Cersetorul

Vedem in lume ca exista multi cersetori. Cersetor este acela care nu are nimic: nici mancare, nici imbracaminte, nici casa, nici bani, nici celelalte necesare traiului, ci toate le cere de la oameni si le primeste de la ei. Intr-o asemenea saracie se afla toti oamenii, de la cei distinsi pana la cei nevoiasi, de la cei bogati pana la cei sarmani, de la stapani pana la robi; si, intr-adevar, cersetor este tot omul, chiar daca nu-si cunoaste lipsa.

1) Oricat de multe ar avea, nimic nu este al lui, ci al lui Dumnezeu, nimic nu are de la el insusi, ci primeste de la Dumnezeu (vezi I Cor. 1:7). Dumnezeu, ca un Bun si Indurat, isi deschide vistieria si daruieste tuturor toate, cu mana Sa cea atoatedarnica. Aurul, argintul, arama sunt avutia lui Dumnezeu si ne servesc noua in nevoile noastre. Mancarea cu care ne hranim; bautura cu care ne potolim setea, ne racorim si ne mangaiem; imbracamintea cu care ne acoperim si ne incalzim; casa in care ne odihnim si ne adapostim de vreme rea si de furtuna; focul la care ne incalzim si la care ne fierbem mancarea; aerul prin care ne pastram viata; lumina cu care ne luminam; dobitoacele toate – animalele salbatice, pasarile si pestii – care slujesc nevoilor noastre, si celelalte, toate sunt avutia lui Dumnezeu (vezi Psalm 23:1). El, ca un Iubitor de oameni, dupa bunatatea Sa ne daruieste toate acestea ca unor cersetori, necajiti si nenorociti. De aceea, toate cele necesare vietii noastre sa le cerem in rugaciune: „Painea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi”. Prin paine se intelege aici tot ce ne este de trebuinta pentru intretinerea vietii noastre.

Vezi-ti, omule, saracia! Dumnezeu iti daruieste totul, ca unui cersetor si sarac. Iti daruieste toate ale Sale, pentru ca tu nu ai nimic. Altfel, nu ai putea trai nici macar o clipa. Dumnezeu cunoaste lipsa si saracia ta si Isi deschide vistieria, din care iti daruieste bunatatile Sale pentru trebuintele vietii tale. Din ceasul nasterii si pana in ceasul mortii tale, El iti arata propria saracie. Gol te nasti, vii in lume fara nimic; gol iesi din lume, deci pleci tot fara nimic (vezi Iov 1: 21; 1 Tim 6: 7). Tot ceea ce agonisesti de la nastere pana la moarte numai tie iti slujeste si toate sunt bunatatile lui Dumnezeu, iar nu ale tale. Dumnezeu iti daruieste toate acestea ca unui sarac si necajit, caci fara acestea nu poti trai.

Invata deci:

Sa-ti cunosti saracia si nenorocirea si, astfel, sa te smeresti. Esti cersetor si sarac, caci nu ai nimic al tau, ci toate le primesti de la Dumnezeu.

Sa cunosti bunatatea dumnezeiasca, care toate ni le daruieste noua, celor cersetori si saraci.

Sa-I multumesti pentru toate lui Dumnezeu, ca Datatorului tuturor bunatatilor noastre. De la El primim orice bunatate, fara vreun merit al nostru. Intotdeauna, cu vrednicie si cu dreptate, sa-I multumim pentru toate. Slava lui Dumnezeu, Binefacatorului, pentru toate!

De aici, vedem ca toti oamenii sunt deopotriva, intru saracie si  necaz. Saracia ii face pe toti egali. Fie ca cineva detine mult, fie ca detine putin, nimic nu este al sau, ci este un bun strain.

De aceea nimeni nu trebuie sa se inalte asupra celorlalti si sa-i dispretuiasca pe ceilalti. Tot ceea ce are cineva este de fapt bun strain, iar nu al lui. De ce sa te mandresti cu cele straine?

Prin urmare, trebuie sa ne ajutam la nevoie unul pe altul. Toate cate le avem sunt bunatatile lui Dumnezeu, de aceea trebuie sa le si chivernisim dupa voia Sa. Casa noastra trebuie sa slujeasca pentru odihna aproapelui nostru; hrana noastra trebuie sa-l hraneasca pe aproapele nostru; argintul si aurul nostru trebuie sa vina in ajutor nevoilor aproapelui nostru; dobitoacele noastre trebuie sa slujeasca si celorlalti oameni s.a.m.d.

Aceste invataturi si altele asemenea le desprindem din cunoasterea saraciei noastre si a bunatatii lui Dumnezeu fata de noi. Aceasta este saracia cea vremelnica, materiala, careia ii suntem supusi cu totii.

2) Daca omul priveste inlauntrul inimii sale si cugeta la starea lui launtrica, atunci isi va vedea saracia duhovniceasca, mai rea decat cea materiala, caci nu va gasi nimic in sine decat nenorocire, ticalosie, pacate si intuneric. Nu va gasi credinta vie si nemincinoasa, rugaciunea adevarata si din inima, recunostinta sincera si nefatarnica, dreptatea, iubirea, curatia, bunatatea, milostivirea, blandetea, rabdarea, odihna, linistea, pacea si celelalte bunatati duhovnicesti. Asa de sarac si necajit este omul! Iar daca cineva detine vreo comoara, acela o are de la Dumnezeu, iar nu de la sine insusi. Ea se datoreaza harului lui Dumnezeu, iar nu puterii proprii. De aceea comoara duhovniceasca este numita de cuvantul lui Dumnezeu: rodul Duhului Sfant.

„Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, indelunga-rabdarea, bunatatea, facerea de bine, credinta, blandetea, infranarea, curatia” (Gal. 5:22-23).

Sa ne cunoastem, crestine, saracia duhovniceasca si sa cautam la Hristos comoara cea duhovniceasca, la Cel care, „bogat fiind, pentru noi a saracit, ca noi cu saracia Lui sa ne imbogatim” (II Cor. 8: 9). Nu avem credinta sincera; sa cautam, dar, sa ne imbogatim credinta: „Doamne! Ajuta necredintei mele” (Marcu 9:24). Nu avem rugaciune adevarata; sa o cautam, dar, la El, ca sa ne invete prin Sfantul Sau Duh sa ne rugam: „Doamne, invata-ne sa ne rugam” (Luca 11:1). Nu stim cum sa multumim sincer si din inima; sa cerem si aceasta de la El, ca sa ne invete sa multumim si sa-L proslavim. Nu avem frica lui Dumnezeu, nici dragoste, nici celelalte bogatii duhovnicesti; sa batem, dar, la usa milostivirii Sale, ca sa ne deschida vistieria Sa cereasca. Pentru toate acestea ne-a poruncit sa ne rugam si toate acestea a fagaduit sa ni le daruiasca.

„Cereti si vi se va da; cautati si veti afla; bateti si vi se va deschide. Ca oricine cere ia, cel care cauta afla, si celui ce bate i se va deschide (Matei 7:7-8).

„Pleaca, Doamne, urechea Ta si ma auzi, ca sarac si necajit sunt eu” (Psalm 85:1).

„Cauta spre mine si ma miluieste, dupa judecata Ta, fata de cei ce iubesc numele Tau” (Psalm 118:132).

„Spre unii ca acestia Imi indrept privirea Mea: spre cei smeriti, cu duhul umilit si care tremura la cuvantul Meu! – zice Domnul” (Is. 66:2).

„Cautat-a spre rugaciunea celor smeriti si n-a dispretuit cererea lor. Sa se scrie acestea pentru neamul ce va sa vina” (Psalm 101:18-19).

3) Omul este sarac, pentru ca nu are prieteni adevarati si sinceri. Adevarata dragoste nu poate sa fie decat reciproca, intr-un singur cuget si cu deplina intelegere. Rara este dragostea in fiii oamenilor. Iar viclenia, siretenia, minciuna si fatarnicia se arata aproape in toti.

„S-a imputinat adevarul de la fiii oamenilor. Desertaciuni a grait fiecare catre aproapele sau, buze viclene in inima si in inima rele au grait (Psalm 11:1-2).

Unul insala, altul minte, al treilea si al patrulea fac la fel. Deci trebuie sa ne pazim si sa ne temem de oricine. Inima omului este „mai vicleana decat orice si foarte stricata” (Ier. 17:9).

De se intampla sa avem prieteni care mai apoi devin vrajmasii nostri, aflam astfel ca ei au fost prieteni mincinosi. Prietenul sincer este intotdeauna prieten. Avem multi prieteni cand suntem fericiti – acestia sunt ca umbra pe timpul insorit; dar cand se ascunde stralucirea fericirii noastre si ziua bunastarii noastre se intuneca, atunci ei ca umbra se indeparteaza de noi si se ascund.

Din aceasta intelegem limpede ca prietenia lor a fost mincinoasa. Adevarata dragoste intotdeauna este alaturi de cei iubiti – si in fericire, si in nefericire. Din unul ea face doi, pentru ca unde este unul, acolo se afla si celalalt, chiar daca nu intotdeauna cu trupul, insa intotdeauna cu inima. Prieten adevarat este cel care nu ne paraseste la necaz. Asadar, cauta-ti un asemenea prieten cu atat mai mult astazi, cand oamenii invata pana si cum sa insele, cum sa ademeneasca, sa batjocoreasca si sa se cleveteasca unul pe altul.

O, sarmanilor crestini, cat v-ati indepartat de crestinii primelor veacuri, ale caror „inima si suflet erau una” (Fapte 4:32). Din aceasta cunoasteti voi insiva ca a voastra crestinatate este mincinoasa. Tatal minciunii, diavolul, ii invata pe oameni sa se minta si sa se insele unul pe altul, sa se amageasca intre ei, ca astfel sa sece credinta si dragostea din inimile oamenilor. Indura-Te de mostenirea Ta, Doamne, si pazeste ramasita poporului Tau! Desertaciuni vorbeste fiecare catre aproapele sau, fiecare invata sa minta, fiecare isi ascute limba ca un brici, spre clevetire, batjocura, umilire si ocara. „Mantuieste-ma, Doamne, ca a lipsit Cel cuvios” (Psalm 11:1).

Crestine, care sunt prietenii in care iti pui nadejdea? Aici se vadeste nenorocirea omului: nenorociri de la vecini, nenorociri de la cei ai casei, nenorociri de la prieteni, nenorociri de la frati, nenorociri de la slugi si robi. Nu poate fi dragoste mai mare ca cea dintre sot si sotie, dar si aici, asa cum vedem, se strecoara multa vrajba: cate plangeri, clevetiri si rele nu auzim si la ei, unul impotriva celuilalt! Ce prietenie mai este aceasta?! Sa se planga unul de altul si sa se cleveteasca.

Vezi, crestine, ca noi nu avem prieteni devotati si sinceri, pentru ca saraci suntem si nu avem unde sa-i gasim. Sa ne indreptam spre Hristos, sa ne apropiem si sa ne alipim inimile de El. Fara indoiala, El ne iubeste pe toti, si pe cei nevrednici, ca un Iubitor de oameni, pentru ca insusi Sufletul Sau L-a pus pentru noi. Sa-L iubim si noi pe El, ca pe Cel ce ne iubeste pe noi, si astfel vom lega prietenie cu El, dar statornica prietenie, adevarata, sincera, care nu se sfarseste, fericita si vesnica, caci dragostea reciproca se transforma in prietenie. Atunci, chiar daca intreaga lume ar fi in vrajmasie cu noi, nimic nu ne va vatama. „Voi sunteti prietenii Mei” O, bunatatea! O, iubirea de oameni a lui Iisus! O, cinstea si vrednicia crestina – „daca faceti ceea ce va poruncesc” - spune Domnul (Ioan 15:14).

„Auzi, Doamne, glasul meu cu care am strigat; miluieste-ma si ma asculta. Ţie a zis inima mea: pe Domnul voi cauta. Te-a cautat fata mea; fata Ta, Doamne, voi cauta. Sa nu-ti intorci fata Ta de la mine si sa nu Te abati intru manie de la robul Tau; Ajutorul meu fii, sa nu ma lepezi pe mine si sa nu ma lasi, Dumnezeule, Mantuitorul meu” (Psalm 26:12-15).

„Iar mie a ma lipi de Dumnezeu bine este, a pune in Domnul nadejdea mea, ca sa vestesc toate laudele Tale in portile fiicei Sionului” (Psalm 72:27).

Despre aceeasi

Oamenii saraci si sarmani, care traiesc in orice fel de saracie si lipsa, daca afla un om bogat si generos, alearga toti la el si fiecare cere ajutor in saracia lui. Unul cere de la el bani pentru nevoia lui, altul mancare, altul imbracaminte, altul altceva si toti primesc ceea ce cer.

Crestine, noi toti suntem cersetori, nemernici si ticalosi, cum s-a spus mai sus. In saracia noastra, cu atat mai mult in cea duhovniceasca, nu ne poate ajuta nimeni, in afara de Hristos. Noi stim ca El este bogat, ca Dumnezeu, si Indurat, si Milostiv, si Iubitor de oameni. El poate si vrea ca toate sa ni le daruiasca noua. El, „bogat fiind, pentru noi a saracit, ca noi cu saracia Lui sa ne imbogatim” (II Cor. 8:9). El a luat asupra Sa saracia noastra, ca sa ne daruiasca noua bogatia bunatatii Sale. El este pentru noi, cei saraci, cei necajiti si sarmani, Limanul si Imbogatitorul. Catre El s-au intors stramosii si parintii nostri in saracia, lipsa, mizeria si ticalosia lor si au primit ajutor in tot ceea ce duceau lipsa, si s-au imbogatit prin mana Lui cea atotindurata. Spre El alearga si astazi toti care il cunosc, primind cele necesare.

Sa ne apropiem si noi si sa ne alipim acestei adunari cucernice, sa alergam catre El cu credinta si cu nadejde, ca sa primim si noi de la El mila si sa ne imbogatim cu harul Sau. El nu alunga pe nimeni de la El.

„Pe cel ce vine la Mine, zice Domnul, nu-l voi scoate afara” (Ioan 6: 37)…

In primul rand, ne cheama la El pe noi, cei saraci si necajiti „Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi” (Matei 11: 28). El daruieste tuturor bunatatile cele materiale, vremelnice, deopotriva celor care Il cunosc si celor care nu-L cunosc. Ei toate le primesc din Mana Sa cea atotdarnica. Ne va darui si noua cele necesare, iar noi le vom primi. Slava bunatatii Sale!

Se cade insa noua ca toate sa le cerem de la Hristos, precum cersetorii si saracii, sa ne cunoastem si sa ne recunoastem saracia noastra si comoara bunatatii Lui, pe care ne-o deschide noua, celor necajiti, si sa-I multumim. Bunatatile duhovnicesti le daruieste insa numai celor care Il cunosc, care ii sunt credinciosi si care cer de la El cu credinta. Sa cunoastem si noi necheltuita Sa comoara, precum si pe El Rascumparatorul nostru, Mantuitorul si Imbogatitorul. Tatal Ceresc L-a trimis la noi, ca sa ne imbogateasca pe noi, cei saraci si necajiti. Intru El se afla toata comoara fericirii noastre.

Sa alergam la Hristos cu credinta, sa-I marturisim saracia si lipsa noastra, ca El sa priveasca la noi si sa ne daruiasca, dupa cererea noastra, in locul saraciei noastre bogatia bunatatii Sale. Se cere insa de la fiecare ca neincetat sa-si cunoasca si sa-si marturiseasca propria saracie, caci altfel nimic nu va primi. „Pentru ca Dumnezeu celor mandri li se impotriveste, iar celor smeriti le da har” (I Petru 5:5). Fara cunoasterea si marturisirea saraciei si lipsei, nu poate fi smerenie. O, cersetorilor si saracilor, cu ce ne mandrim si ne proslavim? Saraci suntem cu trupul, saraci suntem si cu duhul. Chiar daca avem bogatie materiala si vremelnica, ea tot o avutie straina este, iar nu a noastra. Toate sunt ale lui Dumnezeu, caci „al Domnului este pamantul si plinirea lui” (Psalm 23:1). Nu detinem comoara duhovniceasca si suntem cu atat mai nenorociti, cu cat nu ne asumam saracia. Suntem orbi si nu ne cunoastem orbirea, suntem nenorociti si nu ne recunoastem nenorocirea, suntem necajiti si nu ne recunoastem mizeria, suntem ticalosi si nu ne recunoastem nemernicia. Bogatia, prin harul lui Dumnezeu, este pregatita pentru toti si fiecaruia se deschide vistieria, iar omul nu vrea sa-si cunoasca si sa-si accepte saracia, sa se smereasca si astfel sa primeasca harul lui Dumnezeu. Numai celor smeriti li se da har.

O, cat de cumplit l-a molipsit si l-a orbit pacatul pe sarmanul om! In ce netrebnicie a cazut chipul lui Dumnezeu! Nenorocit este omul care nu-si cunoaste si nu-si asuma nenorocirea – de aceea nu primeste nimic. Dumnezeu vrea sa-l imbogateasca, dar el nu vrea sa-si recunoasca saracia lui.

Crestine, intreaga izbanda sta in a ne cunoaste si a marturisi saracia si nenorocirea, inaintea lui Dumnezeu; numai astfel ne este chezasuita noua bogatia harului Sau. Noua ne apartine vina de a nu fi dobandit comoara duhovniceasca. Sa ne cercetam si sa ne cunoastem saracia, pentru ca Domnul sa umple lipsa si neajunsul nostru cu harul Sau. „Fiindca oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta” (Luca 18:14).

(din: Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk, Comoară duhovnicească, din lume adunată, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumeniţa, 2008)

Vedem in lume ca exista corabii construite pentru felurite nevoi, care plutesc pe mare dintr-un loc intr-altul. Ceea ce este corabia pe mare, aceea este Sfanta Biserica in lume. Biserica este asemenea corabiei. Corabia pluteste pe mare, iar Sfanta Biserica se afla pe marea lumii acesteia. Corabia este condusa de carmaci, iar carmaciul Sfintei Biserici este Iisus Hristos, Domnul nostru. Corabia, atata timp cat pluteste pe mare, este expusa furtunii, timpului urat si vantului si se zdruncina din cauza valurilor. Sfanta Biserica, atata timp cat aceasta lume exista, este expusa oricarei furtuni a nenorocirii, a necazurilor, ispitelor si ademenirilor lumii acesteia; se leagana astfel, ca pe valuri si patimeste din cauza prigoanei iubitorilor acestei lumi. Dar Carmaciul Iisus Hristos, legat fiind de ea, ne-a spus spre mangaiere ca „portile iadului nu o vor birui” (Matei 16:18).

Corabia, plutind pe mare, se indreapta spre limanul la care merge. Sfanta Biserica, aflandu-Se pe marea vietii acesteia, se indreapta spre limanul linistit al vietii vesnice; acolo va fi liniste pentru ea. Cei ce se afla pe corabie gandesc, cugeta si nadajduiesc intotdeauna sa ajunga nevatamati la locul spre care merg. Tot asa si crestinii adevarati, aflandu-se in Sfanta Biserica, in toata vremea au in minte, in toata vremea se ostenesc si poarta de grija sa ajunga la limanul odihnei celei vesnice. De aceea nu sunt preocupati de comorile vremelnice si lumesti, cum ar fi: cinstea, slava, bogatia si celelalte din lumea aceasta, ci se multumesc cu cele pe care le au din mila Domnului. Ei spun impreuna cu Apostolul:

„Noi n-am adus nimic in lume, tot asa cum nici nu putem sa scoatem ceva din ea afara; ci, avand hrana si imbracaminte, cu acestea vom fi indestulati” (I Tim. 6: 7-8).

Cand se pornesc furtuna si vremea rea, corabierii au obiceiul sa arunce in adancul marii ancora si astfel sa-si intareasca si sa-si pazeasca corabia. Tot asa si adevaratii crestini, cand se ridica impotriva lor marea furtuna a ispitelor si a necazurilor, isi arunca ancora nadejdii in adancul milostivirii si al bunavointei lui Dumnezeu, al preasfintelor Lui juraminte (vezi Evr. 6:17-19). Şi se apropie cu rugaciune si cu lacrimi de Iisus, ca de Carmaciul lor, spunand: „Doamne, mantuieste-ne, ca pierim” (Matei 8:25).

Corabia lui Noe este prefigurarea Sfintei Biserici. In corabia lui s-au adunat felurite animale – dobitoace si pasari. Tot asa si in Sfanta Biserica sunt adunate diferite popoare.

„Şi iata cei de alt neam si Tirul si poporul etiopienilor, acestia acolo s-au nascut. Mama va zice Sionului omul si om s-a nascut in el si insusi Cel Preainalt l-a intemeiat pe el. Domnul va povesti in cartea popoarelor si a capeteniilor acestora ce s-au nascut in el” - canta Prorocul pentru Sfanta Biserica (Psalm 86:3-5).

Este lucru minunat ca in arca lui Noe animalele fioroase au fost blande si in armonie unele cu altele. Aceasta s-a facut prin porunca dumnezeiasca; ele si-au lepadat ferocitatea, caci altfel nu ar fi putut intra in corabie laolalta. Tot asa si cei ce intra in Sfanta Biserica isi leapada deprinderile cele vechi, ca pe unele dobitocesti, imblanzindu-le si statornicind pacea inlauntrul sufletului. Caci prin Botez se innoiesc toate, si primesc preasfanta fire a lui Hristos, si astfel se adauga Sfintei Biserici. De aceea este scris in Faptele Apostolilor despre primii crestini:

„Iar inima si sufletul multimii celor ce au crezut erau una” (Fapte 4: 32).

Toti oamenii, toate animalele, dobitoacele si pasarile care au ramas in afara corabiei lui Noe au pierit sub apa. Tot asa si oamenii care se afla in afara Sfintei Biserici vor pieri cu totii pe veci.

„Caci ce insotire are dreptatea cu faradelegea? Sau ce impartasire are lumina cu intunericul? Şi ce invoire este intre Hristos si Veliar?” (II Cor. 6:14-15).

Cugeta la aceasta, crestine, si caieste-te, si indrepteaza-te, si te roaga, ca sa fii socotit madular adevarat al Sfintei Biserici si sa te izbavesti de mania dumnezeiasca care va sa vina, precum Noe din marele potop. Cugeta tu insuti: cum ar putea fi inlauntrul Sfintei Biserici cel care minte, care umbla cu viclenii si siretlicuri, ca vulpoiul; cel care rapeste ca un lup; cel care se infurie si turbeaza de manie, ca leul cel feroce; cel ce desfraneaza ca un armasar; cel care este plin de rautate, ca vipera; cel care se mandreste ca paunul; cel care se imbuiba si este iubitor de desfatari ca porcul; cel care doreste si cauta lucruri lumesti, ca si cum ar fi pagan; cel care nu cauta odihna vietii vesnice, ca si cum ar trai vesnic in lumea a ceasta si ca si cum nu ar fi auzit de invierea mortilor si de viata vesnica? Dar ce sa mai zici de omul care singur intrupeaza toate insusirile dobitocesti? Un asemenea om este chiar mai rau decat dobitocul. Omul se distinge nu prin aspectul sau exterior, ci prin cele din launtru, prin firea sa omeneasca. Vezi deci crestine, ca nu este cu putinta celui ce nu s-a indreptat si nu s-a curatat prin pocainta sa ramana in Biseric a lui Dumnezeu.

Un astfel de om, daca nu se pocaieste si nu se indreapta, este in primejdie sa piara pe veci, asa cum au pierit toti cei ce se aflau in afara corabiei lui Noe.

„Carnea si sangele nu pot sa mosteneasca imparatia lui Dumnezeu” (I Cor.15: 50),

„Afara cainii si vrajitorii si desfranatii si ucigasii si inchinatorii la idoli si toti cei ce lucreaza si iubesc minciuna!” (Apoc . 22:15).

Pocaieste-te si te indrepteaza si schimba-te tu insuti, preschimband firea dobitoceasca intr-una crestineasca, ca astfel, innoindu-te, sa devii fiu adevarat al Bisericii, aflandu-te in nadejdea buna a vietii vesnice.

Al cui esti tu?

Auzim ca oamenii se intreaba unul pe altul: al cui esti tu? Iar cel intrebat raspunde: eu sunt robul cutarui stapan sau sunt fiul cutarui tata, s.a.m.d. Daca insa crestinul este astfel intrebat, ce ar trebui el sa raspunda? Cu adevarat, fiecare crestin trebuie sa raspunda: „Eu sunt robul lui Hristos”,

„caci robul care a fost chemat in Domnul, este un liberat al Domnului” (I Cor. 7: 22; Rom. 10:9; Col. 3: 24).

Insa cerceteaza-ti, crestine, constiinta si vezi daca lucrezi tu oare pentru Hristos, daca faci voia lui Hristos precum robul face voia Stapanului. Sfintii mucenici, cand erau intrebati de chinuitorii lor: „Ai cui sunteti voi?”, raspundeau cu indrazneala:

„Noi suntem crestini, noi suntem robi ai lui Hristos”.

Dar ei au fost cu adevarat credinciosi Domnului Hristos, incat nu  si-au  crutat  sangele  si  viata pentru marturisirea sfantului Sau nume. Asa l-au iubit, incat nici cinstea, nici slava, nici bogatia lumii acesteia, nici plangerea si lacrimile parintilor lor, ale sotiilor si copiilor, nici chinurile infricosatoare nu i-au amagit.

„Caci sunt incredintat ca nici moartea… nici o alta faptura nu va putea sa ne desparta pe noi de dragostea lui Dumnezeu” (Rom. 8: 38-39).

Iata adevaratii robi ai lui Hristos, iata adevaratii crestini, fiii luminii, fiii Sfintei Biserici, blandele oi ale lui Hristos, soldatii neinfricati ai imparatului Hristos, madularele preaiubite ale trupului lui Hristos, copiii Dumnezeului Celui preainalt si mostenitorii imparatiei Lui!

Iar tu, crestine, care il marturisesti pe Hristos, dar traiesti nesocotind invataturile Lui, tu, zic, intreaba-te: „Sunt eu rob al lui Hristos?” Intr-adevar, mare vrednicie este sa fii rob al lui Hristos. Aceasta cinste si vrednicie este cu mult mai mare si mai inalta decat a fi odrasla vreunui cneaz slavit sau a unui imparat pamantesc. „In Domnul se va lauda sufletul meu” (Psalm 33: 3).

Multi se lauda: „Eu sunt robul cutarui stapan binecunoscut sau sunt sluga acelui cneaz, sau mosier, sau a acelui imparat”. Dar crestinii, cu dreptate si cu vrednicie, se lauda cu Domnul lor: „Noi suntem robii Imparatului Ceresc, ai lui Iisus Hristos”. Intr-adevar, aceasta si este adevarata lauda, slava, cinstea si vrednicia cea mai aleasa – sa te numesti rob al lui Hristos. Dar cum sa se numeasca robul lui Hristos cel care slujeste pacatului, lumii si propriei persoane, iar nu lui Hristos? Ce folos ai sa te numesti robul lui Hristos, daca nu esti robul Lui; sa fii crestin dupa aspectul exterior si dupa marturisire, iar inlauntru, cu firea sa fii pagan sau – chiar mai rau decat atat – sa fii dobitoc?

Sfantul Apostol ne face cunoscute trasaturile robilor lui Hristos, ca sa ne cercetam pe noi insine si sa cunoastem de suntem robii lui Hristos.

„Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele” (Gal. 5: 24).

Iata insusirile oamenilor si robilor lui Hristos!

Rastigneste-ti, crestine, trupul, cu patimile si cu poftele lui, si vei fi cu adevarat robul lui Hristos. Prin marturisire si fapte vei fi crestin. Altfel, mincinos este cel ce se numeste crestin, dar nu are fire crestineasca si nu traieste crestineste. Fii crestin inlauntrul inimii, iar nu [doar] in afara, si atunci vei fi rob adevarat al lui Hristos.

„Şi pentru ce Ma chemati: Doamne, Doamne, si nu faceti ce va spun?”, spune Domnul (Luca 6: 46).

Implineste voia Domnului si atunci il vei numi Domnul tau si El te va recunoaste de rob al Sau.

(din: Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk, Comoară duhovnicească, din lume adunată, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumeniţa, 2008, Traducere din limba rusa de Rasofora Domnica Talea – Manastirea Nera)

OGLINDA CARE ARATA CUSURURILE FETEI

“Ceea ce sunt petele pe fata, aceea sunt pacatele in suflet. Ceea ce este oglinda pentru fata si pentru cusururile ei, aceea este cuvantul care vadeste sufletului pacatele lui. Oglinda ne arata ceea ce avem pe fata: daca sunt pete pe fata, pe acelea le si arata. Pacatele ce sunt in suflet, pe acelea si cuvantul le vadeste; iar pe cele ce nu se afla in suflet, pe acelea nici cuvantul nu le vadeste. Daca omul, vazand pe chipul sau cusururi, le indreapta, atunci nici oglinda nu le mai arata; tot astfel, daca sufletul se leapada de pacate, curatindu-se prin pocainta, nici cuvantul nu il va mai da in vileag. Iar ceea ce face cuvantul, aceea face si constiinta sufletului omenesc. Caci constiinta este asemenea legii si cuvantului care vadeste. Adevarata este marturia acestui marturisitor launtric: ceea ce vede in suflet, aceea marturiseste si pe aceea o vadeste; iar ceea ce nu vede, aceea nici nu poate vadi.

Astfel Dumnezeu a randuit doi martori si acuzatori ai sufletului omenesc: in afara - legea Sa; inlauntrul sufletului – constiinta. Acestia marturisesc si ne vadesc cu dreptate si intr-un singur glas si vor da marturie la A Doua Venire a lui Hristos. Cele ce facem astazi, acelea vor marturisi atunci. Daca am pacatuit aici, acolo vor descoperi pacatele noastre. Daca aici ne-am pocait si ne-am indreptat faptele noastre, ei nu le vor vadi acolo. Daca aici am facut fapte bune, si ei le vor marturisi acolo si ne vor aduce lauda pentru ele.

Aceasta o vedem si astazi. Daca facem binele, atunci ele ne aduc lauda. Ne lauda legea pentru bine, ne lauda si constiinta; legea lauda milostenia, o lauda si constiinta; pe cei blanzi si rabdatori ii fericeste legea, ii fericeste si constiinta; pe cel care, fara de vina, rabda ocara, hula, lanturi ori alt fel de strambatate, il mangaie cuvantul lui Dumnezeu, il mangaie si constiinta. Caci asa cum insusi pacatul este un chin pentru om, tot asa virtutea insasi este recompensa si rasplata.

De aici urmeaza ca:

1) Propovaduirea legii dumnezeiesti este necesara pentru ca oamenii sa-si cunoasca prin ea pacatele lor, asa cum din oglinda isi cunosc cusururile fetei si, astfel, cunoscandu-le, sa se indrepte cu pocainta si cu credinta si sa se pazeasca de ele mai departe. Aceasta lucrare se refera in primul rand la pastori.

2) Sa nu ne maniem pe nimeni pentru cuvantul care ne vadeste. Nu te manii, omule, pe oglinda pentru ca iti arata cusururile fetei: de ce, asadar, sa te manii pe propovaduitori, care prin cuvant iti vadesc pacatele tale? Oglinda iti arata ceea ce ai pe fata: tot asa si cuvantul descopera ceea ce se afla in sufletul tau.

3) Daca cineva se manie pentru cuvantul ce i s-a spus, se vede de aici ca el are in sine acele pacate pe care cuvantul indeobste le vadeste. Caci aceasta inseamna ca in ceea ce aude spunandu-i-se, in aceea il vadeste si constiinta lui. Omule, daca te manii pe acela care iti graieste cuvantul, atunci manie-te si pe constiinta ta care te vadeste, insa chiar de te si infurii, ea nu inceteaza sa te dea in vileag si pururea iti va grai ceea ce vede in tine. Mai bine este sa te manii pe tine insuti pentru ca ai pacatuit si ti-ai ranit constiinta. Pocaieste-te si inceteaza sa savarsesti ceea ce o vatama; si constiinta nu te va mai mustra, iar cuvantul nu va mai vorbi despre tine. Atunci, cu harul lui Dumnezeu, se va salaslui in sufletul tau odihna, pacea si bucuria.

4) Asa cum oglinda este folosita pentru ca petele de pe fata sa se vada si astfel sa fie sterse, tot asa si cuvantul, nu pentru alta pricina se cade a fi rostit, ci numai pentru aceea ca oamenii sa-si cunoasca pacatele si astfel sa se caiasca si sa se indrepteze“.

(din: Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk, Comoară duhovnicească, din lume adunată, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumeniţa, 2008, Traducere din limba rusa de Rasofora Domnica Talea – Manastirea Nera)

SFANTUL TIHON DIN ZADONSK:

Icoana cea frumoasa se strica

“Daca o icoana bine realizata de un pictor ar fi gasita de un nepriceput si indreptata dupa voia lui, oricine si-ar rade de aceasta lucrare nebuneasca si mare ar fi necazul si mahnirea celui ce a pictat-o. Asijderea se intampla si cu acele femei care isi sulimenesc si isi infrumuseteaza fetele lor cu farduri. Dumnezeul si Ziditorul nostru, ca un intelept Zugrav, asa cum fiecarui om i-a intocmit o alcatuire a trupului si a sufletului, tot asa ii daruieste fiecaruia si infatisarea chipului. Dar daca oamenii isi sulimenesc si isi infrumuseteaza chipurile lor, preschimba si strica lucrul sfintelor Sale maini si supun inimile tinere la sminteli; asa cum lui Dumnezeu Insusi, Ziditorului lor, ii pricinuiesc mahnire, tot astfel se vor supune batjocurii oamenilor cu buna judecata, sau mai degraba vor fi socotiti vrednici de plans.

Iata unde duce infrumusetarea chipurilor femeiesti! Lucrarea lui Dumnezeu, ca si cum nu ar fi fost facuta bine – ceea ce este infricosator a cugeta si a grai -, este preschimbata de asemenea femei lipsite de buna cuviinta. Iar in trupurile tinere si aprinse, patima desfranarii se dezlantuie inca si mai mult. Iar aceasta o fac cele care Il marturisesc pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel rastignit si dat mortii pentru pacatele noastre!

O, inselare! O, viclenie diavoleasca! O, cat s-a inmultit viclesugul duhului celui rau! Mare arma a diavolului este o asemenea infrumusetare a fetei. Prin ce ar putea prinde mai repede inima omului, decat prin aceasta mreaja a lui? Prin nimic nu lupta mai mult pe crestin decat prin aceasta arma a desfranarii care aprinde trupul, mai cu seama la cei tineri; dar iata ca cele fara de rusine mai pun si singure lemne pe foc. Vai lor, ca adauga foc peste foc! Cum nu le este rusine unor asemenea femei sa se arate in lume!

Spune, te rog, pentru ce iesi in lume cu o asemenea infatisare? Ca sa te arati? Cu adevarat ca sa te arati pe tine insati si sa arati ce se ascunde in inima ta. Oamenii te vad, dar unii se feresc de tine ca de o sperietoare; altii isi intorc ochii spre tine, incep sa tanjeasca si nasc nelegiuirea (vezi Psalm 7: 15). Asemenea femei isi fac rau si lorusi, iar aproapelui ii aduc o mare vatamare atunci cand vin asa la mese si la alte intalniri; dar mult mai rau si mai mare vatamare isi fac lor insele pentru ca indraznesc sa intre cu o asemenea necuviinta si in sfintele biserici, unde se propovaduieste cuvantul lui Dumnezeu, unde se slavosloveste numele cel sfant al Lui si se inalta rugaciunea cea obsteasca, unde credinciosii se impartasesc cu Sfintele si Infricosatoarele Taine si unde Insusi Dumnezeu sta de fata in chip nevazut.

Daca cineva ar intreba-o: „De ce ai venit in acest sfant si sfintit lacas?” si i s-ar raspunde: „Sa ma rog lui Dumnezeu”, atunci ar trebui sa-i spuna aceleia spre vadire: „Cu astfel de podoabe vii la rugaciune? La rugaciune ne apropiem de Dumnezeu, stam inaintea fetei Lui si Il chemam, cerem mila de la El – ce nevoie este aici de asemenea farduri si podoabe? Una o spui cu vorbele si alta o dovedesc podoabele si infrumusetarea ta. Tu ai venit sa te rogi lui Dumnezeu, dar altceva inseamna infrumusetarea ta. Adevarata frumusete a celui ce se roaga este tanguirea, lacrimile, plangerea, plecarea genunchilor, iar nu infrumusetarea trupului si a fetei. Daca vei plange si te vei tangui, portul tau te va vadi si iti va arata fatarnicia, caci vii in astfel de podoabe ca sa te arati pe tine, iar nu ca sa te rogi.

Ia aminte, pentru ce si unde vii cu o asa impodobire, ca sa nu pleci cu cele mai cumplite pacate. „Cat de infricosator este locul acesta! Aceasta nu e alta fara numai casa lui Dumnezeu” (Fac. 28: 17). Teme-te sa vii cu o inima plina de necuratie in locul cel sfant si infricosator si, ispitindu-i si pe altii, sa faci din biserica lui Dumnezeu loc de necinste ca nu cumva sa cunosti judecata lui Dumnezeu asupra ta. Daca te vei cerceta pe tine insati, atunci te vei cai mai pe urma si vei regreta ca te-ai infrumusetat cu asemenea farduri si ca ai intrat asa impodobita nu doar in sfintele biserici, ci in oricare alte locuri – ceea ce iti doresc din inima.

„Podoaba voastra sa nu fie cea din afara: impletirea parului, podoabele de aur si imbracarea hainelor scumpe, ci sa fie omul cel tainic al inimii, intru nestricacioasa podoaba a duhului bland si linistit, care este de mare pret inaintea lui Dumnezeu. Ca asa se impodobeau, odinioara, si sfintele femei, care nadajduiau in Dumnezeu, supunandu-se barbatilor lor, precum Sara asculta de Avraam si-l numea pe el domn” (I Petru 3: 3-6).

„Asemenea si femeile, in imbracaminte cuviincioasa, facandu-si lor podoaba din sfiala si din cumintenie, nu din par impletit si din aur, sau din margaritare, sau din vesminte de mult pret; ci din fapte bune, precum se cuvine unor femei tematoare de Dumnezeu” (I Tim. 2: 9-10).

(din: Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk, Comoară duhovnicească, din lume adunată, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumeniţa, 2008, Traducere din limba rusa de Rasofora Domnica Talea – Manastirea Nera)

Legaturi:

• DE CE AM AVEA NEVOIE DE MACHIAJ SI BIJUTERII? CARE E ORIGINEA LOR SI CE PUTEM PUNE IN LOC?
• Monahul Paulin de la Putna despre imbracaminte, machiaj si privire intr-o cultura a curviei
• SFATURILE SFANTULUI VALERIU GAFENCU CATRE SURORILE SALE DESPRE CUMINTENIE, NATURALETE, SIMPLITATE
• Sfantul Ioan Gura de Aur catre Cuvioasa diaconita Olimpiada despre virtutea simplitatii si patima ascunsa a impodobirii
• Cum o urmăm noi pe Maica Domnului?
• Vladica Augustin de Florina despre modelul Sfintei Mucenite Paraschevi (26 iulie) pentru crestinii de azi
• Boala si nebunia slavei desarte
• BOALA DUHULUI LUMESC
• E vremea sa ne trezim din somn!
• Descoperirile dumnezeiesti ale avvei Filotei Zervakos
• “Când ruşinea femeilor va dispărea, atunci ziua Judecăţii va fi aproape“
• Cuviosul Paisie despre neoranduiala launtrica si infatisarea exterioara
• Parintele Cleopa despre femeia crestina – imbracamintea, infatisarea, purtarea si rosturile ei firesti: “TACE LUMINAND SI SE JERTFESTE TACAND”
• Despre femeile care poarta podoabe de aur si se impodobesc – Sf. Ioan Gura de Aur
• In memoriam Parintele Constantin Mihoc: DESPRE PODOABELE FEMEILOR
• Pr. Constantin Mihoc despre relatiile dintre sotii crestini si modul de vietuire a mirenilor (II)
• Parintele Gheorghe Holbea despre MAICA DOMNULUI SI FEMEIA MODERNA
• Al cui chip să purtăm? Despre sfială şi cuviinţă la femeia ortodoxă
• Machiajul - masca frumuseţii
• Cu ce va imbracati fetele?
• Substante cancerigene in produsele cosmetice. DE CE, PE LANGA MOTIVELE DUHOVNICESTI, SUNT PERICULOASE DIFERITELE “VOPSELURI” SI “LACURI”
• Articolele saptamanii: RUSINEA – O NOTIUNE DISPARUTA? JUDECATA CELOR NEVINOVATI

Albina care inteapa cu acul

“Se spune ca albina, atunci cand inteapa pe cineva cu acul, moare ea insasi. La fel patimeste si crestinul cand il nedreptateste si il asupreste intr-un fel oarecare pe aproapele sau. Nu poate sa-l nedreptateasca pe aproapele sau fara sa se nedreptateasca pe sine inca si mai mult, si mai grav. Cu cat il nedreptateste mai mult pe aproapele sau, cu atat mai mult se nedreptateste pe sine; cu cat il raneste mai mult pe aproapele sau, cu atat mai mult se raneste pe sine. Dar totodata, nedreptatind pe aproapele sau, cu ofensa lui este atins Insusi Dumnezeu, caci incalca porunca lui Dumnezeu, care cere sa nu nedreptatesti pe nimeni, ci sa faci bine tuturor: „Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti” (Lev. 19: 18; Matei 22: 39). Un asemenea om se nedreptateste mai mult pe sine insusi decat pe celalalt. De ce? Pentru ca pe celalalt il nedreptateste in trup, iar pe sine insusi – in suflet; celuilalt ii vatama si ii starneste trupul, iar siesi – sufletul. Pe cat sufletul este mai presus si mai de pret decat trupul, pe atat ofensa, rana si intaratarea lui este mai mare decat cea trupeasca. Caci, prin fiecare pacat pe care il savarseste, omul isi vatama si isi inraieste sufletul. A pacatuit impotriva aproapelui sau si primeste rana in propriul sau suflet. Prin pacatul lui, se inteapa ca si cu acul de albina.

Satana, ca duh urator de oameni, pururea cauta si se sarguieste sa-l duca pe om in pacat. Pacatuind, omul se lasa calcat in picioare de diavol. Il prigonesti oare pe om? Deja te prigoneste diavolul. Rapesti oare bunul semenului tau? Diavolul deja ti-a rapit bunul sufletului tau. Il ispitesti si il inseli pe om? Deja te-a ademenit si te-a inselat diavolul. Il clevetesti pe om? Deja te-ai supus clevetirii diavolesti. Il hulesti si il ocarasti pe om? Deja te-ai supus batjocurii diavolului. Il lovesti si il ranesti pe om? De pe acum diavolul vatama sufletul tau. Iti bati joc si il nesocotesti pe om? De pe acum isi bate joc de tine diavolul. Il dispretuiesti si il umilesti pe om? De pe acum te umileste diavolul, s.a.m.d.

Astfel, fiecare om care pacatuieste se chinuieste pe sine insusi, insusi pacatul lui este un chin pentru el.

Il nedreptatesti pe altul – tu insuti vei fi nedreptatit; ranesti – si tu vei fi ranit; asupresti – si tu vei patimi raul; lovesti – si tu vei fi lovit; ucizi – si tu vei fi ucis; il lipsesti pe aproapele tau de ceva – si tu vei fi lipsit; clevetesti – si tu vei fi clevetit; osandesti – si tu vei fi osandit; hulesti – si tu vei fi hulit; ocarasti – si tu vei fi ocarat; ispitesti – si tu vei fi ispitit; iti bati joc – si tu vei fi batjocorit.

Intr-un cuvant, daca aproapelui tau ii faci rau, inca mai mult rau iti faci tie insuti; caci vremelnic faci rau trupului aproapelui, iar sufletului tau ii faci rau pentru vecie. Astfel, pacatosul isi umple cu prisosinta masura cu care masoara aproapelui sau. Pentru aceasta, Duhul Sfant ne graieste prin prorocul:

„Veniti, fiilor, ascultati-ma pe mine, frica Domnului va voi invata pe voi. Cine este omul cel ce voieste viata, care iubeste sa vada zile bune? Opreste-ti limba de la rau si buzele tale sa nu graiasca viclesug. Fereste-te de rau si fa bine_,cauta pacea si o urmeaza pe ea. Ochii Domnului spre cei drepti si urechile Lui spre rugaciunea lor. Iar fata Domnului spre cei ce fac rele, ca sa piara de pe pamant pomenirea lor” (Psalm 33:12-17)”.

Despre cei care adauga rana peste rana celui deja ranit

“Se intampla uneori ca un tiran, dupa ce a pricinuit multe rani unui om, iarasi sa-l loveasca si sa-i adauge rana peste rana, pricinuindu-i astfel cea mai cumplita suferinta. Se poate vedea in lume o astfel de mucenicie. Tot asa fac si aceia care se numesc crestini, dar care nedreptatesc in vreun fel oarecare pe cei sarmani si astfel adauga nenorocire la nenorocirea lor.

Asa sunt aceia care pe cel mahnit, pe cel ce patimeste, pe cel aflat in suferinta il lovesc in chip viclean si-l necajesc mai tare. Astfel au facut iudeii cei fara de omenie cand pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce patimea ranit si pironit pe Cruce, L-au hulit si L-au ocarat:

„Iar trecatorii Il huleau, clatinandu-si capetele si zicand: Tu, Cel ce darami templul si in trei zile il zidesti, mantuieste-Te pe Tine Insuti! Daca esti Fiul lui Dumnezeu, coboara-Te de pe cruce!” (Matei 68: 27).

O, cumplita neomenie! O, indelunga Ta rabdare, Hristoase!

Tot dintre acestia sunt judecatorii care, celui ce sufera strambatate, nu ii fac dreptate, ci inca il si osandesc pe el, nevinovat fiind, ca pe un vinovat, si astfel adauga suferinta peste suferinta; stapanii mosieri care cer de la sarmanii si necajitii tarani pana si ultima lor avutie, lipsindu-i astfel si de hrana, sau ii impovareaza cu munci peste putere; cei puternici, dar netematori de Dumnezeu, care rapesc pamantul vaduvei, orfanilor sau altor necajiti pe care nu are cine sa-i apere, ori ii lipsesc de alte mijloace din care ei isi dobandesc cele necesare traiului; acei oameni fara de rusine care, vazand incendiu, rapesc si fura de la gospodarul caruia ii arde casa; bogatii cei iubitori de arginti care dau cu imprumut celor sarmani, dar cer dobanda de la ei, sporindu-le inca mai mult necazul; cei care retin plata lucratorilor; cei care pentru patima spurcata rapesc femeile altora, s.a.m.d.

Unele ca acestea si alte rele se petrec in lume. Toti acesti oameni se fac asemenea acelor calai care pe cel deja ranit inca il mai ranesc si pe cel chinuit inca il chinuiesc. Cumplita este neomenia! Asemenea nelegiuiri se vad si la crestini. Astfel de oameni si-au pierdut nu numai ultima licarire de crestinism, dar si-au pierdut si omenia. Nelegiuirea lor, precum pacatele Sodomei si Gomorei, striga catre cer. In acel oras sau tara unde se savarseste un asemenea rau, acolo isi afla oamenii pierzarea.

Crestine, ce mila nadajduiesti sa afli de la Dumnezeu, Parintele orfanilor si Judecatorul vaduvelor, daca pricinuiesti celui sarman astfel de rele, ca cele pomenite mai inainte? La ce sa te astepti in veacul ce va sa vie, tu, cel ce pricinuiesti atata chin si suferinta semenului tau? Vrei, poate, sa fii acolo impreuna cu acei pagani neomenosi, care i-au ars in foc odinioara pe crestini, i-au inecat in apa, i-au dat fiarelor, ba inca si la alte munci cumplite i-au supus? Vei fi, daca nu te vei pocai si nu-ti vei spala cu lacrimi faradelegile tale. Caci daca, dupa cuvantul lui Hristos, „pentru orice cuvant desert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteala in ziua judecatii” (Matei 12: 36), cu cat mai mult pentru asemenea cumplite faradelegi si fapte rele nu vei fi supus la chinuri? Mai lesne le va fi atunci sodomitilor, necredinciosilor, inchinatorilor la idoli, decat unor asemenea crestini care in toata vremea aud cuvantul lui Dumnezeu vadindu-i si povatuindu-i, dar nu vor sa se indrepte, ci inca sporesc in si mai multe rele.

Cunoaste-ti, crestine, pierzarea si te intoarce, cat mai este vreme; pocaieste-te, daca nu vrei sa arzi pentru vecie in gheena, cu focul care arde si niciodata nu mistuie. „Viermele lor nu va muri si focul lor nu se va stinge” (Is. 66: 24; Marcu 9:44)”.

(din: Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk, Comoară duhovnicească, din lume adunată, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumeniţa, 2008, Traducere din limba rusa de Rasofora Domnica Talea – Manastirea Nera)

Vezi si:

Am primit prin e-mail:

Intrucat anul acesta cade o data cu pomenirea generala a mortilor, praznicul Sf. Luca al Crimeei, ale carui moaste se cinstesc in paraclisul Institutului National de Endocrinologie C.I. Parhon (langa Statuia Aviatorilor, in curte) va fi astfel:

- Vineri seara de la 17:00 va incepe priveghere cu Vecernie, Litie, Utrenie si agapa frateasca;

- Sambata dimineata va fi Sf. Liturghie (de pe la orele 9:30) precedata de Ceasuri si acatistul Sf. Luca al Crimeei (incepand cu 8:30).

• Vezi si: Capela „Parhon“, sub pavăza Sfântului Luca al Crimeii

Luati seama sa nu smintiti pe unul dintre acestia mici!

Va amintiti aceste cuvinte ale lui Hristos? V-ati gandit la faptul ca ele se refera direct si nemijlocit la dumneavoastra? Oare aveti putini dintre „acestia mici” de care trebuie sa luati seama?

Oare aveti putini fii si fiice pentru care varsati lacrimi amare? Oare sunt putine fiice si fii desfranati – hoti si huligani? Varsati nespus de multe lacrimi pe seama lor. Din ce cauza? Deoarece inainte nu va aminteati aceste cuvinte ale lui Hristos: Luati seama sa nu smintiti pe unul dintre acestia mici! Cind vi se face greu din pricina a ceea ce fac copiii vostri, atunci plangeti, atunci va rugati Domnului ca El sa va ajute. Dar rugaciunea voastra ramane fara de roada pentru ca nu trebuie sa punem asupra lui Dumnezeu propriile noastre obligatii, pentru ca dumneavoastra singuri trebuia sa aveti grija de copiii vostri si sa-i educati, mai degraba decat sa asteptati sa faca aceasta Dumnezeu.

Daca slujitorul nu-si da straduinta la lucrarea sa, dar asteapta ca voi s-o indepliniti, oare veti lucra in locul lui, oare nu va veti mania pe sluga nepasatoare? Ce doriti dar de la Dumnezeu, daca singuri nu aveti grija de copiii dumneavoastra?

Sfantul Ioan Gura de Aur a spus cuvinte ingrozitoare la adresa celor care nu au grija de educarea copiilor lor:

„Parintii care nu-si educa copiii lor crestineste sunt mai nelegiuiti decat ucigasii de prunci, deoarece ucigasii de prunci despart sufletele de trup, iar acestia si sufletul, si trupul il arunca in gheena de foc“.

Un raspuns greu vor avea de dat inaintea lui Dumnezeu fiecare dintre cei care nu poarta grija de educarea copiilor lor.

In Biblie, in prima carte a Regilor se povesteste despre binecredinciosul arhiereu Eli, care a fost judecator al poporului lui Israel timp de 50 de ani. In preajma lui se afla si-i slujea Sfantul Proroc Samuel, pe atunci inca copil.

Si odata, intr-un vis, acestui sfant copil Domnul i-a poruncit sa-i vesteasca arhiereului Eli ca il asteapta pedeapsa cumplita a lui Dumnezeu, pentru ca nu se ingrijeste de copiii sai.

Iar copiii lui erau preoti ai Vechiului Testament si, prin necinstea lor, inraiau poporul si il indepartau de Dumnezeu. Cand evreii aduceau carnea animalelor in dar lui Dumnezeu, atunci slujitorii acestor preoti alegeau cele mari bucati din carnea din cazan, in care aceasta era fiarta pentru jertfa, si o dadeau acestor necinstitori. Alegeau chiar si carnea cruda, iar, la cererea celor care aduceau mai intai grasimea sa fie arsa pe jertfelnic, raspundeau: „Daca nu o vei da, ti-o voi lua cu forta“. Vazand aceasta, poporul se indeparta de la aducerea jertfelor. Pentru astfel de necinste Dumnezeu i-a pedepsit nu numai pe acesti preoti, ci si pe arhiereul Eli. Acest lucru s-a intamplat astfel: era in vremea invaziei filistenilor asupra pamantului lui Israel si, in timpul unei lupte aprige, acest batran de 98 de ani statea in preajma bisericii, in asteptarea vestilor. Si a alergat la el un crainic ingrijorat, acoperit de praf, si i-a spus: „Fiii tai au fost ucisi, iar chivotul a fost luat in robie“. Auzind aceasta stire, marele preot a cazut pe spate, si-a rupt coloana si a murit de moarte grea. Iar Domnul i-a vestit ca pedeapsa va continua asupra intregului neam al lui.

Iata, vedeti cat este aceasta de cumplit - intreg neamul pamantesc al arhiereului Eli a fost pedepsit, pentru ca nu i-a oprit pe copiii sai de la pacat grele! Aceasta il paste pe fiecare dintre cei care nu-si va da silinta la educarea copiilor sai.

Despre cei care din toata inima se straduiesc sa-si educe copiii in buna cinstire auziti la fiecare slujba a Utreniei, in Psalmul 102, asemenea cuvinte binecuvantate:

Mila Domnului din veac in veac spre cei ce se tem de Dansul, si dreptatea Lui spre fiii fiilor lor, spre cei ce pazesc legamantul Lui si isi aduc aminte de poruncile Lui ca sa le faca pe ele.

In vecii vecilor binecuvantarea lui Dumnezeu este asupra celor care isi educa copiii in evlavie. Si tot in vecii vecilor va apasa blestemul lui Dumnezeu asupra celor care n-au fost educati in duhul evlaviei crestine. Spuneti-mi ce se va intampla cu fiica dumneavoastra nefericita, care din tinerete se deda desfraului, apoi se va casatori si va naste copii? Va fi oare binecuvantarea lui Dumne­zeu asupra ei si asupra familiei sale? Nu, nu! Aceasta va da nastere unui neam neevlavios, potrivnic lui Dumnezeu.

Ganditi-va cat este de cumplit acest lucru, ce raspuns dati in fata lui Dumnezeu daca nu-i educati pe copiii vostri potrivit bunelor moravuri crestine!

Cum ar trebui sa-i educam?

Asa cum si-au educat copiii lor vechii crestini, crestinii primelor veacuri. Ei ii deprindeau de la cea mai frageda varsta cu rugaciunea, cu biserica, cu posturile, cu Tainele bisericesti, ii invatau sa citeasca dupa cartile Sfintei Scripturi, niciodata nu le permiteau sa se aseze la masa fara de rugaciune. Le insuflau copiilor ca fiecare fapta, fiecare pas al crestinului incepe cu semnul crucii si cu rugaciune.

Ei aveau grija nu doar de educarea generala a copiilor lor, nu doar de dobandirea de catre dansii a intelepciunii pagane, de studierea filosofiei, muzi­cii, artelor. Nu! Invatandu-i pe copiii lor, ei se conduceau de o regula profun­da, sfanta: il considerau nefericit pe cel care cunoaste totul si nu-L cunoaste pe Dumnezeu. Il considerau fericit pe cel care Il cunoaste pe Dumnezeu, desi nu stie nimic altceva.

Nu ganditi ca prin aceasta vi se interzice sa-i invatati pe copiii dumneavoastra toate stiintele laice. Deloc. Cei mai mari parinti ai nostri si invatatori ai Bisericii insisi, in tinerete, se dedicau studiului intregii intelepciuni stiintifice, filosofice. Sfintii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Gura de Aur au fost oameni cu inalte studii ai vremurilor lor. Si copiii dumneavoastra ar tre­bui sa fie oameni cu studii, invatati. Doar ca este important ca studiul si educarea lor sa nu se limiteze la intelepciunea laica, la intelepciunea acestei lumi, ci impreuna cu aceasta ei sa cunoasca dreptatea si adevarul suprem, sa invete legea lui Dumnezeu si poruncile lui Hristos, sa se deprinda cu evlavia, mereu sa-si aminteasca de Dumnezeu, de calea lui Hristos. Atunci si numai atunci ei nu se vor pierde pe calea intelepciunii omenesti, doar atunci vor pune mai presus de toate intelepciunea crestina, cunoasterea lui Dumnezeu. Astfel ar trebui sa-i invatati pe copiii dumneavoastra.

Cunoscutul invatator a toata lumea, cel mai mare dintre oratorii bisericesti, Sfantul Ioan Gura de Aur, a spus despre parintii care nu-i invata pe copiii lor binele, dar incurajeaza purtarile lor rele, pasiunile si necinstea:

„Dar voi, parca intentionat incercati sa-i pierdeti pe copii, le porunciti sa faca doar ceea ce, o data facand, nu te poti mantui. Vai - este spus - celor ce rad - voi dati copiilor vostri mai multe prilejuri de ras. Vai celor bogati – dar voi numai aceasta va straduiti, ca ei sa se imbogateasca. Vai cand toti oamenii va vor vobi de bine — iar voi deseori va cheltuiti toata averea pentru marirea lumeasca; iarasi: cel ce-l injoseste pe fratele sau este vrednic de gheena — iar voi ii considerati slabi si lasi pe cei care tacut asculta cuvantarile suparatoare ale altora.

Hristos ne porunceste sa ne intoarcem de la ocara si lupta, iar voi ii lasati pe copiii vostri sa faca aceste fapte rele. Cel ce-si iubeste sufletul sau — a spus Domnul — il va pierde, iar voi in orice chip ii atrageti pe ei in aceasta dragoste; si daca nu veti ierta – spune El -pacatele oamenilor, nici Tatal vostru Cel din ceruri nu va va ierta voua, iar voi chiar ii mustrati pe copii atunci cand acestia nu doresc sa se razbune pe cei care i-au suparat. Hristos a spus ca iubitorii de marire, fie ca postesc, fie ca se roaga, fie ca dau milostenie, toate acestea le fac fara folos; iar voi va straduiti ca copiii vostri sa primeasca slava. Si rau nu este doar aceea ca le insuflati copiilor vostri ceea ce este contrar legilor lui Hristos dar mai si huliti binele, numind modestia lipsa de educatie, blandetea – lasitate, dreptatea – slabiciune, smerenia – slugarnicie, nerautatea — neputinta. Ii inclinati spre astfel de fapte pentru care Iisus Hristos a hotarat moartea inevitabila; voi nu purtati grija de sufletul lor, ca si cand ar fi ceva nefolositor, iar de ceea ce este cu adevarat de prisos va ingrijiti ca de ceva necesar si important.

Voi faceti totul pentru ca fiul sa aiba un slujitor, cal si hainele cele mai bune, dar ca el insusi sa fie bun, la aceasta nici nu vreti sa va ganditi. Nu – ducand pana la un asemenea nivel grija pentru lemne si pietre, sufletele nu invredniciti nici macar de o mica parte a unei asemenea purtari de grija. Faceti totul doar ca sus pe casa sa aveti o statuie minunata si acoperisul sa fie de aur, iar ca podoaba cea mai de pret – sufletul – sa fie de aur, la aceasta nici nu vreti sa va ganditi”.

Asa vorbea Sfantul Ioan Gura de Aur in timpurile vechi, cu 1500 de ani in urma, dar aceste cuvinte sunt de folos sa le auziti si acum, deoarece astazi ii educati pe copiii vostri la fel de rau, fara a le insufla frica de Dumnezeu. Oare nu va ingrijiti intai de toate sa le asigurati copiilor vostri o situatie mai buna in viata, sa-i puneti in randul celor care au putere, bogati si puternici? Oare nu le sugerati faptul ca puterea sta in bani, ca trebuie sa acumulezi mai multe cunostinte de dragul bogatiei si pentru o viata indestulata, nestingherita? Dar chiar este necesar acest lucru?

Avem nevoie de fapt de contrariu. Trebuie sa le insuflam copiilor nostri dispretul fata de bani, bogatie, slava, pozitie inalta in societate. Trebuie sa le altoim dragostea de curatie, sfintenie, evlavie. Dar de aceasta voi va ocupati cel mai putin.

Pe copii trebuie sa incepi sa-i educi inca din scutece, pentru ca numai la o varsta foarte frageda acestia se supun cu usurinta oricarei invataturi. Sufletul lor este moale ca ceara, pe el se imprima totul – si exemplele noastre rele, si cuvintele evlavioase, si orice exemplu luminos si curat. Vechii crestini de la cea mai frageda varsta deprindeau copiii cu rugaciunea si cu citirea Sfintei Scripturi. Iar acum spun: „Este oare aceasta o lucrare copilareasca – a te ocupa cu psalmii? Aceasta este lucrarea monahilor si batranilor, copiii au nevoie de distractie si de bucurie!“

Voi uitati lucrul despre care Sfantul Tihon de Zadonsk a spus asa de simplu:

„Un mic copacel, oriunde l-ai inclina, in acea directie va si creste; noul vlastar va raspandi acel miros cu care il udati, turnand in el ori lichid urat mirositor, ori unul aromat si curat“.

Daca in sufletul unui copil mic veti intro­duce un miros greu, el va deveni urat mirositor. In cazul in care veti introduce mireasma aromei lui Hristos, copiii vostri vor fi bineinmiresmati in fata oamenilor, vor fi bucurie si mangaiere pentru voi.

Educati-va copiii prin exemplul vostru!

Despre aceasta a spus frumos celebrul predicator rus, arhiepiscopul Ambrosie de Harkov:

„Cand nici un membru din familie nu poate trece peste rugaciunile de dimineata si de seara – atunci cand tatal nu pleaca din casa, la lu­crul sau, fara a se ruga in fata sfintelor icoane, iar mama nu incepe nimic fara a se insemna cu chipul crucii, cand copilului mic nu i se permite a se atinge de mancare pana nu si-a facut cruce -, nu se deprind oare copiii sa ceara in toate ajutorul si binecuvantarea lui Dumnezeu, si sa creada ca fara ajutorul Lui nu exista nici o siguranta in viata, iar fara de binecuvantarea Lui nu exista succes in activitatile omenesti?

Nu poate ramane fara de roade pentru copii credinta parintilor, atunci cand ei, in timp de nevoi si de saracie, cu lacrimi in ochi spun: „Ce sa fac? Fie voia lui Dumnezeu!” in vreme de pericol: „Dumnezeu este milostiv!” In situatii dificile: „Dumnezeu ma va ajuta!” In timp de succes si de bucurie: „Slava lui Dum­nezeu, Dumnezeu mi-a trimis!” Aici, intotdeauna si in toate, se marturiseste bunatatea lui Dumnezeu, pronia lui Dumnezeu, dreptatea lui Dumnezeu.

Mama, subiectul intregii iubiri si a tandretii pentru copii, cu o expresie evlavioasa a feţei se roaga inaintea icoanei Mantuitorului. Copilul o priveste cand pe ea, cand icoana – si nu are nevoie de lungi explicatii despre ce inseamna aceasta. Iata prima lectie de cunoastere fara cuvinte a lui Dumnezeu! Este prima si cea mai importanta lectie de evlavie. Aceste lectii puteti si trebuie sa le dati intotdeauna si in toate copiilor vostri. Trebuie sa-i feriti pe copiii vostri de tot ce este necurat, rau. Trebuie sa le opriti pe fiice de la lectura romanelor neintelepte, pasionale, sa le cereti sa citeasca selectiv. Ar trebui sa le retineti de la vederile desarte, sa nu le permiteti intotdeauna sa se distreze si sa fuga pe la cinema si prin teatre. Trebuie sa le deprindeti cu viata de munca si de liniste casnica.

Si, mai mult decat atat, n-ar trebui sa uitam ca nu poti educa un copil mic fara a-l pedepsi uneori. Ar trebui sa va amintiti ca cea mai mare greseala o fac acei parinti care sunt indragostiti de copiii lor mici, ii admira, le iarta totul, niciodata nu-i pedepsesc. Despre unii ca acestia inteleptul Sirah a spus: Alinta-ti copilul, si el te va ingrozi.

Iata ce spune marele Sfant Tihon de Zadonsk:

„Tinerii nepedepsiti si care au ajuns la maturitate sunt, in fond, precum caii nedresati si naravasi. Prin urmare, crestine, iubeste pe copiii tai si pedepseste-i! Lasa-i acum sa sufere cu trupul, cat sunt tineri, pentru ca tu sa nu suferi pentru ei cu inima mai tarziu. Lasa-i sa planga din pricina ta, pentru ca tu sa nu plangi din cauza lor si pentru dansii. Cu toate acestea, cumpatarea in toate este demna de apreciat si necesara“.

Aveti nevoie de moderatie in pedepse, dupa cuvantul aceluiasi sfant. Nu trebuie sa-i pedepsiti pe copii cu manie, cu rautate, cu ura. Trebuie sa-i pedepsiti cu rabdare, iubitor. Copiii vor simti aceasta dragoste, vor constientiza ca merita pedeapsa, si atunci pedeapsa va fi cu folos si ii va indrepta. La o astfel de pedeapsa a copiilor multi dintre voi nu gandesc si lasa nepedepsite nu doar greselile mici, ci si pe cele grave – chiar furtul, huliganismul, uneori si viata desfranata a fetelor tinere.

Vedeti ce sarcini imense stau in fata voastra in lucrarea educarii copiilor? Vedeti cat de sfinte sunt indatoririle mamelor? Nu exista o obligatie mai importanta, nu exista o raspundere mai mare inaintea lui Dumnezeu pentru o mama decat buna crestete a copilului. In fata lui Dumnezeu veti da raspuns si veti atrage asupra tuturor urmasilor mania lui Dumnezeu, daca nu va veti sargui la educarea copiilor vostri. Si inca de aici, de pe pamant, veti suferi si veti plange, privind la ei.

Asadar luati seama, sa nu smintiti pe unul dintre acestia mici! Mereu ingrijiti-va de ei, mereu dati-le exemple curate si sfinte de evlavie, si atunci binecuvantarea Domnului va fi din veac in veac asupra copiilor vostri si asupra voastra.

(Din: Sfantul Luca al Crimeei, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)

Legaturi:

• Cuviosul Sofronie Saharov: SFATURI SI EXPLICATII DUHOVNICESTI ESENTIALE PENTRU VIATA DE FAMILIE (I). CUM SA NE CRESTEM COPIII? PENTRU CE ESTE CASATORIA?
• CUM UCIDEM SUFLETELE COPIILOR NOSTRI, CHIAR SI NOI, “CREDINCIOSII”? Pr. Theodor Zisis despre educatia copiilor dupa invatatura Sfantului Ioan Gura de Aur
• CUVANTUL IPS PIMEN PENTRU DUMINICA PARINTILOR SI COPIILOR: “Din nenorocire, astazi, educatia lipseste in primul rand in sanul familiei…”
• CUM SA NE MANTUIM COPIII? Raspunsurile Arhimandritului AMBROZIE IURASOV – de praznicul Sfantului Cuvios Stelian Paflagonul
• Dmitri Avdeev despre cum sa ne educam crestineste copiii. PERICOLE IGNORATE SI DE MULTI PARINTI CREDINCIOSI: JUCARIILE SI EROII LA MODA, TELEVIZORUL
• Psihiatrul ortodox Dmitri Avdeev despre RELATIILE DINTRE SOTI si PUTEREA RUGACIUNII MAMEI PENTRU FIII PIERDUTI
• Cuviosul Paisie Aghioritul: COPIII – BUCURIILE SI GREUTATILE LOR
• DE ZIUA SFINTILOR, DREPTILOR SI DUMNEZEIESTILOR PARINTI IOACHIM SI ANA: Cuviosul Paisie despre rolul mamei in educatia copiilor
• Cuv. Paisie Aghioritul: RESPONSABILITATEA PARINTILOR PENTRU EDUCATIA COPIILOR
• Articolele saptamanii: RUSINEA – O NOTIUNE DISPARUTA? JUDECATA CELOR NEVINOVATI

***

Alte texte de sau despre Sf. Luca al Crimeei:

Provocarea lui Motovilov si invatamintele pentru noi

“Lui Nicolai Alexandrovici Motovilov, “robul lui Serafim“, aşa cum îi plăcea să se numească, i se dăruise o vindecare în chip minunat şi, în plus, privilegiul de a vedea cu propriii săi ochi chipul luminat de lumina Taborului al Sfântului Serafim sau, cu alte cuvinte, de harul Duhului Sfânt. Fiind un om sincer şi plin de râvnă, el a dorit să transmită mai departe amintirile sale despre părintele Serafim. Deci, s-a hotărât să viziteze oraşul Kursk (locul de naştere al sfântului) pentru a culege informaţii despre copilăria şi tinereţea sa; el mai voia să viziteze mănăstirea Florovski de lângă Kiev. Călătoria a avut consecinţe foarte triste pentru Nicolai Alexandrovici. Prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, vrăjmaşul a adus asupra lui o boală, drept răzbunare pentru nevoinţele sale literare, căci scrierile sale slujeau la creşterea renumelui unuia dintre sfinţii lui Dumnezeu – părintele Serafim – într-o manieră considerabilă. Anumite împrejurări care au precedat boala lui N. A. Motovilov aduc lumină asupra naturii sale.

Odată, în timpul unei convorbiri cu părintele Serafim, a fost pusă problema realităţii atacurilor demonice asupra oamenilor. Motovilov, care avusese parte de o educaţie lumească, se îndoia, desigur, de existenţa forţelor răului. Atunci, sfântul i-a povestit despre lupta sa teribilă cu demonii timp de o mie de zile şi nopţi şi prin puterea cuvântului său, prin autoritatea sfinţeniei sale care excludea orice posibilă, ori măcar urmă de minciună sau exagerare, el îl convinse pe Motovilov de existenţa demonilor, nu ca nişte fantome sau ca nişte reprezentări ale imaginaţiei, ci ca o realitate dură şi amară. Năvalnicul Motovilov fu atât de tulburat de cele spuse de bătrân, încât strigă din străfundul sufletului său: “Părinte, ce-aş mai dori să am o confruntare cu demonii!” Părintele Serafim, alarmat, i-o tăie din scurt:

“Ce spui tu acolo, excelenţă! Nu ştii ce vorbeşti. Dacă ai şti că cel mai mic dintre ei poate răsturna lumea cu gheara sa, nu l-ai mai provoca la luptă”.

“Dar, părinte, au diavolii cu adevărat gheare?”

“Ah, excelenţă, ce învăţaţi voi la universitate? Nu ştii oare că demonii nu au gheare? Ei sunt înfăţişaţi cu copite, coarne şi cozi, fiindcă îi este imposibil imaginaţiei omeneşti să conceapă ceva mai hidos. Iar ei sunt într-adevăr hidoşi, căci faptul că L-au părăsit pe Dumnezeu în mod voit şi n-au acceptat harul divin, i-a făcut pe ei care înainte de cădere erau îngeri ai luminii, îngeri ai unui astfel de întuneric şi orori încât nu pot fi înfăţişaţi prin nici o asemănare omenească. Totuşi, este necesară o anume asemănare; de aceea ei sunt înfăţişaţi ca fiind negri şi urâţi. Dar fiind creaţi cu puterea şi calităţile îngerilor, ei posedă o putere atât de grozavă împotriva omului şi a tot ceea ce este pământesc încât, aşa cum ţi-am spus deja, cel mai mărunt dintre ei poate răsturna lumea cu susul în jos numai cu vârful unghiei. Doar dumnezeiescul har al Sfântului Duh care ne-a fost dăruit nouă, creştinilor ortodocşi, ca un dar gratuit al dragostei dumnezeieşti a Dumnezeu – Omului, Domnul nostru Iisus Hristos – doar acesta ne apără de toate vicleşugurile şi răutăţile vrăjmaşului”.

Un sentiment de teamă se furişă în inima sa. Pe vremea când încă se afla sub protecţia sfântului el putea sfida răutatea satanei. Dar, prin bunavoire a lui Dumnezeu, provocarea sa nu a rămas fără răspuns. A fost acceptată.

Atunci când Motovilov sa dus la Kursk după moartea părintelui Serafim, nu a obţinut prea multe informaţii despre copilăria şi tinereţea sfântului. Dintre rudele apropiate care-l cunoscuseră pe părintele Serafim de pe vremea când era copil, unele erau moarte, în vreme ce altele uitaseră orice fel de amănunte legate de copilăria sa. Chiar casa în care se născuse şi fusese crescut sfântul, fusese distrusă şi noi clădiri se înălţaseră in locul ei. Oricum, tot s-a aflat un bătrân de pe vremea părintelui Serafim şi care i-a oferit lui Motovilov o mulţime de amănunte legate de viaţa sfântului şi care au fost incluse în toate ediţiile biografiilor acestuia. Călătoria la Kursk şi şederea sa acolo au decurs normal. Furtuna izbucni în drumul său înapoi, spre Voronej. Motovilov fu obligat să-şi petreacă noaptea la una din poştele aflate pe drumul de la Kursk. Deoarece se afla singur în camera pentru oaspeţi, îşi scoase manuscrisele din bagaj şi începu să le trieze la lumina slabă a unei lumânări care de-abia lumina camera cea spaţioasă. Printre cele dintâi însemnări descoperite se afla descrierea vindecării unei doamne demonizate, de viţă nobilă, pe nume Eropkina, la moaştele Sfântului Mitrofan din Voronej.

“Mă întrebam”, scrie Motovilov, “cum oare putea fi posibil ca un creştin ortodox care se împărtăşea cu preacuratele şi de viaţă dătătoarele Taine ale Domnului să ajungă a fi deodată posedat de un demon şi, mai mult decât atât, pentru o perioadă atât de îndelungată – de peste 30 de ani. Şi mă gândeam: Prostii! E cu neputinţă! Aş vrea să văd cum vrăjmaşul ar îndrăzni să-şi facă sălaş în mine, mai ales atunci când atât de adesea mă împărtăşesc cu Prea Curatele Taine”.

Chiar în clipa aceea el fu înconjurat de un nor oribil, rece şi urât mirositor care începu să pătrundă în gura sa, în timp ce el făcea eforturi mari să o ţină închisă. Nefericitul Motovilov lupta cu disperare, încercând să se apere de mirosul oribil şi de frigul norului care îşi făcea loc treptat într-însul. In ciuda tuturor eforturilor sale pătrunse cu totul în el. Mâinile aproape că îi paralizaseră şi nu-şi putea face nici măcar semnul crucii; mintea îi îngheţă de spaimă şi nu-şi putea aminti mântuitorul nume al lui Iisus. Ceva cumplit şi înspăimântător se întâmplase, iar Nicolai Alexandrovici trecea prin chinuri grozave.

Un manuscris de-al său ne oferă descrierea chinurilor prin care a trecut.

“Domnul mi-a dat să simt în propriul meu trup şi nu în vis sau în vedenie, cele trei chinuri ale iadului. Primul a fost cel al focului care nu dă nici o lumină si care poate fi stins doar prin harul Prea Sfântului Duh. Această grozăvie a durat trei zile.

Mă simţeam arzând şi totuşi nu mă consumam. De zece sau de unsprezece ori pe zi trebuia să fiu curăţat de funinginea iadului care-mi acoperea tot trupul şi care era vizibilă pentru toată lumea. Acest chin a încetat doar după Spovedanie şi Sfânta Impărtăşanie şi datorită rugăciunilor arhiepiscopului Antonie de Voronej care a poruncit să se facă slujbe pentru robul lui Dumnezeu Nikolai – grav bolnav – în 47 de biserici şi mănăstiri din cadrul eparhiei sale.

Apoi, am fost chinuit timp de două zile de insuportabilul frig al Tartarului, în aşa fel încât focul să nu mă poate arde şi nici încălzi. După dorinţa înalt Prea Sfinţiei Sale, arhiepiscopul Antonie de Voronej, mi-am ţinut mâna deasupra unei lumânări timp de o jumătate de oră şi, deşi era învelită cu un strat gros de funingine, nu s-a încălzit câtuşi de puţin. Am descris acestea pe o întreagă coală de hârtie şi am semnat-o şi ştampilat-o cu mâna mea plină de funingine. Aceste două chinuri fură vizibile pentru toată lumea; totuşi, cu ajutorul Sfintei Impărtăşanii, puteam gusta puţină hrană şi băutură şi puteam dormi întrucâtva.

Dar cel de-al treilea chin al gheenei, deşi a fost mai scurt cu o jumătate de zi, căci a durat doar o zi şi jumătate (poate ceva mai mult), mi-a provocat cea mai grozavă teroare şi suferinţă, fiindcă era ceva de nedescris şi de neînţeles. E o minune faptul că am rămas în viaţă! Acest chin a dispărut şi el după Spovedanie şi Sfânta Impărtăşanie. De data aceasta însuşi arhiepiscopul Antonie îmi dădu Sfânta Impărtăşanie cu propriile sale mâini. Acest chin era viermele cel nepieritor al gheenei.

Viermele în acest caz era vizibil doar arhiepiscopului Antonie şi mie. Dar tot trupul meu era muncit de acest vierme vătămător care se târa prin tot trupul meu şi într-un chip îngrozitor, de nedescris, îmi rodea organele mele vitale. Deşi îmi ieşea prin nas, gură şi urechi, totuşi revenea din nou în trup. Totuşi, Dumnezeu îmi dădu oarecare putere asupra lui, putând să-l iau în mâini şi să-l întind precum guma. Mă simt obligat să fac această declaraţie, căci Domnul nu mi-a dăruit această descoperire degeaba.

Să nu-şi închipuie cineva că îndrăznesc să iau numele Domnului în deşert. Nu!

In ziua înfricoşatei Judecăţi a Domnului, El însuşi -Dumnezeul meu, Ajutorul şi Apărătorul meu – va da mărturie că nu am minţit împotriva Sa, a Domnului meu şi împotriva lucrării Dumnezeieştii Sale Pronii care s-a împlinit cu mine”.

La puţină vreme după această cumplită încercare care depăşeşte orice altă experienţă a oamenilor obişnuiţi, lui Motovilov i s-a arătat patronul său, Sf. Serafim care l-a mângâiat pe cel ce pătimea, promiţându-i că va fi vindecat odată cu expunerea moaştelor Sfântului Tihon din Zadonsk şi că până atunci diavolul care se afla în el nu-l va chinui cu prea mare cruzime.

Expunerea moaştelor Sfântului Tihon a avut într-adevăr loc 30 de ani mai târziu, iar Motovilov a trăit ca să le vadă şi a fost într-adevăr vindecat datorită marii sale credinţe. In ziua expunerii moaştelor Sfântului Tihon din Zadonsk (1865), Motovilov se afla în biserică rugându-se şi plângând amarnic fiindcă Domnul nu-i dăruise vindecarea pe care sufletul său chinuit o tot aştepta după promisiunea făcută de Sfântul Serafim de Sarov. In timpul Heruvicului, el aruncă o privire către tronul episcopal din naos şi îl văzu pe Sfântul Tihon de acolo. Sfântul prelat îl binecuvânta pe Motovilov care plângea şi dispăru din vedere. Motovilov fu vindecat pe loc”.

(Arhim. Lazarus Moore, Sfantul Serafim de Sarov. O biografie spirituala, Editura Agapis)

***

Cuvânt la Duminica Lăsatului sec de carne al SFANTULUI IOAN GURA DE AUR

din “Omilii la Postul Mare”

“Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori,

cu putere si cu slavă multă” (Lc. 21, 27)

Gândirea la iad şi la împărăţia cerului trebuie să ne ferească de păcat

“Noi toţi trebuie să ne arătăm înaintea scaunului Judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare după cele săvârşite prin trup, ori bine ori rău” (II Cor. 5, 10).

Să ne înfăţişăm, rogu-vă, înaintea scaunului Judecăţii lui Dumnezeu, ca şi cum El ar sta înaintea noastră, ca şi cum Judecătorul ar fi aşezat pe dânsul şi ca şi cum toate faptele noastre ar fi descoperite. Aşa, noi trebuie nu numai să ne arătăm înaintea acestui scaun de judecată, ci vom fi înaintea lui cu totul dezveliţi. Nu roşiţi oare? Adeseori am voit noi mai bucuroşi să murim decât unele fapte de ruşine ale noastre să fie cunoscute prietenilor noştri celor vrednici de cinste. Dar ce vom simţi noi atunci când păcatele noastre vor fi descoperite îngerilor şi oamenilor, si nouă înşine ne vor fi ţinute înaintea ochilor?

Dumnezeu chiar zice, prin Psalmistul: „Mustra-te-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale” (Ps. 49, 22). Deci noi chiar acum, când Ziua Judecăţii este încă departe şi numai se vesteşte, murim de groaza conştiinţei, ce va fi cu noi atunci când toată lumea va fi adunată, când toţi îngerii şi oştile cereşti vor fi de faţă, când trâmbiţele vor suna, când drepţii se vor răpi în nori şi se va înălţa un grozav ţipăt de tânguire al păcătoşilor? Ce groază ne va cuprinde atunci? „Unul – zice Domnul – se va lua, altul se va lăsa” (Mt. 24, 40). Ce vor simţi ei, când vor vedea că unii s-au luat cu cinste mare, iar ei, dimpotrivă, au fost respinşi cu multă ruşine? Această durere, eu zic şi mă jur, că nu este cu putinţă a se descrie prin cuvinte. Văzut-aţi pe cineva care se duce la moarte? Ce socotiţi voi că trebuie să simtă un astfel de biet păcătos când face această tristă cale de pe urmă? Ce n-ar face şi n-ar suferi el bucuros, numai să scape de această înfricoşată pedeapsă de moarte?

Dar ce vorbesc eu despre cel osândit la moarte? La o execuţie se adună mulţime de popor, dintre care aproape nici unul nu cunoaşte bine pe nenorocitul acela, însă dacă ar putea cineva să se uite în inimile acelor mii, ce stau împrejur, cu greu s-ar putea afla unul care să fie aşa de vârtos la inimă sau aşa de crud şi nesimţitor, încât duhul lui să nu fie cuprins de frică, mâhnit şi zdrobit. Iară dacă noi ne tulburăm si ne mişcăm atâta când se duc la moarte alţii, care nu sunt aproape de noi, ce vom simţi oare noi atunci când ne va ajunge pe noi înşine o soartă cu mult mai înfricoşată, când noi vom fi încuiaţi afară de bucuria cea negrăită si osândiţi la munca cea veşnică?

Chiar dacă n-ar fi iad, totuşi ar fi o pedeapsă grozavă de a fi scos afară din mărirea aceea negrăită. Sau credeţi voi că ar fi un chin mic aceste de a nu fi cineva în partea acelor fericiţi şi a nu se învrednici de acea mărire negrăită, a fi scos din acea ceată mărită şi din acele bucurii nesfârşite? Dar dacă la acestea se mai adaugă încă întunericul, încă scrâşnirea dinţilor, încă lanţurile cele nedezlegate, viermele care nu moare niciodată, focul cel nestins, spaima şi chinurile de tot felul; dacă limba arde ca la îmbuibatul cel bogat, de pildă; dacă noi ţipăm fără a fi auziţi de cineva şi suspinăm de durere fără a fi băgaţi în seamă, nefiind nimeni care să ne mângâie — nu suntem noi oare atunci cei mai nenorociţi şi cei mai vrednici de plâns dintre toate făpturile?

Când noi vizităm o temniţă si vedem pe cei nenorociţi, pe unii legaţi cu lanţuri de fier, pe alţii zăcând în camere întunecoase, ne înfiorăm şi ne străduim să facem totul ca să nu ajungem şi noi într-o asemenea ticăloşie. Dacă la o astfel de privire noi ne cutremurăm, ce se va întâmpla oare cu noi atunci când, încătuşaţi, ne vom arunca în prăpastia iadului? Lanţurile de acolo nu sunt de fier, ci de foc, care niciodată nu se stinge, iar căpeteniile temniţei nu sunt din neamul nostru, că poate li s-ar insufla compătimire şi milă de noi, ci sunt duhurile cele rele, înfricoşate şi nemilostive, care ne muncesc şi ne chinuiesc pentru păcatele noastre.

La ele nu folosesc cu nimic banii şi darurile şi toate mituirile; încă sunt zadarnice şi toate rugăminţile şi vorbele cele prieteneşti, neputând aduce nici o uşurare. Aici nu este iertare, nici pogorământ.

Chiar dacă Noe, Iov şi Daniil ar vedea pe rudele lor în acest loc de pedeapsă, nu ar cuteza să mijlocească pentru dânşii, nici n-ar putea să le întindă vreo mână de ajutor (Iez. 14, 14).

De aceea, nimeni, care nu este bun, nu poate nădăjdui după moarte o soartă bună, chiar de ar număra mii de sfinţi între strămoşii săi, căci fiecare, zice Apostolul, „va lua după cum a lucrat în viaţa cea trupească, ori bine, ori rău” (II Cor. 5, 10).

Aceste cuvinte, iubiţilor, trebuie să străbată în auzul nostru şi să ne facă mintoşi.

De arde în tine focul poftelor celor păcătoase, gândeşte la focul acelei pedepse, şi focul cel dintâi se va stinge în tine.

Gândeşti tu să spui vreun neadevăr? Adu-ţi aminte de scrâşnirea dinţilor cea din iad, şi frica de dânsa va fi frâu pentru gura ta.

Plănuieşti tu să săvârşeşti o răpire? Ascultă glasul Judecătorului, care zice: „Legaţi-i mâinile şi picioarele şi-l aruncaţi întru întunericul cel mai dinafară” (Mt. 25, 40); dacă gândeşti la aceasta, îndată vei goni de la tine pofta cea rea.

De eşti împietrit şi nemilostiv, adu-ţi aminte de cele cinci fete nebune, care nu aveau untdelemnul faptelor celor bune şi milostive, iar pentru aceea au fost încuiate în afara cămării mirelui; numai gândeşte la aceasta, si tu îndată te vei face blând şi milostiv.

Sau dacă tu eşti dedat la beţie şi la îmbuibare, o, atunci gândeşte numai la îmbuibatul cel bogat, cum zicea el: „Trimite pe Lazăr, să-şi întindă vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba mea cea învăpăiată” (Lc. 16, 24). Gândeşte cum el nu şi-a ajuns dorinţa, şi curând te vei lăsa de această patimă, în acelaşi chip vei putea tu să împlineşti şi toate celelalte porunci ale lui Dumnezeu, căci Dumnezeu n-a poruncit nimica ce ar fi prea greu.

Pentru ce însă poruncile Lui par a fi aşa grele?

Aceasta provine de la lenevirea noastră şi de la uşurătatea minţii, adică, precum cele mai grele şi ostenitoare sunt uşoare când noi avem râvnă, aşa pe de altă parte, când noi ne lenevim, până şi cele uşoare ni se par de tot grele şi de neîndurat.

Dacă noi vom cumpăni toate acestea, nu-i vom ferici pe cei ce duc o viaţă desfătată, ţinând masă scumpă, ci vom privi numai spre sfârşit. Aici ei îşi ung trupul cu mirodenii, dar acolo îi aşteaptă viermele şi focul.

Tot aşa de nenorociţi sunt şi aceia care se îmbogăţesc prin răpire. Căci care este sfârşitul lor? Aici ei au truda şi primejdia, iar dincolo îi aşteaptă închisoarea cea veşnică şi întunericul cel mai dinafară.

Dar nici cei ce caută mărirea nu sunt norociţi. Aici ei trăiesc în prefăcătorie si în zgârcenie, căci pururea caută la judecata altora, iară dincolo îi ajunge pedeapsa cea mare şi nenorocirea cea veşnică.

Dacă noi vom gândi şi vom judeca aşa, de-a pururea punând astfel de cugetări împotriva patimilor noastre celor rele, atunci noi degrabă vom săvârşi fapta cea bună, vom înăbuşi dragostea către cele pământeşti şi simţitoare şi vom aprinde dorinţa de cele viitoare şi veşnice.

Sau oare viaţa cea de acum are ea ceva aşa de statornic, aşa de minunat, aşa de rar, încât noi să întoarcem spre ea toată râvna noastră? Nu vedem noi oare cum toate în lume se învârtesc, vin şi se duc, schimbându-se ca ziua şi noaptea, ca vara şi iarna? De aceea noi totdeauna să aţâţăm în noi mai mult dorinţa bunurilor celor viitoare şi veşnice, căci pe cei drepţi îi aşteaptă o mare mărire, care nu se poate spune prin cuvânt. Adică noi, la înviere, vom primi trupuri ce nu putrezesc şi vom fi soţi ai împărăţiei şi măririi lui Iisus Hristos.

Ce va să zică aceasta puteţi vedea din cele următoare. Negreşit, noi nu putem cunoaşte cu desăvârşire mărirea ce ne aşteaptă la înviere; eu însă mă voi încumeta, pe cât este cu putinţă, a lămuri aceasta printr-un exemplu luat din viaţa cea pământească, închipuieşte-ţi că tu ai fi bătrân şi foarte sărac, şi că cineva ţi-ar făgădui deodată a-ţi da iarăşi tinereţea, a te face iarăşi înfloritor şi puternic, ca oricine, ba încă a-ţi da pe o mie de ani o împărăţie mare si întinsă, care se va îndulci de cea mai mărită pace; ce nu ai face şi ce nu ai suferi tu oare pentru ca să dobândeşti cu adevărat o asemenea făgăduinţă?

Dar, iată, Hristos îţi făgăduieşte nu numai atâta, ci încă cu mult mai mult. Căci deosebirea între tinereţe şi bătrâneţe nu este aşa de mare, ca între putreziciune şi neputreziciune, iar depărtarea dintre împărăţie si sărăcie nu este aşa de mare ca între viaţa cea de acum şi mărirea cea viitoare. Aseamănă-le una cu alta şi vei vedea că ele stau una către alta ca umbra şi adevărul. Dar eu nicidecum n-am zis îndeajuns, căci marea deosebire între viaţa cea viitoare şi aceasta de acum nu se poate rosti prin cuvinte.

Dacă se uită cineva la deosebirea duratei timpului, deosebirea între amândouă vieţile este atât de mare că nici o gândire nu o poate cuprinde; sau cum ar putea cineva să pună în alăturare viaţa noastră cea scurtă de acum cu cealaltă, care nu are margine şi care durează veşnic? Ba încă orice ar voi cineva să aducă, deosebirea între amândouă vieţile nu se poate descrie după cuviinţă. Dacă strălucirea trupului celui înviat aş asemăna-o cu razele soarelui, cu lumina fulgerului, totuşi aş zice prea puţin. Si pentru o astfel de mărire nu trebuie noi să jertfim şi bani, şi viaţă şi totul? Dacă un împărat pământesc te-ar primi în palatul său şi te-ar face mai însemnat decât toţi ceilalţi, te-ar cinsti şi te-ar dărui, nu te-ai crede tu oare cel mai norocit?

Iară când Dumnezeu voieşte a te primi în palatul Său cel împărătesc din cer, când împăratul împăraţilor voieşte a te cinsti şi a te face însemnat, când tu ai să străluceşti între îngeri şi ai să te îndulceşti de mărirea cea negrăită, tu te stânjeneşti, pe când ar trebui cu bucurie şi săltând să jertfeşti însăşi viaţa ta pentru aceasta.

Tu faci toate numai ca să dobândeşti o dregătorie, un post de cinste pe pământ; iară când ţi se făgăduieşte împărăţia cerului, o împărăţie veşnică, atunci tu te leneveşti şi te retragi.

O, închipuie-ţi în duhul tău cerul, această înălţime nesfârşită, această lumină strălucitoare, cetele îngerilor şi ale arhanghelilor, şi toate puterile cereşti şi stăpânirile, şi totodată gândeşte la Ziua Judecăţii; atunci vei socoti mică toată mărirea cea pământească şi vei vedea o privelişte care te va umple de fiori şi de groază! Tu vei vedea, cu duhul, cum cerul se deschide şi Unul Născut Fiul lui Dumnezeu, întru mărirea Sa pogoară la Judecată, înconjurat nu de sute, ci de multe mii de îngeri. Toate se vor umple de groază şi de frică, pământul se va despica şi toţi oamenii, de la Adam, vor ieşi şi vor învia. Iar Hristos Însuşi se va arăta cu o mărire care, prin strălucirea Sa, va întuneca lumina soarelui şi a lunii. Ah, ce nepricepere ar fi, când pe noi ne aşteaptă astfel de bucurii şi mărire, să nu ne lipsim cu totul de acestea de acum şi să nu gândim la amăgirea Satanei, care ne abate de la nişte lucruri aşa ele mari, dându-ne pulbere şi noroi pentru ca să răpească cerul, aratându-ne chipuri de umbre pentru ca să ne smulgă bunurile cele adevărate! Iar chipuri de umbră sunt bucuriile şi bogăţiile cele pământeşti. Când va veni atunci lumina, se va arăta că cei ce adeseori păreau cei mai bogaţi, sunt într-adevăr cei mai săraci. Acum noi, iubiţilor, ştiind toate acestea, să fugim de înşelăciunea Satanei, ca să nu ne osândim împreună cu dânsul şi să nu ne zică Judecătorul: „Duceţi-vă de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului si îngerilor lui” (Mt. 25, 41).

Aşa, Însuşi Domnul ne îngrozeşte cu iadul. De aceea să nu ne îndoim de existenţa iadului, ca să nu ajungem într-însul. Căci cine nu crede că este iad, pururea va fi uşuratic la minte si leneş, iară cel ce va fi aşa, desigur va ajunge în iad. De aceea să nu ne îndoim de iad, ci foarte mult să vorbim despre dânsul, ca astfel cu atât mai puţin să păcătuim.

Amintirea acestor conversaţii şi grăiri, dacă ele sunt vii între noi, ne vor putea curaţi de toată răutatea, ca o doctorie amară. Să întrebuinţăm cu sârguinţă această doctorie, ca să ne putem curaţi de păcate şi învrednici să vedem pe Dumnezeu, împărtăşindu-ne de fericirea cea cerească, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.

(sursa)

Legaturi:

• RUGACIUNI DE POCAINTA PENTRU INFRICOSATOAREA JUDECATA
• SFANTUL CUVIOS LAVRENTIE DE LA CERNIGOV SAU PLANSUL IUBIRII PENTRU IADUL PE CARE-L ALEGEM
• Parintele Arsenie Papacioc: Ati auzit de iad, dar nu-l cunoasteti!
• Parintele Rafail Noica: “VOIA MEA PROPRIE ESTE IADUL”
  

• Acatistul Sfantului Teofan Zavoratul

Troparul Sfântului Teofan Zăvorâtul

Glas 8

Invăţătorule al Ortodoxiei, arătătorule al evlaviei şi curăţiei, nevoitorule al pustiei Vâşa, de-Dumnezeu-înţelepţitule ierarhe Teofan, în scrierile tale ai tălmăcit cuvântul lui Dumnezeu, arătând tuturor credincioşilor calea mântuirii. Roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condacul

Glas 4

Ca cela ce porţi numele arătării lui Dumnezeu, o, ierarhe Teofan, cu învăţăturile tale ne-ai arătat nouă armonia vieţii duhovniceşti precum o harfă înţelegătoare. Cu îngerii stând acum înaintea tronului Sfintei Treimi, roagă-te pentru mântuirea sufletelor noastre.

***

Cuv. Seraphim Rose: A FI LEGAT CU TRECUTUL

(…) Astfel de consideratii ar trebui sa ne faca sa-i pretuim si mai mult pe Parintii veacurilor recente (insa fara a-i transforma si pe ei intr-o moda!), care ne-au transmis Ortodoxia si ne invata cum sa ne apropiem cu cumpatare de Parintii vremurilor mai timpurii. Trebuie sa privim la noi insine: daca vedem ca avem ravna pentru Ortodoxie si inca nu suntem „legati” de linia care duce inapoi la Ignatie Briancianinov si Teofan Zavoratul, suntem in primejdie sa nu fim legati deloc de Parinti. Ar trebui sa existe o linie neintrerupta.

Mai putem inca gasi preoti „obisnuiti” de parohie, unii dintre ei din Lumea Veche, care nu s-ar gandi nicicand sa faca schisme si factiuni, sau sa excomunice (afuriseasca) pe cineva din pricina strictetii, care sunt indelung-rabdatori, care adesea nu spun nimic si sunt, prin urmare, criticati sau trecuti cu vederea. Aceste critici sunt superficiale: trebuie sa cautam mai profund ca sa gasim ceva anume in acesti pastori si in Biserica, ceva ce nu este prea vadit din afara – chiar aceasta „legatura” cu trecutul.

Nu veti gasi multi oameni care sa va talcuiasca in amanunt aceasta. Trebuie, oriunde ati fi, sa incercati sa primiti acele lucruri care nu pot fi transmise intotdeauna prin vorbe. Aceste lucruri sunt insesi caracteristicile ce provin dintr-o inima calda si iubitoare: indelunga-rabdare, ingaduinta, ravna (dar nu una care sa devina critica fata de ceilalti).

De indata ce incepi sa afirmi ca „Acesti oameni nu fac lucrurile asa cum trebuie”, trebuie sa te opresti si sa-ti dai un avertisment launtric. Chiar daca e adevarat – asa cum se intampla adesea, intr-o anumita masura – aceasta atitudine critica este un lucru extrem de negativ care nu te va duce nicaieri. In cele din urma, te-ar putea aseza in afara intregii Biserici. Asadar, trebuie sa iti aduci aminte sa nu judeci sau sa te crezi atat de intelept incat sa „stii mai bine”. Din contra, incearca sa inveti, poate fara cuvinte, de la unii dintre oamenii pe care ii critici.

Ravna si entuziasmul nostru trebuiesc temperate de intelepciunea care ne vine prin Ignatie Briancianinov si Teofan Zavoratul, poate chiar si prin cel mai simplu preot de parohie, pe cai pe care trebuie sa fim indeajuns de subtili si rafinati pentru a le discerne, chiar daca nu ni se spune despre ele. (…)

(DESPRE “SECTARISMUL ORTODOX” SI INSELAREA “DREPTILOR” HIPERCRITICISTI)

***

EPISCOPUL TEOFAN ZĂVORÂTUL – DASCĂL AL MONAHISMULUI AUTENTIC

“Episcopul Teofan Zăvorâtul (+1894) este un Sfânt Părinte al Ortodoxiei secolului al XX-lea. Pe lângă faptul că a fost un scriitor de seamă al literaturii ascetice, a fost şi un profet în toată puterea cuvântului. Nu a fost numai un ierarh şi un dascăl de prim rang, recunoscut astfel atât în vremea sa cât şi în vremurile noastre, ci şi un om foarte smerit, accesibil celor simpli. Pentru a face înţelese unele adevăruri adânci şi de taină creştinilor din timpul său, a căror mântuire o dorea sincer, s-a folosit de un limbaj simplu. Calea către mântuire, aşa cum bine ştia, înseamnă dobândirea duhului Părinţilor, care presupune o inimă smerită, un fel de a fi smerit şi neprefăcut. Episcopul Teofan nu dorea să aibă de-a face cu o teologie care nu era bazata pe o inimă înfrântă şi pe asumarea unei filosofii de viaţă ortodoxe, întrucât înţelesese foarte bine cum duhul lumesc poate, prin intermediul teologilor, să îndepărteze teologia şi viaţa duhovnicească de realităţile zilnice ale vieţii omeneşti din lumea aceasta căzută.

Cunoaşterea învăţăturii patristice de către episcopul Teofan a fost înlesnită de slujirea în cadrul Misiunii Ortodoxe din Ţara Sfântă, unde a avut mult folos din cercetarea vechilor biblioteci ale Ierusalimului, mănăstirii Sfântul Sava, Sinaiului etc. Insă deprinderea cu duhul Părinţilor nu a venit doar din cărţi, ci a dobândit-o din experienţa sfinţeniei „opincii” ruseşti – sfinţenia săracilor şi a ţăranilor. Mai târziu a ajuns să înţeleagă sensul adânc al literaturii ascetice, care are ca învăţătură centrală „inima înfrântă“, prin propria sa stare de aspră persecuţie. Datorită acestei persecuţii, precum vom vedea, a fost nevoit să aleagă viaţa severă de zăvorât.

Născut în 1815, episcopul Teofan a primit cea mai bună educaţie teologică din vremea aceea. A urmat cursurile Academiei Teologice din Kiev, în timpul cărora a hotărât să renunţe la lume şi a fost tuns ca monah. După absolvire a devenit profesor la diferite Seminarii, şi apoi a slujit ca inspector şi preot atât în Ierusalim, cât şi în Constantinopol. In 1859 a fost hirotonit episcop al Tambovului, iar mai târziu a fost transferat în Eparhia Vladimirului.

La doi ani după hirotonirea sa, episcopul Teofan a avut o experienţă cutremurătoare, care l-a marcat pentru tot restul vieţii sale. Aceasta a fost canonizarea şi scoaterea spre închinare a moaştelor Sfântului Tihon de Zadonsk, pe care episcopul Teofan l-a iubit încă din copilărie. Dobândind o vastă cultură duhovnicească în timpul anilor de studiu şi călătorie, de viaţă monahală şi pastoraţie, el începe acum, din proprie voinţă şi cu multă râvnă, să-l imite pe Sfântul Tihon de Zadonsk. Asemenea Sfântului Tihon, şi-a folosit chemarea arhipăstorească pentru a-i transforma pe oameni în adevăraţi asceţi. El dorea angajare la asceză din partea tuturor, monahi si nemonahi.

Izbutind destul de bine în strădaniile sale, a stârnit invidia şi ura celor care nu erau obişnuiţi cu chipul ascetic pe care încerca să-l recomande ca model în Eparhia Vladimirului. Datorită tuturor obstacolelor pe care le-a întâmpinat, a avut posibilitatea să înţeleagă mai limpede mentalitatea vremurilor sale şi năvala apostaziei asupra lumii. Şi-a adunat cugetările într-o carte profetică, intitulată Despre Ortodoxie şi avertizarea celor care păcătuiesc împotriva ei, în care priveşte viitorul Ortodoxiei dintr-o perspectivă ascetică, considerând Ortodoxia ca unitate de măsură.

Ideile episcopului Teofan, bazate pe vechile principii creştine, erau considerate mai mult „o noutate” de oamenii Bisericii din vremea sa, mulţumiţi de ei înşişi. Şi astfel diavolul, care stătea la pândă, a început să caute modalităţi prin care să întindă capcane pentru ca acest puternic izvor de însufleţire patristică, episcopul Teofan, să poată fi oprit…

Episcopul Teofan, fiind tânăr, energic şi râvnitor, simţea că e mare nevoie ca femeia ortodoxă să se ridice la un nivel duhovnicesc mai înalt în societatea care se schimba cu repeziciune, fiind în pas cu modelele occidentale. El ştia că femeia ortodoxă, care a fost întotdeauna conştiinţa poporului, avea nevoie de o educaţie eclesiastică. Având aceasta în minte, a înfiinţat „Colegiile de juniori” – şcoli eparhiale de fete. Aceste şcoli trebuiau să pregătească soţii educate pentru viitorii preoţi, care puteau să îi ajute în parohie de pe poziţii egale; de asemenea, şcolile respective trebuiau să găzduiască o mişcare de emulaţie a profesorilor ortodocşi: idealişti, entuziaşti, cu formare ascetică, cu sfinţenie în inimile lor. Lucrarea episcopului Teofan în această privinţă a fost extrem de roditoare, având ca rezultat, cel puţin în eparhia sa şi în cele învecinate, dezvoltarea monahismului feminin şi formarea de noi mănăstiri.

Prezentul volum de predici ţinute în mănăstiri de călugăriţe rezumă învăţătura autentică despre monahism potrivită nevoilor femeii. Din acest punct de vedere este un volum aproape unic. Nu oferă numai recomandări sănătoase, bazate pe experienţă şi pe buna cunoaştere a înţelepciunii patristice, extrase din surse demne de încredere, ci constituie în acelaşi timp o mărturie a implicării personale a tânărului ierarh în educarea tinerelor fete.

… Insă diavolul nu dormea. Informaţia despre „căderea” episcopului Teofan, deşi tăinuită de contemporanii săi şi în mare măsură ignorată de biografii moderni, s-a păstrat totuşi şi este prezentată aici ca principalul motiv pentru retragerea sa: într-o zi, una din rudele îndepărtate ale episcopului i-a făcut o vizită la locuinţa sa şi, negăsindu-l acolo, a rămas să-l aştepte până când avea să sosească. Printr-o coincidentă ciudată, femeia a fost cuprinsă de ameţeală şi a leşinat, căzând pe patul lui. Acest lucru a fost văzut de cineva care a dat explicaţii răutăcioase referitoare la incident şi a produs nesfârşite zvonuri care s-au răspândit în legătură cu „imoralitatea” acestui energic arhipăstor atât de implicat în cauza femeii. Cel rău a amplificat bârfa la asemenea proporţii, încât – în ciuda tuturor realizărilor şi lucrărilor binefăcătoare ale episcopului Teofan – discreditarea sa ca păstor de suflete era garantată, cu atât mai mult cu cât societatea din timpul său era destul de birocratică, iar administraţia Bisericii şi a statului erau atotstăpânitoare. S-au făcut câteva încercări de a ajuta nevinovata victimă a calomniei. Relativ tânărul episcop Teofan nu a avut nici o altă posibilitate decât de a recurge la izolare, urmându-l pe îndrăgitul său Sfânt Tihon de Zadonsk, care de asemenea s-a văzut într-o situaţie fără scăpare în faţa deşertăciunii lumeşti din Biserică. Incetând orice legătură directă cu lumea, în afară de trei persoane, episcopul Teofan s-a retras într-o singurătate totală în Mănăstirea Vâşa ca arhipăstor eliberat din funcţie.

Efortul său de ridicare a nivelului vieţii duhovniceşti părea că este sortit sfârşitului, iar călugăriţele lipsite de îndrăgita lor sursă de îndrumare ascetică. Din fericire, nu a fost aşa pentru aceste femei şi pentru păstorii lor multpătimitori, fiindcă episcopul Teofan nu şi-a abandonat lucrarea, chiar dacă s-a izolat. Primea între douăzeci şi patruzeci de scrisori pe zi şi răspundea la toate, sfătuind cu multă sensibilitate duhovnicească. Tot restul vieţii – douăzeci şi opt de ani de izolare – l-a dedicat traducerii şi scrierii de lucrări ascetice şi răspândirii învăţăturii ortodoxe curate celor care nu aveau acces la scrierile academice şi nu erau obişnuiţi cu complicata ştiinţă numită teologie, accesibilă doar elitei învăţate. Din smeritul său refugiu a început să scoată la iveală volume după volume de nepreţuită literatură ascetică ortodoxă, menite să ridice nivelul vieţuirii creştin ortodoxe - într-o lume care întorsese spatele trecutului creştin şi se îndrepta către apostatul mod de viaţă apusean.

Lunga listă a lucrărilor episcopului Teofan este uimitoare. Lumea vorbitoare de limbă engleză abia acum a ajuns să guste din ospăţul duhovnicesc pe care el ni l-a pus la îndemână prin scrierile sale.

Cu rugăciunile acestui drept învăţător al Ortodoxiei, care şi-a aflat mântuirea şi a ajutat de asemenea milioane de suflete să şi-o găsească, fie ca Domnul să îi întărească pe cei care poartă de grijă sufletelor lor”.

Stareţul Gherman, Frăţia Sfântul Gherman de Alaska

Episcopul Teofan Zăvorâtul din Vâşa

(Scurtă biografie de E. Sumarokov)

“Persoana episcopului Teofan a avut o enormă însemnătate în istoria propăşirii morale a societăţii ruseşti. Setea pentru unirea totală cu Dumnezeu, care l-a determinat să se izoleze, nu a privat lumea şi apropiaţii săi de ajutorul lui. Chiar din pustia sa îndepărtată a fost o mare personalitate publică, sprijinind şi îndrumând mii de oameni în viata lor duhovnicească.

Dobândind o mare experienţă duhovnicească printr-o totală lepădare de sine şi o asceză severă zilnică, Episcopul Teofan a împărtăşit cu generozitate din comorile experienţei sale duhovniceşti tuturor celor care aveau nevoie de ele. Nimeni dintre cei care au apelat la el în scris nu a fost lipsit de sfătuire. Insă el şi-a exercitat influenţa într-un mod mult mai extins prin intermediul cărţilor sale. Cum să-ţi trăieşti viaţa creştineşte; cum să nu cădem în deznădejde în mijlocul mlaştinii ispitelor, necazurilor, slăbiciunilor şi sub povara deprinderilor noastre păcătoase; cum să-ţi doreşti mântuirea şi să începi lucrarea desăvârşirii morale; cum să duci, pas cu pas, lupta pe calea aceasta şi să pătrunzi din ce în ce mai mult în adăpostul mântuitor al Bisericii - despre astfel de lucruri vorbesc cărţile Episcopului Teofan.

In această privinţă se aseamănă marelui lucrător pe ogorul renaşterii duhovniceşti a poporului rus, Sfântul Tihon de Zadonsk, care a scris tot atât de mult, de bine şi de pătrunzător despre mântuirea sufletului omenesc aflat în mijlocul primejdiilor din această lume păcătoasă.

Dincolo de întreaga înţelepciune duhovnicească pe care o aflăm în cărţile sale stă chipul curat al unui mare ascet. Fiecare cuvânt al Episcopului Teofan produce o impresie foarte puternică fiindcă poartă în el amprenta vieţii sale. Când spune:

„Nu vă lăsaţi atraşi de pământ. Toate sunt coruptibile; numai fericirea de dincolo de mormânt este veşnică, neschimbătoare şi adevărată, şi ea depinde de modul în care ne petrecem viaţa aceasta!”

- atunci ca o mărturie vie a acestei perspective corecte asupra lumii şi a destinului sufletului omenesc stă propria sa lepădare de sine, izolarea sa şi dorinţa de a nu cere nimic altceva de la viaţă decât nevoinţa pentru Dumnezeu.

II

Episcopul Teofan s-a numit în lume Gheorghie Vasilievici Govorov şi s-a născut pe 10 ianuarie 1815 într-un sat din apropierea Orlovului, unde tatăl său era preot. Astfel, de la primii paşi ai copilăriei sale s-a aflat în Biserică. A studiat mai întâi în şcoala pregătitoare teologică din oraşul Livna, iar apoi la seminarul din Orlov. Oricât de dificile şi aspre ni se par condiţiile de viaţă ale şcolii teologice din vremea aceea, cu toate că uneori erau nemiloase, le-a imprimat elevilor săi o disciplină mentală puternică.

Din 1837 până în 1841 şi-a continuat studiile la Academia Teologică din Kiev. Se poate spune că tânărul student mergea adesea la peşterile Lavrei Pecerskaia din Kiev şi în timpul reculegerilor sale ar fi căpătat contur în el hotărârea de a părăsi lumea. Chiar înaintea absolvirii cursurilor s-a călugărit.

După tunderea sa în monahism, Teofan, împreună cu alţi monahi proaspăt călugăriţi, s-a dus la Lavra Pecerskaia la binecunoscutul părinte Partenie. Stareţul le-a spus:

„Voi, călugărilor învăţaţi, care vă asumaţi diverse reguli, nu uitaţi că un singur lucru este cel mai de trebuinţă dintre toate: să te rogi, să te rogi neîncetat în mintea şi inima ta către Dumnezeu”.

La absolvirea cursurilor şi obţinerea licenţei ieromonahul Teofan a fost desemnat ca director provizoriu al Şcolii Teologice Sofia din Kiev; mai târziu a fost director al Seminarului Novgorod, profesor şi ajutor de inspector al Academiei Teologice din Petersburg.

Această activitate pur şcolară nu l-a mulţumit şi a solicitat să fie eliberat din serviciul academic. A fost desemnat membru al Misiunii Ruse din Ierusalim; apoi, ridicat la rangul de arhimandrit, a fost numit rector al Seminarului Olonetsky. Curând a fost transferat la Constantinopol ca prim preot al bisericii ambasadei, apoi chemat la Petersburg pentru a fi numit rector al Academiei Teologice şi inspector de religie pentru şcolile laice din capitală.

Pe 9 mai 1859 a fost hirotonit episcop al Tambovului. Aici a înfiinţat o şcoală pentru fete. In timpul şederii la reşedinţa din Tambov, episcopul Teofan a început să îndrăgească izolata sihăstrie din Vâşa. In vara anului 1863 a fost transferat la Vladimir, unde a slujit timp de trei ani. Aici de asemenea a deschis o şcoală eparhială pentru fete. Slujea la biserică adesea, călătorea mult în eparhie, predica în mod constant, a restaurat biserici şi cu toată inima a fost lângă turma sa, împărtăşind cu ea atât bucurii cât şi necazuri.

III

In anul 1861 episcopul Teofan era prezent la deschiderea moaştelor Sfântului Tihon de Zadonsk. Acest eveniment trebuie să-i fi produs o puternică impresie, fiindcă avea atât de multe în comun cu Sfântul Tihon. Il îndrăgise mult pe Sfântul Tihon încă din copilărie şi se gândea totdeauna la el cu mult entuziasm, încât atunci când a venit vremea canonizării acestui mare îndrumător şi ocrotitor de suflete bucuria episcopului Teofan a fost inexprimabilă.

In anul 1866 episcopul Teofan a făcut o cerere pentru a fi eliberat din funcţia de episcop al Vladimirului, fiind numit mai-marele Sihăstriei Vâşa; şi curând după aceea, la o nouă cerere a sa, a fost eliberat chiar şi de acea îndatorire.

Ce motive l-au determinat pe episcopul Teofan, aflat în deplină putere, să-şi părăsească eparhia şi să se retragă în singurătate? Diferite sunt firile şi înzestrările oamenilor. Lui îi era greu în mijlocul lumii şi al acelor solicitări în faţa cărora omul trebuie să cedeze ca urmare a naturii sale coruptibile. Bunătatea fără margini a inimii sale, o blândeţe ca aceea a unui porumbel, încrederea sa în oameni şi acceptarea lor – toate acestea arată că nu era potrivit pentru el să trăiască în mijlocul unei lumi a certurilor ireconciliabile şi deşarte. Ii era destul de greu să fie conducător, mai cu seamă într-o poziţie importantă precum aceea de episcop. Increderea îi putea fi înşelată; n-ar fi putut să facă mustrările necesare. Pe lângă acestea, a simţit chemarea de a se dărui cu toate puterile sale scrisului duhovnicesc. Îşi dorea să se dăruiască pe sine, cu toate gândurile, numai lui Dumnezeu, pe Care Il iubea atât de mult. Dorea ca nimic să nu poată întrerupe totala împărtăşire de Dumnezeu, care îi era atât de dragă. Şi astfel a părăsit lumea pentru a fi numai cu Dumnezeu.

Episcopul Teofan a avut un model pe care l-a păstrat permanent înaintea ochilor: Sfântul Tihon, de care s-a lăsat influenţat încă din tinereţe, şi care de asemenea şi-a părăsit eparhia şi a devenit un mare îndrumător duhovnicesc pentru întreaga Rusie.

In retragerea sa de la eparhie, episcopul Teofan s-a gândit mai mult decât la orice altceva la mântuirea sufletului său, printr-o dăruire totală a fiecărui gând şi răsuflare lui Dumnezeu. Iar cuvântul lui Dumnezeu s-a împlinit în el. Fiind în pustie, nevăzut de oameni, a devenit o personalitate publică de o rezonanţă uriaşă. A căutat doar împărăţia lui Dumnezeu şi i s-a adăugat o mare însemnătate înaintea lumii.

Duminică, 2 iulie 1866, episcopul şi-a luat rămas bun de la turma sa. După slujirea Liturghiei a rostit ultima sa predică, într-o linişte înmormântală, în care putea fi auzit din când în când un plânset înăbuşit. Şi astfel au început 28 de ani de viaţă solitară şi plină de neîntrerupte nevoinţe.

IV

In primii şase ani episcopul a mers la toate slujbele şi Liturghiile de dimineaţă. In biserică stătea fără să se mişte, fără să se încline, cu ochii închişi spre a nu i se distrage atenţia. In zilele de sărbătoare de obicei slujea.

Incepând din 1872, a întrerupt toate legăturile cu oamenii, excepţie făcând protopresbiterul şi duhovnicul său. Nu a mai mers la biserica mănăstirii, ci şi-a construit cu propriile mâini în chilia sa un paraclis închinat Botezului Domnului. Timp de zece ani a slujit Liturghia în această bisericuţă în fiecare duminică şi sărbătoare, iar în următorii unsprezece ani, în fiecare zi. Slujea complet singur, uneori în linişte, iar alteori cântând.

Părea să nu mai fie un simplu om, ci un înger, plin de smerenie şi blândeţe copilărească. Când cineva venea la el cu diverse probleme, spunea ceea ce era de trebuinţă şi se cufunda din nou în rugăciune. Mânca doar atât cât să nu-şi distrugă sănătatea. Tot ceea ce primea trimitea prin poştă celor săraci, păstrând pentru sine doar atât cât să-şi cumpere cărţile necesare. Din propriile sale cărţi tipărite, care se distribuiau cu repeziciune, nu păstra niciuna, sperând ca în felul acesta să poată fi vândute cât mai ieftin cu putinţă. In puţinele momente când nu se mai îndeletnicea cu rugăciunea, cititul sau scrisul, se ocupa cu activitaţi practice. Picta icoane şi era priceput la sculptura în lemn şi lăcătuşărie.

Episcopul Teofan primea în fiecare zi între douăzeci şi patruzeci de scrisori, şi răspundea la toate. Cu o sensibilitate extraordinară pătrundea starea duhovnicească a expeditorului scrisorii şi răspundea cu căldură, cu limpezime şi în amănunt mărturisirii acelui suflet tulburat.

Scrisorile lui, care au fost date tiparului după moartea sa, uimesc prin prospeţime, sensibilitate, simplitatea şi afectivitatea lor, prin profunzimea sentimentelor sale şi prin grija plină de căldură faţă de credincioşii cărora le scria.

Şi astfel vieţuia el, îndrumând din pustie pe credincioşii care veneau la el de departe, însetând după mântuirea lor.

Ar mai trebui spuse câteva cuvinte despre cărţile episcopului Teofan. Vorbea din experienţă şi în mod sistematic, ca unul care parcursese el însuşi fiecare etapă a creşterii duhovniceşti spre care dorea să-i îndrume şi pe ceilalţi. Printre lucrările sale se găsesc:

Scrieri de teologie morală: Scrisori despre viaţa duhovnicească; Scrisori despre viaţa creştină; Scrisori variate despre credinţă şi viaţă; Ce este viaţa duhovnicească şi cum să te adaptezi la ea; Calea spre mântuire; Despre pocăinţă, Sfânta împărtăşanie şi îndreptarea vieţii; Despre rugăciune şi cumpătare.

Comentarii la Sfânta Scriptură: Comentarii la Epistolele Sfântului Pavel (toate, cu excepţia celei către Evrei); Comentarii la Psalmii 33 şi 118.

Traduceri: Filocalia, în cinci volume; Rânduielile monahale; Războiul nevăzut; Cuvântările Sfântului Simeon Noul Teolog.

V

Viaţa episcopului Teofan a trecut nevăzută lumii şi moartea l-a aflat tot în singurătate. In ultimii ani vederea a început să-i scadă, dar nu a abandonat munca asiduă, împărţindu-şi în continuare timpul în acelaşi mod ca până atunci. Seara, ajutorul său de chilie pregătea totul pentru slujirea Liturghiei de a doua zi. După Liturghie episcopul cerea un ceai printr-un ciocănit în perete. La ora unu mânca – în zilele când nu era post – un ou şi un pahar cu lapte. La ora patru lua ceaiul, iar după aceea nu mai mânca nimic.

Incepând din 1 ianuarie 1891 au apărut câteva nereguli în programul lui. Pe 6 ianuarie ora 4,30 după amiază, ajutorul său de chilie, observând starea de neputinţă a episcopului din ultimele zile (cu toate că scrisese după-amiaza) a intrat în camera sa. Episcopul zăcea mort pe pat. Mâna sa stângă era pe piept, iar dreapta era aşezată ca şi cum ar fi fost pregătită pentru o binecuvântare arhierească.

Trupul mort a rămas timp de trei zile în bisericuţa din chilia sa, iar alte trei zile a fost aşezat în catedrală – şi nu a dat semne de stricăciune.

Când a fost îmbrăcat în veşmintele arhiereşti, faţa îi era luminată de un zâmbet de bucurie. Episcopul Teofan a murit la vârsta de 79 de ani. A fost îngropat în răcoroasa catedrală Kazan.

In chilia episcopului Teofan totul era extrem de simplu şi sărăcăcios. Pereţii erau goi, mobila veche, un dulap în valoare de o rublă, un cufăr de două ruble, o masă veche, un suport de citit vechi, un pat de fier rabatabil, o canapea din lemn de mesteacăn cu şezuturi tari. Avea un set de unelte de strungărie, tâmplărie, legătorie de cărţi; echipament de fotografiat, o masă de lucru cu fierăstrăul şi o masă de tâmplărie. Avea o rasă de bumbac gri, o panaghie de lemn, o cruce de lemn pentru piept, un telescop, un microscop, un atlas anatomic şi unul geografic.

Apoi cărţile – cărţile fără număr, fără sfârşit, în limba rusă, slavonă, greacă, franceză, germană şi engleză. Printre acestea se găseau: colecţia completă a Sfinţilor Părinţi; o enciclopedie teologică în limba franceză în 150 de volume; istoria Rusiei a lui Soloviev; Istoria universală a lui Schlosser; lucrările filosofice ale lui Hegel, Fichte, Jacobi şi alţii; lucrări despre istoria naturii de Humboldt, Darwin, Fichte şi alţii. Ne revin în memorie cuvintele sale: „Este bine sa înţelegem alcătuirea plantelor, animalelor, mai cu seamă a omului şi legile vieţii; în ele se re velează înţelepciunea lui Dumnezeu, care este mare în toate”.

Pe lângă acestea era un număr enorm de icoane, un tablou al Sfântului Serafim de Sarov şi multe alte icoane pictate de episcopul însuşi.

Marele ierarh este ascuns de la noi cu trupul, dar sufletul său este viu în lucrările pline de dumnezeiască înţelepciune pe care ni le-a lăsat. In persoana episcopului Teofan, după cum a spus arhiepiscopul Nicandru de Vilna, avem un învăţător creştin universal, cu toate că nu a ţinut cuvântări; o personalitate publică, cu toate că trăia în pustie; un propovăduitor al Bisericii, care era auzit pretutindeni, cu toate că în ultimii săi ani nu a fost văzut în nici o biserică; un misionar-doveditor al greşelilor sectare, cu toate că nu a păşit în câmpul deschis al activităţii misionare; un sfeşnic strălucitor al învăţăturii creştine pentru credincioşii ortodocşi, cu toate că s-a ascuns de privirea oamenilor; abia având bunurile pământeşti necesare, totuşi îi îmbogăţea pe toţi cu avuţia duhovnicească a învăţăturii sale; necăutând slava pământească trecătoare, totuşi este slăvit acum atât de oameni şi de ştiinţa teologică, cât şi de diferite alte instituţii”.

(in: Sf. Teofan Zavoratul, Ravna duhovniceasca. Scrisori catre monahii, Editura Sophia, Bucuresti, 2008)

Va recomandam calduros si:

• Sf. Teofan Zavoratul – cuvinte duhovnicesti sau picaturi de untdelemn sfintit pe frunti bantuite de ganduri zgomotoase
• Sfantul Teofan Zavoratul: despre “zavorarea” in patima si cum sa iesim din ea: STAREA PACATOSULUI
• Sfantul Teofan Zavoratul: CE ESTE DRAGOSTEA ADEVARATA SI CUM SE AJUNGE LA EA?
• Sf. Teofan Zavoratul – “DUMNEZEU SAU LUMEA: NU ESTE CALE DE MIJLOC!”
• Sfantul Teofan Zavoratul: Intrarea inauntru si cercetarea celor de acolo
• Sf. Teofan: Sa nu ne straduim in desert, bizuindu-ne pe puterile noastre
• CU CE OCHI VOM PRIVI NOI LA HRISTOS IN ZIUA JUDECATII?

Alte cuvinte importante pentru mantuire de la Sfantul Teofan la:

• Vedenie despre mantuire – Sfantul Teofan Zavoratul
• Despre cum sa ne rugam, alte “raspunsuri la intrebari ale intelectualilor” si despre “mantuirea in viata de familie” – pe ORTHOBLOG (multe texte esentiale, de asemenea!)
• Logos: Calea ingusta si anevoiasa – Sf. Teofan Zavoratul
• Theologhia: Fiule, da-mi inima ta! (Sfantul Teofan Zavoratul)

• Parintele Eugen:

SF. TEOFAN ZĂVORÂTUL: CUM POATE FI CINEVA (PREOTUL DE PAROHIE) INDRUMĂTOR DUHOVNICESC ÎN ZILELE NOASTRE

SF. TEOFAN ZĂVORÂTUL: INDRUMARE DUHOVNICEASCĂ

Sfântul Teofan Zăvorâtul: Pravila de rugăciune (1)

Sfântul Teofan Zăvorâtul: Rugăciunea facută cu gura (2)

Sfântul Teofan Zăvorâtul: Rugăciunea facută cu gura (2)

• Koinonia:

Egoismul, mila de sine şi iubirea de sine

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Calea spre mântuire (fragmente)

Sfântul Teofan Zăvorâtul: Sa ne pazim de noi caderi, pentru a nu rastigni din nou pe Domnul!

Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri: “Pornirile egoiste sunt duşmanii declaraţi ai adevărului”

Sfântul Teofan Zăvorâtul – “Trebuie păstrată căldura dintai a credintei si a nadejdii”

Sf. Teofan Zăvorâtul – “Cugetarea trufaşă, aruncând o privire fugară asupra simplităţii evanghelice, o leapădă”

Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri: “Puterea lui Dumnezeu care se află în Biserică se primeşte prin atingere, iar primitoarea este credinţa”.

Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri: “Pentru ce mulţi nu pricep convorbirile privitoare la lucrurile duhovniceşti? Din pricina învârtoşării inimii”.

Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri: “Cel ce caută adevărul cu gând curat o simte îndată şi se încredinţează de adevăr”.

Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri: ”De m-aţi fi cunoscut pe mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut”.

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri: “Dacă oamenii cad în necredinţă – şi acum sunt foarte mulţi care cad – cad nu din altă pricină decât lipsa gândirii sănătoase”.

Sf. Teofan Zăvorâtul – “Ţine tare credinţa că Domnul este cu tine“.

Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri: “…Domnul trimite ostenitorului Său duhul răbdării…”

Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri: “Asprimea nevoinţei trupeşti trebuie să fie împreunată cu înnoirea puterilor lăuntrice ale duhului”.

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri: “Ce stârneşte mai mult întărâtarea lumii este în mai mare măsură al lui Hristos, mai aproape de El, mai în potrivire cu El”.

Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri: “Sâmbăta presupunea odihna de grijile lumeşti, nu de faptele evlaviei şi iubirii de fraţi”.

Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri: Împărăţia se aseamănă cu un grăunte de muştar şi cu drojdia.

Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri: Cel ce ascultă cuvintele Domnului şi le plineşte…

Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri: Numai cu rugăciunea nu te vei mântui ; la rugăciune trebuie să adaugi şi plinirea voii lui Dumnezeu.

Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri: Dar cum poţi, trăind în societate, să nu priveşti la femeie?

Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri: Fără Domnul nimic nu putem face. La El să alergăm pentru orice nevoie.

Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri: «Şi dacă veţi cere ceva în numele Meu, Eu o voi face». O, ce făgăduinţă mângâietoare! Dar puţini se folosesc de ea…

Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri: Cine sunt adevăraţii «avangardişti»?

“Pentru ce Îl numesc oamenii pe Hristos Domn, dar nu fac voia Domnului…?

“Biserica respiră prin rugăciune”

Sf. Teofan Zăvorâtul – Rugăciunea

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri: “Cum aş putea să înţeleg de nu mă va călăuzi cineva?”

Cum încearcă vrăjmaşul să abată omul pe calea greşită (I)

Cum încearcă vrăjmaşul să abată omul pe calea greşită (II)

• Ce mâncăm în post?
  
• Despre post si mancare – Sfantul Serafim de Sarov

Transcriere preluata de la sora noastra, Iuliana (Koinonia):

“După cum ştim, există post trupesc şi există post duhovnicesc. Postul trupesc este atunci când pântecele se înfrânează de la mâncare şi băutură. Postul duhovnicesc este atunci când sufletul se abţine de la gânduri, fapte şi cuvinte rele.

Postitor adevărat este cel care se reţine de la desfrânare, preadesfrânare şi de la orice necuraţie.

Postitor adevărat este cel care se stăpâneşte să nu se mânie, să nu se înfurie, sa nu facă răutate şi să nu se răzbune.

Postitor adevărat este cel care îşi pune pază gurii sale şi se abţine de la flecăreli, de la vorbe murdare, de la nebunii, clevetiri, osândiri, linguşeli, minciuni şi de la orice defăimare.

Postitor adevărat este cel care îşi înfrânează mâinile de la hoţie, răpire, prădare, iar inima de la dorirea lucrurilor străine. Într-un cuvânt, adevărat postitor este cel care se îndepărtează de la orice rău.

Iată, creştine, postul duhovnicesc ! Ne este folositor şi postul trupesc, pentru că slujeşte omorârii patimilor noastre. Dar postul duhovnicesc ne este absolut de trebuinţă, pentru că, fără el, nici postul trupesc nu este nimic.

Mulţi postesc cu trupul, dar nu postesc cu sufletul.

Mulţi postesc de mâncare şi băutură, dar nu postesc de gânduri, fapte şi cuvinte rele. Şi care le poate fi folosul din aceasta ?

Mulţi postesc o zi, două sau mai mult, dar de mânie, de ţinerea de minte a răului şi de răzbunare nu vor să postească.

Mulţi se înfrânează de la vin, carne, peşte, dar cu limba îi muşcă pe semenii lor – deci ce folos au din aceasta? Unii nu se ating cu mâinile de mâncare, dar le întind la mită, răpire şi prădarea bunului străin – ce folos au deci din aceasta ?

Postul adevărat şi curat este abţinerea de la orice rău. Dacă vrei, creştine, să-ţi fie postul folositor, atunci, postind trupeşte, să posteşti şi duhovniceşte şi să posteşti întotdeauna. Cum pui frâu pântecelui tău, tot aşa pune-l şi gândurilor şi patimilor tale celor rele.

Să postească mintea ta de gândurile cele deşarte.

Să postească mintea ta de ţinerea de minte a răului.

Să postească voia ta de dorirea cea rea.

Să postească ochii tăi de vederea cea rea: întoarce-ţi ochii tăi ca să nu vada deşertăciunea (Psalm 118, 37).

Să postească urechea ta de cântece spurcate şi de şoapte clevetitoare.

Să postească limba ta de clevetire, de osândire, de vorbe spurcate şi de orice cuvânt deşert şi vătămător.

Să postească mâinile tale de la bătaie şi de la răpirea bunurilor celor straine.

Să posteasca picioarele tale de la a umbla întru răutate. «Fereşte-te de rău şi fă bine» (Psalm 33, 1 ; Petru 3, 11)

Iată postul creştinesc pe care Dumnezeu îl cere de la noi! Pocăieşte-te şi te înfrâneaza de la orice cuvânt, faptă şi gând rău, deprinde-te cu virtuţile şi întotdeauna vei posti înaintea lui Dumnezeu.

(din: Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk, Comoară duhovnicească, din lume adunată, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumeniţa, 2008, Traducere din limba rusa de Rasofora Domnica Talea – Manastirea Nera, pp. 241-242)

***

Rugaciune care se citeste in fiecare post

“Dumnezeul nostru, nadejdea tuturor marginilor pamantului si a celor ce sunt pe mare, departe, Cel ce mai inainte ai intocmit, prin Legea Ta Veche si Noua aceste zile de post, la care ne-ai invrednicit sa ajungem acum, pe Tine Te laudam si Tie ne rugam: intareste-ne cu puterea Ta, ca sa ne nevoim intru ele cu sarguinta, spre marirea numelui Tau celui sfant si spre iertarea pacatelor noastre, spre omorarea patimilor si spre biruinta asupra pacatului; ca impreuna cu Tine rastignindu-ne si ingropandu-ne, sa ne ridicam din faptele cele moarte si sa petrecem cu bunaplacere inaintea Ta in toate zilele vietii noastre. Ca Tie se cuvine a ne milui si a ne mantui pe noi, Hristoase Dumnezeule si Tie slava inaltam, impreuna si Celui fara de inceput al Tau Parinte, si Preasfantului si bunului si de viata facatorului Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin”.

“O, câţi creştini mincinoşi, câţi închinători la idoli se ascund sub numele de creştin!”

“Creştinii se leapădă de Hristos atunci când cu buzele şi prin cuvânt Îi întorc spatele lui Hristos. Într-adevăr, aceasta este lepădarea de Hristos, aceasta este o faptă cumplită şi pierzătoare, pentru că lepădarea de Hristos înseamnă a te lepăda de viaţă şi a te arunca neîndoielnic în braţele morţii. Dar mai este şi o altă lepădare de Hristos, asemenea acesteia. Ea se săvârşeşte prin fapte şi viaţă nelegiuită. Despre o asemenea lepădare vorbeşte Apostolul: „Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc, urâcioşi fiind, nesupuşi şi la orice lucru bun, netrebnici” (Tit. 1: 16)

Există lepădare de Hristos cu limba, dar este şi lepădare cu fapta. Nu te mângâia cu numele de creştin, atâta timp cât nu trăieşti în chip evlavios, ci duci o viaţă nelegiuită.

Cine dispreţuieşte porunca, acela dispreţuieşte şi se leapădă şi de cel ce porunceşte. Robul care nu arată stăpânului său ascultare este socotit necredincios. Aşadar, ce rob al lui Hristos este acel creştin care nu ascultă de Hristos? „Şi pentru ce Mă chemaţi, zice Domnul, „Doamne! Doamne!” şi nu faceţi ce vă spun?” (Luca 6: 46) Şi de asemenea: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea” (Matei 12: 30) Orice călcător de lege nu este al lui Hristos, ci este împotriva lui Hristos, este potrivnicul lui Hristos, se leapădă de Hristos, chiar dacă Îi spune: Doamne, Doamne”.

Dacă desfrânezi, dacă săvârşeşti adulter sau în vreun alt fel îţi pângăreşti sufletul şi trupul, te lepezi de Hristos.

Dacă porţi mânie asupra aproapelui tău şi unelteşti cum să-i faci rău, te lepezi de Hristos.

Dacă îţi întinzi mâna spre răpire şi spre a prăda bunul străin, te lepezi de Hristos.

Dacă minţi, vicleneşti şi îl înşeli pe aproapele tău, te lepezi de Hristos.

Dacă cleveteşti, ocărăşti şi defaimi pe aproapele tău, te lepezi de Hristos.

Într-un cuvânt, prin orice faptă nelegiuită săvârşită cu bună ştiinţă împotriva conştiinţei, Îi întorci spatele lui Hristos. De câte ori aduci jertfă patimilor tale ca unui idol, de atâtea ori slujeşti acestora. Leapădă-te de patimi, fereşte-te să săvârşeşti fapte rele, ascultă de Hristos şi nu te vei lepăda de El.

Este uşor să te fereşti de idolii din aur, din argint, din aramă şi din lemn, dar de cei ce sunt înlăuntrul tău, adică de ceea ce este în inima ta, este foarte greu. „Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul cu patimile şi cu poftele”(Gal. 5: 24). Prin urmare, nu sunt ai lui Hristos cei care nu şi-au răstignit patimile şi poftele. Iar daca nu sunt ai lui Hristos, atunci cugetă: cine sunt ei înaintea lui Dumnezeu? Care este rugăciunea lor? Care este jertfa lor?

O, câţi creştini mincinoşi, câţi închinători la idoli se ascund sub numele de creştin! Pomul se cunoaşte după roade, iar creştinul după credinţă şi fapte bune. „Arată-mi credinţa din faptele tale“(Iac. 2: 18)

Întoarce-te, creştine, pocăieşte-te, omorându-ţi trupul cu patimile şi cu poftele lui, şi vei fi un creştin adevărat, şi vei nădăjdui în Mântuitorul Hristos”.

***

Omul cade în groapa pe care el însuşi a făcut-o

“Se întâmplă uneori ca omul să sape o groapă pentru o oarecare trebuinţă a sa, dar din întâmplare să cadă el însuşi în ea. Tot aşa răul pe care oamenii vicleni îl uneltesc împotriva aproapelui lor se abate adeseori chiar asupra lor. Deseori, otrava pe care o pregătesc aproapelui lor o beau ei înşişi şi mor. Deseori se rănesc ei înşişi cu sabia pe care o ridică asupra aproapelui lor. Deseori pătimesc o defăimare mai mare atunci când caută să-l ponegrească cu clevetiri pe aproapele lor. Deseori se lipsesc de pământuri şi de alte avuţii ale lor atunci când caută şi se sârguiesc să pună stăpânire pe cele ale altuia, şi astfel cad în groapa pe care au săpat-o pentru alţii.

Vedem multe asemenea acestora în lume. Astfel se abate asupra celor nelegiuiţi dreapta Judecată a lui Dumnezeu. Astfel s-a abătut judecata lui Dumnezeu asupra prigonitorului Faraon, care alerga pe urmele lui Israil, cel ce se eliberase din robia lui, voind să-l supună din nou, să-l înrobească şi să-l împileze, dar, în loc de acestea, şi-a aflat el însuşi pieirea; şi unde îşi aştepta câştigul, acolo şi-a aflat moartea; în adâncul mării, ca într-un mormânt, împreună cu toată oştirea lui s-a îngropat (vezi Ieş. 14, 28). Abesalom, fiul lui David, voia să pună stăpânire pe regatul lui Israil şi cugeta să-l ucidă pe sfântul şi nevinovatul său tată; dar în loc de aceasta, agăţându-se într-un copac, a pierit spânzurat în văzduh şi astfel a căzut în groapa pe care i-a săpat-o dreptului său tată (vezi 2 Regi 18: 9-14). O judecată asemănătoare a cunoscut asupra sa Aman, căci la acea spânzurătoare pe care i-o pregătise nevinovatului Mardoheu, prin porunca regelui a fost el însuşi spânzurat (vezi Est. 7: 9-10). Astfel se abate judecata lui Dumnezeu asupra celor mândri şi vicleni şi ei cad pe neaşteptate în groapa pe care au săpat-o altora. Asemenea judecăţi se abat şi astăzi asupra celor fără de lege.

Auziţi, oameni vicleni şi făcători de rele! Cei răi cad în groapa pe care o sapă pentru altul; beau ei înşişi otrava pe care altora le-o pregătesc; ei înşişi pătimesc de acel rău în care voiau să-i arunce pe ceilalţi. Temeţi-vă şi feriţi-vă să faceţi rău aproapelui, ca să nu cădeţi voi înşivă mai înainte în acel rău. „Iată a poftit nedreptatea, a zămislit silnicia şi a născut nelegiuirea. Groapă a săpat şi a adâncit-o şi va cădea în groapa pe care a făcut-o. Să se întoarcă nedreptatea lui pe capul lui şi pe creştetul lui silnicia lui să se coboare” (Psalm7: 14-16)

(Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk, Comoară duhovnicească, din lume adunată, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumeniţa, 2008, Traducere din limba rusa de Rasofora Domnica Talea – Manastirea Nera)

(preluate de la sora Iuliana)

Legaturi:

• Sf. Tihon din Zadonsk: ADEVARATII SI FALSII CRESTINI
• Sf. Teofan Zavoratul – “DUMNEZEU SAU LUMEA: NU ESTE CALE DE MIJLOC!”
• Putini sunt adevaratii crestini!
• Parintele Nicolae Steinhardt despre lepadarea de Hristos
• Parintele Savatie Bastovoi: Tristă cugetare despre dragoste
• Sarea Ortodoxiei si surogatele formalismului
• Suntem convertiti cu adevarat?
• Intre marturisire si razbunare