***

Gânduri, sfaturi şi observaţii ascetice

Gândurile mele m-au frământat ani îndelungaţi, dar mila Domnului a fost cu mine fără sfârşit. Şi dacă Domnul nu m-ar fi povăţuit ca un Bun Păstor cu harul Său, vrăj­maşii m-ar fi înghiţit.

Scriu despre mila Domnului şi îmi este uşor să scriu, fi­indcă sufletul meu cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt şi ştie cât de mult îl iubeşte El pe om. După mulţimea iu­birii şi blândeţii Lui, El nu-şi aduce aminte de păcatele noastre.

Duhul meu doreşte nesăturat când să se roage, când să scrie sau să vorbească despre Dumnezeu, dar sufletul meu nu vrea să audă nimic din cele ale lumii.

Dacă vorbeşti sau scrii despre Dumnezeu, roagă-te şi cere de la Domnul să te ajute şi să-ţi lumineze înţelegerea, şi Domnul te va ajuta şi povăţui. Dacă este în tine o ne­dumerire, închină-te de trei ori până la pământ şi zi:

„Mi­lostive Doamne, Tu vezi că sufletul meu e în nedumerire şi mi-e frică să nu greşesc. Luminează-mi înţelegerea, Doam­ne”.

Şi Domnul te va lumina negreşit, căci El este foarte aproape de noi. Dar dacă te îndoieşti, nu vei primi ceea ce ceri. Aşa a zis Domnul lui Petru: „Pentru ce te-ai îndoit, puţin credinciosule?” [Mt 14, 31] atunci când acesta începea să se scufunde în valuri. Aşa şi sufletul, când se îndoieste, începe să se scufunde în gândurile cele rele.

„Doamne, dă-ne credinţă neclintită în Tine prin Duhul Sfânt!”.

Când cel căruia nu i s-a dat să înveţe pe alţii învaţă totuşi, el întristează pe marele Dumnezeu.

Sunt oameni, şi chiar oameni mari, care atunci când se iveşte o nedumerire, nu se întorc spre Domnul; or atunci trebuie să spună deschis:

„Doamne, sunt un om păcătos şi nu înţeleg ce trebuie să fac, dar Tu, Milostive, luminează-mi înţelegerea cum şi ce trebuie să fac!”

Domnul Cel Mi­lostiv nu vrea ca sufletul nostru să se cufunde în zăpăceala care vine de la vrăjmaşul şi ne insuflă ce trebuie să facem şi ce nu trebuie să facem.

Când ştim multe, să mulţumim Domnului pentru cunoaşterea dată. Dar numai cunoaşterea singură nu e de ajuns; trebuie să fie în suflet şi roadele Duhului [Ga 5, 22] sau măcar un grăunte mic care la vremea lui să crească şi să aducă roadă multă [In 12,24].

Scriu şi îmi este uşor să scriu, pentru că sufletul meu cunoaşte pe Domnul. Dar e mai bine să te rogi fără împrăştiere, pentru că rugăciunea e mai de preţ decât orice. Dar sufletul n-are putere să se roage necontenit cu aceeaşi aprindere, şi de aceea trebuie să i se dea răgaz de odihnă de la osteneala rugăciunii; atunci putem citi, sau cugeta, sau scrie despre Dumnezeu – după cum ne insuflă Domnul.

Bun lucru este a cugeta la legea Domnului ziua şi noap­tea. Prin aceasta sufletul îşi găseşte odihna în Dumnezeu şi Domnul îmbrăţişează tot sufletul, şi atunci pentru el nu mai e nimic altceva afară de Dumnezeu.

Când sufletul este în Dumnezeu, el uită cu totul lumea şi atunci sufletul vede pe Dumnezeu. Alteori însă, Domnul mişcă prin harul Său sufletul să se roage pentru toată lumea, şi uneori chiar şi pentru un singur om. Când şi cum vrea Domnul.

Dar ca să vedem tainele lui Dumnezeu, trebuie să ce­rem necontenit de la Domnul să ne dea duh smerit, şi atunci le vom cunoaşte prin Duhul Sfânt.

Cunoaşte că atunci când o nenorocire loveşte un norod şi sufletul tău plânge pentru el înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu se va milostivi de el. Pentru aceasta, Duhul Sfânt se atinge de suflet şi îi dă rugăciune pentru oameni, ca ei să fie miluiţi. Aşa iubeşte Domnul Cel Milostiv zidi­rea Sa.

Poate va spune cineva: „Cum să mă rog pentru lumea întreagă, când nu mă pot ruga nici pentru mine însumi?” Dar aşa vorbeşte cine n-a înţeles că Domnul ascultă rugăciunile noastre şi ia aminte la ele.

Roagă-te simplu, ca un copil, şi Domnul va asculta ru­găciunea ta, pentru că Domnul nostru este un Părinte atât de milostiv că noi nu putem să înţelegem sau să ne închi­puim aceasta, şi numai Duhul Sfânt ne descoperă marea Lui iubire.

Domnul îşi alege rugători pentru întreaga lume. Nevoi­torului [ascetului] Parfeni din Kiev [secolul XIX], care do­rea să ştie ce este „schima cea mare” a monahilor, Maica Domnului i-a spus: „Schimnicul e un rugător pentru în­treaga lume”.

Domnul vrea să-i mântuiască pe toţi oamenii şi în bu­nătatea Lui cheamă la El lumea întreagă. Domnul nu ia voinţa de la suflet, ci prin harul Său El o îndreptează spre bine şi o atrage spre iubirea Lui. Când Dumnezeu vrea să miluiască pe cineva, atunci insuflă altora dorinţa de a se ruga pentru acesta şi-i ajută în rugăciunea aceasta. De aceea, trebuie ştiut că atunci când se iveşte dorinţa de a te ruga pentru cineva, e semn că Domnul însuşi vrea să mi­luiască acest suflet şi ascultă cu milostivire rugăciunile tale. Nu trebuie însă confundată această dorinţă de a te ruga insuflată de Domnul cu dorinţa iscată de legătura pă­timaşă faţă de cel sau cea pentru care te rogi.

Când rugăciunea izvorăşte numai din întristare faţă de cineva aflat în viaţă sau care a murit, ea este liberă de ori­ce legătură pătimaşă. In această rugăciune sufletul se în­tristează pentru acesta şi se roagă din inimă, iar aceasta e un semn al milei lui Dumnezeu.

Un bătrân ieroschimonah, ce trăia la Muntele Athos, a văzut cum urcau la cer rugăciunile monahilor – şi nu mă mir de aceasta. Acelaşi „bătrân” [„stareţ”], în copilărie, vă­zând supărarea tatălui său din pricina unei mari secete care ameninţa să nimicească întreaga recoltă de grâne, s-a dus pe un câmp cu cânepă din grădină şi a început să se roage:

„Doamne, Tu eşti bun, Tu ne-ai făcut, ne hrăneşti şi îmbraci. Tu vezi, Doamne, cum se întristează tatăl meu pentru că nu plouă. Fă să cadă ploaie pe pământ.”

Şi îndată s-au strâns nori şi a căzut ploaie, şi pământul s-a umplut de apă.

Un alt „bătrân” [„stareţ”] ce trăia pe malul mării, lângă un liman [stim de la ucenicul sau, Cuviosul Sofronie, ca e vorba de Sfantul Siluan insusi, n.n.], mi-a povestit următoarele:

„Era o noapte întu­necată. Limanul era plin de bărci de pescari. S-a pornit în­să o furtună, a cărei tărie creştea cu repeziciune. Bărcile au început să se lovească unele de altele. Oamenii încer­cau să le lege de mal, dar lucrul era cu neputinţă pe întu­neric şi pe furtună. Toţi se tulburau. Pescarii strigau cu voce tare şi era groaznic să auzi strigătele înspăimântate ale oamenilor. Am simţit o adâncă durere pentru norod şi m-am rugat cu lacrimi: „Doamne, potoleşte furtuna, liniş­teşte valurile, ai milă de oamenii Tăi chinuiţi şi scapă-i!”

Şi îndată furtuna a încetat, marea s-a liniştit şi oamenii, liniştindu-se, au mulţumit lui Dumnezeu.

Domnul ne iubeşte fără sfârşit pe noi, păcătoşii, şi dă omului pe Duhul Sfânt, şi prin Duhul Sfânt sufletul cu­noaşte pe Domnul şi îşi găseşte fericirea în El, îi mulţu­meşte şi-L iubeşte, şi în marea lui bucurie îi este milă de întreaga lume şi doreşte cu tărie ca toţi oamenii să cu­noască pe Dumnezeu, pentru că Domnul însuşi doreşte aceasta pentru toţi. însă, într-adevăr, aceasta este cu pu­tinţă numai prin har, chiar şi într-o mică măsură. Dar, fără har, sufletul e asemenea unui dobitoc.

Cât îmi e de milă de oamenii care nu cunosc pe Dum­nezeu. Dar noi, creştinii ortodocşi, suntem norocoşi pen­tru că îl cunoaştem pe Dumnezeu. Ne-a învăţat Duhul Sfânt. El ne învaţă să-i iubim şi pe vrăjmaşi.

Până când nu cunoaşte mai mult, omul e mulţumit cu puţinul pe care-l are. Seamănă cu un cocoş de la ţară, care trăieşte într-o mică ogradă, vede câţiva oameni şi câteva dobitoace, cunoaşte câteva zeci de găini şi e mulţumit cu viaţa lui, pentru că nu ştie mai mult.

Dar vulturul ce zboară sus în nori, care îmbrăţişează cu privirea-i ageră depărtările, care respiră de departe mi­resmele pământului, care se desfată de frumuseţea lumii şi cunoaşte multe ţări, mări şi râuri, care vede o mulţime de animale şi de păsări, acest vultur n-ar fi mulţumit dacă ar fi pus într-o mică ogradă laolaltă cu cocoşul.

Tot aşa şi omul, câtă vreme nu cunoaşte mai mult, se mulţumeşte cu puţinul pe care-l are. Astfel, adeseori ţăra­nul sărac e mulţumit să aibă ceva hrană şi haine de îm­brăcat şi pentru aceasta mulţumeşte lui Dumnezeu. Dar omul învăţat şi cu ştiinţă multă nu se va mulţumi cu o ase­menea viaţă şi va căuta spaţii vaste pentru mintea lui.

Tot aşa e şi în viaţa duhovnicească. Cine n-a cunoscut harul Duhului Sfânt, acela se aseamănă cocoşului care nu cunoaşte zborul vulturului în înălţimile cerului, nu înţe­lege dulcea străpungere a inimii şi iubirea dumnezeiască. Cunoaşte pe Dumnezeu din natură şi din Scriptură; se mulţumeşte cu pravila şi aceasta îl mulţumeşte, ca şi coco­şul care e mulţumit cu soarta sa şi nu se întristează că nu este vultur.

Dar cine a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, acela se roagă ziua şi noaptea, pentru că harul Sfântului Duh îl atrage să iubească pe Domnul şi dulceaţa iubirii lui Dumnezeu îl ajută să poarte uşor toate întristările pământului, şi sufletul lui tânjeşte neîncetat după Domnul, şi caută tot­deauna harul Duhului Sfânt.

Cine vrea să se roage neîncetat, acela trebuie să fie în toate înfrânat şi ascultător „bătrânului”[„stareţului”] pe care-l slujeşte. Trebuie să-i mărturisească şi gândurile, pen­tru că, prin duhovnicul şi „bătrânul” lui, Domnul îl îndreptează prin harul Său, şi atunci nu va avea gânduri rele potriva lui. Pentru ascultarea lui sfântă un asemenea om va fi învăţat de har gânduri bune şi va înainta în smerenia lui Hristos. Dar dacă gândeşte: „N-am nevoie să mă sfă­tuiesc cu cineva” şi lasă ascultarea, va ajunge arţăgos şi nu numai că nu va înainta, dar va pierde şi rugăciunea.

Ca să ţii rugăciunea, trebuie să iubeşti pe oamenii care te ocărăsc şi să te rogi pentru ei, până ce sufletul tău se va fi împăcat cu ei, şi atunci Domnul îţi va da rugăciune neîn­cetată, pentru că El dă rugăciunea celui ce se roagă pentru vrăjmaşi.

In inima care se roagă rugăciunea ţâşneşte fără nici o constrângere; harul însuşi săvârşeşte rugăciunea din ini­mă. Tu însă, smereşte-te cât poţi de mult; ţine mintea ta în inimă şi în iad. Cu cât mai mult te vei smeri, cu atât mai multe daruri vei dobândi de la Dumnezeu.

Slavă milostivirii Domnului, că El ne dă nouă, păcăto­şilor, să fim în Dumnezeu. Ca să rămâi în Dumnezeu, mulţumeşte-te cu ce ai, chiar dacă n-ai avea nimic. Fii mulţumit şi mulţumeşte lui Dum­nezeu pentru că n-ai nimic. Să-ţi fie de ajuns faptul de a sluji lui Dumnezeu şi El te va aşeza împreună cu sfinţii.

Cine vrea să iubească pe Domnul, acela trebuie să iu­bească pe vrăjmaşi şi să fie lipsit de răutate; atunci Dom­nul îţi dă bucuria de a-L slăvi neîncetat, ziua şi noaptea, şi mintea ta va uita lumea şi, dacă întorcându-te în tine în­suţi îţi vei aduce aminte din nou de ea, te vei ruga din inimă pentru lume.

Aşa vieţuiau sfinţii, fiindcă Duhul Sfânt învaţă sufletul să se roage pentru oameni.

Duhul Sfânt ne învaţă să iubim pe Dumnezeu, iar iu­birea păzeşte poruncile. Domnul a zis: „Cel ce Mă iubeşte păzeşte poruncile Mele” [In 14, 15-23]. Dacă Adam ar fi iubit pe Domnul aşa cum L-a iubit Maica Domnului, ar fi păzit porunca Lui. Şi vedem din experienţă că mintea celui ce iubeşte pe Dumnezeu e îndreptată de harul lui Dumne­zeu şi vede subţire toate vicleniile vrăjmaşului. Când însă Domnul mângâie sufletul, atunci el nu-i mai vede pe vrăj­maşi, ci vede numai pe Domnul.

Cine ascultă de legea lui Dumnezeu va înţelege cât de bune sunt toate poruncile Domnului. Orice poruncă ai lua, ea îţi aduce bucurie şi veselie. Ia, de pildă, prima poruncă: Să iubeşti pe Dumnezeu. Dacă gândeşti că Dumnezeu ne iubeşte, pentru acest gând ţi se va da pacea. Ia a doua po­runcă: Să iubeşti pe aproapele tău. Dacă gândeşti că Dom­nul îi iubeşte pe oamenii Săi şi că în ei viază Duhul Sfânt, sufletul tău se va desfăta de legea lui Dumnezeu şi vei cugeta la ea ziua şi noaptea [Ps 1, 2] şi ţi se va da darul deo­sebirii binelui şi răului.

Când Domnul vrea să mângâie un suflet întristat, îi dă bucurie, lacrimi, străpungerea inimii şi pacea sufletului şi a trupului; şi uneori Se arată pe Sine însuşi sufletului.

Apostolii au văzut pe Domnul în slavă când S-a schim­bat la faţă pe Tabor; dar mai apoi, în timpul pătimirii Lui, au fugit ca nişte laşi. Aşa de neputincios este omul. Intr-adevăr, suntem pământ, şi încă pământ păcătos. De aceea a şi zis Domnul: „Fără de Mine nu puteţi face nimic” [In 15, 5]. Aşa şi este. Când harul este în noi, suntem într-adevăr smeriţi, suntem înţelegători, ascultători, blânzi şi plăcuţi lui Dumnezeu şi oamenilor; dar când pierdem ha­rul, ne uscam ca o mlădiţă ruptă dintr-o viţă.

Cine nu iubeşte pe fratele pentru care însuşi Domnul a murit în mari chinuri, acela s-a tăiat din Viţa care este Domnul [In 15,1]; dar pe cel ce luptă cu păcatul Domnul îl va ajuta.

Uneori omul e atât de neputincios că n-are putere nici să alunge o muscă şi nu poate alunga din suflet gândurile cele rele, dar chiar şi în această neputinţă mila lui Dumne­zeu îl păzeşte pe om: gândurile rele pier şi singur Dumne­zeu este în suflet, în minte şi peste tot.

Prin el însuşi omul e firav ca o floare a câmpului: toţi o iubesc şi toţi o calcă în picioare.

Aşa e şi omul: uneori e în slavă, alteori în necinste. Dar cine iubeşte pe Dumnezeu, acela îi mulţumeşte pentru ori­ce întristare şi rămâne liniştit atât în cinstire, cât şi în înjosire.

Socotesc că trebuie să mâncăm atât încât, după ce am mâncat, să mai vrem să ne rugăm; încât duhul să fie în­totdeauna aprins şi să năzuiască nesăturat spre Dumnezeu ziua şi noaptea. Trebuie apoi să trăim simplu ca pruncii; atunci harul lui Dumnezeu va fi totdeauna în suflet: pen­tru iubirea lui, Domnul i-l dă fără a-i cere nimic în schimb şi, cu acest har, sufletul trăieşte ca şi cum ar fi în altă lu­me, iar iubirea lui Dumnezeu îl atrage atât încât nu mai vrea să se uite la această lume, deşi o iubeşte.

Cum să cunosc dacă Domnul mă iubeşte sau nu?

Iată câteva semne. Dacă te lupţi cu tărie cu păcatul, Domnul te iubeşte. Dacă iubeşti pe vrăjmaşi, eşti şi mai mult iubit de Dumnezeu. Iar dacă-ţi pui sufletul pentru oameni, eşti mult iubit Domnului, Care şi-a pus El însuşi sufletul pentru noi.

Odinioară nu ştiam ce înseamnă să ai sufletul bolnav, dar acum văd aceasta limpede şi în mine, şi în alţii. Când sufletul se smereşte şi se predă voii lui Dumnezeu, atunci el se face iarăşi sănătos şi este într-o mare odihnă în Dum­nezeu, şi din pricina acestei bucurii se roagă ca toţi să cu­noască pe Domnul prin Duhul Sfânt Care dă mărturie lim­pede sufletului de mântuirea lui.

„Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor să vadă de este cel ce înţelege sau cel ce-L caută pe Dumnezeu” [Ps 13, 2].

[...]

Pentru cele scrise de mine, vouă, celor ce mă veţi citi, vă cer iertare pentru toate greşelile mele şi vă cer să vă ru­gaţi pentru mine.

Dar am scris acestea atras de iubirea lui Dumnezeu de care nu mă ştiu sătura. Şed la masă şi tot sufletul meu e ocupat de Dumnezeu şi nici un gând viclean nu se apropie de mine şi nu-mi împiedică mintea să scriu despre Dom­nul pe Care-L iubesc. Când scriu un cuvânt, nu ştiu care va fi următorul, ci acesta se naşte în mine şi eu îl scriu. Dar când sfârşesc de scris, gândurile vin din nou şi tulbu­ră mintea mea cea slabă şi neputincioasă, iar atunci plâng Domnului Cel Milostiv şi Domnul mă miluieşte pe mine, zidirea Sa cea căzută.

(in: Cuviosul Siluan Athonitul, Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu)

***

***

• Cititi si: Scrisorile unui mare sfant, dinainte de plecarea sa la cer: SF. SILUAN ATHONITUL

Fragment din cuvantul rostit de parintele Rafail Noica in noiembrie 2003,

in Aula Palatului Patriarhal, in cadrul simpozionului dedicat centenarului Parintelui Dumitru Staniloae si purtand titlul:

“TEOLOGIE SI MONAHISM”.

“O a doua pilda a teologiei ca stare a duhului as vrea s-o aduc prin Sfantul Siluan cel de la Athos. Sfantul Siluan, pe care unul din troparele lui il numeste teolog - si in asta vad ca Biserica, constiinta Bisericii accepta un al patrulea in numarul teologilor ei. In troparul lui care zice: “intre cuvantatorii de Dumnezeu cel prea duios” (sau cel prea dulce). Acest Siluan era un taran, cu doua ierni de scolire in Rusia tarista, dar din trairile si din citirile lui in viata monahiceasca, Parintele Sofronie spunea ca era un om citit, in sensul calugaresc al cuvantului.

[Iar un mare teolog al epocii noastre, care era intr-o zi cu noi la manastire, la trapeza, cand de praznicul Sfantului Siluan, se citea din cuvintele Sfantului Siluan (cuvinte care le avem in romana traduse de profesorul Ica sub titlul "Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei"), cuvintele acestea auzindu-le acel eminent teolog si arhiereu al bisericii noastre, a soptit dupa masa, parintelui Sofronie, ca pentru fiecare cuvant al acestui taran cu doua ierni de scolire - ca diploma - s-ar putea scrie o carte. Si asta dadea marturie despre el insusi, cu siguranta: el ar fi putut sa scrie o carte despre fiecare cuvant al Sfantului Siluan. Fiindca si el ca erudit, si Siluan ca om simplu, dar trait, traiau intr-o anumita masura in acelasi duh, si se intelegeau, as zice, unul pe altul. Siluan era de mult trecut la Domnul, dar cred ca si Siluan s-ar fi inteles cu acest eminent teolog].

Pentru Sfantul Siluan vreau sa dau, mai ales, ca pilda, un moment al vietii lui: criza cea mai mare, in care primeste cuvantul uimitor de la Mantuitorul: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui!”. Dupa 15 ani de nevointa extrema, limita, in fiecare noapte, pentru a ajunge, pentru a iesi din iadul, din starea de instrainare de Dumnezeu - asta-i iadul, nu importa ca sunt draci sau ca nu, desi era impresurat de draci in fiecare noapte – dar vorba era de instrainarea de Dumnezeu, de Dumnezeul iubit pe care-L cunoscuse (Il vazuse pe Hristos cu 15 ani inainte); 15 ani de nevointa sterila, cu noptile lui cand dormea poate vreo doua ceasuri – majoritatea vietii lui, doar asezat pe un scaun fara speteaza si numai cu crampeie de somn, cand adormea in nevointa rugaciunii. Si nu ajunge nicaieri. Si la un moment dat, vrand sa-I arate lui Hristos intentia lui, vrea sa se scoale de pe scaun, sa se inchine, dar vede un drac in fata lui, asa ca nu se putea inchina icoanei, fara sa aiba aerul ca se inchina dracului. Sade inapoi pe scaun zdrobit si cere Domnului: “Doamne, tu vezi ca vreau sa ma rog cu minte curata si diavolii ma impiedica”. In 15 ani, pentru prima oara primeste raspuns; si aude in inima lui: “cei mandri sufera de draci”.

Auzind cuvant, pe care-l recunoaste ca dumnezeiesc, in loc sa deznadajduiasca – ca acuma-i mai trage si una peste obraz si-l mai face si mandru – se umple de nadejde si zice: “Doamne, tu esti milostiv, sufletul meu te-a cunoscut, spune-mi ce sa fac ca sa ma smeresc“, si Domnul-i spune (alta palma peste obraz, am intelege-o noi):

“Tine-ti mintea in iad, si nu deznadajdui!”.

Daca-mi ingadui sa parafrazez “Tine-ti mintea in iad”, as zice:

Fii realist!…. Unde vrei sa ajungi? Vezi ca nu poti! 15 ani te-ai luptat! Asuma-ti iadul, sa stii ca asta este vesnica ta mostenire, pentru pacatul pe care il ai, pe care l-ai mostenit de la Adam si pe care-l traiesti si tu, dar… nu deznadajdui.

Si cuvantul important pentru Siluan, a fost acesta: “nu deznadajdui!”. L-a trait ca pe o fagaduinta, as zice apofatica, a lui Dumnezeu. “Tine-ti mintea in iad” e foarte catafatic, e foarte pozitiv, dar [pentru] “nu deznadajdui” nu explica de ce. Si Siluan stie ce sa faca. Si ceea ce face, face ca… Marturiseste ca “atunci am inceput sa fac asa precum m-a invatat Domnul”… “Am inceput” sau “m-am pus sa fac”... “Mintea mi s-a curatit si duhul marturisea in inima mea mantuirea”. De-abia a inceput si teologia care traia in el l-a adus la luminare. Si de atunci a devenit ce-am putea numi Siluan cel Mare.

In sensul ca acest cuvant este acelasi cuvant pe care l-a primit Antonie cel Mare - de care Sisoe cel Mare zicea “cine poate purta astazi cuvantul Marelui Antonie… si stiu totusi un barbat care poate sa-l poarte!” Acelasi cuvant pe care-l traia Pimen cel Mare, care zicea: “Sa stiti fratilor, ca unde este satana acolo va fi aruncat si Pimen”. Si nu deznadajduiau!

Insa forma in care a primit-o Siluan, teologic este cea mai desavarsita. Si este o forma care ne este si noua tuturor de folos – ca cine poate gandi fara sa deznadajduiasca, asa ca Antonie: “Toti se vor mantui, numai eu voi pieri“? Dar sub forma pe care a primit-o Siluan: “Tine-ti mintea in iad, fii realist, nu te mandri, nu te inalta in ce crezi ca esti! Dar tu nu deznadajdui!” As parafraza cuvantul lui Dumnezeu: “Tu, de Mine, de dragostea Mea, sa nu deznadajduiesti!“

Parintele Siluan a inceput sa-si insuseasca, sa-si asume starea asta de iad, cu nadejdea la Dumnezeu. Cantul lui cel iubit, zice, era: “aici voi pieri, aici voi petrece vesnic in flacara asta intunecoasa, si voi zice: unde esti Doamne al meu? Unde esti lumina mea? Unde esti viata mea?“. Cu mintea era in iad, cu inima era in Dumnezeu. Cine credeti ca a biruit? Iata ca nu iadul e atotputernic! Teologul Siluan a inteles ce insemna cuvantul asta, scurt si apofatic al Domnului: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui!” Nu deznadajdui de dragostea Domnului!

Ce vreau sa subliniez este ca daca, in criza lui cea mai mare, Siluan a putut sa zica “Doamne, tu esti milostiv!“- si sa-si aduca aminte de mila lui Dumnezeu: “Sufletul meu te-a cunoscut!” si asa mai departe…. Noi toti stim intr-o masura sau alta – astazi probabil foarte mare – ce este o criza. Eu socotesc ca terminologia asta - criza, depresiune nervoasa si altele -, care este o terminologie clinica, ne dezorienteaza gandirea. Ar trebui sa ne reorientam toata terminologia vietii noastre, dupa terminologia Parintilor si a Bisericii. Ce este o criza sau o depresiune nervoasa? E o stare a duhului, e o stare duhovniceasca. Daca ne limitam la aspectul clinic, e o stare prost inteleasa si prost tratata. Deci de-aia zic ca pentru Siluan era criza cea mai adanca. Daca oamenii au ajuns in ceva cat de putin asemanator, de departe asemanator a acelei crize, in general, omul isi ia viata, cade in deznadejde si se sinucide. Deci vreau sa arat sa nu citim cu inchipuire ca momentul ala este un moment de criza [asa cum o intelegem noi]. Dar cine in criza lui isi mai aminteste de mila lui Dumnezeu? Cine in criza lui mai poate afla de la sine, adica in sine, in teologia lui, un cuvant de nadejde ca sa-si iasa din criza si sa reajunga la viata? Iata ca Siluan isi amintea permanent ca mila lui Dumnezeu, si daca Dumnezeu ii vorbeste, raspunsul lui Siluan este: “Doamne, tu esti milostiv! Sufletul meu te-a cunoscut!”.

Si-as vrea sa arat ca asta este un efect al teologiei ca stare a duhului. Starea duhului lui Siluan era neclintita pana in criza cea ultima pe care o poate cunoaste omul in viata asta pamanteasca”.

- extras din: Parintele Rafail Noica despre teologia ca rugaciune la Sfanta Maria Egipteanca, la Sfantul Siluan si in slujbele Triodului

Cuvantul integral VIDEO:

Teologie si monahism – Parintele Rafail Noica pe video.crestinortodox.ro

SFANTUL SILUAN ATHONITUL

(1866-1938)

Scrisori către Nadejda Soboleva

I

Iubitoare de Hristos doamnă Nadejda!

Am primit dolarul de la Dvs. şi mă rog Domnului pentru Dvs. şi pentru fiul vostru Boris. Domnul ne aşteaptă pe noi în cer. Să ne rugăm şi să mulţumim Domnului. El este milostiv. Ne iubeşte mult pe noi, păcătoşii, şi ne aşteaptă la El împreună cu sfinţii Lui. Trebuie să ne smerim pentru Domnul şi atunci îi vom iubi şi pe vrăjmaşi cum ne-a poruncit Domnul [cf.Mt 5,44]. Sa îndurăm întristările pentru Dumnezeu [cf. 1 Ptr 2,19-20], dar când sufletul îl va vedea pe Domnul şi pentru iubirea Lui, va uita toate întristările, atunci nu ne vom mai putea aduce aminte nici măcar despre fii — atât de plăcut şi de blând este Domnul. Cu lacrimi vă scriu cunoscând iubirea voastră pentru Dumnezeu.

Schimonahul Siluan, păcătosul,

1937

Domnul să vă ajute împreună cu Maica lui Dumnezeu şi toţi sfinţii.

II

Bucură-te, doamnă Nadejda, în Hristos!

Domnul Cel Milostiv iubeşte pe robii Săi şi le îngăduie întristări pe pământ, pentru ca în întristări sufletul să înveţe smerenia şi să se predea voii lui Dumnezeu şi pentru ca în durere sufletul să poată afla acea odihnă despre care Domnul a zis:

„Invăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” [Mt 11, 29].

Am fost la magazin ca să vă trimit o icoană a Maicii Domnului, dar nu au o asemenea icoană. Rugaţi-vă Maicii Domnului şi Sfântului Mucenic Mina şi ea se va găsi. Nu e nevoie ca să dăm în vileag lucrul, ci să ne încredinţăm voii lui Dumnezeu. Aceasta e încă şi mai bine. Proprietarului icoanei spuneţi-i: Maica Domnului îţi va da în schimb mare milă. Numai să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru toate, Domnului şi Maicii lui Dumnezeu… Nu vă despărţiţi de soţ, ci rugaţi-vă să poată muri în pocăinţă. Spuneţi-i că Domnul iubeşte pe păcătoşii care se pocăiesc şi a murit pentru noi în chinuri pe cruce şi ne-a gătit loc în ceruri:

„Unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu, ca să vadă slava Mea” [In 12, 26; 17, 24].

Ah, dacă am şti cât de mult ne iubeşte Domnul pe noi păcătoşii şi ne dă Duhul Său! Prin El îl cunoaştem pe Domnul şi iubirea Lui, dar prin mândria noastră noi pierdem harul Duhului Sfânt. Şi atunci ne chinuie patimi şi alte rele, dar trebuie să luptăm cu ele, cerând zi şi noapte ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii lui Dumnezeu, şi Domnul ne va ajuta.

Iar dacă nu găsiţi icoana, predaţi-vă voii lui Dumnezeu. Domnul Cel Milostiv ne vede şi ştie de ce avem nevoie [cf.Mt 6, 8]. Noi nu-L vedem pe Domnul, dar El ne vede, şi noi trebuie să învăţăm să trăim după voia lui Dumnezeu.

Cu toate că vă scriu despre multe întristări, vă iubesc, dar întristările voastre şi ale mele sunt multe. Eu însumi sunt vinovat pentru că n-am învăţat încă smerenia lui Hristos fără de care pierdem harul Duhului Sfânt, şi atunci sufletul se întristează pentru har. Prin harul lui Hristos sufletul are odihnă chiar şi în durere. Intristările voastre sunt mari. Dar ele sunt trecătoare. [...]. Iată cum e Domnul nostru. Scriu, şi duhul meu se bucură de milostivirea lui Dumnezeu, de slava Lui.

O, Doamne, fă-ne vrednici să Te vedem întru slava frumuseţii Tale celei negrăite.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt, pentru cât de mult ne iubeşte Domnul pe noi, păcătoşii! A murit pentru noi pe cruce şi a dat pe Duhul Său cel Sfânt apostolilor, dar noi îl pierdem. Dar Domnul a dat pocăinţa, şi Domnul Se bucură de păcătosul care se căieşte, spune Sfânta Scriptură [cf. Lc 15,7].

Il puteţi speria pe soţul Dvs., spunându-i: „Dacă nu te îndrepţi, te părăsesc”, dar lui Dumnezeu nu-I place ca tu să-l părăseşti cu adevărat.

Părintele Mefodi vă salută şi vă mulţumeşte pentru bani, pe care şi eu i-am primit. Domnul să te răsplătească.

Sfânt Munte al Athosului, multe minuni vedem petrecându-se întru tine pentru rugăciunile Maicii Domnului. Dar mintea e prea scurtă pentru a le descrie.

S.S.

III

Hristos a înviat, doamnă Nadejda!

Vouă şi fiului vostru Boris, Domnul v-a dat să-L iubiţi din tot sufletul [cf. Mt 22, 37].

Domnul a spus: „Cine Mă iubeşte, păzeşte poruncile Mele” [In 14, 23]. Dacă veţi păzi poruncile, prin chiar însuşi acest fapt veţi ajuta Biserica. Cuviosul Serafim din Sarov a trăit în pădure şi a ajutat Biserica prin rugăciunea sa şi păzind poruncile Domnului. Tot aşa şi sfinţii din pustie au ajutat Biserica prin rugăciunile lor. Datoria voastră este să-l creşteţi pe fiul vostru şi să-l înfăţişaţi curat lui Hristos; iar când va fi curat, Duhul Sfânt va fi viu întru el şi el va fi un rugător pentru întreaga lume; dacă însă apoi va pierde harul, atunci va plânge ca Adam izgonit din rai. Greu este de descris întristarea lui Adam, dar cine L-a cunoscut pe Domnul şi a pierdut apoi această iubire va înţelege întristarea lui Adam. El striga aşa:

„Sufletul meu, Doamne, e întristat pentru Tine, pentru că nu Te văd. Cum aş putea să nu fiu întristat? Privirea ta paşnică şi blândă, Doamne, a atras sufletul meu. Inima mea s-a îndrăgostit de Tine”.

Vă sfătuiesc aşa: să şedeţi în casă şi să vă liniştiţi [practicaţi isihia], după puterile voastre. Vă pomenesc înaintea lui Dumnezeu şi vă doresc ca încă de pe pământ să fiţi împreună cu Domnul şi cu Preacurata Sa Maică. Incă şi toţi sfinţii se roagă pentru noi. In Duhul Sfânt ei îl iubesc pe Domnul şi pe noi, păcătoşii. Şi astfel, Domnul Cel Milostiv le-a dat sfinţilor pe Duhul Sfânt. Ei îl iubesc pe Domnul în Duhul Sfânt şi Domnul îi iubeşte pe ei. Dacă fiul vostru îi iubeşte pe păstori, pe sfinţii episcopi, pe preoţi şi pe monahi, atunci mare este întru el mila lui Dumnezeu. Dacă nu-i iubeşte, atunci va fi un om lumesc. Cât despre poruncile lui Dumnezeu, pentru unii monahi e uşor să le păzească. Vă rog cu smerenie să vă rugaţi pentru mine, să mi se dea să învăţ smerenia lui Hristos, să slăvesc pe Făcătorul şi să-I mulţumesc pentru marea Sa milostivire, pentru că S-a milostivit de mine, păcătosul.

Schimonahul Siluan

Sfantul Munte al Athosului

Părintele Mefodi a spus că, atunci când ajung banii, icoana e gata. 5 dolari cu cheltuielile de expediţie.

IV

Bucură-te, doamnă Nadejda, de cât de mult ne iubeşte Domnul pe noi, păcătoşii.

Am primit dolarul vostru şi l-am dat ca să fiţi pomenită la rugăciune împreună cu numele pe care le-aţi scris în pomelnic. Mătăniile au fost sfinţite cu lemnul de-viaţă-făcătoarei cruci. Eu însumi m-am rugat cu ele. Aş fi vrut să vă trimit unele noi, dar le-aţi preferat pe cele vechi. Spuneţi-i Efimiei, roaba lui Dumnezeu, că e bine să se roage din toată inima pentru soţul ei şi să-i suporte neputinţele. Cred că se va îndrepta. Sufletul meu o iubeşte mult. Scrieţi-mi despre ea, cum a primit sfaturile mele. Domnul să vă lumineze mintea în toate şi rugaţi-vă pentru mine să dobândesc smerenia şi iubirea lui Hristos, şi atunci moartea va fi o milă.

Schimonahul Siluan

Sfânt Munte al Athosului, întru tine vedem multe minuni, mila lui Dumnezeu pentru rugăciunile Maicii lui Dumnezeu!

V

Hristos a înviat!

Doamnă Nadejda, Domnul şi Maica Domnului să mângâie sufletul vostru şi al fiului vostru Boris.

Domnul să-i dea îndreptare, dar e nevoie să te predai voii lui Dumnezeu şi să trăieşti după voia lui Dumnezeu. De patruzeci de ani sufăr de dureri de cap şi le suport: ştiu că durerile mi-au fost date ca să nu mă mândresc [cf. 2 Co 12 7]. Şi am înţeles: ziua şi noaptea trebuie să învăţăm smerenia lui Hristos şi aşa vom afla odihnă [cf.Mt 11, 29]. Dacă oamenii ar şti ce e smerenia lui Hristos şi blândeţea şi odihna Lui, atunci ar părăsi cu toţii toată ştiinţa şi ar învăţa blândeţea şi smerenia. Cine are drept învăţător pe Duhul Sfânt, acela doreşte să înveţe ziua şi noaptea smerenia lui Hristos: e tot ce doresc pentru toţi ceilalţi. Pomeniţi-mă şi pe mine în rugăciune, ca să învăţ blândeţea şi smerenia lui Hristos: pe care le doreşte sufletul meu. E darul pe care-l doresc. Cine L-a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, acela tânjeşte după El ziua şi noaptea:

„Pentru ce m-ai părăsit, Doamne? Sufletul tânjeşte după Tine ziua şi noaptea? Şi cum să nu tânjesc după Tine? Privirea Ta liniştită şi blândă a atras sufletul meu şi sunt îndrăgostit de Tine cu toată inima mea”.

Şi dacă pierde harul, atunci va tânji după el asemenea lui Adam izgonit din rai. Adam plângea: „Doamne, sufletul meu tânjeşte după Tine şi Te caut cu lacrimi“. Aşa şi eu cer de la toţi sfintele lor rugăciuni ca să învăţ smerenia lui Hristos şi să nu pierd harul Sfântului Duh. Prin Duhul Sfânt este cunoscut Domnul.

Am primit de la Dvs. 2 dolari. Domnul să vă răsplătească pentru ei. Mănăstirea se roagă pentru voi, mă rog şi eu, păcătosul. La mănăstire nu poţi merge până ce nu este limpede că fiul tău şi-a găsit locul. Domnul primeşte rugăciunile din orice loc şi în orice timp.

Doamnă Nadejda, să-ţi fie gândurile în Dumnezeu şi nădăjduieşte în El. El ne iubeşte mult pe noi, păcătoşii, şi nu vrea să ne jucăm cu gândurile, umblând de la unul la altul fără trebuinţă. Găseşte-ţi odihna în Dumnezeu şi, pentru iubirea lui Dumnezeu, uită tot ce-i pământesc. El însuşi ne-a spus să-L iubim din tot sufletul şi tot cugetul [cf.M t 22, 37], până la uitarea a ceea ce e pământesc. Şedeţi în casă şi mulţumiţi Domnului din tot sufletul. Cine mulţumeşte lui Dumnezeu pentru întristările sale va avea mai puţine, fiindcă şi-a predat sufletul voii lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu veseleşte sufletul care-şi pune nădejdea în Dumnezeu. Toţi oamenii ce şi-au pus nădejdea în Dumnezeu află în tot locul odihna în Dumnezeu, pentru că în adâncul sufletului îi veseleşte harul. Dar dacă cineva a pierdut harul, să-l caute din nou prin pocăinţă şi atunci Domnul i-l va da din nou. El ne iubeşte mult. în Evanghelie, El spune: „Mă sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul vostru” [In 20,17]. Vedeţi cât de mult ne iubeşte. Aceste cuvinte sunt pline de milă, de iubire şi de îndurare. Trebuie să ne aducem aminte zi şi noapte că Dumnezeu ne iubeşte pe noi, păcătoşii, şi că ne cheamă la El. „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” [Mt 11, 28]. Şi odihnă în Dumnezeu înseamnă a uita tot ceea ce-i pământesc, pentru ca mintea să nu uite iubirea. Chiar dacă mâinile lucrează, sufletul nu-L poate uita pe Dumnezeu, pentru că sufletul e îndrăgostit de El şi Duhul lui Dumnezeu veseleşte sufletul. Sufletul nu se mai teme de întristările pământeşti, ci se teme să nu piardă iubirea lui Dumnezeu, pentru că, atunci când e lipsit de ea, îl încearcă urâtul şi întristarea.

Să mulţumim lui Dumnezeu şi Preasfintei Sale Maici care se roagă pentru noi la Dumnezeu. Să-i rugăm şi pe Sfinţi, pentru că în Duhul Sfânt ne iubesc cât şi Domnul. Domnul le dă lor Duhul Sfânt ca să se roage pentru noi, ultimii oameni. Cine e stricat ca mine, e bine să citească mai mult Evanghelia şi să se căiască şi Domnul Cel Milostiv îi va da iertare şi va da pacea sufletului. Slavă lui Dumnezeu pentru toate.

Schimonahul Siluan, iulie, 1938

(in: Cuviosul Siluan Athonitul, Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu)

Sfantul Siluan Athonitul, Cuviosul Sofronie Saharov, IPS Bartolomeu Anania, Parintele Staniloae si Parintele Arsenie Papacioc despre MAICA DOMNULUI (audio, video):

• Cuvantul Parintelui Arsenie Papacioc rostit la Praznicul Adormirii Maicii Domnului din 2005, la Manastirea sa, Sf. Maria de la Techirghiol

PARINTELE ARSENIE PAPACIOC: “Maica Domnului este o nouă lume”

“Iubitii nostri frati crestini,

Cu toate cerurile, cu toată creaţia lui Dumnezeu, dacă n-ar fi Maica Domnului, n-ar fi atât de frumoasa şi împlinită. Este stăpâna cerului şi a pământului! (…) Este atâta loc în împărăţia lui Dumnezeu, să stea ca o împărăteasă, dar îi convine mai mult să stea la căpătâiul nostru!

Şi să ştiţi că oricare ar fi motivul întristărilor şi al supărărilor, sunt numai de la draci! Cum e posibil să deznădăjduim când avem un frate atât de grozav şi de puternic, care este Hristos, şi o mamă atât de cuprinzătoare, peste tot, care e Maica Domnului!

(…).

În Evanghelia de aseară Maica Domnului spunea la Sfânta Elisabeta că mare dar mi-a dat, de acum mă vor bucura toate neamurile pământului, a căutat spre smerenia roabei Sale! Ce-o să zică duşmanii Maicii Domnului, care zic că-i o simplă femeie, măcar că şi chiar femeia simplă înseamnă viaţă, înseamnă nădejde! Dar cum să vorbeşti aşa de Maica Domnului? E îngrozitor de vinovat! Şi totuşi acestor oameni la judecata cea din urmă, Maica Domnului le va arăta această nebănuită pedeapsă: „Vă iert, dar…” Fraţi creştini! Domnul Dumnezeu poate să facă orice dar un lucru nu poate, să-şi calce cuvântul! Şi dacă este vorba aşa şi nu se va pocăi, în focul iadului zice că o să se ducă! Ne aşteaptă clipă de clipă, veacuri întregi, ne aşteaptă să ne îndreptăm inima către El, pentru că o simplă suspinare e o rugăciune mare!

Nu vă descurajaţi! Am spus că e nevoie de cruce, de jertfă, pentru că trebuie să dărâmăm în noi tot ce a creat păcatul şi tot cu darul lui Dumnezeu vom face şi această nebunie. Pentru că nu este ruşine să mori strivit de dureri! E ruşine să mori istovit de plăceri!

(…)

Avem pe Maica Domnului, dacă este atât e destul! Maica Domnului este o nouă lume, Maicii Domnului îi place să stea la căpătâiul dureroşilor, la capătâiul suferinzilor, deşi stăpâneşte întreg cerul şi pământul. Este o enorm de mare greşeală aşa cum spuneam, să nu-i ceri nimic! E foarte supărată pe acei care nu-i cer nimic.

(…) Iadul e o realitate care nu poate fi dezminţită, o confirmă: „mergeţi în focul cel de veci“. Focul veşnic e fără lumină! E de mii de ori mai tare în calorii decât asta de aici! Cât stai acolo? “O mie de ani“. Nu! O veşnicie! Pentru că nu i-ai spus ăluia: „Iartă-l Doamne!“. M-a înjurat, m-a lovit, m-a furat… Ce puţin! Eu m-am convins la căpătâiul atâtor morţi că toţi se căiau grozav, voiau să mai trăiască o zi! Ca să-şi pună lucrarea în regulă, care era foarte greu, nu s-a mai putut, decât atât. Astăzi este ziua aia! Dacă nu murim ne împodobim cu daruri deosebite, să putem sufla şi răsufla. Fraţi creştini, suflarea şi răsuflarea e un dar de la Dumnezeu, nici asta nu este a noastră! Totul – suntem guvernaţi, stăpâniţi de marea Lui iubire.

Vă daţi seama dumneavoastră ce se poate întâmpla dacă Mântuitorul Dumnezeu refuză să ne mai iubească?! Pentru că suntem cu gânduri frumoase, nu vă descurajaţi niciodată, este omeneşte să greşeşti, îngereşte să te ridici şi drăceşte să rămâi în groapă!

Acesta-i timpul, nu amânaţi cu nici un chip pe mâine! Nu vreau să fac istorie în tot ce vreau să vă spun, dar vreau să vă spun că este cel mai preţios timp acum, dovada este că stăm în picioare şi că am venit cu râvnă să împodobim aici cu prezenţa noastră acest grozav de mare praznic!

Ne spune Mântuitorul că atunci vei trece de la moarte la viaţă… Moartea-i o realitate, iadul de asemenea, v-am spus, Dumnezeu nu poate să facă un lucru, să-şi calce cuvântul. A spus aşa, aşa va judeca! A apărut iadul care este cea mai mare durere a lui Dumnezeu. Vă amintesc, să nu vă îngrijoraţi, nici să vă înspăimântaţi. Sunt foarte convins că veţi vedea la răscrucea cea din urmă ce important a fost momentul acesta, prezenţa dumneavoastră aici.

Noi batem clopotele, ne luptăm să fim prezenţi, şi nu vi se cere nimic decât atât: să fii prezent şi să spui: „Maica Domnului, nu mă lăsa!“. Credeţi că e puţin? Nu e puţin unde e dragoste desăvârşită. Acolo unde e dragoste desăvârşită totul este posibil. Încercaţi să vă iubiţi! Vă spun dragii mei, iubirea este criteriul judecăţii de apoi. Nu faceţi pofta acestui drac, că iar spun: e cu neputinţă să nu mori dacă dai în adevărata lui răutate, urâciune. O fetiţă mai mărişoară a văzut un drac, nu în adevărata lui urâciune, şi a preferat să meargă toată viaţa cu picioarele goale pe jar decât să mai vadă un drac! E o realitate, atât de mult l-a sluţit păcatul, lepădarea, urâciunea, şi tot ceea ce a făcut şi face. Dar nu vă speriaţi! Dumnezeu ne-a ascultat, ne-a dat înger păzitor, ne-a dat pe Maica Domnului, avem toate cetele de îngeri. Un părinte, îi citea ucenicul rugăciunea, părintele a făcut aşa şi a zis fratele: „Ce e părinte?“, „Ai greşit că am văzut îngerul dând din aripi!” Orice gând îl ia şi-l duce la Dumnezeu că-i înger păzitor, nu doarme în post!

Aveţi îndrăzneală, e tot ce vă putem spune, pentru că avem multe de spus, pentru că în inimile noastre foarte pretenţioase, aici nu mai e nevoie de multe, e nevoie de mult [de calitate, intensitate, n.n.]! E nevoie de adâncime, de a trăi acolo unde suntem!

E o mare bucurie pentru noi mânăstirea de-aci, că sunteţi prezenţi aici, şi cu alte cuvinte suntem una!

Nu vă temeţi de judecată dacă aveţi pe Dumnezeu şi pe Maica Domnului! În noi stă toată fericirea veşnică. Luaţi lucrurile aşa cum sunt şi încercaţi, fraţilor încercaţi să vă iubiţi! Dacă nu se poate, cel puţin să nu vă omorâţi, să nu vă duşmăniţi!

N-am alt termen, decât ăsta: „Moarte sau viaţă!” Şi m-au întrebat mulţi ce e viaţa şi am răspuns: „Viaţa e moarte continuă!“, pentru că e mereu jertfă. Nu contează celelalte, ce spune lumea şi ce latră dracul! Contează ce spune Dumnezeu despre mişcarea inimii noastre.

Vă preţuim sincer, noi ne rugăm aici, chiar dacă nu vă interesează dar barem să ştiţi, ne rugăm pentru toată lumea şi sigur, pentru dumneavoastră acesta-i semnul material că sunteţi cu inima prezentă. N-aţi venit la praznicul din Techirghiol, aţi venit la un praznic ceresc sub oblăduirea, mângâierea, bucuria, nespus de marea veşnicie fericită a Maicii Domnului!”

• Cititi transcrierea integrala la: Parintele Arsenie: “Maica Domnului e suparata pe aceia care nu-i cer nimic”

***

“… Eu o mica furnica, si Maica Domnului un mare vultur al cerurilor, cum sa indraznesc sa vorbesc… Dar vreau sa fiu o furnica cu aripi…”

“Maica Domnului este atat de vorbita de rau [de catre sectari, n.n.] desi ea sta la capataiul mamelor voastre bolnave... Nu se gandesc ca vine Hristos si zice: ‘De ce-o vorbiti pe Mama Mea de rau, ce v-a facut Mamica Mea?’ “

“Maica Domnului este Stapana Cerului... dar ce usor e de vorbit… insa ce inseamna Cerul asta, dincolo de inchipuirea ingerilor…”

“Ii convine sa stea mai mult la capataiul mortilor, batranilor, suferinzilor… Ne iubeste si sta intr-un plans continuu pentru noi!”

“Sa indrazneasca cineva sa spuna ca s-a dus la Maica Domnului si nu i-a ajutat!”

“A ajutat si pe pagani, cu atat mai mult pe cei care zi si noapte ii amintesc numele ei: Maica Domnului!”

“Invatati niste rugaciuni scurte catre Maica Domnului si sa nu va lasati!”

“Nu stiu ce s-ar fi facut neamul omenesc fara Maica Domnului! E Mama lui Dumnezeu! Si Dumnezeu ii e recunoscator…”

• Cititi si: Cuviosul Arsenie Papacioc, nascut acum 97 de ani in lumina Adormirii Nascatoarei de Dumnezeu, despre iubirea Preacuratei pentru noi: “O, FERICITA INCREDERE! O, SCAPARE SIGURA! MAICA LUI DUMNEZEU ESTE MAICA MEA. SA NE ARATAM FII!”
• Vezi si: PARINTELE MACARIE DE LA MAN. PASAREA despre Maica Domnului (VIDEO)

***

PARINTELE STANILOAE despre Maica Domnului:

“(…) Sfintii arata umanitatea lor deplin actualizata in Hristos prin iubirea ce o arata fratilor lor, care este iubirea lui Hristos insusita de ei. Ei le arata aceasta iubire prin rugaciunile lor. Iar cei de pe pamant isi manifesta vointa lor de a urca spre actualizarea adevaratei lor umanitati, prin cinstirea acordata celor ce au ajuns la tinta umanizarii lor in Hristos. Mai unita cu Hristos decat toti sfintii, si de aceea mai presus de toti sfintii si ingerii, se afla Maica Domnului, ca cea care L-a purtat in pantece pe Fiul lui Dumnezeu zamislit si nascut din ea ca om si apoi L-a purtat in brate ca prunc si a ramas unita cu El prin afectiunea omeneasca suprema pe care o traieste o mama fata de fiul ei. Legatura ei cu Iisus este mai intima ca legatura oricarui sfant cu El caci trupul Lui s-a format nemijlocit din trupul ei, ea L-a purtat in brate, I-a privit neincetat fata si ochii, L-a alaptat si L-a iubit cu iubirea omeneasca culminanta proprie unei mame, fiind identificata intr-un anumit inteles cu Fiul ei. De aceea “indraznirea” ei catre El este mai mare ca a tuturor sfintilor si iubirea ei fata de noi se resimte de iubirea maxima a lui Hristos fata de noi.

Iconografia ortodoxa prezinta pe Iisus luandu-i la Adormirea ei sufletul in bratele Lui, inversand purtarea Lui ca prunc in bratele ei. Iubirea Lui fata de ea este tot atat de afectuoasa ca si iubirea ei fata de El. Pruncul ajuns in plinatatea puterilor poarta in bratele Sale pe mama Lui ramasa cu puteri mai imputinate. In persoana ei a simtit si simte Iisus la maximum iubirea omeneasca fata de El si in afectiunea Lui fata de ea se include o afectiune fata de om in general, fata de mamele umane si de iubirea lor pentru fiii lor.

In Maica Domnului avem in cer o inima de mama, inima care s-a topit cel mai mult pentru Fiul ei si a batut si bate ea insasi la inima Lui pentru cauza Lui, care e mantuirea noastra, caci mantuirea nu e o chestiune de justitie, ci de iubire intre Dumnezeu si oameni; iubire care din partea oamenilor a devenit fierbinte si culminanta concentrandu-se intr-o inima de mama si manifestandu-se prin ea. Dumnezeu cel intrupat tine seama de aceasta inima a Mamei, care a devenit Maica noastra, pentru ca e Maica Lui. (…)“

• Cititi integral la: “In Maica Domnului avem in cer o inima de mama”. Nu lasa, maicuta, sa pierim pe cale!

***

SFANTUL SILUAN ATHONITUL: Maica Domnului se intristeaza pentru cei care pacatuiesc

“(…) Multe minuni si mile am vazut de la Domnul si de la Maica Domnului si nu pot sa dau nimic in schimb pentru aceasta iubire.

Ce as putea da Preasfintei noastre Stapane pentru ca nu s-a scarbit de mine in pacat, ci m-a cercetat si luminat cu milostivire? N-am vazut-o, dar Duhul Sfant mi-a dat sa o cunosc din cuvantul ei cel plin de har, si mintea mea se bucura si sufletul meu este atras spre ea cu atata iubire, ca si numai chemarea numelui ei e dulce inimii.(…)

Intr-o zi, pe cand eram un tanar frate sub ascultare, ma rugam inaintea icoanei Maicii Domnului si rugaciunea lui Iisus a intrat in inima mea si a inceput sa se rosteasca de la sine. Intr-o zi ascultam in biserica o citire din prorocul Isaia, iar la cuvintele: “Spalati-va si va veti curati” (Is 1, 16), mi-a venit gandul: “Poate ca Maica Domnului a pacatuit vreodata, chiar si numai cu gandul“. Si, lucru uimitor, in inima mea, deodata cu rugaciunea, un glas mi-a spus lamurit “Maica Domnului n-a pacatuit niciodata, nici macar cu gandul“. Astfel, Duhul Sfant a dat marturie in inima mea curatia ei. Dar in timpul vietii ei pamantesti si in ea a fost o oarecare nedeplinatate si unele greseli, dar fara de pacat. Se vede aceasta din Evanghelie atunci cand, intorcandu-se de la Ierusalim, nu stia unde era Fiul ei si L-a cautat impreuna cu Iosif vreme de trei zile [Lc 2, 44-46).

Sufletul meu se infricoseaza si se cutremura cand se gandeste la slava Maicii lui Dumnezeu. Mintea mea este slaba si inima mea e saraca si neputincioasa, dar sufletul meu se bucura si e atras sa scrie despre ea macar un cuvant. Sufletul meu se inspaimanta de o asemenea indrazneala, dar iubirea ma impinge sa nu ascund recunostinta mea fata de milostivirea ei.

Maica Domnului nu si-a asternut in scris gandurile, nici iubirea ei pentru Dumnezeul si Fiul ei, nici durerile sufletului ei in vremea rastignirii, pentru ca nu le-am fi putut nicicum intelege, caci iubirea Ei pentru Dumnezeu e mai puternica si mai arzatoare decat iubirea serafimilor si a heruvimilor, si toate puterile ceresti ale ingerilor si arhanghelilor sunt mute de uimire in fata ei.

Chiar daca viata Maicii Domnului e ca invaluita intr-o tacere sfanta, Bisericii noastre Ortodoxe Domnul i-a dat sa cunoasca ca iubirea ei imbratiseaza intreaga lume si ca, in Duhul Sfant, ea vede toate noroadele de pe pamant si, asemenea Fiului ei, ii este mila de toti si miluieste pe toti.

Ah, daca am sti cum iubeste Preasfanta pe toti cei ce pazesc poruncile lui Hristos si cat ii este de mila si se intristeaza pentru cei ce nu se indreapta. Am simtit acest lucru pe mine insumi. Nu mint, spun adevarul inaintea fetei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu Il cunoaste: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioara. N-am vazut-o, dar Duhul Sfant mi-a dat sa o cunosc pe ea si iubirea ei pentru noi. Daca n-ar fi fost milostivirea ei, as fi pierit de mult, dar ea a vrut sa ma cerceteze si sa ma lumineze sa nu mai pacatuiesc. Ea mi-a spus: "Nu-i frumos pentru Mine sa ma uit la tine sa vad ce faci!" Cuvintele ei erau placute, linistite si blande, si ele au lucrat asupra sufletului meu. Au trecut de atunci mai mult de patruzeci de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci si nu stiu ce i-as putea da in schimb eu, pacatosul, pentru dragostea ei fata de mine, necuratul, si cum voi multumi bunei si milostivei Maici a Domnului.

Cu adevarat, ea este Ocrotitoarea noastra la Dumnezeu si chiar si numai numele ei bucura sufletul. Or, tot cerul si tot pamantul se bucura de iubirea ei. Lucru minunat si neinteles. Ea viaza in ceruri si vede neincetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uita nici pe noi, sarmanii, si acopera cu milostivirea ei tot pamantul si toate noroadele.

Si pe aceasta Preacurata Maica a Sa Domnul ne-a dat-o noua. Ea este bucuria si nadejdea noastra. Ea este Maica noastra dupa duh si, ca om, e aproape de noi dupa fire si tot sufletul crestinesc e atras spre ea cu iubire".

• Cititi integral la: MAICUTA NOASTRA DUPA DUH, MAICA VIETII - cuvinte alese inchinate celei mai sfinte dintre sfinti (Sfantul Siluan Athonitul)

***

ARHIMANDRITUL SOFRONIE SAHAROV (Essex): Taina tacerii

„Dumnezeu a slavit-o pe Maica Domnului si a pastrat-o in tacere. Taina Nascatoarei de Dumnezeu este taina tacerii. De aceea Dumnezeu nu i-a luminat pe oameni pentru a vorbi despre viata ei trupeasca. Biserica insa a slavit-o”.

• Cititi integral la: CARE E TAINA NASCATOAREI DE DUMNEZEU SI A CELOR CARE II URMEAZA?

***

IPS BARTOLOMEU ANANIA - predici la Nicula:

Predici, in acelasi timp sensibile si tunatoare, rostite de Praznicul Adormirii Maicii Domnului, la Manastirea Nicula, in 2007, respectiv 2000, pe cateva dintre provocarile cele mai arzatoare ale crestinilor si ale romanilor:

DEVENIM UN POPOR DE SALBATICI SI NESIMTITI! – Nicula, 2007 (DESCARCATI)

"Am venit, Maicuta, sa ne mai vedem..."

Familia Maicii Domnului de la Nicula

Mi-am inceput predica de astazi cu aceasta amintire, si cu aceasta remarca practic improvizata, pentru ca vreau sa va vorbesc despre faptul ca , aici, hramul Manastirii Nicula nu este nici macar o sarbatoare, este o intalnire de familie, o intalnirea a noastra, cu voi cu toti, veniti din toate laturile tarii, din Muntii Maramuresului pana in Campia Dunarii, si din Campul Oradiei, Bihorului si pana dincolo de Prut. Din toata tara va adunati aici, ca sa va intalniti voi intre voi, si fiecare cu Maica Domnului. E o intalnire de familie dragii mei! Ati cantat voi: "Am venit, Maicuta, sa ne mai vedem". Nu pentru altceva!

Eu am fost in relatii bune cu repausatul Patriarh Teoctist, si in anii din urma ne chemam la telefon cand nu ne vedeam, aproape saptamanal, ca sa ne consultam in anumite probleme ale vietii bisericesti. Dar in ultima vreme ne sunam si numai asa, fie ca ma suna dansul, fie ca il sunam eu, numai asa sa ne auzim, sa stam putin de vorba, sa ne auzim glasul, fara sa avem ceva anume sa ne comunicam.

Ei bine aici ati venit sa va spovediti, sa va impartasiti, sa ascultati o slujba, dar in special sa va mai vedeti cu Maica Domnului. Cand ai sentimentul familiei, faci parte din aceasta familie.

Cu ani in urma in tineretea mea calugareasca, m-am dus pentru prima data impreuna cu, pe atuncea, tanarul Arhimandrit Teoctist Arapasu, in manastirea Cetatuia de langa Iasi, si am intrat in biserica pentru prima data, si m-am gasit in fata icoanei Maicii Domnului, si deodata am simtit nevoia sa cad in genunchi si sa ma rog. Dupa ce m-am rugat, mi-am zis, iata sunt teolog si deseori imi pun intrebarea, sau trebuie sa raspund la intrebarea: "care e deosebirea intre un tablou religios si o icoana?". Si multi nu stiu sa raspunda, si nici eu nu stam pe vremea aceea. De-atunci am stiut. Tabloul religios este facut sa-l admiri, este un obiect estetic. O icoana este fereastra ta spre Cer. Daca ajungi sa comunici cu persoana pe care o reprezinta, atunci acea persoana face parte din sufletul tau si sufletul tau face parte din fiinta ei. In fata unui tablou religios stai drept, in fata unei icoane simti nevoia sa te descoperi si sa te pleci in genunchi. Iar voi ati venit la icoana sufleteasca a Maicii Domnului, sa va descoperiti capetele si sa va plecati genunchii in rugaciune. Si ati facut-o impreuna cu noi, episcopii, preotii si diaconii.

Ni se spune deseori "ce face Biserica Ortodoxa Romana? Dispretuieste laicatul, nu face dialog cu laicii!". Ii rog pe domnii laici din Bucuresti sau din alte parti, sa vina aici si sa vada participarea laicatului la viata Bisericii!

Ati cantat cunoscutele cantece cu care veniti la Nicula, si le-ati cantat in cadrul Sfintei Liturghii, pe care am slujit-o noi. Fiecare de pe locul lui si dupa vrednicia lui slujeste Biserica, il slujeste pe Dumnezeu si o venereaza pe Maica Domnului. Impreuna am facut aceasta slujba de astazi, nu noi de-o parte, chiar daca suntem pe o scena, si voi pe de alta parte. Dar ne-am simtit ca o familie, pentru ca suntem o familie, iar Maica Domnului face parte din familia noastra.

Maica Domnului, mijlocitoarea noastra la Dreptul Judecator si icoana puritatii

Dragii mei, noi ne inchinam la Maica Domnului ca la ocrotitoarea noastra, mijlocitoarea noastra, si stim ca avem nevoie de ocrotirea ei, pentru ca tocmai este Maica Dumnezeului viu, a Domnului nostru Iisus Hristos. Ea L-a nascut pe Fiul lui Dumnezeu. Dar stiti de ce Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Sau sa se intrupeze din Sfanta Fecioara? Raspunsul cel mai banal este "pentru mantuirea noastra, pentru ca noi sa ajungem in Rai". Ceea ce este foarte adevarat, dar, inainte de aceasta Dumnezeu a dorit sa se faca vazut. Dumnezeu este pururea nevazut, El este inaccesibil simturilor noastre. Asa cum nu ne putem uita la soare cu ochii liberi - si stiti foarte bine, cand este eclipsa ni se recomanda sa ne uitam la soare cu ochelari fumurii, sau printr-o sticla afumata, ca sa nu cumva sa orbim - cu atat mai putin la Cel care a facut soarele, si care este incomparabil mai stralucitor. De aceea nimeni nu L-a vazut pe Dumnezeu fata catre fata, nici chiar Moise. A fost chemat de Dumnezeu in Muntele Sinai, ca sa-i dea Tablele Legii, Moise s-a urcat pe munte, si ne spune Biblia "si a intrat Moise in intunericul unde era Dumnezeu". Nu ca Dumnezeu ar fi intuneric, El e Lumina, dar a facut intuneric, pentru ca Moise sa nu orbeasca de stralucirea Lui. Asa este si Maica Domnului, ea este Maica Luminii si este "lumina intunecatului meu suflet", asa cum spune o rugaciune. Cand sufletul nostru este intunecat de ganduri rele, sau de pacate amare, atunci cerem Maicii Domnului sa se roage Fiului ei pentru noi.

Dragii mei va amintesc inca o data de Nunta din Cana Galileii, in care a fost invitat si Mantuitorul Hristos impreuna cu ucenicii Sai, dar si Maica Domnului. Domnul Hristos era la inceputul predicii Sale, si inca nu savarsise nicio minune. In timpul ospatului de nunta, Sfanta Maica baga de seama ca s-a terminat vinul, si ii spune Fiului ei de alaturi: "Iata, nuntasii nu mai au vin". Ea a priceput ca este indemnul catre El de a face o minune, ea stiind cine este Fiul ei, ca este Fiul lui Dumnezeu. Iar El ii spune: "Mama, ceasul meu inca nu a venit". Cu alte cuvinte, nu pentru astazi am hotarat Eu sa savarsesc intaia minune, ci alta data, in alta imprejurare. Ea n-a zis nimic, s-a uitat in ochii lui, si a chemat slugile si le-a spus doar atat: "Faceti tot ceea ce va va spune El". Iar El le-a poruncit sa aduca niste vase mari de lut, sa le umple cu apa, a bincecuvantat apa, apa s-a prefacut in vin si le-a dat nuntasilor. N-a facut-o Maica Domnului de dragul vinului si al bauturii, ci pentru ca sa salveze demnitatea acestor oameni saraci, bieti pescari de pe malul marii. I-ar fi barfit tot satul: "uite ne-au chemat la nunta si prapaditii de ei, n-au avut ce sa ne puna pe masa". Si ei ar fi fost umiliti in fata semenilor, dar Maica Domnului s-a gandit la demnitatea lor, pentru ea s-a rugat la Fiu, iar Fiul, de dragul Maicii Sale a savarsit intaia minune, chiar daca nu hotarase in ziua aceea sa o faca. Ceea ce inseamna dragii mei, ca rugaciunea Maicii Domnului este in stare chiar sa schimbe o hotarare a lui Dumnezeu. E putin lucru? Atunci, la Judecata de Apoi toti vom sta cu genunchii tremurand in fata Dreptului Judecator, fiindca ne vom gandi la pacatele noastre, sa nu fim judecati si osanditi pentru ele, iar Maica Domnului care Ii va sta alaturi. Ii va spune: "Fiule si eu am fost purtatoare de trup ca si ei, si stiu cu cata greutate se poata un trup, si ce greu este sa ramai curat pana la sfarsitul vietii. Ei sunt oameni, cu slabiciunile lor, si poate ca au cazut, poate ca s-au intinat, poate ca au gresit. Fiule, iarta-i! Mai fa o minune, marea Ta minune de a-i ierta!". Si Fiul ei, ca si la Nunta din Caana Galileii va porunci ca ospatul sa se termine cu bine.

Aceasta este Maica Domnului rugatoare, dar, iubitii mei, ceea ce vreau sa va spun in mod deosebit in ziua de astazi, este si faptul ca Maica Domnului este un simbol al curatiei, al puritatii. Nu-i spunem noi Preacurata? Nu-i spune insusi Eminescu intr-o poezie Maica Preacurata? Aici este minunea si aici este marea mirare.

Iubitii mei, exista o icoana a Adormirii Maicii Domnului pe care eu am vazut-o la Manastirea Dintrun Lemn, din judetul Valcea, si pe care eu am pus-o in cartile mele si pe care am comentat-o. Maica Domnului intinsa pe nasalie. Ea a stiut ca moare, s-a pregatit din vreme, s-a primenit, le-a spus vecinilor, si-a luat ramas bun de la ei, vecinii au inceput sa planga, si a spus: "Dragii mei, nu prefaceti bucuria in intristare, ca eu ma duc la Fiul meu, care ma asteapta".

Asa cum zicea Parintele Cleopa de la Sihastria, care era batran, "pai cum sa-mi fie frica de moarte, ca doar ma duc la fratii mei?". El avea doi frati calugari, care plecasera inaintea lui. "Pai ma duc sa ma-ntalnesc cu ei". Tot sentimentul de familie.

Iar Maica Domnului spune: "ma duc la Fiul meu", si a adormit. Icoana o infatiseaza intinsa pe pat, si in preajma, in gest, dar si Apostolii care venisera sa o vada, fusese impreuna cu ei multa vreme dupa Inaltarea Domnului la Ceruri. Si Petru cadelniteaza. Toti sunt abatuti, dar nu plange niciunul. Un Apostol insa sta langa trupul Maicii Domnului, langa pat, cu mana asa, pe obraz si se uita lung la ea. Iar eu am privit lung la fata acestui Apostol si mi-am zis: oare ce exprima fata acestui Apostol? Si mi-am dat seama dintr-o data: mirare! Se poate si o teologie a mirarii. El se intreaba: "cum este oare cu putinta ca o fiinta atat de curata sa intre in pamant, sa putrezeasca, sa se desfigureze, sa ramana o mana de oase, asa cum suntem noi, toti, pacatosii? Noi meritam! Dar ea, atat de curata?" Si pe gandul acesta a cazut Fiul ei, Iisus, atunci cand dupa inmormantare a luat-o inapoi la El in ceruri. Cand a venit Apostolul Toma mai tarziu, si au deschis mormantul Maicii Domnului, pentru ca sa o vada si el, ea nu mai era acolo, si fara niciun semn ca ar fi dus-o in alta parte. Fiul ei venise si o ridicase cu trupul indumnezeit la Cer, pentru ca ea era Mama Fiului lui Dumnezeu. A fost recunostinta Fiului, pentru faptul ca ea o viata intreaga a purta atatea suferinte, chiar si aceea de a-si vedea Fiul chinuindu-se si murind pe cruce, dar a trait apoi si bucuria de a-L vedea inviat. Dragii mei, Maica Domnului ramane un simbol al puritatii noastre sufletesti si materiale.

(...)

Predica exceptionala de la Nicula in apararea familiei crestine fata de ofensiva si propaganda homosexualitatii, destrabalarii, pornografiei si prostitutiei – 2000 (DESCARCATI)

Izvorul nesecat al lacrimilor de la Nicula

"Iubiti credinciosi, acum trei zile, pe postul national de televiziune a aparut o stire in legatura cu hramul Manastirii Nicula, practic anuntandu-l, dar mintindu-i pe telespectatori ca la Manastirea Nicula din cauza secetei au secat izvoarele de apa, si ca se fac eforturi pentru ca hramul sa nu fie compromis. In afara de [a remarca] nota usor diversionista a acestei stiri, as vrea sa informez pe toata lumea ca aici in zona Niculei, apa potabila este o raritate, si ca izvoarele sunt foarte sarace, si ca uneori seaca de tot. Dar, aici in Manastirea Nicula nu a secat niciodata izvorul lacrimilor! N-ati venit aici sa beti apa, ati venit sa va intalniti cu Maica Domnului, care acum peste 300 de ani a plans cu lacrimi adevarate, vadindu-si ipostaza de icoana facatoare de minuni. Iar noi, cei care sunem aproape de manastire si vietuim aici, stim ca nu numai la hram, ci in tot timpul anului crestinii vin din departari si toti, aproape fara exceptie, varsa lacrimi in fata icoanei Maicii Domnului imbratisand-o ca pe o Mama scumpa. Ei vin cu lacrimile lor de acasa, lacrimi de durere, lacrimi de jale, lacrimi de cainta, si se intalnesc aici si cu lacrimi de bucurie, pentru ca intalnirea cu Maica Domnului, cu icoana ei, este ca o intalnire cu cineva drag, pe care nu l-ai mai vazut de multa vreme. O intalnire care iti provoaca bucurie, si anume bucuria lacrimilor, si acestea sunt aici la Nicula, si sunt din belsug.

Asa cum ati cantat si astazi: “Am venit Maicuta sa ne mai vedem, sa-ti spunem necazul pe care-l avem” , asa cantati an de an, in simplitatea cantecelor voastre, in simplitatea si agramatismele lor, care le certifica autenticitatea si certifica credinta celor ce le rostesc. Ati venit la Maica Domnului ca la cineva din familie. Nu “sa te mai vedem”, ci “sa ne mai vedem”, noi sa te vedem pe tine, si tu sa ne vezi pe noi. Este marea intalnire a voastra, a tuturor, cu Maica Domnului, care se intampla aici, la Manastirea Nicula, in fiecare an.

Iubitii mei, cel putin de sapte ani incoace v-am vorbit din acest altar despre Maica Domnului. Poate ca ma repet, nu aceasta este important. Important este ca ceea ce va spun eu sa va mearga la inima, sa va lumineze mintea, si sa va intareasca credinta.

(…) De aceea, iubitii mei, Maica Domnului este si o icoana prin excelenta a curatiei omenesti. Nu a fost alta femeie pe lume, pe care Dumnezeu sa o cheme la misiunea pentru care a chemat-o pe ea, si n-a fost nicio fiinta pamanteasca in lumea aceasta, care sa fi fost atat de curata ca Maica Domnului. Asadar iubitii mei, atunci cand varsati o lacrima de bucurie, o varsati si in fata icoanei curatiei desavarsite a omului.

(…)

• Cititi integral la: Glasul de tunet al Mitropolitului Bartolomeu Anania avertizeaza si mustra raspicat si dincolo de mormant: “EUROPA, NU SODOMA!”

Vezi si:

• DOR DE PARINTELE ANANIA. Documentare remarcabile, marturii inedite si memorabile (VIDEO) – - Despre cat de ne aproape este Maica Domnului de inima noastra si despre puterea milei sale la Judecata;
• Parintele Arsenie Papacioc despre ucenicul sau, Vladica Bartolomeu Anania, dupa trecerea sa la Domnul: ERA ODIHNITOR, MANGAIETOR, INIMA CALDA… (VIDEO)

• Vezi si: Adormirea Maicii Domnului - IPS IUSTINIAN CHIRA

Legaturi:

• Cititi si: DIN MARTURIILE ARHIM. ZAHARIA DESPRE CUVIOSUL SOFRONIE si sfaturi legate de problema rusinii la spovedanie: “Daca Parintele Sofronie nu este sfant, atunci nimeni nu e sfant!”

“Staretul nostru avea o credinta si o dorinta. El era pe deplin incredintat ca parintelui sau duhovnicesc, Sfantului Siluan, i-a fost dat cuvantul lui Dumnezeu pentru generatia noastra si ravnea sa vesteasca acest cuvant, daca ar fi fost cu putinta, tuturor popoarelor pamantului, popoare pentru care sfantul insusi s-a rugat ca sa-L cunoasca pe Dumnezeu in Duhul Sfant. El voia ca si noi sa impartasim aceasta dorinta arzatoare a sa, plinind astfel, pe cat de mult cu putinta, sfanta noastra datorie fata de cuviosul Siluan.

Intr-o zi, in timpul uneia din convorbirile noastre, m-a indemnat sa scriu gandurile pe care, din cand in cand, i le exprimasem privitor la insemnatatea cuvintelor Sfantului Siluan. Oarecum nedumerit, caci eram foarte constient de propria-mi putinatate si nimicnicie, l-am intrebat: „Dar, parinte, ce pot eu scrie?!”. Raspunsul sau avea sa fie steaua mea calauzitoare. Pe un ton hotarator mi-a spus: „Repeta ceea ce am spus eu!”. Din acel moment am inteles un fenomen care se observa adesea in istoria monahismului: de fiecare data cand cuvantul lui Dumnezeu se naste in inima unui monah sfant, cuvant prin care Dumnezeu face cunoscute tainicele hotarari ale voii Sale oamenilor, dupa aceea, generatii de monahi din acea manastire vor repeta cuvintele acelui sfant calugar, vor cerceta gandul sau si vor raspandi invataturile sale. Astfel, vor aprinde in sufletele contemporanilor lor adevarata credinta, care a fost data sfintilor odata pentru totdeauna (cf. Iuda 1:3). In acest fel, ei vor sluji cuvintelor sfintilor, vor zidi Trupul Bisericii si in acelasi timp isi vor lucra propria mantuire. Un exemplu tipic al acestui fapt a fost lucrator timp de secole in Manastirea Studion din Constantinopol.

Prin urmare, indemnul si rugamintea Staretului nostru Sofronie de a ne indeletnici cu cuvantul sfantului sau invatator, Siluan, sunt deopotriva cuvenite si drepte, potrivit Traditiei. Singura piatra de poticnire este propria-mi nevrednicie. Staretul insusi, smerit si fara de indoiala, credea ca Sfantului Siluan ii fusese dat in chip nemijlocit cuvantul descoperitor al lui Dumnezeu; in timp ce Parintele Sofronie asemana propria sa lucrare cu cea a postasului care aduce o scrisoare pe care nu a scris-o el insusi. El pur si simplu transmite cuvantul parintelui sau, Siluan, cuvant care merita toata atentia si o adanca cercetare, nu doar la modul obiectiv, ci cercandu-l prin traire personala.

Cu convingere apostolica, cuvantul Sfantului Siluan da raspuns problemelor arzatoare si situatiilor fara iesire ale generatiei sale. De asemenea, defineste cu o autoritate asemenea celei a lui Hristos criteriul sigur pentru a stabili adevarata cunoastere de Dumnezeu in Biserica Ortodoxa. Spre exemplu, el spune undeva ca criteriul care adevereste prezenta Duhului Sfant, criteriul adevarului, este iubirea de vrajmasi.

(…) Cuvantul lui Siluan este rodul unei inimi arzand de harul Duhului Sfant. Cuvantul sau este umilicios, dulce si lucreaza in chip tamaduitor asupra sufletului care il primeste. Din acest motiv, in imnografia ei, Biserica il numeste pe Siluan „cel prea duios intre cuvantatorii de Dumnezeu” si asemenea la inima blandului si smeritului Hristos, ,,Invatatorul sau in calea smereniei”[2].

Staretul Sofronie era de acelasi duh si a dobandit o experienta in viata duhovniceasca similara cu a parintelui sau, Sfantul Siluan. Pronia dumnezeiasca a descoperit aceasta inrudire prin felul in care s-au intalnit si s-au cunoscut. Iata pe scurt cum s-a petrecut acea intalnire. Parintele Sofronie vietuise deja aproape cinci ani in Manastirea Sfantului Panteleimon inainte de a-l cunoaste personal pe sfant. El fusese hirotonit diacon in 1930 de Episcopul Nicolae Velimirovici, care era un mare prieten al Sfantului Siluan si il vizita adeseori. Parintele Sofronie imi spunea ca Sfantul Siluan avea ca ascultare sa se ocupe de magazinul de carti si o data s-a simtit grozav de stanjenit pentru ca Episcopul Nicolae a venit si a cumparat multe carti, cerandu-i Sfantului Siluan sa-l ajute sa si le puna in geanta. In felul acesta a facut ca fiecare carte sa treaca prin mainile acestuia. Sfantul Siluan a inteles ce facea episcopul si s-a simtit stanjenit. Asa ca, in timp ce facea precum ii ceruse Episcopul Nicolae, a aratat spre Omiliile Sfantului Macarie si a spus: „Iata un mare parinte, omiliile sale sunt pline de har”. La care Episcopul Nicolae a raspuns: „Si in zilele noastre exista parinti de aceeasi masura cu Sfantul Macarie”. Si Sfantul Siluan marturisea mai tarziu: „M-am simtit grozav de stanjenit dupa cuvantul sau”, intelegand ca episcopul se referise la el.

Mai tarziu, cand Nicolae Velimirovici era bolnav la Londra, Parintele Sofronie l-a vizitat si l-a intrebat: „Cum vi se pare cartea despre Sfantul Siluan?”. Parintele Sofronie ii cerea parerea pentru ca Parintele Iustin Popovici ii scrisese o scrisoare Parintelui Sofronie spunand ca scrierile Sfantului Siluan erau asemenea scrierilor Sfantului Simeon Noul Teolog. Parintele Sofronie i-a repetat Episcopului Nicolae Velimirovici cuvintele Parintelui Iustin Popovici, iar acesta a ramas pe ganduri un rastimp, apoi ridicandu-si capul a spus: „Niet! Niet! Nu! Nu! El este mai mare. Cuvantul lui este tamaduitor”. Da, aceasta a fost marturia acestui sfant episcop, Nicolae Velimirovici.

(…) Pentru Staretul Sofronie, teologia era starea de a fi in Dumnezeu. Avand experienta pe care am descris-o mai sus, teologia era pentru el descrierea evenimentului intalnirii sale cu Hristos, pe cand a fost rapit si a vazut Lumina dumnezeiasca. (Pentru el, teologia era povestirea unui eveniment). Conform scrierilor sale, adevarata teologie nu consta in presupunerile ratiunii omenesti sau in rezultatele unei cercetari critice, ci in starea de viata in care este adus omul prin lucrarea Duhului Sfant. Teologia este atunci un har al Sfantului Duh care reaprinde inima omului. Tot cel ce a dobandit acest dar devine ca o lumina in lume, purtand in sine cuvantul vietii. Precum cuvantul Sfantului Siluan era desavarsit, pentru ca era de la Duhul Sfant, tot asa era si cuvantul ucenicului sau. El cerea intotdeauna lui Dumnezeu cuvant prin rugaciune si zamislea in inima sa cuvant placut lui Dumnezeu si mantuitor fratilor sai. (Stiti, ori de cate ori ma duceam sa-l insotesc intr-o plimbare de cateva minute de la casa sa pana la manastire ca sa primeasca pe cineva care venise sa-l vada, incercam sa profit si sa-l intreb ceva pentru mine, dar el nu ma lasa, zicand: „Nu imi pune intrebari acum. Acum mintea mea e la persoana aceea”. Se ruga tot timpul ca intalnirea cu acea persoana sa fie binecuvantata si nu voia ca atentia sa-i fie abatuta nici o clipa.)

Parintele Sofronie avea o singura dorinta: ca prin pocainta toti sa se mantuiasca in Hristos si prin Hristos. El era insuflat de telul si maretia slujirii ca parinte duhovnic si dorea intr-un duh de pocainta si smerenie sa fie „un impreuna-lucrator cu Dumnezeu” in crearea de dumnezei nemuritori (cf. 1 Cor. 3:9). Gasea lucrarea parintelui duhovnic ca fiind cea mai creatoare lucrare, intrucat omul impreuna-lucreaza cu Dumnezeu in crearea de dumnezei nemuritori. Cand am devenit duhovnic imi spunea adesea:

„Nu te increde in ceea ce ai citit sau ai spus candva, chiar daca aceasta a ajutat pe careva. Inainte de a spune ceva, adu-ti intotdeauna mintea in inima, cere binecuvantarea lui Dumnezeu si apoi vorbeste. Cere cuvantul lui Dumnezeu si apoi graieste. Trebuie sa inveti aceasta cale, altfel totul nu e decat o slujire omeneasca oarba”.

Spunea adesea ca daca ne rugam inainte de a ne intalni unul cu altul: un preot cu un preot sau o persoana cu parintele sau duhovnic, un credincios cu preotul sau sau un preot cu episcopul sau - atunci intalnirea poate fi intr-adevar proroceasca, pentru ca Dumnezeu va da cuvant. Spunea ca:

„daca exista rugaciune de ambele parti, de la cel ce vine si de la cel ce il primeste, cu siguranta atunci Dumnezeu va vorbi”.

Se cuvine ca Staretul Sofronie sa-l talcuiasca pe Sfantul Siluan, intrucat are acelasi duh. Prin propria sa experienta personala el re-citeste, adica re-cunoaste viata duhovniceasca a sfantului. Cu alte cuvinte, experienta sa a fost o repetare a experientei sfantului. In vietile sfintilor, „repetitia” sau „copierea” este actul cel mai creator: este taina Traditiei Duhului Sfant. Calea spre dobandirea acestei sfinte Traditii a fost mai intai aratata de marele Apostol Pavel: „Urmatori fiti mie precum si eu lui Hristos” (1 Cor. 11:1).

Iertati-ma, parintilor! Iertati-ma, Preasfintite!

Cuvantul de incheiere al P.S. Vasile: Stiti, noi toti suntem fii ai veacului al douazecilea, toti suntem nascuti in secolul douazeci si daca ati observat, cu cateva clipe in urma, Parintele Zaharia, foarte calm, a spus o propozitie in care a amintit patru sfinti: Staretul Sofronie intreband pe un alt sfant, Sfantul Nicolae Velimirovici, ce credea despre cartea sa referitoare la alt sfant, Siluan, in care cita alt sfant, Iustin Popovici, toti fii ai veacului al douazecilea, comentand despre Sfantul Siluan. Ne aduceti mari daruri, Parinte, si aceasta nu ca sa va laud, ci ca sa spun ca sunteti un fiu credincios al Parintelui Sofronie si pentru aceasta noi va suntem foarte recunoscatori. Stiti ca Biserica intelege Traditia (paradosis in limba greaca) ca fiind „o predare mai departe” – o persoana preda mai departe ceva neschimbat, ceva foarte valoros, pretios si important, chiar deosebit de important, de la o generatie la urmatoarea si chiar acum noi am primit ceva pretios; suntem partasi Traditiei intr-un mod foarte „fiintial”. Si cerem binecuvantarea lui Dumnezeu peste Parintele Zaharia si multumim lui Dumnezeu care este „minunat intru sfintii Sai” (Ps. 67:36).

[1] Ibid., p. 57; vezi trad. rom. Viata si invatatura..., p. 60

[2] Prima fraza provine din troparul Sfantului Siluan, care se gaseste in slujba Sfantului Parintelui nostru, Siluan Athonitul, publicata de Sfanta Manastire Simonos Petras (Muntele Athos, 1991), pp. 2 si 18: Propovaduitor al iubirii lui Hristos, lumii intregi ai fost dat, de trei ori fericite, intre cuvantatorii de Dumnezeu cel prea duios. A doua fraza vine de la alternativa troparului, care se gaseste pe spatele icoanei sfantului, facuta de Manastirea Stavropegica Patriarhala a Sfantului Ioan Botezatorul, Essex, Anglia: Pre Hristos invatator in calea smereniei, rugandu-te, ai aflat.

(din: Arhimandritul Zaharia, Largiti si voi inimile voastre!”, Editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2009)

Va mai recomandam din acelasi volum si de acelasi autor:

• Cum sa ne convertim trairile psihologice in simtiri duhovnicesti?
• IN ASTEPTAREA VENIRII DOMNULUI – cu Parintele Zaharia de la Essex
• “Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui” – cuvant al lui Dumnezeu pentru vremea noastra
• “LARGITI-VA INIMILE!”

***

Legaturi:

• SFANTUL SILUAN – CUVINTE ALESE, CUVINTE ESENTIALE PENTRU MANTUIREA NOASTRA (si toate legaturile de aici la celelalte postari dedicate Sfantului Siluan)
• Arhim. Nicholas Saharov de la Essex (nepotul si ucenicul Cuviosului Sofronie) – CEA MAI PROFUNDA SI EXHAUSTIVA SINTEZA DE TEOLOGIE DUHOVNICEASCA PE TEMA “ASCULTARII”, INTELEASA CA TAINA SI CA RELATIE PERSONALA ELIBERATOARE
• FERICITUL SOFRONIE SAHAROV – CUVANTAREA DE RAMAS BUN:  “Noi nu ne despartim…”
• CUVIOSUL SOFRONIE (†11 iulie 1993) DESPRE ORBIREA OMULUI CONTEMPORAN: “In afara smereniei sau fara smerenie nu este si nici nu poate fi iubire”
• Cuviosul Sofronie Saharov despre razboaie si oamenii zdrobiti ai vremii noastre: “SCRIU DINTR-O PROFUNDA DURERE A SUFLETULUI MEU SI NU SOCOTI LUCRUL ACESTA A FI UN PESIMISM NEMODERAT”
• Cuviosul Sofronie despre DALTONISMUL DUHOVNICESC si despre PURTAREA USURATICA SI OBRAZNICA a oamenilor fata de slujitorii Bisericii
• Cuviosul Sofronie: “In locul regulei scrise trebuie ca inima noastra sa se largeasca…”
• Cuviosul Sofronie: MANTUIREA NOASTRA STA IN UNIREA NOASTRA
• CUNOASTEREA LUI DUMNEZEU SI DEVENIREA PERSOANEI
• “Faţă către faţă” cu Dumnezeu si cu fratele nostru. Cum iesim din DUHUL IMPERSONAL, cum devenim PERSOANE, cum ni se deschid ochii?
• Arhimandritul Sofronie: Ce este pacatul?
• NE MAI STIM CHEMAREA ADEVARATA? O MAI LUAM IN SERIOS?
• Despre libertatea pierzarii si despre durerea rugaciunii pentru lume
• Mandria, imaginatia si raul ascuns sub masca binelui
• Doua inimi zdrobite. Al Tau sunt eu, mantuieste-ma!
• Duhul ascultarii in relatiile fratesti
• CUVIOSUL SOFRONIE DE LA ESSEX: “Naiv este cel ce crede ca va putea urma lui Hristos, fara lacrimi”
• INCERCARI DUHOVNICESTI. Nici un sfant nu ne poate cruta de necesitatea de a lupta cu pacatul care lucreaza in noi
• Jean-Claude Larchet ne talcuieste cuvantul providential primit de Sfantul Siluan: “TINE-TI MINTEA IN IAD SI NU DEZNADAJDUI!”

“O nadejde care l-ar lipsi de om de constiinta pacatului sau si l-ar lipsi astfel de smerenie, si un sentiment al pacatului care l-ar lipsi de orice nadejde de a fi mantuit alcatuiesc doua rataciri duhovnicesti ce trebuie evitate”.

Alte talcuiri:

• PARINTELE ZAHARIA DE LA ESSEX: “Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui” – CUVANT AL LUI DUMNEZEU PENTRU VREMEA NOASTRA
• STRUCTURA  VIETII DUHOVNICESTI: Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui! - Parintele Rafail Noica
• Parintele Rafail Noica: NU-I NEVOIE SA DEZNADAJDUIM!
• Parintele Rafail Noica: “TRAIM VREMURI DE MARE APOSTAZIE, DAR NOI SA NU CADEM DIN VOIA LUI DUMNEZEU!”

Formula “Tine mintea in iad si nu deznadajdui” in lumina traditiei patristice

Cuvintele lui Hristos, desi au o intentie particulara, au si o semnificatie universala: fiind adresate intr-un context istoric si social precis, unei persoane anume pentru a-i da ajutorul de care avea nevoie in situatia sa, ele sunt valabile si pentru toti oamenii din toate timpurile si din toate locurile; nu numai pentru cei ce traiesc intr-o situatie asemanatoare, dar si pentru toti cei ce vor putea intr-un fel sau altul sa traga un folos duhovnicesc in ele.

Cuvantul lui Dumnezeu are proprietatea de a putea fi interpretat in moduri infinite, toate legitime atunci cand sunt de acord cu credinta ortodoxa. Aceasta proprietate (pe care o traduc si diferentele ce exista intre relatarile Evangheliilor) e o manifestare a caracterului nelimitat al cuvantului lui Dumnezeu, o expresie simbolica a infinitatii Celui ce-l rosteste si a bogatiei harului pe care-l comunica prin el.

Asa stau lucrurile si in privinta cuvintelor adresate de Hristos Sfantului Siluan: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui”. Legate de un context spiritual anume, menite sa-l ajute pe staret in starea proprie in momentul in care i s-a aratat Hristos si sa-i permita progresul duhovnicesc plecand de la situatia sa, ele poseda o dimensiune universala si s-au dovedit in stare sa aduca o lumina si un ajutor pentru alte stari si situatii pe care staretul insusi le-a putut cunoaste in timpul existentei sale, dar pe care si alti oameni au putut sa le traiasca in alte contexte si in alt timp.

Astfel, acest sfat al lui Hristos a putut aparea unora dintre exegetii sai, care i-au subliniat modernitatea, drept un ajutor providential pentru oamenii epocii noastre. Aceste cuvinte i-au frapat uneori pe cei ce i-au primit in noutatea lor, arhimandritul Sofronie insusi numindu-le “ciudate”.

Noutatea formularii nu trebuie sa ascunda insa faptul ca, in fond, aceste cuvinte se insereaza intr-un context duhovnicesc traditional (la care se refera Sfantul Siluan insusi) si cunosc numeroase antecedente patristice, ceea ce confirma pe de alta parte dimensiunea lor universala. Acest context si aceste antecedente imi propun sa le evidentiez aici, dupa ce voi trece in revista diferitele sensuri ale acestor cuvinte, sensuri pe care cred ca trebuie sa le distingem si chiar ierarhizam, dar care nu par deloc separate, ci dimpotriva trebuie privite ca strans legate intre ele.

1. “Tine mintea in iad…”

Indurarea chinurilor si suferintelor vietii in aceasta lume

Anumiti comentatori considera ca sfatul dat de Hristos lui Siluan e un mod de a aduce un ajutor, o mangaiere si o nadejde oamenilor epocii noastre care gem sub povara existentei lor, trebuie sa faca fata la numeroase dificultati, sufera in diferite feluri si sunt inclinati sa deznadajduiasca de viata insasi. Notiunea de iad e aici inteleasa intr-un sens foarte larg care o intalneste uneori pe cea care i se da astazi, intr-un context care nu este necesar religios, din limbajul curent.

E incontestabil ca aceasta interpretare isi gaseste un anumit sprijin in atitudinile si invatatura staretului. Sfantul Siluan se arata extrem de atent la chinurile suferite de fiecare din persoanele pe care le intalnea si se arata compatimitor fata de toti oamenii pentru toate suferintele pe care acestia trebuiau sa le indure, si chiar fata de toate fapturile lui Dumnezeu. Putem remarca de asemenea ca el leaga chinurile iadului de suferintele indurate in aceasta lume, mai cu seama atunci cand marturiseste: “dupa faptele mele sunt vrednic de chinuri si pe pamant, si in iad”.

Dar trebuie de asemenea sa remarcam faptul ca staretul recunoaste acestor suferinte o semnificatia duhovniceasca, mai cu seama atribuindu-le o radacina unica: mandria!

“Pentru ce sufera omul pe pamant, pentru ce duce necazuri si indura rele? Suferim pentru ca nu avem smerenie”;

“oamenii nu invata smerenia si pentru mandria lor nu pot primi harul Duhului Sfant si de aceea lumea intreaga sufera”.

Totusi, luand in considerare contextul lor, n-ar putea admite ca acesta e primul sens al cuvintelor adresate de Hristos Sfantului Siluan, si a privilegia aceasta interpretare sub pretextul de a ne face intelesi intr-o lume in care tot mai multi oameni (si printre crestini) refuza sa creada in iad in acceptiunea sa traditionala, precum si in diavol si in demoni, ar duce la limitarea considerabila a ponderii acestui sfat dumnezeiesc.

Indurarea vederii si apropierii diavolului si a demonilor, si chinurile luptei contra lor

In al doilea rand se poate socoti ca sfatul “Tine-ti mintea in iad” e acela de a ne tine mintea in prezenta demonilor si de a suporta vederea si actiunile lor. Fiindca iadul e un loc in care cei osanditi sufera compania diavolului si a demonilor.

Staretul a facut in repetate randuri experienta unei asemenea prezente si suferinte. In momentul in care i s-a aratat Hristos sa-i comunice acest cuvant, staretul era inconjurat de demoni:

“Intr-o noapte sedeam in chilia si demonii au venit la mine si s-a umplut chilia de ei. M-am rugat din inima si Domnul i-a alungat, dar ei au venit din nou. Atunci m-am sculat ca sa fac inchinaciuni la icoane, dar demonii erau jur-imprejurul meu, iar unul dintre ei statea in asa fel ca nu ma puteam inchina la icoane fara sa ma inchin inaintea lui”. El facuse deja si mai inainte aceasta experienta a inconjurarii sale de catre demoni si a suferintei indurarii prezentei lor ziua si noaptea: “Eu insumi am inteles greseala mea, pentru ca demonii au inceput sa mi se arate din nou nu numai noaptea, dar si ziua. Si astfel am patimit multi ani din partea lor”.

Staretul evoca astfel cazul in care omul vede limpede pe Satana insusi, care il arde cu focul sau si incearca sa-i robeasca mintea, evocare ce se leaga de ceea ce a trait el insusi in doua randuri:

“Pentru mandria mea, Domnul a ingaduit de doua ori vrajmasului sa faca o asemenea lupta cu sufletul meu, ca sufletul meu a ajuns in iad”.

Sa observam ca staretul afirma cu multa smerenie ca aceste experiente se datorau atitudinii sale orgolioase. El o spune limpede in pasajele mentionate, precum si in altele: “Am suferit mult din partea demonilor din pricina mandriei mele”. Aceasta mandrie consta indeosebi in faptul ca socotea ca nu mai avea nevoie de cainta pentru pacatele trecute. El constata:

“Chiar daca pacatele ne-au fost iertate, toata viata trebuie sa ne aducem aminte de ele si sa ne intristam, ca sa pazim zdrobirea [inimii]. N-am facut asa si am incetat zdrobirea si mult am fost hartuit de demoni. Cel ce, asemenea mie, a pierdut harul, e bine sa lupte cu curaj cu demonii. Domnul iti da sa cunosti ce inseamna sa fii in lupta cu demonii. Astfel, sufletul invata prin experienta vatamarile mandriei”.

Dar inaintea acestei lupte impotriva demonilor si a suferintei legate de aceasta, adeseori simpla vedere nedorita a demonilor il face sa traiasca experienta iadului pe cel care din vanitate s-a lasat tarat de imaginatia sa si sedus de gandurile rele:

“Mintea cazuta in slava desarta nu va fi curata de ganduri si de inchipuiri si poate ajunge pana acolo incat sa vada demoni si sa vorbeasca cu ei. Scriu despre aceasta pentru ca eu insumi am fost in aceasta nenorocire”.

Fara indoiala ca in Viata Sfantului Antonie scrisa de Sfantul Atanasie al Alexandriei vedem in modul cel mai izbitor prezenta demonilor in jurul sfantului si lucrarea lor, care poate merge pana la atacuri violente. Staretul insusi face aluzie la un pasaj al acestei Vieti. Dar fapte asemanatoare sunt relatate in multe alte Vieti ale sfintilor, mai cu seama in cea a Sfantului Pahomie.

Parintii evoca frecvent in invataturile lor suferintele pe care omul care duce o viata duhovniceasca profunda trebuie sa le sufere din pricina lucrarii demonilor in jurul lui si in el, si numeroasele chinuri pe care le aduce lupta impotriva acestora.

Legatura intre prezenta activa a demonilor si mandria oamenilor, subliniata de Sfantul Siluan, e remarcata indirect de Parinti atunci cand acestia arata ca smerenia e singurul mijloc de a scapa de ei. Astfel Sfantul Antonie cel Mare spune:

“Am vazut toate cursele vrajmasului intinse pe pamant, si am zis suspinand: cine va putea trece printre ele? Si am auzit un glas spunandu-mi: smerenia”.

Daca sfatul de a ne tine mintea in iad poate insemna pe de-o parte ca trebuie sa suportam suferinta ce rezulta din prezenta activa a diavolului si demonilor si chinurile legate de lupta impotriva lor, mi se pare insa ca aici este vorba de un sens secund derivat. Vom observa de altfel ca in Viata Sfantului Antonie ca si in cea a Sfantului Pahomie nu se spune nici o clipa ca sfantul considera ca, din faptul prezentei si activitatii demonilor in jurul lui, el s-ar afla in iad; de asemenea, in textele Sfantului Macarie sau Diadoh al Foticeei, care evoca adeseori lucrarea demonilor in adancurile inimii, nu se face referire particulara la asta.

In orice caz, sfatul de a ne tine mintea in iad n-ar putea insemna ca este vorba de a cauta prezenta demonilor, nici de a ne expune lucrarii lor rauvoitoare: e vorba de fapte pe care credinciosul le intalneste in urcusul sau duhovnicesc spre Dumnezeu si pe care trebuie sa le infrunte atunci cand i se infatiseaza, dar pe care nu trebuie sa le provoace, cu atat mai mult cu cat demonii si lucrarea lor sunt intotdeauna prezentate de parinti in scrierile staretului Siluan insusi drept obstacole in intalnirea lui Dumnezeu.

Sfatul adresat de Hristos lui Siluan are de altfel drept scop (lucrul se vede limpede cand e privit in contextul sau) de a indeparta de la el demonii si de a pune capat vederii lor care perturba viata sa duhovniceasca. Trebuie observat ca, in relatarea sa, Siluan arata ca Domnul i-a indepartat deja pe acesti demoni (ceea ce n-ar fi facut daca vointa Sa ar fi fost ca staretul sa le sufere prezenta si actiunile), dar ca ei au revenit, ceea ce Hristos, raspunzand la intrebarea lui Siluan, “Spune-mi ce trebuie sa fac ca sa se departeze de la mine”, explica prin mandria sa: “Cei mandri sunt chinuiti intotdeauna asa de catre demoni”.

Sfatul “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui” e dat ca raspuns la intrebarea pe care Siluan a pus-o lui Hristos cu privire la afirmatia sa precedenta: “Spune-mi ce trebuie sa fac ca sa se smereasca sufletul meu”, smerenia trebuind tocmai sa ingaduie sfarsitul viziunilor demonice de care sufera staretul (evident fara ca lupta impotriva demonilor, nici chinurile legate de ea sa ia sfarsit o data cu aceasta).

Indurarea suferintei de a fi separat de Dumnezeu si de a fi lipsit de plinatatea harului Sau

In momentul in care Hristos a rostit aceste cuvinte, staretul se gasea intr-o anume masura in iad. Pe de o parte, cum vom vedea, el era inconjurat de demoni. Pe de alta parte, el voia sa se roage lui Dumnezeu, dar un demon se asezase intre el si icoana pe care voia sa o venereze, ceea ce poate parea drept simbolul distantei ce-l separa de Dumnezeu, al imposibilitatii in care era atunci de a ajunge la El. Astfel, staretul ii spune lui Hristos:

“Doamne, Tu vezi ca vreau sa ma rog Tie cu mintea curata, dar demonii nu ma lasa”; “Doamne, Tu vezi ca demonii nu ma lasa sa ma rog. Spune-mi ce trebuie sa fac ca demonii sa se departeze de la mine”.

Staretul sufera din pricina acestei distante care il separa de Dumnezeu, asa cum sufera din pricina ei si cei osanditi in iad:

“De atunci tin mintea mea in iad si ard in focul cel intunecos si tanjesc dupa Domnul si-L caut cu lacrimi si zic: “Degraba voi muri si ma voi salaslui in temnita intunecata a iadului si eu singur voi arde acolo si voi tanji dupa Domnul si voi plange: Unde esti Domnul meu, pe Care Te cunoaste sufletul meu?”.

Chinurile iadului pe care le sufera aici staretul par aici mai putin legate de prezenta si actiunea demonilor, cat de sentimentul profund resimtit al indepartarii de Dumnezeu si al pierderii harului. Ideea pierderii harului e puternic prezenta in scrierile staretului si diversele forme de suferinta pe care trebuie sa le indure (inclusiv cele legate de prezenta demonilor si lupta impotriva lor) ii apar datorate acestei pierderi pe care o resimte uneori ca pe o parasire din partea lui Dumnezeu.

“Cel ce, asemenea mie, a pierdut harul, e bine sa lupte cu curaj cu demonii”.

“Cand sufletul pe care l-a cucerit Domnul si i-a dat harul Sau il pierde dintr-o pricina oarecare, el se intristeaza tare dupa el si doreste sa-l dobandeasca din nou”.

“Sufletul, cand este parasit de harul pe care l-a cunoscut, e nemangaiat si nu-si gaseste odihna in nimic”.

“Sufletul indura mari chinuri atunci cand pierde harul Duhului Sfant”.

“O, fratilor, daca ati putea intelege chinul sufletului, care a purtat pe Duhul Sfant, dar apoi L-a pierdut. Acest chin este cumplit. Atunci sufletul se afla intr-o intristare si o mahnire de nedescris”.

“Nu e amaraciune mai mare ca pierderea harului”.

Mandria, si bineinteles toate celelalte pacate si patimi, il mentin pe om indepartat de har, ceea ce pentru cel constient de existenta acestui har – si cu atat mai mult pentru cel care a facut deja experienta lui – e sursa unei mari suferinte: ea se datoreaza indeosebi golului pe care il face sa-l resimta absenta harului, si dorintei pe care o trezeste aceasta lipsa. Domnul “lasa sufletul sa flamanzeasca pentru mandrie si nu-i da harul cata vreme n-a invatat smerenia”.

“Sufletul care a cunoscut harul lui Dumnezeu, atunci cand l-a pierdut, tanjeste dupa Dumnezeu si spune: “Sufletul meu tanjeste dupa Domnul si il cauta cu lacrimi”".

Staretul se simte atunci in starea launtrica a lui Adam care tocmai a pierdut harul conditiei sale paradisiace:

“Pentru mandrie harul se pierde, si atunci suspin cum suspina Adam dupa raiul cel pierdut”.

In lumina acestor consideratii duhovnicesti trebuie interpretat lungul poem al staretului despre “Plangerea lui Adam”.

Faptul ca suferinta iadului sta pentru om in esenta in resimtirea dureroasa a distantei care-l separa de Dumnezeu, si in pierderea harului datorata pacatelor proprii e explicit exprimat de multi Parinti. Origen spune ca chinurile iadului constau in esenta dintr-o “arsura a constiintei”.

Dupa Sfantul Dorotei din Gaza, dupa moarte sufletul isi aduce aminte ce a facut aici si mai cu seama toate pacatele si toate patimile sale, si are o cunoastere mai lucida si mai patrunzatoare decat in viata sa pamanteasca, si aceasta il face sa sufere.

Pentru Sfantul Irineu, iadul e despartirea de Dumnezeu,

“or despartirea de Dumnezeu este moartea: despartirea de lumina e intunericul, despartirea de Dumnezeu inseamna pierderea tuturor bunatatilor ce vin de la El”, iar cei “lipsiti de toate bunatatile sunt cufundati in toate pedepsele”.

Dupa Sfantul Ioan Hrisostom, suferintele ce-i incearca pe cei osanditi vin din faptul ca acestia sunt

“izgoniti rusinos si impiedicati sa vada slava lui Dumnezeu” si astfel “sunt exclusi de la atat de mari bunatati”.

Dar fara indoiala sfintii Isaac Sirul si Maxim Marturisitorul ofera cele mai profunde consideratii pe aceasta tema. Potrivit Sfantului Isaac, osanditii sunt torturati de iubire (cea a lui Dumnezeu fata de ei, pe care acum il recunosc din plin, dar pe care din propria lor vina nu mai sunt in stare sa-L primeasca si Caruia nu mai sunt in stare sa-I raspunda), iar aceasta e cea mai mare suferinta cu putinta.

“Eu zic ca cei chinuiti in gheena vor fi biciuiti de biciul iubirii. Si ce chin mai amarnic si mai cumplit este decat chinul dragostei! Adica cei ce simt ca au gresit fata de dragoste sufera acolo un chin mai mare decat orice alt chin, fie el cat de infricosator. Caci tristetea intiparita in inima de pacatul fata de dragoste e mai ascutita decat orice chin. E o nebunie sa socoteasca cineva ca pacatosii se lipsesc in gheena de dragostea lui Dumnezeu. Dragostea este odrasla cunostintei adevarului care, dupa marturisirea de obste, s-a dat tuturor. Dar dragostea lucreaza prin puterea ei in doua feluri: pe pacatosi ii chinuieste, cum se intampla si aici unui prieten din partea prietenului; iar pe cei ce au pazit cele cuvenite ii veseleste. Si aceasta este, dupa judecata mea, parerea de rau sau chinul din gheena“.

Sfantul Maxim Marturisitorul intelege intr-un mod asemanator suferinta celor nevrednici in iad: la sfarsitul timpului, Dumnezeu se va uni cu toti deopotriva; pentru cei ce vor fi vrednici de aceasta iubire si vor voi si ei sa se uneasca cu Dumnezeu si sa primeasca harul sau, din aceasta unire va iesi fericirea; dimpotriva, aceasta unire va fi un izvor de suferinta pentru cei ce vor fi nevrednici si vor refuza harul pe care-l vor suferi impotriva voii lor.

“Caci Dumnezeu, cum El insusi stie, fiind unit cu toti prin dispozitia din adancul fiecaruia, simtirea Sa este data fiecaruia asa cum fiecare s-a modelat prin el insusi pentru a primi pe Cel ce se va uni intru totul intru toti la sfarsitul veacurilor”.

Fara ca acest lucru sa constituie propriu-zis pentru ei o experienta a iadului, sfintii care au avut vederea lui Dumnezeu stiu si simt ceea ce poate fi o asemenea experienta a departarii de Dumnezeu si a despartirii de El. Fiindca nu e cu putinta in aceasta lume sa fim pe deplin si in permanenta uniti cu Dumnezeu in vederea luminii Sale. Cel care a vazut pe Dumnezeu si a putut simti bucuria si fericirea de a fi pe deplin unit cu El in iubire si cunostinta, are si o notiune limpede despre distanta care-l separa de Dumnezeu atunci cand nu face aceasta experienta a prezentei Sale, si resimte aceasta distanta cu o durere uneori dublata de suferinta datorata impresiei de a fi fost parasit de Dumnezeu.

Aceste sentimente, care, am vazut, au fost ale staretului, au fost si ale marelui mistic Sfantul Simeon Noul Teolog dupa unele din vederile luminii dumnezeiesti pe care le-a avut.

“Dar acea nesfarsita lumina care mi s-a aratat, stingandu-se incet, ca si cum s-ar fi contractat, am simtit si am cunoscut ce putere a lucrat dintr-o data in mine si, cugetand la despartirea ei si socotind ca iarasi am ramas singur in viata, am fost cuprins de o intristare si de o durere atat de grea, incat n-as putea sa-mi exprim marimea acelei suferinte felurite si foarte puternice care s-a aprins ca un foc in inima mea”.

Celor carora li se arata aceasta lumina,

“daca odata nu li se arata inca si mai limpede, atunci se simt ca lipsiti de toate, iar daca vrea sa se ascunda cu totul, fie chiar si numai pentru putin timp, atunci provoaca in ei durerea ascutita si insuportabila a unui dor negrait”.

Totusi, niciodata Sfantul Simeon nu socoteste ca aceasta experienta dureroasa e o experienta a iadului. Si se va observa ca, daca staretul Siluan insusi vorbeste de “o mare mahnire” de “mari chinuri”, de “o spaima cumplita”, de “o intristare de nedescris“, de “o mare nenorocire”, el nu le aseamana si nici macar nu le asociaza direct cu chinurile iadului. Mi se pare asadar ca nu in acest context duhovnicesc isi gaseste sensul sau primar formula “Tine-ti mintea in iad”.

A te socoti vrednic de chinurile iadului

Sensul evident al primei parti a sfatului lui Hristos: “Tine-ti mintea in iad”, sensul ei primar, ce se degaja din context si din explicatiile pe care staretul ni le da de mai multe ori in scrierile sale, e in fond acesta: “Considera in permanenta ca meriti sa suferi, din pricina pacatelor tale, chinurile si suferintele iadului”.

Iadul trebuie inteles aici in sensul sau clasic, locul in care sufera cei osanditi, adica cei pe care judecata dumnezeiasca i-a condamnat din pricina pacatelor lor la chinuri vesnice. “Degraba voi muri si ma voi salaslui in temnita intunecata a iadului”, scrie Siluan care mai noteaza: “Nu sunt vrednic de Dumnezeu si de rai. Sunt vrednic de chinurile iadului si voi arde vesnic in foc”. El evoca de asemenea pe cel ce “se socoteste vrednic de focul vesnic” si sfatuieste: “Smereste-te gandindu-te ca dupa moarte vei fi azvarlit in temnita intunecoasa, in care te vei chinui si vei tanji dupa Domnul”.

Si mai departe: “Trebuie sa ne socotim mai rai decat toti si sa ne osandim la iad. Este bine sa ne obisnuim sufletul sa gandeasca: “in focul iadului voi arde”". Aceasta consideratie e uneori formulata mai atenuat: “Sunt un ticalos si vrednic de toate pedepsele”. Acest lucru nu inseamna insa ca staretul ar fi avut despre iad o viziune naiva, si ceea ce am spus anterior ne poate lamuri cu privire la modul in care intelegea chinurile iadului in sensul lor cel mai adanc.

Staretul se socoteste vrednic de iad si din pricina pacatelor sale trecute – “dupa faptele mele sunt vrednic de chinuri si pe pamant, si in iad” - indeosebi din pricina mandriei sale. Numai prin recunoasterea pacatului si osandirea de sine va putea dobandi smerenia, iar sfatul dat de Hristos nu pare sa aiba drept scop decat de a ingadui staretului sa atinga aceasta virtute care, impreuna cu iubirea, e cea mai inalta dintre virtutile crestinesti.

“Domnul insusi – scrie Siluan – m-a invatat cum trebuie sa ma smeresc: “Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui”".

Si adauga:

“de indata ce las mintea mea sa iasa din foc, gandurile rele castiga din nou putere”,

contextul indicand extrem de limpede ca aceste ganduri erau ganduri de mandrie. Sfatul lui Hristos raspunde de altfel cererii pe care o facuse staretul de a gasi smerenia:

“Eu am zis: “Doamne, spune-mi ce trebuie sa fac ca sa se smereasca sufletul meu”"; “Domnul m-a invatat sa tin mintea in iad si sa nu deznadajduiesc si asa sufletul meu se smereste”.

Astfel, atunci cand staretul ii da cititorului sau sfatul de a se socoti pe sine insusi vrednic de chinurile iadului, el o face pentru a-i deschide calea smereniei si a-i ingadui sa primeasca harul dumnezeiesc si pentru a fi ocrotit de iad impotriva gandurilor si atacurilor demonilor:

“Smereste-te gandindu-te ca dupa moarte vei fi azvarlit in temnita intunecoasa, in care te vei chinui si vei tanji dupa Domnul. Cand plangem si smerim sufletul nostru, harul lui Dumnezeu ne pazeste”.

E limpede ca a ne tine mintea in iad inseamna pentru Sfantul Siluan a ne smeri in modul cel mai radical cu putinta, si reciproc: “Smereste-te cat poti de mult; tine mintea si inima ta in iad”. Trebuie sa ne smerim pana acolo incat sa ne privim drept “mai rai decat toate fapturile”, osandirea la iad parand astfel justificata.

Osandirea de sine si tinerea minti in iad constituite in ochii staretului Siluan o adevarata practica ascetica al carui scop e smerirea de sine radicala si, prin aceasta, dobandirea smereniei in treapta ei cea mai inalta. Scopul smereniei insasi e de a (re)gasi harul lui Dumnezeu. Primirea harului e de altfel direct proportionala, dupa Sfantul Siluan, cu smerenia: “Cu cat mai mult te vei smeri, cu atat mai multe daruri vei dobandi de la Dumnezeu”.

Staretul subliniaza insa riscul duhovnicesc pe care il comporta aceasta practica atunci cand este folosita fara discernamant, adica, cum vom vedea, cand nu e contrabalansata de o ferma nadejde in Dumnezeu, ci cand ne incarcam prin ea cu o povara pe care nu suntem in stare sa o purtam:

“Trebuie sa ne cunoastem masura, ca sa nu ne chinuim fara folos sufletul, invata sa te cunosti pe tine insuti si sa dai sufletului nevointa [asceza] dupa puterile lui”.

Aceasta cale duhovniceasca, pe care Siluan a urmat-o la sfatul lui Hristos insusi si care l-a condus la sfintenie, pare sa fi fost urmata inaintea lui de numerosi Parinti.

Staretul insusi semnaleaza cateva din antecedentele sale patristice, lamurindu-ne astfel asupra modului in care intelegea sfatul pe care i-l adresase Hristos. El citeaza in primul rand cuvantul Sfantului Pimen adresat ucenicilor sai:

“Credeti-ma, copiii mei, unde e Satana acolo voi fi azvarlit si eu”.

Face aluzie in al doilea rand la episodul vizitei Sfantului Antonie a curelarului din Alexandria, ale carui cuvinte le rezuma astfel:

“Toti se vor mantui, eu singur voi pieri”, e util insa sa recitim integralitatea raspunsului pe care curelarul l-a dat lui Antonie, venit sa-l intrebe despre practicile sale duhovnicesti, dupa ce domnul il descoperise ca nu ajunsese inca la masura acelui meserias ce traia in lume:

“Nu vad ce bine sa fi facut. Dimineata, sarind din pat, cand incep lucrul, imi spun ca tot orasul, de la cel mai mic pana la cel mai mare, va intra in imparatie pentru binele pe care l-a facut, dar eu voi mosteni pedeapsa din pricina pacatelor mele; iar seara spun iarasi acelasi lucru”.

In al treilea rand, staretul socoteste ca Sfantul Sisoe cel Mare avea in vedere tocmai acest gand: “Toti se vor mantui, eu singur voi pieri” atunci cand i-a intrebat pe ucenicii sai: “Cine poate sa poarte gandul lui Antonie?”, si ca facea aluzie la el insusi atunci cand spunea: “Stiu totusi un om care poate sa o faca”.

Despre smerirea de sine in general parintii ne dau numeroase invataturi care merg in sensul practicii si invataturilor Sfantului Siluan. Pe linia Sfantului Apostol Pavel care recomanda:

“Nu faceti nimic din duh de cearta, nici din slava desarta, ci cu smerenie unul pe altul sa socoteasca mai de cinste decat el insusi. Sa nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare si ale altuia. Gandul acesta sa fie in voi, care era si in Hristos Iisus” (Flp 2. 3-5).

Parintii indeamna pe crestini sa se socoteasca mai prejos decat toti oamenii si chiar decat intreaga faptura. Astfel, avva Pimen relateaza ca un frate l-a intrebat pe avva Alonie:

“Ce este desertarea” si batranul a raspuns: “A te socoti mai prejos decat fapturile necuvantatoare”; el insusi dand sfaturi “sa ne vedem mai prejos decat toate fapturile”.

Avva Sisoe merge pana acolo incat vede aceasta dispozitie superioara celei a rugaciunii continue:

“Un frate l-a intrebat pe avva Sisoe zicand: “Vad ca pomenirea lui Dumnezeu ramane in mine”. Batranul i-a zis: “Nu e mare lucru sa fii cu Dumnezeu in cuget; dar e mare lucru a te vedea pe tine insusi mai prejos decat orice faptura, caci aceasta duce la smerenie”".

Sfantul Ioan Cassian noteaza ca unul din semnele dupa care se recunoaste smerenia e ca atunci

“ne socotim cei din urma dintre toti, nu numai cu cuvantul si din varful buzelor, ci dintr-un simtamant launtric al inimii”!

Sfintii Calist si Ignatie Xanthopol dau un sfat asemanator care are pentru noi interesul particular de a stabili legatura cu osandirea de sine la iad:

“Socoteste din tot sufletul ca esti mai pacatos decat toti oamenii, mai blestemat decat demonii insisi fiindca esti menit osandei vesnice. Gandul la aceste lucruri sa te duca la cainta, plans si lacrimi”.

Parintii recomanda frecvent invinuirea de noi insine. Avva Pimen sfatuieste “sa ne invinuim pe noi insine in toata vremea”. Iar avva Antonie spune avvei Pimen: “Marea isprava a omului e a-si lua asupra sa greseala inaintea Domnului”.

Credinciosul are astfel constiinta de a fi tributar al dreptei judecati a lui Dumnezeu si a pedepselor pe care Acesta le decreteaza. Astfel un Parinte sfatuieste “sa ne obisnuim mintea sa cugete mereu la pacatele pe care le-am savarsit si la pedeapsa lor”.

Sfantul Ioan Cassian explica spunand ca uneori “frica de iad si gandul la infricosata judecata fac sa imi curga lacrimi” si ca intr-un asemenea simtamant de infricosare “prorocul a inaltat catre Dumnezeu aceasta rugaciune: “Sa nu intri Doamne la judecata cu robul Tau, ca nimeni din cei vii nu va fi drept inaintea Ta” (Ps 142, 2)”.

Sfantul Simeon Noul Teolog socoteste indispensabila pentru dobandirea lacrimilor si prin ele a smereniei nu numai invinuirea de noi insine, ci si “constiinta judecatii viitoare si a pedepselor vesnice”; “cine n-are aceste simtiri – spune el – nu se poate uni cu Duhul Sfant”.

Exista evident o legatura intre aceasta atitudine si frica de Dumnezeu pe care Parintii o socotesc o virtute indispensabila mantuirii. Exista, mai fundamental, o legatura cu doliul sau intristarea (penthos), care, potrivit Parintilor, trebuie sa fie o dispozitie permanenta a vietii duhovnicesti si care, in forma sa cea mai inalta, se manifesta prin lacrimi! Unui frate care l-a intrebat cum sa dobandeasca strapungerea inimii, avva Silvan i-a raspuns: “cugetand la pacatele tale cu osanda de care sunt vrednice”.

Un lung pasaj al Cuvantului ascetic al Sfantul Maxim Marturisitorul trateaza aceasta tema si ofera pentru noi interesul particular de a cita numeroase invataturi ale Scripturii care fac referinta la chinurile iadului.

“Si a zis fratele: “De ce, parinte, nu am strapungerea inimii?” Si batranul a raspuns: “Fiindca nu este frica lui Dumnezeu inaintea ochilor nostri. Ne-am facut groapa tuturor rautatilor si de aceea am dispretuit ca pe o simpla vorba pedeapsa infricosata a lui Dumnezeu. Caci cine nu s-ar simti strapuns la inima auzind pe Moise graind in numele lui Dumnezeu despre pacatosi: “Foc a iesit din mana Mea si va arde pana la iadul cel mai de jos..” [Dt 32, 22-23]. S-auzim si pe Isaia strigand: “Cine va vesti voua ca focul arde, cine va vesti voua focul cel vesnic?”; “Mergeti in lumina focului vostru si in flacara in care ati ars” [Is 33, 14; 50, 11]. Si iarasi: “Vor iesi si vor vedea starvurile oamenilor care s-au razvratit impotriva Mea. Caci viermele lor nu va muri si focul lor nu se va stinge, si vor fi spre vedere pentru tot trupul” [Is 66, 24]. Auzi si pe Ieremia care zice: ,Dati Domnului Dumnezeului vostru slava, pana nu se intuneca si pana nu se poticnesc picioarele voastre prin munti intunecosi” [Ir 13, 16]““.

Dar la Parinti gasim frecvent osandirea de sine la chinurile iadului ca o practica spirituala pe care au dobandit-o si pe care o recomanda. Astfel, avva Evagrie sfatuieste:

“Cand esti in chilie, strange-ti gandul tau, adu-ti aminte de ziua mortii, vezi atunci moartea trupului, pune in minte stramtorarea! Adu-ti aminte si de asezarea cea de acum in iad; gandeste-te cum sunt acolo sufletele, in care cumplita tacere, in care amar suspin si in cat de mare frica si infiorare si asteptare! Socoteste chinuirea cea neincetata, lacrima cea sufleteasca si fara de sfarsit! Gandeste-te la judecata cea infricosata si groaznica! Pune in mijloc cele ce se pastreaza pacatosilor, rusinea cea inaintea lui Dumnezeu si a ingerilor si a arhanghelilor si a tuturor oamenilor, muncile, focul cel vesnic, viermele cel neadormit, tartarul, intunericul, scrasnirea dintilor, fricile si pedepsele”.

Sfantul Ioan Scararul recomanda:

“Nu inceta sa-ti inchipui mereu in tine si sa cercetezi adancul focului vesnic si pe slujitorii nemilosi, pe judecatorul neindurat si neiertator, prapastia nemarginita a vapaii celei de sub pamant si coborasurile stramtorate ale locurilor si haurilor subpamantene si infricosatoare si chipurile tuturor acestora. Aceasta pentru ca labartarea aflatoare in sufletul nostru sa fie stransa prin cutremurare si aceasta sa se uneasca cu curatia nestricacioasa, primind aratarea focului tot mai scanteietor al plansului”.

Aceasta meditatie permite credinciosului nu numai sa dobandeasca virtutea care este frica de Dumnezeu si sa evite pacatele viitoare, dar si sa se curateasca de pacatele trecute. Asupra acestui din urma aspect insista Sfantul Grigorie al Nyssei care priveste drept “leacuri arzatoare si amare” “amenintarile judecatii viitoare” si “frica de ceea ce-i asteapta pe pacatosi”: “spaima iadului, focul nestins, viermele care roade, scrasnirea dintilor, plansul fara sfarsit, intunericul din afara”.

Aceeasi consideratie o intalnim in aceasta apoftegma unde se relateaza ca unui frate care l-a intrebat cum sa se izbaveasca de gandurile rele care-l ucid duhovniceste, un batran i-a raspuns:

“Cand mama vrea sa intarce pruncul, isi freaca sanul cu ierburi amare, iar cand pruncul vrea sa suga dupa obicei, el se departeaza din pricina amaraciunii. Aseaza si tu peste tine o iarba amara”. Atunci fratele l-a intrebat: “Care e aceasta iarba amara pe care trebuie sa o iau?” Batranul i-a raspuns: “E aducerea-aminte de moarte si de pedepsele viitoare”.

Dar uneori este vorba de a avea sentimentul de a fi noi insine predati chinurilor iadului. Sfantul Varsanufie, care prezinta “gandul la infricosata judecata si la rusinea vesnica” drept un izvor de lacrimi care spala pe credincios de pacatele sale, se orienteaza deja in aceasta directie atunci cand sfatuieste:

“Cand ne rugam, trebuie ca, rugandu-ne, sa ne aducem aminte de faptele noastre rele, de judecata celor ce fac asemenea lucruri si de cuvantul infricosator: “Duceti-va de la mine, blestematilor, in focul cel vesnic” [Mt 25, 41]“.

Sfantul Ioan Hrisostom ne recomanda inca si mai limpede sa “plangem pierzania sufletului nostru” si “sa avem pururea inaintea noastra icoana iadului”. E deosebit de izbitor ca un frate descrie starea monahilor astfel: “Noi, monahii, suntem pururea tintuiti de posturi, privegheri, ne lipsim trupul de orice odihna, suspinam, plangem si spunem ca suntem osanditi si vrednici de gheena”.

Apoftegmele ne ofera exemple ale acestei practici. Astfel “un parinte de mare sfintenie” spune unuia dintre vizitatorii sai:

“Te asigur, copilul meu, ca sunt cel mai pacatos dintre toti oamenii si ca n-am decat un singur lucru in minte, locul meu este intre cei ce sunt in iad si nu sunt vrednici sa vada fata Mantuitorului”.

Aceasta practica e si cea a doi dintre participantii la convorbirea celor doisprezece sihastri, unde fiecare prezinta asceza careia i s-a dedicat. Al treilea spune:

“Eu din zori ma cufund in iad: cercetez dinainte locurile, imi supun madularele chinurilor si plang printre cei ce plang. Al doisprezecelea spune: Eu imi vad pacatele mele: oriunde merg, le vad mergand inaintea mea si ma osandesc pe mine la iad spunand: “Fii intre cei de care esti vrednic: in putina vreme vei fi osandit printre ei”. Vad asadar acolo, parintilor, suspine si lacrimi pe care nimeni nu le poate zugravi, vad oameni scrasnind din dinti, frematand din tot trupul, tremurand din cap si pana in picioare. Ma arunc la pamant, ma acopar cu cenusa si-l rog pe Dumnezeu sa nu fac experienta unor asemenea rele. Vad si o mare de foc fierband, inspumata si vuind, ca ai putea crede ca mugitul focului se inalta pana la cer, in aceasta cumplita mare vad oameni nenumarati aruncati de ingeri salbatici. Toti impreuna striga si urla asa cum nimeni n-a mai auzit pe pamant, si toti ard ca niste lemne uscate; mila lui Dumnezeu s-a intors de la ei din pricina pacatelor lor. Atunci plang pentru neamul omenesc, cum mai indrazneste sa vorbeasca si sa se ingrijeasca de ceva, cand asemenea rele sunt harazite pentru lume! Imi tin gandul meu in aceste lucruri, nevoindu-ma in plansul de care a vorbit Domnul [cf. Mt 5, 4], socotindu-ma nevrednic cerului si pamantului, cugetand la ce sta scris: “Paine mi s-au facut lacrimile ziua si noaptea” [Ps 41, 4]“.

Unii Parintii atesta chiar o adevarata vedere a iadului insotita in unele cazuri de o experienta launtrica a ceea ce este el si prin urmare de o intensa suferinta. Astfel, o apoftegma relateaza:

“Un batran, nestiind ca ucenicul sau il asculta, striga noaptea scrasnind din dinti si plangand. Mangaiat de ucenicul sau, spunea: “Am fost dus in iad si am vazut in ce chinuri sunt sufletele pacatosilor si nu ma pot mangaia”".

Aceasta practica de a medita asupra iadului, de a ne socoti vrednici de a incerca anticipat chinurile sale pare sa aiba in vedere la Parinti dobandirea cat mai deplina si mai adanca a unei atitudini pe care ei o considera esentiala in viata duhovniceasca: cainta si formele ei cele mai inaintate, strapungerea inimii, doliul si lacrimile, si mai cu seama dobandirea unei smerenii extreme. Am vazut ca erau aceleasi scopuri pe care le urmarea si staretul Siluan, a carui invatatura are drept teme fundamentale, pe langa iubirea de Dumnezeu si de aproapele, cainta si smerenia.

2. “… dar nu deznadajdui!”

Cea de a doua parte a sfatului lui Hristos: “dar nu deznadajdui” (subinteles: de milostivirea lui Dumnezeu, si asadar de mantuirea ta) nu poate fi despartita de prima sa parte. A ne privi drept vrednici de iad, a deznadajdui cu totul si definitiv de mantuirea noastra (si deci de milostivirea lui Dumnezeu), ar insemna a savarsi un pacat grav, inseamna a cadea in infricosata patima a deznadejdii. Staretul insusi a cunoscut aceasta ispita.

“Daca Domnul nu mi-ar fi dat sa-L cunosc prin Duhul Sfant si daca n-as fi avut ajutorul Preasfintei si bunei Stapane, as fi deznadajduit de mantuirea mea“;

“as fi pierit de pacate si de multa vreme as fi fost in iad, daca n-ar fi avut mila de mine Domnul si Preacurata Maica a Domnului”;

“sunt un ticalos inaintea lui Dumnezeu si as fi deznadajduit de mantuireamea daca Dumnezeu nu mi-ar fi dat harul Duhului Sfant”.

Staretul subliniaza ca in osandirea de sine la iad poate exista un mare risc duhovnicesc.

“Dar, vai, putini inteleg aceasta. Multi cad in deznadejde si merg spre pierzanie. Sufletele lor se salbaticesc si nu mai vor nici sa se roage, nici sa citeasca, nici chiar sa se mai gandeasca la Dumnezeu”.

El remarca aici ca gandul “Nu te vei mantui” poate fi o sugestie a vrajmasului.

Osandirea de sine echivaleaza in acest caz cu faptul de a ne socoti osanditi definitiv si iremediabil. Siluan insusi a fost scurta vreme victima unei asemenea sugestii a vrajmasului vorbind, asadar, in cunostinta de cauza:

“Dupa o vreme m-a napadit duhul deznadejdii: mi se parea ca Dumnezeu m-a lepadat cu totul si ca nu ma voi mantui niciodata, ci ca in suflet se vede limpede o pierire vesnica. Simteam in suflet ca Dumnezeu este nemilostiv si neinduplecat. Aceasta stare a durat un ceas sau putin mai mult. Duhul acesta era atat de coplesitor si chinuitor, ca este ingrozitor si numai sa-mi aduc aminte de el. Sufletul nu este in putere sa-l indure multa vreme. in aceste minute poti sa pieri pentru vecie”.

Osandirea de sine la iad trebuie, asadar, sa fie cu necesitate contrabalansata de o ferma nadejde in Domnul:

“Trebuie sa ne osandim pe noi insine in sufletul nostru, dar sa nu deznadajduim de mila si iubirea lui Dumnezeu”.

Trebuie observat ca nadejdea insasi ii apare staretului drept un mijloc de a ajunge la smerenie, ca si atitudinea ce consta din a ne tine mintea in iad: “Domnul m-a invatat sa tin mintea in iad si sa nu deznadajduiesc si asa sufletul meu se smereste”. Aceste doua atitudini conjugate ii ingaduie sa ii indeparteze pe demonii si pe Satana insusi, sa puna capat vedeniilor acestora, sa iasa biruitor din lupta cu ei, sa nu se mai teama de ei si sa gaseasca pacea.

Parintii subliniaza si ei adeseori obstacolul pe care il constituie in viata duhovniceasca deznadejdea, pe care o socotesc o patima grava, deosebit de primejdioasa, cel mai adeseori insuflata nemijlocit de demoni.

Astfel, despre avva Isidor se spune ca uneori “vrajmasii il impingeau spre deznadejde zicandu-i ca va fi azvarlit in iad”. Unui alt parinte, Satana i s-a aratat si i-a zis: “De ce-ti faci rau?; crede-ma, nu te vei mantui”. Unui alt ascet Satana ii spune: “iti spun, mergi spre osanda”.

“Demonul - spune Sfantul Ioan Hrisostom - n-are in maini arma mai cumplita decat deznadejdea; asa ca ii facem mai putina placere pacatuind decat deznadajduind”.

Parintii considera de asemenea ca deznadejdea risca sa-l duca pe om la abandonarea vietii duhovnicesti si la predarea lui patimilor; Sfantul Apostol Pavel remarca deja: “Pierzand orice nadejde, petrec in nesimtire si s-au dedat desfranarii, savarsind cu nesat toate faptele necuratiei”. (Ef 4, 19).

Sfantul Macarie e fara indoiala unul dintre Parintii ce insista cel mai mult asupra primejdiilor duhovnicesti ale deznadejdii, subliniind si el puternic inspiratia ei diabolica si invitand, prin urmare, la pastrarea cu orice pret a nadejdii in Dumnezeu. El scrie:

“Nenumarate sunt uneltirile vrajmasului, care incearca sa ne desparta de nadejdea si de dragostea fata de Hristos. Caci sau aduce inauntrul sufletului necazuri prin duhurile rautatii, sau ii infiripa acestuia ganduri spurcate si neingaduite, dezgropand amintirea pacatelor de mai inainte, ca unul ce voieste sa strecoare in el moleseala si ganduri de deznadejde, ca nu-i mai e cu putinta sa dobandeasca mantuirea, socotind ca aceste ganduri le naste sufletul cu totul de la sine si nu e un duh strain care le seamana cu rautate si vrea sa se ascunda. Deci sau face acestea, sau aduce dureri trupesti sau ocari si necazuri. Dar cu cat mai mult trimite vicleanul aceste sageti impotriva noastra, cu atat mai mult se cuvine sa ne prindem de nadejdea in Dumnezeu si sa stim sigur ca e voia Lui ca sa dea la incercari sufletele care il iubesc, ca sa vada daca il iubesc cu adevarat“.

Formularea sfatului lui Hristos catre staretul Siluan atesta un echilibru suveran si ingaduie biruinta asupra celor doua ganduri care, cum spune staretul insusi, sunt amandoua sugerate de diavolul si, desi sunt diametral opuse, sunt capabile atat unul, cat si celalalt sa duca om spre pierzanie: “Esti un sfant” si: “Nu te vei mantui“. O nadejde care l-ar lipsi de om de constiinta pacatului sau si l-ar lipsi astfel de smerenie, si un sentiment al pacatului care l-ar lipsi de orice nadejde de ar fi mantuit alcatuiesc doua rataciri duhovnicesti ce trebuie evitate.

In lumina acestei ultime consideratii trebuie inteleasa atitudinea paradoxala a Sfantului Sisoe in acest episod relatat in Pateric:

“Trei batrani au venit la avva Sisoe, auzind cele despre dansul. Si a zis lui cel dintai: “Parinte, cum pot sa ma mantuiesc de raul cel de foc [Dn 7,10]?” Sisoe nu i-a raspuns. I-a zis cel de-al doilea: “Parinte, cum pot sa ma mantuiesc de scrasnirea dintilor [Mt 8, 12] si de viermele neadormit?” Apoi cel de-al treilea i-a zis: “Parinte, ce voi face, ca aducerea-aminte a intunericului celui mai din afara [Mt 8, 12] ma omoara?” Si raspunzand batranul, i-a zis: “Eu de nici una din acestea nu-mi aduc aminte caci, milostiv fiind Dumnezeu, nadajduiesc ca va face cu mine mila”. Si auzind cuvantul acesta, batranii s-au dus mahniti. Dar, nevrand batranul sa-i lase sa se duca mahniti, intorcandu-i, le-a zis: “Fericiti sunteti, fratilor, caci v-am invidiat. Ca cel dintai dintre voi a zis despre raul de foc, cel de-al doilea despre tartar, iar cel de-al treilea despre intuneric. Deci, daca acest fel de aducere-aminte va stapaneste mintea, cu neputinta este ca voi sa mai gresiti. Dar ce voi face eu, cel impietrit cu inima, nefiind slobod sa stiu ca, desi este chin pentru oameni, totusi in tot ceasul pacatuiesc!”".

Cei trei batrani veniti sa-l consulte pe avva Sisoe isi tineau cu totii mintea in iad, dar, cum arata formularea cuvintelor lor, nu insoteau aceasta atitudine cu nadejde si, miscati de intristare si deznadejde, au venit sa-l intrebe pe Sfant. Ca un leac radical la aceasta deznadejde, acesta le-a dat doar exemplul nadejdii: “Milostiv fiind Dumnezeu, nadajduiesc ca va face cu mine mila”. I-a intors dupa ce au plecat nu pentru ca ar fi crezut ca a comis o eroare, ci pentru a le arata ca atitudinea lor e o atitudine efectiv mantuitoare, cu conditia de a fi insotita de nadejde. Cat despre el, s-a inteles ca numai din smerenie spune “ca nici nu stie daca este un chin [in iad] pentru oameni”. Am vazut ca el insusi obisnuia sa tina mintea in iad.

Grija de echilibru intre ceea ce am putea numi “amintirea iadului” (cum se vorbeste despre “amintirea mortii” ce constituie o etapa precedenta in faptuirea ascetica) si nadejdea mantuirii apare si la alti Parinti.

Astfel avva Evagrie sfatuieste:

“Adu-ti aminte si de ziua invierii si de starea inaintea lui Dumnezeu! Gandeste la judecata cea infricosata si groaznica! Pune in mijloc cele ce se pastreaza pacatosilor, rusinea cea inaintea lui Dumnezeu si a ingerilor si a arhanghelilor si a tuturor oamenilor, muncile, focul cel vesnic, viermele cel neadormit, tartarul, intunericul, scrasnirea dintilor, fricile si pedepsele!”

Dupa care insa sfatuieste:

“Pune inca la mijloc si bunatatile cele ce pastreaza dreptilor, indrazneala ta inaintea lui Dumnezeu Tatal si a Hristosului Sau, a ingerilor si arhanghelilor si toata multimea sfintilor, imparatia cerurilor si darurile ei, bucuria si desfatarea ei! pomenirea acestora amandurora adu-o la tine! Si pentru judecata pacatosilor lacrimeaza, plangi, temandu-te ca nu cumva si tu sa fii intru acestea! Iar pentru cele ce se pastreaza dreptilor, bucura-te si te veseleste! Si pe acestea te sarguieste sa le dobandesti, iar de acelea sa te instrainezi. Cauta sa nu uiti cumva, macar inauntru, in chilia ta fiind, macar afara undeva, pomenirea acestora, ca macar prin acestea sa scapi de gandurile cele spurcate si vatamatoare”.

Afirmatia din partea unui sfant ca e menit iadului poate fi un izvor de descurajare pentru cei ce-l aud, asa cum arata o apoftegma: vizitatorul unui ascet reputat pentru sfintenia sa care il vede pe acesta socotindu-se cel mai mare pacatos dintre toti oamenii si afirmand ca isi are locul intre cei osanditi la iad, trage de aici in fata oamenilor din anturajul sau urmatoarea invatatura:

“Atunci, fratilor, sa mergem si sa ne desfatam de aceasta lume, cata vreme cele ale mantuirii ne sunt refuzate. Caci daca chiar si cel ce a savarsit nevointa pana la adanci batraneti si a cautat sa placa lui Dumnezeu spune ea nu e cu nimic vrednic de bunavointa Sa, ce vom spune noi, care ne petrecem fiecare zi in pacat?” Si atunci, parintele caruia i s-au relatat aceste cuvinte si-a completat invatatura: “Nu, copiii mei, acest lucru nu-i place lui Dumnezeu! Caci eu insumi si noi toti nadajduim sa dobandim bunavointa lui Dumnezeu, fiindca milostivirea Sa covarseste pacatele noastre. Daca v-am spus acestea, a fost pentru a-mi smeri cugetul si a va atrage luare-aminte sa nu va mandriti de faptele voastre bune, ci sa ramaneti in smerenie”.

Sa semnalam in sfarsit stransa legatura pe care formula “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui” - privita in totalitatea ei – o intretine cu virtutile rabdarii si ale perseverentei, pe care Parintii le considera fundamentale in viata duhovniceasca, mai cu seama in fata adversitatilor de tot felul pe care aceasta le rezerva, in aceeasi perspectiva, putem sugera o apropiere a acestei formule de cuvintele lui Hristos: “Cel care va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui” (Mt 24,13).

Concluzii

1. La capatul acestei anchete ne apare ca formula “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui!” corespunde in fiecare din cele doua parti ale sale, precum si in ansamblul ei, unei invataturi si unei “practici” traditionale a spiritualitatii ortodoxe, puternic prezenta mai cu seama in asceza Parintilor desertului.

Formula nu aduce in fond nici o noutate, ci aminteste necesitatea unei atitudini, care, in asceza traditionala, isi are locul alaturi de practicile mai cunoscute ale judecatii si osandirii de sine, ale plansului si lacrimilor din pricina pacatelor, ale “pomenirii mortii” si “aducerii-aminte de judecata”, precum si de frica de Dumnezeu, desi ea corespunde unei trepte mult mai avansate pe calea duhovniceasca.

Formularea insasi e aici extrem de puternica si impresioneaza fara indoiala mai mult decat formularile analoge pe care le putem gasi in scrierile patristice anterioare. Pe de alta parte, faptul ca sfatul e dat lui Siluan de Hristos insusi, da acestei formule o forta inca si mai mare. Face din ea echivalentul unui cuvant evanghelic si confirma retroactiv caracterul traditional, profund crestin, precum si valoarea eminenta a acestei practici care primeste astfel garantia personala si explicita a lui Hristos.

Dar, in contextul in care i-a fost prezentata lui Siluan, formula dobandeste o valoare de porunca privilegiata si chiar de singura porunca data atunci de Domnul; ea dobandeste, asadar, o valoare absoluta, atitudinea recomandata definind de acum inainte pentru Siluan forma esentiala a vietii sale duhovnicesti si calea pe care trebuie sa continue ca sa se mantuiasca.

2. Se pare ca la unii Parinti aceasta practica tine de meditatie, luand forma unei reprezentari, si atinge asadar inainte de toate mintea, scopul fiind adeseori, pe de o parte, de a masura riscul de a pacatui si de a evita savarsirea lui, iar pe de alta parte, de a tinde mai intens spre bunurile pe care le vor mosteni cei ce vor implini voia lui Dumnezeu. In cazul staretului Siluan, e mai mult decat atat: e sentimentul extrem de profund si de dureros, incercat in inima unita cu mintea, de a fi menit iadului pana la a-i suferi anticipat chinurile, si nadejdea ce provine deopotriva din inima adanc incercata de a se putea mantui cu toate acestea prin harul lui Dumnezeu. In cazul staretului, osandirea la chinurile iadului si desfatarea de bunatatile dumnezeiesti nu apar ca doua posibilitati egal deschise: el se priveste ca deja osandit la iad, participa deja la chinurile celor osanditi, simtindu-le suferinta; dar in vreme ce osanditii, fiind judecati, la capatul vietii lor sunt definitiv in iad, el isi pastreaza nadejdea de a putea beneficia la judecata proprie “in ciuda a toate” de mila lui Dumnezeu.

3. Este limpede ca practica predata de Hristos staretului Siluan are drept scop sa-i ingaduie sa fie curatit si ferit de orice pacat, sa fie eliberat de orice stapanire a diavolului, a demonilor si a iadului insusi, si de asemenea si mai cu seama de a dobandi smerenia cea mai inalta. Spre aceasta virtute care, impreuna cu iubirea, e virtutea crestina prin excelenta si ocupa in spiritualitatea Sfantului Siluan un loc central, converg cele doua parti ale formulei “Tine-ti mintea in iad, si nu deznadajdui”.

Spre ea convergeau invataturile si practicile analoge pe care le-am intalnit la Parinti. Cine isi tine mintea in iad si isi pune nadejdea in milostivirea lui Dumnezeu, se infatiseaza lui Dumnezeu ca un adevarat “sarac cu duhul”, despuiat cu totul de lume si de el insusi, nemaiavand nici o incredere in el insusi si nemaiasteptand nimic de la puterile sale. El stie din experienta ca orice bine nu poate veni decat de la Dumnezeu. Astfel, rugaciunea sa cunoaste o intensitate si o permanenta pe care nu o mai cunostea pana atunci. El poate spune impreuna cu Apostolul: “Nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine” (Ga 2, 20).

El intelege din experienta si acest alt cuvant al lui Hristos: “Puterea mea se savarseste in slabiciune” (2 Co 12, 9). In golirea (kenoza) sa el primeste plinatatea harului. Pentru ca se socoteste mai prejos decat toti, se face mai mare decat toti (cf. Mt 20, 26). Pentru ca s-a facut mic, e mare in imparatia cerurilor (cf. Mt 18, 4). Pentru ca s-a socotit sluga netrebnica, vrednica doar sa fie azvarlita in intunericul din afara (cf. Mt 25, 30) e socotit de Dumnezeu o sluga buna si credincioasa, vrednica sa intre in bucuria Stapanului sau (cf. Mt 25, 21).

4. Ca sfatul “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui” a fost dat de Hristos, ca aceasta formula are statutul unui cuvant evanghelic, ca acest sfat corespunde unei practici atestate la Parintii din vechime si chiar, cum atesta cazul curelarului din Alexandria, la mireni ce duceau o viata duhovniceasca profunda, faptul in sine ca staretul Siluan a experimentat si manifestat pe deplin in propria sa viata virtutea lui mantuitoare si sfintitoare ii confera o valoare normativa universala si inseamna ca, intr-o masura sau alta, el trebuie sa aiba un loc in viata duhovniceasca a oricarui crestin. Aceste cuvinte cuprind o bogatie de sensuri suficienta pentru ca fiecare, intr-un moment sau altul al existentei sale si pe masura inaintarii lui, sa poata gasi in ele ajutorul de care are nevoie pentru a se mentine si a inainta pe calea ce duce spre Dumnezeu”.

Jean-Claude Larchet

Legaturi:

• SFANTUL SILUAN – CUVINTE ALESE, CUVINTE ESENTIALE PENTRU MANTUIREA NOASTRA (si toate legaturile de aici la celelalte postari dedicate Sfantului Siluan)
• Parintele Rafail Noica despre “subtirimea” si vulnerabilitatea iubirii lui Dumnezeu pentru noi.
• CUVIOSUL SOFRONIE DE LA ESSEX: “Naiv este cel ce crede ca va putea urma lui Hristos, fara lacrimi”
• INCERCARI DUHOVNICESTI. Nici un sfant nu ne poate cruta de necesitatea de a lupta cu pacatul care lucreaza in noi
• CUVIOSUL SOFRONIE NE INVATA: Ce sa urmarim esential in viata duhovniceasca sau in cea calugareasca si cum sa traim pentru a ocoli ratacirile?
• ARHIM. SOFRONIE – Despre cainta, libertate si razboiul nostru duhovnicesc
• Lupta rugaciunii: SA NE TINEM STRANS DE MANA LUI DUMNEZEU!
• Disperarea sfanta cu care trecem abisul greutatilor - parintele Sofronie
• Crestinul neaparat trebuie sa fie un nevoitor. “De pe Cruce nu te pogori, altii te iau”.
• Sf. Macarie de la Optina: NUMAI SA NU PARASESTI PE “DOCTOR”!
• CU OCHII TINTA LA IISUS, PRIN MIJLOCUL MORTII
• INCREDEREA IN HRISTOS - N. Steinhardt
• Cuvant de nadejde celor fara de nadejde de la Sf. Ioan Iacob Hozevitul
• Sf. Ioan Iacob: Nadejdea celui cazut si pricinile deznadejdii
• Sf. Nicolae Velimirovici despre biciul intreit al necunoasterii, al grijii si al deznadejdii
• Cuviosul Paisie Aghioritul despre sensul cel mai adanc al vietii
• Cuviosul Paisie despre purtarea de grija a lui Dumnezeu fata de om
• Cuviosul Paisie Aghioritul: ACOLO UNDE NU POATE OMUL, AJUTA DUMNEZEU!
• DOAMNE, SPORESTE-NE CREDINTA! – Cuviosul Paisie Aghioritul ne invata
• Cuvinte parintesti pline de iubire si de intelepciune de la Cuviosul Paisie Aghioritul pentru dreapta-socoteala, marime de suflet si nadejde
• Cuviosul Paisie Aghioritul despre oamenii sensibili - cuvinte de mangaiere si de intarire a nadejdii
• TINE-TE DE DUMNEZEU si LUPTA!
• Sfaturi duhovnicesti de la Fericitul Filotei Zervakos (2): “VAZUT-AM PE DOMNUL INAINTEA MEA PURUREA…”
• Sfantul Ioan Carpatiul – cuvinte de intarire in lupta nevazuta si de vindecare a imputinarii cu duhul (1)
• Sfantul Ioan Carpatiul – cuvinte de intarire in lupta nevazuta (2): “DESFATARE MI-A FACUT MIE DUMNEZEU”
• Sfantul Ioan Carpatiul – cuvinte de intarire in lupta nevazuta (3): “DUMNEZEU NU DEZNADAJDUIESTE DE MANTUIREA NOASTRA”
• Sfantul Ioan Carpatiul – cuvinte de intarire in lupta nevazuta (4): “TOATA GRIJA ARUNCATI-O DOMNULUI, EL ARE GRIJA DE VOI”

AUDIO1 – Sf. Siluan: Despre iubire; Suntem copii lui Dumnezeu şi asemenea Domnului; Despre Maica Domnului; Despre sfinţi; Despre păstori şi despre duhovnici; Despre duhovnici

AUDIO2 :

Cuvinte ale Sf. Siluan Athonitul.mp3

• NOU: Vecernie si Litie din slujba Privegherii pentru Sf. Siluan Athonitul la Biserica Memoriala din Alba-Iulia
• Paraclisul Sf. Siluan Athonitul – Corul Lumina Lina (AUDIO)
  
• Priveghere pentru Sf. Siluan si Sf. Mc. Tecla
• Slujba Sf. Siluan Athonitul – greceasca
• Schitul Lacu – Slujba Sfantului Siluan Athonitul
• Acatistul Sfantului Siluan Athonitul (text)
• Slujba Sfantului Siluan Athonitul (text)
• Paraclisul Sfantului Siluan Athonitul (text)
• Colecție de icoane ale Sf. Siluan Atonitul

• Rezumat al vietii Sfantului Siluan, ilustrat iconografic cu icoane de la Man. Sf. Ioan Botezatorul, Essex – de preoteasa Eufemia

***

• Orice actiune inainte careia sau dupa care nu poti spune o rugaciune e mai bine sa nu o faci.
• Tot războiul se duce pentru smerenie.
• Multă vreme n-am ştiut de ce trebuie să mă întristez, de vreme ce Domnul mi-a iertat păcatele. Şi am cunoscut că cine nu are întristare nu poate sta în smerenie, pentru că duhurile rele ne insuflă mândrie.
• Când ţin mintea mea în iad, sufletul meu are odihnă, dar când uit de aceasta, atunci îmi vin gânduri care nu plac lui Dumnezeu.
• Spune: „Sunt mai rău decât toţi” şi vrăjmaşul se va depărta de tine.
• Sufletele celor mandri sufera de-a pururea din partea demonilor (cuvant primit de la Hristos Insusi).
• Acum oamenii s-au făcut mândri şi nu se mântuiesc decât prin întristări şi pocăinţă, şi numai foarte arareori ajunge cineva la iubire.
• Domnul iubeste atat de mult pe om ca ii da darurile Sfantului Duh. Dar pana ce invata sa pastreze harul, sufletul trece prin multe furtuni.
• Domnul a aratat mare mila fata de mine si mi-a dat sa inteleg ca trebuie sa-mi plang toata viata pacatele mele. Aceasta este calea Domnului. Si acum scriu din mila pentru toti oamenii care ca si mine, sunt mandri si din aceasta pricina sufera. Scriu ca sa invete smerenia si sa – si gaseasca odihna in Dumnezeu. Unii zic ca asa a fost mai demult, dar ca acum toate acestea s-au invechit (perimat) insa, nimic nu trece niciodata cand este vorba de Domnul: numai noi ne schimbam, devenim rai si astfel pierdem harul.
• Ah, daca am sti cum iubeste Preasfanta pe toti cei ce pazesc poruncile lui Hristos si cat ii este de mila si se intristeaza pentru cei ce nu se indreapta. Am simtit acest lucru pe mine insumi. Nu mint, spun adevarul inaintea fetei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu Il cunoaste: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioara. N-am vazut-o, dar Duhul Sfant mi-a dat sa o cunosc pe ea si iubirea ei pentru noi. Daca n-ar fi fost milostivirea ei, as fi pierit de mult, dar ea a vrut sa ma cerceteze si sa ma lumineze sa nu mai pacatuiesc. Ea mi-a spus: “Nu-i frumos pentru Mine sa ma uit la tine sa vad ce faci!” Cuvintele ei erau placute, linistite si blande, si ele au lucrat asupra sufletului meu.
• O, fraţii mei din tot pământul, căiţi-vă până când mai e vreme! Dumnezeu aşteaptă cu milostivire pocăinţa noas­tră. Şi tot cerul, toţi sfinţii aşteaptă această pocăinţă.
• Noroade ale pamantului, cad in genunchi inaintea voastra si va rog cu lacrimi: “Veniti la Hristos”.
• Omul bun gândeşte: „Tot cel ce rătăceşte de la adevăr piere” şi, de aceea, îi este milă de el. Dar cine n-a învăţat de la Duhul Sfânt să iubească, acela nu se va ruga pentru vrăjmaşi. Cine a învăţat de la Duhul Sfânt să iubească, acela se întristează toată viaţa pentru oamenii care nu se mântuiesc şi varsă multe lacrimi pentru popor, şi harul lui Dumnezeu îi dă puterea de a iubi pe vrăjmaşi.
• Şi noi, dacă vrem să păstrăm harul, trebuie să ne rugăm pentru vrăjmaşi. Dacă nu ţi-e milă de păcătosul care se va chinui în foc, aceasta înseamnă că nu este întru tine harul Duhului Sfânt, ci în tine viază un duh rău; şi câtă vreme eşti încă în viaţă, sileşte-te prin pocăinţă să te eliberezi de el.
• Unui pustnic care i-a spus odată: ,,Dumnezeu va pedepsi pe toţi ateii şi ereticii, care vor arde în focul veşnic“, Siluan i-a replicat: ,,bine dar spune-mi dacă vei fi în rai şi de acolo vei vedea cum arde cineva în focul iadului, vei mai avea pace?” - “Ce să-i faci? E păcatul lor“, a spus pustnicul. La care Siluan a răspuns: “Iubirea nu poate suferi aceasta. Trebuie să ne rugăm pentru toţi oamenii“.
• Păcatul îl urâţeşte pe om, dar harul îl face frumos.
• Multe osteneli si multe lacrimi trebuie pentru a pastra duhul smerit al lui Hristos, dar fara el lumina vietii se stinge si sufletul moare.
• Cu cât mai mare e iubirea, cu atât mai mari sunt şi su­ferinţele sufletului; Cu cât mai deplină e iubirea, cu atât mai deplină e cu­noştinţa; Cu cât mai fierbinte e iubirea, cu atât mai fierbinte e ru­găciunea; Cu cât mai desăvârşită e iubirea, cu atât mai sfântă e viaţa.
• Tu iubeşti pe cei ce plâng, şi pe calea plânsului au venit la Tine sfinţii Tăi.
• Omul mandru sau se teme de demoni, sau se aseamana lor. Dar nu trebuie sa ne temem de demoni, ci de mandrie si trufie, caci ele ne fac sa pierdem harul. Cel ce vorbeste cu demonii isi intineaza mintea, in vreme ce mintea celui ce ramane in rugaciune e luminata de Domnul.
• Desi e bland, totusi, Domnul lasa sufletul sa flamanzeasca din pricina mandriei lui si nu-i da harul cata vreme n-a invatat smerenia.
• Harul vine de la iubirea pentru fratele şi se păstrează prin iubirea pentru fratele; dar dacă nu iubim pe fratele, harul lui Dumnezeu nu vine în suflet.
• Fericit sufletul care iubeşte pe fratele său, căci fratele nostru este viaţa noastră.
• Rugati-va pentru oameni. Aveti mila de poporul lui Dumnezeu… Sigur, este un lucru anevoios. A te ruga pentru oameni e tot una cu a-ti varsa sangele... dar trebuie sa te rogi.
• Dacă începi să te rogi lui Dumnezeu şi demonul stă împotriva ta şi nu-ţi îngăduie să te închini, smereşte-te şi spune: „Nimeni nu e mai rău decât mine pe pământ”, şi în acel ceas demonul va pieri; ei se tem tare de smerenie, de străpungerea inimii şi de mărturisirea sinceră.
• Adu-ţi aminte că în ceasul când te năpădesc demonii, se uită la tine şi Domnul, să vadă cum îţi pui nă­dejdea în El.
• Chinuitor lucru este a recunoaste mandria in noi insine, dar Domnul lasa pe cel mandru sa se zbata chinuindu-se in neputinta sa pana ce se smereste.
• Mi-e milă că oamenii se lipsesc pe ei înşişi de un Domn atât de milostiv.
• Dumnezeu – o iubire de care nu te poti satura.
• Fără har, sufletul e asemenea unui dobitoc.
• Roagă-te simplu, ca un copil, şi Domnul va asculta ru­găciunea ta.
• Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu nu mai poate fi mulţumit cu nimic de pe pământ, ci, ca un prunc care s-a pierdut de mama sa, se avântă necontenit spre Domnul şi strigă: „Sufletul meu tânjeşte după Tine şi cu lacrimi Te caut.”
• Pentru cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu viaţa e mult mai uşoară, pentru că şi atunci când e în boală, în sărăcie şi în prigoană, el gândeşte aşa: „Aşa i-a plăcut lui Dumne­zeu, iar eu trebuie să îndur aceasta pentru păcatele mele“.
• Din toate puterile şi până la sfârşitul vieţii trebuie păs­trată râvna de la început, căci mulţi au pierdut-o şi n-au mai găsit-o. Pentru aceasta trebuie să ne aducem aminte neîncetat de moarte; şi dacă sufletul este gata de moarte, chiar şi numai în parte, el nu se mai teme, vine la smerenie şi pocăinţă, uită tot ce e lumesc, îşi păzeşte mintea neîmprăştiată şi se roagă din toată inima.
• Când cel căruia nu i s-a dat să înveţe pe alţii învaţă totuşi, el întristează pe marele Dumnezeu.
• Unii discută în contradictoriu despre credinţă şi discuţiile [controversele] lor sunt fără sfârşit, dar nu e nevoie să ne sfădim, ci numai să ne rugăm lui Dumnezeu şi Maicii Domnului, şi atunci Domnul ne va lumina fără discuţii şi îndată ne va lumina.
• Suntem acum ultimii monahi. Dar chiar şi acum sunt încă mulţi nevoitori [asceţi] pe care Domnul i-a ascuns, pentru că ei nu fac minuni arătate, dar în sufletul lor se săvârşesc în fiecare zi adevărate minuni, numai că oame­nii nu le pot vedea. Iată o minune: când sufletul înclină spre mândrie, el se cufundă în întuneric şi deznădejde, dar când se smereşte, atunci vin bucuria, străpungerea [ini­mii] şi lumina.
• Părintele Stratonik mai zicea că va veni o vreme când monahii se vor mântui în haine lumeşti.
• Domnul nu e ca noi. El este blând şi milostiv şi bun, şi atunci când sufletul îl cunoaşte, el se minunează fără sfâr­şit şi zice: „Ah, ce Dumnezeu avem!“

***

Munitie pentru razboiul duhovnicesc de la Sfantul Siluan Athonitul

+ “Slavă Domnului că ne-a dat pocăinţa, iar prin pocăinţă noi toţi ne mântuim, fără excepţie. Nu se mântuiesc nu­mai cei ce nu vor să se pocăiască, şi în aceasta văd dez­nădejdea lor şi plâng mult, fiindu-mi milă de ei. Ei nu cu­nosc prin Duhul Sfânt cât de mare e milostivirea lui Dum­nezeu. Dar dacă fiecare suflet ar cunoaşte pe Domnul şi ar şti cât de mult ne iubeşte, atunci nimeni n-ar mai deznădăjdui şi nici n-ar mai murmura vreodată. Orice suflet care şi-a pierdut pacea trebuie să se pocă­iască şi Domnul îi va ierta păcatele, iar atunci bucuria şi pacea vor fi în suflet; şi nu e nevoie de alte mărturii, pen­tru că Duhul însuşi dă mărturie că păcatele au fost iertate. Iată un semn al iertării păcatelor: dacă urăşti păcatul în­seamnă că Domnul ţi-a iertat păcatele tale“.

+ “Când harul se împuţinează în suflet, atunci el cere ia­răşi de la Domnul mila pe care a cunoscut-o. Atunci su­fletul se frământă pentru că îl chinuie gândurile rele şi caută ocrotire la Domnul, Ziditorul său, şi-L roagă să-i dea duh smerit, ca harul să nu mai părăsească sufletul, ci să-i dea puterea de-a iubi neîncetat pe Tatăl său Cel Ceresc.

Domnul îşi retrage adeseori harul Lui de la suflet şi prin aceasta povăţuieşte cu milostivire şi înţelepciune sufletul, pentru care în mari chinuri şi-a întins braţele pe cruce, ca el să fie smerit. El lasă sufletul să-şi arate alegerea liberă în lupta cu vrăjmaşii noştri, dar prin el însuşi sufletul e lipsit de putere pentru a-i birui şi, de aceea, sufletul meu e trist şi tânjeşte după Domnul şi îl caută cu lacrimi.

Doamne, Tu vezi cât de neputincios e sufletul meu fără harul Tău, şi că nu are nicăieri odihnă. Tu, dulceaţa noas­tră, Tatăl nostru Cel Ceresc, dă-ne puterea de a Te iubi, dă-ne frica Ta sfântă, aşa cum tremură şi Te iubesc heru­vimii.

Tu, Lumina noastră, luminează sufletul ca el să Te iu­bească nesăturat. Tu retragi harul Tău de la mine, pentru că sufletul meu nu rămâne totdeauna în smerenie, dar Tu vezi cât sunt de trist şi cum Te rog: „Dă-mi mie smeritul Duh Sfânt“.

Prin el însuşi omul este lipsit de puterea de a împlini poruncile lui Dumnezeu, de aceea s-a zis: „Cereţi şi vi se va da“ [Mt 7, 7]. Dacă nu cerem, ne chinuim pe noi înşine şi ne lipsim de harul Duhului Sfânt; fără har însă, sufletul se tulbură mult, pentru că nu înţelege voia lui Dumnezeu.

Pentru a avea harul, omul trebuie să fie înfrânat în toa­te: în mişcări, în cuvinte, în priviri, în gânduri, în hrană. Şi oricui se înfrânează îi vine în ajutor învăţătura din cuvân­tul lui Dumnezeu, care spune: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu“.

Cuvioasa Maria Egipteanca a luat de la Sfântul Zosima numai puţină linte cu degetul şi a zis: „îmi e de ajuns aceasta, cu harul lui Dumnezeu“. Trebuie să te obişnuieşti să mănânci cât mai puţin cu putinţă, dar aceasta cu jude­cată, atât cât îţi îngăduie munca ta. Măsura înfrânării tre­buie să fie aceea ca după masă să dorim să ne rugăm“.

+ “Când plângem pentru păcate şi smerim sufletul nos­tru, atunci n-avem vedenii şi sufletul nostru nu le doreşte, dar când părăsim plânsul şi smerenia, atunci putem fi atraşi de ele.

+ “Un diacon mi-a povestit:

„Mi s-a aratat Satana si mi-a zis: «Iubesc pe cei mândri si ei sunt ai mei. Tu esti mândru si eu te iau cu mine». Dar eu i-am rãspuns Satanei: «Eu sunt mai rau decât toti», si Satana s-a facut nevazut.”

Si eu am fost ispitit în chip asemãnãtor când mi se arã­tau demonii. Eram putin înfricosat, dar am spus:

- Doamne, Tu vezi ca demonii nu ma lasa sa ma rog. Spune-mi ce trebuie sa fac ca demonii sã se depãrteze de la mine.

Si Domnul a grãit în sufletul meu:

- Sufletele celor mândri suferã pururea din pricina de­monilor.

Si eu am spus:

- Doamne, fã-mã sã înteleg ce trebuie sã gândesc pen­tru ca sufletul meu sã fie smerit.

Si am primit acest rãspuns în sufletul meu:

- Tine mintea ta în iad si nu deznãdãjdui!

Din acea clipã am început sã fac asa si sufletul meu si-a gãsit odihna în Dumnezeu“.

+ “Războiul nostru e şi crud, şi greu, şi totodată simplu. Dacă sufletul iubeşte smerenia, el sfărâmă toate cursele vrăjmaşilor noştri şi ia toate întăriturile lor. In lupta noas­tră duhovnicească trebuie să ne uităm de asemenea cu gri­jă să nu ne lipsească muniţiile şi proviziile. Muniţiile sunt această smerenie a noastră, iar proviziile sunt harul dum­nezeiesc; dacă le pierdem, duşmanii ne biruiesc.

Războiul e crâncen, dar numai pentru cei mândri: pen­tru cei smeriţi, dimpotrivă, el este uşor, pentru că ei îl iu­besc pe Domnul, iar El le dă o armă puternică: harul Du­hului Sfânt, de care vrăjmaşii noştri se tem, fiindcă îi arde cu focul lui”.

+ “Un monah lipsit de experienţă suferea din partea de­monilor, şi când îl năpădeau, el fugea de ei, dar ei îl ur­măreau.

Dacă ţi se întâmplă şi ţie ceva asemănător, nu te înspăi­mânta şi nu fugi, ci stai cu bărbăţie, smereşte-te şi zi: „Doamne, miluieşte-mă, că sunt un mare păcătos” şi de­monii pier; dar dacă vei fugi în chip laş, ei te vor goni în prăpastie. Adu-ţi aminte că în ceasul când te năpădesc demonii, se uită la tine şi Domnul, să vadă cum îţi pui nă­dejdea în El.

Chiar dacă îl vezi limpede pe Satana şi el te va arde cu focul lui şi vrea să înrobească mintea ta, nu te teme, ci nădăjduieşte cu tărie în Domnul şi spune: „Sunt mai rău decât toţi” şi vrăjmaşul se va depărta de tine.

Nu te speria nici dacă simţi că un duh rău lucrează înă­untrul tău, ci mărturiseşte-te sincer şi cere din toată inima de la Domnul un duh smerit [Ps 50,18] şi negreşit Dom­nul ţi-l va da, şi atunci, pe măsura smereniei tale, vei simţi întru tine harul; iar când sufletul tău se va smeri cu totul, atunci vei găsi odihna desăvârşită.

Acesta este războiul pe care îl duce omul toată viaţa.

Sufletul care a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt şi cade în înşelare să nu se înfricoşeze, ci, aducându-şi amin­te de iubirea lui Dumnezeu şi ştiind că lupta cu vrăjmaşii e îngăduită din pricina mândriei şi a slavei deşarte, să se smerească şi să ceară de la Domnul să-l tămăduiască şi Domnul va tămădui sufletul uneori degrabă, alteori încet, puţin câte puţin. Cel ascultător care crede duhovnicului său şi nu crede sieşi se va tămădui degrabă de orice vătă­mare pe care i-au pricinuit-o vrăjmaşii, dar cel neascultă­tor nu se va îndrepta.

Războiul sufletului cu vrăjmaşii ţine până la mormânt. Şi dacă la războiul obişnuit este omorât numai trupul, răz­boiul nostru e mult mai chinuitor şi mai primejdios, pen­tru că şi sufletul poate pieri.

Pentru mândria mea, Domnul a îngăduit de două ori vrăjmaşului să facă o asemenea luptă cu sufletul meu, că sufletul meu a ajuns în iad, şi pot spune că dacă sufletul e viteaz, va rezista, iar dacă nu, poate să piară pe veci. Scriu tuturor celor care, ca şi mine, vor fi într-o nenorocire asemănătoare: staţi bărbăteşte şi nădăjduiţi cu tărie în Dumnezeu, şi vrăjmaşii nu vor rezista, pentru că Domnul i-a biruit pe ei. Prin harul lui Dumnezeu am cunoscut că Domnul poartă de grijă de noi cu milostivire şi nici o ru­găciune, nici un gând bun nu se pierd înaintea lui Dumne­zeu. (…)

Domnul mi-a dat să înţeleg puterea acestor cuvinte. Şi când ţin mintea mea în iad, sufletul meu are odihnă, dar când uit de aceasta, atunci îmi vin gânduri care nu plac lui Dumnezeu“.

+ “Omul cade în înşelare fie din lipsă de experienţă, fie din mândrie. Dacă e din lipsă de experienţă, Domnul ne va tămădui degrabă; dar dacă e din mândrie, atunci su­fletul va suferi multă vreme până când se va fi învăţat smerenia, şi abia atunci îl va tămădui Domnul. Cădem în amăgire când credem că suntem mai deştepţi şi mai experimentaţi decât alţii şi chiar decât duhovnicul nostru. Şi eu am gândit aşa din lipsă de experienţă şi am suferit pentru aceasta şi sunt foarte mulţumitor lui Dum­nezeu că prin aceasta m-a smerit şi m-a povăţuit şi nu m-a lipsit de mila Sa.

Şi acum gândesc că, dacă nu te măr­turiseşti duhovnicului, e cu neputinţă să scapi de înşelare, şi pentru aceasta s-a dat de la Domnul duhovnicilor pute­rea de a lega şi dezlega. Dacă vezi o lumină înăuntrul sau în afara ta, nu te încrede în ea, dacă împreună cu lumina nu simţi în tine zdro­bire [de inimă] pentru Dumnezeu, nici iubire pentru aproapele; dar nici nu te teme, ci smereşte-te şi lumina va pieri. Dacă vezi vreo vedenie sau un chip sau ai un vis nu te încrede în aceasta, pentru că dacă este de la Dumnezeu, Domnul te va face să înţelegi aceasta. Dacă n-a cunoscut după gust pe Duhul Sfânt, sufletul nu poate înţelege de unde anume vine vedenia. Vrăjmaşul dă sufletului o anu­mită dulceaţă amestecată cu slavă deşartă şi după aceasta se recunoaşte înşelarea.

Părinţii zic că dacă o vedenie e pricinuită de vrăjmaşul, sufletul simte tulburare. Dar numai sufletul smerit şi care nu se socoteşte pe sine vrednic de vedenii simte tulburare sau frică la lucrarea vrăjmaşilor; iar omul mândru şi căzut în slava deşartă nu poate încerca nici frică, nici tulburare, fiindcă el vrea să aibă vedenii şi se socoteşte pe sine vred­nic de aceasta şi de aceea vrăjmaşul îl înşeală uşor. Lucrurile cereşti se cunosc prin Duhul Sfânt, iar cele pământeşti prin minte: dar cine vrea să cunoască pe Dum­nezeu cu mintea lui din ştiinţă, acela e în înşelare, pentru că Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfânt”.

+ “Unii discută în contradictoriu despre credinţă şi discuţiile [controversele] lor sunt fără sfârşit, dar nu e nevoie să ne sfădim, ci numai să ne rugăm lui Dumnezeu şi Maicii Domnului, şi atunci Domnul ne va lumina fără discuţii şi îndată ne va lumina.

Mulţi au studiat toate credinţele [religiile], dar adevărata credinţă nu au cunoscut-o astfel, aşa cum trebuie, dar celui ce se va ruga lui Dumnezeu cu smerenie să-l lumineze, Domnul îi va face cunoscut cât de mult îl iubeşte El pe om.

Oamenii mândri cred că înţeleg totul cu mintea lor, dar Dumnezeu nu le dă aceasta.

Dar noi îl cunoaştem pe Domnul: El ni S-a arătat prin Duhul Sfânt, şi sufletul îl cunoaşte, şi de atunci se bucură, se veseleşte şi se odihneşte, şi în aceasta stă viaţa noastră sfântă”.

Cititi si:

• Rugaciunea Sfantului Siluan Athonitul pentru lume
• Sfantul Siluan Athonitul – o pilda a iubirii adevarate pentru fiecare dintre “fratii lui Hristos”
• Sfantul Siluan si marturisirea intru iubire a credintei in fata eterodocsilor
• Pana cand ne vom zbate si ne vom chinui?
• “Un singur lucru e important…”
• Sf. Siluan Athonitul: “VULTURUL SI COCOŞUL”
• “Domnul nu e ca noi… Ah, ce Dumnezeu avem!”
• MAICUTA NOASTRA DUPA DUH, MAICA VIETII - cuvinte alese inchinate celei mai sfinte dintre sfinti de Sfantul Siluan Athonitul
• Ce inseamna sa-i iubim pe vrajmasii Bisericii si cum o putem face?
• Plangerea lui Adam – de Sfantul Siluan Athonitul (fragment)
• Sf. Siluan Athonitul: ”Dacă Adam ar fi întrebat pe Domnul atunci când Eva i-a dat să guste din rodul oprit, Domnul l-ar fi luminat şi Adam n-ar fi păcătuit”
• Flori din grădina Sf. Siluan – Însemnări pe marginea unui catalog de plante de gradină și flori
• Sf. Siluan despre Sf. Ioan din Kronstadt
• Fost-a un om pe pamant mistuit de dorinta lui Dumnezeu… SILUAN ATHONITUL
• Sfantul Siluan Athonitul – Copilaria si anii tineretii. “ROAGA-TE CA LUMEA SA NU MA TINA!”
• Sfantul Siluan la Muntele Athos. IUBIREA RASTIGNITA
• Sfantul Siluan – omul smereniei desavarsite
• Sfantul Siluan Athonitul: “DU-TE SI SPUNE OAMENILOR CAT SE POATE DE DES: POCAITI-VA!”
• De ce nu poate fi Sf. Siluan un sfant ecumenist
• “Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui” – cuvant al lui Dumnezeu pentru vremea noastra
• Parintele Rafail Noica despre teologia ca rugaciune la Sfanta Maria Egipteanca, la Sfantul Siluan si in slujbele Triodului
• Care e sensul poruncii lui Hristos: „IUBITI PE VRAJMASII VOSTRI”?
• “Fratele meu este viata mea”
• Despre libertatea pierzarii si durerea rugaciunii pentru lume
• Ce este pacatul?
• Mandria, imaginatia si raul ascuns sub masca binelui
• CUVIOSUL SOFRONIE DE LA ESSEX: “Naiv este cel ce crede ca va putea urma lui Hristos, fara lacrimi”

SFANTUL SILUAN ATHONITUL: “Dacă nu ţi-e milă de păcătosul care se va chinui în foc…”

Omul bun gândeşte: „Tot cel ce rătăceşte de la adevăr piere” şi, de aceea, îi este milă de el. Dar cine n-a învăţat de la Duhul Sfânt să iubească, acela nu se va ruga pentru vrăjmaşi. Cine a învăţat de la Duhul Sfânt să iubească, acela se întristează toată viaţa pentru oamenii care nu se mântuiesc şi varsă multe lacrimi pentru popor, şi harul lui Dumnezeu îi dă puterea de a iubi pe vrăjmaşi.

Şi noi, dacă vrem să păstrăm harul, trebuie să ne rugăm pentru vrăjmaşi. Dacă nu ţi-e milă de păcătosul care se va chinui în foc, aceasta înseamnă că nu este întru tine harul Duhului Sfânt, ci în tine viază un duh rău; şi câtă vreme eşti încă în viaţă, sileşte-te prin pocăinţă să te eliberezi de el.

Unui pustnic care i-a spus odată: ,,Dumnezeu va pedepsi pe toţi ateii şi ereticii, care vor arde în focul veşnic“, Siluan i-a replicat: ,,bine dar spune-mi dacă vei fi în rai şi de acolo vei vedea cum arde cineva în focul iadului, vei mai avea pace?” - “Ce să-i faci? E păcatul lor“, a spus pustnicul. La care Siluan a răspuns: “Iubirea nu poate suferi aceasta. Trebuie să ne rugăm pentru toţi oamenii“.

(din: SFANTUL SILUAN – CUVINTE ALESE, CUVINTE ESENTIALE)

*

“Dacă nu-i iubeşti, măcar nu-i ponegri şi nu-i înjura/blestema; şi acesta va fi un lucru bun. Dar dacă cineva îi blestemă şi-i înjură, e limpede că un duh rău viază în el şi, dacă nu se pocăieşte, va merge după moarte acolo unde sălăşluiesc duhurile cele rele. Să izbăvească Domnul orice suflet de o asemenea nenorocire!

Inţelegeţi! E atât de simplu. Sunt vrednici de milă oa­menii care nu cunosc pe Dumnezeu sau care se împotri­vesc Lui. Inima mea suferă pentru ei şi lacrimi curg din ochii mei. Pentru noi şi raiul şi chinurile sunt limpezi: le cunoaştem prin Duhul Sfânt. Aceasta a spus-o şi Domnul: „Impărăţia lui Dumnezeu e înăuntrul vostru” [Lc. 17, 22]! Aşa că încă de aici începe viaţa veşnică; şi chinurile veş­nice încep şi ele tot încă de aici.

Pentru mândrie se pierde harul şi, împreună cu el şi iu­birea de Dumnezeu şi îndrăzneala în rugăciune; şi atunci sufletul e chinuit de gândurile cele rele şi nu înţelege că trebuie să se smerească şi trebuie să iubească pe vrăjmaşi, fiindcă altfel nu poate să placă lui Dumnezeu.

(…) Când Domnul mergea spre Ierusalim şi samarinenii n-au vrut să-L primească, Ioan Teologul şi Iacob erau gata să facă să se pogoare foc din cer şi să-i nimicească pentru aceasta; dar Domnul le-a spus cu milă: „N-am venit să pierd, ci să mântui”. Aşa şi noi trebuie să avem un singur gând: ca toţi să se mântuiască. Sufletul să aibă milă de vrăjmaşi şi să se roage pentru ei, pentru că au rătăcit de la adevăr şi merg în iad. Aceasta e iubirea faţă de vrăjmaşi. Atunci când Iuda se gândea să vândă pe Dom­nul, Domnul i-a răspuns cu milă. Tot aşa şi noi trebuie să fim cu milă faţă de cei ce se rătăcesc şi se pierd, şi atunci ne vom mântui prin milostivirea lui Dumnezeu.

“Sunt oameni care doresc vrăjmaşilor lor sau duşmani­lor Bisericii pierire şi chinuri în focul iadului. Ei gândesc aşa pentru că n-au învăţat de la Duhul Sfânt iubirea lui Dumnezeu, căci cel ce a învăţat aceasta va vărsa lacrimi pentru întreaga lume.

Tu zici: „Cutare e un criminal şi e bine să ardă în focul iadului”. Dar te întreb: „Dacă Dumnezeu ţi-ar da un loc bun în rai şi de acolo ai vedea arzând în foc pe cel căruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ţi va fi milă de el, oricine ar fi, chiar dacă e un duşman al Bisericii?”

Sau vei avea şi tu o inimă de fier? Dar în rai nu e nevoie de fier. Acolo e nevoie de smerenie şi de iubirea lui Hristos, care are grija de toţi”.

*

“Am fost ispitit: când sufletul meu a pierdut smerenia, atunci m-am făcut arţăgos, dar sufletul meu şi-a adus aminte de smerenia lui Hristos şi a însetat după ea; şi am început să mă rog lui Dumnezeu să mă ierte, şi să cureţe duhul meu de mândrie şi să-mi dea pacea. Şi când sufletul meu a urât păcatul, Duhul Sfânt m-a învăţat rugăciunea neîncetată şi iubirea. Şi am cunoscut cât de mult iubeşte Domnul norodul Său, şi îndeosebi pe cei morţi, şi în fieca­re seară vărsăm lacrimi pentru ei. Mi-e milă că oamenii se lipsesc pe ei înşişi de un Domn atât de milostiv. Într-o zi am spus duhovnicului:

- Mi-e milă de oamenii care se chinuie în iad şi în fie­care noapte plâng pentru ei şi sufletul meu se chinuie atât, încât îi este milă chiar şi de demoni.

Şi duhovnicul mi-a spus că această rugăciune e de la harul lui Dumnezeu.

Un nevoitor [ascet] m-a întrebat: „Plângi pentru păca­tele tale?” I-am spus: „Puţin, dar plâng mult pentru cei morţi”. Atunci mi-a zis: „Plânge pentru tine însuţi, de cei­lalţi se va milostivi Domnul. Aşa spunea egumenul Makari”. L-am ascultat şi am început să fac cum mi-a spus; am încetat să mai plâng pentru cei morţi, dar atunci au încetat şi lacrimile pentru mine însumi.

Am vorbit despre aceasta cu un alt nevoitor [ascet] care avea darul lacrimilor. îi plăcea să se gândească la pătimi­rile Domnului, cum Domnul, împăratul slavei, a suferit atât de mult pentru noi, şi în fiecare zi vărsa multe lacrimi. L-am întrebat pe acel nevoitor:

- Să mă rog pentru cei morţi? El a suspinat şi a zis:

- Dacă mi-ar fi cu putinţă i-aş scoate pe toţi din iad şi numai atunci sufletul meu şi-ar găsi pacea şi s-ar bucura.

Zicând aceasta a făcut o mişcare cu braţele ca şi cum ar aduna snopi pe câmp, şi lacrimi picurau din ochii lui.

După aceea nu m-am mai oprit din rugăciunile pentru morţi; lacrimile s-au întors şi suspinam mult rugându-mă pentru ei”.

(din: Ce inseamna sa-i iubim pe vrajmasii Bisericii si cum o putem face?)

*

CUVIOSUL SOFRONIE: Cum vorbeste duhul iubirii lui Hristos?

“Oamenii au de obicei o concepţie juridică despre dreptate. Ei resping ca nedreaptă ideea ca cineva să ia asupra lui responsabilitatea greşelii altuia. Acest lucru nu cadrează cu conştiinţa lor juridică. Dar duhul iubirii lui Hristos vorbeşte altfel. Potrivit duhului acestei iubiri, a împărtăşi responsabilitatea greşelii celui pe care-l iubim şi chiar a o lua cu totul asupra noastră nu este un lucru ciudat, ci cu totul firesc. Mult mai mult, numai luând asupra noastră greşeala altuia se descoperă autenticitatea iubirii şi ne dăm cu adevărat seama de aceasta; unde ar mai fi sensul iubirii, dacă n-am păstra din ea decât latura plăcută? Dar când luăm în mod liber asupra noastră greşeala şi durerile făpturii iubite, atunci iubirea atinge desăvârşirea sub toate aspectele ei.

Mulţi oameni nu pot sau nu vor să accepte de bunăvoie urmările păcatului strămoşesc al lui Adam. Ei spun: „Adam şi Eva au mâncat din pomul oprit, dar acest lucru nu mă priveşte. Sunt gata să răspund pentru păcatele mele, dar numai pentru ale mele, iar nu pentru păcatele altora“. Omul nu înţelege că, prin această mişcare a inimii lui, repetă în sine însuşi păcatul protopărintelui nostru, care devine astfel propriul său păcat şi propria sa cădere. Adam a tăgăduit responsabilitatea sa, aruncând greşeala asupra Evei şi a lui Dumnezeu Care-i dăduse această femeie, şi prin acest lucru a rupt unitatea omului şi unirea sa cu Dumnezeu. Astfel, de fiecare dată când refuzăm să ne asumăm responsabilitatea răului universal, a faptelor aproapelui nostru, repetăm acelaşi păcat şi rupem de asemenea unitatea omului. In rai, Domnul l-a chemat pe Adam la căinţă; ne e îngăduit să credem că, dacă în loc să se justifice, Adam şi-ar fi asumat responsabilitatea păcatului lor comun, al său şi al Evei, destinul lumii ar fi fost altul. In acelaşi chip, destinul lumii va fi diferit dacă vom răspunde pozitiv aceluiaşi Domn venit în trup şi Care-şi înnoieşte chemarea Sa la căinţă, şi dacă vom lua asupra noastră povara greşelilor aproapelui nostru.

Fiecare dintre noi poate invoca multe scuze pentru a se justifica. Dar dacă aruncă o privire atentă în inima sa, va vedea că  face acest lucru în chip viclean. Omul se justifică înainte de toate pentru că nu vrea să se recunoască, nici măcar în parte, vinovat de răul ce este în lume. Se justifică mai apoi, pentru că nu e conştient că e înzestrat cu libertate după chipul libertăţii lui Dumnezeu, şi nu se vede decât ca un fenomen, un obiect al acestei lumi şi, prin urmare, condiţionat de ea. Intr-o astfel de conştiinţă există ceva servil; de aceea tendinţa spre justificare e proprie unui rob, iar nu unui fiu al lui Dumnezeu.

La fericitul stareţ n-am putut observa această tendinţă generală  spre autojustificare. Ciudat este că multor oameni le apare ca un lucru servil tocmai acest mod de a acţiona, adică faptul de a lua asupra noastră greşeala altuia şi de a cere iertare. Acesta e contrastul între modul de a vedea al fiilor duhului lui Hristos şi cel ale fiilor acestei lumi. Omului neduhovnicesc i se pare de necrezut că ar putea simţi întreaga umanitate ca o existenţă integrală cuprinsă în existenţa personală a fiecărui om, fără ca totuşi prin aceasta să fie desfiinţată alteritatea ireductibilă a celorlalte ipostase omeneşti. In conformitate cu sensul celei de-a doua porunci: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, trebuie şi e cu putinţă să includem în propria noastră existenţă personală totalitatea existenţei umane. Atunci orice rău ce se face în lume nu va mai fi socotit doar ca un lucru străin de noi, ci drept propriul nostru rău.

• “text-align: justify;”>cititi mai departe la: CAT DE VINOVATI SUNTEM? – Intre legea dreptatii si legea iubirii

(Din: “Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul de arhimandritul Sofronie“)

Cititi, va rugam, in completare, si:

• MILA CA MARTURISIRE A LUI HRISTOS
• IUBIREA DE VRAJMASI - PORUNCA “IMPOSIBILA”
• Care e sensul poruncii lui Hristos: „IUBITI PE VRAJMASII VOSTRI”?
• CELE NEBAGATE IN SEAMA ALE LUMII
• “Toţi ne gîndim numai la noi înşine. De aceea ne înecăm cu toţii”
• “Unde este dragoste, acolo este plansul”
• “Fratele meu este viata mea”
• ASTAZI NE LIPSESTE MILA
• CRUCEA CARE ODIHNESTE
• “El a luat asupra-Si durerile noastre si cu suferintele noastre S-a impovarat”

„Nu in cutremur, ci in vant subtire ai vazut venirea lui Dumnezeu, Care te-a luminat pe tine de demult, Ilie, de Dumnezeu fericite, si in caruta cu patru cai fiind purtat, pe cer ai umblat cu straina vedere, minunat facandu-te, de Dumnezeu insuflate”. (Stihira la Vecernia pentru praznicul Sf. proroc Ilie)

*

Din cartea a treia a Regilor, cap. 19:

9. Si a intrat acolo intr-o pestera si a ramas acolo. Si iata cuvantul Domnului a fost catre el si i-a zis: “Ce faci aici, Ilie?”

10. Iar Ilie a zis: “Cu ravna am ravnit pentru Domnul Dumnezeul Savaot, caci fiii lui Israel au parasit legamantul Tau, au daramat jertfelnicele Tale si pe proorocii Tai i-au ucis cu sabia, ramanand numai eu singur, dar cauta sa ia si sufletul meu!”

11. A zis Domnul: “Iesi si stai pe munte inaintea fetei Domnului! Ca iata Domnul va trece; si inaintea Lui va fi vijelie naprasnica ce va despica muntii si va sfarama stancile, dar Domnul nu va fi in vijelie. Dupa vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi in cutremur;

12. Dupa cutremur va fi foc, dar nici in foc nu va fi Domnul. Iar dupa foc va fi adiere de vant lin si acolo va fi Domnul”.

13. Auzind aceasta, Ilie si-a acoperit fata cu mantia lui si a iesit si a stat la gura pesterii. Si a fost catre el un glas care i-a zis: “Ce faci aici, Ilie?”

14. Iar el a zis: “Cu ravna am ravnit pentru Domnul Dumnezeul Savaot, ca au parasit fiii lui Israel legamantul Tau, au daramat jertfelnicele Tale si pe proorocii Tai i-au ucis cu sabia; numai eu singur am ramas, dar cauta sa ia si sufletul meu!”

15. Si a zis Domnul: “Mergi si intoarce-te pe calea ta prin pustiu la Damasc si, cand vei ajunge acolo, sa ungi rege peste Siria pe Hazael;

16. Pe Iehu, fiul lui Nimsi, sa-l ungi rege peste Israel; iar pe Elisei, fiul lui Safat din Abel-Mehola, sa-l ungi prooroc in locul tau!

17. Cine va fugi de sabia lui Hazael, pe acela sa-l omoare Iehu, iar cine va scapa de sabia lui Iehu, pe acela sa-l omoare Elisei.

18. Eu insa mi-am oprit dintre Israeliti sapte mii de barbati; genunchii tuturor acestora nu s-au plecat inaintea lui Baal si buzele tuturor acestora nu l-au sarutat!”

***

PARINTELE RAFAIL NOICA despre “subtirimea” si vulnerabilitatea iubirii lui Dumnezeu pentru noi:

“ (...) Deci dragostea, fie ea si atotputernica a lui Dumnezeu, este, putem zice, vulnerabila. Dragostea lui Dumnezeu este subtire. Nu ca Dumnezeu e vulnerabil, nu atotputerea Lui – departe de mine gandul asta! Dar calitatea dragostei este vulnerabilitatea. Dragostea este o subtirime a darii de sine celuilalt daruire totala. Ne-a aratat Hristos pana unde S-a dat pe Sine, nu numai pana la Cruce si pana la moarte, dar pana si la strafundurile iadului, pana si a impartasi soarta Lui cu nelegiuitii, si in ultima clipa a vietii a gasit un fel de a mantui pe un pacatos; ca a provocat, prin razvratul unui talhar, pocainta si spovedania dreapta a celuilalt talhar, pana unde sa poata sa-i spuna: “Amin, astazi vei fi cu Mine in Rai”. Astazi! Deci iubirea este de o subtirime, de o gingasie, de o duiosie a unei dari de sine pe care noi nu o inchipuim, ca suntem inca grosolani in biologia noastra si badarani in neduhovnicia noastra. Dar in sensul acesta vreau sa zic ca dragostea este o traire de o deosebita subtirime, a carei incalcare este o deosebita durere. Iata insa ca cel ranit, cel care iubeste si se raneste nu este cel care moare: cel care moare este cel ce incalca dragostea. Cel care iubeste se raneste nu atata ca este lepadat, dar se raneste vazand ca cel iubit al lui, pentru pacatul ce il face impotriva lui, va muri.

Dumnezeu nu este asa cum Il vede o teologie mincinoasa, “ofensat de transgresiunea lui Adam”. Dumnezeu moare de durere ca cel iubit al Lui, intaiul plasmuit, si toti care aveau sa se nasca din el, vor muri de acum incolo. “Pamant esti si in pamant te vei intoarce”.

Dumnezeu, in dragostea Lui, nu a putut sa lase pe cel iubit sa piara si a luat asupa-Si “canonul” de pocainta, canonul pacatos, adica crucea si rusinea. Uitati-va cum o intreaga munca a lui Hristos ca Dascal care a propovaduit dragostea s-a zadarnicit in cateva ceasuri! Deci rusinea zadarniciei unei vieti intregi de nevointa. Toate rusinile si toate neputintele si le-a insusit Cel Atotputernic, ca sa Se asemene intru totul neputintei omenesti, ca sa poarte asupra-Si neputinta mea, pacatul meu, uraciunea mea, rautatea mea, ca si cum El era pacatos, neputincios, urat, rau si supus mortii. De ce? Fiindca Dumnezeu, fiind atotputernic, nu este nimic in cer sau sub ceruri care poate sa-L biruiasca. Face El pe neputinciosul pana Se pogoara in iad – dar atunci, iadule, sa vezi ce te asteapta!

Zice Sfantul Ioan Gura de Aur in Propovaduirea de Pasti: “Iadul trup a primit, si de Dumnezeu s-a lovit”. Sau, cum zic alte tropare sau icoase pe care le avem in Triod: “De-abia a inceput sa se infiga Crucea lui Hristos in pamant, ca iadul a inceput sa se planga: Cine a pus un piron de lemn in inima mea?” Asta este puterea lui Dumnezeu. Si, cum spuneam candva la Manastire, tot asa, intr-o cuvantare, daca noi eram filosofi adevarati, daca noi aveam premisele gandirii noastre drept inchegate, numai din a privi toate filosofiile, religiile si idealurile acestei istorii am intelege ca singur Hristos este Dumnezeul cel adevarat, tocmai din neputinta in care Se infatiseaza. Cine isi poate permite atata neputinta? Cine isi poate permite o asa zadarnicire a toata lucrarea lui? Numai Cel ce stie ca este atotputernic si ca nimic nu Il poate birui. “Asteapta tu, moarte, asteapta tu, iadule! Nu ma impotrivesc Crucii, nu ma lupt acuma ca sa arat omului ca pot sa ma dau jos de pe Cruce, nu fac minune sa vina Ilie sa ma ia de pe Cruce, sau mai stiu eu ce… Asteapta tu, iadule, cel de pe urma!”

Toti intemeietorii de religii, de filosofii sau de idealuri au luptat, in tot felul. Si a trebuit ca si Moisi sa isi apere religia, ideologia, filosofia, cu tot felul de amenintari, ba chiar cu moartea. Atotputernicul nu are nevoie sa fie aparat. Zicea cineva la noi, acolo in Anglia, care voia sa marturiseasca adevarata credinta, si imi spunea: “Si o sa ma lupt ca sa apar adevarul!” Si mi-a venit cuvantul acesta: “De ce nu te lasi aparata tu de Adevar, de Adevarul insusi?” Si i-a “picat fisa”, si a stiut de atuncea ce sa faca.

Nu atat noi aparam adevarul, cat noi trebuie sa intram in adevar si sa lasam Adevarul sa ne apere pe noi. Adevarul ce este? intrebare eretica. Fiindca Adevarul este un “Cine”. Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu, a zis: “Eu sunt Adevarul si Calea si Viata”. (…)”

***

SF. SILUAN ATHONITUL: “Domnul nu e ca noi… Ah, ce Dumnezeu avem!”

- “Sufletul păcătos care nu cunoaşte pe Domnul se teme de moarte, gândind că Domnul nu-i va ierta păcatele sale. Dar aceasta e pentru că sufletul nu cunoaşte pe Domnul şi cât de mult ne iubeşte. Dacă oamenii ar şti aceasta, nici un singur om n-ar mai deznădăjdui, pentru că Domnul nu numai că iartă, dar se şi bucură de întoarcerea păcătosului. Chiar şi atunci când moartea îţi bate la uşă, crede cu tărie că, de îndată ce vei cere iertare, o vei şi dobândi.

Domnul nu e ca noi. El este blând şi milostiv şi bun, şi atunci când sufletul îl cunoaşte, el se minunează fără sfâr­şit şi zice: „Ah, ce Dumnezeu avem!“

Duhul Sfânt a dat Bisericii noastre să cunoască cât de mare este milostivirea lui Dumnezeu.

Domnul ne iubeşte şi ne primeşte cu blândeţe, fără re­proşuri, aşa cum în Evanghelie tatăl fiului risipitor nu i-a făcut acestuia reproşuri, ci a dat poruncă slujitorilor să-i dea o haină nouă, să-i pună în deget un inel scump şi încălţăminte în picioare, să junghie viţelul cel gras şi să se veselească şi nu l-a învinuit [Lc. 15].

Cu câtă blândeţe şi răbdare trebuie să îndreptăm şi noi pe fratele nostru, ca să fie praznic în suflet pentru întoar­cerea lui!

Duhul Sfânt învaţă sufletul în chip negrăit să iubească pe oameni”.

***

PREOT SEVER NEGRESCU: Biciul lui Dumnezeu si raspunsul nostru (fragment)

In fiecare dintre noi exista cate un Sfant Ilie. Nu inseamna ca sunt mai multi sfinti Ilie. Este unul, cel praznuit in miez de vara, la 20 iulie. Aplicam eronat, de cele mai multe ori, mentalitatea aceasta de Sfant Ilie, in relatia cu noi insine si cu cei din jur; judecam [pe altii] fara a ne judeca [pe noi insine], certam [pe altii] fara a ne certa [ pe noi], uram minciuna – fara a spune adevarul, nu suportam nedreptatea – fara a fi noi insine drepti. Sfantul Ilie Tesviteanul a fost iute, aspru si taios, atat cu sine, cat si cu ceilalti; nu a avut pentru interior o unitate de masura si pentru exterior o alta unitate de masura (…).

De ce nu trebuie sa ne temem de Sfantul Ilie?! Pentru ca el, om aspru si dintr-o bucata, urand minciuna si ipocrizia, plecaciunile si linguselile, il intalneste pe Dumnezeu, paradoxal, nu ca o manifestare violenta, ci ca o Putere calda, blanda, iertatoare si senina. (…)”

(Preot Sever Negrescu, Prolog din Proloage. Lecturi patristice dintr-un calendar uitat, Editura Mitropolia Olteniei, 2008)

Legaturi:

• SFANTUL PROROC ILIE SI SINGURA VADUVA – sensuri pentru noi
• DESPRE EPOCA LUI ANTIHRIST, DESPRE ILIE SI ENOH – sinteza invataturii Bisericii

• SFANTUL PROOROC ILIE – BICIUITORUL FATARNICIEI
• SFANTUL IOAN GURA DE AUR – CUVANT LA PETRU APOSTOLUL SI ILIE PROOROCUL

• Condac la pomenirea Sfantului Proroc Ilie

• Parintele Cleopa: DA, NOI SUNTEM CEI DE PE URMA!
• Un mare “antiecumenist”: Sfantul Prooroc Ilie Tezviteanul – de pr. Dan Badulescu

*

• Rugaciune catre Sfantul Proroc Ilie, la vreme de seceta
• Acatistul Sf. Prooroc Ilie (text)
• Acatistul Sf. Prooroc Ilie (audio)

Va invitam sa cititi si:

• CARE RUGACIUNI SUNT FACATOARE DE MINUNI?

“In privinţa naturii bolilor, aşa cum am mai spus, suferinzii care au avut parte de cele mai multe vindecări au fost posedaţii, nevăzătorii şi alcoolicii. Vindecarea posedaţilor îi impunea părintelui Ioan o extraordinară tensiune rugătoare şi o imensă stăpânire de sine.

Demonizaţii pot fi recunoscuţi printr-o extremă agitaţie, manifestată îndeosebi în preajma a tot ce înseamnă sacralitate pentru creştini. Atunci încep să înjure, să profereze blasfemii şi cuvinte murdare, să se crispeze, să facă accese de furie, cu spasme şi convulsii. Uneori, făcând aceasta, vădesc o neobişnuită forţă fizică, împotrivindu-se cu disperare celor care vor să-i apropie de vreun obiect sfinţit.

De cele mai multe ori aceşti bolnavi nu ştiu ce spun, iar atunci când îşi recapătă luciditatea îşi dau seama că s-au aflat sub acţiunea unor forţe malefice şi suferă enorm. Când se află în criză li se sluţesc feţele, căpătând o expresie de suferinţă ajunsă la limită, dar şi de repulsie faţă de cei din jur.

Psihiatria contemporană nu-şi propune să studieze cauzele metafizice, colaterale, ale unor asemenea boli, dar, în acelaşi timp insistă tot mai mult pe relaţia dintre bolile psihice şi tulburările nervoase şi starea morală a bolnavului. In special se poate demonstra că trufia, egoismul, egocentrismul se află la baza a numeroase tulburări psihice. Observaţiile şi concluziile ştiintei contemporane vin în sprijinul explicaţiilor pe care le dă creştinismul multora dintre aceste boli şi îi fac pe oamenii de stiinta să le privească cu seriozitate şi să recunoască faptul că ele nu contrazic câtuşi de puţin datele ştiinţei.

Era firesc ca părintele Ioan să privească aceste fenomene din perspectiva Evangheliei şi să acţioneze ca atare. In literatura care i-a fost consacrată găsim numeroase mărturii despre vindecări de posedaţi, în urma rugăciunilor făcute de el. Aşa cum am arătat în capitolul precedent, el însuşi s-a referit în mod explicit la asemenea cazuri, care prezentau aceleaşi simptome. Ţinând seama de aceasta ne vom limita la câteva exemple, prezentate pe scurt.

Despre una dintre aceste vindecări, care a avut loc la Sankt-Petersburg, la 14 martie 1902, într-o biserică de pe strada Basseinaia relatează preotul I. Ornatski:

„De îndată ce auzea bătând pe undeva clopotul vreunei biserici, tânăra ţărancă Feodosia, dintr-un sat din gubernia Tver, se trântea la pământ, răcnea, se zbatea în convulsii. Nu mergea la biserică, sub diferite pretexte, iar dacă nimerea acolo, începeau să se producă în ea aceleaşi simptome morbide în momentele cele mai importante ale Liturghiei. In cele din urmă, părinţii au decis să ceară ajutorul părintelui Ioan. Au adus-o pe Feodosia în biserica în care slujea părintele Ioan la o Liturghie a darurilor mai înainte sfinţite, când tocmai avea loc împărtăşirea credincioşilor, iar părintele ieşise cu Sfântul Potir în faţa uşilor împărăteşti. Bolnava şi-a închis indata ochii, a început să scoată strigăte îngrozitoare, s-a schimonosit la faţă, se zbătea, încât de-abia puteau să o ţină trei barbati puternici. Părintele protoiereu (pr. Ioan) a întrerupt împărtăşania, a luat-o de mână pe bolnavă, şi-a aţintit privirea asupra ei, spunându-i cu voce aspră, răsunătoare: „In numele Domnului nostru Iisus Hristos îţi poruncesc, satano, să ieşi afară!” Părintele a repetat aceste cuvinte de trei ori. In biserică se lăsase o tăcere mormântală. Răsuna doar acea poruncă inflexibilă, şi din nou: „Ieşi, ieşi! Ieşi acum, acum!” Totul a durat cam trei minute. Apoi răcnetele au încetat, bolnava, tot cu ochii închişi, respirând greu, s-a lăsat pe mâinile celor ce o ţineau. Părintele Ioan i-a spus de trei ori „Deschide ochii!”. Cu mare greutate bolnava şi-a deschis ochii. Apoi părintele a determinat-o să-şi facă cruce; prima dată s-a închinat cu un vădit efort şi fără chef, apoi în mod liber. Părintele Ioan a întrebat-o: „Cum te cheamă?”. „Feodosia”, a răspuns bolnava. „Mai fă-ţi cruce o dată!” De astă dată Feodosia s-a închinat absolut liber. „Daţi-i drumul, a spus părintele; este perfect sănătoasă.” Când cei ce o ţinuseră i-au dat drumul, părintele i-a propus bolnavei să primească împărtăşania, ceea ce a şi făcut, cu calm şi evlavie. Mai târziu, cineva dintre cei ce fuseseră de faţă l-a întrebat pe părinte dacă se vor mai repeta crizele. Părintele a răspuns: „Nu se vor repeta. S-a vindecat”.

De la un anume V. I. Popov, care descrie călătoria făcută în anul 1890, împreună cu părintele Ioan, de la Arhanghelsk la Moscova, aflăm că, după ce s-au oprit pentru puţin timp într-un loc, când erau gata de plecare, cu caii înhămaţi, au apărut doi ţărani care aduceau pe sus o femeie, cu ochii holbaţi, care opunea rezistenţă. I se citea pe faţă o tulburare de nedescris. Au târât-o cu mare greutate până la locul unde se afla părintele Ioan, iar acolo a început să latre. Părintele Ioan şi-a pus mâna stângă pe capul ei, iar cu dreapta îi făcea semnul crucii, spunând rugăciunea „Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui!” Totuşi femeia lătra din ce în ce mai tare.

„Toţi stăteam mai mult morţi decât vii… Părintele părea căzut într-o stare de teribilă transă. I se citea pe faţă o voinţă de neclintit. Fruntea i se acoperise de broboane de sudoare. Simţeam că se poartă o crâncenă luptă nevăzută. Răcnetele au prins a se domoli. Bolnava a respirat adânc. Dintr-odată şi-a venit în fire, într-o clipă faţa i s-a luminat, a căzut în genunchi cu lacrimi de bucurie la picioarele vindecătorului, făcându-şi cruce şi dând laudă lui Dumnezeu. Am aflat că femeia suferea de şapte ani”.

Autorul acestei relatări l-a întrebat mai târziu pe părintele Ioan:

„Din ce cauză influenţa demonilor se vădeşte mai cu seamă la «prostime», la oamenii de rând?”

„Din îngăduinţa lui Dumnezeu – i-a răspuns – şi poate avea un anumit rol în punerea la încercare a credinţei şi evlaviei poporului nostru; diavolul se arată foarte interesat de oameni cu concepţii religioase; în cazul oamenilor culţi, care de cele mai multe ori nici nu recunosc acţiunea întunecatelor forţe demonice, o asemenea intervenţie n-ar avea nici un rost, fiindcă oricum ei (necredincioşii) sunt in mâinile diavolului“.

Cazurile de vindecare a nevăzătorilor se deosebesc de celelalte prin faptul că părintele Ioan le săvârşea folosind apa sfinţită. Arhiepiscopul Serafim (Boguceavski) relatează, bazându-se pe o mărturie a unor ţărani (Ivanovii), că o rudă a acestora a fost adusă la gara Golut, pe unde trebuia să treacă trenul părintelui Ioan, care acceptase în prealabil să o vadă. Părintele i-a spus bolnavei să-şi scoată pansamentele de pe ochi, apoi a făcut sfeştanie de sfinţire a apei, după care a înmuiat un prosop în apa sfinţită, ştergându-i de trei ori ochii nevăzătoarei. Aceasta a început să strige dintr-odată: „Văd, văd!”, aruncându-se la picioarele părintelui Ioan şi începând să i le sărute. I-au imitat gestul şi ceilalţi membri ai familiei bolnavei, nebuni de bucurie. A trebuit să intervină jandarmii să-i împrăştie.

Un ofiţer în rezervă, A. Snegur, fost colonel de stat-major, povesteşte că în 1870, pe când avea şase ani, mergând cu trenul şi aplecându-se peste fereastra deschisă a vagonului, i-a intrat in ochi praf de cărbune de la locomotivă, vătămându-i mai întâi un ochi, apoi şi pe celălalt. Profesorii Belliarminov şi Tihomirov împreună cu doctorul Mohr sperau să-i salveze, printr-o operaţie complicată, ochiul stâng, cel ce nu suferise arsura. In ajunul proiectatei operaţii, plimbându-se prin parcul Şuvalovskii, copilul bolnav şi tatăl acestuia au întâlnit câteva persoane care îl însoţeau pe un preot. Acesta, despărţindu-se de grup, s-a apropiat, interesându-se de boala copilului. Aflând despre ce este vorba, preotul, cu o mişcare energică, neaşteptată, a rupt pansamentele de pe ochii bolnavului, spunând: „Nu-i nimic! Se va face bine!”

„Atunci, continuă povestitorul, mi-a apărut înainte un preot firav, mic de statură, care se grăbea să ajungă din urmă grupul (până atunci nu văzusem nimic). Vederea mi s-a limpezit; aveam să rămân aşa până la sfârşitul vieţii”.

Mai târziu a aflat că preotul acela fusese părintele Ioan şi de atunci încrederea familiei în el, inclusiv a capului familiei, care era luteran, avea să nu cunoască margini.

Există informaţii şi despre alte multe cazuri de vindecare a nevăzătorilor sau a celor ce sufereau de boli de ochi. Dintre acestea se remarcă cea care aparţine unui muzician, foarte cunoscut la vremea sa, Agrenev Slavianski, despre vindecarea unui tânăr cobzar orb. Acesta cânta şi în corul său, fiind cunoscut şi în calitate de cântăreţ de vechi cântece cu conţinut religios. Cu binecuvântarea părintelui Ioan, Agrenev urma să dea un concert la Kronstadt în folosul familiilor marinarilor de pe vasul militar „Rusalka”, care îşi pierduseră viaţa într-un naufragiu. Părintele îşi exprimase dorinţa să asculte faimosul cor, care urma să dea răspunsurile la Liturghie. I-a plăcut foarte mult cum s-a prezentat corul, pe care l-a invitat să mai participe o dată la Liturghie, când s-a şi produs vindecarea minunată.

„După slujbă, relatează Agrenev, l-am invitat pe părinte să vină să-mi binecuvânteze familia şi pe corişti. După un Te-Deum şi o slujbă de sfinţire a apei ne-am apropiat unul câte unul, să sărutăm crucea. L-am dus şi pe orbul Ivan. «De câtă vreme nu vezi?», l-a întrebat părintele. «Din copilărie. Am avut scrofuloză şi n-am mai văzut». «Nu-i nimic, a răspuns părintele, zâmbind; şi eu am fost bolnav de scrofuloză şi nu aud bine. Hai să ne rugăm împreună Domnului». Spunând aceste cuvinte a luat cu o lingură apa sfinţită din castron, şi-a turnat-o în palmă, spălându-i de trei ori ochii lui Ivan, apoi l-a mângâiat, l-a blagoslovit spunându-i: «Domnul se va milostivi de tine; du-te cu Dumnezeu!» Seara am dat un concert. Inainte de începerea concertului a intrat în cabina mea un băiat, căruia i-l dădusem în grijă pe orb, exclamând: «Vede, vede! Ivan vede!» «Cum aşa? Adu-l încoace!» A venit Ivan: «Da, stăpâne, văd! dar cam aşa, prin ceaţă…» Nu mai încăpea nici o îndoială. Ivan stătea înaintea mea, cu ochii deschişi zâmbind bucuros. Acum vede bine de tot, nu are nevoie de ajutor. Dintr-un ins copleşit de tristeţe, cu capul în jos şi cu ochii închişi, Ivan s-a transformat într-un tânăr vesel, vorbăreţ, nu-şi mai ţinea capul plecat, a început să cânte cântece mai vesele”.

Există numeroase mărturii şi despre darul înainte-vederii pe care îl vădea uneori părintele Ioan. Unii se referă la faptul că le zicea pe nume unor oameni pe care nu-i cunoştea sau că altora, întâlniţi ocazional, le prevestea viitorul; unora le prezicea direct sau indirect apropierea sfârşitului; în fine, putea să denunţe relele intenţii şi manifestările de neîncredere ale altora faţă de sine însuşi, fără să-i fi fost aduse la cunoştinţă. Cei familiarizaţi cu experienţa unor persoane cu o intensă viaţă religioasă nu se vor mira de aceste relatări. Istoria „stareţilor” (bătrânilor „îmbunătăţiţi”) din Rusia cunoaşte numeroase asemenea exemple, pe care le întâlnim în viaţa multor sfinţi ortodocşi. Chiar dacă în unele cazuri ar putea fi vorba de nişte coincidenţe, admiratorii părintelui Ioan le considerau întotdeauna fenomene de premoniţie, înseşi aceste interpretări vădind forţa duhovnicească ale celui căruia i se atribuie. Este adevărat că şarlatanii şi falşii profeţi ajung să trezeasca un anumit interes şi pot să determine admiraţia unora, dar aceste cazuri nu aduc nici un folos duhovnicesc şi nici nu pătrund in straturile profunde ale sufletului şi ale existenţei, în genere.

Dimpotrivă, o „înainte-vedere” reală sau doar pusă pe seama unor oameni cum a fost părintele Ioan nu trece fără a lăsa urme adânci, binecuvântate, în sufletul celor care s-au aflat de faţă la petrecerea ei. De pildă, ori de câte ori prevedea sfârşitul iminent al cuiva, părintele Ioan se străduia să-l împărtăşească pe cel pe care îl „vedea” ameninţat de primejdia de moarte. Când îi înmâna cuiva pe neaşteptate o importantă sumă de bani o făcea cu convingerea că îl va salva pe omul acela dintr-o situaţie disperată, fără ieşire. Iar denunţarea scepticismului celor ce nu aveau încredere în el avea drept urmări trezirea şi consolidarea adevăratei credinţe în cei care până atunci dăduseră dovadă de puţină credinţă sau chiar de necredinţă.

Darul „înainte-vederii”, asemenea altor manifestări supranaturale, cum ar fi facerea de minuni la sfinţi şi la drepţii lui Dumnezeu, reprezintă, în ultimă instanţă, dovada faptului că în ei este prezentă şi „lucrează” Iubirea dumnezeiască. Pentru a înţelege acest lucru este de ajuns să ne amintim că şi în iubirea pământească există, într-o anumită măsură, o răsfrângere a iubirii cereşti şi se manifestă uneori o „înainte-vedere”. Ştim cu toţii că o persoană care iubeşte cu sinceritate este în stare „să ghicească” dorinţele sau gândurile persoanei iubite.

Din numeroasele exemple de „înainte-vedere” rămase de la părintele Ioan ne vom opri la câteva. Astfel, episcopul Ioan Pecerski, într-o comunicare publică făcută la Belgrad, a relatat că profesorul A. I. Alexandrov, care asistase la o sfeştanie celebrată de părintele Ioan într-o casă particulară din Kazan, s-a retras după terminarea slujbei într-o încăpere alăturată. Când cei ce asistaseră la slujbă s-au dus să sărute crucea, părintele Ioan, întorcându-se către camera în spatele căreia se afla Alexandrov, care lăsase uşa întredeschisă, a întrebat cu glas tare: „Dar profesorul de ce nu vine?”. Când acesta şi-a făcut apariţia a continuat: „Ce se întâmplă, vă este frică de cruce? Băgaţi de seamă că n-o să treacă mult timp şi o să daţi dumneavoastră crucea la sărutat!” Curând, profesorul avea să se despartă de soţie, care îl părăsise, şi apoi s-a călugărit. A devenit rectorul Academiei Teologice din Kazan şi chiar episcop. De atunci a început să aibă încredere în părintele Ioan, iar după ce a ajuns episcop s-a îmbolnăvit de o boală gravă şi i-a trimis o scrisoare părintelui loan ca să se roage pentru sănătatea lui. Indată după ce a primit răspuns, s-a însănătoşit.

Un caz asemănător a fost prezentat cu aceeaşi ocazie într-o comunicare a protoiereului Feodor Sinkievici. Odată, fiind invitat să oficieze o sfeştanie într-o casă, părintele Ioan şi-a făcut precipitat apariţia, nu s-a salutat cu nimeni şi s-a dus „glonţ”, deşi nu cunoştea casa, în camera în care se ascunsese o femeie necredincioasă care nu voia să asiste la sfeştanie. Părintele Ioan i-a vorbit până când a adus-o la credinţă şi numai după aceea ţinut slujba.

Autorul acestei cărţi este în posesia unei scrisori in care o persoană demnă de toată încrederea îi scrie că, fiind student, a nimerit din întâmplare la nişte prieteni în a căror casă părintele Ioan tocmai urma să săvârşească o sfeştanie. Fiindu-i jenă sa participe alături de cei aflaţi de faţă, s-a retras într-o camera unde nu putea fi descoperit. De îndată ce a venit, părintele Ioan, înainte de a începe să slujească, s-a dus la el, invitându-l să ia parte la slujbă.

Cazurile de premoniţie la care ne-am referit mai sus şi altele care vor mai fi fost ar putea să pară, la prima vedere, întâmplatoare sau lipsite de importanţă. In realitate, ele ar putea demonstra însemnătatea unei unanimităţi în biserică, a unei comuniuni în „sobornicitate”, care trebuie să se vădească în primul rând intr-o comuniune în rugăciune. Ştim că părintele Ioan era conşient de necesitatea unei asemenea coeziuni, pentru care milita cu ardoare, suferind ori de câte ori era nesocotită; poate că tocmai aceasta va fi fost cauza acelor premoniţii.

In aceeaşi scrisoare, în afara mărturiei de mai sus exista si unele aprecieri critice la adresa unor manifestări ale părintelui Ioan împărtăşite de mulţi alţi credincioşi evlavioşi.

„Părintele Ioan – scrie autorul scrisorii respective – rostea rugăciunile şi ecfonisele aproape în şoaptă, încât era foarte greu să-ţi dai seama ce spune. Era evident că se ruga tot timpul, dar, deşi rugăciunea era comună, părea că fiecare ne reprezentam doar pe noi înşine”.

Dacă comparăm aceste afirmaţii cu multe altele potrivit cărora, dimpotrivă, părintele Ioan ajungea uneori să rostească rugăciunile pe un ton excesiv de acut, ceea ce de asemenea stârnea nemulţumiri, am putea ajunge la următoarea concluzie: în primul rând, că nici măcar oamenii evlavioşi nu sunt în stare să vadă sensul duhovnicesc, dincolo de anumite forme care pot să le displacă şi, în al doilea rând, că ar fi deosebit de periculos dacă modul specific de a sluji al părintelui Ioan ar fi luat drept model şi de alţii. Cel mai bine ar fi dacă majoritatea slujitorilor altarului s-ar ţine de citirea şi de cântarea bisericească aşa cum au fost consacrate de o tradiţie multiseculară, adică fără patos, dar şi fără tărăgănare, desluşit şi cu pătrundere.

Scrierile nepărtinitoare despre părintele Ioan, unicele vrednice de a-i perpetua memoria, fie şi cu riscul că la prima vederre ele ar putea să arunce o umbră peste măreaţa sa statură duhovnicească, nu pot face abstracţie de faptul că nu toate rugăciunile făcute pentru însănătoşirea bolnavilor au avut un rezultat pozitiv. Au fost cazuri când aşa ceva nu s-a întâmplat.

Un autor anonim, dar dispus să privească lucrurile la rece, fără partis-pris-uri, scria într-o carte apărută încă din 1893:

„Am da dovadă de superficialitate dacă am crede că orice bolnav aflat într-o situaţie critică, dacă ajunge să se adreseze părintelui Ioan, rugându-l să se roage pentru el, se va vindeca numaidecât. Ar fi ca şi cum te-ai adresa, la nevoie, unei clinici, sau aşa cum apelează unii la tot soiul de vraci şi şarlatani. Cunoaştem sute de cazuri în care rugăciunile părintelui Ioan i-au salvat pe bolnavi, i-au ajutat pe muribunzi, dar cunoaştem mii de cazuri când unii i-au scris sau s-au dus să-l caute la întâmplare şi nu s-au ales cu nici un ajutor. «Rugaţi-vă, Domnul vă va ajuta după credinţa voastră», obişnuia să spună părintele Ioan, iar rugăciunile le făcea tocmai în acest sens. E limpede că dacă recurgi la rugăciune «din intâmplare» sau ca la firul de pai de care se agaţă un înecat, nu ai de ce să aştepţi un ajutor de la părintele Ioan. Cei, nu din cale-afără de mulţi, care îşi găseau la părintele Ioan o însănătoşire fizică sau morală, erau fie oameni evlavioşi, fie unii care ajungeau sa trăiască o clipă de neabătută şi nezdruncinată credinţă în posibilitatea unei manifestări a puterii lui Dumnezeu, în urma rugăciunilor unor oameni tari în credinţă şi cu o viaţă cucernică”.

Necunoscute sunt căile Domnului şi de aceea opinia pe care am prezentat-o nu epuizează toate interpretările posibile. Chiar dacă admitem că motivele pentru care unele vindecări nu s-au produs pot fi puse pe seama părintelui Ioan, nici măcar asta nu-i poate diminua faima de rugător-taumaturg. Fiindcă nici sfintii nu sunt fără de păcat şi de aceea nu pot fi întotdeauna şi în egala măsură propagatori ai harului dumnezeiesc. In scrisoarea de care am amintit mai sus, primită de autorul acestei cărţi, după ce este descrisă capacitatea de premoniţie a părintelui Ioan se relatează cum acesta după sfeştanie a cerut un prosop curat cu care a şters ochii unei fetiţe care suferea de un strabism congenital (era fiica unui anume Karţev, inspector la un liceu de fete de pe insula Vasilevskaia). Nu s-a produs nici o vindecare, ceea ce pe unii i-a dezamăgit, făcându-i să pună la îndoială calităţile de taumaturg ale părintelui. Au fost şi alte cazuri care au ajuns la cunoştinţa autorului acestei cărţi pe cale orală şi care pot fi explicate într-un fel sau altul.

In opoziţie cu ceea ce tocmai am spus (ceea ce nu schimbă consideraţia autorului faţă de părintele Ioan) nu putem să nu amintim şi acele relatări de o cu totul altă natură despre contestatarii părintelui, care nu credeau în puterea rugăciunii şi în special care erau dispuşi să o ia în derâdere şi care au ajuns să se facă de ruşine.

In multe scrieri consacrate părintelui Ioan sunt amintiţi doi studenţi care l-ar fi rugat pe părintele să se roage pentru sănătatea unui coleg, care de fapt nu suferea de nici o boală, ci se prefăcea bolnav. După vizita pe care i-a făcut-o părintele Ioan, simulantul a paralizat şi nu s-a putut face bine decât după ce toţi trei au făcut dovadă de sinceră pocăinţă.

Cazul este relatat în mai multe cărţi apărute încă din timpul vieţii părintelui, care l-ar fi contestat cu siguranţă dacă n-ar fi fost adevărat.

Tot în categoria vindecărilor trebuie trecute şi cazurile de tratare a alcoolismului, precum şi de renaştere duhovnicească a unor oameni care sufereau de tare morale. Am dat câteva exemple în primele capitole ale acestei cărţi. Ar mai trebui să adăugăm că părintele Ioan nu înceta să-i îndemne pe alcoolicii învederaţi să se împărtăşească, dar nu-i lăsa să se apropie de Sfântul Potir decât după o pregătire îndelungată. Avea o rugăciune specială pentru izbăvirea de acest viciu, pe care o citea celor ce voiau să renunţe la alcool. Pentru început, pe unii alcoolici îi trimitea la Casa Dragostei de Muncă. Au fost cazuri când unora dintre ei le-a acordat o mare încredere, aceştia ajungând să ocupe poziţii importante. Interesant e faptul că părintele Ioan nu le impunea alcoolicilor să renunţe cu desăvârşire la băuturile spirtoase.

Există multe relatări despre „dezalcoolizări” obţinute cu ajutorul părintelui Ioan, precum şi de oameni care au renăscut duhovniceşte cu sprijinul său. In multe lucrări apărute este relatată povestea unui bărbat, numit convenţional Piotr Ivanovici, individ orgolios şi brutal, care a trimis după părintele Ioan într-un moment când soţia îi era pe moarte. Ce fel de om era în ce priveşte formaţia sa duhovnicească se poate vedea după cum se exprimase: „Las’ să se roage, fiindcă, oricum, nevastă-mea o să moară, dar dacă se face bine mă fac şi eu credincios”. Părintele i-a răspuns: „La dumneata eu n-am ce să caut”. După ce i-a murit soţia, Piotr Ivanovici, care nu-şi mai găsea locul, s-a decis să se ducă la părintele Ioan, care nu i-a dat dezlegare de păcate, dar i-a citit totuşi o rugăciune. Starea sufletească a lui Piotr Ivanonovici a prins a se limpezi. A insistat să mai fie primit de părintele Ioan, care i-ar fi spus, cu blândeţe: „Poţi să vii la mine şi în fiecare zi, dacă vrei”. In cele din urmă, peste un timp, s-a învrednicit de Sfânta Impărtăşanie. Piotr Ivanovici s-a schimbat cu desăvârşire, s-a hotărât să înceapă o nouă viaţă, întemeiată în principal pe ajutorarea aproapelui. S-a pensionat, consacrându-se educaţiei băiatului şi celor două fete, operelor de binefacere, vieţi bisericeşti, împărtăşindu-se în fiecare lună. Unii dintre vechii săi prieteni au început să-l acuze de bigotism şi făţărnicie, fără a înceta să-i ceară ajutor la nevoie, ştiind că Piotr Ivanovici nu refuza pe nimeni.

In limba rusă cuvântul „ciudesnâi” are un dublu înţeles: pe de o parte, desemnează ceva care nu poate fi explicat pe baza legilor naturii, ci prin intervenţia unor puteri supranaturale, adica „minunat”; pe de altă parte, „ciudesnâi” înseamnă şi „frumosul” la superlativ. In cazul de faţă, posibilitatea de a numi cu acelaşi cuvânt doua noţiuni (omonimia) atestă geniul limbii ruse, pentru că se dezvaluie astfel un adevăr profund, pe care îl vom înţelege dacă vom fi dispuşi să recunoaştem această dublă semnificaţie a cuvântului in minunatele evenimente evanghelice şi ale istoriei bisericeşti.

Izgonirea demonilor, vindecarea bolnavilor, învierea mortilor, renaşterea sufletelor omeneşti, toate acestea sunt „ciudesnâi” în ambele sensuri ale cuvântului – „minunate” şi „foarte frumoase”, în acelaşi timp. Sunt evenimente în care se manifestă, pe de o parte, acţiunea supranaturală a puterii dumnezeiesti, iar pe de altă parte, supremul triumf al frumusetii, al ratiunii impotriva absurdului, al luminii împotriva tenebrelor, al vietii impotriva morţii, a imperisabilului împotriva perisabilului, al iubirii împotriva urii.

Firesc este ca sufletul creştin al poporului rus, căruia îl este scumpă răsfrângerea luminii cereşti asupra întunericului „lumii acesteia”, să fi tins spre cei pe care i-a considerat făcători de minuni. La rândul său, părintele Ioan de Kronstadt, care s-a numărat printre aceştia, a iubit poporul rus fără să ţină seama de bezna în care zăcea, tocmai pentru această aspiraţie a sa spre acea lumină care era ea însăşi un miracol.

In această minunată atracţie către minune există ceva ca o eternă copilărie, dar şi ceva etern uman. Iubind copiii, părintele Ioan nu putea să nu-şi iubească şi poporul său, cu păcatele sale, cu teribilele sale realităţi, dar şi cu naivitatea sa copilărească.

Probabil că tocmai de aceea, trăind laolaltă cu poporul său, care îl făcea deseori să sufere, suferea, la rându-i, împreună cu el, dar în acelaşi timp sorbea puteri proaspete din puterea sufletului poporului său.

Acolo unde există setea de minune, cea care este în ultimă instanţă setea de sublim şi de perfecţiune, absolut totul, până la lucrurile cele mai simple şi comune, devine minune, iar minunile se săvârşesc mai lesne ca oriunde”.

(Din: Episcopul ALEXANDRU, “Sfantul Ioan de Kronstadt. Viata, invatatura, minunile”, Editurile Sophia si Cartea Ortodoxa, 2007)

***

Sfantul Siluan Athonitul despre Batiuska Ioan de Kronstadt:

“Odată, Domnul mi-a dat să văd la Vechiul Russikon un ieromonah duhovnic la vremea mărturisirii, în chipul lui Hristos. Stătea în picioare în locul în care se ascultau mărturisirile, strălucind în chip negrăit şi, deşi părul său era cu totul alb din pricina vârstei înaintate, faţa lui era frumoasă şi tânără, ca a unui băiat. Am văzut un asemenea chip la un episcop în timpul Liturghiei. L-am văzut aşa şi pe părintele Ioan din Kronstadt, care prin fire era la înfăţişare un om obişnuit, dar prin harul lui Dumnezeu faţa sa strălucea ca a unui înger şi voiai să te uiţi la ea. Astfel, păcatul urâţeşte pe om, dar harul îl face frumos“.

(apud “Ramura inflorita”: Sfântul Siluan Athonitul- despre cum se pierde şi cum se câştigă frumuseţea chipului)

“Pe părintele Ioan l-am văzut în Kronştadt. Slujea Sfân­ta Liturghie. Am fost izbit de puterea rugăciunii lui şi până astăzi, deşi s-au scurs aproape patruzeci de ani de atunci, n-am mai văzut pe nimeni slujind ca el. Norodul îl iubea şi toţi stăteau cu frica lui Dumnezeu. Şi nu e de mirare: Duhul Sfânt atrage la Sine inima oamenilor. Vedem din Evanghelii câte mulţimi veneau după Domnul. Cuvântul Domnului îi atrăgea pe oameni, pentru că era rostit prin Duhul Sfânt şi de aceea el era dulce şi plăcut sufletului.

Când Luca şi Cleopa mergeau spre Emaus şi pe drum  s-a apropiat de ei Domnul şi le-a vorbit, inimile lor erau aprinse de iubire pentru Dumnezeu [Lc. 24,32].

Şi părintele Ioan avea în el din belşug pe Duhul Sfânt  Care aprindea sufletul lui să iubească pe Dumnezeu, şi acelaşi Duh lucra prin el asupra oamenilor. Am văzut cât norod năvălea după el, ca la un foc, pentru a-i primi bine­ cuvântarea, iar după ce o primeau, se bucurau pentru că Duhul Sfânt este plăcut şi dă sufletului pace şi desfătare.

(…) O, mare părinte Ioane, tu eşti rugătorul nostru! Mulţu­mesc lui Dumnezeu că te-am văzut şi-ţi mulţumesc şi ţie, bunule şi sfântule păstor, căci prin rugăciunile tale am lă­sat lumea şi am sosit la Sfântul Munte al Athosului, unde am văzut mare milă de la Dumnezeu. Şi acum scriu cu bucurie, că Domnul mi-a dat să înţeleg viaţa şi nevoinţa acestui bun păstor.

E o mare nevoinţa [asceză] să trăieşti cu o femeie tâ­nără şi să nu te atingi de ea. Pot aceasta numai cei ce poartă în ei în chip simţit pe Duhul Sfânt. El este dulce şi biruie iubirea unei soţii drăguţe. Mulţi sfinţi se temeau de apropierea femeilor, dar părintele Ioan, deşi era înconju­rat de femei, avea pe Duhul Sfânt, a Cărui dulceaţă covâr­şeşte iubirea trupească.

Mai adaug şi aceasta: era atât de smerit, că nu pierdea  harul Duhului Sfânt, şi de aceea îl iubea atât de mult no­rodul, iar el ducea minţile oamenilor spre Dumnezeu.

Vezi în el puterea Duhului Sfânt? Când citeşti cartea sa Viaţa mea în Hristos, sufletul simte în cuvintele lui pute­rea harului lui Dumnezeu. Tu zici: „Eu însă o citesc şi o găsesc fără gust”. Dar te întreb: „Oare aceasta nu este pen­tru că eşti mândru?” Iar harul nu se atinge de inima omu­lui mândru.

Părinte Ioane, acum viezi în cer şi vezi pe Domnul, pe  Care sufletul tău îl iubea încă de pe pământ. Te rugăm: Roagă-te pentru noi, ca şi noi să iubim pe Domnul şi să aducem roade de pocăinţă care bucură pe Domnul.

Bunule şi sfântule păstor, ca un vultur ce zboară în  înălţimi te-ai ridicat deasupra marii Rusii şi din această înălţime la care te-a suit Duhul Sfânt Care viază întru tine, ai văzut nevoile norodului tău. Prin puterea Duhului Sfânt ai atras norodul spre Dumnezeu, iar oamenii, auzind din gura ta cuvântul lui Dumnezeu, suspinau şi aduceau po­căinţă fierbinte.

O, mare şi bunule păstor, deşi cu trupul ai murit, dar  cu duhul eşti împreună cu noi şi, stând înaintea lui Dum­nezeu, ne vezi în Duhul Sfânt din cer.

Iar noi cu smerenie te cinstim pe tine.

(“Între iadul deznădejdii si iadul smereniei”, apud Blogul lui Calin Dragan)

Legaturi:

• 20 DECEMBRIE – CENTENARUL ADORMIRII UNUI MARE SFANT PREOT DE MIR – IOAN DE KRONSTADT (Viata Sfantului)
• Sf. Ioan de Kronstadt despre rautatea celor care otravesc Biserica cu ponegriri, banuieli si osandiri
• Sfantul Ioan de Kronstadt ne invata sa traim si sa ne rugam in Duh
• Sf. Ioan de Kronstadt: Oamenii au cazut in necredinta fiindca s-au lipsit de duhul rugaciunii
• Sf. Ioan de Kronstadt – Descoperire cereasca aratata in vis (extrasa din “Profetii si marturii…“)
• Cartea cuprinzand “Ultimele insemnari” ale Sfantului Ioan
• O mărturie minunata a sfântului despre sine însuşi
• Acatistul Sfantului Ioan de Kronstadt
• Sfantul Nou-Mucenic Tar Nicolae al II-lea mult-patimitorul – sensul proniator al unei reabilitari