lot s-a mântuit, trăind în Sodoma.

Aceste gânduri și altele asemenea lor îmi vin în minte când citesc Sfinții Părinți și uneori privesc cu mintea la cele din jur.

Ce va fi? Cum va fi? Când va fi? Dacă se va întâmpla ceva – încotro vom apuca? Dacă va începe prigoana – unde vom găsi întărire și mângâiere duhovnicească?

O, Doamne, Doamne! Și o nedumerire cumplită îți învăluie sufletul când vrei să prevezi totul cu mintea ta, să pătrunzi în taina viitorului, necunoscut nouă și tocmai de aceea înfricoșător. Mintea este neputincioasă. Planurile ei, mijloacele născocite de ea – sunt vise copilărești. Omul se trezește și totul dispare, lovit de crunta realitate. Și toate planurile se năruiesc. Unde este așadar, nădejdea?! Nădejdea este în Dumnezeu. Domnul este nădejdea mea și scăparea mea! Dacă mă las pe mine și tot ce mă înconjoară în voia lui Dumnezeu, îmi găsesc pacea sufletului meu. Dacă mă las în voia lui Dumnezeu, Dumnezeu va face voia Lui cu mine. Iar ea este întotdeauna bună și desăvârșită. Dacă eu sunt al lui Dumnezeu, Domnul mă va ocroti și mă va mângâia. Dacă pentru folosul meu mi se trimite vreo ispită – binecuvântat fie Domnul Care îmi lucrează mântuirea mea. Chiar și în vâltoarea necazurilor Domnul îmi poate da mare și preaslăvită mângâiere… Așa gândesc eu, așa simt eu, aceasta urmăresc și așa cred. Auzind acestea, să nu crezi că am trecut prin multe necazuri și ispite. Nu, mie mi se pare că încă nu am văzut necazurile. Chiar dacă am avut niște încercări care, în aparență, la o privire de ansamblu, au fost oarecum triste, totuși ele nu nu mi-au pricinuit dureri puternice, nu mi-au provocat necazuri, de aceea nu le pot numi suferințe. Dar nu închid ochii la ceea ce se întâmplă, nici la ceea ce va fi, ca să-mi pregătesc sufletul pentru ispite, ca să pot spune cu cuvintele psalmistului: ,,gata am fost și nu m-am tulburat”.

Ți-am spus că am avut anchetă penală, au cercetat treburile din obștea noastră. Ancheta aceasta nu s-a încheiat încă, judecata încă nu a avut loc. Când va fi judecata și cum se va termina ea – numai Dumnezeu știe. Dar, fără îndoială, fără voia lui Dumnezeu nici mie particular, nici nouă în general nu ni se poate întâmpla nimic și de aceea stau liniștit. Iar, când în suflet sunt liniștit, ce aș putea să mai caut? Acum am venit de la priveghere și termin această scrisoare, pe care am început-o înainte de priveghere”.

Catehetica: Cum sa ne pregatim si ce vom face cand va veni prigoana?

[...] Nimic nu ne va salva vreodată în afara Harului lui Dumnezeu dobândit prin iubirea de Dumnezeu si a semenului. Aceast fragment scris de starețul Nicon este o continuare a trei articole postate anterior De ce sa urmam blandetea – sfaturi in vreme de prigoana- Staretul Nicon , Mila si adevarul – sfaturi in vreme de prigoana – Staretul Nicon , Ce vom face cand va veni prigoana? – care ne fac să înțelegem că numai Dumnezeu ne va ajuta la vremea grea să izbândim și să ne mântuim, dacă ne vom lupta până la sânge cu păcatul, cu iubirea de sine și cu tot ceea ce ne desparte de El. Iată ce ne spune starețul Nicon mai departe:

“Doamne ce fericire! Ce cuvinte minunate ni se vestesc în biserică! E pace și liniște. Duhul sfințeniei se simte din plin în biserică. Se încheie slujba lui Dumnezeu, toți merg la casele lor. Ies din biserică și eu. Ce noapte minunată! Este puțin ger! Luna revarsă lumina argintie peste colțișorul nostru liniștit. Mă duc la mormintele stareților răposați, mă închin înaintea lor, cer ajutorul rugăciunilor lor, iar pentru ei cer de la Domnul fericire veșnică în cer. Mormintele acestea spun multe cugetelor și inimilor noastre – dinspre aceste morminte reci adie un aer cald. Înaintea privirilor minții se înalță minunatele chipuri ale răposaților titani ai duhului. Zilele acestea nu o dată mi-am amintit de batiușca Varsanufie. Mi-am amintit cuvintele lui, învățătura lui, pe care mi-a dat-o o dată și, poate, nu numai o dată. Îmi spunea: ,,Apostolul poruncește: ,,Cercetați-vă pe voi înșivă și vedeți dacă aveți credință” și continua: ,,Uitați ce spune același apostol: ,,Călătoria am săvârșit, credința am păzit, de acum mi se pregătește cununa”. Da, mare lucru să-ți păstrezi credința. De aceea vă spun și eu, cercetați-vă pe voi înșivă și vedeți dacă aveți credință. Dacă vă păziți credința – puteți avea bună nădejde cu privire la soarta voastră”.

Când mi-a spus toate acestea răposatul stareț, și mi-a spus frumos, cu însuflețire, pe cât îmi aduc aminte, seara, la lumina liniștită a candelei, în chilia lui dragă și plăcută, am simțit că îmi spune ceva minunat, înalt, duhovnicesc. Mintea și inima mea au absorbit cu lăcomie cuvintele lui…

Și înainte auzisem această cugetare apostolică, dar nu produsese asupra mea un asemenea efect, o asemena impresie. Mă întrebam ce este deosebit în a-ți păstra credința? Eu credeam, și credeam ortodox. Nu aveam nici o îndoială. Însă atunci am simțit – nu spun că am înțeles, ci numai că am simțit – că în cugeterea aceasta există ceva măreț, ceva cu adevărat măreț, ca în pofida tuturor ispitelor, a tuturor încercărilor vieții, a tuturor smintelilor, să păstrezi în inima ta focul sfintei credințe nestins, și nestins până la moarte, căci s-a spus: ,,călătoria am săvârșit”, adică toată viața pământească a trecut, s-a terminat. A fost parcurs drumul care trebuia parcurs. Mă aflu deja la granița vieții pământești. Dincolo de mormânt va începe o altă viață, pe care mi-a pregătit-o credința ce am păzit-o.

Călătoria am săvârșit, „credința am păzit”. Și mi-a poruncit minunatul stareț să mă cercetez din când în când și să văd dacă mă aflu în adevărurile credinței ortodoxe, ca să nu mă abat de la ele fără să-mi dau seama. M-a sfătuit, printre altele, să citesc ,,Catehism Ortodox” al mitropolitului Filaret și să fac cunoștință cu ,,Mărturisirea de credință ortodoxă a patriarhilor răsăriteni”.

Astăzi, când stâlpii Bisericii Ortodoxe Ruse au început să se clatine, văd cât de prețioasă este învățătura starețului. Acum a veni parcă vremea încercării – să se vadă dacă suntem în credință sau nu. Trebuie să știm știm și faptul că își poate păzi credința numai acela care crede sincer și cu înflăcărare, căruia Dumnezeu îi este mai scump decât orice. Iar aceasta, ultima, poate exista numai în cel care se păzește de tot păcatul, care își păstrează curăția.

O, Doamne! Păstrează-mă în credință cu harul Tău! Căci ideea despre putința păstrării credinței numai în curăție nu este a mea – aceasta este învățătura Evangheliei și a Sfinților Părinți. Iată ce se spune în Sfânta Evanghelie de la Ioan (cap.3, 19-21):

,,Lumina a venit în lume și oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. Că oricine face rele urăște Lumina și nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârșite”.

Lumină aici Hristos Se numește pe Sine. El a încercat să-i convingă pe iudeii contemporani să renunțe la dobândirea slavei de la oameni, în care este cu neputință dobândirea slavei de la Unicul Dumnezeu, în care omul este inapt pentru credință. Ei doar au râs…

,,Cum puteți voi să credeți, când primiți slavă unii de la alții și slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutați?” (Ioan 5, 44).

Și episcopul Ignatie Brianceaninov, făcând referire la aceste cuvinte evanghelice, spune că la fel ca celelalte patimi, patima slavei deșarte nimicește credința în inima omului. Asemenea lor ea face inima inaptă pentru credința în Hristos, pentru mărturisirea lui Hristos…

De aceea cer cu stăruință sfintele tale rugăciuni, ca să mă păzească Domnul de tot răul, adică de păcat sub toate aspectele lui. Atunci nici o împrejurare exterioară nu mă va putea vătăma.

Am vrut doar să-ți spun pe scurt că sunt sănătos și vioi și, mai presus de orice așteptări, sunt atras de scris. Scriind acestă scrisoare, abia am reușit să-mi urmăresc cugetul și să notez ceea ce am dictat. Toate acestea parcă fără să vreau au curs din peniță și reprezintă convingerea mea adâncă…

Domnul să vă ocrotească pe toți! Cer sfintele voastre rugăciuni. Iar eu, după măsura puterilor mele slabe, vă pomenesc întotdeauna pe toți la rugăciune. Iertați! Harul Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu toți. Amin.

Păcătosul ieromonah Nicon                               Ora două. Schitul Optina. 15-28 noiembrie 1922

(Din: Starețul Nicon de la Optina, Sfaturi în vremuri de prigoană, Editura Egumenița 2009)

Vezi, la aceeasi sursa (Catehetica) si:

• De ce sa urmam blandetea – sfaturi in vreme de prigoana- Staretul Nicon
• Mila si adevarul – sfaturi in vreme de prigoana – Staretul Nicon

Sfaturi pentru mireni

(extrase)

“(…) Smerenia atra­ge asupra noastra mila lui Dumnezeu si ajutor in treburile noastre. Mangaierea duhovniceasca pe care ati dobandit-o nu poate sa ramana neschimbata pentru mult timp: ea este trimisa din cand in cand, ca sa fim intariti in ispite; cei care au agonisit smerenia se desfateaza mai mult de ea, insa, oricum, harul lui Dumnezeu ii cerceteaza si pe ei cu ispite, potrivit masurii lor, ca nu cumva in urma primirii mangaierilor duhovnicesti sa se mandreasca. Cu atat mai mult noi, cei neputin­ciosi, avem nevoie de focul ispitelor, ce arde ma­racinii patimilor noastre.

Va tulburati ca in timpul rugaciunii nu va pu­teti aduna gandurile, ci va imprastiati. Sa stiti ca rugaciunea fara imprastiere este partea celor de­savarsiti, iar noi, cei neputinciosi, care ne aflam in lupta cu patimile, trebuie sa ne adunam gan­durile ce ratacesc, si sa ne smerim atunci cand ne bantuiesc gandurile, si sa nu ne tulburam nicide­cum, pentru ca tulburarea ii da vrajmasului pu­tere sa se inarmeze si mai mult impotriva noas­tra, pe cand smerenia il alunga. Daca am avea intotdeauna rugaciune curata, fara imprastie­re, tot n-am scapa de gandurile slavei desarte si mandriei, pe care vrajmasul le-ar aduce negresit asupra noastra. Aduceti-va aminte ca Dumne­zeu primeste rugaciunea celor smeriti.

Intrebati ce rugaciuni sa cititi zi de zi. Nestiind care este situatia din casa dumneavoastra, care va sunt indeletnicirile si puterile, nu va pot spune intocmai – dar daca va vine la indemana va propun urmatoarele: dimineata sa cititi rugaciunile diminetii, iar daca aveti timp – o catisma sau o slava; seara – rugaciunile celor ce merg spre somn-de-a lungul zilei, dimineata sau seara, canonul Maicii Domnului si cel al ingerului pazitor; sambata – acatistul Maicii Domnului, iar duminica acatistul lui Iisus, cate un capitol din Apostol si din Evanghelie, precum si cateva metanii. Toate acestea sa le savarsiti cu smerenie, fara sa ganditi: „bine fac”, cum gandea fariseul. Daca in urma unor piedici sau chiar si din lenevire nu reusiti sa impliniti vreo parte din aceasta pravila, nu trebuie nicidecum sa va tulburati, sa va trandaviti si sa cadeti cu duhul, ci trebuie sa va smeriti si sa va socotiti mai prejos decat toti“.

*

“Dupa cum spuneti, va intristeaza sa vedeti ca aveti o inima atat de rea: or, cele scrise mai inainte va arata ca atunci cand ne vedem ranile ne smerim, vrand-nevrand, ne pocaim si capatam mila lui Dumnezeu. Daca vi s-ar parea ca aveti o inima buna, cu aceasta paruta mangaiere ochii launtrici s-ar amagi si, rezemandu-va pe paruta dumneavoastra corectitudine duhovniceasca, ati cadea usor in trufie, care orbeste ochii sufletului, lucru de care Domnul sa va fereasca. Este neaparata nevoie de lupta: prin lupta ne cunoastem pe noi insine, ne cunoastem puterile si devenim iscusiti, incercati”.

*

„Scrieti ca v-ati impacat cu gandul ca va trebui sa purtati razboi cu propriile patimi pana la sfarsitul vietii. Da, este nevoie neaparat: chiar si Sfintii Parinti, atata timp cat nu ajunsesera la nepatimire si la pacea desavarsita, aveau cu totii razboiul lor; prin acest razboi ne cunoastem neputinta si asezarea sufleteasca rea, si ajungem, de nevoie, sa ne smerim. Dumneavoastra insa vreti nu numai sa fiti buna si sa nu aveti nimic rau, ci sa va si vedeti cu desavarsire buna. A vrea sa fii bun este o dorinta de laudat, insa contemplarea propriilor calitati este deja hrana pentru orgoliu.

Chiar daca am implini toate poruncile lui Dumnezeu, toti trebuie sa ne socotim slugi netrebnice – iar noi, cu toate ca  avem multe neajunsuri, nu gandim astfel despre noi insine, si de aceea ne tulburam in loc sa ne  smerim. Dumnezeu nu ne da putere sa-I implinim poruncile tocmai ca sa nu ne inaltam, ci sa ne smerim si sa dobandim chezasia smereniei: cand aceasta va fi in noi, atunci si virtutile vor fi in noi statornice, si smerenia nu ne va lasa sa ne ingamfam. Si atunci, de ce vi se pare ingrozitor sa va ganditi ca atunci cand va comparati cu oamenii cei mai buni vedeti in dumneavoastra o multime de lucruri rele? Daca ne vedem pacatele (lucru pentru care Il si rugam pe Domnul: „da-mi sa-mi vad gresalele mele”), suntem nevoiti sa ne smerim, pe cand vazandu-ne virtutile ne ingamfam. Lauda omeneasca nu vatama atunci cand nu ne indulcim de ea – iar daca o primim cu placere, atunci, dupa cuvantului Sfantului Isaac, „lucratorul nu are plata”.

Cu privire la citirea acatistului intrebati: „Daca nu apuc sa-l citesc la vremea potrivita, pot sa citesc la lucru, sezand?” La aceasta va voi raspunde ca nu trebuie sa faceti asa ceva: oare citirea acatistului este ca darile, care se cer de la oameni cu strictete si pe care pana nu le platesti, nu esti linistit? Nicidecum: Dumnezeu vrea de la noi libertate. Daca se intampla sa nu indepliniti citirea la vremea cuvenita, pocaiti-va si socotiti-va, cu smerenie, datornica, dar nu va tulburati; asa va fi mai bine decat daca veti citi acatistul cum se va nimeri, iar apoi va va fura gandul ca ati indeplinit si deja nu mai sunteti datoare, iar de smerenie veti uita. Or, se stie ca inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. 50, 18); de asemenea, si Maica lui Dumnezeu va primi dorinta dumneavoastra si smerita recunoastere a propriei neputinte mai bine decat ar primi indeplinirea cu tulburare.

Greutatile si imprejurarile intristatoare prin care treceti, care va ranesc inima, nu trebuie sa va duca la cartire. Pe calea vietii este neaparata nevoie de ele, ca vointa si libertatea noastra sa fie puse la incercare: nu ne va fi de nici un folos daca vom avea intotdeauna belsug de mangaiere, fie aceasta duhovniceasca sau lumeasca”.

*

„Imi scrii ca ai descoperit in tine insati o multime de lucruri rele: si ce daca? Cand vedem ceva rau, suntem nevoiti sa ne smerim si sa ne pocaim inaintea lui Dumnezeu, pe cand daca vom vedea in noi binele, nu vom fi de laudat. Trebuie sa facem binele, dar sa nu credem ca l-am facut: sa-l pretuiasca Dumnezeu, nu noi insine; noi trebuie sa ne vedem pacatele noastre si sa nu-l osandim pe aproapele nostru…”

*

“Noi vrem sa fim luptatori, aparatori ai Bisericii Ortodoxe – fara indoiala, Dum­nezeu are multi ca acestia, si nu va ingadui sa fie intunecata lumina adevarului in fiii lui credinciosi: lumina lumineaza in intuneric, si intunericul n-a cuprins-o (In 1, 5). Judecatile lui Dumnezeu sunt nepatrunse de mintea noastra: de ce ingaduie El sa fie semanate neghine in graul Sau si de ce le porunceste ca ele sa creasca pana la seceris?… Cata necredinta era in Israel, poporul ales, si cat de indelung a rabdat Domnul! Vreme de cate veacuri oamenii, cufundati in intunericul paganismului, i-au prigonit si i-au chinuit pe fii Bisericii lui Hristos! Au ridicat capul ereziile – pentru ce? Ca sa se invedereze cei incercati (I Cor. 11,19)! Si acum se revarsa un suvoi de necredinta – iar de ce ingaduie Dumnezeu sa fie asa, nu putem intelege, pentru ca cine a cunoscut gandul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui? (Rom. 11, 34). Sa ne incredintam voii lui Dumnezeu, si sa ne rugam, si sa asteptam ajutor de la El. Cine va ajuta, daca nu Domnul  Insusi? Viitorul este ascuns de noi printr-un val de nepatruns”.

*

“In ce-i priveste pe necredinciosii care sunt oameni buni, noi nu putem si nu trebuie sa judecam si sa nu dam nicidecum frau liber cugetarilor noastre, fiindca judecatile lui Dumnezeu sunt de nepatruns pentru mintea noas­tra; trebuie sa le lasam in seama Proniei Lui. El singur stie cum sa randuiasca corabia lumii si pe fiecare om in parte. In discutii de amanunt pe aceasta tema sa nu intrati si, indeobste, sa va feriti de disputele care aduc neindoielnic vatamare sufletului. Amintiti-va cuvintele Sfintei Scripturi: credinta fara fapte este moarta, si fapte­le sunt moarte fara credinta (v. Iac. 2, 20; Efes.2, 8-9). Daca credinciosul vede in sine ca faptele ii lipsesc, se pocaieste, avand nadejde in mile­le Mantuitorului nostru Iisus Hristos – si cand avem fapte bune nu in acestea trebuie sa avem nadejde, ci tot in harul lui Dumnezeu, care ne ajuta sa le facem, si in suferintele Mantuitorului, Care ne-a rascumparat cu preacuratul Sau Sange.

Iar despre necredinciosi nu pot sa zic nimic. Daca cineva lucreaza virtutile, puternic este Domnul sa-l cheme la credinta, cum s-a intamplat cu Cornelie sutasul si cu multi altii. Ar fi foarte bine ca nu numai sa nu intrati in dispu­te, ci sa va si feriti de tovarasia „liberilor cugetatori”. Rugati-va lui Dumnezeu sa va pazeasca de cursele vrajmasului, ce cauta pierzarea oamenilor; rugati cu duh smerit milostivirea Lui sa ne invredniceasca a merge pe calea adevarata, care este ascunsa in poruncile lui Dumne­zeu, in invatatura apostoleasca, in randuielile si asezamintele Bisericii, in invatatura Sfintilor Parinti – in toate acestea a lucrat si lucreaza Duhul Sfant, randuind mantuirea noastra. Straduiti-va sa paziti toate acestea.

Doriti sa nimiciti trufia si sa agonisiti smerenia: dorinta si vointa dumneavoastra este de laudat. Trufia este vinovata de toate relele si nenorocirile, pe cand smerenia este datatoarea si pazitoarea tuturor lucrurilor bune: ele sunt potrivnice una alteia. Trebuie sa va rugati lui Dumnezeu, cerand ajutorul Lui, fiindca El a zis: fara de Mine nimic nu veti putea face (In 15, 5), si cu orice prilej sa va straduiti a vana gandurile trufase nimicindu-le prin aducerea-aminte de propria nimicnicie si rautate. Orice alunecare spre pacatul cu gandul si cu fapta are ca pricina tru­fia, si trebuie sa ne pogoare in adancul smereniei. A dobandi aceasta virtute sau bogatie cere insa multa osteneala si multa vreme, si cine cre­de ca o are este inca departe de ea, iar cine crede despre sine ca nu are nimic se linisteste in constiinta sa si simte pace. Domnul Insusi ne-a poruncit: invatati-va de la Mine, ca sunt bland si sme­rit cu inima, si veti  afla odihna sufletelor voastre (Mt. 11, 29). Domnul sa va invredniceasca a deprinde virtutea aceasta”.

*

“In multe dintre faptele dumneavoastra bagati de seama ca dracul trufiei va spurca nazuintele bune. Luati aminte: inca nu ati facut nimic, ci numai ati pasit in arena luptei cu vrajmasul, si acesta, din siretenia si viclenia sa, nu va lupta ca sa lucrati niste patimi grosolane, ci va imbie cu patima cea dintai, de la care vin toate, si anume trufia, precum si pe Adam in Rai l-a amagit mai intai cu aceasta patima! Bagand de seama gandul acesta, doborati-l cu gandul smereniei care este potrivnic lui, la care Domnul ne-a invatat atat prin fapta, cat si prin cuvant:

smerindu-Se pe Sine, S-a pogorat dintru inaltimea slavei pana la chipul robului, si toata viata Sa ne-a dat pilda, si a poruncit sa ne invatam de la El, ca este bland si smerit cu inima (v. Mt. 11, 29),

si:

Cand veti savarsi toate cele poruncite voua, sa spuneti: „Slugi netrebnice suntem, ceea ce eram datori sa face am facut” (Lc 17,10).

Nu va mirati de faptul ca mergand in Lavra sa va inchinati sfintilor de acolo n-ati avut mangaiere duhovniceasca, ci, dimpotriva, ati simtit raceala si uscaciune. Dumnezeu v-a daruit mangaiere si bucurie duhovniceasca la intrarea in Biserica Ortodoxa, cand ati primit Taina Mirungerii, daruindu-va cunoasterea darurilor si lucrarilor harice care se afla in Ortodoxie – insa este cu neputinta sa va indulciti de ele mereu, fiindca ele se dobandesc prin impreuna-lucrarea harului dumnezeiesc si a voii noastre, prin implinirea cu smerenie a poruncilor lui Dum­nezeu. Ele se ascund de noi si nu ni se arata, ca sa nu ne semetim si sa nu ne trufim; cu timpul, dupa masura smereniei, ne este daruita si simtirea lor, ca dupa aceea sa fie luata de la noi iarasi. Dumneavoastra sa nu va tulburati ca nu aveti mangaiere, si fiind lipsit de ea sa nici nu o cautati, caci acesta este un fel de trufie duhovniceasca, ci lasati-o la voia lui Dumnezeu, Ca­re stie cand sa ne-o daruiasca. Stiti si singur cat de inclinat spre trufie va este gandul chiar si cand nu aveti nimic – iar daca vi s-ar da aceasta bogatie duhovniceasca, cu atat mai mult ati avea prilej de ingamfare. Multi, primind harisme, dar neavand smerenie, au patimit necaz sufletesc“.

*

“Prin scrisoarea dumneavoastra imi cereti sfatul cu privire la intamplarile pe care le descrieti. Din cate vad, in asezarea dumneavoastra sufleteasca lucrul de capetenie este acesta: cu toate parutele dumneavoastra ispravi duhovnicesti inalte, nu aveti pace si liniste sufleteasca: tocmai lucrul acesta v-a facut sa intrati in legatu­ra cu mine. Spuneti in repetate randuri ca Il iubiti pe Dumnezeu, si pe deasupra ma incredintati „il iubesc pe Dumnezeu atat de mult, ca nici nu pot sa descriu deplin”. Ati uitat insa ca dragostea este culmea desavarsirii si ca se dobandeste prin implinirea tuturor poruncilor Domnului, lucru despre care Domnul nostru Iisus Hristos invata: cel ce pazeste poruncile Mele, acela este cel care Ma iubeste si cel ce nu Ma iubeste nu pazeste cuvintele Mele (In 14, 21,24). Iar Sfantul Apostol Pavel ne-a descris insusirile dragostei:

Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar. Toate le sufera, toa­te le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda. Dra­gostea nu cade niciodata (I Cor. 13, 4-8).

Daca veti spune ca insusirile acestea sunt ale dragostei de oameni, iar dumneavoastra Il iubiti pe Dumne­zeu, sa stiti ca nu poate fi vorba ca fara dragos­tea de oameni sa-L putem iubi pe Dumnezeu! Despre aceasta da marturie Sfàntul Apostol Ioan Teologul:

Daca zice cineva: „Iubesc pe Dumnezeu”, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este, pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, nu poate sa-L iubeasca. Si aceasta porunca avem de la El: cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele sau (I In 4, 20-21).

Intre poruncile Domnului se mai numara si aceasta:

Cand veti savarsi toate cele poruncite voua, sa spuneti: „Slugi netrebnice suntem, ceea ce eram datori sa facem am facut” (Lc. 17,10).

Aceas­ta este smerenia, fara de care virtutile noastre nu pot sa placa lui Dumnezeu. Si dragostea are insa cu ea o legatura foarte stransa, asa incat nu pot fiinta una fara cealalta. Or, in asezarea dumneavoastra duhovniceasca se vad frica, indoiala si tulburare, care nu au loc acolo unde este buna mireasma a dragostei si smereniei, fiindca Domnul ne porunceste: invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima, si veti afla odihna sufletelor voastre (Mt. 11, 29). Nimeni nu se poate lauda ca este fara de pacat; chiar si apostolii se recunosteau pacatosi: Sfantul Apostol Pavel zice: Domnul a venit ca sa mantuiasca pe pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu (I Tim. 1,15); asijderea si Sfantul Petru isi aducea aminte intotdeauna de pacatul sau; numerosi oameni care au dus viata duhov­niceasca, pana si sfintii, se socoteau pe sine pacatosi, dar nu se tulburau, fiindca isi vedeau mantuirea intemeiata nu pe virtutile lor, ci pe suferinte­le si milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos. Dumneavoastra va si socotiti pacatoasa, va si ve­deti virtutile, insa va tulburati cu duhul – si toate acestea alcatuiesc in dumneavoastra un haos intunecat, care nu lasa lumina dreptei socotinte sa fie in dumneavoastra.

Din cate spuneti, cel mai mult va tulbura faptul ca nu puteti sa va rugati cu pace in biserica, impreuna cu toata lumea: dupa ce iesiti va simtiti ca si cum n-ati fi fost acolo, pe cand acasa va rugati mai bine si inaltati rugaciuni cu umilin­ta. Nu intelegeti ca aceasta este o mare inselare, care va lipseste de liniste; atunci cand, rugandu-va in singuratate, credeti ca va rugati bine, sa fiti incredintata ca rugaciunea aceea este neplacuta lui Dumnezeu, chiar daca ati avea lacrimi si simtamantul de umilinta: daca toate acestea sunt lipsite de smerenie adanca, avem de-a fa­ce cu inselarea. In rugaciunea bisericeasca, dum­neavoastra, cautand simtamantul de acasa si neaflandu-l, credeti ca nu v-ati rugat si va tulbu­rati, iar aceasta este urmarea, roada rugaciunilor dumneavoastra de acasa; vrajmasul va inalta pana la ceruri si va arunca pana in adanc; aco­lo va inalta, iar aici va doboara si va pricinuieste tulburare, ceea ce si dovedeste ca rugaciunea dumneavoastra este intemeiata pe semeata cugetare. Rugati-va simplu, fara sa cautati in dum­neavoastra harisme inalte, socotindu-va nevrednica de acestea: atunci va veti linisti. Chiar daca vedeti raceala in rugaciunea dumneavoastra, cu atat mai mult sa aveti smerenie, gandind ca sun­teti nevrednica, dar fara sa va tulburati: fara indoiala, Domnul va socoti ca rugaciunea aceea es­te mai presus decat cea despre care credeti dum­neavoastra ca este buna.

Luati exemplul vamesului si fariseului, ce se rugau in templu: fariseul se ruga cu parere de si­ne, pe cand vamesul se ruga cu smerenie si nu isi avea nadejdea de mantuire in neprihanirea sa, ci, marturisindu-si pacatele, se ruga cu smerenie – si l-a auzit Cel ce da intotdeauna iertare celor smeriti. Dimpotriva, fariseul a fost lepadat.

Sfantul Isaac Sirul invata: „Rugaciunea celui ce nu se socoate pacatos nu este bineplacuta inaintea lui Dumnezeu”. Iar harismele in rugaciune se dau celor vrednici de asta si smeriti, pe care acestea nu-i vatama, ci le aduc [folos] – iar cine se roaga cu parere de sine se afla intr-o mare primejdie. Va propun cugetarea unui barbat intelept, intemeiata pe adevar si pe experienta:

“In cea mai mare primejdie ii pune lucrarea diavolului pe cei inselati de parerea ca au sfintenie; de obicei, oamenii de felul acesta se rup, mai mult sau mai putin, de obiectele vietii fizice, prin nevointele trupesti subtiaza fìrea materiala si dezvolta in ei viata propriu-zis sufleteasca, dar intr-o directie gresita. Aceasta ii face in stare sa primeasca impresii care sunt in parte duhovnicesti, drept care si duhul rau devine mai apropiat de ei. Duhul rautatii umple sufletul visatorului cu naluciri ale luminii, cu ganduri inguste, insa foarte exaltate; dupa ce a starnit in el o deosebita incredere in sine, il abate de la adevar si face din el o jertfa a superstitiei, iar apoi si  fanatismului. Visatorul devine dusman neimpacat al oricui nu este de acord cu el in vreo privinta, intarind in el tot mai mult parerea de sine, in cele din din urma duhul rautatii il face pe visator sa ajunga intr-o neoranduiala desavarsita atat a vietii, cat si a gandurilor”.

Cu privire la rugaciunea bisericeasca sa stiti ea este mai presus decat rugaciunea dumneavoastra de acasa, pentru ca ea este inaltata de catre un intreg sobor de oameni, din care multi aduc lui Dumnezeu rugaciuni preacurate din inimi smerite, pe care El le primeste ca pe o tamaie de buna mireasma – iar impreuna cu rugaciunile acestea sunt primite si rugaciunile dumneavoastra, chiar daca sunt neputincioase si nimicnice. Iata care e sfatul meu: nu parasiti rugaciunea bisericeasca, ci luati parte la ea cu smerenie si nu va tulburati de faptul ca parca nu v-ati rugat si parca n-ati fost acolo, ci alungati acest gand, iar pentru rugaciunea de acasa sa nu va inaltati si atunci veti avea pace. Sa stiti ca roadele trufiei si semetiei sunt tulburarea si neoranduiala, iar roada smereniei este pacea si linistea; din trufie a venit tot raul, iar din smerenie tot binele; ca atare, cercetandu-va asezarea duhovniceasca, urmati cele de folos”.

*

“Din scrisorile dumneavoastra vad ca sunteti in cautarea mantuirii sufletului. In acest scop, ati dori sa parasiti lumea, insa nu puteti face asta, intrucat sunteti datoare sa va ingrijiti de copii si gospodarie. Din cate imi amintesc, in prima dumneavoastra scrisoare scriati ca aveti iubire de Dumnezeu, iar in ultima scrieti ca uneori simtiti bucurie, iar alteori – intristare si tulburare. La aceasta va voi raspunde ca toti crestinii ortodocsi sunt datori sa traiasca potrivit poruncilor lui Hristos si ca in fata lui Dumnezeu nu ne putem indreptati pentru neimplinirea lor decat cu preascumpele Sale merite si prin adevarata marturisire pocainta pentru faradelegile noas­tre. Trebuie, de asemenea, stiut ca viata crestina este lupta duhovniceasca, dupa cum scrie Sfan­tul Apostol Pavel: lupta noastra nu este impotriva trupului si a sangelui si asa mai departe (Efes. 6, 12), iar Sfantul Apostol Petru scrie: vrajmasul vos­tru, diavolul, umbla ca un leu racnind, cautand pe ci­ne sa inghita (I Pt. 5, 8). Vrajmasul cel atotrau se straduie din rasputeri sa-i razboiasca pe crestini, inselandu-i cu desertaciunea acestei lumi, si cu trufia vietii, si cu pofta trupului. El se inarmeaza si mai mult impotriva celor care vor sa se apro­pie de Dumnezeu. El ii lupta si din partea dreap­ta, si din partea stanga; daca nu poate sa-i traga in pacate grosolane, prin parerea despre virtuti­le lor ii duce in semeata cugetare si, inselandu-i, le intuneca ratiunea si ii instraineaza de Dumne­zeu in asa hal, ca dezmatatul care se leapada de dezmatul sau se poate impaca, prin pocainta, cu Dumnezeu mai degraba decat cel inselat cu pa­ruta sa sfintenie; tocmai de aceea v-am prevenit, ca sa nu vi se para ca aveti iubire de Dumnezeu – aceasta este culmea desavarsirii – si atunci, cum vom cuteza sa ne inchipuim ca am dobandit-o? Chiar daca aveti cateodata parte de simtaminte mangaietoare si lacrimi, nu trebuie sa va bizuiti pe ele si sa le socotiti drept un lucru mare, ci mai mult trebuie sa va smeriti, socotindu-va nevred­nica de asemenea harisme.

Sfintii Parinti, cu cat erau mai presus cu via­ta, cu atat mai mult se defaimau pe ei insisi si se smereau, iar smerenia atragea si mai mult la ei harul si darurile dumnezeiesti. Smerenia este o arma nebiruita impotriva tuturor curselor vraj­masului, insa dobandirea ei e ostenicioasa, iar celor ce vietuiesc in lume chiar aproape de nea­tins – iar dumneavoastra, chiar daca va mustrati singura cu vorbele, acestor vorbe nu li se poate da crezare de nu veti dobandi adevarata smere­nie a inimii.

Vad ca cititi cartile sfintilor invatatori ai Biseri­cii, dar cartile sunt o padure in care fara o calauza iscusita te poti rataci si primejdui, precum au si patimit multi, din pricina nadajduirii lor in sine. Asupra celui ce se apuca de vietuirea inalta si ca­uta in sine vedenii si desfatari duhovnicesti vine mania lui Dumnezeu pentru faptul ca, fara sa-si fi vindecat mai intai partea patimasa a sufletului prin lucrarea rabdarii patimirii crucii, si-a inchi­puit in mintea sa slava crucii, cum zice Cuviosul Isaac Sirul. Acelasi Sfant Isaac Sirul scrie:

„Mai inainte de a intra in cetatea smereniei, sa nu crezi ca te-ai odihnit de patimi, pentru ca cel potrivnic iti gateste tie cursa, si dupa ce ti se va parea ca te-ai odihnit multe necazuri vei avea”.

Citind acele sfinte carti, nu va apucati de vie­tuirea inalta sau de rugaciunea mintii, ci tineti-va mai mult de poruncile lui Hristos, cele de via­ta facatoare, si, vazand inaltimea lor si propria nevrednicie, cufundati-va cu gandul in adancul smereniei, spre care Domnul va cauta. Simtamintele dumneavoastra „mangaietoare” sunt foarte primejdioase: ele pot sa va amageasca si sa va in­tunece de tot mintea. Chiar daca ar fi fara putinta de tagada de la har, nu trebuie sa va lasati fu­rata de ele, ci, luandu-va smerenia ca ajutor, socotiti-va nevrednica de ele; harul, cercetandu-va cateodata, ne arata ce bogatie se ascunde in el, dupa care se ascunde, insa ramane cu noi puru­rea: dorindu-l, trebuie sa ne ingrijim pentru curatirea de patimi, iar daca suntem patimasi sa nu cutezam a visa la dobandirea lui. V-am spus de­ja ca vrajmasul ne lupta cu ispitele de-a dreapta, inaltandu-ne mintea prin parerea de sine - or, dupa spusele Sfantului Ioan Scararul, trufia e in stare si singura, fara alte pacate, sa-l dea pierzarii pe om. Asadar, atata timp cat trebuie neapa­rat sa traiti in lume ca sa va aranjati copiii, traiti ingrijiti-va in primul rand de implinirea poruncilor lui Hristos, iar ca sa le cunoasteti cititi Sfanta Evanghelie, Faptele si Epistolele Apostolilor, precum si invataturile Sfintilor Parinti despre patimi si virtuti. Strabatand calea vietuirii crestine, cunoasteti-va neputinta, smeriti-va si pocaiti-va inaintea Domnului pentru scaderile dumneavoastra, si nu nadajduiti nicidecum in faptele dumneavoastra, ci in milostivirea lui Dumnezeu. Pravila de rugaciune impliniti-o dupa pu­tere si dupa cum va ingaduie imprejurarile, insa cu simtamantul vamesului, nu cu al fariseului. Sfantul Isaac scrie:

„Rugaciunea celui ce nu gan­deste despre sine ca este pacatos nu este bineplacuta inaintea lui Dumnezeu”.

De lucrare inalta si de pravila mare nu va apucati; acelasi Sfant Isaac invata ca „lucrarea cu masura nu are pret”. Paziti-va insa constiinta si nu cautati rasplata aici in mangaierea duhovniceasca: lasati aceasta in voia lui Dumnezeu, Care stie cand sa dea.

Deocamdata va ajunge atat – iar daca Domnul va va chema sa Il urmati in sfanta manastire, atunci si calea vietii duhovnicesti vi se va desco­peri practic, nu numai teoretic.

Pregatindu-va copiii pentru viata lumeasca, v-ati ingrijit sa le saditi in inimi credinta si frica de Dumnezeu, care sa ii calauzeasca pe viitor? Rugati-va Domnului ca El sa le pazeasca inimile de neghinele pe care vrajmasul le seamana prin­tre grane”.

*

“In scrisorile dumneavoastra ma incredintati ca imi scrieti, fara fatarnicie, tot adevarul si ma rugati sa va indrum, aratandu-va randuiala de care trebuie sa va tineti in viata dumnea­voastra. In scrisoarea mea dinainte v-am descris – destul de limpede, cred eu – calea vietii crestine si lupta vrajmasului impotriva celor ce do­resc sa aiba impartasire cu Dumnezeu; mai mult si mai limpede nu pot sa va spun nimic. Nu am nici cea mai mica banuiala ca ati ascuns ceva fata de mine sau ca va prefaceti, insa bag de seama ca singura nu va intelegeti si va contraziceti. Scrieti ca din scrisorile dumneavoastra am tras incheierea ca sunteti mandra, si imediat va indreptatiti „Vai, chiar ca nu-i asa… mi se spune cea simpla”, si ziceti ca asta va „mangaie mult”. Ce anume va mangaie? Lauda? Hrana pentru trufia dumnea­voastra? Si totusi, vi se pare ca in dumneavoas­tra nu exista trufie. Scrieti: „A-L iubi pe Dumnezeu, a-l iubi pe aproapele – iata fericirea mea! Nu pot sa-i urasc nici pe vrajmasii mei, ci imi pare rau ca ei se poarta asa; inaintea lui Dumne­zeu nu voi avea de dat socoteala pentru ca as fi rasplatit cuiva raul cu rau”. Din calitatile acestea s-ar putea trage incheierea ca v-ati ridicat pe culmea desavarsirii – insa eu va incredintez ca asta s-a intamplat numai in cuvintele dumneavoastra si ca degeaba va amagiti cu aceste virtuti pe care le-ati agonisit, fara sa va intelegeti pe dumneavoastra insiva, ceea ce se vadeste din scrisorile pe care mi le-ati trimis. In continuare spuneti ca sunteti vinovata de toate pacatele, ca o zidire neputincioasa a lui Dumnezeu, si ca mai ales doua patimi va tulbura: iubirea de arginti si vrajmasul casnic – insa doar trufia va inviforeaza mai putin decat celelalte; si atunci, cum sa punem de acord lucrurile pe care le scrieti? Se stie ca pentru toa­ta nenorocirea noastra si toata instrainarea noas­tra de Dumnezeu vinovata este trufia si ca, dim­potriva, fericirea si apropierea de Dumnezeu vin prin smerenie. Toate pacatele noastre vin, ca niste mladite rele dintr-o radacina rea, din tru­fie. Aceasta se ascunde insa atat de adanc in ini­ma, incat cel ce o are nu poate s-o patrunda si s-o inteleaga daca nu i-o da Dumnezeu in vileag prin ispite. In treapta a 23-a, Sfantul Ioan Scararul scrie despre trufie ca un staret isi indemna fi­ul duhovnicesc sa nu se trufeasca, la care acela a raspuns: „Iarta-ma, parinte, dar in mine nu e trufie.” „Dar cu ce ai putea sa dovedesti mai bi­ne ca esti trufas decat cu vorbele acestea, cum ca nu-i in tine trufie?“, i-a zis atunci staretul. Va puteti da seama incotro bat cuvintele lui.

As vrea sa va vorbesc si despre dragoste. Dom­nul nostru Iisus Hristos ne-a descoperit in ce sta iubirea lui Dumnezeu: cine Ma iubeste pazeste po­runcile Mele (In 14, 21). Asadar, atunci cand cal­cam poruncile lui Dumnezeu nu mai este in noi iubirea de Dumnezeu.

Iubirea de Dumnezeu este pusa la incerca­re prin cele potrivnice – altfel, n-o putem impli­ni decat cu inchipuirea. Cu ingaduinta lui Dum­nezeu, s-a infipt in inima dumneavoastra sagea­ta iubirii de arginti; aceasta va tulbura, nu va da pace, va impinge sa faceti orice ca sa traiti cu copiii fara sa duceti lipsa de nimic. Unde sunt credinta si nadejdea dumneavoastra, cu care vi se pare ca va intariti? Ce sa mai zicem de dragoste. Daca credem ca Pronia lui Dumnezeu ne carmuieste, trebuie sa ne supunem ei si sa primim chiar incercarea saraciei ca pe ceva ce vine din iubirea lui Dumnezeu, spre un folos sufletesc pe care noi nu-l stim. Prin saracie se intra mai usor in impa­ratia cerurilor, drept care a si zis Domnul: cu greu va intra bogatul in imparatia cerurilor (Mt. 19, 23). Dumnezeu, Bogat fiind in milostivire, i-ar fi putut imbogati pe toti daca ar fi fost de folos lucrul acesta – El insa face altfel, potrivit judecatilor Sale preaintelepte si neurmate, in fata carora suntem datori sa ne plecam cu smerenie si sa ne su­punem cu recunostinta. Copiilor dati-le o educatie morala buna, si atunci cand vor fi vrednici si le va fi de folos, Dumnezeu are puterea de a-i im­bogati sau de a le darui cele de trebuinta. Impotriviti-va acestei patimi, straduiti-va sa smulgeti din inima dumneavoastra sageata ei prin nadejdea in Dumnezeu si prin supunerea fata de voia Lui; multumiti-va cu putinul ce v-a fost dat.

Tot ce place lui Dumnezeu se face cu smerenie. V-am scris deja, din Sfantul Isaac, ca lucrarea cu masura nu are pret - iar daca va veti nevoi intru priveghere si rugaciune, dar veti avea parere de sine, care va fi folosul? Scrieti ca faceti aceasta spre omorarea trupului, adica vrand sa biruiti salbaticia cu care vi se impotriveste. In aceasta privinta ascultati ce zice Sfantul Ioan Scararul in treapta a 15-a, ca din partea trupului catre suflet:

„Daca vei cunoaste neputinta cea mare a mea si a ta, prin aceasta imi vei lega mainile; daca vei taia imbuibarea, imi vei lega picioarele, asa incat nu vor putea merge mai departe; daca te vei lipi de ascultare, vei scapa de mine; daca vei do­bandi smerita cugetare, mi-ai taiat capul“.

Si ma­rele staret Apollo il mangaia astfel pe un frate luptat de patima trupeasca:

„Nu te deznadajdui de atata aprindere a trupului, ca nu se tamadu­ieste atat prin sarguintele omenesti, cat prin iu­birea de oameni dumnezeiasca”.

Trebuie stiut si ca acest puternic razboi este ingaduit in pri­mul rand pentru trufie, fiindca aprinderea cea fi­reasca din noi nu ne poate birui vointa fara sa fie in noi una dintre acestea: trufie, osandirea alto­ra, lacomia pantecelui si odihna peste masura. Aici este vorba nu de trufia lumeasca, ci de cea duhovniceasca, despre care am scris destul mai sus, aratand ca ea se poate ascunde de cel ce o are. Deasa impartasire cu Preacuratele lui Hristos Taine ar fi foarte buna si mantuitoare daca nu ar fi insotita la dumneavoastra de cartire si de osandirea altora pentru iubirea de arginti.

A plati pentru spovedanie nu este deloc o le­ge, ci este chiar impotriva legii bisericesti. Propovaduitorul grec Ilie Miniat se ridica cu putere impotriva acestui obicei. El nu se trage insa nici­decum de la fetele duhovnicesti, ci mai mult de la cei ce se pocaiesc, care isi arata prin aceasta recunostinta, si a ajuns sa fie privit ca ceva ne­cesar. Sunt insa multi care se descurca si fara el. In aceasta privinta judecata dumneavoastra este nedreapta: potrivit poruncii bisericesti si apostolesti, trebuie sa-i cinstiti pe preoti ca pe niste slujitori ai altarului, caci fara ei nu se poate mantui nimeni, si sa le faceti parte din averea dumneavoastra, pe cat va sta in putere, spre nevoile lor pentru ca cei ce slujesc altarului au parte de la altar (I Cor. 9,13). La spovedanie puteti sa-i lasati bani preotului sau nu, dar sa-l judecati pentru greselile lui nu este deloc treaba dumneavoastra: oaia nu-l judeca pe pastor, oricum ar fi el. A-l judeca pe preot inseamna a-L judeca pe insusi Hristos: paziti-va de aceasta din rasputeri!

*

“Doriti sa va pastrati grija pentru mantuirea sufletului, si dupa cat se vede va impliniti dorinta cu fapta: spuneti ca in dumneavoastra are loc o lupta neincetata si ca pe zi ce trece ies la lumina noi neajunsuri. Pai, lucrul acestea este de trebuinta neaparata in nevointa crestinului: noi ne luptam impotriva duhurilor rautatii iar acestea se lupta impotriva noastra prin pro­priile noastre patimi. Uneori suntem biruiti, alteori biruim; uneori cadem, alteori ne ridicam, si dupa masura smereniei noastre capatam aju­torul dumnezeiesc. Avem neaparata nevoie de aceasta arma puternica impotriva vrajmasilor – dar cum sa ne smerim daca nu ne cunoastem neputinta cunoscandu-ne neajunsurile? Tocmai acestea ne smeresc. Cititi in Filocalie, la Sfantul Grigorie Sinaitul, la sfarsitul capului 117: „Da­ca nu va fi biruit omul… nu se va putea smeri”. Acolo se scrie amanuntit si foarte folositor despre aceasta. Vad ca vreti sa traiti in lume pust­niceste, fara caderi, si vreti ca sufletul dumnea­voastra sa fie intotdeauna cu Dumnezeu, si in­trebati daca in lume poti ajunge sa iti tai poftele la fel ca in insingurare, si cum se poate incepe lu­crarea aceasta. Ca raspuns ati primit impotriviri puternice fata de planurile dumneavoastra, si neavand puteri duhovnicesti si smerenie nu pu­teti ramane neclintita in aceste planuri. Asta inseamna ca intreprindeti sau doriti sa impliniti in viata dumneavoastra o nevointa mai presus de masura si de asezarea sufleteasca pe care o aveti. Trebuie sa incepeti prin lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, care ne-au fost date prin Evanghe­lie, si atunci cand, straduindu-ne sa le implinim, ne vedem nestatornicia si neputinta, nu trebuie nicidecum sa ne tulburam, ci trebuie sa ne sme­rim si sa ne pocaim.

Chiar daca ati merge neabatut pe calea poruncilor lui Dumnezeu, sa va te­meti de primejdie din cealalta parte: vrajmasul va incerca mereu sa va amageasca prin semeata  cugetare si prin parerea ca v-ati indreptat, vanandu-va prin acestea in chip subtire – iar dumneavoastra, neavand inca smerenie, dar vazandu-va implinitoare a poruncilor, va puteti abate pe nebagate de seama spre gandurile acestea. Trebu­ie sa va amintiti cat mai des cuvintele Domnului:

Cand veti savarsi toate cele poruncite voua, sa spuneti: „Slugi netrebnice suntem, ceea ce eram da­tori sa facem am facut” (Lc. 17, 10).

Prin aceasta puteti alunga semeata cugetare. Oricum, intrucat suntem inca departe de implinirea porunci­lor lui Dumnezeu, trebuie chiar de nevoie sa ne smerim si sa ne pocaim, dupa cum scrie Cuvio­sul Marcu Ascetul in „Cuvantul despre pocainta”, intotdeauna avem nevoie de pocainta, insa noi vrem sa ne vedem ispravile: dar de ce credeti ca in rugaciunea sa Sfantul Efrem spune: „Asa, Doamne Imparate, daruieste-mi sa vad gresalele mele si sa nu osandesc pe fratele meu”? El vrea sa zica nu ca trebuie sa pacatuim dinadins, ci ca trebuie sa ne vedem pacatele facute atat inainte, cat si acum, si nicidecum sa nu deznadajduim,. ci sa ne pocaim, socotindu-ne in mintea noastra cei mai de pe urma dintre toti oamenii.

In Filo­calie, dupa ce vorbeste despre cele sapte lucrari trupesti, Sfantul Petru Damaschinul spune:

„Si atunci incepe mintea a vedea gresalele sale ca nisipul marii – si acesta este inceputul luminarii sufletului si semnul sanatatii lui”.

Vedeti? Du­pa savarsirea multor virtuti vede pacatele sale, iar nu ispravile. Nici Sfantul Isaac Sirul nu zi­ce sa cautam vederi inalte, ci ne arata nemijlocit spre poruncile dumnezeiesti. Va sfatuiesc sa va straduiti sa impliniti poruncile, dar sa nu va tul­burati atunci cand se intampla sa gresiti in vreo privinta, ci sa va pocaiti si sa va smeriti: cand va fi in inima chezasia smereniei, veti si avea ajutor de la Dumnezeu pentru a savarsiti lucrurile bu­ne si pentru a va abate de la cele potrivnice. Iar pricina poticnirilor noastre sta, potrivit Sfantului Ioan Scararul, in trufie: „Unde s-a savarsit cade­rea in pacat, acolo a mers inainte trufia.” Asadar, sa ne straduim a ne folosi neputintele pentru a dobandi smerita cugetare, fiindca aceasta este nimicitoarea trufiei, pe care noi nici n-o bagam de seama in noi insine. Va necajiti ca va osanditi aproapele: daca ne vom smeri, nu-l vom mai ju­deca pe aproapele nostru. Sa ne rugam cu smere­nie, asemenea vamesului, si Dumnezeu va primi rugaciunea noastra, fiindca primeste rugaciunea celor smeriti si aude cererea lor, pe cand noi insi­ne nu avem dreptul sa pretuim rugaciunea noas­tra, ca ne rugam cu osardie. Dumnezeu stie pre­tul ei, iar daca ne-o vom pretui singuri, suntem in primejdia ca ea sa fie fariseica.

Sunteti nedumerita cu privire la post: aflandu-va la rude, va vedeti silit sa mancati de dulce, iar de cerut sa gateasca pentru dumneavoastra mancare de post va temeti sa cereti, ca nu cumva sa dati prilej sa se spuna ca va socotiti mai pre­sus de altii si ca va ingamfati. Intrebati ce sa fa­ceti intr-o asemenea situatie. Nu vreau sa va leg, insa va dau urmatorul sfat: dupa parerea mea, nu trebuie sa va temeti sa va rugati rudele sa ga­teasca pentru dumneavoastra mancare de post. Asta nu inseamna sa va dati aere. Nicidecum, ci indepliniti datoria ascultarii fata de Sfanta Bise­rica: cu ce sa va dati aere? Vazandu-va, si altii va vor urma exemplul. Dar daca veti manca de dul­ce, si altii se vor lua dupa dumneavoastra si nu se vor teme ca gresesc, iar dumneavoastra veti fi atunci de doua ori vinovat: si pentru sine, si pen­tru ei. Ce va pasa ce se va spune despre dumnea­voastra? Nu dati atentie, ci fiti linistit. Daca rudele dumneavoastra mananca de dulce pentru ca sunt bolnave, au o oarecare indreptatire, insa bineinteles ca si ele trebuie sa se pocaiasca pen­tru aceasta – dar daca fac aceasta doar pentru ca se tem de gura lumii, nu este deloc bine. Stiti ce plata a hotarat Domnul pentru neascultarea fata de Biserica?…

Dintotdeauna v-ati socotit un om rabdator si bineinteles ca in felul acesta v-ati mangaiat, insa asta nu va e de folos. Acum vi s-a dat in vileag neputinta, cele ce se intampla va tulbura, va neli­nistesc, si va cunoasteti nerabdarea si neputinta. Trebuie sa va smeriti. Vedeti in asezarea dumneavoastra duhovniceasca doua lucruri care se bat cap semetirea si deznadejdea. Bineinteles, va dati seama ca aceasta vine de la vrajmasul, dar nu va puteti lupta cu ele, si amandoua sunt foarte apasatoare pentru suflet. Poate ca intelegeti pricina lor. Dupa cum scriu Sfintii Parinti, ele vin din trufia  duhovniceasca, si din pricina putinata­tii smereniei si ne vine greu sa le tinem piept: impotriva amandorura trebuie sa ne smerim”.

(din: Sfantul Macarie de la Optina, Sfaturi pentru mireni, Editura Sophia, 2011)

***

Doamne dă-mi sa întâmpin cu linişte sufletească tot ce-mi va aduce ziua de azi.

Doamne, dă-mi întru totul să mă supun voii Tale Sfinte.

În tot ceasul acestei zile povăţuieşte-mă şi ajută-mă în toate. Toate câte le voi auzi şi mi se vor întâmpla în această zi, învaţă-mă să le primesc cu sufletul liniştit şi cu credinţă tare, că pentru toate este Sfântă voia Ta.

În toate cuvintele şi faptele mele călăuzeşte-mi gândurile şi simţămintele. În toate întâmplările neprevăzute, fă să nu uit că totul este trimis de către Tine.

Doamne, învaţă-mă să mă port cu dreptate şi înţelepciune cu toţi fraţii mei, să nu tulbur şi să nu supăr pe nimeni.

Doamne, dă-mi putere să duc povara zilei şi toate câte mi se vor întâmpla în această zi cu pace în suflet.

Doamne, călăuzeşte-mi voia mea şi învaţă-mă să mă rog, să cred, să nădăjduiesc, să rabd, să iert şi să iubesc. Amin.

***

Rugăciune pentru izbavirea de Antihrist a Sfântului Anatolie († 1922) de la Optina

Să mă izbăveşti, Doamne, de cursele vicleanului şi urâtorului de Dumnezeu, antihrist, celui ce va să vină curând şi ascunde-mă de răutatea lui în pustia cea tainică a mântuirii Tale. Dăruieşte-mi, Doamne, putere şi bărbăţie ca să mărturisesc cu tărie Numele Tău cel Sfânt, să nu fug de frica diavolului şi să nu mă lepăd de Tine, Mântuitorul şi Răscumpărătorul meu, nici de Sfânta Ta Biserică.

Dăruieşte-mi, Doamne, şi ziua şi noaptea, plângere şi lacrimi pentru păcatele mele şi Te îndură de mine, Doamne, în ceasul Înfricoşătoarei Tale Judecăţi ! Amin.

Arhim. Roman Braga: Adevarata rugaciune nu se sfarseste niciodata

- Ce să facem ca să-L iubim pe Dumnezeu mai mult, ca să-L simţim mai aproape de noi?

- Trebuie să vorbim cu El. Trebuie să-L simţi pe Dumnezeu în tine, nu în afară de tine, în exterior, ci în interior, în inima ta, căci inima noastră este infinită întrucât în ea se sălăşluieşte Hristos de la botez. O persoană are nişte dimensiuni infinite ale personalităţii lui; în adânc, fără limită, persoana umană este veşnică. În adâncul acesta din noi există Dumnezeu, după cum spune Sfântul Pavel de atâtea ori: „voi sunteţi biserica Dumnezeului Celui Viu”.

Să nu direcţionăm rugăciunea noastră într-un colţ, că Dumnezeu nu e material sau spaţial să-L pui într-un colţ şi să spui: acolo e Dumnezeu! Coboară-te în tine şi adresează rugăciunea în inima ta lui Dumnezeu şi vei simţi prezenţa Lui. Convorbirea cu Dumnezeu îţi aduce simţirea acesta a prezenţei lui Dumnezeu. Spune-I lui Dumnezeu când ţi-e foame, când ţi-e sete, spune-I lui Dumnezeu că te duci la Rădăuţi, spune-I lui Dumnezeu ceva pe drum, arată-I lui Dumnezeu ce frumoase sunt florile. Vorbeşte cu Dumnezeu de toate. „Doamne, ce să fac? Uite trebuie să fac asta şi asta; mi-e foame, mă duc să mănânc o bucăţică de pâine”; tot ai în minte lucrurile astea, par copilăreşti, dar conversaţia aceasta cu Dumnezeu se preface în rugăciune.

Pentru că ce este rugăciunea? Este o continuă comunicare a omului cu Dumnezeu. Gândiţi-vă ce spunea Sfântul Apostol Pavel în epistola către Tesaloniceni: „Rugaţi-vă neîncetat!”. Cum putea el să se roage neîncetat când era un om foarte activ? Atâtea biserici a făcut, atâtea epistole a dictat, atâtea lucruri avea de făcut. Nu putea să stea în genunchi neîncetat. La asta s-a gândit: să ai întotdeauna în inima ta sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. De fapt, Sfinţii Părinţi aşa definesc rugăciunea: rugăciunea este sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. Rugăciunea nu este doar atunci când citeşti din carte. Trebuie spus tinerilor lucrul acesta. Nu este doar când te rogi dimineaţa şi, gata, am terminat. Sau zici: „ah, nu mi-am sfârşit rugăciunile!”. Rugăciunea nu se sfârşeşte niciodată. Vorbeşte cu Dumnezeu copilăreşte, că noi suntem copiii lui Dumnezeu! Şi vorba asta copilărească cu Dumnezeu îţi aduce sentimentul prezenţei intime a lui Dumnezeu în inima ta. Voi ştiţi proverbul călugăresc: „dacă te rogi numai când te rogi, nu te rogi deloc”. Dacă ai prezenţa lui Dumnezeu în tine, atunci eşti într-o stare de rugăciune. Omul devine o rugăciune. Omul are o stare de rugăciune, nu momente de rugăciune, momente când se roagă şi momente când nu se roagă. Ar fi groaznic. Trebuie să avem tot timpul simţirea lui Dumnezeu.

Când spui: „Doamne!”, să fii sigur că Dumnezeu Se întoarce cu faţa la tine şi aşteaptă să-I spui ceva. Când eşti ocupat, fii atent la lucrul pe care-l faci. Când ai conversaţii, gândeşte- te la ce spui. Dar, dacă ai timp, puţin, 2-3-4 minute sau chiar într-o conversaţie cu oamenii, poţi să spui: „Doamne Iisuse Hristoase uită-te la noi, ajută-ne!” sau: „Binecuvintează-i pe oamenii aceştia!”.

(sursa: Cuvinte catre tineri, 2010)

***

Sfantul Ioan de Kronstadt: Aratati-va Domnului pacatele, cu cuvintele voastre!

Uneori avem impresia ca ne rugam sarguitor, dar rugaciunea noastra nu aduce roadele pacii si ale bucuriei intru Duhul Sfant. De ce oare? Fiindca rugandu-ne numai cu rugaciuni gata scrise, nu ne caim cu sinceritate de greselile facute in timpul zilei, prin care ne-am intinat inima – templul lui Hristos – si L-am maniat pe Domnul. Daca ne vom aduce aminte de ele, caindu-ne din toata inima si osandindu-ne fara partinire, in aceeasi clipa ni se va umple inima de “pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte” (Filipeni 4,7). Rugaciunile bisericesti enumera greselile si deseori nu gasim in aceasta enumerare pacatele in care am cazut. Pe acestea trebuie sa le spunem noi insine cand ne rugam, constienti de gravitatea lor, cu smerenie si inima zdrobita. De aceea in rugaciunile de seara, atunci cand se numesc pacatele, apare deseori cuvantul sau – “sau altceva rau am facut“, adica ni se lasa libera vointa de a pomeni pe langa pacatele specificate si altele.

Inima trebuie trezita mereu pentru rugaciune, altminteri se va usca de tot. Dragoste de Dumnezeu, sinceritate, firesc, iata calitatile de care nu trebuie sa se lipseasca rugaciunea. Sa ne rugam in duh, fiindca Dumnezeu nu este trup, ci duh. Sa ne rugam adevarat, nu fatarnic, fiindca Dumnezeu este Adevarul. Tot asa si in rugaciunile catre sfinti. Sa nu-i chemam doar cu gura, fiindca ei nu mai au gura, nu mai au glas, nu mai au nimic din cele ale trupului, ci cu inima, cu suflet fierbinte si atunci ne vor auzi, fiindca ceea ce se aseamana, se aduna. Nu carnea si sangele vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu, ci duhul curat, arzand de iubire de Dumnezeu.

Cuvintele rugaciunii trebuie rostite cu convingere, din toata inima.

Cand va rugati seara, nu uitati sa aratati, in rugaciunea catre Duhul Sfant, cu toata sinceritatea si cu zdrobire de inima, pacatele in care ati cazut in timpul zilei. Prin cateva clipe de pocainta fierbinte, Duhul Sfant va va curati de toata intinaciunea, mai alb decat zapada va va albi, din ochi va vor picura lacrimi de curatire a inimii, acoperiti veti fi cu haina adevarului lui Hristos, uniti cu El, cu Tatal si cu Duhul Sfant.
Ni se intampla uneori in timpul rugaciunii, acasa sau la biserica, sa ne cuprinda un fel de slabiciune a sufletului si a trupului; sufletul ni se face atunci neputincios, rece, neroditor, ca un templu pagan pustiu si desert. Dar indata ce ne incordam inima intr-o rugaciune sincera, indreptandu-ne-o catre Dumnezeu impreuna cu mintea, cu o credinta vie, indata sufletul prinde viata, se incalzeste, devine roditor. Si ne cuprinde deodata, o stare de pace, de usurare, de umilinta, un foc launtric sfant; incep sa ne picure din ochi lacrimi si sa ne para rau din tot cugetul ca L-am maniat pe Stapanul Cel Preabun cu pacatele noastre. Cata lumina in inima si in minte, ce bogat suvoi de apa vie ne inunda inima, putand sa se reverse de acolo nestanjenit, in cuvinte rostite sau scrise cu condeiul ori cu creionul pe hartie! Pustiul din suflet incepe sa infloreasca precum un crin o data cu venirea Domnului in inima. De ce oare nu ne indreptam mai des sufletele spre Domnul? Cata pace si cata liniste ne pregateste Domnul in locasurile Sale! “Cat este de mare multimea bunatatii Tale, Doamne, pe care ai gatit-o celor ce se tem de tine“ (Psalmul 30,20).

(mai mult la: Sfantul Ioan de Kronstadt ne invata sa traim si sa ne rugam in Duh)

***

Sfintii stareti de la Optina: SA AI CUGETUL SI TRAIREA VAMESULUI!

• Puterea rugaciunii nu sta in multa vorbarie, ci in sinceritatea suspinului de rugaciune. (Sfantul Nectarie al Optinei)

• Nu asteptati de la rugaciune numai extazul si nu va intristati atunci cand nu simtiti bucurii. Caci se intampla si sa stai, sa stai in biserica si inlauntrul tau sa nu ai inima parca, ci asa, o bucata de lemn, dar un lemn neprelucrat…..Pai si pentru aceasta, adica pentru lemn, ne mantuieste Domnul. Inseamna ca asa trebuie sa fie. Caci sufletul, simtind bucurii foarte mari, se poate ingamfa, iar aceasta stare de “inlemnire” il smereste. (Sfantul Varsanufie)

• Trebuie sa rostim cu atentie cuvintele rugaciunii, sa patrundem sensul lor, nu sa tindem spre ceva prea inalt. Caci, daca nu citim corect si nu suntem atenti la cele citite, ii mangaiem pe diavoli. (Sfantul Nicon)

• Nu va lipiti inimile de desertaciunea lumii. Mai ales in timpul rugaciunii lepadati toate gandurile legate de cele lumesti. Dupa rugaciunea savarsita acasa sau in biserica, pentru a pastra starea rugatoare, induiosata a sufletului, este nevoie de tacere. Uneori chiar o vorba simpla, in aparenta neinsemnata, poate distruge si speria, ca pe o pasare mica, induiosarea din sufletul nostru. (Sfantul Nicon)

• Trebuie sa pazim rodul rugaciunii. El se pagubeste, se pierde foarte adesea din pricina vorbariei desarte indata dupa rugaciune si din pricina visarii, care este tot vorbarie desarta, dar dusa numai cu noi insine. Tacerea dupa rugaciune este foarte folositoare: ea tine rugaciunea in minte, in inima si chiar pe buze, in auzul nostru launtric. (Sfantul Nicon)

• Nu trebuie sa atribuim rugaciunii noastre o putere miraculoasa, nu trebuie sa credem ca Domnul implineste intotdeauna cele cerute de noi. Aceasta parere vine din mandrie si duce la inselare. (Sfantul Ilarion)

• In toata vremea, orice ati face, fie ca stati, fie ca mergeti, fie ca lucrati, sa rostiti in inima: “Doamne, miluieste!” (Sfantul Nectarie)

• Cel pe care il cerceteaza Domnul prin grea incercare, prin necaz, prin pierderea celui iubit dintre cei apropiati, acela si fara sa vrea se roaga cu toata inima si cu tot cugetul sau, cu toata mintea sa. Prin urmare, izvorul rugaciunii fiecare il are, dar se deschide fie prin adancirea treptata in sine, dupa invatatura parintilor, fie dintr-odata cu burghiul lui Dumnezeu. (Sfantul Lev)

• Roaga-te pentru tine, cautand numai mila si voia lui Dumnezeu, fie ca esti in biserica, fie ca nu esti in biserica, fie ca mergi, fie ca stai, fie ca te odihnesti, roaga-te: “Doamne, miluieste-ma cum stii si cum voiesti Tu“. (Sfantul Ambrozie)

• De la incepatori Dumnezeu nu cere rugaciune neamprastiata: ea se dobandeste prin multe osteneli si dupa mult timp, asa cum spun scrierile Sfintilor Parinti: “Dumnezeu da rugaciune celui ce se roaga…“. (Sfantul Ilarion)

• Cand nu aveti mult timp pentru rugaciune, multumiti-va cu cat aveti, iar Dumnezeu va primi vointa voastra. Tineti minte ca lui Dumnezeu Ii place sa aveti la rugaciune trairea vamesului si feriti-va sa puneti pret pe rugaciunea voastra: aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, nu a noastra. (Sfantul Macarie)

• Rugaciunea este un asemenea lucru, incat, daca traiesti in manastire cativa ani, nu inveti imediat sa te rogi asa cum trebuie, dar deocamdata roaga-te cum stii si cum poti, numai sa ai cugetul vamesului. (Sfantul Ambrozie)

(mai mult la: Staretii de la Optina ne invata rugaciunea adevarata)

***

Parintele Serafim Rose: Tamaduirile si minunile se fac inimilor indurerate, dar care au nadejde

“De ce par a fi atât de puţine minuni astăzi? Pentru că noi de-abia dacă mai ştim ce este durerea inimii”,

… credea Părintele Serafim, într-un bileţel scris de mână, rătăcit şi descoperit la mulţi ani după moartea sa, Părintele Serafim cristaliza în doar câteva cuvinte esenţa acestui mare ade­văr pentru vremurile noastre:

„Durerea inimii este condiţia creşterii duhovniceşti şi a arătării puterii lui Dumnezeu. Tămăduirile şi celelalte minuni se întâmplă celor deznădăjduiţi, inimilor îndurerate, dar care totuşi continuă să se încreadă şi să nădăjduiască în ajutorul lui Dumnezeu. Atunci lucrează Dumnezeu. Lipsa (parţială) a minuni­lor din ziua de azi arată lipsa durerii inimii din oameni şi chiar din mulţi creş­tini ortodocşi – prinşi de răcirea tot mai mare a inimilor din vremurile de pe urmă”.

Dovada afirmaţiei de mai sus se poate vedea chiar în experienţa personală a Părintelui Serafim, din care s-a şi născut. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat strigătul lui Eugene din faţa standului cu vederi din San Francisco, ieşit din adânca durere a inimii sale, ca şi strigătul asemănător al lui Gleb la mor­mântul Sfântului Gherman din Alaska, care au dus la minunea întâlnirii lor şi la tot ceea ce au putut mai apoi să înfăptuiască? Toate minunile la care Părintele Serafim a fost martor în viaţa sa, inclusiv cele ale marelui lucrător de minuni, Arhiepiscopul Ioan Maximovici, au fost rodul rugăciunilor unor inimi ce nu s-au ferit de durerea Golgotei.

Atunci când şi Părintele Serafim a fost chemat să fie călăuzitor de suflete, el le amintea mereu fiilor săi duhovniceşti să nu deznădăjduiască în mijlocul sufe­rinţelor, ci, după cum spune Sf. Marcu Pustnicul, „să rabde durerea inimii pen­tru buna-cinstire”.

(Mai mult la:  Sfaturi parintesti de folos exceptional si pentru noi de la Cuviosul Serafim de la Platina)

***

Cuviosul Paisie Aghioritul: TREBUIE SA NE DOARA SI SA FIM STARUITORI!

- Părinte, atunci când ne rugăm pentru un oarecare motiv serios, oare trebuie ca rugăciunea să fie însoţită de post?

- Nici nu mai încape discuţie. Asta este ceva ce se impune. Postul şi nevoinţa sunt condiţii absolut nece­sare. Dar pentru ca rugăciunea să se facă în chip corect, trebuie să te doară pentru ceilalţi. Pentru că tipicul multor creştini din vremea noastră este să nu dorească să se mâhnească. Chiar şi pensionarii, care toată ziua stau, nu se duc să se apropie de un copil părăsit, deoarece aceasta cere durere de cap. Mănân­că, îşi beau cafeaua lor, fac o plimbare, se duc la vreun spital care are infirmieri, la ceva organizat, ca să vadă vreun bolnav pentru că aceasta este mai uşor. Adică fac aceasta ca să fie satisfăcuţi şi astfel îşi odihnesc gândul că şi-au făcut datoria. Pe câţi n-am îndem­nat să ajute copii părăsiţi! Dar n-au făcut nimic.

In Sfântul Munte au făcut undeva litanie pentru secetă şi în loc să plouă s-a aprins foc. Litania nu se face ca şi cum am face o plimbare. Trebuie să ne doară. Oare poate persista o ispită sau o stare grea dacă se roagă călugării cu inima? Cu toate că trecem prin ani grei, văd că în mănăstiri domneşte un duh… de veselie! Lumea arde. Ni se cere să facem o prive­ghere, de pildă, pentru un bolnav, iar noi cântăm: “Des­chizând Tu mâna Ta” şi ne bucurăm. Noi ne petrecem timpul în chip plăcut, iar celălalt între timp moare. “Am făcut priveghere pentru bolnav”, îţi spune. Ce prive­ghere? Voi aţi făcut petrecere. Aceasta se numeşte pe­trecere duhovnicească. Uneori nici atunci când preotul spune: “Pentru cei ce zac în neputinţă” nu ne rugăm pentru bolnav. Am fi ajutat mai eficace dacă am fi făcut puţină rugăciune cu metaniile. Nu spun să supri­măm privegherile praznicale pe care le prevede tipicul, dar în astfel de cazuri să orânduim puţin timp ca să facem cel puţin una-două aţe de metanii spunând: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte pe robul Tău“.

Totul este calitatea rugăciunii. Rugăciunea trebuie să fie din inimă, să se facă cu durere. Pentru Dumnezeu nu are atâta valoare cantitatea rugăciunii precum are calitatea ei. Rugăciunea ce se face în mănăstiri are cantitate, dar nu ajunge aceasta. Trebuie să aibă şi calitate. Atâtea ore de rugăciune făcută de atâtea persoane, dacă ar fi fost din inimă, ar fi schim­bat lumea. De aceea scopul este ca slujbele să se facă din inimă.

Rugăciunea din inimă ajută nu numai pe ceilalţi, ci şi pe noi înşine, pentru că înlesneşte să vină bunătatea lăuntrică. Când ne punem în locul celuilalt vin în mod firesc dragostea, durerea, smerenia, recunoştinţa noastră faţă de Dumnezeu cu slavoslovire neîncetată, şi atunci rugăciunea pentru semenul nostru se face bine primită de Dumnezeu şi îl ajută.

“Şi L-au rugat stăruitor“

- Părinte, inima îmi rămâne rece în rugăciune.

- Aceasta se întâmplă pentru că mintea nu dă tele­gramă inimii. Apoi în rugăciune trebuie să lucreze şi omul. El nu poate să ajungă dintr-odată în starea în care mintea lui să nu-i fugă deloc. Este trebuinţă de răbdare. Vezi, celălalt bate la uşă, iarăşi bate, aşteaptă şi după aceea se deschide uşa. Tu baţi numai odată şi vrei ca să intri imediat înăuntru. Nu se poate aşa. Atunci când începi să rosteşti rugăciunea, nu doreşti să participe şi inima?

- Simt nevoia de ajutor, pentru că mă simt neputin­cioasă.

- Ei, de aici se începe. In rugăciune este trebuinţă de stăruinţă. “Şi L-au rugat stăruitor”, spune Evanghelia despre cei doi ucenici care L-au întâlnit pe Hristos în drumul spre Emaus. Hristos a rămas cu ei, pentru că aceia aveau o înrudire cu El şi de aceea li se cuvenea aceasta. Aveau smerenie, simplitate, bunătate, curaj, în sensul cel bun. Ei întruneau toate condiţiile şi pen­tru aceasta Hristos a rămas cu ei.

Trebuie să ne rugăm cu credinţă pentru orice ce­rere şi să avem răbdare, iar Dumnezeu va grăi. Deoa­rece atunci când omul se roagă cu credinţă, într-un fel îl obligă pe Dumnezeu să-i împlinească cererea pentru această credinţă a lui. De aceea, atunci când cerem ceva de la Dumnezeu, să nu “ne îndoim” şi vom fi auziţi. “Să aveţi credinţă fără să vă îndoiţi[7], a spus Domnul. Dumnezeu ştie când trebuie să ne dea ceea ce cerem, ca să nu ne vătămăm duhovniceşte. Uneori cerem ceva de la Dumnezeu, dar nu avem răbdare şi ne neliniştim. Dacă n-am avea un Dumnezeu atotpu­ternic, atunci ar trebui să ne neliniştim. Dar fiindcă avem un Dumnezeu atotputernic şi Care are foarte multă dragoste, atât de multă încât ne hrăneşte şi cu Sângele Său, nu suntem îndreptăţiţi să ne neliniştim. De multe ori nu lăsăm o problemă grea a noastră în mâinile lui Dumnezeu, ci acţionăm omeneşte. Atunci când cerem ceva de la Dumnezeu şi ni se zdruncină credinţa şi voim să acţionăm omeneşte în cele greu de izbutit, fără să aşteptăm răspuns de la Dumnezeu la cererea noastră, este ca şi cum am face o cerere la împăratul Dumnezeu şi o luăm înapoi chiar în vremea când Acela întinde mâna Sa ca să o împlinească. Il rugăm din nou, dar iarăşi ni se zdruncină credinţa şi ne neliniştim şi repetăm acelaşi lucru. Astfel se prelungeş­te chinul nostru. Adică procedăm ca acela care face o cerere la minister şi după puţin îi pare rău şi o retrage. Se răzgândeşte şi iarăşi o depune, iar după puţin o retrage din nou. Insă cererea trebuie să rămână acolo, pentru ca să intre la rând.

Rugăciune cu durere

- Părinte, cum faceţi rugăciune pentru o problemă?

- Cheia reuşitei este ca pe cel ce se roagă să-l doa­ră. Dacă nu-l doare, poate sta ore întregi cu metania în mână şi rugăciunea lui să nu aducă nici un rezultat. Dacă există durere pentru problema pentru care te rogi, chiar şi cu un suspin faci rugăciune din inimă. Mulţi, atunci când alţii le cer să facă rugăciune pentru ei nu au timp să se roage în momentul acela şi de aceea se roagă numai cu un suspin pentru problema acelora. Nu spun ca să nu se facă rugăciune, ci, dacă se întâmplă să nu fie timp, chiar şi un suspin pentru durerea celuilalt este o rugăciune din inimă, adică echivalează cu ore întregi de rugăciune. Citeşti, de pildă, o scrisoare, vezi o problemă, suspini şi după aceea te rogi. Acesta este mare lucru! Inainte de a apuca receptorul, înainte de a forma numărul, Dumnezeu te aude! Şi să vezi cum se înştiinţează şi celălalt! Să vedeţi cum demonizaţii înţeleg atunci când fac rugăciune pentru ei şi strigă oriunde s-ar afla!

Adevărata rugăciune începe de la durere, nu este plăcere, “nirvana”. Dar ce fel de durere este? Omul se chinuieşte în sensul cel bun. Il doare, geme, suferă atunci când face rugăciune pentru orice. Ştiţi ce în­seamnă a suferi? Da, suferă, pentru că participă la du­rerea generală a lumii sau a unui om în particular. Această participare, această durere Dumnezeu o răs­plăteşte cu veselia dumnezeiască. Desigur că nu omul cere veselia dumnezeiască, ci ea vine ca o consecinţă, deoarece participă la durerea celuilalt.

- Cum să înceapă cineva lucrarea aceasta?

- Află ceva, de pildă, despre un accident. “Ah!”, suspină el şi Dumnezeu îndată îi dă mângâierea dumne­zeiască pentru puţin suspin. Vede pe unul îndurerat şi iarăşi suferă împreună cu el, iar Dumnezeu îl mângâie cu mângâierea dumnezeiască, nu rămâne cu acea amărăciune. Iar celălalt este ajutat prin rugăciunea lui. Sau se gândeşte: “Dumnezeu ne-a dat atâtea, dar eu ce am făcut pentru El?”. Mi-a făcut mare impresie ceea ce mi-a spus un suflet: “Ingerii îşi acoperă feţele atunci când se săvârşeşte Taina Dumnezeieştii Liturghii, iar noi ne împărtăşim cu Trupul lui Hristos. Eu ce am făcut pentru Hristos?“. Unul ca acesta suferă în sensul cel bun.

- Părinte, cum înţelege cineva că celălalt s-a folosit prin rugăciunea sa?

- Este înştiinţat de aceasta prin mângâierea dum­nezeiască pe care o simte înlăuntrul său după rugă­ciunea ce-a făcut-o cu durere de inimă. Dar mai întâi trebuie ca durerea celuilalt să o faci durerea ta şi după aceea să faci şi rugăciune din inimă. Dragostea este o însuşire dumnezeiască şi ea îl vesteşte pe celălalt. Şi în spitale, când pe medici şi pe surori îi doare pentru bolnavi, acesta este medicamentul cel mai eficace din­tre toate medicamentele ce li se dau. Bolnavii simt că se interesează de ei, simt siguranţă, mângâiere. Celui care suferă nu trebuie să-i spui multe cuvinte, nici să-l dăscăleşti. Inţelege că te doare pentru el şi astfel se foloseşte. Durerea este totul. Dacă ne doare pentru ceilalţi uităm de noi înşine şi de problemele noastre.

Mângâierea dumnezeiască

- Părinte, când mă doare pentru ceilalţi, mă cuprin­de o nelinişte şi nu mă pot ruga.

- Fiindcă există nelinişte, aceasta este dovada că înăuntrul tău există elementul omenesc. Eu, cu cât mă doare mai mult pentru lume, cu atât mai mult mă rog şi mă bucur duhovniceşte, deoarece le spun pe toate lui Hristos şi El le aranjează. Şi văd că pe măsură ce trece timpul, deşi curajul trupesc se micşorează, cel sufletesc se măreşte, pentru că dragostea, jertfa, du­rerea pentru celălalt dau multă putere sufletească. Iată, în noaptea aceasta în care ati avut priveghere, aveam puţin curaj, dar am prins putere de la durerea celorlalţi. Şi am stat în picioare toată noaptea până la Sfânta Liturghie primind lume[8]. După aceea şi înăun­trul bisericii am stat în picioare, dar n-am simţit oboseală pentru că mă durea pentru lume şi asta mă întă­rea. Iar tu să te rogi şi să te bucuri, pentru că Hristos le va iconomisi pe toate.

In înfruntarea duhovnicească nu există mâhnire. Câtă durere n-am suferit acum cu lumea! Nu puteam trece aşa oricum peste problemele lor. Mă durea, sus­pinam, dar la fiecare suspin încredinţam problema lui Dumnezeu şi la durerea ce o simţeam pentru altul Dumnezeu îmi dădea mângâiere. Adică prin înfrun­tarea duhovnicească venea mângâierea dumneze­iască, pentru că durerea care are în ea nădejde în Dumnezeu are mângâiere dumnezeiască. Altfel cum va putea suferi cineva?! Cum m-aş fi putut descurca în alt fel cu atâtea câte aud? Mă doare, dar mă gândesc şi la răsplata dumnezeiască dăruită celor îndureraţi. Suntem în mâinile lui Dumnezeu. De vreme ce există dreptate dumnezeiască şi răsplătire dumnezeiască, nimic nu se pierde. Cu cât se chinuieşte cineva mai mult, cu atât va fi răsplătit mai îmbelşugat. Dumnezeu, deşi vede atâta durere pe pământ, chiar şi lucruri pe care noi nu le putem percepe, nu-şi pierde cumpătul ca noi, oamenii. Ci iti spune: “Suferi mai mult, mai mult te voi iconomisi în cealaltă viată”, şi de aceea Se bucură. Altfel cum ar fi putut suferi, să spunem, atâta nedreptate şi atâta răutate ce există? Dar Dumnezeu are în vedere răsplata celor ce suferă şi poate – într-un anume fel spus – să sufere această durere mare. Noi nu vedem ce slavă va primi celălalt şi ne doare, de aceea Dumnezeu ne răsplăteşte cu dumnezeiască mângâiere.

- Părinte, această mâhnire nu-l răpune pe om?

- Nu. Omul nu este răpus atunci când înfruntă duhovniceşte orice situaţie. La început se amărăşte atunci când aude că suferă cineva, dar după aceea vine mângâierea dumnezeiască drept răsplată şi nu i se distruge organismul. In timp ce amărăciunea prove­nită din mâhnire lumească aduce dureri de stomac etc, aceasta însă nu vatămă organismul, pentru că are balsam dumnezeiesc.

Primejdia nesimţirii

- Părinte, uneori mirenii îmi cer să mă rog pentru problemele lor. O fac, dar fără să simt durere.

- Aici există două cazuri: primul este primejdios, al doilea este înfruntare duhovnicească. Atunci când mo­nahul le uită pe ale lui şi nu se gândeşte nici la ceilalţi, adică nu se roagă pentru lume, acesta este un lucru foarte rău. Venim la mănăstire, îi părăsim pe ai noştri şi ajungem să-i uităm şi pe ei şi pe toţi ceilalţi. Adică înfruntăm lucrurile duhovniceşte, dar nu participăm duhovniceşte la durerea celorlalţi. Nu sporim duhovni­ceşte ca să putem simţi problemele lor şi există pri­mejdia să ajungem la nesimţire. Incepe încet-încet să se înstăpânească în noi o nepăsare şi inima se face de piatră. In al doilea caz îl doare pe cineva de toată lumea, dar simte şi o mângâiere, pentru că se gân­deşte că celălalt care suferă va avea plată de la Dumnezeu, va fi mucenic. La gândul acesta simte întru sine o siguranţă profundă şi are o bucurie lăuntrică. In cazul acesta inima nu este de piatră, ci dumnezeiască.

Dacă monahii nu iau aminte la ei înşişi, inima lor poate deveni foarte aspră. Mirenii văd accidentele şi nefericirea celorlalţi şi îi doare. Noi n-o vedem şi se poate să ajungem să cerem totul numai pentru noi înşine. Adică dacă nu facem o lucrare fină, în aşa fel încât să simţim nefericirea celorlalţi şi să facem pentru ei rugăciune din inimă, vom ajunge să avem inimă împietrită. Vom ajunge la punctul să dorim doar aran­jarea noastră, iar inima ne va deveni de piatră prin nepăsare, lucru ce este antievanghelic. Monahul tre­buie să se intereseze, să-1 doară şi să se roage în ge­neral pentru lume. Aceasta nu-i aduce răspândire, ci, dimpotrivă, se foloseşte şi el însuşi cu rugăciunea şi îi ajută şi pe ceilalţi.

- Părinte, deşi mă văd în ce hal sunt, fac mai multă rugăciune pentru alţii. Nu cumva este mai bine să nu mă rog pentru alţii, ci să mă rog numai pentru mine?

- Faci aceasta din smerenie? Dacă este din smere­nie, să spui lui Dumnezeu cu multă smerenie: “Dum­nezeul meu, aşa cum sunt nu trebuie să mă auzi. Dar nu este oare nedrept ca alţii să sufere din pricina mea? Pentru că, de aş fi avut o stare bună duhovnicească, îndrăzneală către Tine, m-ai fi auzit şi i-ai fi ajutat. Şi eu sunt vinovată pentru că acela suferă. Acum însă de ce să sufere din pricina mea? Te rog, ajută-l!”. Adică depinde cum te aranjezi pentru ceilalţi. Simţi că nu eşti vrednică, dar se întâmplă să vezi pe un îndurerat, te mâhneşti, te doare şi te rogi. Atunci când, de pildă, văd un orb, mă simt şi eu vinovat, pentru că de aş fi avut o stare duhovnicească bună l-aş fi putut vindeca. Dumnezeu ne-a dat posibilitatea să devenim sfinţi, să facem minuni precum a făcut şi El. Să ne recunoaştem boala noastră duhovnicească, mare sau mică şi să cerem cu smerenie sănătate trupească pentru seme­nul nostru, deoarece şi noi suntem vinovaţi pentru boala lui. Pentru că de am fi avut noi sănătate duhov­nicească şi acela ar fi fost vindecat de mult timp şi nu s-ar fi chinuit. Când ne aranjăm corect, socotindu-ne vinovaţi de toată starea lumii, şi spunem: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi“, se foloseşte întreaga lume. Desigur, şi pentru propria stare de neputinţă trebuie să-l doară pe fiecare şi să ceară mila lui Dumnezeu. Dar, fireşte, dacă va ajunge la o astfel de stare precum cea de mai sus, atunci nu mai cere nimic pentru sine.

Văd că de multe ori îl înţelegem greşit pe “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” şi, chipurile, din smere­nie nu spunem “miluieşte-ne pe noi” şi nu ne rugăm pentru alţii, ci numai pentru noi. De aceea de multe ori mirenii ne iau în nume de rău pe noi, monahii, şi spun că suntem egoişti şi că ne îngrijim să ne mântuim nu­mai pe noi înşine. “Miluieşte-mă” este pentru ca să nu cădem în mândrie, căci rugăciunea unui om smerit, care crede că e mai rău decât toţi, are mai multă valoa­re decât privegherea ce o face un altul cu gând mân­dru. Când ne rugăm cu mândrie, ne batem joc de noi înşine.

Stare de alarmă

Nu uitaţi că trecem prin vremuri grele şi este tre­buinţă de multă rugăciune. Să vă gândiţi la marea nevoie pe care o are lumea astăzi şi la marea pretenţie pe care Dumnezeu o are de la noi pentru rugăciune.

Să vă rugaţi pentru situaţia generală cu totul ieşită din comun a întregii lumi, ca să se milostivească Hristos de făpturile Sale, pentru că merg spre cata­strofă. Să intervină dumnezeieşte în epoca complicată în care trăim, pentru că lumea se îndreaptă spre zăpăceală, nebunie şi impas.

Dumnezeu ne-a chemat să facem rugăciune pentru lume, care are atâtea probleme. Unii sărmani nu apucă să-şi facă nici măcar o cruce. Dacă noi, monahii, nu fa­cem rugăciune, cine va face? Militarul în vreme de război este în stare de alarmă, gata încălţat. In aceeaşi situaţie trebuie să fie şi monahul. Ah, Macabeu[9] aş fi ajuns de aş fi făcut aşa! Aş fi fugit în munţi, ca să mă rog mereu pentru lume.

Trebuie să ajutăm toată lumea cu rugăciunea, ca să nu facă diavolul orice vrea. Diavolul a dobândit drep­turi. Iar aceasta nu pentru că îl lasă Dumnezeu, ci pen­tru că El nu vrea să silească libertatea nimănui. De aceea noi să ajutăm cu rugăciunea. Când pe cineva îl doare pentru starea ce stăpâneşte azi în lume şi se roagă, atunci oamenii sunt ajutaţi fără să se fie silită libertatea voinţei lor. Dacă veţi mai spori încă puţin cu harul lui Dumnezeu, vom încerca să intrăm într-o rânduială nouă de rugăciune. Vreau să vă faceţi “radar”, pentru că lucrurile se precipită. Vom organiza un ate­lier de rugăciune. Să vă bateţi în război folosind şira­gul de metanii. Rugăciunea să se facă cu durere. Ştiţi ce putere va avea atunci rugăciunea? (…)

(vezi mai mult AICI)

***

Parintele Gheorghe Calciu: PUNETI-VA IN MISCARE INIMA!

“As vrea sa nu incetati sa va rugati. As vrea sa intelegeti ca daca exista vreo protectie care se intinde peste societatea umana, peste tara noastra, aceasta este puterea rugaciunii. Sa nu faceti o rugaciune de rutina – puneti-va in miscare inima, umpleti-va de fiorul rugaciunii.

Sunt convins ca multi dintre dvs. se roaga; si eu m-am rugat, si am crezut pana am ajuns in inchisoare ca stiam sa ma rog. Ajungand in inchisoare am descoperit ca nu stiam sa ma rog. (…)

Daca nu te patrunde fiorul credintei din crestet pana in talpi, nu esti in rugaciune adevarata. Nu este usor. Dar daca persisti, Dumnezeu te ajuta, iti da harul rugaciunii. Si harul rugaciunii se da la cerere. Harul rugaciunii se obtine prin stradanie, prin staruinta. Mantuitorul a spus: De la Ioan Botezatorul Imparatia Cerului se ia prin navala! Si aceasta navala noastra – cerand cu staruinta harul pe care Dumnezeu ni-L trimite.

Ma adresez acum teologilor si le spun: invatati sa va rugati, ca apoi sa puteti invata pe altii. Atata vreme cat tu nu stii sa te rogi, degeaba ii spui crestinului: <<Roaga-te!>>. Cand preotul va stii cum sa se roage, el va transmite fluxul puterii credinciosului sau”.

(Parintele Calciu despre rugaciune)

***

Parintele Rafail Noica: Toate se leaga si se dezleaga in Duh si in nevazut

- Aţi spus odată: toate lucrurile se leagă şi se dezleagă în Duh, explicaţi-ne, vă rog.

- Părintele Rafail: Da, am spus şi în felul ăsta. Tot ce face omul începe în nevăzut, adică în taina inimii tale, când ţi-ai pus în inimă asta, Dumnezeu a văzut şi dacă te-ai hotărât pentru acest asta este foarte probabil ca acel lucru o să înceapă să se înfăptuiască cândva în viaţa ta.

Uitaţi, vă dau o pildă: un monah mi-a spus într-o zi:

Mă certasem cu un alt monah dintr-o altă mănăstire şi m-am căit după aceea şi am vrut să-mi cer iertare, dar nu mai voia să ştie de mine aşa era de rănit şi mi-am zis ce să fac, mâine-poimâine trebuie să plec, eu vreau să mă apropii de Sfânta Împărtăşanie, ce să fac, am rănit pe fratele meu, cum o să pot să mă apropii de Împărtăşanie, cum să continui viaţa pocăinţei mele, că nu mă mai primeşte; eu vreau să-i cer iertare şi el nu vrea să audă nimic. Şi zice: mi-am amintit de un cuvânt din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.

Monahul acesta-i grec şi în greacă – îmi pare rău că în traducerea noastră nu reiese aşa – la pomeniri, după sfinţirea Tainelor când spune “pomeneşte, Doamne, pe cei care ai învrednicit să împărăţească pe pământ” spune aşa:

“Glăsuieşte în inimile lor cele bune pentru Biserica Ta, pentru poporul Tău“.

Monahul şi-a adus aminte de acest “glăsuieşte” şi a zis:

- Doamne! glăsuieşte în inima lui pentru pocăinţa mea, spune-i că mă căiesc pentru ce am făcut, că-i cer iertare şi că eu îl iert.

Şi mi-a spus: data următoare când l-am văzut parcă nu fusese niciodată nor pe cer, totul dispăruse şi împăcarea lor era deja făcută. Când am auzit cuvântul ăsta, am sfătuit multe persoane în această direcţie şi aproape de fiecare dată s-au întâmplat minuni dintr-astea.

O monahie care era nouă într-o mănăstire şi spunea “Părinte! Mi-e frică de toată lumea”, era foarte sensibilă şi rănită mai ales de monahia cutare care era un pic mai aşa, în vârstă şi mai autoritară. Zice: când intru în bucătărie m-apucă groaza, nu ştiu ce să fac. I-am spus să se roage:

“Doamne, spune în inima ei să-mi spună un cuvânt bun sau spune-i ceva bun despre mine”.

Într-o zi vine fugind către mine:

“Părinte! Părinte! Ştiţi ce s-a întâmplat? A venit maica cutare şi m-a apucat groaza şi am zis Doamne spune-i că o iubesc!” şi zice: “Nu ştiu părinte, coincidenţă, s-a uitat frumos la mine şi mi-a zis ceva frumos”.

Ultima oară când am văzut-o, acum un an era aceeaşi faţă luminată aşa cum se luminase atunci, acum vreo zece ani şi era împăcată cu toată lumea şi cred că au continuat aceste … “coincidenţe”.

Deci se leagă şi se dezleagă în Duh, în taina inimii şi profit de întrebare să spun şi lucrul ăsta: trebuie să ne nevoim în ceva ce strămoşii noştri cred că făceau fireşte. Cred că strămoşii noştri, care erau cât de cât apropiaţi de Dumnezeu, în mod firesc pentru fiecare lucru chemau pe Dumnezeu. Vezi o primejdie: Doamne! – şi zici ceva lui Dumnezeu. Vezi un păcat în tine: Doamne, uite ce-i în mine, nu mă lăsa aşa! Vezi pe cineva care te supără şi nu te poţi împăca cu el: Doamne, spune ceva în inima mea pentru aproapele meu! ş.a.m.d.

Chemaţi-L pe Dumnezeu! Zicem că Iisus Mântuitorul este singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om. Îndrăznesc să spun că lui Dumnezeu îi place să mijlocească între om şi om. Chemaţi-L pe Dumnezeu mijlocitor între tine şi vrăjmaşul tău, între tine şi cei cu care te-ai certat şi să vezi… Cum spuneam către cineva acum câtăva vreme: Dumnezeu nu există. Nu! Dar se preface bine! Fă şi tu ca şi cum ai crede şi să vezi cum şi Dumnezeu “se face” ca şi cum există! Şi provocăm “coincidenţe” dintr-acelea.

În esenţă profit ca să zic: să învăţăm, fraţilor, să chemăm pe Dumnezeu în toate împrejurările, să-i cerem sfat lui Dumnezeu, să mulţamim lui Dumenzeu când ne-a dat ceva ce i-am cerut, să-L întrebăm pe Dumnezeu ce înseamnă asta… şi toate nedumeririle noastre. Întâi “Doamne!” să fie în inimile noastre şi după aceea tot restul. Dacă vrei să-l vezi pe duhovnicul tău şi este la 100 de metri de tine, trebuie să faci 100 de metri şi poate altcineva l-a înhăţat sau trebuie să iei telefonul şi să faci un număr. Pentru Dumnezeu – nici atat: acum poţi să zici “Doamne!” şi, cum zicea cineva, ai contactat satelitul “Doamne” şi să vezi cum “se preface” acest Dumnezeu că există.

(mai mult AICI)

RUGACIUNEA CEA MAI SIMPLA SI DUMNEZEUL NOSTRU MATERN

“Ziceam la început că rugăciunile noastre frumoase pe care ni le-a dat Biserica: acatiste, paraclise, toate slujbele noastre, culmea culturii noastre – Liturghia, în care ne întâlnim cu Însuşi Dumnezeu, Însuşi Hristos in forma Acelui Trup şi Sânge pe care noi Le-am jertfit şi pe care El ni Le dă, ca să ne mântuim de păcatul de a-L jertfi – toate rugăciunile sunt vrednice. Dar, tot pe post de “filocalie”, v-aş propune rugăciunea cea mai simplă care poate – şi trebuie – să devină starea noastră constantă.

Când am zis cuvântul ăsta, cândva într-o întrunire cu tinerii în Anglia, la sfârşit o femeie m-a întrebat: “Totuşi, eu cum să mă rog? Eu nu ştiu cum să mă rog!“. Şi mi-a venit răspunsul ăsta pe care vi-l zic şi vouă: “Pai, spune asta lui Dumnezeu“. Şi e rugăciune. Nu ştii cum să te rogi? Spune-I lui Dumnezeu: “Doamne nu ştiu cum să mă rog! Tu spune-mi” Şi pe “baza” asta continuaţi voi. Continuaţi voi: ce vă doare, ce năzuinţe aveţi…

(…)

Uneori, spune şi Sfântul Pavel, [este câte] o rugăciune în care noi nu ştim ce să cerem sau pentru ce să ne rugăm şi Duhul Lui Dumnezeu ne ajută cu suspinuri negraite. Suspinuri pe care noi înşine nu ştim de ce [le avem]: ceva doare, de ceva avem nevoie… Făcătorul nostru ştie ce vrem!

Aşa cum mama cu pruncul nou născut ştie… M-am uimit de multe ori [când] tinerele de vârsta mea deveneau mame şi, cu pruncul în braţe – pruncul plângea, “zbiera”… Şi la un moment dat mama zice: “A, i-e foame, iertaţi-mă”. Pleacă şi hrăneşte pruncul, îl alăptează. După care, iar “zbiara” pruncul, şi mama: “Il doare ceva!” Şi-l întoarce pe faţă, pe dos, nu-stiu-ce, pana la urma, ii “ghioraia” stomacul – si… se potoleste pruncul. Şi pe după aia, iar zbiera pruncul. Şi zice mama: “A, vezi! Face capricii!” O, mămică, de unde ştii tu toate astea? Eu n-aud decat un prunc care zbiara! Dar poate c-o inteleg mai mult acum pe mama, ca de când m-am făcut duhovnic am devenit şi eu mamă într-un fel. Dar Dumnezeu dă intuiţie mamei sa inteleaga. Pruncul nu stie decat sa “să zbiere” când nu i-e bine. Si mama stie ce trebuie sa faca. N-are nevoie ca pruncul să facă un tratat de filozofie ca să ştie cum să acţioneze

Dumnezeu care a făcut mama, Dumnezeu care “a inventat” mama, El este mai… Mama decat orisicine... Si suspinurile noastre negrăite, ba şi… nesuspinurile noastre, le aude Dumnezeu şi le adună în vistieriile Lui. Si ştie să ne răspundă! “Filocalia” este: Hai, să facem aceste suspinuri conştiente, să conştientizăm din ce in ce mai mult…

(“Cum să mă rog? Nu ştiu cum să mă rog…” – ne raspunde Parintele Rafail Noica)

***

Parintele Arsenie Papacioc: Oriunde veti fi, oriunde veti avea necaz, rugati-va, nu va descurajati!

Eu personal nu sunt pentru rugaciunea de tipic. Aceea are folosul ei aparte, mai ales disciplinar. Omul nu trebuie să fie tipicar. Trebuie să fie tipicar ca procedeu, în ce priveste dorinta de a se înduhovnici. Nu avem numaidecât nevoie de o rugăciune de tipic. Avem nevoie de o prezentă continuă a inimii, această stare continuă de dragoste, de relatie cu Dumnezeu, asta este esenta rugăciunii. Pentru că si o tăcere adâncă înseamnă o rugăciune adâncă. Si o rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă.

Dacă faci rugăciunea asta care e obligatorie, o poti face. Dar dacă se face o rugaciune din aceasta după tipic, după ce se termină, omul se consideră achitat de obligatia rugăciunii din inimă si se retrage fără nimic de la ceea ce ar trebui să-l tină prezent. Adică sunt mai mult pentru o continuă tresărire duhovnicească. De aceea mă faceti să spun că orice clipă poate sa fie un timp si orice suspinare poate să fie o rugăciune. Suspinarea nu se face asa: “Uf!“, ci o faci lui Dumnezeu, ca plecând din adânc spre El. Asa ni se va arăta. Căci El nu se arată unei minti ascutite. “Nu tot cel ce zice “Doamne, Doamne va intra în împărătia Mea!” Ci numai cel care are inima curată, cel care are inima spre El, continuu.

Deci, o viată continuă de prezentă duhovnicească înseamnă un om mai înduhovnicit. Pentru că dacă te rogi, esti mereu prezent. Rugăciunea să zicem – tipicală poti lesne să o termini într-o jumătate de ceas, un ceas, dar pe urmă?

Vedeti, nu trebuie renuntat la ele, dar să nu fie singura treabă duhovnicească, singura rugăciune. Dacă ai citit un Paraclis e foarte bine, sau ceea ce mai ai de citit. Dar ceea ce, de fapt, trebuie adus la cunostintă, pentru a se întelege, pentru că lucrul ăsta e mai putin discutat, e prezenta inimii continuă. Si te rogi. Pentru că se rugau sfintii si stăteau în genunchi până se făcea dimineată si apărea soarele. Si la răsărit tot în genunchi erau.

Asta nu înseamnă că noi, nefiind ca ei, nu trebuie să ne rugăm. Dar era o stare de continuă prezentă.

- Părinte, rugăciunea neîncetată poate fi trăită de oricine?

- Intr-o măsură oarecare toată lumea poate. Pentru că întrebarea în sine despre rugăciune sau discutia despre rugăciune este neavenită, pentru că se rationalizează lucrurile. Oricine vrea să dobândească rugăciunea, să tacă si să zică. O rugăciune adâncă e o tăcere adâncă.

Se constată o limpezire imediată, o scăpare de ispite, căci se cere ajutorul Stăpânului cerului si al pământului. Trebuie să se obisnuiască lumea cu gândul că Dumnezeu guvernează si face orice pentru om. “Fără de Mine nu puteti face nimic“. Mai mult: “Nu se miscă fir de păr fără voia Mea.” Vă dati seama cât de mult ne apără.

Tineti-vă de Biserică, dragii mei! Si puteti să ziceti rugăciunea aceasta a mintii din inima. Este puterea numelui aceea care ne ajută atât de mult. Oriunde veti fi, oriunde veti avea necaz, rugati-vă, nu vă descurajati.

Iubiti mult! Hristos vă porunceste!

- Cum ii poti arata omului de azi drumul rugaciunii, necesitatea ei?

- Pr. Arsenie Papacioc: Dragul meu, ca esti student, te intreb si eu: ce asteptati dumneavoastra, studentii, de la catedra? Sa vi se explice ce este rugaciunea? Este un contact personal, pornit din inima, din constiinta noastra crestina catre Dumnezeu. Normal ca sunt rugaciuni de tipic, dar sunt si rugaciuni personale; cum spuneam inainte, un suspin poate fi o rugaciune. Chiar daca serviciul, ocupatiile, timpul nu permit rugaciuni de tipic, chiar daca nu apuci sa le faci, nu-i atat de grav, dar cu o conditie: sa ai o stare de prezenta continua a lui Dumnezeu in constiinta ta. Asta este important: gandul la Dumnezeu, constientizarea prezentei Lui – asta este o rugaciune la indemana fiecaruia, indiferent cat de ocupat ar fi. Sigur ca rugaciunile de tipic sunt foarte importante. Oricine poate si trebuie sa se roage, spunand: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, pacatosul!“

Gandul omului trebuie sa fie mereu la Dumnezeu. Chiar nu ne gandim ca Dumnezeu ne va cere socoteala pentru tot ce ne-a dat? Frumusete, intelepciune, putere (de multe ori dincolo de cea a ingerilor, daca tinem cont ca lumina ingerilor este mai difuza decat “chipul si asemanarea” care il imbraca pe om), toate aceste bogatii nemaipomenite Dumnezeu le-a varsat peste om si, chiar daca esti pacatos, chipul ramane la tine. Privind aceste frumuseti, aceste impodobiri, acest chip, nu putem sa nu ne gandim la El. Tocmai acest gand, asa cum izvoraste el, este o rugaciune.

Este foarte important si trebuie actualizat ca “fara Dumnezeu nu se poate face nimic”. Daca “fir de par nu se misca fara voia Lui“, dar lumea intreaga? De aceea, e o mare greseala sa nu ne gandim la Dumnezeu. Cum sa ne gandim? Intr-o forma cat mai directa: “Doamne iarta-ma!“, “Doamne-ajuta!“. Tot asa te gandesti, de exemplu, la sotia ta, la iubita ta, te gandesti sau, mai bine zis, ti-e gandul, inima tot timpul la ea, la iubirea ei. Ca o icoana ce-o porti in suflet, gandindu-te la ea intr-o forma simpla. In acest fel tii mereu legatura cu cel iubit. Deci, acelasi lucru este si rugaciunea: un contact permanent al inimii tale cu Dumnezeu.

Poti sa faci rugaciuni ingenunchiate, rugaciuni de tipic sau … poti sa nu le faci. Dar nu trebuie sa inceteze sub nici o forma acest contact, aceasta relatie cu Dumnezeu, intr-o forma personala si directa.

Dar si aici, in primul rand, trebuie evitate acele aparente care te pacalesc pe tine insuti, crezand ca faci bine ceea ce faci. Sfintii povestesc ca, odata, a venit diavolul la usa unui calugar. Impingea diavolul sa intre, impingea si calugarul dinauntru, sa nu-l lase si se ruga in timpul asta: “Doamne Iisuse ajuta-ma, miluieste-ma!” Dar diavolul il impingea mai tare si tot mai tare, mai sa-l biruie, cand, de teama, a strigat calugarul cat a putut de tare “Doamne, iarta-ma si ajuta-ma!” si imediat a disparut diavolul si, langa el, a aparut Mantuitorul. “De ce n-ai venit pana acum?” l-a intrebat calugarul. “Am venit cand M-ai chemat cu adevarat.”

Deci, rugaciunea si gandul la Dumnezeu, daca nu pleaca din inima, sunt spoiala. Cati dintre noi nu patim, asemenea calugarului, la usa sufletului nostru. Cica ne rugam, cica ne impotrivim pacatului, dar numai coplesiti, in momente de mare cumpana, ne gandim cu adevarat la Dumnezeu.

(mai mult la: CUM SA NE RUGAM? Ne invata ca nimeni altul… PARINTELE ARSENIE PAPACIOC: “Avem nevoie de o prezenta continua a inimii, asta este esenta rugaciunii…” – si VIDEO)

• Vezi si: Sfantul Iustin Popovici: “Sa transformam fiecare clipa libera a vietii noastre macar intr-un suspin de rugaciune”

Totusi, sa luam mare aminte si la…:

• DE CE CAUTA OMUL SEMNE, MINUNI SI VINDECARI PARANORMALE?

“O traditie bisericeasca spune cum intr-o zi Domnul Iisus Hristos trecea impreuna cu sfintii Sai Apostoli pe un drum si au vazut un olog, care nu avea picioare inca din pantecele mamei lui. „De ce nu poate sa mearga?”, au intrebat Apostolii. „Daca s-ar fi nascut cu picioare, el ar fi trecut prin foc si sabie intreg pamantul”, le-a raspuns Mantuitorul. Se vede ca lui Dumnezeu i s-a facut mila de oameni si, prevazand ca micutul va deveni un tiran, l-a lipsit pentru totdeauna de aceasta posibilitate.

Dumnezeu Atotstiutorul cunoaste dinainte viitorul:

„Lui Dumnezeu ii sunt cunoscute din veac lucrurile Lui” (Fapt. 15, 18).

Pentru a usura intelegerea acestei probleme teologice, ne vom folosi de doua analogii.

Asa cum un maestru de sah cunoaste toate variantele posibile de atac si de aparare, asa si Dumnezeu cunoaste, dar nu predetermina viata omului. Chiar si sensul cuvantului „soarta” inseamna (ìn ruseste — n.r.) „judecata lui Dum­nezeu”si nu sentinta definitiva, care nu poate fi anulata. A doua analogie este cu diagnosticul stabilit de medie. Noi nu ne miram cand presupunerile medicului despre boala uneori se adeveresc. Un medic cu experienta va sti intotdeauna sa indice cu aproximatie cand starea pacientului se va imbunatati sau se va inrautati, care va fi efectul tratamentului si care va fi finalul bolii. Capacitatea de a prognoza si de a-i comunica cu tact bolnavului de ce sufera, caracterizeaza gandirea clinica si arata cultura duhovniceasca a medicului, capacitatea lui de a actiona in diferite situatii si de a analiza si cele mai mici detalii. De obicei, oamenii ii sunt recunoscatori acelei persoane care ii previne din timp de un pericol. Daca prognoza negativa s-a implinit, nimeni nu-l va invinui pe medic ca el „a cobit” sau a provocat in mod intentionat o nenorocire. Ar fi o nebunie sa se afirme ca pacientul a murit pentru ca medicul a prevazut aceasta.

De fapt, dupa acelasi principiu (dar cu o precizie absoluta) se conduce si Dumnezeu. Stiind totul dinainte, El nu impune sa se faca voia Lui si nu ne ia libertatea de a alege raul sau binele, de a ne gasi locul in aceasta viata. Desi boala pune pe om un fel de ham, nu-l impiedica sa-si realizeze visurile marete. N. V. Gogol spunea ca Dumnezeu „il ispiteste pe om cu toate nenorocirile, insa nu-l paraseste pana la sfarsitul vietii”. (…)

Fiul duhovnicesc al Cuviosului Siluan Athonitul, arhimandritul Sofronie (Saharov), mentioneaza ca pocainta si credinta noastra depind intr-o anumita masura de libertatea noastra si constituie darul harului dumnezeiesc. Din nemarginita Sa iubire, Dumnezeu il cauta pe om pentru a-i da viata vesnica, ba chiar mai mult, un fel de prisosinta a vietii (vezi Ioan 10, 10). Insa aceasta viata nu ni se da fara acordul nostru. De libertatea alegerii si de efortul vointei omului depinde masura darurilor dumnezeiesti.

„Cand Dumnezeu cunoaste ca omul va primi darul Lui asa cum trebuie, acest dar se revarsa din belsug… “.

Asa s-a intamplat, de exemplu, cu Rebeca. Ea a zamislit de la sotul sau, patriarhul Isaac, doi gemeni. Apostolul Pavel spune:

„Si nefiind ei inca nascuti si nefacand ei ceva bun sau rau, ca sa ramana voia lui Dumnezeu, cea dupa alegere, nu din fapte, ci de la Cel care cheama, i s-a zis ei ca «cel mai mare va sluji celui mai mic», precum este scris: «pe Iacov l-am iubit, iar pe Isav l-am urat»… Nu cumva la Dumnezeu este nedreptate?” (Rom. 9, 11-14).

Nicidecum! Dumnezeu a prevazut ca Isav va vinde dreptul sau de intai nascut fratelui sau Iacov pentru o fiertura de linte (Fac. 25, 30-34). Aceasta fapta marturiseste despre degradarea idealurilor inalte ale unei persoane, despre caderea intr-o stare duhovniceasca primitiva, asemanatoare cu cea a animalelor. De aceea, inca inainte de nasterea lor Dumnezeu facuse deja alegerea Sa.

Nu intamplatoare este si afirmatia Mantuitorului de­spre vanzatorul Sau: „… Vai, insa acelui om prin care Fiul Omului se vinde! Bine era de omul acela daca nu se nastea” (Mt. 26, 24). La acestea vom adauga ca Hristos nu a dat niciodata vreun motiv de suparare lui Iuda Iscarioteanul. Iuda s-a impartasit de aceleasi daruri binecuvantate ca si ceilalti. Mai mult de atat, el a fost ales in randul celor mai apropiati ucenici ai Mantuitorului. El a fost chemat sa fie apostol, insa a ales sa fie tradator…

Pentru un om care este departe de crestinism, discutiile despre prestiinta dumnezeiasca si despre menirea duhovniceasca a bolilor din nastere pot parea crude. Nu putem nega ca uneori boala este mai folositoare pentru mantuirea sufletului decat sanatatea. Deseori, ea ne face sa ne abtinem, sa ne limitam dorintele si cererile, sa fim grijulii si precauti. „Eu nu fumez”, vor spune cei care sufera de astm si care nici nu suporta mirosul de fum de tigara. „Eu nu intrebuintez bauturi alcoolice”, va raspunde cel care sufera de gastrita. Vederea slaba nu pemite folosirea excesiva a jocurilor de pe calculator si a televizorului. In aceste situatii, boala este o profilaxie a pacatului.

O boala psihica care intuneca mintea si vointa il elibereaza intr-o anumita masura pe om de raspunderea de pa­cate. Pe cei care sufera de sindromul Dawn, de oligofrenie, de autism, de schizofrenie si de alte boli ereditare, Dumne­zeu nu-i judeca [la fel] ca pe oamenii care au un psihic sanatos. Ce li se va ierta celor care fac parte din prima categorie nu se va ierta celor care fac parte din a doua. De aceea, una din caile mantuirii pe care o alege Pronia lui Dumnezeu pentru oameni este patologia innascuta a creierului, care il ingradeste sau chiar il lipseste de facultatea de a actiona.

Despre aceasta, staretul Paisie Aghioritul spune ca pruncii nedezvoltati psihic sunt mantuiti:

„Ei ajung in rai fara greutate... Daca parintii se vor gandi la aceasta din punct de vedere duhovnicesc, vor avea mare folos si vor primi rasplata in cer”.

Intr-una din scrisorile Sfantului Teofan Zavoratul, gasim o fraza care se refera la oamenii debili mintali:

„Idioti! Da, pentru noi ei sunt idioti, dar nu si pentru ei si pentru Dumnezeu. Duhul lor creste pe alta cale. Se poate intampla ca noi, cei intelepti, sa fìm mai rai decat idiotii. Copiii sunt toti ingerii lui Dumnezeu”.

Desigur ca nu toti au o credinta puternica. Sa ne rugam ca si Apostolii lui Dumnezeu ca s-o inmulteasca (vezi Lc. 17, 5). Sa ne rugam cu lacrimi ca si tatal copilului lunatic: „Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele!” (Mc. 9, 24).

Din mila lui Dumnezeu, o mutilare trupeasca sau sufleteasca devine o cruce cu ajutorul careia omul intra in imparatia Cerurilor.

„Mutilarea trupului poate intelepti sufletul, spune staretul Paisie Aghioritul. Cei care s-au nascut ologi sau care au devenit ologi din vina altcuiva sau din propria neatentie, daca nu cartesc, ci il slavesc cu smerenie pe Dumnezeu si traiesc in Hristos, vor fi numarati de Dumnezeu in randul marturisitorilor.”

Suferinta in sine nu este lipsita de sens. Ea determina o incordare duhovniceasca, chiar radicala. Aceasta este opi­nia psihologului austriac Victor Frankl, care a petrecut cativa ani intr-un lagar de concentrare fascist. Suferinta trupeasca (care este cel mai greu de suportat) nimiceste in primul rand imaginile denaturate despre viata si moarte, despre cei apropiati si cei straini. O boala grava, apropierea mortii constituie un examen moral. Ea poate sa ne impuna sa vedem altfel viata, sa ne dam seama de limitarea noastra, de tragismul existentei si sa se termine cu o schimbare morala.

„Mai inainte de fi smerit, am gresit; pentru aceasta cuvantul Tau am pazit” (Ps. 118, 67).

In acest sens, ortodoxia invata ca orice boala este un motiv de autocontrolare, de rugaciune intensa, de patrundere in sine, cand sufletul intra intr-o noua stare duhovniceasca.

Boala caleste sufletul unui crestin, il curata, precum focul curata aurul. De exemplu, Cuviosul Pimen Multinduratorul s-a mantuit prin faptul ca a suportat bolile fara sa carteasca si pentru ca multumea pentru ele. El se conducea dupa cuvintele Mantuitorului:

„Dar cel ce va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui” (Mt. 24, 13).

Prin suportarea smerita a bolilor grave, placutii lui Dumnezeu s-au invrednicit de mari daruri: facerea de minuni, vindecari, inainte-vederea etc. Astfel se implineau cuvintele apostolice:

„… noi cei vii suntem dati spre moarte pentru Iisus, ca si viata lui Iisus sa se arate in trupul nostru cel muritor”

si

„de aceea ma bucur in slabiciuni, …in stramtorari pentru Hristos, caci, atunci cand sunt neputincios, atunci sunt puternic” (2 Cor. 4, 11 si 12, 10).

N. V. Gogol scria:

„Ah! Cat de mult avem noi nevoie de boli! Din multimea foloaselor pe care le-am putut trage, voi mentiona doar unul singur: azi sunt asa cum sunt, insa totusi m-am schimbat in mai bine. Daca nu ar fi existat aceste suferinte, as fi crezut ca am devenit asa cum trebuia sa fiu… Sanatatea, care il impinge mereu pe rus la tot felul de salturi si dorinte de a-si evidentia calitatile in fata tuturor, m-ar fi obligat sa savarsesc o multime de prostii. Daca nu ar fi existat suferintele provocate de boli, nici nu vreau sa-mi inchipui ce as fi devenit eu! Ce om insemnat mi-as fi inchipuit ca sunt!”.

Scriitorul ne impartaseste cateva momente din bogata sa experienta de viata:

„…Ma smeresc in fiecare clipa si nu gasesc cuvinte pentru a-i multumi Proniatorului Ceresc pentru boala mea. Sa primiti si voi cu supunere orice boala, avand ferma incredere ca este spre folosul vostru. Rugati-va lui Dumnezeu ca sa va descopere insemnatatea ei minunata si adancul sensului ei”.

Iar Sfantul Teofan Zavoratul spune:

„Pe patul de boala are loc treierisul: cu cat se va lovi mai mult, cu atat vor fi mai multe graunte si va fi mai mare cantitatea de cereale treierate. Dupa aceea grauntele trebuie macinate la o piatra de moara, iar din faina obtinuta se va face aluat. Aluatul va fi lasat sa dospeasca si, mai tarziu, va fi bagat in cuptor in forma de paine. Iar la urma, painea va fi pusa la masa lui Dumnezeu”.

Boala este o scoala a smereniei, la sfarsitul careia vezi „ca tu esti cel ticalos si vrednic de plans, si sarac, si orb, si gol!” (Apoc. 3, 17). Ea ne elibereaza de amagirea duhovniceasca si de multumirea de sine, ne invata sa cunoastem puterea lui Dumnezeu, care se desavarseste in slabiciunea omeneasca (vezi II Cor. 12, 9). Uneori aceasta scoala incepe chiar din frageda copilarie. Copilul nu intelege sensul suferintei, insa cu timpul cantitatea acestei suferinte poate trece in calitate. Cateodata apare o situatie paradoxala: daca judecam omeneste, nu ne este clar cum poate un copil sa ajunga la mantuire cu ajutorul unei boli cronice. Aceasta nu inseamna insa ca el a suferit in zadar. Nu! Oricat de dureros ar fi, boala este trimisa ca prin ea copilul sa creasca sanatos din punct de vedere duhovnicesc si cu o personalitate puternica. Intr-adevar,

„omul se naste pentru a suferi; dupa cum scanteile se nasc pentru a merge in sus” (Iov 5, 7).

Analizand viata in lumina poruncilor evanghelice, crestinul il binecuvanteaza pe Ziditorul sau pentru crucea care i-a fost data si care, desi grea, este in schimb, mantuitoare. Uneori radacinile suferintei isi au inceputul in co­pilarie, iar roadele ei apar abia pe patul de moarte. Sa ne amintim de A. P. Cehov: daca in primul act arma ramane sa atarne in cui fara nici un scop, trebuie sa fim siguri ca ea va impusca in ultimul act. Aceste cuvinte sunt rostite de clasicul literaturii ruse in alt context. In orice caz, ele explica multe.

In cazuri exceptionale, Pronia dumnezeiasca il ia pe copil din aceasta lume inainte ca el sa fi avut timp sa savarseasca pacate grave. Daca omul nu va putea suporta greutatile vietii, nu se va cai si „va ceda” moral, moartea lui, desi tragica, este totusi unica solutie de a rezolva aceasta problema. Bineinteles ca Dumnezeu ia in consi­derare toate imprejurarile: trasaturile de caracter dobandite, conditia educatiei, rugaciunile celor apropiati. Conform pedagogiei dumnezeiesti, este mai bine ca sufletul sa ajunga inca din copilarie in rai, decat odata cu trecerea anilor sa ajunga in iad din cauza pacatelor.

„Caci necazul nostru de acum, usor si trecator, ne aduce noua, mai presus de orice masura, slava vesnica covarsitoare, spune Apostolul Pavel, ...fìindca cele ce se vad sunt trecatoare, iar cele ce nu se vad sunt vesnice” (II Cor. 4, 17-18).

Iata doar doua exemple. Un pustnic il ruga fierbinte pe Dumnezeu ca sa-i descopere judecatile dumnezeiesti si a luat ca nevointa post aspru. Dar Dumnezeu nu-i descoperea ceea ce dorea el sa afle. Calugarul nu inceta sa se roage si, in sfarsit, Dumnezeu s-a milostivit de el. Intr-o zi, pustnicul a pornit la drum dorind sa ajunga la un calugar batran care locuia departe. Atunci i-a aparut in cale un inger in chip de calugar, care s-a oferit sa-i fie insotitor. Pustnicul s-a bucurat mult si astfel amandoi au purces la drum.

A doua zi, calatorii s-au oprit pentru un popas in casa unui crestin. El i-a primit cu multa bucurie si cu mare cinste, le-a spalat picioarele, le-a dat ceva sa manance si le-a pregatit patul pentru odihna. Dimineata, cand oaspetii sa pregateau sa purceada din nou la drum, stapanul casei i-a rugat sa-i binecuvanteze copilul. Insa ingerul, atingandu-l pe copil, i-a luat sufletul. De durere, tatal nu a putut rosti nici un cuvant, iar pustnicul, ingrozit, a iesit din casa. Dupa el a iesit si ingerul calugar.

Peste putin timp, pustnicul a intrebat:

„Cine esti? Diavol sau inger? De ce ai luat sufletul copilului?”

insotitorul i-a raspuns:

„Daca acest copil ar fi ramas in viata, ar fi devenit un om foarte rau. Dar tatal lui este un barbat drept si placut lui Dumnezeu, pentru ca face mult bine celor din jurul lui. De aceea am luat sufletul copilului, ca acesta sa se mantuiasca impreuna cu tatal sau. Iata ce-ti spun, batrane! Intoarce-te in chilia ta si nu-ti mai framanta mintea, caci caile Domnului sunt necunoscute, de aceea sa nu ceri ca sa le afli. Nu-ti va folosi la nimic”.

Ingerul s-a facut nevazut. Mirat, calugarul s-a cait de cererile sale nechibzuite si a povestit cele intamplate si altor frati, ca sa le fie spre invatatura. Nadajduim ca toate cele spuse de pustnic vor fi ajuns pana la urechile tatalui copilului mort si-i vor fi mangaiat inima indurerata.

In mod indirect, se confirma si povestirea mamei decembristului Kondratii Raleev. Dumnezeu i-a descoperit in vis viitorul fìului ei. Povestirea a fost publicata in „Istoriceskii Vestnik” din ianuarie 1894.

Mama lui Raleev a povestit cunoscutilor ei urmatoarele: cand a implinit varsta de trei ani, baiatul ei s-a imbolnavit grav. Probabil ca avea anghina difterica. Medicii ca­re erau chemati la patul bolnavului dadeau neputinciosi din cap si spuneau: „Pana dimineata copilul va muri”. Sufocandu-se, copilul se zvarcolea in pat, strangand manutele subtiri si palide si nu-si mai recunostea mama.

„Bucuria mea, fericirea mea, comoara mea, oare chiar ma vei parasi?… Nu, nu se poate!…Nu voi putea suporta aceasta!” soptea mama, scaldand cu lacrimi manutele copilului. “Oare nu exista nici o sansa?”

„In disperare mare, a continuat ea, am ingenuncheat in fata icoanei Mantuitorului si a icoanei Maicii Domnului, luminate de candele si m-am rugat fierbinte pentru insanatosirea micutului meu. M-am rugat cum nu m-am mai rugat niciodata dupa aceea. Sufletul meu l-am pus in cuvinte si ma adresam lui Dumnezeu...

Nu stiu cat a durat acest extaz, dar tin minte doar ca toata fiinta mea s-a umplut de o bucurie neinteleasa, lu­minata de un sentiment de liniste… De parca cineva ma legana, imbiindu-ma la somn. Pleoapele mi s-au facut grele. M-am ridicat cu greu in picioare, m-am asezat langa patutul bolnavului si sprijinindu-ma de el am adormit imediat. Nici acum nu pot pricepe daca a fost un vis sau daca am auzit cu adevarat… Oh! Cat de clar am auzit o voce necunoscuta, dar placuta, dulce, care mi-a spus:

- Revino-ti! Nu-L ruga pe Dumnezeu pentru insanatosirea fìului tau… El, Care este atotstiutor, stie de ce copilul trebuie sa moara acum… Din bunatatea si mila Sa, El vrea sa va fereasca de suferintele viitoare …Ce ar fi daca ti le voi arata?… Oare chiar si atunci vei cere insanatosirea lui?…

- Da…, da…, voi cere…, voi da tot, voi accepta toate suferintele numai ca el, bucuria vietii mele, sa ramana in viata!…, spuneam adresandu-ma acelei voci si incercand in van sa deslusesc cui ii putea apartine.

- Atunci urmeaza-ma!

Si eu m-am supus acelei voci minunate, urmand-o, fara sa stiu in ce directie s-o iau. In fata mea vedeam doar un sir lung de camere. Prima era la fel cu cea unde se afla acum copilul meu, care era la un pas de moarte. Dar, in acel moment, el nu murea. Nu i se mai auzea respiratia grea ca inainte de agonie. Nu! El dormea linistit, obrajii ii erau usor imbujorati si zambea in somn. Micutul meu era complet sanatos. Am vrut sa ma apropii de patul lui, dar vocea ma chema sa intru in alta camera.

Acolo era un baietel voinic si vioi. Invata. Pe biroul lui erau insirate carti si caiete.

Dupa aceea l-am vazut adolescent si mai tarziu om matur. Era militar.

Dar iata si ultima camera. In ea se aflau multe persoane necunoscute mie. Toate vorbeau cu inflacarare, iar fiul meu, agitat, incerca sa le explice ceva. Din nou am auzit acea voce, insa de data aceasta in inflexiunile ei intrezaream note amenintatoare, dure:

- Priveste! Poate te razgandesti, nebuno! Cand vei vedea ce se ascunde dupa perdeaua care desparte aceasta camera de celelalte, va fi prea tarziu! Mai bine supune-te si nu mai cere nimic pentru copil, care este un inger si nu cunoaste inca rautatea.

Dar eu am strigat : «Nu, nu, vreau ca el sa traiasca!» si m-am grabit sa ajung la acea perdea. Ea s-a dat incet la o parte si am vazut… o spanzuratoare”.

In acel moment, mama a strigat si s-a trezit. Ea s-a aplecat deasupra copilului. O, minune! Acesta dormea linistit si fara griji. Suieratul din gat s-a preschimbat in respiratie li­nistita, iar obrajorii i s-au imbujorat. Peste putin timp copilul s-a trezit si a intins manutele spre mama. Ea nu putea pricepe: ce a fost asta? Vis sau realitatea mult dorita? S-a intamplat exact asa cum i s-a aratat in prima camera!

Nevenindu-i inca sa creada, mama a chemat-o si pe dadaca si impreuna s-au incredintat de vindecarea minunata a copilului care fusese la un pas de moarte. Mama ii cersise viata!

„Timpul trecea, a continuat doamna Raleeva, iar visul meu se implinea cu exactitate, chiar si in cele mai mici detalii: tineretea lui si, in sfarsit, adunarile clandestine… Cand fiul imi prezenta pe unul din prietenii lui, eu recunosteam in el pe una din persoanele din ultima camera.

Mai departe nu pot sa mai continui. Vreau sa ma intelegeti… moartea lui… spanzuratoarea… o, Doamne!…”

Vocea doamnei Raleeva tremura, lacrimile o inabuseau.

„Jur…, jur pe amintirea fiului meu ca nu este o aiureala a imaginatiei mele, ci adevarul pur!”, a spus ea dupa o clipa de tacere.

Cu adevarat, o mama care isi plange fiul mort nu va indrazni, mai ales in cele mai grele momente, sa spuna vreun neadevar! Iar cei care o cunosteau pe doamna Raleeva o stiau ca pe o femeie cinstita si corecta.

Desigur, la inceputul secolului al XXI-lea este usor, dar totodata foarte greu sa judecam ceea ce s-a petrecut la sfarsitul secolului al XVIII-lea (Raleev s-a nascut in anul 1795). Durerea parintilor la moartea copilului este nemarginita. A cunoaste si a masura aceasta nemarginire este doar in puterea lui Dumnezeu:

„Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Unul-Nascut L-a dat, ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (In. 3, 16).

„Caci pe El, Care n-a cunoscut pacatul, L-a facut pentru noi pacat, ca sa dobandim, intru El, dreptatea lui Dumnezeu” (II Cor. 5,21).

Nu avem dreptul sa judecam pe cineva. Cu toate acestea, cei care, dintr-o durere prea mare pentru copiii dece­dati, ajung pana la descurajare, deznadejde, disperare si chiar la blasfemie, pacatuiesc. Sa intelegem si sa explicam aceste gesturi din punct de vedere psihologic este posibil. Dar oare sunt ele indreptatite din punct de vedere crestin? Drept raspuns serveste povestirea de mai sus. Dupa cum observam, in soarta omului nu exista o predeterminare. Intr-un cuvant, Dumnezeu inlatura ceea ce vechii greci numeau inevitabilitate, soarta vitrega, fatalitate si de care se fereau.

Sa analizam aceasta situatie din perspectiva istorica. Conform Sfintei Evanghelii, „dupa roade se cunosc”. Scanteile aprinse de decembristi (precum si de Raleev) s-au transformat treptat, cu ingaduinta lui Dumnezeu, in focul „revolutiei mondiale”. Acest foc distrugator a nimicit si a ars milioane de vieti omenesti. Mersul crud al isto­riei a aratat ca la baza regimului totalitar sovietic, fara ca ei insisi sa stie sau sa doreasca, stau… decembristii.

Bineinteles, nu vom spune ca orice copil care s-a imbolnavit sau a murit ar fi devenit neaparat un om rau sau un criminal. Aceasta nu e obligatoriu. Suferintele copiilor au si un alt sens duhovnicesc.

Apostolul Ioan povesteste cum Hristos, iesind din Templul de la Ierusalim,

„a vazut un om orb din nastere. Si ucenicii Lui L-au intrebat, zicand: invatatorule, cine a pacatuit, acesta sau parintii lui, de s-a nascut orb? Iisus a raspuns: Nici el n-a pacatuit, nici parintii lui, ci ca sa se arate in el lucrarile lui Dumnezeu” (In. 9, 1-3).

Barbatul vindecat L-a slavit pe Dumnezeu, L-a recunoscut pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu si L-a urmat.

In chip minunat, s-a implinit promisiunea lui Dumnezeu prin fericita maica Matrona din Moscova. Ea s-a nascut oarba. Insa in locul vederii trupesti, Dumnezeu i-a deschis ochii duhovnicesti. Ea contempla viitorul ca pe ceva prezent si a intors pe multi oameni la Dumnezeu. Darul inainte-vederii i-a permis sa implineasca o misiune aparte, iar neajunsul fizic i-a slujit pentru a-L slavi pe Dumnezeu.

Dupa parerea fericitului Nifon, episcopul Constantianei Ciprului, prin bolile grave ale copiilor, Dumnezeu vrea sa-i intelepteasca si sa-i intoarca pe calea cea dreapta pe parintii lor. Copiii care sufera pentru indreptarea parintilor lor vor primi viata vesnica si vor fi izbaviti de iad.

„Pruncii fara de vina sufera pentru ca prin moartea lor zadarnica (nevinovata – K.Z.) sa primeasca viata nestricacioasa, iar parintii sa se invredniceasca de pocainta adevarata”.

Din pacate, omul este nerecunoscator. De obicei, numele lui Dumnezeu este chemat numai atunci cand este nevoie de El. Si este pomenit mai ales la inmormantari decat la nunti. Este indreptatita zicala: „Pana nu va lovi tunetul, omul nu isi va face cruce”. Multi, care inainte priveau cu dusmanie sau erau indiferenti fata de Biserica, incep sa se roage cu inflacarare cand vad nenorocirile care se abat asupra copiilor lor. De aceea, Dumnezeu ia aceste atitudini dure, cand vede ca nu poate sa-i trezeasca din somnul duhovnicesc.

Staretul Paisie Aghioritul marturiseste:

„Daca vei implini in aceasta lume ceea ce trebuie, te vei mantui. Daca vei adauga ceva mai mult, vei primi si mai mult. Daca cineva va primi lovituri pe nedrept, va primi o rasplata si mai mare. Oamenii care duc o viata cuvioasa sunt supusi deseori unor incercari grele si patimesc mult. Altii care vad aceasta se intreaba de ce Dumnezeu a permis sa se intample asa ceva. Voi aduce un exemplu. O familie model. Si barbatul e bun, si sotia, si copiii. Toti merg la Biserica, se impartasesc etc. Dar intr-o zi a venit la ei un betiv sau un nebun, l-a batut pe barbat si l-a omorat, fara sa aiba vreun motiv. Oamenii, departe de Dumnezeu, si-au zis: «Ia priviti-l! Si-a dus crucea si a suferit din aceasta cauza». Trebuie sa stim ca Dumnezeu permite sa moara si oamenii nevinovati, pentru ca sa le dea posibilitatea sa spuna ca si talharul de pe cruce cand se adresa celuilalt talhar: «Nu te temi tu de Dumnezeu, ca esti in aceeasi osanda? Si noi pe drept, caci noi primim cele cuvenite dupa faptele noastre; Acesta insa nu a fàcut nici un rau» (Lc. 23, 40-41)”.

Copiii primesc asupra lor nevointa muceniciei pentru ca Dumnezeu sa miluiasca intreaga lume. Ei poarta o cru­ce de insemnatate universala. Dumnezeu nu se bucura de suferintele lor, dar datorita lor adultii au timp sa se pocaiasca. Cu parere de rau, din cauza nepocaintei si a inteleptirii de sine, din obisnuinta de a nu se gandi la propriile pacate, oamenii nu simt aceasta. Chiar si suferinta unui copil nevinovat nu reuseste intotdeauna sa mahneasca si sa smereasca o inima egoista si impietrita.

Exista copiii trimisi. Ni se pare ca ei nu sunt din aceasta lume, ci sunt insemnati de sus. Prin viata lor scurta si moar­tea lor, ei il marturisesc pe Dumnezeu. Prezenta lor ne invata rabdarea si credinta, ne apropie de Dumnezeu. Pe alesii Sai El ii inzestreaza cu darnicie, cu har. Cand privim pozele acestor copii, vedem in privirea lor si in intreg chipul lor, o lumina launtrica si o pace sufleteasca. Despre acesti copii, in popor se spune: „Are o fata ca de inger. Nu va trai mult”.

Pe langa cazurile de imbolnavire a copiilor, luand in considerare misiunea lor, crestinismul afirma si altceva: Uneori, moartea este trimisa copilului pentru ca el si-a implinit pana la capat menirea sa pe pamant si este vrednic sa intre in imparatia Cerurilor.

In intelepciunea lui Solomon se spune:

„Cel drept, chiar cand apuca sa moara mai devreme, da de odihna. Batranetile cinstite nu sunt cele aduse de o viata lunga, nici nu le masori dupa numarul anilor. Intelepciunea este la om adevarata caruntete si varsta batranetilor inseamna o viata neintinata. Placut fiind lui Dumnezeu, Domnul i-a iubit si, fiindca traia intre pacatosi, l-a mutat de pe pamant. A fost rapit, ca rautatea sa nu-i schimbe mintea sa, inselaciunea sa nu-i amageasca sufletul… Ajungand curand la desavarsire, dreptul a apucat ani indelungati. Su­fletul lui era placut lui Dumnezeu, pentru aceasta s-a grabit sa-l scoata din mijlocul rautatii. Neamurile vad, dar nu pricep nimic si nu-si bat capul cu asa ceva, ca adica harul lui Dumnezeu si mila Lui sunt cu alesii Sai si ca poarta grija de sfintii Sai” (ìntelepciunea lui Solomon 4, 7-15).

Asa, necredinciosul rege Irod a poruncit sa fie omorati 14000 mii de „prunci care erau in Betleem si in toate hotarele lui, de doi ani si mai in jos…” (Mt 2, 16). Ei sunt mucenicii lui Hristos si Biserica ii numara in randul sfintilor. Iar pruncul Ioan Botezatorul, dupa o descoperire dumnezeiasca, a fost ascuns de mama lui, dreapta Elisabeta. EI „crestea si se intarea cu duhul. Si a fost in pustie pana in ziua aratarii lui catre Israel” (Lc. 1, 80). El a murit ca mucenic treizeci de ani mai tarziu, cand prin predicile sale a pregatit inimile oamenilor, ca sa-L primeasca pe Iisus Hristos.

Iata inca un exemplu, extras din viata fericitei Cleopa­tra. Aceasta vaduva credincioasa locuia in Palestina si il cinstea in mod deosebit pe mucenicul Uar. Ea i-a inmormantat trupul pe mosia ei, iar mai tarziu a ridicat o biseri­ca in cinstea lui, unde a pregatit loc pentru sfintele moaste. In ziua stramutarii lor, ea s-a rugat mult mucenicului ca sa-l primeasca sub ocrotirea lui pe unicul ei fiu Ioan, care avea varsta de 12 ani. Copilul trebuia trimis in arma­ta, ca sa-l slujeasca pe imparat. Rugaciunea mamei a fost auzita si mucenicul a devenit cu adevarat ocrotitorul fiului ei, insa… nu in cariera militara.

S-a intamplat ca tot in aceeasi zi, copilul sa se imbolnaveasca pe neasteptate, iar noaptea sa moara. Nedorind sa accepte voia lui Dumnezeu, Cleopatra a cazut in deznadejde atat de mare, incat a ajuns sa-l invinovateasca pe mucenic de moartea fiului si sa-i reproseze. Viata ei ne-o reda dialogul dintre Cleopatra si mucenic, in vers alb:

Mama, indurerata a intrat in biserica si cazand, cu lacrimi, a strigat:

„Iata-ti multumirea, sfìnte,

pentru truda mea

Oare asta-ti este ajutorul?Eu

Ce pentru tine am lasat si sot si

Cu nadejde mare la tine am alergat!

Insa tu mi-ai luat fiul, mi-ai luat nadejdea!

Vai, cine imi va da paine

Cine ma va plange cand voi fi-n mormant?

Ah, mai bine ma stingeam si eu decat sa-l prìvesc

Ca pe o floare vestejita!

Si acum iti cer – da-mi-l inapoi

Sau ma ia pe mine! Ca in tristetea aceasta mare

Nu pot sa traiesc”

Mult se tanguia inima indurerata a mamei. Groaza cauzata de moartea prematura a fiului ei ii intuneca mintea, invinuindu-l pe mucenicul care nu i-a indreptatit sperantele. Obosita si apasata de suferinta, Cleopatra a adormit chiar in mijlocul bisericii. In vis i s-a aratat mucenicul, care il tinea in brate pe fiul ei. Ambii straluceau ca soarele, capetele lor erau impodobite cu cununi minunate, iar hainele lor erau mai albe ca zapada. Cleopatra s-a aruncat la picioarele lor, iar Sfantul Uar i-a spus:

“De ce esti suparata?

Credeai ca pot sa-ti uit eu osteneala

Pe care ai indurat-o in Egipt?

Si crezi ca am uitat eu grija ta

Atunci cand trupu-mi schingiuit

L-ai scos din mijlocul hoiturilor de vite,

Apoi in camara tu l-ai ascuns?…

Cum ai crezut ca nu te-am auzit?

Cum pot sa nu ma rog eu pentru tine?

Intai L-am implorat pe Dumnezeu

Sa ierte pacatele stramosilor tai

Pe langa care tu m-ai asezat; *

Iar dupa aceea l-am chemat pe fiul tau

In slujba Imparatului Ceresc…

Adu-ti aminte, oare nu-mi cereai

Sa primesti ce este placut lui Dumnezeu

Si ce ti-e de folos?

Eu am cerut si Domnul a binecuvantat

Ca fìul tau sa fie ostas ceresc.

Acum el stie unul din cei ce stau

In fata Tronului Dumnezeiesc.

Dar, daca vrei, ti-l dau sa fìe in slujba altui imparat

De vreme ce nu vrei sa fie in slujba

Vesnicului Dumnezeu”.

Iar tanarul din bratele lui Uar

A cuvantat: „Nu, nu, sa n-o asculti

Nu ma intoarce pe pamantul plin de faradelegi

De unde m-ai luat chiar tu.

Nu ma lipsi de langa tine “.

Iar mamei sale el a spus:

„De ce te intristezi si plangi, o, mama?

Eu sunt in slujba imparatului Hristos.

In fata lui eu stau alaturi de ingeri

Iar tu din inaltimi ma chemi in jos! “.

* Pe baza acestei relatari, Bìserica Ortodoxa il cinsteste pe Sf. Mc. Uar ca pe un mare rugator pentru copiii care au murit nebotezati.

Auzind acestea si vazandu-si fiul incununat cu slava cereasca, mama a strigat:

„Daca e asa atunci ia-ma si pe mine!”

„Ai rabdare, i-a raspuns mucenicul. Mosia ta sa o inchini slavei lui Dumnezeu si numai dupa aceea vei veni si tu in locasurile ceresti.”

Vedenia s-a terminat, iar odata cu ea a disparut si dis­perarea Cleopatrei. Dupa inmormantarea copilului, ea a impartit averea saracilor si s-a invrednicit ca in fìecare duminica sa-si vada fiul imbracat in haina ingereasca alaturi de mucenicul Uar. Sapte ani mai tarziu, in 327, sfanta a adormit intru Domnul. Mucenicul Uar, fericita Cleopa­tra si fiul ei, Ioan, sunt pomeniti in ziua de 19 octombrie (stil vechi)/1 noiembrie (stil nou).

In romanul lui F. M. Dostoievski „Fratii Karamazov” intalnim un fragment asemanator. La staretul Zosima, al carui prototip este Cuviosul Ambrozie de la Optina, a venit o femeie. Inima ii era indurerata de moartea fiului ei de trei ani.

„Uite ce e, maicuta, rosti staretul. A fost oda­ta, in vechime, un mare sfant, si sfantul asta a vazut intr-o zi in biserica o femeie ce-si jelea ca si tine pruncul – avusese si ea un singur odor si Dumnezeu, tot asa, il chemase la Dansul. «Au nu stii tu, oare, a dojenit-o sfantul, cat de cutezatori sunt pruncii care se infatiseaza la scaunul Atotputernicului? Nimeni in toata imparatia Cerurilor nu se incumeta ca ei: Tu, Doamne, graiesc ei, ne-ai daruit viata si nici n-am apucat bine sa deschidem ochii, ca ne-ai si luat-o inapoi. Si atata se roaga si cuteaza sa ceara fara sfiala, ca Dumnezeu le da numaidecat harul ingeresc. Asa ca, zice sfantul, bucura-te, femeie, nu mai plange in zadar, caci fatul tau se afla acum in gradina lui Dumnezeu, printre ingerii din cer».”

Dupa parerea staretului Paisie Aghioritul, copiii mici sunt asemenea sfintilor ingeri. Daca mor, ei ajung direct in rai si se roaga pentru rude si apropiati.

„Parintii primesc o rasplata duhovniceasca pentru acesti ingerasi si, invers, daca, dupa ce creste copilul alege o cale gresita, atunci si parintii patimesc.”

De chinurile de dupa moarte sunt scutiti si copiii nebotezati, morti intrauterin sau in frageda copilarie. Apostolul Pavel spune ca femeia (barbatul) necredincioasa se sfinteste prin barbatul (femeia) credincios. Copiii lor nu sunt considerati „necurati”, ci sfinti (vezi I Cor. 7, 14), adica ei nu sunt nelegitimi sau, in limbaj popular, copii din flori, bastarzi.

Sa lasam pe seama teologilor sa stabileasca corelatia dintre invatatura apostolica si cea despre pacatul stramosesc. Hristos spune: „in casa Tatalui Meu multe locasuri sunt” (In. 14, 2). Unde anume va gasi alinare sufletul pruncului nebotezat nu putem sti.

Printre cauzele duhovnicesti ale bolii si mortii copilului vom mentiona inca trei.

Uneori, Cel de Sus cheama copilul la El ca sa mosteneasca Imparatia Cereasca si sa simta evlavia parintilor. O astfel de incercare se da numai oamenilor care s-au maturizat duhovniceste.

Dumnezeu i-a poruncit lui Avraam sa-l aduca pe singurul sau fiu, pe Isaac, ca ardere de tot. In ultima clipa, vazand credinta nestramutata si hotararea tatalui de a implini voia lui Dumnezeu, ingerul Domnului i-a spus:

„Sa nu-ti ridici mana asupra copilului, nici sa-i faci vreun rau, caci acum cunosc ca te temi de Dumnezeu si pentru Mine nu ai crutat nici pe singurul tau fiu” (Fac. 22, 12).

Dupa aceea, EI l-a strigat a doua oara pe Avraam si a facut un legamant:

„… Te voi binecuvanta cu binecuvantarea Mea si voi inmulti foarte neamul tau, ca sa fie ca stelele cerului si ca nisipul de pe tarmul marii si va stapani neamul tau cetatile dusmanilor sai. Si se vor binecuvanta prin neamul tau toate popoarele pamantului, pentru ca ai ascultat glasul Meu” (Fac. 22, 17- 18).

Dupa cum vedem, Biblia relateaza nu despre cruzimea si despotismul lui Dumnezeu, ci despre un examen duhovnicesc. EI a fost trimis de sus numai dupa ce Pronia a lucrat mult la sufletul lui. Rezistand incercarii, Avraam a primit fagaduinta ca va deveni tatal tuturor celor ce cred Intr-Unul Dumnezeu si ca din urmasii lui se va naste Mantuitorul lumii, Hristos.

Pentru a incerca rabdarea dreptului Iov si ca sa-l invredniceasca de cununa muceniceasca, Dumnezeu a ingaduit satanei ca sa-i omoare toti copiii (vezi Iov 1, 19). Nu este cu neputinta ca printre ei sa se aflat prunci si ado­lescenti. Vom mentiona ca Iov s-a rugat pentru copiii lui inca din timpul vietii lor (vezi lov 1, 4-5). Nu exista nici o indoiala ca sufletele lor se odihnesc in locasurile ceresti. La sfarsitul incercarii,

„Dumnezeu a binecuvantat sfarsitul vietii lui Iov mai bogat decat inceputul ei”. Dupa multe suferinte, sfantul a trait in bogatie pana la 140 de ani si a avut sapte fii si trei fiice. El i-a vazut pe fiii fiilor lui pana la al patrulea neam si a murit „batran si incarcat de zile” (Iov 42, 12-17).

De multe ori, moartea prematura a copilului se explica prin dorinta parintilor de a-l stapani intru totul. Acesti copii sunt conceputi si crescuti doar pentru niste scopuri interesate, din motive egoiste, ceea ce mai mult dauneaza copilului decat ii aduce folos.

Din pacate, astazi sunt foarte raspandite crima, traficul de copii pentru propria imbogatire, pentru donarea organelor sau pentru distractiile pedofililor etc. Astfel, apare ispita de a transforma darul lui Dumnezeu (capacitatea de a naste copii) intr-o profesie aducatoare de venit bun. Se denatureaza insasi esenta instinctului matern. Trupul si sufletul omului nu sunt o marfa. Insa, din pacate, devin asa, dupa cum s-a si prezis in Apocalipsa (Apoc. 18, 11-13). Si atunci, Dumnezeu prevazand gandurile adultilor, ii lipseste din timp de posibilitatea de a-si duce pana la capat planurile perfide. Copiii nevinovati mor de timpuriu pentru ca parintii lor nu sunt vrednici de ei. Masura acestei nevrednicii o determina Judecatorul Ceresc, Care cunoaste tainele inimii.

Nu demult a avut loc o intamplare despre care s-a vorbit mult in presa, dar, mai ales, in cadrul emisiunii stirilor de dimineata „Radio Rusia”, din 9 octombrie 2001. O femeie din Marea Britanie (numele ei nu era mentionat) a nascut un copil bolnav de leucemie. Pen­tru a-l vindeca, exista o singura solutie, si anume, transplantul unor anumite tesuturi. In plus, trebuia ales un donator biologic compatibil. In caz contrar, se intampla respingerea tesuturilor transplantate si pacientul moare.

Nefericita mama a plecat in Chicago si cu ajutorul insamantarii artificiale a ramas insarcinata cu al doilea co­pil, fratele mai mic al fiului ei. Medicii au folosit tesuturile embrionului in calitate de „piese de schimb” pentru bolnavul de leucemie. In Marea Britanie acest tratament este interzis. Rezultatul operatiei nu a fost mentionat.

Motivele mamei sunt de inteles. Daca ar fi fost posibil, fara sa mai stea mult pe ganduri, ar fi donat chiar ea pro­pria maduva a oaselor, numai pentru a-si salva copilul. Este o jertfire nobila. Mama a dorit sa faca bine, dar oare intr-adevar a facut bine? Este crestineste sa cumperi sanatatea copilului cu pretul vietii altui copil, sa-l transformi pe om, impotriva voii lui, in material de constructie pen­tru un alt organism?

Deseori, copiii se trezesc prizonieri ai faradelegilor adultilor. Toti suntem legati prin relatiile social-economice si suntem membri ai unui singur trup social. Imbolnavirea unui organ provoaca boala, iar uneori chiar si moartea intregului organism. Regele Solomon ne invata:

„Prin binecuvantarea oamenilor drepti cetatea merge inainte, iar prin gura celor nelegiuiti ajunge rui­na” (Pilde 11, 11).

Din cauza pacatului desfranarii Dumnezeu a nimicit pe toti locuitorii Sodomei si Gomorei, afara de familia dreptului Lot (vezi Fac. 19, 1-30). Tot din aceasta cauza, ar fi nimicit 120 000 de locuitori ai orasului Ninive, daca ei nu se caiau dupa ce prorocul Iona a predicat (Iona 1-4). Pentru ca faraonul se incapatana si refuza sa-i elibereze pe iudei din robie, au murit toti „intaii-nascuti ai Egiptului, de la om pana la dobitoc” (Ies. 12, 29-30; Ps. 134, 8).

Povatuindu-i pe oamenii care sufereau de foame si de sete in Cezareea Capadociei, Sfantul Vasile cel Mare spunea:

„Din cauza unor oameni sufera intreg poporul, si din rautatea unuia gusta din rodul lui multi”.

Iar Sfantul Ciprian al Moscovei era de parere ca toate consecintele faptelor oamenilor se rasfrang asupra imparatului si a tarii, iar pacatele acestuia, asupra supusilor sai. Sa luam drept exemplu dialogul dintre doi frati Karamazov, Ivan si Alexei:

„- Cum iti spuneam, pe atunci, la inceput de veac, era un general, om cu relatii inalte si mare latifundiar, unul dintre aceia (ce-i drept, chiar la vremea aceea destul de putin numerosi) care, retragandu-se din activitate dupa o cariera indelungata, erau convinsi ca dobandisera cumva dreptul de viata si de moarte asupra celor aflati la cheremul lor. Trebuie sa stii ca asemenea oameni au existat in realitate. Asadar, generalul nostru se retrage la tara, statornicindu-se la el, la conac, pe o mosie dotata cu doua mii de suflete si, plin de ifose, de nu-si mai incape in piele, se uita de sus la vecinii sai mai modesti, tratandu-i ca pe niste lingai sau mascarici din suita lui. Printre altele, generalul intretine o rasa de caini de vanatoare, o haita intreaga de cateva sute de copoi, cu ingrijitorii respectivi, si ei aproape o suta la numar, toti in uniforma, si toti calari. Intr-o buna zi, un copil din curte, un baietas de vreo opt ani, azvarlind cu o piatra in joaca, nimereste in ogarul preferat al generalului, si nu stiu cum se face ca-l ologeste. «Ce are cainele, de ce schiopateaza, dragul de el?», intreaba zbirul. I se raporteaza ca baiatul aruncase in el cu o piatra si il lovise. «Tu ai facut asta?», il ia la refec genera­lul. «Ia sa mi-l insfacati!», porunceste dumnealui. Slujitorii pun mana pe el, smulgandu-l din bratele maica-sii, si-l inchid in beci, unde ramane toata noaptea. A doua zi dimineata, in zori, generalul se pregateste de plecare cu tot alaiul la vanat; se salta in sa, inconjurat de oamenii lui de casa, de droaia de caini, de haitasi si de insotitori, toti ca­lari. Toata slugarimea de la conac sta stransa buluc afara in curte, in frunte cu mama vinovatului, ca sa-i fie invatatura de minte. Intemnitatul e scos din beci. Era o zi posomorata, cetoasa si rece, de toamna, cum nu se poate mai potrivita pentru vanatoare. Generalul porunceste ca baietasul sa fie dezbracat in pielea goala; ii smulg hainele de pe el, lasandu-l despuiat, in timp ce bietul copil, pierit de groaza, tremura ca varga, fara a indrazni macar sa cracneasca… «Goniti-l!», ordona generalul. «Fugi! Fugi!», se pornesc haitasii sa strige, si baiatul o rupe la fuga… «So pe el!», urla generalul, asmutind asupra lui droaia de copoi. In cele din urma, dulaii il incoltesc si-l rup in bucati sub ochii maica-sii. Pare-mi-se ca dupa asta generalul a fost pus sub tutela. Ei, ia spune…, ce crezi ca ar merita sa-i faca? Sa-l puna la zid? Sa-l impuste pentru ca morala sa fie satisfacuta? Zi, Aliosa!

- Da, sa-l impuste! murmura Aliosa cu un suras stins, crispat, ridicand ochii spre Ivan.

- Bravo! striga Ivan incantat. Daca pana si tu spui asta, inseamna ca… Halal calugar! Va sa zica, si in sufletul tau e cuibarit un pui de drac, Aliosa Karamazov!

- Poate ca-i absurd ce-am spus, dar…

- Ei, uite asta e, vezi: exista un «dar» la mijloc! exclama Ivan. Afla de la mine, calugarasule, ca asemenea absurditati sunt mai mult decat necesare pe lume. Universul se sprijina pe absurditati, si fara ele ma intreb daca s-ar mai putea intampla ceva pe fata pamantului. Stim noi ce stim!”

Astazi, F. M. Dostoievski se citeste de parca ar fi unul din contemporanii nostri si avem impresia ca a scris anume despre timpurile in care traim noi. Ca un talentat artist al cuvantului, el ridica o problema acuta. In zilele noastre, nebunia, egoismul, interesele celor puternici ai acestei lumi ii condamna pe oameni la boli si la nimicire in masa. Si ne amintim de jertfele fascismului, ale rasismului, ale Genocidului, ale terorismului etc.

Asadar, oricare ar fi caile lui Dumnezeu, dreptatea suprema a lui Dumnezeu depaseste cu mult mintea si intelegerea noastra despre dreptate. Iar psalmistul David spune ca “judecatile Domnului sunt adevarate, indreptatite toate”(Ps. 18,10). Sa ne inchipuim un tablou mare si frumos, plin de ar­monie si de lumina. El este minunat, culorile sunt vii, ale­se desavarsit. Sa ne imaginam ca nici un pictor nu ar fi in stare sa picteze mai bine sau sa-i gaseasca vreo imperfectiune. Dar iata ca, dintr-odata, campul nostru vizual se ingusteaza si ochiul incepe sa perceapa doar ce este nesemnificativ, o pata oarecare, intunecata si urata. Nimic altceva nu se vede. Dintr-odata incepem sa nu mai intelegem de ce este nevoie, in genere, de pata. Ea strica tot. Iar acum sa ne gandim daca poate un mic fragment nesemnificativ sa ofere o imagine deplina si obiectiva despre intreg. Raspunsul este evident. Asa se intampla si in cazul nostru, cand privim suferinta ca fìind separata de planul lui Dumnezeu, atribuindu-I Creatorului un colorit sumbru, lipsa de talent si chiar despotism.

Nu intamplator prorocul vechi-testamentar spune in numele lui Dumnezeu:

„Caci gandurile Mele nu sunt ca gandurile voastre si caile Mele ca ale voastre… Si cat de departe sunt cerurile de la pamant, asa de departe sunt caile Mele de caile voastre si cugetele Mele de cugetele voastre” (Isaia 55, 8-9).

Noi nu suntem in putere de a cunoaste ceea ce nu a putut intelege nici chiar marele rege David (Ps. 138, 17-18), cu toate ca Dumnezeu ii descoperea adevarurile si tainele cele mai ascunse. Numai la Infricosatoarea Judecata vom primi raspunsuri obiective la toate intrebarile care se refera la viata si la moarte. Apostolul Pavel marturiseste:

„Caci vedem acum ca prin oglinda, in ghicitura, iar atunci, fata catre fata; acum cunosc in parte, dar atunci voi cunoaste pe deplin, precum am fost cunoscut si eu”(l Cor. 13,12).

Dreptul Iov a suferit fara sa aiba vreo vina. El se ruga lui Dumnezeu ca sa inteleaga de ce au venit pe capul lui atatea nenorociri. Dar, cand L-a vazut pe Dumnezeu cu proprii lui ochi, a recunoscut ca nu intelege nimic din judecatile Lui.

„… ma urgisesc eu pe mine insumi si ma pocaiesc in praf si in cenusa” (Iov 42, 6).

Ecoul intelepciunii biblice il auzim si in replicile unei eroine a renumitului fìlosof si scriitor englez Clave S. Le­wis:

„Acum stiu, Doamne, de ce nu-mi raspunzi. Pentru ca Tu esti raspunsul. In fata Ta mor toate intrebarile”.

Vom incheia cele spuse cu un fragment dintr-o scrisoare a Cuviosului Ambrozie de la Optina. Ea este adresata unei femei care suferea mult din cauza bolii fiicei ei. Pentru ca toate cuvintele sfantului sunt de o mare impor­tanta, vom cita scrisoarea in intregime:

„Am auzit ca va intristati foarte mult vazand suferinta fiicei dvs. Intr-adevar, o mama nu poate sa nu sufere cand isi vede fetita in necazuri mari. Cu toate acestea, sa nu uitati ca sunteti o crestina care crede in viata vesnica si in rasplata viitoare nu doar pentru nevointe, ci si pentru suferintele facute cu voie sau fara de voie. De aceea nu trebuie sa va descurajati si sa va intristati asemenea paganilor sau oamenilor necredinciosi, care nu recunosc nici fericirea vesnica, nici chinurile vesnice. Cat de mari ar fi suferintele micutei S., ele nu se pot compara cu suferintele acceptate de buna-voie ale mucenicilor. Daca ele se aseamana, atunci ea va primi aceeasi stare de fericire in locasurile raiului ca si ei. De fapt, nu trebuie sa uitati si timpurile in care traim, in care si copiii sunt atinsi de stricaciune de la ceea ce vad si aud. De aceea e nevoie de curatire, care nu se face decat prin suferinta. In cea mai mare parte, curatirea sufletului se face prin suferinte trupesti. Sa presupunem ca nu exista nici o vatamare sufleteasca. Insa trebuie sa stim ca nimeni nu dobandeste fericirea raiului fara ca mai intai sa sufere.Oare si pruncii trec fara boli si suferinte in cealalta lume? Va scriu acestea nu pentru ca as dori moartea micutei S., ci pentru ca sa va mangai si sa va conving sa nu va tangu­iti. Oricat de mult v-ati iubi copila, sa stiti ca Dumnezeul nostru Multmilostiv o iubeste mai mult. El se ingrijeste in orice clipa de mantuirea noastra. Din iubire pentru fiecare credincios, el marturiseste: «Chiar si femeia de va uita de copiii ei, Eu nu te voi uita». Siliti-va sa va micsorati durerea, lasand-o pe seama lui Dumnezeu: «Cum va vrea si va binevoi, asa va face cu noi dupa mila Sa».“

(Din: K.V. Zorin, De ce sufera copiii, Editura Sophia, Bucuresti, 2006)

18 aprilie 1993: Sangele Mucenicilor de la Optina

“In anul 1993, in noaptea de Pasti, manastirea Optina Ii aducea lui Hristos cativa parinti, ucisi de un satanist. Acesti noi sfinti mucenici puteau fi fratii nostri, prietenii nostri, cunoscutii nostri.”

In ziua de 16 [18 aprilie este data corecta, n.n.] aprilie 1993, in dimineata Invierii Domnului, dupa Sfanta Liturghie, calugarii Trofin si Ferapont au primit binecuvantare sa traga clopotele. Curtea era deja pustie, aproape toti pelerinii plecasera. Acesta a fost momentul in care ucigasul, un satanist, i-a injunghiat pe la spate pe cei doi monahi. In acele momente, ieromonahul Vasile se indrepta catre portile care deschid drumul catre schitul Optina, ca sa spovedeasca. Probabil, auzind ca bataile clopotului s-au interupt brusc, s-a indreptat catre clopotnita si, la scurta vreme, a fost de asemenea injunghiat pe la spate. Ucigasul a fugit apoi, aruncand mantaua soldateasca cu acte straine si cutitul facut cu mana sa, lung de 60 cm si pe care gravase numerele 666 si inscriptia “satana”. Cei trei calugari fusesera ucisi doar pentru faptul ca alesesera sa Il slujeasca pe Hristos, pe cale monahala!

Monahul care ne-a deschis capela care acum acopera cele trei cruci ale mucenicilor optineni ne-a spus cu emotie ca, desi manastirea Optina a dat cerului si ortodoxiei pe marii stareti (Ambrozie, Lev, Moise, Anatolie, Varsanufie…), acolo se considera totusi ca cea mai valoroasa ofranda inchinata Domnului Hristos sunt cei trei tineri calugari, ucisi in dimineata de Pasti a anului 1993. Trei – cei mai buni – alesi de Domnul sa urce catre El in ziua Invierii! Aceasta arata ca jertfa lui Hristos este la fel de actuala si astazi, ca este singura cale spre mantuire. “Nu toti suntem chemati la mucenicia sangeroasa, dar toti suntem chemati la mucenicia nesangeroasa, care are loc prin purtarea crucii pe care Dumnezeu ne-a trimis-o spre mantuire“.

Socul si apoi jalea monahilor si a vietuitorilor manastirii Optina, la aflarea uciderii celor trei confrati ai lor a fost de nedescris, dar slujbele trebuiau sa continue. Ieromonahul M spune: “dupa slujba am plecat la manastire. Atunci am vazut acel cutit infricosator. Fratii ucisi erau acoperiti cu o stofa neagra. Stiam ca cei ce zaceau acolo erau mucenici, insa atunci eram in stare de groaza“.

“In ziua inmormantarii a inceput dintr-o data sa ninga - si-a amintit unul dintre prietenii mireni ai parintelui Vasile. Ningea cu fulgi mari, plini de apa… Iar in biserica mirenii si calugarii isi luau ramas bun de la cei ucisi, o adiere calda si placuta se simtea de la tamaie si de la ceara lumanarilor. La prohodire, au venit la Optina sute de oameni, printre care multi cu copii… Cand sicriele au fost scoase din biserica, ninsoarea s-a oprit, cerul s-a limpezit si a iesit soarele. Inmormantarea s-a savarsit dupa randuiala pascala. Tocmai de aceea sicriele au fost captusite cu material rosu. Clopotele au rasunat, vestind bucuria Invierii… Egumenul M a spus: “Am pierdut oameni, dar am dobandit ingeri in Cer; am pierdut calugari, am pierdut parinti slujitori, insa am dobandit noi mucenici in Cer. Rugaciunile lor vor acoperi neamul nostru, vor acoperi Biserica noastra, vor acoperi tot poporul lui Dumnezeu, care tinde spre curatia vietii si sfinteniei“.

Igor Ivanovici Rosliakov (Ieromonahul Vasile) s-a nascut pe 23 decembrie 1960, intr-o familie simpla din Moscova, iar in timpul studentiei sale la Facultatea de Jurnalistica din Moscova a devenit membru al echipei nationale de polo a Rusiei. Era un copil, apoi un tanar independent, cu un caracter ferm si echilibrat, tacut si foarte credincios, cu mare inclinare catre scriere, fiind mai apoi solicitat sa se angajeze ca jurnalist la un cotidian moscovit. A ales insa calea monahala. Jurnalul sau, cu insemnari de o adanca traire duhovnicesca, ne arata in acelasi timp in ce mod un semen de langa noi poate gasi si azi Calea Mantuirii.

Foarte importante sunt ultimele doua insemnari din Jurnalul Parintelui Vasile:

Prima insemnare:

“Doamne, Tu mi-ai daruit iubire si m-ai schimbat intru totul, iar eu acum nu mai pot face altceva decat numai sa merg la chinuri spre mantuirea aproapelui meu. Suspin, plang, ma ingrozesc si nu pot face altceva, caci iubirea Ta ma calauzeste si nu voiesc sa ma despart de ea, pentru ca in ea imi gasesc nadejdea mantuirii si nu deznadajduiesc pana in sfarsit, vazand-o pe ea in mine“.

De altfel, cu o luna inainte de Pasti, Parintele Vasile a mers la Moscova, a slujit parastas la mormantul tatalui sau si a desfintat contul de la cec in care mama sa continua sa depuna bani pentru el, muncind ca garderobiera la cei saptezeci de ani ai sai. A inchis contul si a dat banii mamei, spunandu-i ca nu-i trebuie acesti bani. Tot inainte de marea sarbatoare a Invierii Domnului, toti cei trei calugari, ierom. Vasile, Trofin si Ferapont, si-au dat lucurile dragi fratilor din manastire, cu bucurie, spre marea mirare a acestora (crucifix, icoane, carti…), cea ce ulterior a facut dovada faptului ca fiecare dintre cei trei stia si isi acceptase deja jertfa mantuirii sale.

A doua insemnare:

“Prin Duhul Sfant Il cunoastem noi pe Dumnezeu. El este noul organ, necunoscut noua, dat noua de Domnul pentru cunoasterea iubirii si a bunatatii Lui. Este cumva ochiul cel nou, urechea cea noua pentru vederea celor nevazute si pentru auzirea celor neauzite. Este ca si cum ti s-ar da aripi si ti s-ar spune: acum poti zbura prin tot universal. Duhul Sfant reprezinta aripile sufletului“.

Dupa moartea Parintelui Vasile, in chilia lui s-a gasit pe masa Apostolul, cu semnul de carte in locul in care citise ultima data:

“ca eu de acum ma jertfesc si vremea despartirii mele s-a apropiat. Lupta cea buna m-am luptat, calatoria am savarsit, credinta am pazit. De acum mi s-a gatit cunuma dreptatii, pe care Domnul imi va da-o in ziua aceea, El, Dreptul judecator…” (Timotei, IV, 6-8)

Avea 33 de ani si era monah de doar trei ani, tuns in monahism la 23 august 1990…

Ieromonahul Vasile s-a nascut in 1960, calugarul Trofin in 1954, calugarul Ferapont in 1955. Fiecare dintre ei ne putea fi coleg de scoala, vecin, cunostinta… Noi suntem aici in lumea acesta, de 15 ani ei stau langa Domnul si se roaga fierbinte pentru noi, cei de acum, a caror viata simpla si grea o cunosc foarte bine. Parintele care ne-a vorbit acolo, in capela celor trei mucenici de la Optina, ne-a indemnat: “scrieti biletele cu necazurile si dorintele [cererile, n.n.] voastre, pe care sa le lasati la crucile lor. Nu conteaza limba in care scrieti. Nu le citeste nimeni. Rugile voastre vor fi ascultate si se implinesc”. De fiecare data spun pelerinilor toate acestea, lumea scrie, se roaga si pleaca. (…)

Anul trecut, in 2007, am ajuns la manastirea Optina in 17 aprilie, fara sa stim ca in 16, cu doar o zi inainte, fusese marea sarbatoare a celor trei mucenici – pentru care acum Biserica Rusa pregateste dosarele de canonizare, minunile lor fiind binecunoscute in intreaga Rusie. Ne-a intampinat acolo maica Vasilia, o moldoveanca tanara si micuta, care tare s-a bucurat afland ca suntem romani si care ne-a spus ca si-a luat numele de calugarie de la Ieromonahul Vasile. Desi nu este declarat inca sfant, toata republica Moldova asa il considera!

Maica Vasilia are duhovnic la Manastirea Optina, pe unul dintre prietenii ieromonahului Vasile si mi-a aratat, cu mare emotie, ce are ea mai de pret: o bucata mica de fasa impregnata cu sangele ieromonahului Vasile, in dimineata de Pasti 1993, sfinte moaste, chiar daca inca cei trei se odihnesc sub pamant. Sangele mucenicilor de la Optina a ramas cu noi… Sfinti si oameni, oameni si sfinti asa este Rusia!

Si tot maica Vasilia ne-a mai facut o surpriza extraordinara, ne-a prezentat maicii Maria, mama calugarului Ferapont, care mai zabovise o zi dupa comemorarea fiului sau, ca mucenic. Am aflat atunci ca si mama Ieromonahului Vasile s-a calugarit dupa moartea fiului sau, luand numele de Vasilia – mama careia fiul i-a dat nume!

Fie ca pentru rugaciunile sfintilor mucenici de la Optina Domnul sa ne inlesneasca Calea spre mantuire!

(Maria Chirculescu, Miriam Turism, in:  “Optina 1993, sangele noilor mucenici“, Editura Egumenita)

sursa online: crestinortodox.ro

Legaturi:

• El a ales Crucea. Noi ce vom alege? (I)
• Intre Cruce si tradare. CARE ESTE LECTIA MUCENICULUI EVGHENIE PENTRU NOI SI VREMURILE NOASTRE? (II)
• POVESTEA VIETII SFANTULUI NOU MUCENIC EVGHENIE OSTASUL (†23 MAI) in imagini tulburatoare si in relatarea emotionanta a mamei sale

Hristos a înviat! Surorilor în Domnul şi maicilor,

Hristos a înviat! Hristos a înviat!

Cu prilejul luminatului praznic al Invierii lui Hristos, vă urez toate cele de folos sufletului şi trupului şi vă doresc din inimă să întâmpinaţi şi să petreceţi această atotveselitoare sărbătoare creştină în pace, bucurie şi mângâiere duhovnicească, dacă nu cumva vreuna din voi este împiedicată de o neputinţă nefirească. Mă veţi întreba: care să fie, oare, această neputinţă? Vă veţi gândi, poate, că vorbesc de călcarea postului în Sfânta Patruzecime; Sfântul Ioan Gură de Aur, însă, ne arată pogorământ în această privinţă, grăind:

„Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi; cei ce v-aţi infrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua”.

Poate vă veţi gândi, iarăşi, că vorbesc despre amintirea păcatelor făptuite in trecut, care ne împiedică să ne bucurăm. Acelaşi sfânt ne vorbeşte, însă:

„Nimeni să nu se tânguiască întru păcate, că iertarea a strălucit din mormânt”.

Şi asa veţi ajunge să întrebaţi: care să fie, oare, această neputinţă?

Să ştiţi că este neputinţa aceea nefirească ce l-a împins pe Cain să îl omoare pe Abel, în care nu era nici o urmă de răutate, iar pe iudei i-a făcut să-L rastignească pe Hristos, Mântuitorul şi Izbăvitorul lumii. Puteţi să pricepeţi şi singure că vorbesc despre patima zavistiei, care, aşa cum zice Sfânta Scriptură, nu stie să aleagă cele de folos. Patima aceasta ştirbeşte bucuria celui pe care îl stăpâneşte chiar şi în vremea celor mai mari praznice, chiar şi în cele mai fericite imprejurări; roade totdeauna sufletul şi inima, ca un vierme, cu întristarea ei pricinuitoare de tulburare, căci omul pizmaş socoteşte bunăstarea şi reuşitele aproapelui ca o nefericire pentru sine însuşi, iar cinstirea mai mare arătată altuia o priveşte ca pe o jignire nemeritată.

Unul din împăraţii grecilor a dorit cândva să afle care din doi este mai rău, iubitorul de arginţi sau piz­maşul: căci nici unul din ei nu doreşte binele aproapelui. Pentru aceasta, a poruncit să fie aduşi înaintea sa un iubitor de arginţi şi un pizmaş şi le-a zis lor:

„Cereţi de la mine ceea ce vă pare de folos fiecăruia dintre voi; să ştiţi însă că cel de-al doilea va primi îndoit ceea ce va cere primul”.

Cei doi s-au gândit îndelung, şi nici unul din ei nu voia să ceară primul, ca să fie el cel ce va primi îndoit. In cele din urmă, împăratul i-a zis celui pizmaş să ceară el primul. Acesta, cuprins fiind de rea voinţă către aproapele, a ales răutatea în locul câştigu­lui şi a grăit către împărat:

„Stăpâne! Porunceşte să mi se scoată un ochi”.

Uimindu-se, împăratul l-a întrebat de ce doreşte aşa ceva. Pizmaşul a răspuns:

„Ca să po­runceşti să-i scoată amândoi ochii tovarăşului meu”.

Iată cât este de rea şi pierzătoare de suflet patima zavistiei, încă şi doritoare de răul celorlalţi! Pizmaşul este gata să pătimească el însuşi numai de ar păgubi îndoit pe aproapele. Am arătat aici treapta cea din urmă a zavistiei; ea însă, ca şi toate celelalte patimi, are felu­rite măsuri şi trepte, iar de aceea trebuie să ne străduim a o strivi şi nimici îndată ce simţim că răsare, rugându-ne Atotputernicului Dumnezeu, Cunoscătorului inimilor, cu cuvintele psalmistului:

„De cele ascunse ale mele curăţeşte-mă şi de cele străine fereşte pe robul Tău” (18, 13-14).

De asemenea, trebuie să mărturisim cu smerenie această neputinţă înaintea părintelui du­hovnicesc; iar cel de-al treilea mijloc este a ne strădui în tot chipul să nu vorbim nimic împotriva celui pe care îl pizmuim. Intrebuinţând aceste mijloace, putem, cu ajutorul lui Dumnezeu, deşi nu îndată, să ne tămăduim de neputinţa zavistiei. Zavistia vine din trufie, deopo­trivă şi din negrija către plinirea celor trebuincioase. Cain nu s-a îngrijit să aducă jertfă aleasă lui Dumnezeu; iar când Dumnezeu, pentru negrija lui Cain, n-a cău­tat spre jertfa lui, şi a primit jertfa aleasă adusă cu osârdie de Abel, atunci Cain, cuprins de zavistie, s-a hotărât să-l omoare pe dreptul Abel, ceea ce a şi făcut. Cel mai bine este, precum am zis mai sus, să ne stră­duim a nimici zavistia în faşă, prin smerita rugăciune şi prin smerita mărturisire şi prin tăcerea înţeleaptă. Acela care va putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să nim­icească în sine însuşi patima zavistiei, acela va putea să nădăjduiască a birui şi celelalte patimi; iar atunci el va putea să se bucure cu bucurie negrăită nu doar în luminatul praznic al Invierii lui Hristos şi în celelalte praznice creştineşti, ci şi în orice zi, găsindu-se în bună întocmire a duhului şi bună rânduială duhovnicească. Amin !

Iar pe mine iertaţi-mă pentru felicitarea prea puţin sărbătorească. Voiam, într-acest praznic, să vă spun şi ceva folositor, dar folositorul arareori dă mâna cu plă­cutul. Cui nu are să-i placă această felicitare, să o ci­tească în Duminica Tomei, şi să bage de seamă că zavis­tia se arată la început printr-o gelozie şi rivalitate nela­locul ei, iar mai apoi prin privirea cu ciudă şi ocărârea celui pe care-l pizmuim. Aşadar, să fim înţelepţi şi cu luare-aminte la cea dintâi arătare a vreunui simţământ de pizmă, străduindu-ne să-l gonim şi rugându-ne ca să primim atotputernicul ajutor al Celui Ce pentru noi de voie S-a răstignit şi a înviat a treia zi, al lui Hristos Domnul, Cel înviat. Amin !

Nevrednicul ierom. Ambrozie

Aprilie, anul 1881

***

Surorilor în Domnul şi maicilor,

Hristos a înviat! Hristos a înviat! Hristos a înviat!

Iarăşi şi iarăşi ne învrednicim, prin milostivirea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, a apuca praznicul cel atotveselitor şi de lumină purtător al Invierii lui Hristos, prilej cu care vă şi urez toate cele priincioase sufletului şi trupului.

După obiceiul meu, am să vă aduc spre cercetare, pentru a ne folosi duhovniceşte, următorul tropar din Cântarea a 3-a a Canonului Paştilor:

„Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt. Să prăznuiască, dar, toată făptura Invierea lui Hristos, întru care s-a întărit!”

Din cele spuse vedem că lumina Invierii lui Hristos a luminat cerul şi pământul şi cele de dedesubt; peste tot, însă, a avut aceeaşi lucrare şi înrâurire? Nu! Nu s-a întâmplat aşa. Ingerii în cer s-au umplut de negrăită bucurie, întrucât prin Invierea lui Hristos s-au învred­nicit de descoperirea unor mari taine; de asemenea, ei s-au bucurat şi de mântuirea credincioşilor, ca de a unor fraţi mai mici. Dimpotrivă, îngerii aruncaţi pentru mândrie în cele de dedesubt s-au umplut mai întâi de cea mai mare groază şi tulburare, iar apoi şi de răutate, pizmă şi încrâncenare, căci Invierea lui Hristos a stricat stăpânirea lor cea vicleană şi puterea lor cea întunecată, iar sufletele protopărinţilor şi ale tuturor celor care crezuseră în venirea lui Hristos, care erau ţinute în iad, au fost scoase de acolo de către Domnul şi aduse în rai; doar sufletele scoase din iad s-au bucurat.

Nici pe pământ nu a avut Invierea lui Hristos aceeaşi lucrare şi înrâurire. Cei care crezuseră în Hristos s-au umplut de negrăită bucurie, auzind despre învierea Lui, iar evreii cei răi şi pizmaşi s-au umplut, dimpotrivă, de răutate şi de zavistie şi de încrâncenare, lipsindu-se, pentru împietrirea lor, de bunăvoirea lui Dumnezeu, fiind împrăştiaţi prin toată lumea şi dispreţuiţi de toate popoarele. La fel şi cu păgânii: unii au primit credinţa în Hristos, iar alţii nu numai că s-au încăpăţânat în rătă­cire, ci mai rău s-au încrâncenat asupra credincioşilor şi i-au supus la felurite chinuri.

Din toate acestea, ce învăţătură ziditoare de suflet şi înţelepciune duhovnicească aflăm? Anume aceea că credinţa, nerăutatea, smerenia, dragostea şi gândul cel bun către aproapele sunt mai presus decât toate vir­tuţile, precum mărturiseşte Domnul Insuşi în Evanghe­lie, zicând:

„Milă voiesc, iar nu jertfă”, adică mai mult decât jertfa.

Dimpotrivă, necredinţa şi viclenia, zavis­tia şi răutatea, dimpreună cu ura, sunt mai rele decât toate păcatele şi mai vătămătoare decât toate patimile şi întinăciunile.

Cum e, oare, cu cei care, parcă împotriva voii lor, sunt tulburaţi şi neliniştiţi de neiubire şi răutate, de za­vistie şi ură, ori se smintesc din pricina necredinţei?

Mai înainte de toate, se cuvine ca unii ca aceştia să ia aminte la pricinile patimilor sus-pomenite, şi împotri­va acestor pricini să întrebuinţeze doctoria duhovni­cească potrivită. Pricina necredinţei este iubirea de slavă deşartă, precum mărturiseşte Domnul Insuşi în Sfânta Evanghelie:

„Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii, şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?”.

Iar zavistia şi răutatea şi ura vin de la trufie şi de la lipsa dragostei către aproapele. Doctoriile împotriva acestor patimi sunt următoarele: mai întâi mărturisirea smerită şi nefăţarnică a propriei neputinţe înaintea lui Dumnezeu şi a părintelui duhovnicesc; în al doilea rând, silinţa, după Evanghelie, de a nu făptui nimic sub înrâurirea acestor patimi, ci de a face lucrurile potrivnice lor; a treia doctorie este a căuta în toate numai slava lui Dumnezeu şi de la Dumnezeu; a patra doctorie, a cere cu smerenie ajutorul lui Dumnezeu, cu vorbele psalmistului: „Doamne! De cele ascunse ale mele curăţeşte-mă şi de cele străine iartă pe robul Tău” - şi a cere aceasta fără îndoială şi cu credinţă că ceea ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu. A cincea doctorie este mustrarea de sine, adică în orice întâmplare neplăcută şi anevoioasă trebuie să dăm vina doar pe noi înşine, iar nu pe altcineva, spunându-ne că nu am reuşit să ne purtăm cum se cuvenea şi de aceea păţim asemenea neplăcere şi asemenea necaz, de care şi suntem vrednici, cu încuviinţarea lui Dumnezeu, pentru lenevia şi pentru păcatele noastre cele vechi şi cele noi.

Doamne Iisuse Hristoase, Care de voie ai pătimit pentru mântuirea noastră şi ai înviat a treia zi din morţi, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii, şi precum ştii ajută-ne şi întăreşte neputinţa noastră. Amin!

Nevrednicul ieromon. Ambrozie

Aprilie, anul 1884

***

Surorilor în Domnul şi maicilor,

Hristos a înviat! Hristos a înviat! Hristos a înviat!

Vă felicit cu prilejul praznicului praznicelor – lumi­nata zi a Invierii Domnului nostru Iisus Hristos, şi vă doresc din inimă ca într-acest praznic atotveselitor să vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi să vă mângâiaţi cu mângâiere duhovnicească. In ziua aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur îi cheamă pe toţi la bucurie, fără deose­bire, precum se spune în cuvântul său la acest praznic:

„Intraţi toţi întru bucuria Domnului vostru; bogaţii şi să­racii, împreună săltaţi; cei înfrânaţi şi cei leneşi, cinstiţi ziua; cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi; cu toţii îndulciţi-vă de ospăţul credinţei; veniţi toţi de luaţi bogăţia bunătăţii”.

Fericit cel care nu otrăveşte cu nici o neputinţă ome­nească bucuria duhovnicească a sărbătorii; iar neputinţa noastră, a tuturor, de suntem veseli ori nemulţumiţi, este a judeca şi a osândi pe semenii noştri. Neputinţa aceasta pare neînsemnată pentru mulţi dintre noi, dar de fapt ea este foarte mare şi ne aduce mare osândă înaintea lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel scrie:

„…în ceea ce judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti, căci aceleaşi lucruri faci şi tu care judeci” (Rom. 2, 1) -

arunci, adică, asupra ta aceeaşi răspundere ca şi a celui care greşeşte şi pe care îl osândeşti. Sfântul Iacov, fratele Domnului, scrie:

„Unul este Dătătorul legii şi Judecătorul: Cel Ce poate să mântuiască şi să piardă. Iar tu cine eşti, care judeci pe aproapele?“ (4, 12).

Şi Domnul Insuşi spune în Sfânta Evanghelie:

„Nu osân­diţi, ca să nu fiţi osândiţi”.

Sfântul Dimitrie al Rostovului aseamănă păcatul osândirii şarpelui cu şapte capete care „a tras cu coada sa a treia parte din stelele cerului”, adică din îngeri. Şi păcatul osândirii, după spusele acestui bineplăcut al lui Dumnezeu, smulge din cer a treia parte din oamenii virtuoşi, care ar fi fost ca stelele, dacă n-ar fi avut păca­tul osândirii.

Unii cad în păcatul osândirii din obişnuinţă, alţii din pricina pomenirii răului, alţii din zavistie şi ură; însă în cea mai mare parte cădem în păcatul acesta din părere de sine şi înălţare – fără a lua seama la marea noastră neîndreptare şi păcătoşenie, cu toate acestea ni se pare că suntem mai buni decât mulţi alţii.

Dacă vrem să ne izbăvim de păcatul osândirii, datori suntem a ne sili în tot chipul, să ne smerim înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, cerând pentru aceasta aju­torul lui Dumnezeu şi pomenind cuvintele evanghe­lice:

„Cu sila se ia Impărăţia cerurilor şi silitorii o do­bândesc pe ea”

şi îndemnul evanghelic al Domnului Celui Inviat a treia zi:

„Luaţi jugul Meu asupra voas­tră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre; că jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară”.

Amin!

Nevrednicul ierom. Ambrozie

Aprilie, anul 1887

(din: Sf. Ambrozie de la Optina, “Nasterea de Sus si Invierea prin har“, Manastirea Sf. Pantelimon, 1998)

Legaturi:

• DUMINICA INTRARII IN IERUSALIM A IMPARATULUI SMERENIEI: “Daca ai fi cunoscut si tu in ziua aceasta cele ce sunt spre pacea ta…” (Parintele Cleopa despre cat de mare si de ucigas este pacatul ZAVISTIEI)
• PAZESTE-TI INIMA DE INVIDIE!
• Sfantul Ignatie Briancianinov despre BOALA MORTALA A FARISEISMULUI SI SIMPTOMELE EI MAI GRAVE: smintirea prefacuta, osandirea, ravna vicleana (2)
• DESPRE O FORMA DE APOSTAZIE FOARTE ACTUALA, dar ignorata atunci cand ne centram doar pe corectitudinea formala. CE CAUTA INTRIGILE IN BISERICA?
• Cuvant al Sfantului Luca al Crimeei despre pacatele grairii in desert si clevetirii, la DUMINICA SFANTULUI IOAN SCARARUL: “Din cuvintele tale te vei osandi”
• Omilia Sfantului Luca al Crimeei la DUMINICA FEMEII GARBOVE, despre fatarnicie si pacatul judecarii aproapelui si a arhiereilor
• Talcuirea adanca, sensibila si zguduitoare a Fericitul parinte mucenic Constantin Sarbu asupra RESORTURILOR ASCUNSE ALE TRADARII LUI IUDA. Cu invataminte duhovnicesti vitale pentru noi…
• Cuvintele unui om nobil intr-o lume a celor smecheri, turnatori, nemilosi…
• “Jurnalul fericirii”:DESPRE BANUIALA ENDEMICA, ZAVISTIE, RAUTATE GRATUITA in actualitate
  
• PARINTELE CLEOPA DESPRE PAZA MINTII: “Sa nu iesi la razboi fara Mine!” (2)
• Parintele Aleksandr Elceaninov: FORTAREATA DEMONICA DIN NOI
• CUM INCEPE INSELAREA SAU IN CE FEL ORICARE DINTRE NOI IL POATE VINDE PE HRISTOS?
• Cuviosul Serafim Rose despre ispitele nou-convertitilor sau cum se poate pierde harul la cei ravnitori
• DESPRE “SECTARISMUL ORTODOX” SI INSELAREA “DREPTILOR” HIPERCRITICISTI
• PARINTELE SOFIAN SI “MARTURISITORII” CALOMNIEI: “Pana cand va ridicati asupra omului? Cautati toti a-l dobori, socotindu-l ca un zid povarnit si ca un gard surpat…”
• Despre cei ce otravesc Biserica cu ponegriri si agita spiritele cu gand de osanda
• UNA DIN BOLILE CRESTINULUI POSTMODERN: SEMANAREA CU VOLUPTATE A SMINTELII OTRAVITOARE AVAND CHIPUL “MARTURISIRII ADEVARULUI”: “Ce eşti tu? Luptător al lui Hristos sau luptător al diavolului? Ştii că există şi lup­tători ai diavolului?”
• Sfantul Ioan Carpatiul – cuvinte de intarire in lupta nevazuta (3): “Sa nu socotim mica mancarimea de limba. Caci barfitorii si flecarii isi inchid lor insisi Imparatia cerurilor”
• Parintele Calciu – cuvinte puternice, actuale si esentiale despre VORBIREA DE RAU IN BISERICA, LIMBAJ VULGAR SI MÂNIE: “Sa revenim la demnitatea limbajului!”
• MANGAIERI DUHOVNICESTI DE LA SFANTUL MAXIM. Despre fatarnicii si clevetitorii care Il rastignesc din nou pe Domnul
• Dusmania si ura de frati – semnul sfarsitului. PARINTELE PROCLU (2009): Daca nu biruim vrajba si tulburarea se va intampla o nenorocire” (VIDEO)
• NUMAI CEL CARE VA AVEA INIMA BUNA VA REZISTA
• Al. Soljenitin – cum devine fiinta umana rea si cum devine buna?
• Al. Soljenitin – CAND SI DE CE SE TRECE PRAGUL NELEGIUIRII? SI DE CE SEMINTELE CRUZIMII NU AU FOST STARPITE DIN INIMILE NOASTRE? (III)
• Eseu profetic despre ce ne asteapta: Cu ochii larg deschisi in intuneric sau cum ne facem partasi uciderii fratelui prin programare sociala
• Profetismul dostoievskian “la lucru” (2): “Spre asta ne indreptam…”

Lui Dumnezeu îi place să aducă mângâiere

“Lui Dumnezeu îi place să aducă mângâiere. Ini­ma Lui e pururea plină de duioşie şi milostivire către durerea şi suferinţa omenească. Dacă ne uităm în Biblie, vedem că este plină de mângâiere, de la început până la sfârşit. La fiecare pagină Dumnezeu încearcă să-i facă pe oameni să creadă că El îi iubeşte, că este prietenul lor, că vrea ca ei să facă bine. Nu este nici măcar un singur capitol în Scripturi care să nu descopere sau să rostească într-un anume fel mila dumnezeiască. Iată de ce Biblia este o carte aşa de dragă şi preţioasă celui posomorât, celui chinuit, celui dezamăgit, celui nedreptăţit, celui lipsit, celui însingurat. Biblia este ca sânul maicii, pe care să-ţi pleci capul la vreme de durere şi necaz“.

(Ţarina Alexandra, Noua Muceniţă (+ 1918) „Grădina inimii”, p. 41)

***

Nu îti abate ochii de la Dumnezeu

“Nu îţi abate ochii de la El, şi pătimirile tale vor fi pătrunse de dulceaţă cerească, duhovnicească; prin rănile lui Iisus se vor tămădui rănile inimii tale”.

(Sf. Ignatie Briancianinov (+ 1867) „Paharul lui Hristos”, Experienţe ascetice, voi. II, p. 277)

***

Să ceri ajutorul Domnului

„’Nectarie, când vei fi mâhnit şi descurajat şi asaltat de grele încercari spune doar atât: Doamne, păzeşte, mântuieşte şi miluieşte pe robul Tău, Iero­monahul Nectarie’. Asta-i tot ce mi-a spus, dar cuvintele lui m-au salvat odată şi mă salvează până în ziua de azi, fiindca au fost spuse cu putere”.

(Stareţul Nectarie de la Optina (+ 1928), Citându-l pe Episcopul Macarie, care l-a hirotonit întru preoţie. The Orthodox Word, nr. 129, p. 184)

***

Intoarce-te către Dumnezeu cu suspin din inimă

“Sunt oameni ce nu se întorc nicicând către Dumnezeu, nu se roagă nicicând. Şi dintr-o data sufletul lor e cuprins de amărăciune, mintea de nelinişte şi inima de intristare. Si omul simte ca, in starea sa pustiitoare, nici o altă făptură omeneasca nu îl poate ajuta – chiar dacă îl ascultă până la capăt, nu e în stare sa-i priceapă durerea. Atunci omul se întoarce catre Dumnezeu şi zice suspinând din inimă: Doamne, miluieşte-mă! Ar părea că e de-ajuns să spui „Doamne miluieşte” o singura dată în rugăciune; insa noi o spunem de trei ori, şi de douăsprezece ori si de patruzeci de ori. Aceasta se face pentru sufletele chinuite, ce nu pot nici mă­car să rostească „Doamne miluieşte“. Aşa că Biserica se roagă pentru ei. Iar Domnul aude; şi chiar dacă la început omul abia de simte harul, ca flacăra unei lumânări, mai apoi îl simte din ce în ce mai mult, şi sufletul i se uşurează”.

(Stareţul Nectarie de la Optina (+ 1928), The Orthodox Word, nr. 129, p. 202)

***

Răgazul care înviorează

“Câteodată este trebuinţă, precum zice Marele Vasilie, a intra în vorbă cu un oarecare încercat şi învăţat om, fiindcă cercetarea unui asemenea om la bună vreme şi bine nimerită şi vorbirea cu el întru măsură, adică fără multă şi deşartă cuvântare, pot nu numai a alunga din suflet trândăvirea cea încui­bată în el, ci şi, dându-i lui oarecare odihnă, a-i în­noi puterea şi osârdia către depărtata nevoinţă cea întru bună-cinstire”.

(Sf. Nil Sorski (+ 1508) „Tipic pentru viaţa aschetică”, Al şaselea gând (Filocalia de la Prodromu, vol. II, p. 644) )

***

Nu căuta să primeşti prevestiri în rugăciune

“La vreme de deprimare plânsul şi rugăciunea ne dezgustă, şi nu ne înalţă, aşa cum ne-am aştepta – totul este chinuitor. Atunci omul trebuie să se smerească, recunoscând în toate acestea propria slăbi­ciune, şi nu trebuie să se amărască. A căuta tot felul de prevestiri în rugăciune e semn de mândrie. E mai bine să te rogi simplu, cu smerenie, cerând doar milă şi crezând că Domnul nu va dispreţui pe cel ce se pocăieşte, care se roagă după pilda vame­şului [din Evanghelie]“.

(Stareţul Macarie de la Optina (+ 1860) Nevoinţa ortodoxă şi literatura rusă)

***

Căinţa ca răspuns

“La vreme de furtună şi răzvrătire a patimilor, ca­ută să nu te laşi copleşit când doar îţi ninge şi-ţi plouă, ci te ajută de defăimarea de sine, de smerenie şi căinţă. Că mai plăcut este la Dumnezeu un păcătos ce se căieşte decât dreptul mândru şi fără căinţă, care caută să se îndreptăţească prin drep­tatea sa”.

(Stareţul Macarie de la Optina (+ 1860) Nevoinţa ortodoxă şi literatura rusă)

***

Varsă-ţi inima în rugăciune

“Intristarea mea era aşa de mare că m-am gândit că nu voi fi în stare a îndura ispita şi am să mor. Imi aduc aminte că odată am ieşit din mănăstire. Era iarnă. M-am dus la cimitir şi de acolo la măgura Sfântului Serafim. Am tot urcat şi coborât acea măgură, umplând-o de lacrimile mele, plângând în hohote, rugându-mă şi strigând cu suspine către Domnul: „Doamne, cum de până şi fraţii mei, care ar trebui să mă înţeleagă, sunt împotriva mea?” Multă vreme m-am rugat şi am strigat aşa. Apoi m-am mai uşurat puţin, ca şi cum întristarea mi s-ar fi luat din inimă. Apoi am venit la chilie şi am scris o scrisoare…”

(Ieroschimonahul Mihail al II-lea de la Valaam (+ 1962) Tăcerea lăuntrică)

***

Ridică-te, cel căzut

“Ridică-te, cel căzut, deschide ochii sufletului tău, satură-te de pâinea care este cuvântul lui Dum­nezeu şi bea vinul din paharul înţelepciunii lui Dumnezeu.

De-ţi va veni cumva întristare, atunci cu bunăvoire şi cu dragoste cercetează cele scrise aici şi crede că, harul lui Dumnezeu ajutând, te vei mângâia.

Intăreşte-te în acest adevăr: că orice scriere dumnezeiască ce este în armonie cu calea mântuirii povăţuieşte, învaţă, mustră şi întăreşte, că drumul nostru poate fi pururea după voia lui Dumnezeu”.

(Igumenul Nazarie de la Valaam (+ 1809) Un sfânt uitat, p. 15)

***

Curaj din toată inima

“Omul trebuie să fie mai aspru cu sine, iar cu ceilalţi mai îngăduitor. Omul e atacat de gânduri necurate; când ele se duc, inima e asaltată de mâ­nie şi după aceea de posomorâre şi deprimare, şi tot aşa, una după alta – şi toate acestea ne sunt spre mântuire.

Trebuie să lucrăm în noi smerenia. E cu nepu­tinţă să urmăm o cale duhovnicească fără a cunoaş­te ispitele, dar Domnul nu trimite omului ispite peste puterile sale. Căci mai întâi „Crucii Tale ne închinăm”, şi abia apoi „sfântă învierea Ta o cân­tăm şi o slăvim”, şi la fel şi în viaţa omului, întâi este suferinţa şi apoi bucuria.

La vreme de necazuri şi întristare este trebuinţă de răbdare şi de curaj din toată inima. Şi când nu ai nădejde să primeşti ajutor de niciunde, atunci vine ajutorul ceresc. Tocmai atunci este trebuinţă de mărturisire: ai credinţă şi, aşa cum ţi se curăţeşte trupul după o baie fierbinte, la fel şi sufletul ţi se va curaţi de păcate prin harul lui Dumnezeu”.

(Sf. Alexie de la Mănăstirea Goloseveiski, Russian Piligrim, nr. 8, pp. 89-90)

***

Calea lepădării de sine

“Suferi probabil de nestatornicul duh al mâhniciunii fiindcă eşti atras de ceva, umblând după voia ta. Dacă renunţi la a te mai călăuzi singur şi faci totul cu blagoslovenia lui Dumnezeu, atunci cu această blagoslovenie vei culege pacea sufletului şi alte roade ale Duhului Sfânt. Dacă îţi laşi cu totul voia, nu vei mai simţi niciodată întunericul greu al mâhniciunii. Valurile cele mai cumplite ale patimilor se vor potoli; în locul lor va răsări limpezimea minţii, liniştirea gândurilor, blândeţea duhului şi pacea neamăgitoare, care te vor binecuvânta de sus şi vor veni să locuiască în sufletul tău. Dacă păstrezi o neîntreruptă trezvie şi priveghere asupra ta, vei ajunge ca fecioarele cele înţelepte şi vei intra în cămara de nuntă a Mirelui celui Nemuritor. Mirele vine în miezul nopţii. Deci priveghează ca să nu-ti împovărezi inima cu mâhnire. Dă slavă Domnului Dumnezeului tău mai înainte să apună soarele. Vino întru numele Domnului pe calea lepădării de sine, dacă voieşti cu adevărat să te mântuieşti.

Mâhnirea chinuie pe oricine; ea nimiceşte binefăcătoarele roade ale cumpătării şi chiar şi pe oamenii cei mai mari. Dar în începătorul simplu şi curat ea nu îşi află loc. Cel ce s-a lepădat de sine cu nădej­de în Dumnezeu, pentru ce oare se mai poate mâhni? Pentru un astfel de om vrăjmaşului i-au lipsit săbiile până în sfârşit (Ps. 9, 6)”.

(Stareţul Leonid de la Optina (+ 1814) )

***

Vino, Doamne Iisuse!

“Adeseori născocim lucruri din trecut ca să deslu­şim de ce suntem într-o anume stare, mai curând decât să ne războim cu ea. Este greşit! Este un pă­cat! E ca şi cum ne-am juca cu demonii. Ni s-a dat libertate.

Deprimarea este o invitaţie adresată diavolului.

Dacă îţi plângi de milă cu egoism, vei ajunge în iad. Fără luptă viaţa devine o povară. Sfântul Lavrentie al Cernigovului a spus că sfârşitul lumii va veni când mulţimea sfinţilor va înlocui mulţimea îngerilor căzuţi. Dacă nu mai sunt sfinţi, lumea se va târî mai departe într-o jalnică, meschină şi vred­nică de milă existenţă. Suntem chemaţi să devenim sfinţi, şi nimic mai puţin!”

(Părintele Adrian de la Noul Diveevo (+ 1979) Din colecţia particulară a unui fiu duhovnicesc)

***

Trei paşi

Trei paşi ca să biruim deznădejdea:

1. Rugăciu­nea fierbinte;

2. Smerenia;

3. Dăruirea de sine.

(Părintele Adrian de la Noul Diveevo (+ 1979) Din colecţia particulară a unui fiu duhovnicesc)

***

Cornul mândriei si cornul disperării

“Imi scrii că uneori slăbeşti până la laşitate, iar uneori până la disperare. Află că sunt două şiretli­curi ale vrăjmaşului: să-l atace pe creştin fie cu mândria şi părerea de sine, fie cu laşitatea şi dis­perarea. Sf. Ioan Scărarul scrie că un nevoitor is­teţ lupta împotriva acestor şiretlicuri ale vrăjma­şului folosind chiar armele aceluia. Când vrăjmaşul îl aducea la disperare, atunci spunea sieşi şi vrăjmaşului; „Cum se face că nu demult mă lăudai şi mă făceai să mă mândresc?” Şi prin aceasta înfrângea planul cel viclean al vrăjmaşului. Când vrăjmaşul schimba direcţia şi începea să-l laude, dându-i pricini de mândrie şi părere de sine, bă­trânul îi răspundea: „Cum se face că nu demult mă aduceai la disperare? Astea se bat cap în cap“. Astfel, nevoitorul cu pricina, cu ajutorul lui Dumnezeu, a înfrânt cursele vrăjmaşului chiar cu arme­le lui, folosind una împotriva celeilalte la timpul potrivit”.

(Stareţul Ambrosie de la Optina (+ 1891) )

***

Aşteaptă, şi vei vedea mila lui Dumnezeu

“Nu te da prins în robia deznădejdii şi trândăviei, ci respinge-le cu o scurtă rugăciune: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, păcătosul.

Văzând că te prăbuşeşti mereu sub povara Cru­cii tale, mi se mâhneşte sufletul şi cer Domnului Dumnezeu să te ajute. In primul an de viaţă monahală am fost şi eu plictisit, la fel ca tine, şi am ajuns la slăbiciune sufletească. De o mie de ori m-am în­voit cu mintea să mă întorc înapoi, dar m-au oprit cuvintele lui Hristos: Nimeni, punând mâna sa pe plug şi privind înapoi, este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu (Luca 9, 62). Disperat, nevoind să pier, am hotărât că e mai bine a pătimi împreună cu norodul lui Dumnezeu (Evr. 11, 25) mai vârtos decât a locui în sălaşele păcătoşilor (Ps. 83, 11), mângâindu-mă cu tot felul de plăceri lumeşti. Socot deci că vei vedea mila Domnului asupra ta şi nu vei mai simţi deznădejde”.

(Stareţul Antonie de la Optina (+ 1865) )

***

Pazirea de duhul deprimării

Să-ţi faci semnul crucii mai des, fiindcă te păzeş­te ca un lacăt pe uşă. Mântuieşte-te şi te apără cu puterea cinstitei şi de viaţă dătătoarei Cruci.

Pe umărul nostru stâng stă un demon, iar pe cel drept un înger păzitor. Fiecare om are cărţile sale: în una se scriu păcatele şi în cealaltă faptele bune.

Dacă cineva ne face să săvârşim ceva rău sau spune ceva ce ne mâhneşte – de pildă vreun om bă­trân sau bolnav, sau vreun ieşit din minţi – nu te mâhni, ci mai curând ajută-le. Trebuie să ajutăm pe bolnavi cu toată silinţa şi să-i iertăm, orice ar zice sau ar face.

Fiecare casă trebuie să aibă o odaie îndreptată spre răsărit (ca un paraclis), cu o masă – altarul de rugăciune al lui Dumnezeu. Şi la ea să nu se mănân­ce şi să nu se bea.

(Dreapta Matrona cea Oarbă de la Moscova (+ 1952) )

(Din: “Cum sa biruim deprimarea”, Editura Sophia, Bucuresti, 2003)

• Cititi si: INTRISTAREA SAU DEPRESIA – DUHUL “UCIGASULUI DE OAMENI DINTRU INCEPUT”. CARE ESTE GRAVITATEA PACATULUI SINUCIDERII? Raspunsurile psihiatrului ortodox D. Avdeev si urmariti legaturile de la finalul articolului.

• De vazut si: Sfantul Ambrozie de la Optina - Staretul mangaierii

“(…) La Optina, parintele Ambrozie a fost primit la schit si i s-a dat o ascultare la bucatarie. Apoi a fost luat ajutor la parintele Macarie si a devenit cel mai apropiat ucenic al acestuia.

Ca un om invatat ce era, parintele Ambrozie a participat la importanta munca intreprinsa de parintele Maca­rie: traducerea in limba rusa si tiparirea operelor despre viata monahala a vietuitorilor din vechime ai pustiei.

Pe neobservate s-a dezvoltat in parintele Ambrozie acea inaltime a duhului, acea putere a dragostei pe care atunci cand a devenit staret  si-a inchinat-o spre alinarea necazurilor si suferintei omenesti. El s-a distins chiar de la intrarea sa in schit printr-o bunavointa deosebita. Dupa moartea parintelui Macarie, turma acestuia a trecut la parintele Ambrozie in liniste, fara de zguduire. Staretul a inceput o lupta duhovniceasca neincetata.

Parintele Ambrozie, cum a inceput sa fie cunoscut in popor, a fost unul dintre acei stareti de la Optina la care fiecare putea sa vina in clipa de apasare sufleteasca si de nenorocire in viata si sa-i ceara ajutor. Oamenii veneau la el auzind despre intelepciunea lui, despre sfintenia lui, si indeosebi despre marea bunatate cu care el intampina pe oricine.

A-i iubi pe cei din jur dorindu-le toata fericirea binecuvantata de Dumnezeu si a se stradui sa le ofere aceasta bucurie – aceasta a fost viata si respiratia sa. Si in acest torent al dragostei, pe care parintele Ambrozie il revarsa asupra fiecaruia dintre cei care veneau la el, se facea simtita o mare putere, dincolo de cuvinte si fapte. Era suficient sa te apropii de parintele Ambrozie pentru a simti cat de mult iubeste el, si in acelasi timp, drept raspuns la simtamantul lui, inima celui venit se deschidea, nascandu-se o incredere deplina si cea mai stransa apropiere. In ce chip aparea o astfel de relatie? Este taina parintelui Ambrozie.

Astfel, oamenii veneau la parintele Ambrozie din diferite colturi ale Rusiei si-i puneau inainte suferintele lor. El ii asculta fie stand jos, fie semiintins pe patul sau; pe toate le intelegea mai bine decat cel care povestea, si incepea sa arate ce inseamna toate acestea si cum trebuie procedat. Interlocutorul stia ca in aceste clipe staretul a patruns in totalitate in viata lui si se ingrijea de el mai mult decat isi purta el insusi de grija. Si parea ca parintele Ambrozie isi uita fiinta sa personala, o scutura de pe sine, renunta la ea si in locul acestui „eu” alungat il aseaza pe aproapele sau.

La parintele Ambrozie puteai gasi raspuns lamuritor tuturor intrebarilor. Lui ii erau incredintate atat tainele cele mai ascunse ale vietii launtrice, cat si cele privitoare la afaceri financiare, la actiuni comerciale, si in gene­ral la orice intentie din viata. Oamenii care nu intelegeau nici staretia, nici pe parintele Ambrozie, nici pe fiii lui duhovnicesti, indrazneau sa-l judece pe staret spunand: „Treaba lui trebuie sa fie sufletul, si nu diverse actiuni. Cel care vorbeste cu el despre astfel de lucruri, nu respecta religia”.

Insa parintele Ambrozie intelegea foarte bine ca acolo unde se moare de foame, mai inainte de a vorbi de dreptate, trebuie sa oferi paine, daca iti este cu putinta. El insusi fiind un om cu o viata duhovniceasca inalta, care stinsese in sine toate necesitatile proprii, parintele Ambrozie merita mai mult decat oricine altul lauda lui Hristos pentru grija purtata celor nenorociti:

„Flamand am fost si mi-ati dat sa mananc, insetat am fost si mi-ati dat sa beau, gol am fost si m-ati imbracat”.

Precum putea, el slujea oamenii cu comorile dragostei, intelepciunii, inainte-vederii, daruri de care erau pline sfaturile sale.

Oamenii tematori de Dumnezeu si care cautau mantuirea, urmareau cu atentie fiecare gest al parintelui, stiind ca acesta va avea nenumarate consecinte pentru viata lor interioara. Ei cautau ca fiecare pas al lor sa fie binecuvantat de catre duhovnicul caruia isi incredintasera viata lor.

In urma unei astfel de binecuvantari ei aveau constiinta ca aceasta fapta e buna si folositoare, si ca urmare a acestei convingeri faptele lor erau insufletite de curaj, tarie si perseverenta, si in general, se savarseau in linistea sufletului.

Crestinismul are o arie de actiune foarte vasta, cuprinzand toata diversitatea lucrarilor omenesti. Prin aceasta si este mare crestinismul si se demonstreaza poporului lui dumnezeiesc, prin faptul ca e atotcuprinzator. Crestinismul, prin aria sa larga de actiune, binecuvanteaza munca invatatorului, ostasului, medicului, savantului, judecatorului, negustorului, scriitorului, slugii, functionarului, mestesugarului, avocatului, simplului muncitor, pictorului. El proclama drept sfanta orice munca cinstita si invata cum poate fi aceasta implinita mai bine, dupa cuviinta. Acelasi lucru il invata si parin­tele Ambrozie.

Daca se apropiau de el oameni si povesteau ca familiile lor sunt in necaz si se gandeau cum sa-si procure cele necesare, parintele Ambrozie nu spunea: „Nu e treaba mea, ma preocup doar de suflete”. El incepea sa arda in totalitate de aceeasi dorinta, asculta toate propunerile, intreba, intarea sau completa ceea ce fusese hotarat, sau propunea el insusi ceva. Si tot ceea ce binecuvanta parintele Ambrozie nu putea sa nu reuseasca, pentru ca lui ii erau descoperite toate.

Aceasta uriasa compatimire, capacitatea harica de a primi amarul strain si nevoile aproapelui explica marea importanta pe care o avea parintele Ambrozie pentru cei care il cunosteau.

In mijlocul racelii si indiferentei unanime si in gene­ral in mijlocul lipsei de interes a oamenilor pentru a vedea si a simti mai departe de propria persoana, viata multora este grea. Simti nevoia de un om caruia ai putea sa-i spui tot ceea ce-ti nelinisteste si-ti impovareaza sufletul, caruia ai putea sa-i descoperi toate gandurile si sperantele, sa-i incredintezi orice taina, pentru ca sa-ti fie mai usor si sa fii mai fericit. Si e de trebuinta ca acest simtamant sa fie impartasit… E nevoie sa ai parte in viata de o privire compatimitoare, de un cuvant bland, e necesar sa constientizezi faptul ca esti iubit si ti se da crezare, simti nevoia de ceea ce se gaseste foarte rar in lume, si anume o inima atenta.

O astfel de inima se zbatea in parintele Ambrozie. El stia ca totul in viata are un pret si urmari. N-a existat nici o intrebare la care el sa nu fi raspuns cu sentimentul neschimbat al binelui si compatimirii.

Odata l-a oprit o batranica, care fusese angajata de o mosiereasa sa-i pasca curcile. S-a intamplat odata ca acestora nu le mergea bine si mosiereasa voia sa o concedieze.

„Starete”, striga ea printre lacrimi, „macar tu ajuta-ma. Nu mai am putere. Eu insami nu mananc, le pazesc ca pe lumina ochilor… Vrea sa ma alunge mosie­reasa. Fie-ti mila”.

Cei prezenti radeau de ea, la ce bun sa mai vina cu o astfel de problema la staret. Insa staretul a intrebat-o cu blandete cum le hraneste, si a sfatuit-o cum sa le hraneasca mai bine, a binecuvantat-o si i-a permis sa plece. Iar celor care radeau de batranica le-a spus ca in aceste curci sta toata viata ei. Si curcile au inceput sa creasca bine. Intelegerea desavarsita a oamenilor, stiinta de a privi lucrurile din punctul de vedere al celui din fata ta, provenea din acea uriasa dragoste pe care o purta staretul in el. In clipa in care oamenii i se adresau, el se identifica cu ei, lua asupra sa toate cele ale lor, toata povara, durerea, suferinta, iar in schimbul nedumeririlor lor le daruia cuvantul sau inainte-vazator. Chiar si printre oamenii simpli, unde exista iubire lucrurile se inteleg usor.

Dragostea care il insufletea pe parintele Ambrozie a fost cea poruncita de Hristos. Ea se deosebeste foarte mult de acel sentiment cunoscut in lume. In ea nu exista mai putina poezie, e la fel de miscatoare, insa e mai cuprinzatoare, mai pura si netarmurita.

Principala ei caracteristica este ca ofera totul si nu cere nimic in schimb. In clipa in care e nevoie de ea, e gata sa faca cele mai mari jertfe de sine, iar in momentul in care suferinta se va mai diminua, ea se indeparteaza in tacere si se duce acolo unde e o alta suferinta. Apostolul a spus: „dragostea nu cauta ale sale”, adica nici cele care-i apartin pe drept, de exemplu, increderea, recunostinta..

Astfel a fost si staretul…

El il iubea cu o dragoste nemarginita pe cel care venea la dansul, daruindu-i tot ceea ce putea, fara a se gandi la sine insusi. Parea ca nu-i trece nici macar prin gand ca face ceva pentru care ar putea primi recunostinta. Savarsindu-si treaba, indrumandu-l pe cel in nevo­ie, el se linistea. Erau si oameni care nu-i dadeau ascultare si faceau totul dupa voia lor: nu iesea bine, se intorceau din nou la staret si-i spuneau: „Ati spus sa procedam astfel, noi insa am facut dupa voia noastra. Ce sa facem acum?”

Staretul n-a spus niciodata ca o astfel de incredere este jignitoare, ci ii era mila de ei ca a iesit atat de rau, si le dadea un nou sfat. Puteai sa raspunzi grijii sale in cel mai nepotrivit chip si totusi sa simti participarea lui cea mai calda.

In lume, oamenii sunt iubiti fie pentru ca sunt utili sau placuti, fie pentru ei insisi. Parintele Ambrozie ii iubea pentru ca sufereau, pentru ca erau pacatosi, ii iubea si pe cei neplacuti oamenilor, ii iubea pentru ei insisi… O calugarita neplacuta il supara mult. L-au intrebat cum de o suporta. El a raspuns cu o privire uimita: „Daca aici, cand ma straduiesc sa o linistesc, ii este totusi atat de greu, cum se va simti daca o vor certa! Cum sa nu o rabzi?”.

Dragostea parintelui Ambrozie era nedespartita de credinta sa. El credea in om cu tarie, fara ezitare, credea in chipul lui dumnezeiesc. Chiar si acolo unde era cea mai mare deformare omeneasca, unde acea scanteie dumnezeiasca era situata foarte departe de Dumnezeu, si pe aceasta o cinstea parintele Ambrozie. Oricat de intinat ar fi fost cel care vorbea cu el, cuvantul staretului lucra cu putere, pentru ca ii oferea pacatosului constiinta ca il priveste de la egal la egal, ca el nu este pierdut definitiv si poate sa renasca. Chiar si celor mai mari pacatosi staretul le insufla nadejde, curaj si incredere ca si ei pot pasi pe o noua cale.

Avand o astfel de atitudine fata de oameni, acestia nu-i puteau rasplati staretului cu o dragoste asemanatoare, nu pentru ca n-ar fi voit, ci din pricina nedesavarsirii lor. La inceput, pana a-l cunoaste pe parintele Ambrozie, multi se comportau fata de dansul cu suspiciune. Intelegerea noastra despre adevaratul monahism si despre staretie e atat de departe de adevar, incat multora li se parea a fi o salbaticie sa mearga la Optina indepartata, la o departare de 70 de verste de calarit fata de Kaluga, pentru a-l vedea pe un oarecare monah batran. „Ce putem avea in comun? Probabil ca e un fatarnic obisnuit, care cauta slava de la oameni. Stim smecheria, insa doar prostii o mai cred!” In acest fel, multi nu voiau sa mearga la Optina si, pentru linistirea constiintei, se straduiau sa nu creada celor istorisite despre parintele Ambrozie. Iar cei care totusi treceau pe la Optina, incepeau prin a-l judeca.

Uneori era necesar sa astepti, insa parintelui Ambro­zie i se adresau reprosuri nu doar in acest sens. La Opti­na era incetatenit intre calugari obiceiul, ca din smerenie fata de staret omul sa se aseze in genunchi. Cu voie libe­ra, astfel procedau si unii mireni. Parintele ii invita totdeauna pe vizitatori sa ia loc pe scaunul asezat inaintea lui, uneori chiar ii ruga sa nu stea in genunchi, dar cate vorbe nu au fost starnite in acest sens! „De ce as sta in genunchi inaintea oricarui monah! Iata unde le e smerenia!” Unii erau invidiosi ca oamenii se duc la un staret bun, si se straduiau sa semene tulburare. Si atunci cand venea clipa primei vizite, multi il priveau cu inima nemultumita, cu dorinta arzatoare de a-l „demasca pe monah”.

Staretului ii erau toate descoperite. Daca observa ca oamenii sunt cu totul indiferenti, se straduia sa termine vorba rapid cu ei, intr-un mod politicos. Asemenea oa­meni spuneau despre el ca este „un calugar foarte destept”; si in general nu a existat nici un om care sa-l fi vazut si sa nu fi simtit stima fata de el.

Insa uneori aceasta neincredere se risipea deodata si facea loc simtamintelor calduroase.

O tanara fata dintr-o familie buna, avand multa scoala, vointa puternica si un caracter hotarat, a nimerit in mod intamplator la parintele Ambrozie. Ea o fost impresionata de parintele, l-a implorat sa o primeasca in obstea de la Samordino si chiar de la primii sai pasi a luat calea ascezei. Mama fetei a venit sa-si smulga fiica din „aceasta groaznica lume monahala”. Ea a intrat indignata la staret, avand invinuiri groaznice pe buze. Staretul i-a propus sa ia loc. Au trecut cateva clipe de discutie. Mama indignata, fara voie, fara ca ea insasi sa inteleaga ce i se petrece, se ridica de pe scaun si se coboara pe genunchi langa staret. Discutia se prelungeste. In scurt timp se vor uni mama-monahie cu fiica-monahie. Astfel de exemple au fost multe.

Iata, staretul umbla prin schit ajutandu-se de o carja. Multi barbati se apropie de el; putin mai in spate merg cei care-l ajuta pe staret. Un calugar din manastire ii prezinta staretului doi tineri. Ei sunt bine imbracati si au o infatisare de oameni educati. Cel mai mare este cu totul indiferent fata de ortodoxie. Celalalt e destul de credincios: ii plac bisericile bune, Kremlinul moscovit, in care intra totdeauna atunci cand primavara si toamna merge din sat la Petersburg, si de asemeni poeziile lui Homiakov. Unul n-are nici o treaba cu pa­rintele Ambrozie, iar altul nu se stie de ce l-a judecat mult atunci cand au discutat despre el, iar acum e foarte nemultumit de faptul ca deja de cateva zile staretul nu-i primeste. El il urmareste cu atentie pe staret si se straduieste sa ghiceasca ce fel de om e. Ieromonahul ii prezin­ta pe cei doi si-l roaga pe staret sa-i binecuvanteze. Ei ii binecuvanteaza in graba, fara sa priveasca la ei, si merge in continuare. Putini pasi mai intr-o parte cativa tarani dintr-un sat indepartat il asteapta pe staret. „Am venit sa-ti cerem binecuvantare”, spun ei, „am auzit ca te dor picioarele, iata, ti-am confectionat niste bocanci moi, poarta-i sanatos”. Staretul ia bocancii si vorbeste cu fiecare dintre ei. Iar al doilea barbat tanar vede totul. Si deodata i se arata toata viata grea a staretului si toate poverile straine pe care el le poarta, credinta cu care il privesc toti acesti oameni si dragostea taranilor care i-au adus bocanci, si indoielile care-i stateau ca o piatra pe inima se risipesc. Dumnezeu stie de ce, si-a amintit copilaria cu credinta ei nemarginita, si a vazut la staret si in aceste amintiri ceva comun. Si iata ca el e din nou langa staret si-i cere nehotarat: „Parinte, binecuvanteaza-ma!” Staretul se intoarce, il priveste cu veselie si incepe sa discute cu el despre scoala lui si despre viata.

Se va gandi tot drumul de intoarcere la staret si vara urmatoare va reveni la dansul.

Vine la parintele Ambrozie un om chinuit, care si-a pierdut tot reazimul si nu si-a gasit scopul in viata. El l-a cautat in munca multa, in scrierile lui Tolstoi, insa de pretutindeni a fugit. Ii spune staretului ca „a venit sa vada”. „Ei bine, priviti!” Staretul se ridica atunci de pe patul sau, se indreapta si-l priveste pe om cu privirea sa clara. Si sub atingerea acestei priviri se incalzeste si el oarecum, ceva ce seamana cu impacarea se revarsa in sufletul cuprins de suferinta. Cel necredincios se aseaza cu traiul in apropiere de staret si in fiecare zi discuta mult cu el: vrea credinta, insa inca nu poate sa creada. Trec multe luni. Intr-o dimineata, el ii spune staretului: „Am crezut”.

Aria de actiune a staretului era foarte intinsa. Chiar si oamenii care nu vedeau in parintele Ambrozie ceea ce era in el, nu puteau sa nu recunoasca insemnatatea sa…

Daca ar fi sa evaluam acea activitate pe care o savarsea parintele Ambrozie, vom intelege ca pana si cele mai mari eforturi omenesti n-ar fi fost suficiente pentru implinirea ei. Gandul despre prezenta harului se impune de la sine. E nevoie sa intelegi ce anume facea parintele Ambrozie. De dimineata pana seara veneau la el oameni cu cele mai arzatoare probleme, pe care el si le insusea, cu care vietuia in timpul discutiei. El cuprindea cu intelepciune miezul problemei, o lamurea si raspundea foarte la obiect. Pe parcursul celor 10-15 mi­nute de discutie nu se rezolva doar o simpla problema, ci in acest timp parintele Ambrozie il cuprindea in inima sa pe om in intregime, cu toate dorintele sale, cu toata lumea sa exterioara si interioara. Din cuvintele si indicatiile sale se vedea ca il iubeste nu doar pe omul cu care discuta, ci si pe toti cei pe care-i iubea acel om, viata sa, lucrurile sale. Propunand o cale de rezolvare a proble­mei, parintele Ambrozie avea in vedere nu doar o oarecare actiune singuratica. El vedea fiecare pas cu toate consecintele lui, atat pentru omul respectiv, cat si pentru altii, pentru toate laturile vietii cu care aceasta problema se unea in vreun oarecare fel... Iar astfel de probleme ii erau aduse inainte spre rezolvare zilnic de cateva zeci de oameni, fara a pune la socoteala multimea monahilor si cele 30-40 de scrisori, care soseau si se expediau in fie­care zi. Cu o astfel de munca uriasa, care a continuat zi de zi timp de treizeci de ani, in aceasta mreaja neterminata a celor mai incurcate probleme, a celor mai deznadajduite situatii de viata, a nu gresi niciodata, a nu spune niciodata: „Nu stiu ce sa zic, nu ma pricep”, nu putea fi doar rodul unei capacitati omenesti. Staretul nu vorbea de la sine, ci inspirat fiind de Dumnezeu, se observa uneori ca el isi ia raspunsul de undeva din afara. Cuvantul lui nu era doar cuvantul unui staret experimentat, era un cuvant cu putere multa, intemeiata pe apropierea de Dumnezeu, care i-a dat cunoastere dumnezeiasca.

Cineva a observat pe buna dreptate ca e putin probabil sa gasesti in zilele noastre un asemenea dar al discernamantului precum il avea parintele Ambrozie. Aceasta e capacitatea de a da oricarei probleme rezolvarea cuvenita, oricarei imprejurari evaluarea corecta, sa-i determini cursul, insemnatatea, dezvoltarea ulterioara. Discernamantul este arma nepretuita pentru rezolvarea problemelor privitoare la viata interioara si exterioara, si comportament.

Bazandu-se pe discernamantul duhovnicesc, parintele Ambrozie considera a fi pierzator pentru unii ceea ce pentru altii tot el considera a fi necesar. Darul dumnezeiesc ii oferea acea arie vasta a cunostintelor prin care el se distingea.

Staretul avea de asemeni o memorie fenomenala. Unei fiice duhovnicesti i-a amintit la spovedanie un pacat facut de catre ea cu foarte mult timp in urma; ea uitase cu totul de acela, fara macar sa poata sa si-l aminteasca, dar el i-a descris totul exact precum s-a intamplat.

Multe se istoriseau despre inainte-vederea parintelui Ambrozie. El se straduia sa ascunda de oameni acest dar si nu si-a facut din prezicere un obicei. Insa din sfaturile pe care le dadea, acest dar se descoperea in toata maretia sa.

Inaintea staretului lucrurile erau ca si descoperite. Putea sa vina la el un om necunoscut si sa taca, el insa ii cunostea viata si imprejurarile care l-au marcat, starea sa sufleteasca si de ce a venit respectivul. Din intrebarile si raspunsurile pe care le punea parintele Ambrozie, omul venit putea cunoaste ca staretul le stie pe toate. Uneori, din cauza caracterului vioi, aceasta inainte-vedere se vadea, fapt care-l facea pe staret sa se sfiasca. Odata a venit la el un barbat cu mana bandajata si a inceput sa se planga ca nu o poate nicicum vindeca. In „casuta”  staretului erau prezenti un calugar si cativa mireni. N-a reusit acesta sa adauge: „Tot ma doare, ma doare foarte tare”, cand staretul l-a intrerupt: „Si va continua sa te doara, de ce ai suparat-o pe mama ta?” Insa deodata s-a sfiit si a continuat: „Te comporti bine, esti un fiu bun? Nu ai suparat oare pe nimeni?”

Iata unele exemple ale modului cum actiona staretul:

Un tanar de langa pustiul Tihon (situat la o departare de cincizeci de verste de Optina) a hotarat sa se casatoreasca, pentru ca mamei sale care era batrana ii slabisera puterile si in casa nu mai erau alte femei. La sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului s-a dus la parintele, iar acesta i-a spus: „Vino la sarbatoarea Acoperamantului Maicii Domnului”. Ajuns acasa, mama lui se supara: „Doar te incurca staretul, n-ai timp”. La sarba­toarea Acoperamantului, parintele ii spune: „Asteapta pana la Boboteaza, vom vedea atunci ce se va intampla”, iar acasa mama il cearta pe tanar si mai mult. La Bobo­teaza, tanarul il anunta pe staret ca nu mai poate suporta ocara mamei. Parintele ii raspunde insa: „Mi-e frica ca nu o sa ma asculti, iar sfatul meu este acesta: nicidecum sa nu te casatoresti, asteapta”. Tanarul a plecat si s-a casatorit. Peste vreo doua luni dupa casatorie, tanarul a murit si sotia a ramas fara mijloace de intretinere.

O burgheza saraca, renumita pentru frumusetea sa, a fost ceruta in casatorie de un negustor bogat, iar parintele ii spune mamei: „Trebuie sa-l refuzati!” Mama i-a spus indignata: „Ce vorbiti, parinte, nici in vis n-am sperat la unul ca acesta, i l-a trimis Dumnezeu fetei, iar tu zici sa-l refuz!” Parintele ii raspunde: „Pe acesta refuzati-l, am pentru fiica ta un altul, mai bun”. “Care mai bun, parinte, ca doar nu o sa se casatoreasca cu cneazul?”. „Atat de mare e mirele meu, incat e greu de de spus, refuzati-l pe negustor!” Negustorul a fost refuzat, iar fata s-a imbolnavit pe neasteptate si a murit. Atunci au inteles despre care Mire vorbea parintele.

Au venit la parintele doua surori. Cea mai mica e logodita, indragostita, fericita, din tinerete cu un caracter vesel; cea mai mare e linistita, ingandurata, rugatoare la Dumnezeu. Una ii cere binecuvantare pentru alegerea sa, iar cealalta tunderea in monahism. Parintele da miresei matanii, iar celei mai mari ii spune: „Ce fel de manastire! Te vei casatori, si nu acasa, iata ce-ti spun!” si a numit o gubernie, in care ele nu mai fusesera niciodata.

Ambele se intorc la Petersburg. Mireasa afla ca persoana iubita a inselat-o. Aceasta a provocat in ea o mare transformare, pentru ca era foarte atasata de el. A cunoscut desertaciunea a tot ceea ce o preocupase mai inainte, cugetul i s-a indreptat catre Dumnezeu si in scurt timp s-a adaugat monahiilor. Intre timp, cea mai mare a primit  o scrisoare dintr-o gubernie indepartata, de la o matusa uitata, o femeie credincioasa, care locuia in vecinatatea unei anume manastiri. Ea a chemat-o spre a cunoaste mai bine viata monahiilor. Insa lucrurile s-au petrecut cu totul altfel. La aceasta matusa, ea a facut cunostinta cu un barbat trecut de prima tinerete, care avea un caracter foarte potrivit cu felul ei, si s-au casatorit.

Sora unui monah apropiat parintelui Ambrozie era casatorita cu un mosier, care vizita adeseori Op­tina. Odata parintele a inceput o astfel de discutie. „Se vorbeste (parintele indragea foarte mult sa foloseasca cuvantul „se vorbeste”, pentru a-si ascunde inainte-vederea), ca in apropiere de tine se vinde foarte avantajos o proprietate. Cumpara-o!”.

Mosierul a ramas uimit. „Se vinde intr-adevar, parinte, si cat ar fi de bine sa o cumpar, insa e doar un vis; proprietatea e mare, si chiar daca pretul cerut pentru ea nu e scump, se cer bani gheata, iar eu nu-i am”.

„Bani”, a repetat incet parintele, „bani vor fi”. Apoi a trecut la un alt subiect. Luandu-si ramas bun, parintele i-a spus: „Auzi, sa cumperi proprietatea”. Mosierul a plecat acasa cu caii sai. Pe drumul de intoarcere locuia unchiul sau, un om bogat, insa extrem de zgarcit, ocolit din aceasta cauza de toate rudele. Pentru ca nu avea unde sa innopteze, mosierul a intrat la unchi. In timpul discutiei, acesta l-a intrebat: „De ce nu cumperi proprie­tatea care se vinde langa tine, ar fi o investitie buna!” Iar acesta ii raspunde: „Ce ma mai intrebi, unchiule. De unde sa iau atatia bani?” „Si daca se vor gasi bani, vrei sa-ti imprumut?” Nepotul a luat-o ca pe o gluma, insa unchiul nu glumea. Proprietatea a fost cumparata si noul proprietar s-a instalat. N-a trecut nici o saptamana si mosierului i se spune ca au venit negustori sa faca negot in legatura cu padurea. Voiau sa cumpere o parte din padurea acestei proprietati. Au inceput sa vorbeasca de pret: „Nu o sa negociem, iti vom spune pretul deodata”, si au numit acel pret la care fusese cumparata proprietatea.

Inainte-vederea staretului se descoperea indeosebi cu ocazia asa numitelor binecuvantari generale. Staretul trecea pe langa oamenii care-i asteptau binecuvantarea, ii privea cu atentie, iar unora le spunea cateva cuvinte. Adeseori, adresandu-se tuturor, el povestea ceva ce constituia gandul ascuns al unei anume persoane prezente. Era metoda minunata a staretului de a discuta cu fiii sai duhovnicesti lucrurile pe care ei nici macar inca nu i le spusesera.

Parintele Ambrozie cunostea nu doar sentimentele celor care se aflau inaintea sa, el cunostea si gandurile celor care veneau la dansul pentru intaia oara. Cand era instiintat ca a venit un oarecare om, staretul stia deja daca respectivul a fost adus de necesitate sau a venit din curiozitate, daca trebuie sa-l primeasca mai repede sau sa-l smereasca prin asteptare. Cel care era atent la sine observa ca cu cat mai grea era povara cu care venea la staret, cu atat mai binevoitoare era primirea, chiar si atunci cand era intuneric si nu se vedea expresia fetei celui venit.

Dupa cum isi tainuia darul inainte-vederii, parintele Ambrozie isi ascundea de asemeni si darul vindecarii. El avea obiceiul sa-l trimita pe cel bolnav sa se scalde in fintana tamaduitoare din pustiul Tihon, indepartand in acest fel de la sine slava de tamaduitor.

Doar prin actiunea harului poate fi explicata acea putere caracteristica parintelui Ambrozie de a purta suferintele nenumarate. Oamenii veneau la el din toate partile pentru a-i incredinta lui aceste poveri si a-si usura sufletele. El ii primea fara murmur, le primea poverile nu ca pe unele straine, ci ca pe ale sale proprii, le retraia ca pe ale sale…

Parintele Ambrozie era intarit mereu de o putere nevazuta, astfel incat in orice clipa putea lua asupra sa o noua sarcina… Staretul isi soptea uneori mustrarea: „Am fost strict la inceputul staretiei mele, iar acum am devenit slab. Oamenii sunt cuprinsi de atata patimi, de atatea patimi”. Si in aceste clipe de tristete isi incredinta pova­ra sa lui Dumnezeu si primea puteri noi. Dumnezeu, care l-a asezat in mijlocul suferintelor omenesti pentru a le usura, era totdeauna impreuna cu el; si tocmai de aceea parintele Ambrozie putea sa-i mangaie pe cei aflati in suferinte, pentru ca era mijlocitor intre oameni si acea Cruce a lui Hristos, pe care in vecii vecilor au fost dezlegate suferintele noastre, si pe care petrece nesfarsita putere a compatimirii dumnezeiesti.

„Sunt slab”, spunea parintele despre staretia sa, insa aceasta nu era slabiciune, ci ingaduinta, intemeiata pe credinta in menirea dumnezeiasca a sufletului si pe dragoste… El stia ca pana si sufletul care a cunoscut cele mai mari caderi nu a pierdut capacitatea de a ajunge pe culmile nevointei ascetice, ca sunt persoane care isi rascumpara greselile din trecut printr-o mare pocainta. El stia ca exista oameni care chiar daca se prabusesc in adancimea pacatului, se ridica totusi si se inalta si petrec intr-o continua lupta impotriva pacatului; si chiar daca sunt uneori invinsi, nu-si pierd nadejdea si nu cedeaza, purtand razboiul duhovnicesc pana la sfarsit. Unii ca acestia merita mai mult decat oamenii obisnuiti, care nu sunt nici buni si nici rai, despre care este spus: „Nu esti nici rece, nici fierbinte si de aceea te voi varsa din gura Mea”.

Pentru a intelege mai bine de ce era atat de scump staretul in ochii fiilor sai duhovnicesti, trebuie sa descriem si alte laturi ale fiintei lui.

Smerenia parintelui era atat de mare, incat ii facea pe altii sa uite despre acea mare aparitie pe care o reprezenta parintele Ambrozie.

Despre oamenii care ii facusera mult rau, staretul vorbea cu cea mai sincera compatimire si, bineinteles, nu credea ca prin aceasta face o mare fapta. Nici lipsa de incredere, nici jignirile nu puteau inabusi in el dragostea fierbinte si grija pentru fiecare om. Atunci cand altcineva chiar si fara voie s-ar fi tulburat, el glumea. Odata, in prezenta poporului, o oarecare femeie simpla, o tiganca cred, i-a strigat: „Parinte, parinte, nu-mi ghiciti si mie!” Parintele Ambrozie i-a raspuns: „Si cartile le-ai adus?” „Nu, n-am carti”. „Ei, cum vrei sa-ti ghicesc fara carti?”

Milostivirea lui nu avea margini. El insusi respecta si sfatuia si pe ceilalti sa respecte urmatoarea regula: pe nimeni si niciodata sa nu refuzi; si pe nimeni nu l-a refuzat. Prin mainile sale au trecut o multime de bani, jertfiti de fiii sai duhovnicesti, si acesti bani se imprastiau cu o rapiditate uimitoare. Cu acesti bani s-a construit si s-a intretinut Manastirea Samordino cu obstea sa mai mare de cinci sute de monahii, precum si spitalele mari ale Manastirii. Din acesti bani, zeci, sute si mii erau dati sub forma de cadou, imprumut fara restituire si pur si simplu ajutor tuturor celor care cereau, iar adeseori si celor care nu cereau, insa care aveau nevoie. Adeseori aveau loc discutii. Parintele statea intins pe pat si cauta bani, iar cel care cerea insista sa i se dea chiar in acel moment. Parintele il chema la el pe ucenicul care-l ajuta: „Ia vezi, cred ca ne-a mai ramas pe undeva o rubla, caut-o…” „Daca n-ati fi poruncit sa o dau ieri, ar fi ramas, acum insa sigur ca nu mai sunt bani. Impartiti totul, iar muncitorii cer salariu, cu ce-i vom plati?”. Pentru a-l linisti pe ajutorul sau din chilie, Parin­tele clatina din cap, caindu-se. Rubla era cautata de undeva, iar in scurt timp pe numele ieromonahului Ambro­zie venea un aviz de la posta din Kozelsk… erau platiti muncitorii, si de la aceeasi posta veneau ajutoare catre toti cei aflati in nevointa. Una dintre ultimele jertfe ale parintelui a constat intr-o mare suma de bani data celor care sufereau de foame“.

(in: Sfantul Ambrozie de la Optina, “Sfaturi pentru familia crestina”, Editura Platytera, Bucuresti, 2006, din biografia scrisa de Eugen Poselianin)

Cititi si:

• STARETII DE LA OPTINA (11 oct.) – povatuitori duhovnicesti de mare pret pentru toata vremea
• Aforisme duhovnicesti de la Staretii sfinti ai Optinei
  
• Sfintii de la Optina: “POCAINTA ESTE RAVNA INIMII”
• Staretii de la Optina ne invata rugaciunea adevarata
• SFANTUL MACARIE DE LA OPTINA – smerita calauza catre viata ne-lumeasca: 150 DE ANI DE LA TRECEREA LA CELE VESNICE
• Sf. Macarie de la Optina despre pacea buna si pacea inselatoare
• Sf. Macarie de la Optina: NUMAI SA NU PARASESTI PE “DOCTOR”!
• Sfantul Varsanufie de la Optina ne impartaseste din tainele esentiale ale luptei pentru mantuire
• Raspunsuri duhovnicesti foarte folositoare pentru infruntarea ispitelor de pe cale, de la STARETUL LEONID DE LA OPTINA (11 octombrie)