7 Ianuarie

Soborul Sfantului Slavitului Proroc, Inaintemergator si Botezator al Domnului, Ioan

“Cum cea mai mare misiune a vietii Sfantului Ioan pe pamant a fost aceea ca L-a botezat pe Domnul nostru in raul Iordan, in ziua urmatoare Botezului Domnului Biserica a randuit praznuirea pomenirii acestui mare si slavit Proroc. De aceasta sarbatoare este legata si pomenirea despre mana Inaintemergatorului. Sfantul Evanghelist Luca a dorit sa mute trupul lui Ioan din Sevastia, unde Sfantul Proroc fusese omorat de Irod, in Antiohia, care era patria lui Luca. El nu a reusit insa sa obtina si sa mute in Antiohia decat mana dreapta a Sf. Ioan, care s-a pastrat in Antiohia pana in secolul al X-lea, cand a fost mutata la Constantinopol. De acolo ea a disparut in timpul stapanirii turcilor.

Exista multe pomeniri ale Sfantului Ioan Botezatorul de-a lungul anului bisericesc, dar aceasta este cea mai slavita dintre ele. In Sfintele Evanghelii, intre persoanele care s-au aflat in jurul Mantuitorului, Sfantul Ioan Botezatorul are un loc cu totul aparte prin nasterea sa minunata si prin viata sa in lume, prin aceea ca a botezat multimi de oameni cu botezul pocaintei si L-a botezat pe Insusi Mantuitorul, si in sfarsit, prin felul tragic in care a parasit lumea aceasta. Curatia lui era atat de inalta incat cu adevarat este numit de Biserica inger in trup. Sfantul Ioan se deosebeste de prorocii dinaintea lui prin aceea ca L-a si aratat cu mana pe Cel despre Care a prorocit.

Se spune ca in fiecare an la aceasta sarbatoare a Sfantului, episcopul [Antiohiei] aducea si mana Sfantului Ioan inaintea poporului. Uneori mana aparea cu degetele desfacute, iar alteori stranse. In primul caz se arata ca anul va fi plin de roade, iar in al doilea ca va fi lipsa de roade si foamete“.

Cantare de lauda la Sfantul Inaintemergator si Botezator Ioan

Treizeci de ani de post si rugaciune!
Acestea nici fiarele muntilor nu le pot indura.
Leul isi potoleste foamea si racnetul sau strabate pustia
Frunzele copacilor plang la adierea vantului
Dar tu, nici plangi nici racnesti nici suspini
Iar plangerea ta pustia nu o aude.
Spune-mi, oare om esti? Si numele tau care este?
Cu oamenii vreodata vei dori sa graiesti?
Eu sunt glasul, glasul, glasul ce vesteste pre Cuvantul
Fiilor lui Israel; fost-am trimis sa strig
Pocaiti-va, popoare, caci iata, Stapanul vine,
Aduceti roada buna, fiecare dupa puterile voastre.
Iata-L ca vine! O Minune a minunilor,
In mijlocul apelor, din cer, un foc ascuns!
Iata Mielul lui Dumnezeu paseste printre lupi!
Lupilor, al vostru suflet lupesc curatiti-l in ape!
Treizeci de ani de post si rugaciune.
Din trupul tau, in afara de glas, ce mai ramane?
Trupul tau topit e doar umbra glasului tau
Care vesteste: Iata Dumnezeu vine la noi!
Trupul tau uscat ca trestia, Irod l-a ucis;
Dar glasul nu a murit, ci graieste, si nimeni nu-l poate opri.
Al cui e glasul acesta? Chiar veacurile tremura la strigatul lui!
Al unui leu flamand? Nu, ci al barbatului credintei.

Predica

Despre supunerea fata de Voia lui Dumnezeu

Faca-se Voia Ta, precum in cer, asa si pre pamant (Matei 6:10).

“Binecuvantat fie Sfantul Botezator Ioan in veci, caci a implinit Vestea Cea Buna inaintea sosirii Vestii Celei Bune! Plecand in pustie, el s-a daruit intreg voii lui Dumnezeu, cu trupul si cu sufletul. Voia lui Dumnezeu a implinit-o in trupul sau pe pamant, ca si in cerul sufletului sau. Nici foamea, nici fiarele salbatice nu s-au apropiat de trupul sau de-a lungul anilor lungi pe care i-a petrecut in pustie. Nici nu a fost sufletul sau vatamat de tristete sau disperare din cauza singuratatii, si nici de mandrie din cauza vederiler ceresti. El nu a cautat la oameni nici paine si nici cunoastere. Insusi Dumnezeu i-a daruit toate cele de trebuinta, caci el insusi se daruise mai inainte cu totul voii lui Dumnezeu.

El nici s-a indreptat cu pasii spre pustie, nici a iesit afara din ea. O carma nevazuta de sus i-a calauzit intreaga viata. Caci la ceasul in care a trebuit sa iasa din pustie si sa iasa in intampinarea Domnului, s-a spus: Cuvantul lui Dumnezeu a venit la Ioan (Luca 3:2). Ioan a vorbit ca un tanar nevinovat despre vestirea ce o primise de la puterile ceresti:

Si eu nu-L cunosteam pe El, dar Cel ce m-a trimis sa botez cu apa, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborandu-Se si ramanand peste El, Acela este Cel ce boteaza cu Duh Sfant. Si eu am vazut si am marturisit ca Acesta este Fiul lui Dumnezeu (Ioan 1: 33-34).

Cat de bland si de simplu vorbeste despre cele ceresti! Si cat de infricosator este el, intocmai ca un leu, atunci cand striga impotriva nelegiuirii oamenilor, a lui Irod si Irodiadei! Mielul si leul salasluiesc amandoi in el. Cerul ii este la fel de aproape precum o mama de pruncul ei. Voia lui Dumnezeu ii este tot atat de limpede precum ii sunt aproape ingerii din cer.

O Atotintelepte Doamne, calauzeste sufletele noastre in pustia vietii acesteia dupa sfinta voia Ta, asa cum L-ai calauzit si pe Botezatorul!

Caci a Ta este slava si multumita in veci, Amin”.

(din: Sfantul Nicolae Velimirovici, PROLOAGELE DE LA OHRIDA, Vol. I, Editura Cartea ortodoxa, Editura Egumenita, Bucuresti, 2005)

***

Ultimul imn cântat de Alexandros Papadiamantis

“Atunci când Hristos a venit în pustiu, Ioan L-a arătat cu degetul său, precum spune frumoasa „Slavă…” de la Ceasurile Împărăteşti:

“Mâna ta, care s-a atins de preacuratul creştet al Stăpânului, prin al cărei deget L-ai arătat nouă, ridic-o pentru noi către El, o, Botezătorule, ca unul ce ai îndrăzneală multă, pentru că mai mare decât toți prorocii de către Acesta ești mărturisit, iar ochii tăi care au văzut pe Preasfântul Duh în chip de porumbel pogorându-se, ridică-i către Acesta Botezătorule, milostiv nouă făcându-L, și vino de stai împreună cu noi pecetluind cântarea și înainte-începând Prăznuirea.” (Ceasul al IX-lea la Teofanie).

Acest imn a fost ultimul pe care l-a spus Papadiamantis, care a fost şi un mare psalt – când de acum, bătrân, în insuliţa lui, sărac şi dispreţuit, a plecat din această viaţă. S-a ridicat din pat şi l-a cântat. Cu aceste cuvinte a murit. Oamenii de odinioară închideau ochii cu “cântările lui Dumnezeu”. Acum… “

(din: Omilia Mitropolitului Augustin de Florina la Soborul Sfantului Ioan Botezatorul)

Cititi /ascultati si:

SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI:

Europa o reprezinta pe femeia garbova

“Omul garbovit nu priveste la cer, ci la pamant. Asa era in vremea aceea o femeie garbova. De optsprezece ani impliniti, capul ei era impreunat cu genunchii, incat putea privi doar praful pamantului si viermii din praf, si respira praf si toate duhorile pamantului. Dar Hristos s’a milostivit de ea, si i-a strigat: Femeie, slobozitu-te-ai de boala ta. Si si-au pus pre dansa mainile; si indata s’a indreptat, si slavea pre Dumnezeu. (Lc. 13:12-13)

Talcuirea moderna: din toate continentele acestei lumi, Europa o reprezinta pe femeia garbova. De cand intai-statatorii duhovnicesti ai Europei, fara stiinta si voia popoarelor Europene, s’au rupt de adevarata Biserica a lui Hristos, din Rasarit, de atunci omenirea Europeana a inceput din ce in ce mai mult sa se garboveasca si sa-si aplece capul spre pamant. Veacul al XX-lea este veacul cel mai bolnav din viata omenirii Europene, caci in acest veac capul omenirii s’a aplecat atat de jos, incat s’a impreunat cu genunchii, iar de aici nu mai poate vedea decat pamantul si viermii pamantului, si nu mai poate respira decat duhorile pamantului. Sa-i vorbesti despre cer inseamna sa-i vorbeste despre ceea ce nu poate vedea, caci intreaga ei fiinta e atat de garbovita incat, cu simturile ei, nu poate percepe decat ceea ce e jos, ce e din pamant, ce e mai prejos de om.

Din aceasta perspectiva a femeii garbove trebuie privita si pretuita intreaga viata a Europei din veacurile trecute. Din aceasta perspectiva a lumii, cea a unei femei garbove ce priveste in pamant, s’a dezvoltat stiinta, arta, economia, politica si intreaga viata omeneasca, individuala si sociala – indeosebi viata omeneasca. Privind numai la pamant, s’a explicat totul prin pamant. Vazand numai pamantul, s’a luptat doar pentru pamant. Auzind numai pamantul, toata stiinta omeneasca s’a lasat purtata de freamatul pamantului umed. Simtind numai miasma putreziciunii pamantesti, acel miros a covarsit toate bine-placutele miresme ceresti. Mintea omeneasca s’a preocupat doar cu cercetarea celor pe care le poate vedea cu ochiul, auzi cu urechea si mirosi cu nasul, s’a incredintat adica pamantului si numai pamantului – aceasta era intelegerea femeii garbove. Sute de aparate a nascocit mintea femeii garbove, ca sa cerceteze pamantul si cele din pamant. A cercetat toate plantele si radacinile, viermii mari si mici, si pe cei foarte mici, pe cei vazuti si pe cei nevazuti. Femeia garbova si-a inarmat ochii cu microscoape si cu ochelari fini, ca sa vada cu de-amaruntul tot musuroiul de viermi. Pe toate le-a vazut, pe toate le-a aflat, si a vestit cerului si pamantului ca nu exista nimic afara de viermi, mari si mici, vazuti si nevazuti, ganditori si neganditori, ca omul este numai un vierme intre viermi, iar deasupra viermilor, un supra-vierme.[1]

Atat a putut vedea femeia garbova, si nimic mai mult. Ca sa vada mai mult, ar fi trebuit sa fie dreapta, cu capul ridicat spre cer si cu mintea deschisa catre lumea de sus. Iar acea lume de sus nu este un musuroi de viermi, ci Ierusalimul cel de sus, oastea Domnului cea luminata si stralucitoare, alcatuita din minunata ierarhie cereasca a Serafimilor, Heruvimilor, a Scaunelor, Domniilor, Puterilor, Stapaniilor si Incepatoriilor, a Arhanghelilor si Ingerilor, si din multime nenumarata de Drepti si Placuti ai lui Dumnezeu. Femeia garbova nu poate vedea intregul Ierusalim de sus, intreaga lume duhovniceasca de deasupra omului. Ea vede doar ce-i mai jos de ea, nicidecum ce-i mai presus. De aceea, tot ce-a cugetat si a faurit de-a lungul ultimelor catorva veacuri a cugetat si a faurit pe nisip, pe praf, pe pamant si pe noroi, pe cele pe care le putea vedea si simti sub ea. Cine va intelege privind in aceasta lumina evolutia omenirii Europene de la ruperea de Biserica, acela va intelege tot. Asa cum pescarul de pe raul malos miroase a mal, asa si intreaga cultura Europeana, cu stiinta si filosofia ei, cu arta si religia, si cu intreaga ei cultura, miroase toata a mal, a pamant, a praf – singurele lucruri pe care o femeie garbova le poate vedea. Hristos este singurul tamaduitor al garbovirii.

Pricina garbovirii Europei sta in calcarea legii lui Dumnezeu, si mai cu seama in necinstirea parintilor sai. [...]“.

Continuarea la:

• Cidade de Deus: “Europa o reprezinta pe femeia garbova” – talcuirea Sfantului Nicolae Velimirovici la pericopa vindecarii femeii garbove (Luca 13, 10-17)

[1] Referire la Supraomul lui Nietzsche (n.tr.)

(din: Sfantul Nicolae Velimirovici, Episcopul Ohridei si Jicei, Prin Fereastra Temnitei, Editura Predania, Bucuresti, 2007)

***

IPS BARTOLOMEU ANANIA – Predici la Vindecarea femeii garbove:

Legaturi:

“- O altă întrebare despre viaţa duhovnicească. Ce este necesar pentru a rezista ispitelor contemporane, care este virtutea cea mai importantă?

-  Părintele Daniel: Increderea în Dumnezeu este cea mai importantă. Dacă noi nu avem încredere în Dumnezeu, atunci rugăciunea noastră va deveni o regulă chinuitoare. Duhovnicul va deveni un psihanalist. Toate celelalte lucruri vor deveni neimportante. Trebuie să existe încrederea personală în Dumnezeu. Trebuie să ţinem minte că suntem sub Dumnezeu şi Dumnezeu este cu noi.

Dumnezeu ne ţine într-adevăr în mâinile Lui. Şi nimeni nu ne va despărţi de El, după cum spune Apostolul Pavel: cine ne va despărţi de dragostea lui Dumnezeu în Iisus Hristos? Într-adevăr, dacă noi vom fi cu Dumnezeu, toţi ceilalţi „binefăcători” vor renunţa. Rugăciunea va deveni comunicarea cu Dumnezeu, Care este cu noi.

Ascultarea va deveni capacitatea de a auzi Cuvântul Lui cel Sfânt, de a-L auzi în zgomotul acestei lumi. Ascultarea de duhovnic va deveni capacitatea de a vedea în el o icoană vie a lui Hristos şi privirea Domnului prin el. Duhovnicul este cel care duce spre Dumnezeu, şi nu cel care stă şi acordă el însuşi smerenie. Acelaşi lucru este valabil şi pentru smerenie. Dar o smerenie nu în sensul că eu sunt un om rău, prost, nu înţeleg nimic, ci capacitatea de a înţelege că fără Dumnezeu nu poţi face nimic, iar cu Dumnezeu poţi face foarte multe. Apropo, smerenia are o a doua parte – îndrăzneala -, atunci când o persoană îşi dă seama de talentele de care va răspunde mai târziu. Blândeţea este legată în acelaşi timp cu curajul, pentru că blândeţea fără Dumnezeu este laşitate, iar cu Dumnezeu aceasta este curaj. Şi aşa este în toate. De aceea trebuie să umblăm înaintea lui Dumnezeu, în toate zilele. Şi în zilele moderne, şi în cele antice – întotdeauna.

- Care este atitudinea poporului rus ortodox fata de sfintii sarbi – Sfantul Nicolae Velimirovici si Ava Iustin Popovici?

- Iurii Maximov: Sfantul Nicolae din Serbia si Ava Iustin Popovici sunt cei mai iubiti, cei mai faimosi sfinti sarbi ai secolului al XX-lea si cei mai cunoscuti in Rusia. La inceput i-am cunoscut din cateva traduceri mici, dar oamenii Bisericii din Rusia atat de viu au raspuns cu inima la cuvintele Duhului Sfant, care erau in creatiile acestor doi sarbi, incat editorii, vazand atata interes, au inceput sa editeze si sa traduca tot mai multe si mai multe carti ale lor. Daca veti intra acum intr-o librarie din Rusia, veti vedea o mult­ine de carti ale Sfantului Nicolae si ale Avei Iustin. Si, mai mult, daca veti deschide lucrarile ortodoxe moder­ne, veti vedea in ele citate din Sfantul Nicolae si din Ava Iustin. Acesta es­te darul Bisericii Ortodoxe Sarbe, pe care cu mare dragoste si recunostinta l-a acceptat si il accepta Biserica Ortodoxa Rusa in prezent. Amandoi au un prestigiu foarte mare in Rusia. Si eu cred ca acest lucru se datoreaza si faptului ca Sfantul Nicolae a avut un talent deosebit de a explica simplu ce era dificil, si in asa fel incat sa fie aproape de inima omului modern. De asemenea, el nu a expus o versiune scurta sau unele lucruri primitive, ci a explicat credinta noastra in profunzimea ei. De aceea, desigur, dragostea fata de el si autoritatea lor este foarte mare. Si este justificata. Pe baza acestui val de interes fata de patrimoniul sarbilor s-au tradus si se traduc si al­te carti din limba sarba in rusa, si ale altor autori bisericesti, inclusiv ale teologilor sarbi contemporani. Dar, din cate stiu eu, nici unul dintre ei nu s-a aprofundat ca popularitate in randul poporului rus ca acesti doi piloni. Si as­ta, pentru ca, atunci cand citim textul Sfantului Nicolae Velimirovici simtim cum el patrunde in sufletele noastre.

Parintele Daniel: As vrea sa adaug ceva. Este vorba de faptul ca primele traduceri ale Sfantului Iustin au fost la inceputul anilor ‘’70 in samizdat. Si versiunea de samizdat, care a fost tradusa undeva in anii ‘82-‘83, a reusit sa faca un lucru foarte important. Trebuie sa intelegem ca pentru epoca sovie­tica ecumenismul a fost traditional. Noi cunoastem ca si Biserica a participat la asta, si ierarhii, cand au spe­rat ca inamicul comun, materialismul – acest idol -, va ajuta la invingerea divergentelor intre ortodocsi, romano-catolici si altii. Dar asta, bineinteles, a fost o greseala. Si tocmai lucrarea Biserica Ortodoxa si ecumenismul a Cuviosului Iustin a schimbat foarte mult opinia multor persoane care acum, de fapt, formeaza viata bisericeasca din Rusia. Acest lucru se refera nu numai la teologi si ierarhi. De fapt, aceasta carte a avut efectul unei bom­be.

Eu va spun asa: in ceea ce-l priveste pe Sfantul Nicolae, din experienta mea, el este foarte iubit de oamenii obisnuiti, iar Sfantul Iustin a ajutat foarte mult la schimbarea viziunii oamenilor pregatiti teologic, sa spunem asa. In multe privinte, exact acel impuls pe care Sfantul Iustin l-a dat cu lucrarea sa impotriva ecumenismului a servit la regandirea acestui fenomen si la faptul ca din acel ecumenism a ramas foarte putin in Biserica Ortodo­xa Rusa. Ecumenismul este dispretuit la noi. Majoritatea oamenilor, chiar si cei care se ocupa cu ecumenismul, se autojustifica in mod constant. Acest lucru nu se intampla inainte. In anii ‘70 ecumenismul era perceput in mod normal. Acum, el este perceput ca ceva rusinos chiar si de catre cei care se ocupa cu el. Si aici este intr-adevar meritul Sfantului Iustin. Dupa Sfan­tul Iustin au inceput sa-l publice pe Sfantul Ilarion Troitki si pe alti au­tori. Dar inceputul a fost pus de Sfan­tul Iustin”.

(in: Martiriul unui apologet al ortodoxiei. Pr. Daniil Sâsoev. Iurii Maximov, Ed. Sophia, 2010)

***

Din ULTIMA PREDICA rostita de Parintele Daniel Sisoev, inainte de asasinarea sa:

“[...] Creştinii cad mereu în aceeaşi cursă:

„De care tabără ţii?”, „Ce legătură ai cu un cutare curent?”, “Al cui fiu duhovnicesc eşti?”

— oare nu aşa stau lucrurile?

La fel era şi în biserica din Corint.

„Ai cui sunteţi? Ai lui Pavel? Ori ai lui Chifa? Ai lui Hristos? Ai lui Apollo?” Ce zice Apos­tolul? „Oare S-a împărţit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau fost-aţi botezaţi în numele lui Pavel?”

Cu adevărat, nu este de folos unui creştin să se alăture vreunei tabere. Toţi suntem ai Domnului şi Mântuitorului nostru, Iisus Hristos. Şi tu, şi eu suntem creştini. Suntem părtaşi Lui. Suntem aleşi de Dumnezeu dintre toate neamurile Pământului. Suntem aleşii lui Dumnezeu. Suntem preoţie împărătească. Suntem nişte oameni pe care Dumnezeu ne-a despărţit de întuneric şi ne-a adus la minunata lumină a dumnezeieştii iubiri.

Nu putem trăi precum cei ce sunt fără Hristos — Domnul a zis:

„Intru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”.

Insă, aşa cum zice Apostolul,

„dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeti să nu vă nimiciţi voi între voi”.

Cu adevărat diavolul vrea acum să-i dezbine pe creştini şi apoi să nimicească toate lucrurile însemnate pentru creştini, care contează pentru ei. Din pricina creştinilor ţine Dumnezeu lumea. Din pricina creştinilor dă Domnul

pace neamurilor. Când apar războaiele? Atunci când creştinii uită de unitatea lor, atunci când se intovărâşesc cu cele ale lumii acesteia…“.

CITITI INTEGRAL ULTIMA PREDICA,  plus video integral, plus alte referinte si scrisoarea tulburatoare a preotesei Iulia:

• PREOTUL MARTIR DANIIL SASOEV. Ultimul sau cuvant, unul aproape profetic: Despre ispita certurilor neincetate dintre crestini (video)

***

“Când deasa legătură cu Dumnezeu îl face pe om mândru, omul cade într-o pierzanie mai grea decât cei care n-au avut cunoştinţă şi apropiere de Dumnezeu”. (Sf. Nicolae Velimirovici)

Predica importanta si trezitoare a Parintelui Teofan Popescu (Man. Putna- 20 iunie 2010) la Duminica vindecarii slugii sutasului

- O paralela intre rerecunoasterea de catre evrei a lui Hristos - ei fiind fixati doar pe ideea ca sunt poporul ales - si nerecunostinta crestinilor fata de Dumnezeu, care uita usor binefacerile Sale si ajung sa cada in pacate grele, chiar dupa cunoasterea Sa.

- Nerecunostinta duce la intunecare si la necredinta, pana acolo incat nu-L mai recunosti pe Hristos, cazi foarte rau, de sus.

- De multe ori simtim ca ne-a scos Dumnezeu dintr-o incercare, boala, tulburare, patima, foarte grea, iar dupa ce scapam, uitam sa-i multumim lui Dumnezeu prin… viata intreaga pe care o ducem, nu doar printr-o rugaciune!

- Ispita neseriozitatii si delasarii in problemele de credinta.

- Doua momente din istoria noastra, doua daruri facute poporului roman de Dumnezeu, pentru care nu am stiut sa-I fim recunoscatori, iar darurile au fost pierdute. (a se asculta care).

- E foarte usor sa dam vina pe altii, pe comploturi, dar daca este sa judecam duhovniceste, trebuie sa dam vina pe noi insine, in primul rand.

- Nu stim sa fim constanti in credinta noastra. Daca credem ca putem muri oricand, multumirea noastra fata de Dumnezeu ar trebui sa fie continua.

- Apare o multumire de sine a ortodocsilor, pentru ca suntem in dreapta credinta. Asa este, Hristos a intemeiat o singura Biserica, aici, in Ortodoxie este Adevarul, restul confesiunilor doar au furat numele de Biserica. Dar exista tendinta de a ne multumi cu aceasta si de a-i dispretui si a-i privi de sus pe altii, si, prin aceasta, sa ne impietrim.

- Au loc convertiri la dreapta credinta de pe alte meridiane ale lumii si acestia sunt mai vii si mai hotarati in credinta decat noi.

- Si in zilele noastre se repeta si se aplica cele referitoare la poporul ales de atunci, pentru noul popor ales, cel ortodox: “Fiii Imparatiei vor fi aruncati in intunericul cel mai dinafara”

- Cu cat Dumnezeu ii da cuiva mai multe daruri, cu atat ii cere mai mult! Si ganditi-va cate daruri avem, noi, ortodocsii, si nu stim sa ne folosim cum trebuie de ele. Doar daca ne gandim la Sfintele Taine, care nu mai in Ortodoxie sunt cu adevarat…

***

(…) Aşadar, aici pe pământ, Dumnezeu este numai cu cei cu inima înfrânta şi duhul umilit. Iar celor cu care este, Dumnezeu le dezvăluie tainele lumii si ale vieţii, si adâncimile duhovniceşti a tot ceea ce El a scris prin împrejurări si lucruri.

Avraam, Isaac, Iacov, Iosif, Moise şi David, toţi aceştia au avut inimă înfrântă si duh umilit, şi de aceea Dumnezeu a fost cu ei, şi le-a făgăduit să fie şi cu urmaşii lor câtă vreme şi aceştia vor fi cu inimă înfrântă si smerită.

Dar când deasa legătură cu Dumnezeu îl face pe om mândru, omul cade într-o pierzanie mai grea decât cei care n-au avut cunoştinţă şi apropiere de Dumnezeu.

Cel mai bun exemplu îl avem chiar în israeliti, coborâtori din marii si lui Dumnezeu plăcuţii părinţi pomeniţi mai sus.

Nemaiîncăpându-şi în sine de multa apropiere de Dumnezeul cel adevărat, poporul acesta a început să se uite la celelalte neamuri ca la praful de pe pragurile lui Dumnezeu.

Dar cu aceasta si-a pricinuit ruinarea, pentru că mândria într-atât l-a orbit, încât din toate descoperirile făcute de Dumnezeu prin profeţi şi prin plăcuţii Săi una doar a priceput: că el e Poporul Ales.

Duhul şi înţelesul revelaţiei celei vechi a lui Dumnezeu s-a spulberat pentru ei cu totul, iar Sfânta Scriere a început să joace în faţa ochilor acestui popor ca o încâlcitură de litere de neînţeles.

Când Hristos a venit cu o descoperire nouă, poporul evreu în orbenia şi ignoranţa lui nu numai că a căzut pe aceeaşi treaptă cu neamurile păgâne, dar învârtoşat la inimă fiind si cu vederea întunecată, a ajuns în multe privinţe chiar mai prejos decât păgânii.

Evanghelia de astăzi ne arată cum priveşte Mântuitorul lucrul acesta.

Ne arată sănătatea între bolnavi şi boala între cei sănătoşi, credinţa între păgâni şi necredinţa între cei ce se lăudau a fi poporul ales şi a avea credinţa cea mai curată.

Evanghelia aceasta a fost scrisă drept învăţătură pentru toate vremurile şi pentru toate popoarele, potrivindu-se la fel de bine şi nouă celor de astăzi.

E o învăţătură tăioasă ca sabia heruvimică, limpede ca lumina zilei, neaşteptată si proaspătă ca floarea de munte: ca să ne străpungă cu ascuţişul ei, să ne lumineze cu limpezimea ei, şi să ne scoată din apatia si nepăsarea noastră. Si mai cu seamă să ne aducă aminte nouă creştinilor ca nu cumva să ne fălim cu mersul la biserică, cu rugăciunea şi cu mărturisirea lui Hristos, spre a vedea la Judecata de Apoi că cei dinafară Bisericii au fost găsiţi cu mai multă credinţă şi fapte bune decât noi. (…)

Cu toate ca erau pagani, acestia au patruns adevărul şi viaţa în Hristos si au ajuns la credinţă mai repede decât cohortele cărturarilor învăţaţi, dar orbi. (…)

INTEGRAL LA:

VINDECAREA SLUGII SUTASULUI – Omilia minunata a Sf. Nicolae Velimirovici

***

(…) Hristos s-a minunat ascultând cuvintele sutaşului. A văzut că acest sutaş roman avea o credinţă mare. O credinţă, pe care nu o aveau milioanele de iudei. Iudeii vedeau minunile pe care le săvârşea Hristos, şi totuşi nu credeau, iar căpeteniile lor Îl urau şi voiau să-L dea la moarte. Şi sutaşul, care nu făcea parte din poporul ales al lui Dumnezeu, să aibă o astfel de credinţă? (…)

INTEGRAL LA:

Predica Mitropolitului Augustin de Florina la DUMINICA VINDECARII SLUGII SUTASULUI

***

(…) Credinta care mantuieste este o virtute, una dintre cele mai mari sau este o sinteza a virtutilor. Credinta care mantuieste nu este ceva pe care sa-l ai o data pentru totdeauna si sa-l porti cu tine in buzunar, fara sa-ti mai faci probleme. Credinta care mantuieste este o nevointa, este o lucrare launtrica de toata vremea, ce poate sa creasca in noi, sa fie imputinata sau chiar sa moara, in functie de cum traim: “Credinta fara fapte moarta este”. Dar ce fel de fapte? Pentru ca faptele insesi pot sa fie moarte, daca sunt formale,  daca sunt legaliste, daca sunt izvoarate din prisos de mandrie, daca sunt mincinoase sau interesate, daca sunt in alt duh decat in Duhul Adevarului.

Credinta care mantuieste inseamna dreapta si via inchinare sau dreapta si via relatie cu Facatorul si Mantuitorul nostru. Credinta care mantuieste este sinceritatea deplina a sufletului cu Dumnezeu si cu sine insusi, este pur si simplu viata traita in Duh si in Adevar. Sinceritatea in fata constiintei noastre este pasul cel mai greu si cel mai important catre smerenie, fara de care nu exista credinta adevarata:

Dar sutasul, raspunzand, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu, ci numai zi cu cuvantul si se va vindeca sluga mea.

Noi, astazi, cu greu mai stim ce este credinta, pentru ca… cu greu mai stim ce este smerenia autentica si rostirea sincera a cuvintelor “umilicioase”, de prihanire a noastra insine. Ne-am obisnuit cu “manierisme”, ne-am invatat sa ne smerim “automat” din cuvinte sau gesturi “standard”, sa ne ghemuim imaginar in ipostaze  ale unei “smerenii”  teatral-emotionale, in care ne centram tot pe… starea noastra de bine sau pe imaginea de sine. Sau… ce sa mai spunem de amarnica, de cumplit de dureroasa ratacire a celor care – parca tot mai multi – au ajuns pur si simplu sa dispretuiasca smerenia insasi, sa nici nu se mai osteneasca sa o caute, invocand fie teama de a nu cadea in imitatiile ei pietiste sau fatarnice, fie grija (legitima, altminteri) de a nu-si pierde demnitatea.

(…)

Nu mai avem criterii sa deosebim adevarul de fals, sarea cea curata de surogatele “identic naturale”? Daca am avea sinceritate, am avea si criterii. Dar, cum constata trist si parintele Savatie:

“A venit vremea cînd fiecare trebuie să deosebească singur binele de rău şi minciuna de adevăr. Nu mai există argumente şi dovezi pentru că nu mai există o gîndire izvorîtă din trăire. Fiecare înţelege ce vrea, dar mai bine zis ce-i place. Şi fiecare va trăi sau va muri cu înţelesurile sale”.

Niciodata pana in vremea noastra omul n-a fost mai mandru, mai autosuficient, mai indaratnic, mai inchinator la idolul mintii proprii. Desteptaciunea si cultura l-au dus pe omul contemporan pana la culmi nebanuite de rafinament si subtilitate in gasirea unor modalitati de a se pacali pe el insusi, de a inventa justificari sofistice (dar teologice, duhovnicesti!) verosimile pentru toate, de a se refugia in victimizari si de a face in asa fel incat “sa cada mereu in picioare” si sa nu se lase “(in)frant” niciodata. De a se strecura mereu profitabil si oportun(ist), de a se descurca in toate, de a aluneca mereu pe langa adevar.

Nu e de ajuns sa stim multe, sa avem o minte buna sau sa credem ca intuitia  sau trairile noastre nu ne insala niciodata (ceea ce deja este o mare inselare!). Dimpotriva, cu cat suntem mai bogati in toate acestea, cu atat suntem mai in primejdie si cu atat trebuie sa ne smerim mai mult, ca sa nu cadem prada cumplitelor boli ale ego-ului umflat. Insa astazi sunt in voga alte principii decat cele evanghelice ale ascunderii virtutilor, astazi diavolul deghizat in inger de lumina ne sopteste: daca ai niste daruri, niste “talanti” (cat de mult s-a pierdut si intelesul duhovnicesc al “talantilor”, redusi la simplele daruri naturale…), foloseste-i din plin si arata-le si celorlalti; vezi ca esti valoros, esti inzestrat, poti mai mult, meriti mai mult!

Cata parere de sine avem, atata minciuna zace in noi fara sa stim, atata iad al necredintei ne stapaneste pe nesimtite. Cu cat ne cultivam mai mult duhul demonic de ambitie, “desteptaciunea” si patima dreptatii proprii, cu atat ne vom cunoaste pe noi insine mai putin si vom pierde orice sansa la discernamantul duhovnicesc (care vine numai prin smerenie si ascultare in adevar).

Din toate aceste cauze, si poate si multe altele, crestinului de azi ii este tot mai straina smerenia, credinta si inima plina de iubire a sutasului din Evanghelie. Din aceste cauze, noi, ortodocsii cei mai ortodocsi, tocmai noi putem sa fim cei mai vrednici de plans apostati, pentru ca vietuim dupa un duh strain, mandru, eretic, luciferic si, astfel, ne inchinam, prin viata noastra, altor dumnezei. Tocmai noi, cei care traim usuratic si suficient ca si cum am primit deja calitatea de “fii ai imparatiei”, vom risca sa auzim – sa nu fie! – aceste cuvinte ale Judecatorului:

Si zic voua ca multi de la rasarit si de la apus vor veni si vor sta la masa cu Avraam, cu Isaac si cu Iacov in imparatia cerurilor. Iar fiii imparatiei vor fi aruncati in intunericul cel mai din afara; acolo va fi plangerea si scrasnirea dintilor.

INTEGRAL LA:

“Du-te, sa-ti fie dupa cum ai crezut!” OARE NOI AVEM CREDINTA? (Meditatie duhovniceasca Razboi intru Cuvant)

***

PS Sebastian Pascanu, Episcopul Slatinei:

VINDECAREA SLUGII SUTASULUI, SAU DESPRE UN PAGAN CARE NE DA LECTII

Dreptmaritori crestini,

In pericopa evanghelica de astazi se spune ca intr-o zi, pe cand Mantuitorul Hristos intra in cetatea Capernaum, L-a intampinat un ofiter roman — sutas il numeste Evanghelia, adica un ofiter care era comandantul a o suta de soldati — si acesta I-a zis:

„Doamne, sluga mea zace in casa, slabanog, chinuindu-se cumplit”.

Era ordonanta lui personala, probabil. A cerut vindecare pentru slujitorul sau, iar Domnnul i-a raspuns:

„Venind, il voi vindeca”.

Sutasul, insa, L-a surprins pe Hristos, si ne surprinde si pe noi pe toti, cu un raspuns cat se poate de impresionant:

„Doamne, nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu, ci numai zi cu cuvantul si se va vindeca sluga mea. Ca si eu sunt om sub stapanirea altora si am sub mine ostasi si-i spun unuia: Du-te, si se duce; si celuilalt: Vino, si vine; si slugii mele: Fa aceasta, si face”.

Si vazand Domnul logica aceasta simpla, dar justa, a sutasului, S-a intors catre ceilalti si le-a zis:

Adevarat graiesc voua: la nimeni, in Israel, n-am gasit atata credinta. Si zic voua ca multi de la rasarit si de la apus vor veni si vor sta la masa cu Avraam, cu Isaac si cu Iacov in imparatia cerurilor, iar fiii imparatiei vor fi aruncati in intunericul cel mai din afara; acolo va fi plangerea si scrasnirea dintilor. Si a zis Iisus sutasului: Du-te, fie tie dupa cum ai crezut! Si s-a insanatosit sluga lui in ceasul acela”.

Iubiti credinciosi,

Nu multor oameni le-a adresat Hristos cuvinte frumoase ca cele din evanghelia de astazi. Pe putini i-a laudat pentru credinta lor, insa, sutasul acesta ne impresioneaza cu atat mai mult, cu cat el nici nu facea parte din randurile poporului ales; nu era dintre iudeii care cunosteau Legea. Era pagan, roman, si de aici si impresia puternica pe care a produs-o tuturor. El venise in Tara Sfanta ca si cotropitor, pentru ca apoi sa se lase cucerit el insusi de credinta celor cotropiti, pentru ca, citim in Sfanta Evanghelie ca acesta nu doar ii admira pe evrei pentru credinta lor, dar a devenit si „ctitorul” sinagogii lor:

Iar ei, venind la Iisus, L-au rugat staruitor, zicand: Vrednic este sa-i faci lui aceasta, caci iubeste neamul nostru si el ne-a zidit sinagoga.” (Lc. 7,4-5).

Ceea ce ne impresioneaza la sutasul de astazi este, in primul rand, rugaciunea pentru sluga sa. Cati dintre noi putem pretinde ca ne rugam cu aceeasi vrednicie, nu pentru aproapele, ci pentru cei din familia noastra macar? Sutasul de astazi s-a rugat nu pentru unul dintre acestia, ci pentru slujitorul lui!… Ce suflet marinimos la acest pagan care isi trata ordonanta ca pe o persoana vrednica de a se ruga pentru ea!…

In al doilea rand, pornind de la faptul ca Hristos a ascultat rugaciunea sutasului si i-a tamaduit bolnavul de acasa, suntem incurajati sa credem ca si rugaciunile noastre de aici, de la biserica, pentru cei de acasa — fie ca sunt ocupati peste masura, fie ca sunt batrani si neputinciosi, fie ca sunt bolnavi, ca slujitorul de astazi — pot fi ascultate. Daca Hristos a ascultat rugaciunea unui pagan, vindecand de la distanta pe slujitorul lui, de ce am crede noi ca ar putea ramane neascultata rugaciunea noastra?

Ce altceva ne-a mai impresionat la ofiterul de astazi? Cati dintre dumneavoastra, daca ati fi fost in locul lui si ati fi aflat ca are de gand sa vina Hristos in casa dumneavoastra, nu ati fi „luptat” cu tot dinadinsul sa-I fiti gazda, in loc sa va ganditi la nevrednicia proprie? Domnul era gata sa-i faca sutasului cinstea de a veni in casa lui, iar acela, in loc sa fie mandru de aceasta onoare pe cale sa i se faca, a aratat o uimitoare smerenie. Nu a dorit cinste, nu a cautat o astfel de faima, ci a preferat mai degraba sa imbratiseze smerenia, si cu aceasta L-a „cucerit” pe Domnul.

Se stia pagan, se stia murdar, se stia vinovat de multe, asa cum suntem si noi. A preferat, insa, cinstei si onoarei de a-L avea pe Hristos oaspete in casa lui, smerenia de a se considera nevrednic sa fie gazda lui Dumnezeu. Este motivul pentru care Hristos l-a laudat astazi pe sutas ca pe putini altii. Si inca ceva a mai fost: credinta sa puternica, pentru ca „i-a zis Iisus: Du-te, fie tie dupa cum ai crezut! Si s-a insanatosit sluga lui in ceasul acela”. Auziti ce credinta! Pe cat de simpla, pe atat de puternica! De ce zic simpla? Pentru ca el, potrivit formarii sale militare, s-a gandit ca lucrurile stau si la Dumnezeu la fel de simplu ca in armata, si de aceea a zis:

“…zi numai cu cuvantul si se va vindeca sluga mea. Ca si eu sunt om sub stapanirea altora si am sub mine ostasi si-i spun acestuia: Du-te, si se duce; si celuilalt: Vino, si vine; si slugii mele: Fa aceasta, si face”.

Asa trebuie sa fie si la Dumnezeu, s-a gandit, simplu, sutasul. Daca El este Stapanul lumii, nu trebuie decat sa porunceasca si se vor implini toate intocmai.

Impresionanta credinta puternica si deloc sofisticata a acestui militar pagan, care le-a dat o lectie teribila iudeilor astazi. De aceea, sa invatam de la el:

Unu: Sa ne rugam, pentru ca este de folos si primeste Dumnezeu rugaciunea noastra de aici de la biserica pentru cei care nu vin cu noi la rugaciune, dar pe care ii putem purta in mintile si inimile noastre intocmai cum purta acest sutas pe slujitorul sau in inima si in rugaciunea sa;

Doi: Sa luam exemplu de credinta, pe cat de simpla pe atat de puternica, de la acest pagan care, necunoscand mai nimic despre Domnul, i-a intuit totusi puterea, iar pentru faptul ca a dovedit dragoste fata de „casa” Sa, Dumnezeu i-a luminat duhul mai mult decat celor „alesi”;

Si, trei: Sa cautam la smerenia lui si sa nu ne lasam nicicand biruiti de mandrie ori de prea buna parere despre noi insine, de gandul ca noi am fi „gazde bune” ale lui Hristos, in loc sa ne vedem slabiciunile si nimicnicia noastra.

Iata cate lucruri frumoase putem invata astazi de la un pagan, dar de la un pagan care si-a lipit inima de „casa” lui Dumnezeu si a contribuit la construirea ei, asa dupa cum fac si astazi o seama de buni credinciosi, carora Biserica noastra le este si recunoscatoare si se roaga pentru ei. Sutasul de astazi ne-a dat un exemplu teribil si de rugaciune, si de credinta, si de smerenie. De aceea, sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa ne agonisim si noi aceste virtuti, dar sa ne deprindem si a iubi „casa” Domnului, adica biserica Sa, in care ne botezam, ne cununam si in care trebuie sa pastram legatura permanenta cu El prin spovedanie, prin Sfanta Impartasanie si prin celelalte Taine sfinte ale Bisericii, Amin”.

(din: †  Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

din Sfântul Nicolae Velimirovici, Ganduri despre bine si rau, Ed. Predania

• ÎNVIEREA – MAREA PROVOCARE A VIEŢII NOASTRE – meditatie duhovniceasca
• MARTURIILE ICOANEI INVIERII - de Arhimandrit Mihail Stanciu
• Da si altora Lumina! - POEM PASCAL de Constantin Pavel

*

• Video: LUMINA SFANTA A VENIT SI AZI, LA IERUSALIM. Hristos S-a coborat din nou in iadul lumii noastre, si in anul mantuirii 2011 (7519). Cu noi este Dumnezeu… dar noi mai suntem, oare, cu El?
• ASTEPTAND INVIEREA, SA LUAM AMINTE: “Eu stiu cum crestinii care acum plang patimile, asteapta sa invieze Cel Rastignit, ca sa-L puna iarasi pe Cruce…”
• Cum sa praznuim Sarbatoarea Invierii?

***

• PARINTELE CALCIU SI DEMONSTRATIA CA HRISTOS A INVIAT
• Sfantul Varsanufie de la Optina despre bucuria adevarata a Invierii
• O PASTORALA CALDA SI MARTURISITOARE: Cuvantul pastoral de Invierea Domnului al IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei (si VIDEO – 2009)
• HRISTOS A INVIAT, IAR NOI MURIM? - Pastorala la Invierea Domnului a P.S. Sebastian (2009)
• PASTORALE VII DIN VREMEA INCEPUTULUI DRAMELOR “CRIZEI” IN ROMANIA: I.P.S.TEOFAN si P.S. SEBASTIAN despre marturisirea Invierii lui Hristos in noianul necazurilor si al deznadajduirii (2010)
• Pastorala de Pasti a IPS Bartolomeu Anania (2010): “SPRE O NECURMATA INVIERE LAUNTRICA”
• IPS BARTOLOMEU – FRAGMENT DINTR-O PASTORALA A SA MAI ACTUALA CA ORICAND (2005): “Iuda de azi umbla printre noi, e un ecumenist convins si un excelent teolog, e un maestru al crimei perfecte”
• Pastorala-avertisment de Pasti a PS SEBASTIAN, Episcopul Slatinei (2011): “IISUS SAU BARABA? MULTI DINTRE NOI IL ALEG SI ASTAZI PE BARABA!”
• PURTATORI AI INVIERII, DUPA SUFERINTA GOLGOTEI: pastorale care aduc seva vietii si mustra duhul mortii (2011)
• DRUMUL CATRE EMAUS SAU DE CE ERA NEVEROSIMILA INVIEREA?
• Audio – parintele Rafail Noica despre Drumul spre Emaus si paralela intre perioada noastra si ultimele zile ale lui Hristos pe pamant
  

***

Imnul Invierii de Valeriu Gafencu

Noaptea învierii de Nichifor Crainic

Alte resurse:

• Acatistul Invierii Domnului — Acatist care se citeste de la Pasti la Înaltarea Domnului.
• Slujba Invierii — Canonul Invierii sau Canonul Pastilor, care se cânta în noaptea de Înviere.

• Credo: pagina dedicata Invierii Domnului
• Predica la Invierea Domnului de Pr. Ilie Cleopa
• Pr. Nicolae Tanase – Predica la Inviere

***

O colectie  a catorva dintre cele mai ziditoare si emotionante predici sau cuvinte de folos pentru Inviere:

Sfantul Ioan Gura de Aur, Sfantul Nicolae Velimirovici, Sfantul Ioan Maximovici, Cuviosul Iachint Unciuleac, Parintele Arsenie Muscalu:

DIN CUVINTELE CELE MAI FRUMOASE SI MAI IMPORTANTE LA SFINTELE PASTI ALE SFANTULUI IOAN GURA DE AUR:

Rodul postului

Am lepadat povara postului, dar n-am lepadat rodul lui, pe care e vremea sa-l culegem. A trecut oboseala nevointelor, dar sa nu treaca ravna faptelor bune. S-a dus postul, dar sa ramana evlavia. Mai bine spus, [...] a trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut postul cel duhovnicesc. Acesta e mai bun decat acela, iar acela pentru acesta s-a facut. Dupa cum, cand posteati, va spuneam ca se poate sa nu postesti, desi postesti, tot astfel si acum va spun ca se poate sa postesti, desi nu postesti. [...] Cum poate sa nu posteasca cel care posteste? Iata: cand cineva se opreste de la mancari, dar nu se opreste de la pacate. Cum poate sa posteasca cel care nu posteste? Iata: cand se bucura de mancare, dar nu gusta din pacat. [...]

Poate sa se imbete si cel care nu bea vin („Vai de cei care se imbata fara vin!“ - Isaia 28, 1) si poate sa fie cumpatat si cel care bea vin („Foloseste-te de putin vin pentru stomacul tau si pentru desele tale slabiciuni“ – I Timotei 5, 23). [...] Si oare nu ne invata Apostolul: „Nu va imbatati cu vin, in care este desfranarea, ci umpleti-va de Duhul“ (Efeseni 5, 18). Aceasta este betia cea buna. [...] Umple mintea pana sus cu Duhul, ca pe un pahar, ca diavolul sa nu mai poata turna nimic in el! [...] Paharul nostru de buna betie sa fie potirul cel duhovnicesc, potirul neintinat al sangelui Celui Inviat, care nu imbata, nici nu moleseste, ci ne intareste intru cumpatare. [...] De aceasta betie sa ne imbatam, iar de la cealalta sa ne abtinem, ca sa nu pangarim acest mare praznic, al pamantului si al cerului deopotriva. Caci bucurie mare este astazi si pe pamant, si in cer. Daca, atunci cand se intoarce un singur pacatos, este bucurie pe pamant si in cer [Luca 15, 7], cu cat mai mare bucurie va fi in cer cand intreaga lume este smulsa din mainile diavolului? Acum salta de bucurie ingerii, acum se veselesc arhanghelii, acum heruvimii si serafimii praznuiesc impreuna cu noi Invierea cea de a treia zi. [...]

Comuniunea intru Inviere

„Foarte mult am dorit sa mananc Pastele acesta cu voi“, a zis Domnul (Luca 22, 15). Iar daca a dorit sa praznuiasca Pastele impreuna cu noi, atunci negresit ca a dorit sa praznuiasca si Invierea. Asadar, cand ingerii si arhanghelii se bucura, iar Stapanul tuturor puterilor ceresti praznuieste El Insusi impreuna cu noi, ce pricina de intristare mai ramane? [...]

Sa praznuim sarbatoarea aceasta atat de mare si de luminata, a Invierii Domnului, nu numai cu prisos de bucurie, ci si cu prisos de evlavie. Caci Domnul a inviat, si a inviat si lumea dimpreuna cu El, si legaturile mortii s-au rupt prin inviere. Adam a pacatuit si a murit. Dar Hristos n-a pacatuit si a murit. O, lucru nou si minunat: acela a pacatuit si a murit, Acesta n-a pacatuit si a murit! Pentru ce? Pentru ca acela ce-a pacatuit si a murit sa poata sa scape de legaturile mortii prin Cel Care n-a pacatuit, dar a murit. Asa se petrece si in afacerile banesti: cineva, de multe ori, ramane dator si, pentru ca nu are cu ce sa plateasca, este tinut in lanturi. Altul nu e datornic nimanui, dar, pentru ca poate sa plateasca, plateste si il slobozeste pe cel vinovat. Astfel s-a intamplat si cu Adam: era dator si stapanit de diavol, dar nu putea sa plateasca. Hristos nu era dator, nici nu era stapanit de diavol, dar putea sa plateasca datoria. Si iata ca, venind, a platit cu moartea Sa pentru acela care era stapanit de diavol, ca pe acela sa-l slobozeasca. [...]

Ispravile Invierii

Ai vazut ispravile Invierii? Ai vazut iubirea de oameni a Stapanului? Ai vazut maretia purtarii Lui de grija? Sa nu fim asadar nerecunoscatori fata de un astfel de binefacator, nici sa nu ne lenevim sub cuvant ca a trecut postul, ci acum, mai mult chiar decat inainte, sa avem mare grija de suflet, ca nu cumva, ingrasandu-ne trupul, sa ramana sufletul mai neputincios, sau nu cumva, ingrijindu-ne de rob, sa neglijam stapanul! Caci care este folosul daca, sub pretextul sarbatorii, mananci peste trebuinta si depasesti in toate masura? Acest lucru si trupul il pangareste, si puterea sufletului o micsoreaza. Sa pazim deci masura si trebuinta, implinind cu sufletul si cu trupul cele cuvenite, ca nu cumva sa varsam deodata toate cele adunate prin post. Va opresc eu oare de la a va desfata de hrana si de odihna? Nicidecum. Va indemn insa ca, implinindu-va cele de trebuinta, sa nu depasiti masura in desfatari, incat sanatatea sufletelor voastre sa nu cunoasca vatamare.

In adevar, unul care depaseste hotarele trebuintei, nici de placere nu se bucura, caci pateste boli si alte necazuri. Eu insa nu ma indoiesc ca veti da urmare acestor indemnuri, pentru ca stiu ascultarea voastra…

(Lumea credintei, anul II, nr. 4(9)

sursa: crestinortodox.ro

***

OMILIA (CUVANTUL) DE PASTI a Sf. Ioan Gura de Aur, CHEMAREA LA OSPATUL CREDINTEI

De este cineva binecredincios şi iubitor de Dumnezeu, să se îndulcească de acest praznic bun şi luminat;

de este cineva slugă înţeleaptă, să intre bucurându-se întru bucuria Domnului său;

de s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum dinarul;

de a lucrat cineva din ceasul dintâi, să-şi ia astăzi dreapta plată;

de a venit cineva după ceasul al treilea, mulţumind să prăznuiască;

de a ajuns cineva după ceasul al şaselea, nimic să nu se îndoiască, că de nimic nu se va păgubi;

de a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nimic îndoindu-se;

de a ajuns cineva numai în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă că a zăbovit, că milostiv fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca pe cel dintâi; odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas, ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul întâi;

pe cel de pe urmă îl miluieşte şi pe cel dintâi îl mângâie; şi aceluia plăteşte şi acestuia dăruieşte şi faptele primeşte şi cu voinţa se împacă, şi lucrul cinsteşte şi socoteala o laudă.

Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru şi cei dintâi şi cei de al doilea luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună dănţuiţi. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi; viţelul este mare, nimeni să nu iasă flămând, toţi vă îndulciţi de ospăţul credinţei; toţi luaţi bogăţia bunătăţii. Nimenea să nu plângă pentru sărăcie, că s-a arătat Împărăţia ce de obşte. Nimenea să se tânguiască pentru păcate, că iertarea din groapă a răsărit. Nimenea să nu se teamă de moarte, că ne-a slobozit pe noi moartea Mântuitorului.

Pentru toti fiii ei credinciosi si pentru toti cei… cu urechi de auzit si dornici de a intra in ascultarea Bisericii, ea, Maica noastra de suflet, ne cheama si astazi, cu deosebire, la cuvenita cinstire acestei zile sfinte de mantuire platita cu pret preascump:

“Sa taca tot trupul omenesc si sa stea cu frica si cu cutremur, si nimic pamantesc intru sine sa nu gandeasca…”

“Sa piara deci din mintea noastra toate cele pamantesti si sa ramana singur Iisus cu Crucea Sa!”

“Cand te copleseste ceva, nu te intrista, ci totdeauna stai cu duhul la mormantul Mantuitorului, ca si mine: eu, si in inchisoare, si in deportare, am stat totdeauna cu duhul la mormantul Domnului!”. (Sf. Kuksa de la Odessa)

În aceastã sfântã zi, prãznuim îngroparea dumnezeiascã a Mântuitorului nostru Iisus Hristos si pogorârea în iad, prin care neamul nostru, fiind chemat din stricãciune, a fost mutat spre viatã vesnicã.

Iosif cel din Arimateea, coborând de pe cruce Sfântul trup al Domnului, l-a îngropat în mormânt nou, punând o piatrã mare la intrarea lui:

“Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând prea curat trupul Tãu, cu giulgiu curat înfãsurându-l si cu miresme, în mormânt nou îngropându-l, l-a pus”. (Tropar)

Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu trupul în mormânt iar cu sufletul lui curat si dumnezeiesc Se pogoarã în iad. Sufletul a fost despãrtit prin moarte de trup si l-a dat în mâinile Tatãlui. Si-a dat si propriul Sãu sânge, pret de rãscumpãrare pentru noi. Trupul Domnului a suferit si despãrtirea sufletului de trup, dar nicidecum stricãciunea în întelesul unei putreziri a trupului.

Azi sãvârsim Liturghia Sfântului Vasile unitã cu vecernia.

“Sã tacã tot trupul omenesc si sã stea cu fricã si cu cutremur si nimic pãmântesc întru sine sã nu gândeascã, cã Împãratul împãratilor si Domnul domnilor merge sã se junghie si sã se dea spre mâncare credinciosilor. Si merg înaintea lui cetele îngeresti cu toatã cãpetenia si puterea , heruvimii cei cu ochi multi si serafimii cei cu câte sase aripi, fetele acoperindu-si si cântând cântare: Aliluia, Aliluia, Aliluia”. (Heruvic)

sursa

***

Cititi, va rugam:

• CUM SA NE POGORAM LA IAD IMPREUNA CU HRISTOS?

(…) Iadul e un punct de trecere, nu o destinatie. Noi nu suntem chemati sa ramanem acolo. Dar nu exista nici o scurta­tura pe care sa o putem apuca ca sa evitam aceasta trecere, daca vrem sa ajungem la destinatia noastra finala, care e cerul si im­paratia lui Dumnezeu. Aceasta pentru ca Hristos a trecut El in­susi prin acea experienta. Gandirea lui Siluan e hristologica si din aceasta pricina nu duce la deznadejde. Fiindca biruinta lui Hristos asupra iadului e conditia prealabila a trecerii noastre prin el. Astfel, ea este o rasturnare a secventei moarte-inviere: invierea lui Hristos precede acum intrarea noastra in iad si din aceasta pricina nu ne duce niciodata la disperare.

Inteleasa hristologic, aceasta tema face ca virtutile duhov­nicesti cum sunt smerenia si iubirea, sa fie profund teologice. Tinandu-ne mintea in iad, ne smerim pe noi insine nu in mod psihologic, ci ontologic. Luam parte la adancul nefiintei din care am venit inainte ca Dumnezeu sa ne aduca la fiinta. Experiem absenta lui Dumnezeu ca vidul nostru existential si aici, in acest gol, il intalnim pe stramosul nostru Adam plangand si tanguindu-se pentru pierderea raiului (o tema atat de draga Sfantului Siluan). Devenim in acest fel identici cu intreaga umanitate, mai cu seama in starea ei cazuta, si identificandu-ne cu ea in caderea ei, dobandim adevarata cunoastere de sine si incetam de a ne mai mandri – simpatizand in acelasi timp cu toti cei care ase­menea noua sunt pacatosi, inclusiv cu vrajmasii nostri, si astfel ii iubim pe toti nu in mod sentimental, ci existential, nu silindu-ne sa facem aceasta dintr-un imperativ etic, ci impartasind insasi existenta lor, separatia lor de Dumnezeu, moartea lor. Toate aceste lucruri le-a facut Hristos, si fara ele hristologia ra­mane o invatatura moarta. (…)

• Parintele Zaharia de la Essex: CUM SE POATE REALIZA POGORAREA NOASTRA DUHOVNICEASCA LA IAD prin implinirea cuvantului “Tine-ti mintea in iad, dar nu deznadajdui“?

(…) Apostolul ne spune că biruinţa a venit în lume prin pogorârea la iad şi prin urcuşul care i-a urmat. Astfel, atunci când Domnul sugerează lui Siluan (şi prin el întregii noastre generaţii) iadul, El oferă prin aceasta omului prilejul unei pogorâri, al unui mers în jos. Ii dă mijlocul de a dobândi smerenia şi, devenit atunci asemenea Lui, de a câştiga biruinţa duhovnicească. Pe această cale, cum spune arhimandritul Sofronie, „cei pe care îi conduce duhul lui Dumnezeu nu încetează vreodată să se osândească pe ei înşişi ca nevrednici de Dumnezeu” (De la Prière I) şi să se îndrepte tot mai în jos, spre baza piramidei răsturnate, Hristos, care susţine povara intregii existente, şi care ridică păcatul lumii. Cât despre cei ce se socotesc vrednici de a fi inaltati fara a bea din paharul pogorarii, Domnul le spune fara nici un echivoc: „Nu stiti ce cereti” (Mc 10, 38). Iar Capernaumului, care cu obraznicie „ceruse un semn”(Mt 19, 39), altul decat al lui Iona, Domnul ii raspunde osândindu-l: „Şi tu, Capernaum, n-ai fost înălţat oare până la cer? Până la iad vei fi coborât!” (Lc 10, 15); atunci când l-a înălţat şi îndreptat pe vameşul care „nici nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer”, dar care, în rugăciunea sa plină de osândire de sine, împlinea legea lui Hristos, potrivit căreia „oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Lc 18, 13-14). Domnul Insuşi, numai pentru zidirea noastră, atunci când oamenii Il slăveau pentru minunile Sale, El le aducea numaidecât aminte profetic de crucea şi moartea care-L aşteptau, dar şi de învierea Sa cea de a treia zi (Lc 13, 32; 18,33).

Astfel, prin moartea pe cruce, calea Domnului se întinde până în adâncurile iadului. Şi aşa cum, atunci când este cufundat în apele botezului, credinciosul întâlneşte pe Hristos, se îmbracă în El şi iese „la o viaţă nouă” (Rm 6, 4) prin faptul că Domul a pogorât cel dintâi şi a sfinţit apele, la fel, când ne porunceşte să pogorâm la iad, El nu o face pentru a-l pierde pe om, ci pentru ca acesta din urmă să exploreze şi aici taina negrăită a smeritei iubiri dumnezeieşti care ajunge până şi în acest loc înfricoşător. Această cale contribuie la smerirea omului până la capăt în faţa minunii iubirii lui Dumnezeu, pentru ca, răspunzându-i cu recunoştinţă, să se umple la rândul său de o iubire atât de desăvârşită şi de definitivă pentru Hristos, încât nimic, nici un loc, nici măcar iadul, să nu-l mai poată despărţi de El. Cunoaşterea tainei lui Hristos nu va fi niciodată desăvârşită dacă experienţa omului nu înglobează şi iadul.

Calea pe care o indică Biserica

Această smerită coborâre e şi calea pe care umblă sfânta Biserică. Dacă examinăm cu atenţie duhul Bisericii exprimat în rugăciunile ei, vom vedea din nou această dublă mişcare: mai intai de pogorâre, iar mai apoi de înălţare. De exemplu, la săvarşirea Tainelor Botezului sau Euharistiei, vedem pe săvârşitor smerindu-se, osândindu-se pe sine însuşi şi pogorându-se cu mintea: „(…) nu te scârbi de mine, nu-ţi întoarce de la mine faţa Ta, ci mai degrabă întoarce-ţi privirea de la păcatele mele (…) ca un nu fiu ruşinat şi umilit, ci trimite peste mine o putere de sus, (…) şi sădeşte (…)” (Molitvelnic, slujba Botezului). Şi deopotrivă: „Nimeni nu este vrednic (…) să se închine Ţie, împărate al slavei, (…) dar în negrăita Ta iubire faţă de noi (…)” (Liturghia Sfantului Ioan Gură de Aur). Prin această smerită mişcare, Dumnezeu îl îmbracă cu putere pentru a săvârşi slujirea sfântă şi a-l înălţa astfel nu numai pe el însuşi ci şi pe credincioşii pe care Duhul lui Dumnezeu i-a încredinţat lui. Aproape toate rugăciunile importante ale Bisericii se împart în două părţi. In prima parte se realizează pogorârea minţii, iar în cea de-a doua, prin credinţă înălţarea ei, în timpul căreia credincioşii se încredinţează milostivirii nesfârşite a Făcătorului de bine, Dumnezeu. Pentru a ne asigura de acest lucru, e de ajuns să citim rugaciunile dinainte de Sfânta Impărtăşanie.

E însăşi mişcarea căinţei

Intreaga viaţă a credincioşilor nu e decât o viaţă de căinţă. Prin căinţă se realizează pogorârea smereniei „sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca ea să ne înalţe la timpul cuvenit” (1 Ptr 5, 6). Această pogorâre e de bunăvoie şi purcede „din credinţă”. In cuvântul său „Despre căinţă”, Sfântul Ioan Scărarul rezuma acest adevăr astfel: „Prin căinţa liberă şi de bunăvoie, omul care se căieşte scapă de chinurile şi durerile fără voie” (Scara 5). Pogorând, aşadar, cu mintea la iad, omul nu face nimic altceva decât să urmeze pe Domnul. Dar se fereşte să deznădăjduiasca, căci calea Domnului duce la viaţă şi încă „la viaţă din belşug”. Această taină a pogorârii şi înălţării Domnului a fost prefigurata în chip minunat de cei trei tineri evrei pe care Nabucodonosor ii aruncase în cuptorul de foc. Aceşti trei sfinţi adolescenţi au luat asupra lor păcatele şi călcările poporului lor, osândindu-se cu mintea ca unii care ar fi vrednici de foc pentru fărădelegile lor. Şi cu smerenie şi-au înălţat rugăciunile Dumnezeului părinţilor lor. Dar pentru că se găseau în chip profetic pe smerita cale a pogorârii Domnului Iisus, s-au învrednicit pe bună dreptate sa fie însoţiţi de Fiul lui Dumnezeu însuşi, chiar şi înainte de intruparea Sa, Care S-a pogorât în cuptor şi „mergea în mijlocul focului” împreună cu ei, ţinându-i „teferi” (Dn 3, 25). Desigur, în acel moment puterea tainei lucra în mod profetic. După intruparea Domnului, pogorârea Sa la iad şi înălţarea Lui, puterea aceleiaşi taine e infinit mai mare, căci nu mai este stare inauntrul făpturii create care să nu fi fost „umplută” de lucrarea Persoanei lui Hristos (cf. Sfântul Irineu al Lyonului, Contra ereziilor 21: „Hristos a străbătut toate stările vieţii omeneşti ca să le «umple» cu lucrarea Sa îndumnezeitoare. A mers până la moarte pentru a se face cel dintâi născut din morţi şi a dobandi întâietatea în toate” [1 Tim 2, 5; Col 1,18]). El este stăpânul vieţii, care merge înaintea noastră şi ne arată calea.

Practica acestui cuvânt al vieţii

Acum că am întemeiat teologic cuvântul Domnului adresat Sfantului Siluan – „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” – ramane să lămurim punerea sa în practică. Cu toate acestea, mai înainte trebuie să subliniem limpede faptul că toată puterea tainei, ascunsă în acest cuvânt, stă în aceea că pogorârea lui Hristos la iad a fost de bunăvoie şi lipsită de orice păcat, realizata numai şi numai din ascultare faţă de Tatăl şi pentru mantuirea lumii. De aceea, pentru a fi binecuvântată şi dusă la bun sfarsit, pogorârea omului trebuie să fie întreprinsă şi ea de bunavoie din porunca Domnului. Experienţa iadului la Sfântul Siluan a fost roada harului, şi astfel descoperirea îndemnului lui Hristos a corespuns în chip desăvârşit trăirii sale. E greu să sesizam adâncimea fără pereche a unei asemenea experienţe. Totusi, intrucât e expresia căii Domnului şi a vieţii ascetice a Bisericii, ne vom strădui, referindu-ne la Sfinţii Părinţi, să pătrundem in adâncul acestui cuvânt şi să-i înţelegem puterea.

Cuvantul „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” e o porunca dată de Domnul pentru ca credinciosul să-L imite în pogorarea Lui, nădăjduind în acelaşi timp în milostivirea Sa şi în mantuirea veşnică pe care a dobândit-o pentru noi prin Intruparea Sa. Şi numai dispoziţia omului în primirea şi punerea în practica a acestui cuvânt şi viaţa sa atrage harul lui Dumnezeu. Ca lumină dumnezeiască, acest har descoperă şi afirmă acest adevar: iadul e locul spiritual în care se află omul despărţit de Dumnezeul iubirii. Lumina harului vădeşte păcatul, ticăloşia şi saracia duhovnicească. Această cunoaştere naşte în suflet zdrobirea – dar preţios al lui Dumnezeu făcut omului, fiindcă este preludiul smereniei şi pregăteşte un loc în care Dumnezeu să se poata sălăşlui în noi.

Zdrobirea, izvor de vitejie duhovnicească

Rezultat al acţiunii harului, această zdrobire face să se nască vitejia duhovnicească. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că nu e nimic „mai curajos decât o inimă înfrântă şi smerită, care respinge fara osteneală oştirile demonilor şi le pune cu totul pe fuga” (Cateheze 2, 42-44). Această zdrobire aduce vitejia duhovniceasca fiindcă „e singura stare în care omul, inspirat de harul dumnezeiesc, îndrăzneşte să-şi contemple propria mizerie duhovnicească, fără a cădea însă în deznădejde, încrezător dimpotrivă în aceea că acela, care l-a făcut să-şi vadă adâncul părăsirii sale, e în stare şi să-l facă să ajungă fără vătămare pe celălalt ţărm, unde se află Dumnezeu. Ajunge la această stare adoptând o atitudine profetică: pune toată dreptatea pe seama lui Dumnezeu, în timp ce faţa sa şi-o acoperă de ruşine [cf. Dn 9, 7]“. Astfel Sfântul Ioan Scărarul afirmă şi el că vitejia duhovnicească e în acelaşi timp o biruinţă (Scara 14). Biruinţă prin aceea că, fără curajul pe care îl naşte zdrobirea, omul nu poate face faţă în chip potrivit sărăciei sale duhovniceşti, o sărăcie care se descoperă a fi un dar şi devine temeiul urcuşului său duhovnicesc (cf. Sfântul Simeon Noul Teolog: „Ce e mai slăvit decât această sărăcie duhovnicească, care ne deschide împărăţia cerurilor?” [Cateheza 2, 42-44]). Puterea acestui fenomen duhovnicesc al zdrobirii a cunoscut-o Sfântul Siluan prin cuvântul lui Hristos: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” Şi a descoperit-o recurgând la cântarea sa îndrăgită: „Curând voi muri şi sufletul meu ticălos se va pogorî în iadul strâmt şi întunecat, şi acolo singur, chinuit în flacăra nestinsă, voi spune plângând: «Unde eşti, Doamne, lumina sufletului meu? Pentru ce m-ai părăsit? Nu pot trăi fără tine!»”

In prima parte a acestei cântări, Siluan refăcea în sufletul său simţirea arzătoare a iadului, care nimiceşte orice gând pătimaş, în timp ce, în cea de-a doua, el îşi îndrepta mintea spre iubirea şi milostivirea lui Hristos, pe care Il cunoscuse şi Il purta în inima sa. Intr-o primă etapă, el se îndrepta cu smerenie în jos, urmând calea pogorârii, pe care vrăjmaşul nostru trufaş nu o putea urma. Şi liber atunci de împilarea vrăjmaşului, inspirat şi de amintirea milostivirii Domnului, se îndreaptă în întregime spre Dumnezeu, şi în acest chip face experienţa urcuşului, prilejuită de harul dumnezeiesc. In aceeaşi perspectivă, Sfântul Siluan îl sfătuieşte pe cel ce doreşte să-şi păstreze puterea mântuitoare a zdrobirii, să-şi aducă aminte neîncetat de păcatele sale, să se smerească şi să se mâhnească pentru ele, chiar dacă ele i-au fost iertate de Dumnezeu.„Aşa se biruiesc vrăjmaşii.” Prin cuvântul său, Domnul i-a descoperit lui Siluan mijlocul de a dobândi zdrobirea şi smerenia şi de a birui prin aceasta pe vrăjmaşul.

Zdrobirea e o vitejie pentru suflet şi o lumină care îngăduie omului să deosebească orice gând ce se apropie de minte. Zdrobirea duce la smerenia care este biruinţa asupra vrăjmaşilor şi pregăteşte sufletul pentru a-l face să devină un vas al lui Dumnezeu. E un preţios dar al harului, dobândit prin osândirea de sine, a cărui formă extremă, cea mai puternică, e osândirea de sine la iad. Sfântul Ioan Scărarul confirmă acest lucru, spunând ca rugăciunea celor ce se căiesc – „ştim, ştim bine că suntem vrednici de toate chinurile iadului” – era în stare „să mişte până şi pietrele” (Scara). Altundeva spune că osândirea de sine la iad „fereşte mintea de profanarea” vrăjmaşilor.

Smerenia şi curăţia minţii

Conformându-se duhului cuvântului Domnului: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”, omul dobândeşte smerenia şi curăţia minţii – condiţii indispensabile ale nepătimirii şi unirii cu Dumnezeul sfinţeniei. Această ştiinţă a învăţat-o sfântul prin acel cuvânt primit direct de la Domnul. După cum scrie el însuşi: „Am început să fac cum m-a învăţat Domnul, şi inima mea a gustat dulceaţa odihnei în Dumnezeu”.

Stăpân al acestei cunoaşteri dăruite de Dumnezeu, Siluan dă mărturie de faptul că oricine se socoteşte din inima sa vrednic de focul cel veşnic devine inaccesibil vrăjmaşilor şi liber de gândurile pătimaşe. In întregime, cu mintea şi cu inima, el rămâne ferm în Dumnezeu. Dar de îndată ce pierde amintirea flăcărilor iadului, gândurile ajung din nou puternice.

In zilele noastre, constatăm cu întristare că oamenii suferă cumplit de dezintegrarea minţii. Imaginaţia, care nu e decât una din puterile minţii, supraalimentează şi guvernează viaţa oamenilor. La unii dintre ei, aceasta duce la învârtoşarea inimii din mândrie, iar la alţii chiar la boli mintale. Potrivit învăţăturii Evangheliei şi Scripturii, mintea funcţionează în mod normal atunci când este unită cu inima. Şi această unire se realizează atunci când mintea e îmbrăţişată de focul zdrobirii. Prin urmare, Sfântul Siluan ne arată calea spre tămăduirea sufletului: „Ţine-ţi mintea în inimă şi în iad. Cu cât te vei smeri mai tare, cu atât mai înalte vor fi darurile pe care le vei primi de la Dumnezeu”. (…)

*

• Despre Coborarea la iad a lui Iisus Hristos – articol teologic al pr. Ioan Mircea
• Coborarea la Iad a Mantuitorului – Natalia Manoilescu-Dinu
• Colectie de icoane cu pogorarea la iad a Mantuitorului
• SA TACA TOT  TRUPUL OMENESC
• SUPREMA DECLARATIE DE DRAGOSTE

***

• Prohodul Domnului – mai multe versiuni, audio si video
• Laude Vinerea Mare – Nectarie Protopsaltul
• Pre Tine cel ce Te imbraci – Nectarie Protopsaltul
• Slava… si acum… la laude Vinerea Mare – Nectarie Protopsaltul
• Manastirea Agapia – Canonul Vinerii Patimilor (pentru  ziua liturgica de Sambata Mare)
  
• Stavropoleos – Denia Sambetei celei Mari
  
• Anghelos – Irmos, Sambata Mare, glas 5
• Anghelos – Veniti sa fericim pe Iosif
• Corul psaltic Athos – Veniti sa fericim pe Iosif
• Psalmodia – Axion in Sambata Mare – Nu te tangui pentru Mine, Maica
• Psalmodia – Heruvic in Sambata Mare: “Sa taca tot trupul…”

***

Cuvant tulburator si insufletitor pentru Sambata Mare al SFANTULUI INOCHENTIE AL ODESSEI:

“Sa taca tot trupul omenesc si sa stea cu frica si cu cutremur, si nimic pamantesc intru sine sa nu gandeasca, caci Imparatul imparatilor si Domnul domnilor merge sa se junghie si sa se dea spre mancare credinciosilor“.

“Iata, fratilor, povata pe care ne-o da Sfanta Biserica pentru aceste zile mari si sfinte! Cu aceasta ea voieste sa ne zica: evenimentele pe care le amintim in aceste zile sunt mai presus de graiul omenesc si nici mintea nu le poate cuprinde; sa parasim deci orice rastalmacire, sa indepartam de la noi toate gandurile pamantesti, sa lepadam toata grija cea lumeasca, sa stam cu frica si cu cutremur in cea mai adanca tacere; sa privim, sa fim cu luare-aminte si sa luam invatatura.

Supunandu-ne acestei povete a Sfintei Biserici, si noi, fratilor, n-am fi deschis gura noastra cea nevrednica daca n-am fi crezut aceasta de trebuinta si n-am fi avut de gand a va aduce si pe voi si pe noi insine mai aproape de aceasta dorita tacere sufleteasca si trupeasca, pe care ne-o cere Sfanta Biserica. O, cat de trebuincioasa este ea aici! O, cat de trebuincios lucru este ca noi, inconjurand mormantul Mantuitorului nostru, sa facem sa amuteasca in noi toate gandurile cele trupesti si sa ne ridicam cu mintea si cu inima mai presus de toate cele lumesti! Imparatul imparatilor si Domnul domnilor merge si se junghie, si noi sa fim privitorii reci ai acestei junghieri? Si injunghiindu-Se, El voieste sa se dea spre mancare credinciosilor; oare au loc aici strigatele trupului si ale sangelui?

Sa piara deci din mintea noastra toate cele pamantesti si sa ramana singur Iisus cu Crucea Sa! Oare e mic El pentru mintea noastra? Ce minuni si cate taine nu sunt ascunse in aceste rani! Cauta si vei vedea ca Dumnezeu este adevarul absolut, pentru care pacatul e atat de nesuferit, incat el (adevarul) loveste pana si pe Unul-Nascut Fiul Sau, care a ridicat pe umerii Sai pacatele noastre! Cauta si vei vedea ca Dumnezeu este intelepciune neajunsa, ale carei cai sunt tot atat de departe de caile noastre pe cat de departe este cerul de pamant! Cine putea sa astepte mantuirea de la cruce? Cine se putea gandi ca viata vesnica va fi inchisa in mormant? Cauta si vezi mai departe cum Dumnezeu este iubire desavarsita, care niciodata nu cade (I Cor. 13, 8), care urmareste pe cei iubiti pana in adancurile iadului si se jertfeste pentru ei! Cauta in sfarsit si vezi cum toate atributele in Dumnezeu una sunt: iubirea nu este decat aceeasi dreptate care miluieste, si dreptatea nu este decat aceeasi iubire care purifica si vindeca.

Acestea toate tu le poti vedea prin aceste rani privind in sus spre Dumnezeu. Priveste prin ele in jos, spre lume, si ti se vor descoperi tainele lumii si ale omului. Aici gasesti lamuriri pentru tot trecutul, caci din ce a fost facuta Crucea? Din lemnul cunostintei binelui si raului. Ce maini au facut-o? Acelea care au fost intinse spre fructul oprit.

Aici vei gasi lamuriri pentru timpul de fata. Noi cu totii ne aflam sub cruce, impovarati de felurite nenorociri. De ce? Pentru ca asemenea Suferindului de pe Golgota, strabatand calea suferintelor, sa intram prin ele in slava cea dintai.

Aici gasim lamuriri pentru viitorul nostru. Mormantul lui Iisus este desert. De ce? Pentru ca toate mormintele vor fi candva desarte si parasite de mortii lor. Celui cuvios nu i s-a dat sa vada putreziciunea (Fapt. 2, 3) pentru a fi noi incredintati ca toti cei asemenea Lui se vor imbraca candva in fericita nemurire. Nu degeaba in ceasul mortii Lui insusi pamantul s-a cutremurat. Insusi cerul s-a intunecat, s-a rupt catapeteasma bisericii si mortii s-au sculat din morminte. Pe Golgota s-a hotarat nu numai soarta oamenilor, ci si soarta a toata lumea. Acolo a fost rascumparata intreaga faptura spre slava libertatii fiilor lui Dumnezeu.

Iata cate taine se cuprind in mormantul lui Iisus pentru credinta si speranta noastra! Nu mai putine taine cuprinde acest mormant si pentru iubire. Vrei sa stii cum trebuie a iubi pe Dumnezeu si pe aproapele? Nu intreba de aceasta pe nimeni: priveste la Domnul, Cel ce s-a rastignit, si vei afla ce inseamna a iubi cu adevarat. Vrei sa cunosti pana unde trebuie sa-ti intinzi rabdarea, smerenia, supunerea, nerautatea sau blandetea ta? Nu te gandi mult la aceasta, priveste la Domnul, Cel ce s-a rastignit si vei vedea care sunt hotarele si masura acestor virtuti.

Cauta indemnuri la pocainta si mijloace pentru a-ti incalzi inima cea racita de pacate. Imbratiseaza cu mintea ta corpul cel de viata datator si daca el nu va putea incalzi inima ta, atunci pentru ea nu mai ramane decat flacarile iadului.

Toate le gasim in mormantul Mantuitorului, toate le putem invata de la Crucea Lui. Nu ne ramane decat sa ne infatisam inaintea acestui mormant, sa facem sa amuteasca in noi toate cele pamantesti, sa indepartam de la noi desertaciunile si grijile, sa ne departam de lume si sa ramanem cu Iisus. Ah, sa ramanem cu El!

Au nu putem ramane numai cu Dansul nici macar un ceas? Si la ce sa ramanem cu El? Pentru ca sa primim de la Dansul lasarea si iertarea pacatelor! Pentru ca sa auzim: “Astazi veti fi cu mine in rai”, in raiul indreptarii. Pentru ca apoi, cand va veni vremea, sa fim si in raiul vesnicei petreceri cu El. Altfel, ce folos ne va aduce sederea noastra langa acest mormant si inchinarea la aceasta Cruce?

Cand avem mintea imprastiata, usor se imprastie si impresiile cele bune, dobandite aici. Focul dragostei ceresti aprins de acest mormant, se stinge repede de suflarea cea rece a patimilor; strigatul trupului si al sangelui nu va intarzia a inabusi glasul cel lin al constiintei redesteptate. Sfanta Biserica vede toate aceste primejdii si de aceea ne fereste de ele cu atata ingrijire.

Sa taca deci tot trupul omenesc si sa stea cu frica si cu cutremur si nimic pamantesc intru sine sa nu gandeasca, ca imparatul imparatilor si Domnul domnilor merge sa se junghie si sa se dea spre mancare credinciosilor. Amin”.

(din: Inochentie al Odesei – cuvantari la Sfantul si Marele Post; sursa online: crestinortodox.ro )

***

Sf. Nicolae Velimirovici – Din Ierusalim, in (…) Sambata Mare

Din scrisorile misionare ale Sfantului Nicolae Velimirovici

Sâmbăta Mare

Iată-ne acum în Ierusalim, cel mai mare câmp de bătălie din istoria neamului omenesc. Acesta este Kosovopolje al omenirii. Multe bătălii s-au dat aici între oştirile împărăţiei cerurilor şi oştirile împărăţiei pământeşti. Oştirile împărăţiei cerurilor întotdeauna au părut mai slabe, şi întotdeauna au părut înfrânte înainte de biruinţă. Căpetenia oştirii împărăţiei cerurilor, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a dat bătălia cheie în acest loc, şi a câştigat biruinţa cheie. Toate bătăliile pe care le-au dat înainte de El luminoasele Lui oştiri seamănă cu bătălia Lui atât prin chinuri, cât şi prin biruinţe.

Sunt de-acum şase zile de când trăim pătimirile Domnului nostru. Am străbătut toate locurile chinurilor Lui, şi pe toate le-am udat cu lacrimile noastre. Sufletele noastre se simt chinuite până la istovire. Trupeşte, însă, ne simţim minunat de bine. Dormim puţin, postim mult, stăm cu ceasurile la slujbe, întreaga zi, de pe colină pe colină, prin Sfânta Cetate. Şi nimeni nu e obosit, nimeni nu e bolnav, nimeni nu se plânge! Sufletul însă e apăsat ca de o piatră de mormânt. Nimic în lume afară de Învierea Domnului nostru chinuit nu poate să ridice această piatră de mormânt şi să aducă înviere sufletelor noastre. De-abia aşteptăm ca sâmbăta aceasta să plece de la noi şi să ne întâlnim cu duminica preaslăvită.

Unde sunt adventiştii din Bacika să vină la Ierusalim şi să trăiască aceste pătimiri sufleteşti câte am trăit noi în aceste şase zile? Atunci nu le-ar mai da prin minte să prăznuiască sâmbăta în locul duminicii. Iată, sâmbăta nouă nu ne-a adus nici o uşurare. În această zi doar însumăm toate pătimirile Domnului nostru, adunăm toate chinurile Lui. Şi aşteptăm duminica: uşurare, odihnă şi izbăvire.

„Ce s-a întâmplat azi cu Domnul?” – întreabă funcţionarul Ilia.
„S-a pogorât la iad ca să se arate pe Sine şi Evanghelia Sa şi celor ce au răposat mai înainte de venirea Lui, aşa încât să ia sub stăpânirea Sa toate generaţiile omeneşti trecute, prezente şi viitoare, să le arate tuturor adevărul şi să-i îmbie pe toţi cu mântuirea”.

„Dar ce, adventiştii prăznuiesc pogorârea lui Hristos la iad, nu învierea Domnului?”.

Astăzi am mers de câteva ori în biserica Mormântului Domnului. Am fi vrut să fim acolo necontenit – ca şi cum nevăzutul nostru Stăpân ne cheamă la Sine pe Golgota, ca prin rănile Sale trupeşti să vindece rănile noastre sufleteşti. Biserica aceasta se mai numeşte şi Biserica Învierii. S-ar putea numi fără împiedicare şi Biserica Înviată – fiindcă într-adevăr a înviat de câteva ori. Împăratul păgân Adrian a dărâmat-o din temelie şi în locul acela a pus idoli de nebuni: pe Jupiter şi Venera, urâciunile romane. Iulian Apostatul şi Omar Arabul, şi Hosroe Persanul au prădat-o şi au stricat-o pe rând. Această biserică, însă, a înviat neîncetat după moartea ruinătorilor ei, în nouă şi mai mare slavă şi frumuseţe. Oare aceasta nu e înviere? Oare n-a fost şi crucea lui Hristos îngropată sub pământ şi a înviat?

O, Mare Doamne Iisuse, Unule Nebiruite, Atotputernice! Şi lucrurile legate de numele Tău învie, cu atât mai mult oamenii şi popoarele. Şi cu atât mai mult Tu, Adevărule Veşnic şi Viaţă Veşnică!

(din Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. I, Editura Sophia, 2002)

sursa online: Laurentiu Dumitru

PATIMILE, RASTIGNIREA SI PUNEREA IN MORMANT A MANTUITORULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

“Hristos S-a rastignit pentru ca noi sa inviem, si noi sa fim nepasatori?!”

(Cuv. Paisie Aghioritul)

“Cum trebuie sa ne simtim noi, gandindu-ne ca aceste rani si acest mormant sunt faurite de mainile noastre?”

(Sf. Inochentie al Odessei)

***

***

• SA NU NE RUSINAM DE HRISTOS! – Meditatie la Sfanta Cruce (1)
• “SA MERGEM SI NOI SA MURIM CU EL!” – Meditatie la Sfanta Cruce (2)
• SA RABDAM PANA LA SFARSIT! – Meditatie la Sfanta Cruce (3)
• Sa scriem în mintea noastră patimile lui Hristos!
• DUMNEZEUL MEU, DE CE M-AI PARASIT?
• Nebunia omului si tacerea lui Dumnezeu
• Scoala Crucii

***

• Vinerea Mare: tropare si cântari, sinaxar si tâlcuire, cele 12 evanghelii ale patimilor
• Patimile lui Hristos, pomenirea mortii si despre lacrimi - Sf. Petru Damaschin AUDIO
• Sfantul Ioan Gura de Aur – Cuvant la Sfanta si Marea Vineri
• Sfantul Ioan Gura de Aur – Cuvânt la Cruce şi la tâlhar
• Eclipsa de Soare de la Răstignirea Domnului
• Sfanta si Marea Vineri: Taina Crucii – Taina iubirii smerite
• Sf. Nicolae Velimirovici – Despre cele sapte spuse ale lui Hristos de pe Cruce Din scrisorile misionare ale Sfantului Nicolae Velimirovici

***

Sf. Nicolae Velimirovici – Despre cele 5 rani ale lui Iisus

Din scrisorile misionare ale Sfantului Nicolae Velimirovici

“Îmi scrii că ai auzit de la femeile bătrâne un „basm” despre cele cinci răni ale lui Iisus, şi întrebi cum a luat naştere acest basm. Vai, fiică, citeşte Noul Testament! Vai, sârbilor, nu vă faceţi de ruşine înaintea cerului şi pământului prin necunoaşterea credinţei voastre! Lăsaţi deoparte toate celelalte învăţături şi lecturi până ce veţi învăţa mai întâi ceea ce e mai important şi mai mântuitor. Mai întâi vine cunoaşterea credinţei, şi după aceea toate celelalte învăţături. (…)

Iar cele cinci răni ale lui Iisus nu sunt vorbe, ci o realitate înfricoşătoare. Ca atare, ele trebuie cunoscute chiar mai bine decât cuvintele.

Două răni în mâini, două răni în picioare, una în coastă. Toate cinci rănile de la cuie negre, ca şi de la mai negrul încă păcat omenesc. Străpunse mâinile, cu care binecuvânta. Străpunse picioarele, cu care umbla şi călăuzea pe singura cale dreaptă. Străpuns pieptul, ce revărsa din sine focul iubirii cereşti în piepturile omeneşti răcite.

Fiul lui Dumnezeu a îngăduit să I se străpungă cu fier mâinile pentru păcatul multelor mâini – al unei păduri de mâini – care au ucis, au furat, au dat foc, au jefuit, au întins curse, au făcut silnicii; şi să I se străpungă picioarele pentru păcatul multor picioare – al unei păduri de picioare – care au umblat spre rău, au rătăcit nevinovăţia, au prigonit dreptatea, au pângărit sfinţenia, au călcat bunătatea; şi să I se străpungă pieptul pentru multele inimi împietrite – un munte de inimi – în care s-a născut toată răutatea şi toată lipsa de Dumnezeu, şi gândurile hulitoare, şi poftele dobitoceşti, şi în care de-a lungul tuturor veacurilor au fost făurite planurile de iad ale fratelui împotriva fratelui, ale vecinului împotriva vecinului, ale oamenilor împotriva lui Dumnezeu.

Străpunse au fost mâinile lui Iisus – ca mâinile fiecăruia să se curăţească de faptele păcătoase. Străpunse au fost picioarele lui Iisus – ca picioarele fiecăruia să se abată de la căile păcătoase. Străpuns a fost pieptul lui Iisus – ca inima fiecăruia să se cureţe de poftele şi de gândurile păcătoase.

Când cumplitul Cromwell, dictatorul Angliei, a început să ia mănăstirilor averea şi să le închidă, pe pământul Angliei a luat naştere o procesiune zgomotoasă, alcătuită din câteva sute de mii de fiinţe omeneşti, ca semn al nemulţumirii poporului. Înainte erau purtate steaguri cu înscrisul: Cele cinci răni ale lui Iisus, şi se cântau cântece duhovniceşti şi se slujeau slujbe Dumnezeieşti pe câmpuri. Cumplitul dictator s-a înspăimântat foarte şi s-a temut mai mult de acele steaguri decât de orice altceva, şi a murit în silnicia sa.

Cele cinci răni ale lui Iisus să te înveţe, fetiţă, să-ţi pironeşti cele cinci simţuri de Dumnezeul Cel Viu.

Cele cinci răni ale lui Iisus sunt cele cinci izvoare ale sângelui preacurat prin care a fost spălat neamul omenesc, prin care a fost sfinţit pământul. Prin aceste cinci izvoare a curs tot sângele Dreptului, până la ultima picătură. Domnul Cel făcător de minuni, Care a ştiut a înmulţi pâinea şi a hrăni cu cinci pâini 5000 de flămânzi, înmulţeşte neîncetat acest preacurat sânge al Său şi prin el hrăneşte şi adapă din mii de altare multe milioane de credincioşi. Aceasta este Sfânta Împărtăşanie, fiică a Iui Iisus.

În Vinerea Mare lipeşte-te cu sufletul de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu sub cruce, ca şi pe tine să te spele sângele de viaţă făcător din cele cinci răni ale lui Iisus. Ca sufletele curăţite şi înviate să poată duminica, dimpreună cu Mironosiţele, striga cu veselie: Hristos a înviat!

(din Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. I, Editura Sophia, 2002)

Sf. Nicolae Velimirovici – Din Ierusalim, in Vinerea si Sambata Mare

Din scrisorile misionare ale Sfantului Nicolae Velimirovici

Vinerea Mare

S-au ivit zorii zilei de pomenire a celei mai mari fărădelegi pe care a văzut-o soarele pe pământ. Zi de groază şi de ruşine pentru conştiinţa omenească până la sfârşitul vremurilor. Este obiceiul ca închinătorii să străbată în această zi cu picioarele şi cu gândurile Calea Durerii. Aceasta este calea pe care Domnul a mers sub cruce spre Golgota.

Am plecat din Ghetsimani în sus. Am trecut pe la casa lui Ioachim şi a Anei, născătorii Născătoarei. Ne-am gândit la Ea, Maica marii dureri. Ea a fost, oare, în acel cumplit alai? Nu. Vom vedea mai târziu.

Palatul lui Pilat. Ca şi cum am privi la cenuşa unui vulcan stins – dar focul patimii şi putoarea nedreptăţii încă se simt. Aici a fost judecat şi osândit învăţătorul Dreptăţii. Aici a fost biciuit de cei fără de lege Omul Nevinovăţiei. Nu a rămas pe El nici o fâşie de piele întreagă. Evreii s-au ostenit noaptea trecută ca să nu fie. Şi soldaţii romani cu bicele lor nu au făcut decât să adâncească aceleaşi răni în acelaşi trup. Cei care studiază dreptul roman şi legile romane ar trebui să vină în acest loc ca să se îngreţoşeze pentru totdeauna de această putreziciune lipsită de omenie.

Locul în care Domnul a căzut sub cruce. Cum să nu cadă? Greu i-a fost să poarte şi tăcerea de-a lungul întregii nopţi pline de învinuiri mincinoase, de clevetiri şi de martori mincinoşi – cu atât mai mult întreaga putoare a scuipăturilor în faţă şi a tot atâtor răni pe câte lucruri bune le făcuse El oamenilor. O, Doamne, de ce nu am fost noi atunci aici ca să luăm crucea Ta, şi pe Tine să Te ridicăm pe mâini şi să Te purtăm? Aşa am gândit toţi, vărsând lacrimi pe această Cale a Durerii, ce s-ar fi prefăcut în Râu al Durerii dacă toate lacrimile vărsate de creştini ar fi ţâşnit din el. Ferice de Simon Cirineanul, pe care judecata cea bună a lui Dumnezeu l-a adus aici în acea zi ca să ia Crucea Domnului asupra sa şi să uşureze chinurile Celui care S-a chinuit pentru toţi oamenii.

În faţa casei sfintei Veronica. De la fereastra casei sale, Veronica a văzut cumplitul alai. Faţa desfigurată a lui Hristos a stârnit compătimire în inima ei de fată – ea nu mai semăna a faţă omenească, ci mai degrabă cu o bucată de pânză murdărită de amestecul sângelui cu scuipatul, sudoarea şi praful. I s-a făcut milă de El fetei; a alergat înaintea Osânditului şi cu o maramă curată i-a şters faţa. Mucenicul tăcut nu a putut să-i spună „mulţumesc”, însă i-a răsplătit slujirea într-un alt chip: pe acea maramă a rămas zugrăvit chipul lui Hristos.

Iată-ne acum în locul unde s-a întâlnit Născătoarea de Dumnezeu cu Fiul. Căutându-L încolo şi încoace, ea a apărut dintr-o ulicioară şi deodată s-a aflat faţă în faţă cu El. De-abia L-a mai recunoscut. Oare ea a născut ASTA? Această mare rană, de mărimea omului? Din această Rană s-a vindecat, însă, otrăvitul neam omenesc. El nu i-a zis nimic. Ea nu I-a zis nimic. Dar sufletele lor s-au înţeles şi s-au salutat. „Fiul meu”, s-a tânguit sufletul mamei, „primăvara mea dulce, cum a pierit frumuseţea Ta!”.

În fine, suntem aici. înaintea stâncii însângerate. înaintea Golgotei. Este vremea amiezii. Întocmai vremea când a fost înălţat pe cruce. Bătaia ciocanului stârneşte ecouri în sufletele noastre. Aici am stat până la ceasul al treilea al după-amiezii, sufletele noastre la picioarele crucii Lui; ah, fie ca să le spele sângele Lui! În ceasul al şaselea, natura s-a răzvrătit împotriva fărădelegii omeneşti: pământul s-a cutremurat, pietrele au crăpat, soarele şi-a acoperit cu maramă cernită faţa sa. La ceasul al nouălea, El Şi-a dat duhul.

Doar Învierea putea să răsplătească atâta pătimire. Numai prin Învierea lui Hristos pot natura şi conştiinţa noastră să se împace.

(…)

(idem)

***

***

Patimile, moartea si preaslavirea lui Mesia

1. Cine va crede ceea ce noi am auzit si bratul Domnului cui se va descoperi?

2. Crescut-a inaintea Lui ca o odrasla, si ca o radacina in pamant uscat; nu avea nici chip, nici frumusete, ca sa ne uitam la El, si nici o infatisare, ca sa ne fie drag.

3. Dispretuit era si cel din urma dintre oameni; om al durerilor si cunoscator al suferintei, unul inaintea caruia sa-ti acoperi fata; dispretuit si nebagat in seama.

4. Dar El a luat asupra-Si durerile noastre si cu suferintele noastre S-a impovarat. Si noi Il socoteam pedepsit, batut si chinuit de Dumnezeu,

5. Dar El fusese strapuns pentru pacatele noastre si zdrobit pentru faradelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mantuirea noastra si prin ranile Lui noi toti ne-am vindecat.

6. Toti umblam rataciti ca niste oi, fiecare pe calea noastra, si Domnul a facut sa cada asupra Lui faradelegile noastre ale tuturor.

7. Chinuit a fost, dar S-a supus si nu si-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus si ca o oaie fara de glas inaintea celor ce o tund, asa nu Si-a deschis gura Sa.

8. Intru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat si neamul Lui cine il va spune? Ca s-a luat de pe pamant viata Lui! Pentru faradelegile poporului Meu a fost adus spre moarte.

9. Mormantul Lui a fost pus langa cei fara de lege si cu cei facatori de rele, dupa moartea Lui, cu toate ca nu savarsise nici o nedreptate si nici inselaciune nu fusese in gura Lui.

10. Dar a fost voia Domnului sa-L zdrobeasca prin suferinta. Si fiindca Si-a dat viata ca jertfa pentru pacat, va vedea pe urmasii Sai, isi va lungi viata si lucrul Domnului in mana Lui va propasi.

11. Scapat de chinurile sufletului Sau, va vedea rodul ostenelilor Sale si de multumire Se va satura. Prin suferintele Lui, Dreptul, Sluga Mea, va indrepta pe multi, si faradelegile lor le va lua asupra Sa.

12. Pentru aceasta Ii voi da partea Sa printre cei mari si cu cei puternici va imparti prada, ca rasplata ca Si-a dat sufletul Sau spre moarte si cu cei facatori de rele a fost numarat. Ca El a purtat faradelegile multora si pentru cei pacatosi Si-a dat viata.

***

Sfantul Inochentie al Odesei: Predica la Sfanta si Marea Vineri

“Fratilor, Proorocul, vazand oarecand pe Dumnezeu sezand pe scaun inalt, inconjurat de slava, si simtindu-si ticalosia si necuratia sa, striga cuprins de groaza: “O, ticalosul de mine, caci om fiind si buze necurate avand, am vazut pe imparatul, Domnul Savaot, cu ochii mei” (Is. 6, 5).

Ce trebuie dar sa zicem noi acum, vazand pe Dumnezeu nu inconjurat de slava, ci acoperit de dispret, nu pe scaun inalt sezand, ci pus in mormant? Cum trebuie sa ne simtim noi, gandindu-ne ca aceste rani si acest mormant sunt faurite de mainile noastre?

O, ticalosi oameni suntem noi, caci prin pacatele noastre nu numai ca am pogorat pe pamant pe Fiul lui Dumnezeu, ci inca si pe cruce L-am inaltat si in mormant L-am inchis. Ah, daca pacatul n-ar fi ridicat intre cer si pamant peretele cel grozav al vrajbei, si noi, asemenea proorocului celui de demult, am fi vazut pe Dumnezeu inconjurat de slava: Fiul lui Dumnezeu ar fi venit in lumea oamenilor asa cum merge si in lumea ingerilor, ar fi cercetat pamantul, ca un stapan si prieten. Cu ce bucurie L-ar fi intampinat si L-ar fi inconjurat fiii nevatamati ai unui parinte nevinovat! Dar acum!? O, cine va da capului nostru apa si ochilor izvoare de lacrimi (Ier. 9, 1) ca sa plangem ziua si noaptea si sa suspinam, caci nu numai pe noi insine ne-am aruncat in tarana si noroi din inaltimea nemuririi, ci si pe Fiul lui Dumnezeu L-am pogorat in mormant.

Iata, fratilor, care este puterea pacatului. El pare ca nu este decat mutarea de un minut a datoriei si, cu toate acestea, tulbura vesnicia intreaga. El se savarseste pe micul nostru pamant, dar zguduie toate cerurile cele nemarginite. El se pare ca a vatamat un singur om, si totusi pana si Fiul lui Dumnezeu trebuie sa patimeasca pentru stergerea lui. Nenorocitule stramos, ti-ai fi intins tu mana spre fructul cel oprit daca ai fi prevazut cele ce se infatiseaza astazi privirilor noastre? Ai mai fi dorit tu sa fii ca Dumnezeu daca ai fi stiut ca aceasta dorinta va sili pe Dumnezeu sa moara pe cruce?

Dar trecutul nu se mai poate intoarce. Omul nu poate dispune decat de timpul de fata. De aceea, ceea ce e cu neputinta pentru stramosul nostru, aceea este cu putinta pentru noi, stranepotii lui. Noi putem izbavi pe Domnul de alte suferinte noi. Si, in adevar, fratilor, fructele pomului oprit nu cresc numai in Eden, ci pretutindeni. Sarpele cel ispititor n-a incetat nici astazi a sopti la urechea fiecaruia: “Nu vei muri cu moarte, Ci vei fi ca un Dumnezeu” (Fac. 3, 3-4).

Calcand legea lui Dumnezeu, noi savarsim nelegiuirea stramosilor nostri si, savarsind aceasta nelegiuire silim pe Mantuitorul sa patimeasca. Inainte de savarsirea oricarei faradelegi, El se infatiseaza la judecata inaintea constiintei noastre cum S-a infatisat oarecand la judecata inaintea lui Pilat, si asteapta de la noi sa rostim osanda asupra Lui.

In voia noastra sta sa-L slobozim sau sa-L rastignim. Ramanand neclintiti in dreptate si credinciosi adevarului, prin aceasta noi slobozim pe Iisus din patimi, iar lasandu-ne invinsi de pacat si afundandu-ne in faradelegi, prin aceasta-L osandim sa se rastigneasca.

Sa rastignim pe Mantuitorul nostru… Si inca sa-L rastignim nu din nestiinta, cum au facut vechii iudei, socotindu-L a fi fiul teslarului din Nazaret, ci avand deplina cunostinta ca El este Fiul Unul-Nascut al lui Dumnezeu! Cine nu se va cutremura numai gandindu-se la un lucru ca acesta? Cine nu va fi gata mai degraba sa i se taie mainile decat sa se invoiasca a le ridica asupra Domnului si Mantuitorului? Asa este, fratilor. Dar ce folos putem trage din toate aceste simtaminte inflacarate, daca faptele noastre dovedesc contrariul?

In adevar, oare nu pacatuim noi necontenit? Si ce? Au spre placerea Mantuitorului nostru pacatuim noi? Oare greselile noastre sunt balsam de viata pentru aceste rani ale Lui? Inca o data zic: de vointa noastra depinde a scuti pe Domnul de suferinte. Ori veti crede, ori nu, dar acesta este adevarul: cand ne dedam la faradelegi, trimitem pe Domnul la moarte. Aceasta nu o spun eu, nu o spune intelepciunea omeneasca, ci insusi Apostolul, care zice ca oamenii care au gustat din darul ceresc si s-au facut partasi ai Duhului Sfant (si cine dintre crestini nu s-a facut partas al Duhului, cel putin in taina botezului?), adica noi, crestinii, cazand de la viata cea curata si sfanta in prapastia pacatelor si a desfranarilor, a doua oara rastignesc pe Domnul (Evr. 11, 4-6).

In fata acestei marturii trebuie sa se ridice orice indoiala; trebuie deci sau sa ducem o viata curata, sau sa trecem in numarul rastignitorilor lui Iisus. Alta cale nu mai este: “Cel ce nu este cu Mine, impotriva Mea este” (Lc. 11, 23), spune insusi Domnul.

Dar cine dintre noi nu este impotriva ta, Doamne? Cine poate sta inaintea acestui mormant, sa sarute aceste rani si sa zica ca nu ti-am dat sarutare ca Iuda, Doamne? Vai, toti s-au abatut, toti netrebnici s-au facut; nu este cel ce face bine, nu este pana la unul. (Ps. 13, 3).

Se deosebesc oare, si prin ce anume se deosebesc inchinaciunile si laudele ce-ti aducem noi astazi de acele clatiri cu capul si de acele hiritisiri: “Bucura-te, imparatul iudeilor!” (Mt. 27, 29) cu care Tu, dumnezeiescule patimitor, ai fost hiritisit in pretoriul lui Pilat?

Un singur rost pot avea inchinaciunile facute de pacatosi inaintea Mantuitorului lor celui rastignit, si anume cand ele vor fi intovarasite de hotararea nestramutata de a nu mai merge inainte pe calea faradelegilor, de a iubi curatia inimii si a-si indrepta viata lor. In cazul acesta, pacatosul, stand langa mormantul Domnului, se aseamana talharului celui intelept, care prin pocainta a trecut de pe cruce direct in rai. Si astfel de inchinatori cauta, fratilor, Domnul nostru printre pacatosi.

“Daca cu adevarat vorbiti dreptatea (Ps. 57, 1), ne spune El astazi prin proorocul, daca cu adevarat inchinaciunile si laudele ce-Mi aduceti nu sunt niste vorbe goale, daca cu adevarat voiti sa va aratati dragostea voastra catre Mine, atunci spalati-va, curatiti-va, stergeti rautatile din sufletele voastre, parasiti-va de rautatile voastre; invatati-va a face bine, cautati judecata, mantuiti pe cel napastuit, faceti dreptate saracului si vaduvei (Is. 1, 16-17). Cu astfel de simtaminte nu va temeti a va arata la acest mormant, desi el este sapat de insesi mainile voastre; nu va inspaimantati a saruta aceste rani, desi ele sunt pricinuite de pacatele voastre. Aruncati cu indrazneala la radacina crucii Mele toata greutatea pacatelor voastre.

Dar lepadand-o, nu va mai intoarceti mai mult la dansa. Crucea Mantuitorului vostru nu se indoaie sub nici o greutate, dar voi puteti fi striviti si aruncati in fundul iadului mai inainte de a mai putea iarasi alerga la Mine si a va apropia de Crucea Mea. Eu de aceea Ma arat necontenit voua in aceasta stare de umilire, ca sa priceapa pana si cei mai nepriceputi dintre voi cat ma costa pe mine pacatele voastre si unde va tarasc pe voi. Intelegeti deci si va pocaiti! Altfel, fiecare inchinaciune a voastra la crucea Mea se preface intr-un nou paras al vostru.

Putem noi oare, fratilor, sa raspundem la aceste cuvinte ceva mai bun decat rugaciunea talharului ce s-a pocait: “Pomeneste-ne pe noi, Doamne, intru imparatia Ta” (Lc. 23, 42)? Dar rugandu-ne cu rugaciunea talharului celui intelept, sa avem si inima lui. El nu s-a mai pogorat de pe cruce pentru a continua sa mearga pe calea faradelegilor. Sa nu ne mai intoarcem nici noi de la acest mormant la calea cea mai dinainte a nedreptatilor noastre, ci sa apucam pe alta cale, pe calea credintei si a faptelor bune, a curatiei si a dreptatii, a smereniei si a blandetii. Aici, la mormantul Domnului, este locul cel mai bun pentru a incepe sa ingropam pe omul nostru cel vechi. Amin”.

***

In jurnalul sau, parintele Serafim Rose scria:

‘Noi, cei ce ne zicem crestini, nu trebuie sa asteptam nimic altceva decat sa fim rastigniti. Caci a fi crestin inseamna a te rastigni, in aceste vremuri si in oricare alte vremuri, de cand Hristos a venit intaia data. Viata Sa este model – si avertisment – pentru noi toti.

Trebuie sa fim rastigniti individual, mistic, caci rastignirea deplina este singura cale catre inviere. Daca vom invia cu Hristos, trebuie mai intai sa ne smerim impreuna cu El – chiar pana la umilinta cea din urma, cea de a fi inghititi si scuipati afara de lumea cea neintelegatoare. Si trebuie sa fim rastigniti la vedere, in ochii lumii, caci Imparatia lui Hristos nu este din aceasta lume, si lumea nu o poate primi, nici macar un singur reprezentant al ei, nici pentru o singura clipa. Lumea il poate accepta doar pe Antihrist, acum sau in orice alta vreme.

Nu-i de mirare, atunci, ca este dificil sa fii crestin – nu este dificil, este imposibil. Nimeni nu poate accepta cu buna-stiinta un mod de viata care, cu cat este trait mai autentic, cu atat mai mult duce spre auto-distrugere. Si din aceasta cauza ne razvratim mereu, incercam sa ne usuram viata, incercam sa fim crestini pe jumatate, incercam sa dobandim ce-i mai bun din ambele lumi. Trebuie pana la urma sa alegem – fericirea noastra zace intr-una din cele doua lumi, nu in ambele.

Dumnezeu ne da tarie sa urmam calea rastignirii; nu exista alta cale de a fi crestin‘“.

• Denia din Sfanta si Marea Vineri, Prohodul Domnului
• Prohodul Domnului – mai multe versiuni (fragmente)
• Manastirea Agapia – Canonul Vinerii Patimilor
• Stavropoleos – Saptamana Patimilor si Denia Prohodului Domnului
• Stihiri Saptamana Patimilor- Byzantion
• Acum se intinge condeiul – Byzantion
• Astazi S-a spanzurat pe lemn – Byzantion
• Anghelos – Astazi S-a spanzurat pe lemn
• Laude Vinerea Mare – Nectarie Protopsaltul

Iisus in celula – Radu Gyr

Azi noapte Iisus mi-a intrat in celula.

O, ce trist si ce-nalt parea Crist!

Luna venea dupa El, in celula

Si-L facea mai inalt si mai trist.

Mainile Lui pareau crini pe morminte,

Ochii adanci ca niste paduri.

Luna-L batea cu argint pe vestminte

Argintandu-I pe maini vechi sparturi.

Uimit am sarit de sub patura sura:

- De unde vii, Doamne, din ce veac?

Iisus a dus lin un deget la gura

Si mi-a facut semn ca sa tac.

S-a asezat langa mine pe rogojina:

- Pune-mi pe rani mana ta!

Pe glezne-avea urme de cuie si rugina

Parca purtase lanturi candva.

Oftand si-a intins truditele oase

Pe rogojina mea cu libarci.

Luna lumina, dar zabrelele groase

Lungeau pe zapada Lui, vargi.

Parea celula munte, parea Capatana

Si misunau paduchi si guzgani.

Am simtit cum imi cade capul pe mana

Si-am adormit o mie de ani…

Cand m-am desteptat din afunda genuna,

Miroseau paiele a trandafiri.

Eram in celula si era luna,

Numai Iisus nu era nicairi…

Am intins bratele, nimeni, tacere.

Am intrebat zidul: nici un raspuns !

Doar razele reci, ascutite-n unghere,

Cu sulita lor m-au strapuns…

- Unde esti, Doamne? Am urlat la zabrele.

Din luna venea fum de catui…

M-am pipait… si pe mainile mele,

Am gasit urmele cuielor Lui.

• Pre Tine cel ce Te imbraci – Nectarie Protopsaltul
• Slava… si acum… la laude Vinerea Mare – Nectarie Protopsaltul

• Madrigal – Si era la ora a sasea.mp3
• Madrigal – Intro Rastignitu-Te-ai pentru Mine….mp3
• Madrigal – Intro Pe Cel Ce S-a rastignit pentru noi….mp3
• Madrigal- Pre Tine Te laudam.mp3
• Madrigal – Intro Prohod I – Vazandu-Te pe Tine….mp3
• Madrigal- Plangerea Mironositelor.mp3
• Madrigal – Intro prohod II – Rau de viata….mp3
• Madrigal – Prohod, Starea I, fragm..mp3
• Madrigal – 2 Intro Prohod II – Sub pamant apui….mp3
• Madrigal – Prohod Starea a II-a, fragm..mp3
• Madrigal – Intro Prohod III – Nu mai plange, Maica….mp3
• Madrigal – Prohod, Starea a III-a, fragm..mp3

 









Cititi si:

• SE POATE DRAGOSTE MAI MARE CA ACEASTA? DAR SE POATE SI NEPASARE MAI SALBATICA? - Sf. Ioan Gura de Aur
• Dumnezeu Isi seamana in noi Sangele: noi ce semanam?
• “DE CE OAMENII UCID DRAGOSTEA?”
• Arhimandritul Sofronie despre “SCANDALUL” UMILINTEI LUI HRISTOS, arma biruintei vesnice
• MERGI DUPA HRISTOS PE CALEA PATIMILOR! (Ganduri pentru Saptamana Mare)
• CU CE OCHI VOM PRIVI NOI LA HRISTOS IN ZIUA JUDECATII? (Cuvinte de neuitat pentru Saptamana Patimilor)
• Cum si cine a frant Trupul si a varsat Sangele lui Hristos? Ne mai aude Dumnezeu daca am pacatuit?
• JOIA CEA MARE A CINEI DE TAINA. Cand Dumnezeu sta ingenuncheat in fata mea… Pr. Constantin Sarbu: Intelesuri vii ale TAINEI SPALARII PICIOARELOR
• Talcuirea adanca, sensibila si zguduitoare a Fericitul parinte mucenic Constantin Sarbu asupra RESORTURILOR ASCUNSE ALE TRADARII LUI IUDA. Cu invataminte duhovnicesti vitale pentru noi…
• SFANTA SI MAREA MIERCURI A VANZARII MANTUITORULUI. Sfantul Teofan ne indeamna sa mutam gandul de la pacatul lui Iuda la serpii cuibariti in noi insine
• “Si fericita e sluga pe care o va afla priveghind….” CUM SA TRAIM CU LUARE-AMINTE IN LUME, “cu candelele aprinse”, in asteptarea Mirelui
• PUTINA VREME MAI SUNT CU VOI… Cuvinte rascolitoare ca niste Denii ale Parintelui Mucenic Constantin Sarbu. Si o meditatie la Evanghelia primei Denii (smochinul neroditor, lucratorii cei rai, darul care se va lua de la noi)
• INCEPUTUL SAPTAMANII PATIMILOR, cea mai sfanta saptamana a crestinilor. Talcuiri si cuvinte de invatatura la SFANTA SI MAREA LUNI. Cum se cuvine sa petrecem aceasta Saptamana Mare?
• Pastorala-avertisment de Pasti a PS SEBASTIAN, Episcopul Slatinei: “IISUS SAU BARABA? MULTI DINTRE NOI IL ALEG SI ASTAZI PE BARABA!”
• DE CE ERA TRIST IISUS? DE CE AR FI TRIST SI ASTAZI? CUM A FOST INTELES MESAJUL LUI? – Predica puternica a IPS Teofan in Duminica Floriilor (video, 2011)
• Parintele Rafail Noica despre “subtirimea” si vulnerabilitatea iubirii lui Dumnezeu pentru noi
• “Indrazneste sa intelegi ca Eu, Dumnezeu, te iubesc!”
• Cum ne rusineaza si ne mustra pacatele niste copii si tineri chinuiti, suferind de boli rare… O PROPUNERE DE PREGATIRE PENTRU SAPTAMANA PATIMILOR

• SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI – DE 55 ANI IN IMPARATIA LUMINII. Documentar video: Sfantul Nicolae al Serbiei (Viata Sfantului Nicolae, Episcopul Ohridei)

*

Fenomenele naturale si nenorocirile ca semne

1. Pe cea dintâi pagină a Sfintei Scripturi stă scris că Făcătorul a făcut luminători pe bolta cerească, pentru a fi semne. Sensul exterior al acestor spuse este „ca să fie semne vremurilor şi zilelor şi anilor,” precum şi scrie acolo. Sensul lăuntric însă este „ca să fie semne duhovnicesc-morale pentru oamenii gânditori”. Cu alte cuvinte, ca să fie semnale pentru oamenii lui Dumnezeu, semnale ale bunăvoinţei sau mâniei dumnezeieşti, îndemnuri sau prorocii.

2. Când Hristos a murit pe cruce,

„întuneric s’a făcut preste tot pământul până la al nouălea ceas, şi s’a întunecat soarele şi s’a rumpt catapeteasma bisericii prin mijloc. Şi pământul s’a cutremurat şi pietrile s’au despicat, şi mormânturile s’au deschis”. /Lc. 23:44; Mat. 27:51/

Cu adevărat, semne limpezi ale dreptăţii lui Hristos şi ale mâniei cereşti!

3. La rugăciunea Dreptului Iisús Navì, Cel Preaînalt a oprit mersul Soarelui şi al Lunii:

„şi au stătut soarele şi luna, cu starea”, /Is.Nv. 10:13/

semn că Dumnezeu îl ascultă pe cel drept. Ce nu va face Cel Preaînalt pentru cei care Îl iubesc! Şi pe Soarele său îl va opri, şi pe cruce Se va răstigni – din iubire pentru cei iubiţi.

4. Regelui bolnav Iezechía, marele Isaía i-a grăit cuvânt (de la Dumnezeu) că se va înzdrăveni şi nu va muri.

„Ce semn este că mă va însănătoşa Domnul?” – a întrebat regele.

Atunci, prorocul s’a rugat Domnului cu lacrimi ca pe ceasul din Ierusalim să se întoarcă umbra suliţei înapoi cu zece linii, şi acesta să fie semn pentru regele cel bolnav. Şi, într’adevăr, Domnul

„a întors umbra dela semn înapoi zece trepte”. /IV Împ. 20:11/

(…)

6. Tunetele şi ploaia ca semnale dumnezeieşti. Zis-a bătrânul Proroc Samuil către norodul lui Israíl că nu Îi este plăcut lui Dumnezeu faptul că ei caută împărat în locul judecătorilor, ca să domnească peste ei. Drept dovadă, Samuil a vestit că Dumnezeu va da îndată mărturie despre lucrul acesta prin tunete şi ploaie.

„Şi a chemat Samuil pre Domnul şi au dat Domnul tunete şi ploaie în ziua aceea, şi s’a temut foarte norodul de Domnul şi de Samuil”. /I Împ. 12:18/

7. Tunetele ca semnale ale mâniei dumnezeieşti s’au arătat şi în vremea unui război între Israiliteni şi Filisteni. În cazul acesta, mânia lui Dumnezeu a fost asupra Filistenilor.

„A tunat Domnul cu glas mare în ziua aceea preste cei de alt neam, şi s’au împrăştiat şi s’au înfrânt înaintea lui Israíl” /I Împ. 7:10/

8. Potopul cel de obşte a fost semn al mâniei dumnezeieşti asupra neamului omenesc din pricina fărădelegii obşteşti, pentru că

„fiecare cugetă în inima sa cu deadinsul la viclenii în toate zilele” /Fac. 6:5/

Când potopul s’a sfârşit, Dumnezeu i-a zis Dreptului Noe că a pus curcubeul în nori ca semn că nu va mai trimite potop peste toată lumea.

„Curcubeul meu îl pun în nori, şi va fi semn de legământ între mine şi pământ”. /Fac. 9:13/

Nu că n’ar fi existat curcubeu înainte de aceasta, ci atunci a fost făcut acesta semn anume de Dumnezeu. Dar dacă potopul nu se mai repetă, oare inundaţiile nu se repetă? Şi ce sânt cumplitele inundaţii pe care le vedem în zilele noastre, dacă nu vestirea mâniei lui Dumnezeu din pricina fărădelegilor omeneşti? Cine poate citi cu duhul, să citească.

9. Seceta ca semnal. Din pricina faptelor nelegiuite ale regelui Ahav, s’a închis cerul deasupra lui Israíl şi n’a căzut ploaie preţ de trei ani şi şase luni. Însă şi toate celelalte secete, care lipsesc pe oameni de pâine, sânt pedeapsă şi sânt semn. Din pricina apostaziei, strigă Prorocul, „au lipsit ploile de toamnă, la fel şi cele de primăvară” – cele de primăvară, adică cele mai trebuincioase pentru semănături. De aceea, zice mai departe Sfântul Ieremía,

„semănat-aţi grâu şi spini aţi secerat, sorţii lor nu vor folosi lor; ruşinaţi-vă de fala voastră, de ocară înaintea Domnului”. /Ier. 12:13/

Şi iarăşi, mai departe:

„Şi lucrurile pământului au încetat, pentru că nu era ploaie; plugarii s’au mâhnit, acoperit-au capetele lor”. /Ier. 14:4/

10. Iar cât priveşte faptul că Domnul rânduieşte ploaia peste un loc, iar peste altul nu, ca semn, din pricină că se face nedreptate săracilor şi sânt asupriţi, oare nu dă mărturie limpede despre aceasta Prorocul Amos?

„Am oprit dela voi ploaia cu trei luni mai nainte de seceriş, şi voiu ploua preste o cetate, iar preste o cetate nu voiu ploua; o parte se va uda, şi partea preste carea nu voiu ploua se va usca”, zice Domnul.

Acestea sânt semne dumnezeieşti. În acest fel, Dumnezeu le vesteşte oamenilor ce gândeşte, aşa cum Însuşi spune despre Sine în încheierea cuvintelor acestora, că numele Lui este „Domnul oştirilor,” „Cel ce vestesc la oameni”. /Amos 4:7, 13/

11. Din pricina necredinţei şi nemilostivirii omului faţă de om vin şi cutremurele.

„Pentru aceasta, au nu se va turbura pământul?”, grăieşte iarăşi Amos. /Amos 8:8/

Iar marele Isaía strigă asupra cetăţii nelegiuite zicând:

„Dela Domnul Savaoth… va fi cercetare cu tunet şi cutremur şi glas mare, vifor învăluindu-se şi pară de foc mistuind”. /Isa. 29:6/

12. Însă cutremurul poate fi câteodată şi semn al bunăvoinţei lui Dumnezeu, nu întotdeauna al mâniei. Astfel, la învierea Domnului din mormânt,

„iată cutremur mare s’a făcut”. /Mat. 28:2/

Şi oarecând Apostolii fiind adunaţi la rugăciune în Ierusalim, ca Domnul să-i întărească împotriva vrăjmaşilor lui Hristos,

„s’a clătit locul unde erau adunaţi”. /F.Ap. 4:31/

Asta s’a întâmplat şi când Apostolii Pável şi Sila au fost aruncaţi în temniţă în cetatea Filíppi. În miez de noapte, bărbaţii aceştia sfinţi stăteau la rugăciune,

„lăudau pre Dumnezeu… Şi fără de veste s’a făcut cutremur mare, cât s’au clătit temeliile temniţei”. /F.Ap. 16:26/

13. Semne sânt şi grindina, şi căderea stelelor, şi căderea cenuşii din cer, şi năvălirea lăcustelor, şi a şerpilor, şi a şoarecilor, şi a multor altor gângănii, ca oarecând în Egípt. Şi, prin semnele acestea, Cel Preaînalt „vesteşte la oameni” gândurile sale./Amos 4, 13/ Prorocul Agheu spune din partea Domnului:

„Bătutu-v’am pre voi cu nerodire, şi cu stricăciunea aerului şi cu grindine toate lucrurile mâinilor voastre, şi nu v’aţi întors la mine, zice Domnul”. /Agh. 2:17; Ps. 77:48/

14. Uneori, fenomenele cereşti neobişnuite au slujit drept semne prevestitoare. În istoria Serbiei a rămas amintirea stelelor căzătoare din ajunul războiului Sârbo-Bulgăresc. Iar ce s’a arătat pe cer înaintea primei Răscoale Sârbeşti împotriva Turcilor, cel mai bine a descris în stihuri Filip Vişnici:

„…de la Sfântul Trífon la Sfântul Gheórghie fiece noapte Luna se întunecă… de la Sfântul Gheórghie la Sfântul Dimítrie stegarii însângeraţi călătoreau prin cerul deschis deasupra Serbiei… Fulgerul a trăznit în ziua Sfântului Sáva în mijlocul iernii când nu este vremea lui. Fulgerul strălucea în ziua când se face pomenirea Cinstitului Lanţ al Sfântului Pétru, s’a cutremurat pământul din răsărit... de Sfântul Trífon scapără Soarele ca primăvara, zorile de trei ori mânecă şi de trei ori se ivesc la răsărit.”

Oare la ce au slujit toate acestea semne? La aceasta au slujit –

„că în Serbia pământul se va răsturna şi altă judecată va să vină…” (…)

Semnele sfarsitului lumii

1. „Spune nouă… care este semnul venirii tale şi al sfârşitului veacului?” l-au întrebat ucenicii pe Hristos. /Mat. 24:3/

Iar El le-a înşirat numeroase semne. Aceste semne se vor arăta prin gânduri rătăcite şi simţăminte grosolane, prin oameni, prin lucruri, prin întâmplări între oameni, prin stihii şi prin fenomenele naturale. Pe scurt, mulţimea tuturor semnalelor de tot felul se va arăta înaintea sfârşitului lumii şi veacului.

2. Precum înainte de potop toate cugetele omeneşti erau îndreptate spre rău, aşa va fi şi înainte de sfârşitul lumii. Gândurile multor oameni vor fi rătăcite şi rele, iar simţămintele lor vor arăta dragoste răcită faţă de Dumnezeu şi de aproapele.

„Răci-se-va dragostea multora”. /Mat. 24:12/

Şi se vor arăta numeroşi hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi. Cei credincioşi se vor ţine de singurul Messía adevărat, Iisus Hristos, şi nu se vor lepăda de El nici cu preţul vieţii pământeşti. Pentru aceasta, ei vor fi urâţi de necredincioşi şi de amăgitori, şi vor fi prigoniţi şi chinuiţi.

„Iar cela ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui”. /Mat. 10:22/

3. Apostolii lui Hristos îndepărtează ceva mai mult vălul tainei pe care Domnul le-a încredinţat-o. Pétru spune:

„Aceasta mai nainte ştiind, că vor veni în zilele cele de apoi batjocoritori, dupre  poftele lor umblând”./II Pet. 3:3/

Încă şi Pável îi scrie lui Timothéi:

„Va veni vremea când  învăţătura cea sănătoasă nu o vor suferi, ci dupre poftele lor îşi vor îngrămădi învăţători cari să le gâdile urechile. Şi dela adevăr auzul îşi vor întoarce, iar la basne se vor pleca”. /II Tim. 4:3-4/

Acelaşi Apostol şi mai tare vesteşte păcatele celei din urmă generaţii de pe pământ, zicând:

„Ci aceasta să ştii, că în zilele cele de apoi vor veni vremi cumplite. Că vor fi oamenii iubitori de sine, iubitori de argint, lăudăroşi, semeţi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţămitori, necuvioşi”. /II Tim. 3:1-2/

Toate acestea se potrivesc acelor cuvinte ale lui Hristos despre prorocii mincinoşi şi răcirea dragostei.

4. Iar alte semne vor fi: se vor ridica un popor asupra altuia şi o împărăţie asupra alteia, vor fi dese răscoale şi războaie, vrajbe şi lupte, sminteli şi nelegiuiri, lepădări şi trădări. Aceste legături nefrăţeşti şi neomeneşti dintre oameni, ca şi altele de acelaşi fel, vor prevesti apropierea sfârşitului.

5. Foametea, molima, cutremurele. Toate acestea vor fi într’o măsură nemaiîntâlnită, şi în toată lumea, după cum s’a şi zis:

„Că va fi atunci necaz mare, carele nu a fost din începutul lumii până acum, nici va fi”. /Mat. 24:21/

Foametea va veni în parte de la secetă şi de la inundaţii şi viermi şi felurite insecte, parte de la faptul că oamenilor apostaţi li se va lua mintea, şi nu vor şti să împartă poporului hrană. Pentru că atunci când se pierde mila, se va pierde şi înţelegerea.

Bolile vor secera oamenii mai abitir cu cât aceştia vor căuta tămăduire şi sănătate doar dinspre pământ.

Iar cutremurele vor fi urmate de tălăzuirea mărilor, revărsarea râurilor, secarea multor izvoare, uragane pe pământ şi furtuni pe oceane. Şi întrucât cutremurele vor fi foarte dese, popoarele vor trăi într’o frică neîncetată.

6. În acelaşi timp cu aceste fenomene înspăimântătoare se va desfăşura propovăduirea cu putere a Evangheliei. Râvna apostolească a adevăraţilor misionari nu se va lăsa înspăimântată, nici împiedicată de nimic.

„Şi se va propovedui Evanghelia aceasta a împărăţiei în toată lumea, spre mărturie la toate neamurile”. /Mat. 24:14/

Oamenii adevăraţi, cu pecetea Duhului Sfânt nestricată într’înşii, vor duce învăţătura lui Hristos în toate părţile lumii, în ciuda hristoşilor mincinoşi şi a prorocilor mincinoşi şi a fraţilor mincinoşi, şi în ciuda tuturor făcătorilor de sminteală, a tuturor prigonitorilor şi chinuitorilor.

7. Ca semnal al sfârşitului, Pável numeşte şi ivirea lui Antihrist. El va fi

„omul păcatului, fiul pierzării, protivnicul şi care se va înălţa mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu… arătând pre sine că este Dumnezeu”. /II Thes. 2:3-4/

Pe acesta Domnul Iisus „îl va omorî cu duhul gurii sale”. /II Thes. 2:8/

Dar el va fi semn vremii. Fericiţi cei ce nu se vor amăgi de înşelările şi minunile sale mincinoase şi negre.

8. Cu cât se va apropia mai mult sfârşitul, cu atât se vor înmulţi din ce în ce mai mult şi semnele sfârşitului. Soarele, Luna şi stelele vor arăta şi ele semne, şi aceasta „îndată dupre necazul acelor zile”. /Mat. 24:29/ Soarele şi Luna se vor întuneca, iar stelele se vor clătina şi vor cădea din cer. Se va lăsa peste tot o beznă cumplită, în care se va auzi numai vuietul stelelor care cad, şi vuietul acela va acoperi deznădăjduitele strigăte ale oamenilor.

9. Arătarea marii şi luminatei cruci va fi un nou semn. Cinstita Cruce, semnul Fiului lui Dumnezeu, Cel răstignit pentru oameni, va străluci atunci de la un capăt la altul al lumii şi va lumina în locul Soarelui. Şi popoarele vor plânge atunci, se vor tângui toate neamurile şi toate noroadele care vor fi atunci în viaţă, atât cei credincioşi, cât şi cei necredincioşi. Pentru că acest Semn va vesti biruinţa desăvârşită a lui Hristos cel Răstignit. Credincioşii vor plânge de bucurie, iar necredincioşii din pricina mustrărilor de conştiinţă – însă atât unii, cât şi ceilalţi vor tremura de frica a ce va veni.

10. Toate acestea se vor desfăşura cu repeziciune. Pentru că venirea Fiului Omului va fi

„precum iese fulgerul dela răsărit şi se arată până la apus”. /Mat. 24:27/

Atât de năpraznică şi luminoasă va fi a Doua Venire a Împăratului şi Domnului nostru. Şi El Se va arăta pe norii cerului „cu putere şi cu slavă multă”, negrăită şi neînchipuită.

11. Cel din urmă semn de biruinţă – semnal nu că El va veni, ci că El a venit deja – va fi glasul trâmbiţelor îngereşti. La acest semn, sfinţii îngeri îi vor aduna înaintea Domnului lor

„pre cei aleşi ai lui din cele patru vânturi, dela marginile ceriurilor până la marginile lor”. /Mat. 24:31/

Şi drepţii vor intra întru bucuria Domnului lor.

„Şi aşa pururea cu Domnul vom fi” după cum spune Pável cel ales. /I Thess. 4:17

(Din: Sfantul Nicolae Velimirovici, Simboluri si semne, Ed. Predania)

Legaturi:

• CUVANT IMPORTANT AL IPS TEOFAN: DE CE SE CUTREMURA PAMANTUL, DE CE SE DEZLANTUIE STIHIILE?
• Articolele saptamanii (2): DIN SENIN?! (Ce intelegem din avertismentul lui Dumnezeu?)
• PARINTELE ARSENIE BOCA (†28 nov. 1989) SI CHEMARILE LUI DUMNEZEU (“Cele sapte surle”) pe… Cararea Imparatiei (I): “Mai tare si mai duios de cum a chemat Iisus pe oameni, nu-i poate chema nimeni de pe lume”
• PARINTELE ARSENIE BOCA si CELE SAPTE SURLE PRIN CARE DUMNEZEU NE CHEAMA (II). Mila lui Dumnezeu ascunsa in necazuri, primejdii si nenorociri

***

• Sfantul Nicolae Velimirovici, noul Ioan Gura de Aur si proorocul suferintelor celor din urma
• SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI (18 MARTIE): Vrejul pretuieste mai mult decat omul? / Despre Post
• Sfantul Nicolae Velimirovici: CUGETARI DUREROASE ASUPRA CADERII UNUI POPOR ORTODOX
• Sfantul Nicolae Velimirovici despre cultura europeana ca o cultura a apostaziei
• PE CINE LOVESTE SAGEATA PACATULUI SI CARE ESTE EFECTUL FIZIC AL MORALEI SI AL SFINTENIEI?
• Sf. Nicolae Velimirovici: RAZBOIUL SI BIBLIA (extrase) – Care sunt cauzele viitorului razboi?
• EVANGHELIA CEA MAI “SCANDALOASA”. Care este sabia lui Hristos?
• Sf. Nicolae Velimirovici despre teologii de moda noua care cauta sa-L imbrace pe Hristos in purpura stiintei mincinoase
• Sfantul Nicolae Velimirovici – ganduri pentru Postul Mare (a doua saptamana): PAZESTE-TI INIMA!
• Ganduri pentru Postul Mare (a treia saptamana): PAZESTE-TI INIMA DE INVIDIE!
• Duminica Fiului Risipitor si descoperirea marii taine: CUM NE IUBESTE DUMNEZEUL NOSTRU?
• FARISEUL SI VAMESUL, bolnavii din spitalul nevazut al lumii – OMILIA SF. NICOLAE VELIMIROVICI
• Sf. Nicolae Velimirovici: CUVANT PUTERNIC LA POMENIREA MORTILOR
• Sf. Nicolae Velimirovici despre biciul intreit al necunoasterii, al grijii si al deznadejdii

***

• “VEDETI SA NU FITI AMAGITI!” - Parintele Serafim Rose despre semnele sfarsitului lumii
• Evanghelia eshatologica de la Luca, foarte importanta mai ales pentru zilele noastre: “LUATI SEAMA SA NU FITI AMAGITI!”
• Cuv. Serafim Rose: Ce sa facem pentru a discerne si a rezista ispitelor acestor vremuri?
• CUVINTE DE TREZIRE SI DE LIMPEZIRE DUHOVNICEASCA DE LA CUVIOSUL SERAFIM ROSE (†2 septembrie): “Este mai tarziu decat credem”; “Nu trebuie sa umblam dupa semne spectaculoase, ci mai degraba sa cautam semne duhovnicesti…”
• Parintele Adrian: CINE BRAVEAZA GRESESTE! ( Parintele Adrian Fageteanu despre Cap. 24 din Evanghelia dupa Matei – AUDIO)
• PARINTELE ADRIAN FAGETEANU: “Vor fi vremuri cand tacerea va fi mai de folos decat vorba”. DESPRE VREMURILE DIN URMA, LEPADARE, PLANURI OMENESTI, DEZORIENTARE, DEZBINARE, JERTFA… (video)
• SUNTEM PREGATITI PENTRU IMPARATIA CERURILOR?

RUGĂCIUNE

Împărăteasă, Maică a Împăratului Hristos,

care prin tine s’a arătat să ne facă fii şi fiice împărăteşti, ţie aducem mulţămită pentru prea-multele bunătăţi,

şi acoperemântul şi ocrotirea de văzuţii

şi nevăzuţii noştri vrăjmaşi, din veac şi până în acest ceas.

Maică cea bună a lui Dumnezeu, înalţă rugăciunile şi cererile

noastre la Înălţimea Sa cea vecinică,

Cel fără de moarte Dumnezeul şi Împăratul Hristos, pe care ai născut şi la feciorelnicii-ţi sâni ai hrănit.

Frica de Dânsul, Dreptul Judecător, a istovit toate puterile noastre, şi nu mai îndrăznim să chemăm pe El

şi să-i aducem rugăciune.

Călcat-am legea dragostei Sale, dispreţuit-am chinurile Sale până la sânge pentru noi, rătăcit-am în ţară străină, unde oamenii

nu se osebesc de porci, nici hrana oamenilor de-a porcilor;

L-am ocărât, L-am amărât, ne temem şi ne ascundem de Dânsul precum Adam când a greşit în Rai.

Şi vedem acum că fără de minte am cugetat şi fără de minte am umblat.

Dar precum vinovatul nu îndrăzneşte a se ruga Judecătorului, ci caută pe cei apropiaţi Lui şi-i roagă să mijlocească la Judecător, şi noi, ca nişte vinovaţi dintre cei mari, ca nişte păcătoşi dintre cei

negri de păcate; ca nişte nelegiuiţi, şi încă preacurvari, ca nişte nebuni fără de minte, şi încă nemaiîntâlniţi, nu avem îndrăzneală înaintea Sa, a Dreptului Judecător, ci venim la tine,

Maica cea bună a Dreptului Judecător Hristos. Soleşte pocăinţa noastră şi ale noastre rugăciuni,

ca să preaslăvim pe tine, precum părinţii noştri Sârbi care ţie

s’au rugat şi de la tine bucurie au primit, şi-au mărturisit şi-au

întărit aceasta cu pecetea multor biserici ridicate în cinstea ta.

Ţie ne rugăm, Împărăteasă, Maică a Împăratului Hristos, du înaintea fiului tău, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru,

aceste rugăciuni:

Iată-ne pe noi, Doamne, toţi păcătoşii Tăi Sârbi,

în duh şi adevăr, închinându-ne celor sfinte ale Tale.

Iată-ne în cetatea cea sfântă a Ierusalimului, întru care proroceau Davíd şi Prorocii întruparea Ta. Închinămu-ne Siónului Tău cel sfânt şi ne rugăm Ţie, iartă-ne pe noi şi ne mântuieşte. Amin.

Iată-ne în Nazarétul cel sfânt, întru care Preasfânta Maica Ta a primit Bunavestire a măritului Arhanghel Gavriíl, cum că pe Tine va zămisli de la Duhul Sfânt şi Împărat Te vei naşte, a căruia

Împărăţie nu va avea sfârşit. Închinămu-ne şi ne rugăm Ţie:

iartă-ne pe noi, păcătoşii, şi ne mântuieşte.

Iată-ne în peştera Vithléemului, unde oareşcând închidea Davíd oile neînţelegătoare şi mieii săi, întru care Te-ai născut, Cuvinte al lui Dumnezeu, căruia s’au închinat păstorii

şi Màghii; acolo unde steaua a strălucit şi a călăuzit către Tine, acolo unde îngerii cântau slavoslovie:

Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire, iată-ne şi pe noi, păcătoşii Sârbi, închinându-ne Ţie şi rugându-te: greşit-am, Doamne Iisuse,

iartă-ne pe noi şi ne mântuieşte.

Iată-ne pe urmele Tale, întru toate cetăţile şi satele prin care ai umblat, şi ai propoveduit bunavestire a vieţii vecinice,

şi ai lucrat minuni; sărutăm fiecare urmă a Ta, îţi slăvim dumnezeirea şi ne rugăm Ţie:

iartă-ne pe noi, păcătoşii Sârbi, şi ne mântuieşte. Iată-ne la râul cel sfânt al Iordánului, întru care

Te-ai botezat, şi la iezerul unde ai ales pescarii a fi Apostoli,

şi pe Thavór, unde Te-ai schimbat la faţă, şi în Sión unde, la Cina cea de Taină, Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Tău o ai rânduit spre mântuire, şi în Vithanía unde pe Lázăr

ai înviat, şi în Biserica lui Solomón unde te-ai împotrivit făcătorilor de rele.

Întru toate aceste locuri, ne închinăm Ţie şi pe Tine rugăm:

iartă-ne pe noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, iartă, iartă şi ne mântuieşte.

Iată-ne la înfricoşata Golgothà, pe care ai fost răstignit şi cu patimi ai mărturisit arătarea Ta,

şi la mormântul dintru care ai înviat, şi în Eleon, de unde Te-ai înălţat.

Pretutindenea ne pocăim de păcatele noastre, pretutindenea cu pocăinţă plângem.

Pe Tine slavoslovim şi Ţie ne rugăm: Doamne, iartă, miluieşte şi mântuieşte pe noi, păcătoşii Tăi Sârbi.

Nimenea nu ne poate ierta de nu ne ierţi Tu, căci am greşit Ţie.

Nimenea în cer şi pe pământ nu ne poate mântui de văzutul şi

nevăzutul rău, fără de Tine, Doamne, căruia s’a dat toată puterea în cer şi pe pământ.

Greşit-am, iartă-ne, pentru rugăciunile preacuratei

Maicii Tale şi pururea Fecioarei Maria.

Ţie se cuvine slavă şi slavoslovie, şi puterea şi stăpânia

şi închinăciunea, de la toate neamurile şi noroadele cereşti şi pământeşti, în tot veacul şi în veci,

împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh.

Amin.

***

*

VIAŢA SFÂNTULUI NICOLAE VELIMIROVICI,
Noul Gură-de-Aur, Episcopul Ohridei şi Jicei

Sfântul şi de-Dumnezeu-purtătorul părintele nostru, Episcopul Nicolae de fericită pomenire, s’a născut în zorii zilei de 23 Decembrie 1880, de praznicul Sfântului Naúm al Ohridei, din părinţi Sârbi binecredincioşi, pe nume Dragomir şi Katarina Velimirovici, în sătucul Lélici, doar la 8 kilometri sud-vest de Válievo, oraş aflat la poalele munţilor Póvlen din Serbia apuseană. Deoarece s’a născut foarte bolnăvicios, acest copil al lui Dumnezeu a fost botezat la scurtă vreme după naştere. I s’a dat numele Nikolai, după numele sfântului ocrotitor al casei, Sfântul Nicolae al Mirelor Likiei, prăznuit la 6 Decembrie. Nikolai era cel dintâi fiu al lui Dragomir şi al Katerinei, şi a fost urmat de alţi opt copii, care, din nefericire, au murit mai târziu cu toţii, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Botezul micului Nikolai a avut loc la Mănăstirea Célie şi a fost săvârşit de iubitul Părinte Andréi, parohul bisericii din Lélici.

Continuarea si mai multe detalii AICI

Cateva articole de pe Razboi intru Cuvant:

• Sfantul Nicolae Velimirovici, noul Ioan Gura de Aur si proorocul suferintelor celor din urma
• SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI (18 MARTIE): Vrejul pretuieste mai mult decat omul? / Despre Post
• Sfantul Nicolae Velimirovici: CUGETARI DUREROASE ASUPRA CADERII UNUI POPOR ORTODOX
• Sfantul Nicolae Velimirovici despre cultura europeana ca o cultura a apostaziei
• PE CINE LOVESTE SAGEATA PACATULUI SI CARE ESTE EFECTUL FIZIC AL MORALEI SI AL SFINTENIEI?
• Sf. Nicolae Velimirovici: RAZBOIUL SI BIBLIA (extrase) – Care sunt cauzele viitorului razboi?
• EVANGHELIA CEA MAI “SCANDALOASA”. Care este sabia lui Hristos?
• Sf. Nicolae Velimirovici despre teologii de moda noua care cauta sa-L imbrace pe Hristos in purpura stiintei mincinoase
• Sfantul Nicolae Velimirovici – ganduri pentru Postul Mare (a doua saptamana): PAZESTE-TI INIMA!
• Ganduri pentru Postul Mare (a treia saptamana): PAZESTE-TI INIMA DE INVIDIE!
• Duminica Fiului Risipitor si descoperirea marii taine: CUM NE IUBESTE DUMNEZEUL NOSTRU?
• FARISEUL SI VAMESUL, bolnavii din spitalul nevazut al lumii – OMILIA SF. NICOLAE VELIMIROVICI
• Sf. Nicolae Velimirovici despre biciul intreit al necunoasterii, al grijii si al deznadejdii