Pilda bogatului caruia i-a rodit tarina

Zis-a Lui cineva din multime: Invatatorule, zi fratelui meu sa imparta cu mine mostenirea. Iar El i-a zis: Omule, cine M-a pus pe Mine judecator sau impartitor peste voi? Si a zis catre ei: Vedeti si paziti-va de toata lacomia, caci viata cuiva nu sta in prisosul avutiilor sale. Si le-a spus lor aceasta pilda, zicand: Unui om bogat i-a rodit din belsug tarina. Si el cugeta in sine, zicand: Ce voi face, ca n-am unde sa adun roadele mele? Si a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitnitele mele si mai mari le voi zidi si voi strange acolo tot graul si bunatatile mele; Si voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunatati stranse pentru multi ani; odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! In aceasta noapte vor cere de la tine sufletul tau. Si cele ce ai pregatit ale cui vor fi? Asa se intampla cu cel ce-si aduna comori siesi si nu se imbogateste in Dumnezeu.

(Luca 12,13-21. Duminica a 26-a dupa Rusalii).

***

Sfantul Luca al Crimeii:

Fericirea celui bogat in Dumnezeu. Cine este acela?

Veniti acum, cei care ziceti: astazi sau maine vom merge in cutare cetate, vom sta acolo un an, si vom face negot, si vom castiga, voi, care nu stiti ce se va intampla maine: ca ce este viata voastra? Abur sunteti, care se arata o clipa, apoi piere. In loc ca voi sa ziceti: „Daca Domnul voieste, vom trai si vom face aceasta sau aceea”, si acum va laudati in trufia voastra: orice lauda de acest fel este rea.

(Iacov 4, 13-16)

Toti suntem astfel. Toti ne construim viata asa cum dorim, toti mizam ca ea va dura mult timp. Dar Domnul Iisus Hristos a spus pentru astfel de oameni, prin urmare si pentru majorita­tea dintre noi, acea parabola pe care ati auzit-o acum – despre un om bogat care a ajuns intr-o mare dilema, caci a strans re­colta bogata de grau si nu stia unde s-o puna. S-a gandit, s-a gandit si a hota­rat: Strica-voi hambarele mele si mai mari le voi zidi si-mi voi strange acolo tot graul meu si bunatatile mele, si-i voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe buna­tati stranse pentru multi ani: odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te. Dar Dum­nezeu i-a zis: „Nebunule, in noaptea aceasta iti voi cere sufletul!”

Domnul Iisus Hristos ne-a spus ca asa se va intampla cu oricine este impovarat de astfel de preocupari, care se imbogateste mai mult in cele materia­le decat in cele duhovnicesti, care nu imparte surplusul painii sale oamenilor saraci, ci isi construieste noi jitnite. Lor le vor fi adresate cuvintele Sfantului Ioan Botezatorul: Iata, securea sta la radacina pomilor: tot pomul ce nu face roa­da buna se taie si se arunca in foc (Matei 3, 10).

Astfel va fi secerat oricine care, la fel ca si bogatul nebun, nu vrea sa stie ca in jurul lui traiesc multi nevoiasi, multi oameni flamanzi, dar nu se gan­deste sa ofere surplusul de paine acelora. Şi acest bogat se gandea doar la si­ne. Gandea ca va trai multi ani si se va desfata de averea lui. Dar Domnul i-a luat viata.

Sa ne infricosam de acest exemplu, sa ne infricosam de securea care ne poa­te secera in orice moment, sa ne gandim la ce inseamna sa te imbogatesti in Dumnezeu. Aceasta inseamna ca treptat, de la o zi la alta, sa te luminezi, sa te curatesti si sa te sfintesti.

Cine se imbogateste in Dumnezeu? Se imbogateste acela care devine mare prin munca, cu migala, care de la o zi la alta se leapada de mandrie, de iubirea de sine, de aroganta, care devine treptat sarac cu duhul. Se imbogatesc cei din ai caror ochi curg lacrimi – lacrimi pentru acea necuratie care ii inconjoara, pe care n-o pot suporta inimile lor, lacrimile unei dureri nemasurate pentru suvoaiele de sange cu care popoarele crestine inrosesc fata pamantului. Se im­bogatesc cei care fara de lacrimi nu pot privi la Crucea lui Hristos. Şi fericiti, bogati in Dumnezeu devin acesti oameni care plang cu aceste lacrimi sfinte. Sufletele lor intinate se spala si ei devin smeriti si buni, si fata de toti se poar­ta cu dragoste si cu blandete. Acestia devin flamanzi si insetati de dreptate, de dreptatea suprema a lui Dumnezeu. Nu pantecele lor flamanzeste, ci inima lor nesatios flamanzeste de adevar, curatie, dreptate si bine. Ei devin impreuna-patimitori cu toti oamenii si milostivi, isi impart toata averea celor neferi­citi care ii inconjoara. Nu se ingrijesc sa-si construiasca case mari, ci tot ce le ramane dau apropiatilor lor flamanzi si insetati. Şi li se curata inimile de ori­ce necuratie pacatoasa, de dispretul fata de oameni, de aroganta, de preainaltarea de sine, de necuratia gandurilor, de dorintele intinate. Şi acestia devin curati cu inima.

Aceste persoane deseori sufera persecutii pentru Hristos si pentru Evanghelia Lui. Sunt grele aceste persecutii, dar ii imbogatesc in Dumnezeu pe cei care le rabda in chip cuvenit. Din persecutii ies sporiti duhovniceste, se intorc curatiti, trecand prin focul si apa cumplitelor incercari ale credintei. Şi lor le este pregatita Imparatia lui Dumnezeu.

Iar cei care sunt batjocoriti pentru ca Il iubesc pe Hristos, pentru ca cred cu toata inima in Evanghelia Lui, cei care sunt ocarati, care sunt prigoniti se imbogatesc peste masura, fiindca si lor le este fagaduita Imparatia lui Dumnezeu. Şi in persecutiile pentru Hristos, si in batjocurile pentru Hristos, spo­resc in slava lui Dumnezeu inimile lor. Şi ei se schimba nu doar interior, ci se transfigureaza si exterior, fiindca ochii lor devin patrunzatori si privirea lor nu mai seamana cu privirea oamenilor din lume. Zambetul curat, luminos radi­aza de pe fetele lor bune si blande.

Uitati-va la icoana Cuviosului Serafim de Sarov, care se afla in fata voastra. Observati ce privire are, ce ochi uimitori, ce infatisare, si veti vedea cat este de bogat duhovniceste acest placut al lui Dumnezeu. In el s-au implinit cuvintele pe care le-a spus din cele mai vechi timpuri regele Solomon: „Luminatorul Domnului este sufletul omului, care a cunoscut adancimile inimii”. Sufletul Cuviosului Serafim de Sarov a fost indreptat toata viata in strafundurile ini­mii, cunoscand adancimea ei si atingand inaltimi nemasurate ale sufletului. Şi a ajuns Cuviosul Serafim luminator al lui Dumnezeu si lumineaza intregii lumi.

Astfel va fi cu oricine isi propune scopul de a nu se imbogati in cele pa­mantesti, ci in Dumnezeu. Şi se va insenina fata lui si se va lumina privirea lui, si va fi luminator al lui Dumnezeu, care isi revarsa lumina sa peste toti cei care il inconjoara.

Asa sa lumineze lumina lui Dumnezeu si in inimile voastre in fata oamenilor, ca vazand faptele voastre sa preaslaveasca pe Tatal vostru Care este in ceruri! Amin.

(Din:  Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009)

***

PS Sebastian Pascanu, Episcopul Slatinei si Romanatilor:

Egoism si materialitate

(fragment)

[...]

Ei bine, pentru doua lucruri a condamnat Domnul pe acest bogat. Intai, pentru egoismul sau, si, in al doilea rand, pentru materialitatea gandirii lui. In ce consta egoismul bogatului? Vedeti, Evanghelia trece peste faptul ca omul acesta era bogat. Nu intereseaza ca avem de-a face cu un om bogat, spre deosebire de o alta pericopa evanghelica, unde bogatia constituia marea problema a tanarului care „a plecat intristat” (Mt. 19, 16-26). De data aceasta nu bogatia deranjeaza, ci felul in care gandeste bogatul sa se foloseasca de ea. Deranjeaza egoismul sau! Si-a vazut tarinele si holdele rodind din belsug; si-a vazut adunate roadele in batatura si primul lucru la care s-a gandit a fost sa-si mareasca hambarele. Din rationamentul bogatului a lipsit orice gand de multumire si recunostinta fata de Dumnezeu, Care a daruit aceasta minunata taina naturii, ca dintr-o samanta atat de mica sa rodeasca planta mareata si roditoare; Care a dat ploaie si soare la vreme ca sa poata creste holdele si Care l-a daruit pe el cu sanatate sa se poata bucura de roadele sale! Dar, cate motive n-ar fi avut bogatul ca sa-I aduca slava si multumire lui Dumnezeu? Lipseste, insa, cu desavarsire Dumnezeu din gandurile si planurile sale. A facut abstractie de Cel ce ii daruise, de fapt, totul…

Mai este egoist bogatul si pentru faptul ca nici aproapele nu incape in gandul si in mintea sa. In planurile sale are loc doar „el” pentru ca asa se intampla de cele mai multe ori cu mintea incetosata de bogatie: nu este loc acolo decat numai pentru „sine”. In mintea si inima omului egoist si coplesit de bogatie, adesea nu mai poate incapea nimeni afara de el insusi. In mijlocul acestor daruri revarsate de Dumnezeu asupra sa, bogatul a ramas singur si egoist. Nu a mai fost loc si pentru Dumnezeu. Nu s-a mai aflat loc nici pentru aproapele. Nu s-a mai gasit loc pentru nimeni, fara numai pentru sine. Acesta este una din explicatiile „nebuniei” bogatului din Evanghelia de astazi.

Am spus insa ca bogatul a fost numit „nebun” si pentru „materialitatea” gandirii lui. Pentru ca si-a inchipuit ca sufletul sau este tot atat de material, pe cat ii era si conceptia sa despre el. Pentru ca, dupa ce a gasit solutia maririi hambarelor, ca in sfarsit sa-si poata linisti constiinta chinuita de stresul bogatiei, s-a adresat sufletulul sau: „Suflete, ai multe bunatati stranse pentru multi ani; odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te!” Cine? Sufletul? Dupa abordarea atat de egoista a bogatiei observam acum o alta monstruozitate la bogatul de astazi: el sta de vorba cu sufletul sau ca si cum ar vorbi materiei. Se adreseaza sufletului sau, atribuindu-i necesitati materiale: adica mancare, bautura, distractie. Adica, exact ceea ce nu are nimic comun cu sufletul! Sta de vorba cu sufletul sau cat se poate de material, uitand ca sufletul nu se hraneste cu acestea, ci tocmai cu opusul lor. Caci, sufletul nu are odihna decat in «lucrare» — in lucrarea binelui. Nu se hraneste cu mancare, ci cu nemancare – cu post, adica. Nu se veseleste cu bautura, ci cu abstinenta. Acestea reprezinta hrana, bautura si odihna sufletului! Nebunia bogatului, insa, a ajuns pana acolo incat, stand de vorba cu sufletul sau, i se adreseaza aceluia ca unui tovaras „de carciuma”. Iata de ce l-a numit „nebun” Dumnezeu pe bogatul acesta.

De aceea, mesajul Evangheliei de astazi nu poate fi decat acela de a fugi de aceste nebunii, pentru care Dumnezeu a judecat atat de aspru pe bogat. Intr-o lume in care suntem panditi tot mai mult de egoism: fiecare este mai mult pentru sine; nimeni nu mai are inima pentru celalalt; toti privim cu invidie, cu dispret si cu rautate la cel de langa noi, nu cumva sa ne-o ia inainte… Intr-o lume in care ne doare numai de noi insine si ne pasa tot mai putin de cei din jur; intr-o societate care cultiva tot mai mult egoismul; cultiva individul si nu persoana sau personalitatea; cultiva omul, dar nu omul lui Dumnezeu; nu omul format din trup si suflet, ci doar omul material; intr-o lume in care ne surprindem atat de mult gandindu-ne numai la noi insine, facandu-ne planuri peste planuri fara de Dumnezeu si dorindu-ne numai binele acesta material si pamantesc… Cat de mult lipseste din gandirea noastra raportarea la aproapele si la Dumnezeu?! De cate ori nu ne surprindem si noi vorbind cu sufletul nostru asa cum a facut-o bogatul de astazi? Si, stand de vorba cu noi insine, de cate ori nu ne aratam preocupati, sau mai bine zis obsedati, doar de lucruri materiale si trecatoare, ce se epuizeaza si se consuma in viata aceasta?…

Evanghelia de astazi ne invata, asadar, sa fugim de egoism. Sa facem, adica, si lui Dumnezeu loc in fiinta noastra. Lui, Care a creat-o. El a creat lumea si toate cele pe care le vedem in jurul nostru si, cu toate acestea, de multe ori Lui nici nu-I mai facem loc in inima si in gandurile noastre! Suntem plini de noi insine, si nu mai incape acolo nici macar Dumnezeu, daramite aproapele, pe care indraznim adeseori sa-l privim cu dispret sau sa-l judecam aspru, socotindu-l neimportant. Cat priveste sufletul, Evanghelia de astazi ne indeamna sa intelegem ca acesta nu se hraneste cu tot ceea ce este „la moda” in ziua si in lumea de astazi. Tot ceea ce este mai la moda astazi pare a avea din ce in ce mai putin de-a face cu sufletul din noi. Iata cat de actuala este aceasta pericopa si, totodata, cat de binevenita! Tot ceea ce este promovat de lumea aceasta: pe strada, pe panourile publicitare, in media si pretutindeni, toate acestea nu fac doi bani pentru sufletul din noi! Si cu toate acestea, adeseori cadem in capcana inversarii valorilor si ne trezim vorbind sau gandind numai despre acelea si lasand loc atat de putin, daca nu cumva deloc, lui Dumnezeu sau aproapelui in inima si in fiinta noastra.

Evanghelia de astazi ne arata, de asemenea, ca ceea ce, cu disperare, vom cauta sa punem in cosciugul nostru ori sa strangem in casele noastre nu vom lua cu noi dincolo, ci doar acelea pe care le vom darui lui Dumnezeu si aproapelui. Este paradoxal cum in lumea cealalta vor ajunge numai bunurile la care suntem gata sa renuntam aici, adica sa le daruim celuilalt! Nu cele pe care ni le indesa in buzunare si in „suflet”, ci doar cele pe care le vom darui aproapelui. Doar acelea vor putea trece vamile vazduhului si vor putea ajunge in viata de dincolo, pentru a se constitui in adevarate bogatii! Pentru ca, incheie Evanghelia de astazi, asa se intampla cu toti aceia care aduna comori aici, si nu vor intelege sa se imbogateasca in Dumnezeu. Asadar, doar aceia dintre noi care vom intelege aceasta taina si cum sa ne imbogatim in Dumnezeu vom scapa de judecata Sa aspra — „nebunule” — si vom putea dobandi binecuvantare si viata vesnica, Amin.

(din: †  Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

***

Parintele Constantin Coman:

Despre investitii

R. Radulescu: Parinte profesor, o alta pilda despre relatia omului cu ceea ce poseda el, Pilda bogatului nemilostiv, asa este numita in Scriptura. O auzim astazi la Evanghelia din cadrul Sfintei Liturghii. Ogoarele unui om au rodit mai mult decat in alti ani, incat a trebuit sa-si mareasca hambarele sale, si chiar sa-si construiasca altele noi. Mantuitorul Hristos spune ca a apelat la o solutie nebuneasca. Va intreb de ce o apreciaza in felul acesta Mantuitorul Hristos, de ce-i spune: „nebune”?

Pr. Coman: Pilda aceasta mai este numita si Pilda bogatului neintelept, sau Pilda bogatului nebun. Sfarsitul parabolei confirma faptul ca solutia, care parea cel putin rationala, nu a fost deloc fericita. Nebunia este antonimul intelepciunii. Am fi tentati sa credem ca bogatul a procedat corect. Pana la un punct gandirea lui a fost logica. I-a scapat un amanunt: eventualitatea mortii. Bogatul nu luase in calcul moartea, care putea interveni oricand. Isi elaborase solutia, fara sa tina seama de aceasta eventualitate. Ori, o solutie care nu ia in calcul toti factorii implicati, nu este o solutie inteleapta.

Va intrebati, probabil, la ce solutie ar fi recurs daca lua in calcul eventualitatea mortii. Cred ca lucrurile se schimbau, poate chiar radical. Mai ales daca intra in discutie si posibilitatea ca moartea sa survina foarte repede. Se gandea probabil sa nu tina totul pentru el, ci sa investeasca o parte din avutie in „viata de dupa moarte”, indiferent cum o concepea el. A gandit ca un „nemuritor”, fara sa fie!

Acesta este un nivel de intelegere. Un alt nivel s-ar putea referi la faptul ca, intr-adevar, a limita viata numai la a manca si la a bea, si a face din aceasta prilej de veselie, este prea putin. Pana si bunul simt ar contrazice aceasta perspectiva. Cuvantul Mantuitorului este foarte ferm: „…viata cuiva nu sta in prisosul avutiilor sale!”

Dar mesajul central al parabolei merge mai departe, fiind consecvent cu intreaga Evanghelie. Faptul insusi de a se ingriji sa aiba ce manca si ce bea este o nebunie din perspectiva Evangheliei, adica o absurditate, un lucru neintelept. O sa va mire, dar tocmai aceasta este lipsa de intelepciune, prostia! Cu atat mai mare este nebunia, cu cat cineva se ingrijeste nu numai pentru prezent, ci vrea sa-si asigure si viitorul din acest punct de vedere, daca se poate pentru cat mai mult timp. Mantuitorul aduce aminte, si cu acest prilej, ca de cele necesare vietii omului se ingrijeste Dumnezeu, el, omul, fiind chemat sa se preocupe de lucruri mult superioare. Aceasta este perspectiva teologica.

Intorcandu-ne, insa, la perspectiva lumeasca, nici aceasta nu justifica atitudinea bogatului. Chiar daca omul s-ar limita la aceasta viata si la aceasta lume, solutia de a depozita numai pentru sine este una neinteleapta. Chiar si din perspectiva logicii, a filozofiei imanente, solutia bogatului era una neinteleapta, pentru ca, cel putin, si-ar fi creat relatii frumoase cu cei din jurul sau, daruind din surplusul recoltei sale.

De altfel, este foarte interesant cum introduce Sfantul Evanghelist Luca aceasta parabola. Mantuitorul Hristos rosteste parabola provocat fiind de cineva din multime, care Ii cere sa intervina intr-o disputa cu fratele sau. Il ruga pe Mantuitorul sa-l determine pe fratele sau sa imparta corect cu el mostenirea. Mantuitorul il apostrofeaza spunandu-i: „Cine M-a pus pe Mine judecatorul si impartitorul averii voastre?” Contextul ii ofera prilejul Mantuitorului sa spuna ca nu in prisosul averilor consta viata noastra, ci viata este mult mai mult decat atat.

Sugereaza celui care-i adresase rugamintea ca relatia buna cu fratele poate insemna mai mult decat a avea parte din mostenire. Lucrul acesta este de inteles la nivelul logicii elementare si comune. Dar nimeni nu este dispus sa sacrifice partea sa de avere pentru a pastra relatia buna cu fratele sau. In continuare, Mantuitorul rosteste aceasta parabola ca sa demonstreze ca este neintelept sa investesti numai in propria ta existenta, pentru ca singuratatea, oricat de imbelsugata ar fi ea, este un nonsens si o nebunie, chiar daca ramanem numai la nivelul lumii acesteia, al istoriei si al creatiei. Daca, insa, mergem mai departe, la existenta vesnica, pe care ne-o propune Mantuitorul Hristos, atunci lipsa de intelepciune sau nebunia sau prostia este cu atat mai mare.

R Radulescu: Parinte profesor, sa aplicam putin aceasta pilda la situatia noastra de astazi, cand se vorbeste pretutindeni despre criza economica in care suntem sau in care vom fi. Nu mai sunt bani pentru ca s-a consumat mult, au existat bani artificiali, s-a oprit robinetul, consumul s-a oprit, sunt probleme economice, sunt probleme sociale. Se spune ca cel mai bine in astfel de situatii este sa economisesti. Asa a vrut sa faca si bogatul nemilostiv, sa economiseasca pentru vremuri negre. Este si tendinta noastra sa ne asiguram viitorul, din punct de vedere material. Acesta este sistemul in care traim si suntem provocati sa actionam asa. Mai totul in jurul nostru ne impinge sa avem acest comportament. Mantuitorul Hristos ne propune altceva. Este greu sa iesi din valul economic al sistemului, in care ne aflam, si sa urmam mesajul Mantuitorului Hristos. Cum sa iesim din sistem, va intreb acum?

Pr. Coman: Bogatul neintelept din Evanghelia de astazi nu-si economiseste pentru vremuri grele, ci, spune Evanghelia, isi economiseste pentru a-si oferi un confort existential: „… suflete al meu, ai multe bunatati, de acum incolo poti sa stai, sa te odihnesti, sa mananci, sa bei si sa te veselesti!”

In ceea ce priveste sfatul pe care ni-l dam noi sau analistii, in confruntarea cu iminenta criza financiara, de a econo­misi, sigur ca acesta are, pana la un punct, o logica. Este firesc. Daca afli ca este posibil sa fie seceta in vara care vine, consumi mai putin din hambar. Asadar, nimeni nu este impotriva unei elementare gospodariri a resurselor, ca sa faca fata unei situatii extreme. Dar nu despre aceasta este vorba aici, ci despre o anumita ideologie, mentalitate, care exercita atata presiune asupra noastra, incat ne transforma viata intr-o preocupare, intr-o angoasa, intr-o neliniste permanenta de a ne asigura noi propria existenta.

R Radulescu: Si pentru consum!

Pr. Coman: Pentru consum, nu mai vorbim! Alta ispita majora, consumul. Romanii sunt in plin consumism, sa spun asa. Dupa o perioada de cateva decenii, cand nu au avut ce consuma, iata, acum consuma din plin, iar de cele mai multe ori au si cu ce plati. Ne luptam apoi, cu slabitul, cu neputintele care vin din consumul fara masura. Dar foarte importanta este angoasa, nelinistea, cum sa se asigure?

Acesta este discursul esential al Mantuitorului Hristos. Omul nu se poate asigura pe sine, oricat de inteligent ar fi, oricat de echilibrat, de econom. Dumnezeu ne da foarte multe semne. Criza insasi este un astfel de semn. Cine isi putea inchipui ca un sistem financiar atat de evoluat, asa cum se propunea el insusi, poate sa aiba o sincopa de asemenea proportii? Cel mai scump lucru acum sunt banii, am inteles. Eu nu ma pricep, dar asa ni se spune. Cel mai scump lucru la ora actuala sunt banii, desi bancile sunt in jurul nostru, mai multe decat bisericile. Si totusi nu mai sunt bani. Se demonstreaza, asadar, esecul unei ideologii, care era centrata tocmai pe economisire: banca egal economie; banca egal investitie rentabila; banca, egal asigurare. Pe langa banci exista si sistemele de asigurari, care sunt tot un fel de banci, care ne fagaduiesc asigurari, in curand si pentru vesnicie! Am inteles ca sunt unii foarte bogati, care cauta banci sa-si asigure vesnicia, daca cumva intre timp se descopera secretul nemuririi sau al invierii din morti. Aceasta asezare la nivelul mentalitatii fata de lucruri este combatuta de Hristos, de Biserica si de credinta noastra. Sa nu te alipesti de aceasta lume si de oferta ei ca de ultimul scop, ca de ultima ratiune, ca de ultimul sens al vietii tale, lucru care poate fi patruns chiar si cu cea mai simpla minte.

R. Radulescu: Concluzia pildei, o spune Mantuitorul Hristos, este recomandarea ca omul sa se imbogateasca in Dumnezeu. Ce inseamna sa te imbogatesti in Dumnezeu?

Pr. Coman: Este o exprimare un pic greoaie, dar o putem intelege prin extrapolare. Ce inseamna sa ma imbogatesc in cineva? Inseamna sa investesc timp, osteneala, dragoste pentru a-l pastra pe cel drag aproape. Noi stim ce inseamna sa investesti in relatiile cu oamenii. Aceasta inseamna sa te imbogatesti in oameni, in prieteni. Investitia se va dovedi profitabila, pentru ca de la cei dragi vor veni multa bucurie, mult folos, multa bunatate, multa dragoste. Sunt bogat ca am o sotie extraordinara, sunt bogat ca am niste copii care ma umplu cu ascultarea lor, cu stradania lor, cu rezultatele lor si asa mai departe. Sa vorbim in termenii pe care ni-i propune situatia actuala: a se imbogati cineva in Dumnezeu inseamna a investi in Dumnezeu. „Investiti in Dumnezeu” ne propune Mantuitorul Hristos. Este cea mai rentabila si cea mai neriscanta investitie. De altfel, spune Mantuitorul Hristos, nu investiti in lumea aceasta, in bogatiile acestei lumi, pentru ca bogatiile acestei lumi ba sunt furate de hoti, ba le rod moliile, ba vine o criza si se alege praful de tot; ci investiti in averea cereasca, in Dumnezeu, unde nici hoti, nici molii nu sunt.

Cum poate cineva investi practic in Dumnezeu, spune Hristos, putin mai jos, in continuarea parabolei: „Vindeti averile voastre si dati milostenie; faceti-va pungi care nu se invechesc, comoara neimputinata in ceruri, unde fur nu se apropie, nici molie nu o strica!” (Luca 12, 33). Milostenia este alternativa „adunarii in hambare“, a economisirii pentru tine, a investitiei in tine. A face milostenie inseamna a investi in Dumnezeu. In limba romana se mai pastreaza cuvantul de multumire cand primesti milostenie: „Bogdaproste!“, care se traduce prin „Dumnezeu primeste!“ Va reamintesc scena judecatii finale a lumii, cand criteriul ultim va fi masura in care am fost solidari cu cei in nevoi. Justificarea acestui criteriu este relevanta pentru discutia noastra: „Adevarat zic voua, intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut.” (Matei 25, 40). Aceasta este marea investitie. Aceasta este oferta, aceasta este provocarea ultima, pe care Evanghelia si Mantuitorul Hristos o aduce lumii, iar Biserica prin predica ei si prin chemarea ei o repeta la nesfarsit. Nu va alipiti de aceasta lume, oricat de frumoasa ar fi ea, pentru ca nu este sensul ultim al existentei voastre. Sensul ultim este mult mai mare, oferta este mult mai generoasa si se cheama Dumnezeu.

Cine a gustat, un pic, din ceea ce inseamna dragostea, bunatatea cuiva, cine se bucura sa vada fata omeneasca mai mult decat propria bogatie, cui ii este draga sotia sau sotul, cine a facut experienta acestei iubiri, sa incerce si experienta iubirii de Dumnezeu. Va avea de castigat!

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”,Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)

DUMINICA A XXI-A DUPA RUSALII

„Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi pe când semăna el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată în picioare şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră; şi dacă a răsărit s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut în mijlocul spinilor; şi spinii, crescând împreună cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi a crescut şi a făcut rod însutit“. Pe acestea spunându-le, a strigat: „Cel ce are urechi de auzit, să audă!“. Şi ucenicii Săi Îl întrebau ce înseamnă această parabolă. Iar El a zis: „Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu; dar celorlalţi, în parabole, ca văzând să nu vadă şi auzind să nu înţeleagă. Iar parabola aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care primesc cu bucurie cuvântul când îl aud, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Iar cea căzută între spini sunt cei care aud, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei care, auzind cuvântul cu inimă curată şi bună, îl păstrează şi rodesc întru răbdare. (Lc. 8, 5-15)

*

Sfantul Luca al Crimeei: PILDA SEMANATORULUI

“(…) Iată, şi eu am ieşit să semăn cuvântul lui Dumnezeu în inimile voastre fiindcă şi voi sunteţi ogor al lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu, iar pe mine m-a trimis Dumnezeu lucrător în ogorul Lui. Dar eu sunt un semănător sărac şi necăjit! „De ce eşti sărac şi necăjit?” – veţi întreba voi. Oare nu este sărac şi necăjit agricultorul care are doar opt desetine de pământ? Oare nu pot să raportez şi la mine cuvintele lui Dumnezeu spuse Prorocului Isaia, când l-a trimis să propovăduiască: Şi El a zis:

Du-te şi spune poporului acestuia: cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege şi, uitându-vă, vă veţi uita, dar nu veţi vedea. Că s-a învârtoşat inima poporului acestuia, şi cu urechile lor greu aud şi ochii lor s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă, ca Eu să-i vindec (Isaia 6, 9-10)?

Zeci de mii de credincioşi ortodocşi, care locuiesc în ţinutul Tambovului mi-au fost rânduiţi să-i duc la Hristos, dar s-a înăsprit inima poporului aces­tuia şi îşi întorc urechile de la poruncile lui Hristos, şi ochii şi i-au închis ca să nu vadă sfinţenia şi să nu priceapă cu inima, şi să nu se întoarcă, ca Domnul să-i vindece pe dânşii.

Şi doar voi, apropiaţii mei, iubiţii mei, mică turmă a lui Hristos, vă deschideţi inimile voastre spre primirea cuvântului lui Dumnezeu. Dar printre voi sunt unii la care se referă cuvântul lui Dumnezeu adresat Sfântului Proroc Iezechiel:

Iar despre tine, fiul omului: fiii poporului tău vorbesc pe la ziduri şi pe la uşile caselor. Şi zice unul către altul şi frate către frate: mergeţi de vedeţi ce cuvânt a ieşit de la Domnul. Şi ei vin la tine ca la o adunare de petrecere şi se aşază poporul Meu înaintea ta şi ascultă cuvintele tale, dar nu le împlineşte; căci ei cu gura lor fac din aceasta o petrecere, iar inima lor e târâtă după poftele lor. Iată că tu eşti pen­tru ei un cântăreţ plăcut, cu glas frumos şi care cântă bine din instrumentul său; ei ascultă cuvintele tale, dar nimeni nu le împlineşte (Iezechiel 33, 30-32).

Oare nu este amărât şi necăjit agricultorul care seamănă sămânţa sa în pământ nearat? Dar şi eu mă aflu în aceeaşi situaţie, deoarece pentru mulţi ani a fost lepădat ogorul lui Dumnezeu şi puţini l-au prelucrat. Şi s-a întărit pământul inimilor omeneşti, si n-au crescut în el seminţele sfinte ale cuvântului lui Dumnezeu.

De ce mă plâng eu? De ce tulbur inimile voastre?

Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu, ca-L voi lăuda pe El; mântuirea feţei mele este Dumnezeul meu (Psalmul 41, 6).

Oare nu este puternic Domnul? Înmulţind va înmulţi păstorirea mea. Oa­re eu nu ştiu acele cuvinte minunate pe care le-a spus Apostolul Pavel despre cuvântul lui Dumnezeu: Cuvântul lui Dumnezeu este viu si acţionează si este mai ascuţit decât orice sabie ascuţită; el pătrunde până la despărţitura dintre su­flet şi duh, dintre încheieturi şi creier. Eu ştiu aceasta, de aceea nu mă tulbur că mult timp a stat nearat ogorul lui Dumnezeu, că s-a întărit pământul inimilor omeneşti, şi cu curaj voi arunca seminţele cuvântului lui Dumnezeu chiar şi în pământul nearat, fiindcă ştiu că cuvântul lui Dumnezeu este atât de puter­nic, încât singur ară pământul inimilor noastre.

***

Aşadar voi, cei tari în credinţă, şi voi, iarbă proaspătă a lui Dumnezeu, vlăstare tinere, ascultaţi:

Iată, a ieşit semănătorul să semene. Şi pe când semăna, unele seminţe au căzut lângă drum şi au venit păsările şi le-au mâncat.

Dacă seamănă ţăranul lângă un drum şi cad pe el seminţe, vor fi călcate în pi­cioare şi mâncate de păsările cerului. Despre un alt drum ne vorbeşte nouă Dom­nul Iisus Hristos: despre calea largă, care duce la pieire, pe care merg, împingându-se şi întrecându-se unul pe altul, majoritatea oamenilor - oameni însetaţi să-şi trăiască viaţa în deplină bunăstare, în îndestulare materială, însetaţi de bogăţie şi slavă, care dispreţuiesc poruncile lui Hristos, care vor să-şi construiască după mintea lor viaţa… Ei fug pe acest drum spinos, şi inimile le sunt ocupate nu cu cuvintele lui Dumnezeu, ci cu grijile pentru bunăstarea şi îndestularea lor…

Dar se întâmplă uneori ca şi de aceşti oameni să se atingă cuvântul lui Dum­nezeu – când din curiozitate intră în bisericile noastre sau, prin discuţiile cu cre­dincioşii pe care îi întâlnesc în cale, sunt semănate seminţele lui Hristos în ini­mile lor. Şi se tulbură inima acestor oameni ocupaţi cu goana după bunăstare, slavă şi bogăţie. Şi se opresc din fuga lor, cad pe gânduri dacă să meargă sau nu pe acest drum îngust, dacă să se gândească şi la sufletul lor, nu doar la bunăstarea trupului lor, a familiei lor, la prosperitatea lor. Dar pe acest drum îngust zboa­ră numeroase păsări nevăzute, duşmanii neamului omenesc, puterile întunecate ale iadului, în stăpânirea cărora se află aceşti oameni. Ei privesc cu atenţie ca ni­meni să nu împiedice faptele rele ale acelora. Şi cum vor vedea că omul s-a oprit şi a căzut pe gânduri, că se gândeşte la sufletul său, atunci ca nişte păsări răpitoa­re îl atacă si fură cuvântul lui Dumnezeu semănat în inima lui.

Iată ce înseamnă sămânţa căzută pe drum. Ea este călcată în picioare, mân­cată de păsările cerului.

***

Altele au căzut pe loc pietros, unde n-aveau pământ mult, şi au răsărit de îndată, pentru că n-aveau pământ adânc.

Cât de mulţi sunt printre oameni cei care pot fi asemănaţi cu acest loc pietros, acoperit cu un strat subţire de pământ! Cât de mulţi sunt oamenii cu intenţii bune, dar care n-au o profunzime a simţurilor şi a gândurilor, profunzimea inimii, care nu dispun de o comoară deosebită a sufletului! Ei sunt instabili, sunt pasionaţi când de una, când de alta, se apucă cu pasiune de fap­te bune, măreţe, se încredinţează slujirii ştiinţei, artei, filosofiei, dar în scurt timp renunţă la ele, fiindcă în locul unei pasiuni vine alta care îi cuprinde. Nu există rădăcini adânci pentru cuvintele dreptăţii lui Dumnezeu în sufletele lor. Domnul a spus despre astfel de oameni că, atunci când le vine necazul sau ispitirea, când vine timpul să sufere pentru Hristos, uşor şi repede se leapădă de El. Cum se atinge de astfel de oameni mâna lui Dumnezeu care îi înţelepţeşte, care îi învaţă calea cea dreaptă şi dureroasă, atunci încep să cârtească, nevrând să suporte durerea, îl hulesc pe Dumnezeu şi pleacă de la El. Şi se sfârşeşte lu­crarea lui Dumnezeu, care numai ce începuse în inimile lor…

Foarte des se întâmplă cu asemenea oameni că imediat ce aud ironii la adresa credinţei lor, îndată şovăiala şi ruşinea falsă le stăpânesc inima, astu­pând seminţele credinţei lui Hristos.

Iată ce înseamnă cuvântul lui Hristos despre sămânţa căzută pe loc pietros.

***

Altele au căzut între spini şi spinii au crescut şi le-au înăbuşit.

Deseori se întâmplă aceasta cu grăunţele de grâu, care cad în buruieni, în urzici, între spini. Aşa se întâmplă şi cu cei ale căror suflete şi inimi sunt ase­mănătoare unui câmp năpădit de ierburi rele şi de buruieni, urzică şi spini de tot felul. „Ce fel de buruieni şi spini?” – veţi întreba voi. Eu cred că este des­tul de clar. Buruienile şi ierburile rele – sunt acelea care nu dau seminţe bune. Sunt cele ce dau seminţe otrăvite, nefolositoare – seminţe cu care nu se hrăneşte nimeni. Sunt răutatea omului, tendinţa de a îndeplini poftele proprii, sunt patimile care distrug tot ce este bun în inimile noastre.

Cum poate să crească sămânţa lui Dumnezeu în mijlocul acestor buruieni? Se înţelege că va fi curând înăbuşit şi nu va aduce roadă.

***

Altele au căzut pe pământ bun. Şi au dat rod: una o sută, alta şaizeci, alta treizeci.

Iată ce se întâmplă când seminţele de grâu cad în pământ bun, arat şi în­grăşat! Iată ce se va întâmpla când pământul va fi udat de ploi timpurii şi târ­zii, când seminţele vor fi încălzite de razele soarelui! Aşa trebuie să fie şi în ini­mile noastre. Trebuie ca ele să fie larg deschise şi să tresalte în faţa lui Dumne­zeu, trebuie ca voi să vă deschideţi ochii şi urechile duhovniceşti şi să primiţi cuvântul lui Dumnezeu, pe care noi, păstorii voştri, cu osârdie îl semănăm în inimile voastre.

Să plecaţi din biserică cu mare atenţie, păstrând acest cuvânt al lui Dum­nezeu, să-l duceţi acasă ca pe un potir de preţ, plin până la vârf, temându-vă să vărsaţi din el vreo picătură.

Trebuie cu inimă curată, neatinsă, să ducem acest har al lui Dumnezeu în casele voastre. Aceasta este posibil doar pentru cei care au inimile asemănă­toare pământului bun, arat şi îngrăşat. Ştiu că mulţi dintre voi au asemenea inimi bune şi curate. Dar nu numai de bunătatea pământului depinde încolţirea seminţelor. Trebuie să fie udate de ploile timpurii şi târzii. Trebuie să fie încălzite de soare si luminate de lumina lui.

Iată, de aceasta trebuie să avem grijă! Veţi întreba: „Dar cum să udăm se­minţele lui Dumnezeu?” Cu lacrimi. Cu lacrimi de pocăinţă pentru păcatele voastre udaţi-le. Luminaţi-le asemenea razelor soarelui, cu lumina dragostei. Incălziţi-le cu căldura faptelor bune, de milostenie şi de compătimire pentru apropiaţii voştri.

Şi vor creşte în inimile voastre seminţele semănate de mine, slujitorul nevrednic al lui Dumnezeu.

Şi când voi încheia munca mea, munca de semănător, când voi merge la odihna cea veşnică, atunci cu îndrăznire voi sta în faţa Scaunului Celui Preaînalt şi voi spune: Iată eu şi pruncii pe care mi i-a dat mie Dumnezeu! Amin!

29 octombrie 1944

(Din: Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009)

***

PS Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor:

PILDA SEMĂNĂTORULUI, SAU DESPRE PUŢINA NOASTRĂ RODIRE DUHOVNICEASCĂ

Dreptmăritori creştini,

Parabola din evanghelia de astăzi ne prezintă pe Semănătorul, ieşit să-Şi semene „sămânţa” Sa. Şi semănând El, unele seminţe au căzut lângă drum şi-au fost călcate în picioare, iar păsările cerului venind le-au mâncat. Alte seminţe au căzut pe loc pietros şi, pentru că nu au putut face rădăcini adânci, venind soarele şi arşiţa, s-au uscat. O altă parte din seminţe a căzut între spini şi, crescând şi aceia odată cu ele, le-au înăbuşit. În fine, abia ultima parte a seminţelor a căzut în pământ bun, aducând rod: unele 100, altele 60, iar altele 30 (Mt. 13, .

Este pilda sau parabola Semănătorului pe care, auzind-o, în mod firesc ne punem şi noi întrebarea: De ce oare Hristos îşi grăia învăţătura Sa în felul acesta oamenilor? Nu este singura pildă prin intermediul căreia Mântuitorul alege să-Şi facă auzită aşa învăţătura. Se cunosc zeci de parabole prin care Domnul a găsit mai potrivit să transmită astfel oamenilor adevărul, iar nu în mod direct. De ce oare?

Ei bine, întrebarea aceasta I-au pus-o şi ucenicii imediat după ce a rostit pilda de astăzi, căci, citim în textul Evangheliei după Matei:

„Învăţătorule, pentru ce le grăieşti lor în pilde? Şi le-a răspuns Hristos: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, pe când acelora nu li s-a dat”.

Şi apoi a adăugat:

„Pentru că văzând nu văd şi auzind nu aud, nici nu înţeleg”.

Şi a mai spus şi acest cuvânt:

“că tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua“ (vezi textul paralel de la Mt. 13,3-23).

Cât priveşte răspunsul dat de Mântuitorul în pericopa evanghelică de astăzi, el chiar trebuie explicat mai mult, căci a zis Domnul:

„Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca văzând să nu vadă şi auzind să nu înţeleagă”.

Iubiţi credincioşi,

Oare ce a vrut să spună Hristos cu aceste cuvinte? Dorea El, oare, ca învăţătura Sa să ajungă numai la urechile unora, iar nu la toţi? Nu vroia, oare, Domnul ca toţi ascultătorii Săi să ajungă să înţeleagă cuvintele Lui? Bineînţeles că dorea. Doreau însă toţi ascultătorii să vadă în Iisus pe Dumnezeu? Nu doreau!... Căci Evanghelia ne atrage atenţia că veneau unii să-L asculte cu inimi viclene şi cu urechi rău intenţionate, ca să-L prindă în cuvânt (Lc. 11, 54) şi căutând motiv să strige mai târziu: „răstig­neşte-L, răstigneşte-L!” (Lc. 23, 21). Domnul preferă acest mod de a-Şi propovădui învăţătura Sa, pe de o parte, din cauza fariseilor şi cărturarilor cei cu inimi viclene; acele „urechi” dornice să audă ceea ce voiau ele, iar nu ceea ce le grăia El. Pentru unii ca aceştia rosteşte Domnul cuvintele: „nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor“ (Mt. 7,6).

Pe de altă parte, această practică, de a-Şi rosti învăţătura în pilde, era mult mai la îndemâna poporului de rând, a oamenilor simpli şi necărturari, care nu ar fi putut pătrunde prea uşor profunzimea cuvintelor Sale. Aici se împlineşte cuvântul Domnului care zice: „Pentru că văzând nu văd şi auzind nu aud, nici nu înţeleg“ (Mt. 13, 13).

Tot astăzi se împlinesc cu prisosinţă şi cuvintele: „Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua“ (Mt. 13,12). Tot celui care are, adică ucenicului şi celui dispus să audă adevărul, i se va da plus de învăţătură şi de înţelegere, i se va înmulţi cunoştinţa, iar celui ce are puţin, pentru că îl abordează pe Hristos cu inimă vicleană, şi puţina lumină şi înţelegere pe care le are le va pierde. Aceasta pentru că Domnul nu S-a lăsat pradă vicleniei şi dorinţei lor de a-L prinde în cuvânt. La un moment dat, cu mult înainte de a „veni ceasul Său“, chiar au dorit să pună mâna pe El, să-L judece şi să-L omoare, dar, în chip miraculos, nimeni n-a putut să se atingă de Dânsul, iar El pur şi simplu a plecat din mijlocul lor, lăsându-i neputincioşi (In. 7, 30).

Să ne întoarcem, însă, la pilda noastră de astăzi. Oare, agricultură face Domnul în evanghelia aceasta? Deplânge El cumva soarta unor seminţe care nu ajung în pământ fertil, şi pentru aceasta nici nu pot să încolţească şi să rodească? Aceasta îl interesează pe El în pericopa de astăzi? Ce voieşte să ne spună pilda Semănătorului care a ieşit să-Şi semene „sămânţa” Sa?

Ei bine, semănătorul este Dumnezeu, iar sămânţa este cuvântul Său, pe care-l sădeşte în sufletele noastre întocmai cum este sădită sămânţa în pământ. Cele patru feluri de pământ, respectiv cel de lângă drum, terenul pietros, pământul spinos şi pământul cel bun reprezintă sufletele noastre, dornice şi capabile de a face roditoare Sămânţa cea sfântă în chip diferit.

Astfel, pământul de lângă drum, unde sămânţa este mult prea expusă şi de obicei este călcată în picioare, iar păsările cerului vin şi o mănâncă, reprezintă sufletele acelea care primesc cuvântul lui Dumnezeu în chip „pasager”, cu superficialitate ori indiferenţă şi, în plus, lumea şi diavolii le împiedică să rodească. Terenul pie­tros închipuie pe aceia care, deşi într-o primă fază se bucură de cuvântul cel sfânt, primindu-l cu bună intenţie în suflet, la vreme de încercare şi ispită totuşi se „pierd”, pentru că nu au „rădăcinile” credinţei celei sănătoase şi „apa” învăţăturii celei mântuitoare. Terenul plin de spini reprezintă sufletele celor care, deşi primesc cuvântul Domnului, luându-se apoi cu grijile ori plăcerile acestei lumi, se arată până la urmă tot neputincioşi.

Abia în cele din urmă, ni se spune, sămânţa cade în pământ bun unde, însă, rodeşte diferit, căci nici aici aceasta nu aduce rod sută la sută. Deşi pământ bun, numai unele seminţe aduc rod deplin, căci altele rodesc în proporţie de doar 60%, iar altele abia 30%. [...]. A prevăzut, de asemenea, şi neputinţa noastră, a celor care încercăm duminică de duminică să adunăm în sufletele noastre „seminţele cele sfinte” — adică învăţăturile dumnezeieşti din Sfânta Evanghelie — dar nu reuşim să aducem cu toţii roadele pe care El le aşteaptă de la noi.

De ce? Pentru că nu toţi suntem „pământul cel bun”. Pentru că unii sunt„pământul de lângă drum”, stăpâniţi, adi­că, de indiferenţă, ori de prea multă superficialitate. Alţii sunt „pământ pietros” şi neroditor, întâmpinând cu inimă „împietrită” dragostea şi învăţătura lui Dumnezeu, iar alţii sunt „pământ spinos” ce respinge cuvântul sfânt, pentru că nu sunt destul de curăţaţi de bălăriile păcatului.

De aceea, cred că ar trebui să ne întrebăm astăzi cu toţii: Noi ce fel de „pământ” suntem? Suntem pământul cel bun? Sau suntem pământul de lângă drum, ori cel pietros, sau cel cu spini? Rodim noi cele duhovniceşti? Şi dacă da, ne străduim 100%? Sau rodim doar 60%, ori abia 30%? Iată întrebări pe care evanghelia de astăzi ni le pune fiecăruia şi iată cum ar trebui să înţelegem această parabolă!

Să luăm aminte că, nu din vina Semănătorului şi nici din pricina seminţei are loc nerodirea sau puţina rodire, ci din cauza „pământului”, adică a omului celui „pământesc”, zidit din pământ, dar care nu se străduieşte îndeajuns să se înalţe de la cele pământeşti către înălţimea cuvintelor celor cereşti. De aceea, să rugăm pe Semănătorul învăţăturii celei sfinte şi dumnezeieşti să semene şi în sufletele noastre cuvintele Lui cele de viată dătătoare, dar să ne ajute şi să ajungem a fi cu toţii „pământul cel bun” şi bine roditor, astfel încât darul Lui să nu se reverse peste noi în zadar. Să-L rugăm să binecuvinteze sufletele noastre, înţelegerea noastră, viaţa noastră, ca să putem rodi şi noi din belşug în ogorul Său, spre folosul semenilor noştri şi spre slava numelui Său celui sfânt, Amin.

(din: †  Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

***

Despre vorbirea în pilde ca răspuns la îndărătnicia omenească

R. Rădulescu: Părinte profesor Constantin Coman, dintre cele patru locuri în care cad seminţele: lângă drum, pe piatră, în spini sau pe pământ bun, pe care l-aţi caracteriza a fi cel specific pentru timpul şi mintea omului modern?

Pr. Coman: Cred că cele de la mijloc, când seminţele cad pe piatră. Acestea trimit la un oarecare entuziasm, interes şi bucurie de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu, care se sting, însă, foarte repede. Am putea vorbi chiar despre o anumită modă a credinţei! Dar nu este consecventă, pentru că nu este suficientă râvnă. La vreme de încercare, la vreme de strâmtorare, piere acest entuziasm, se uită şi Cuvântul Domnului. Sunt reprezentate toate categoriile, fără doar şi poate. Dar vorbim de cea dominantă. Ar mai fi şi categoria celor prinşi în mreaja grijilor de fiecare zi…

R. Rădulescu: Spinii…!

Pr. Coman: Spinii…, prea multele griji, atracţia plăcerilor şi a bogăţiei, care înăbuşă interesul ce se trezeşte la auzul cuvintelor Evangheliei Mântuitorului Hristos. Acestea două, cred că sunt foarte potrivite pentru a interpreta atitudinea majoritară a semenilor şi a contemporanilor noştri, faţă de vestirea Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos.

R. Rădulescu: Aşadar, observaţi o receptivitate a omului de astăzi, receptivitate care poate fi deturnată uşor de alte lucruri, de alte ispite cum le spunem noi în limbaj religios.

Pr. Coman: Tocmai. Nu este suficientă determinare, nu este, după aceea, suficientă râvnă, nu este suficientă strădanie. S-ar părea că omul contemporan nu este dispus la prea mult efort. Trăim într-o epocă în care comoditatea, confortul sunt mai atractive decât strădania şi efortul. Or, pentru a te mentine într-un interes constant fată de Cuvântul Mântuitorului Hristos şi pentru a-l lucra, este nevoie de foarte mult efort, este nevoie de multe renunţări. Orice lucru bun şi pozitiv se face cu foarte multă strădanie, ceea ce nu mai este la îndemâna omului contemporan. Apoi, trebuie să recunoaştem uşurătatea, superficialitatea, lipsa reflecţiei, refuzul de a adânci lucrurile. Nu mai are nimeni timp să mediteze asupra sensului vieţii şi a sensului lucrurilor. Omul contemporan este grăbit să facă, să producă, să fie eficient. Nu mai are înclinaţia spre contemplaţie! Cine se mai gândeşte la sensul ultim al lucrurilor pe care le făptuieşte? Se blochează în sensul imediat, care este folosul individual, câştigul pe termen scurt, etc. Părinţii filocalici aşează tipul contemplativ pe o poziţie superioară tipului uman făptuitor.

R. Rădulescu: De ce ar fi captivant sau de ce ar fi interesant mesajul pe care îl propune Hristos pentru omul de astăzi, care, aşa cum aţi spus, are la îndemână atâtea mijloace ca să-şi facă viaţa comodă? Pentru ce să urmeze un mesaj ca al lui Hristos, cu tragerea de inimă, pe care spuneţi că, într-adevăr, nu o mai avem?

Pr. Coman: Da, este foarte greu să-l convingem pe omul de astăzi să-L urmeze pe Hristos. Două ar fi şansele: Prima, să observe cât mai repede posibil deşertăciunea ofertelor acestei lumi, care, în cele din urmă, nu bucură pe deplin şi nici până la capăt, nu împlinesc, nu răspund aspiraţiilor adânci ale omului. Setea omului după absolut, după desăvârşire, după iubire nu sunt satisfăcute în limitele acestei lumi. Dându-şi seama de această realitate – cu cât mai repede, cu atât mai bine – se poate deschide spre o alternativă, care poate fi cea a Evangheliei Mântuitorului Hristos. Cealaltă şansă poate fi obligaţia de a da un răspuns provocării Evangheliei Mântuitorului Hristos. Orice om cu bun simţ, care se respectă, nu poate evita provocarea Evangheliei lui Hristos. Cultura creştină este atât de prezentă, încât nimeni nu poate spune că nu a auzit de Hristos! Cum ieşim din casă, la cinci metri, la zece metri, dăm peste o biserică. Eşti obligat să te întrebi: Ce reprezintă biserica? Ce rost are această clădire? Crucea este, de asemenea, prezentă peste tot. Orice om ar fi normal să se poziţioneze faţă de această provocare! Trebuie să-i dea un răspuns. In fiecare clipă auzim Numele lui Hristos. Radiourile, presa scrisă ne vorbesc despre Hristos, despre Evanghelia Sa, despre Biserică, despre preot şi toate celelalte. Dacă nu eşti, totuşi, foarte pasiv la această confruntare permanentă sau dacă nu te eschivezi – şi eschiva este un răspuns – atunci trebuie să-ţi dai un răspuns în legătură cu el. Să spui: „Am cercetat şi am ajuns la concluzia că nu prezintă nici un interes pentru mine!“, este un răspuns! Sau dimpotrivă: „Am cercetat şi lucrurile prezintă interes pentru mine, iar dacă prezintă interes, trebuie să merg până la capăt, să văd ce înseamnă această provocare!“

Aşadar, omul mulţumit de sine şi nepreocupat de împlinirea sa existenţială, pe de o parte, şi omul insensibil la provocările vieţii, pe de altă parte, are puţine şanse să se deschidă Evangheliei lui Hristos. Evanghelia este descoperită cu bucurie de cei care ajung la conştiinţa insuficienţei de sine. Mai aproape de această stare sunt cei urgisiţi de soartă: săracii, bolnavii, neputincioşii. Lor li se adaugă cei care înţeleg repede deşertăciunea acestei lumi şi amăgirile ei. Incă o categorie consistentă o formează cei care ajung la concluzia că nu se pot elibera de sub povara păcatelor, de sub „lanţul cel greu al păcatelor!” Toţi aceştia vor fi bucuroşi să audă despre Evanghelia lui Hristos, vor fi bucuroşi să li se certifice vestea cea bună:

„Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi văzut şi cele ce aţi auzit: Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţă, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte” (Luca 7,22).

Ceilalţi, cei mulţumiţi de ei înşişi, cei sănătoşi, drepţi, buni, eficienţi vor avea un interes mai scăzut, sau chiar vor fi intrigaţi, deranjaţi de Evanghelia lui Hristos. Nu că ar fi cineva suficient sieşi sau cu adevărat bun, sau drept, sau împlinit, dar mulţi dintre semenii noştri se amăgesc cu această părere de sine. Îmi vin în minte aici cuvintele cu care Sfântul Evanghelist Luca introduce Parabola Vameşului si a fariseului: „Către unii care credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi, a zis pilda aceasta…” (Luca 18,9). Hristos este „prieten al vameşilor şi al păcătoşilor” (Luca 7,34). De auzul Evangheliei se vor bucura săracii, bolnavii şi păcătoşii şi se vor întrista sau nu vor arăta interes bogaţii, drepţii şi cei sănătoşi. Ciudat, nu!?

R. Rădulescu: Părinte profesor, ne întoarcem la textul ca atare al acestui fragment evanghelic, despre care vorbim. Hristos rosteşte această pildă, dar Apostolii Îi cer să le-o tâlcuiască. Nu înţeleg ce vrea să spună în prima fază Mântuitorul Hristos. Hristos le tâlcuieşte, dar le spune că lor le este dat să afle şi tâlcuirea, iar celorlalţi li se vorbeşte în pilde. Şi spune Mântuitorul Hristos: „Ca văzând să nu vadă, şi auzind să nu înţeleagă”. Mărturisesc, că m-am poticnit în acest text, nu am înţeles ce vrea Hristos să spună cu aceste cuvinte.

Pr. Coman: Este o aluzie directă a Mântuitorului la îndărătnicia poporului din care se născuse, reprezentant fidel, de altfel, al omenirii întregi. Mântuitorul reia un cuvânt frecvent rostit în Vechiul Testament prin care proorocii descriau în aceşti termeni învârtoşarea inimii concetăţenilor lor şi nevolnicia lor:

„Ascultaţi acestea, popor nebun şi fără inimă! Ei au ochi şi nu văd, urechi au, dar nu aud… Dar poporul acesta are inimă îndârjită şi răzvrătită” (Ieremia 5,21,23).

Sau:

„Fiul omului, trăieşti în mijlocul unui neam răzvrătit. Aceştia au ochi ca să vadă, dar nu văd; au urechi ca să audă, dar nu aud, pentru că sunt un neam de răzvrătiţi.” (Iezechiel 12,2).

R. Rădulescu: Insist şi vă întreb părinte profesor: „Văzând, să nu vadă, şi auzind, să nu audă!” Este o camuflare a mesajului, îţi trebuie o iniţiere ca să înţelegi? Ce îţi trebuie, ca să vezi, ce trebuie să vezi şi să auzi?

Pr. Coman: Nu este vorba despre nici o camuflare. Mântuitorul Hristos spune la sfârşit că le-a vorbit deschis, la lumina zilei, nu a avut nimic de ascuns:

„Eu am vorbit pe faţă lumii; Eu am învăţat întotdeauna în sinagogă şi în templu, unde se adună toţi iudeii şi nimic nu am vorbit în ascuns.” (Ioan 18,20).

Este vorba, însă, de disponibilitatea auditorului, de voinţa lui, sau mai curând de lipsa de disponibilitate şi voinţă. Trebuie să vrei pentru a primi cuvintele cuiva sau limbajul semnelor, al gesturilor cuiva. Dacă nu vrei, dacă te plasezi dintru început pe poziţie contrară, refuzi să vezi ceea ce vezi şi refuzi să auzi ceea ce auzi. Până acolo merge îndărătnicia omului şi mai ales ipocrizia lui. N-au fost ei martori ai minunilor săvârşite de Mântuitorul?! N-au văzut ei orbi din naştere recăpătându-şi vederea, surdo-muţi auzind şi vorbind, leproşi curăţindu-se, demonizaţi vindecându-se, morţi înviind?! Care a fost rezultatul?! Potrivnicia a mers până la a-L acuza că vindecă pe demonizaţi cu ajutorul lui Beelzebul, căpetenia demonilor!!!

Problema contemporanilor Mântuitorului – ca şi a contemporanilor noştri – nu era aceea că nu-L puteau recunoaşte pe Hristos, ci aceea că nu vroiau să-L recunoască! Simţurile fizice slujesc şi se supun – aşa cum le-a rânduit Creatorul -persoanei-subiect al acestora. Adică, ochii văd şi urechile aud, iar mintea înţelege ceea ce vrea posesorul lor. Potrivnicia este una din căderile frecvente ale omului până astăzi. Uşor ironic, prin aceste cuvinte, Mântuitorul parcă le spune: „Vorbesc în pilde, pentru a nu le violenta starea lor de îndărătnicie, pentru a nu le tulbura îndârjirea inimii. Oricum, chiar dacă le-aş vorbi deschis, nu s-ar schimba nimic“. Omul are o problemă într-adevăr! Neputinţa de a se deschide pozitiv, cu încredere, lui Dumnezeu şi celuilalt. El se plasează din start mai curând îndoielnic, suspicios, neîncrezător, potrivnic. Nu eşti crezut în ceea ce afirmi, ţi se cer argumente, ţi se cer semne. Aceasta nu este o stare care să-l ajute pe om să înţeleagă ce i se spune! Indiferent dacă i se spune deschis sau în pilde! Problema ar fi cum poate omul dobândi starea aceea pozitivă, care-i deschide calea receptării şi a înţelegerii vorbirii celuilalt. Antropologia noastră teologică vorbeşte despre sinergie dumnezeiesc-omenească.

Pentru a dobândi capacitatea de a fi încrezător şi înţelegător, omul trebuie să dorească, să vrea cu tot dinadinsul acest lucru. Şi va primi darul credinţei, ca şi cel al înţelegerii. Omul trebuie să vrea să fie ascultător şi să-şi articuleze stăruitor voinţa, şi va primi darul ascultării. Va trebui să vrea să înţeleagă tainele profunde ale lumii şi ale vieţii, raţiunile ultime ale creaturilor şi să articuleze stăruitor această dorinţă pentru a primi darul şi deschiderea înţelegerii.

Pentru epoca noastră aceste cuvinte ale Mântuitorului sunt extrem de provocatoare. Lumea este dominată încă de o cultură raţionalistă, întemeiată pe semnalele simţurilor şi pe prelucrarea acestora de către raţiune. Nimeni nu ia în calcul importanţa „duhului” care stăpâneşte orice subiect al cunoaşterii şi al înţelegerii, intenţia cea mai intimă şi mai persistentă care-l domină pe acesta. Acest „duh” este de fapt factorul determinant pentru ca vederea să fie vedere, iar auzul să fie auz. Duhul fiecăruia „dictează” ce să vadă şi ce să audă, cum să vadă şi cum să înţeleagă. Am să invoc aici cuvântul unui filosof francez contemporan (cred că Gabriel Marcel), care spune: „Nu creierul gândeşte, ci eu!” Extrapolând, putem spune: nu ochii văd, ci eu, nu urechile aud, ci eu etc. Ei bine, acest „eu” este responsabil, şi nu obiectivitatea informaţiilor, oricât de concrete şi de pragmatice ar fi acestea. Eu sunt o conştiinţă de sine, o conştiinţă de dorit cât mai coerentă, care recapitulează în sine un mecanism psihosomatic extrem de complex!

Gnoseologia teologică şi hermeneutica teologică spun că omul ajunge să cunoască şi să înţeleagă atunci când „duhul” care sălăşluieşte în el este Duhul lui Dumnezeu. Este vizibilă taina cea mare a libertăţii umane – şi drama cea mare în acelaşi timp. Actul cunoaşterii şi al înţelegerii nu poate fi consecinţa unei presiunii deterministe şi fataliste a realităţii exterioare asupra omului, ci este dependent de deschiderea şi vrerea liberă a omului. Mai rămâne ca omul să-şi redobândească voia liberă pe care eventual şi-a pierdut-o, supunându-se orbeşte sau uşuratic nenumăraţilor stăpâni dinăuntrul sau din afara lui! Omul mânios este orbit de mânie şi nu vede, nu înţelege sau înţelege ce-i dictează duhul mâniei. Omul indiferent, omul leneş, omul plictisit, omul plin de griji nu poate înţelege, omul care urăşte nu poate înţelege sau înţelegerea lui este viciată de duhul urii. Nu este suficientă nici lipsa acestor „duhuri”, raţiunea pură adică. Pentru a funcţiona la parametri normali şi pentru a realiza actul cunoaşterii şi al înţelegerii, raţiunea trebuie să fie hrănită de o atitudine adâncă pozitivă, de un duh pozitiv. Omul care iubeşte, are o înţelegere mult sporită.

(…)

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)

Legaturi:

• CINE ARE URECHI DE AUZIT… SA AUDA STRIGATUL DOMNULUI!
• Dumnezeu Isi seamana in noi Sangele: noi ce semanam?
• CUM SA ADUCEM ROD?
• Rugaciune luata din pilda semanatorului – Sf. Tihon din Zadonsk
• PARINTELE GHEORGHE CALCIU: Pilda Semanatorului si cele patru tipologii umane

DESPRE INVIEREA FIULUI VADUVEI DIN NAIN

Ati auzit astazi, in citirea Evangheliei, cum Domnul Iisus Hristos l-a inviat in mod minunat pe fiul vaduvei din orasul Nain. Stiti ca Domnul i-a inviat si pe fiica lui Iair, si pe Lazar cel aflat in mormant de patru zile. Oamenii necredinciosi rad pe seama credintei noastre in invierea mortilor, considerand-o basm, legenda. Dar straniu, cu toate acestea ei cred cu naivitate ca mortii pot fi inviati prin metode stiintifìce.

In orasul Taskent, odata, s-a crezut intr-adevar ca poate fi inviat un copil mort deja de doi ani, al carui trup fusese imbibat cu acid azotic… Noi, crestinii, nu credem in asemenea „minuni” stiintifìce, dar credem ca la Dumnezeu toate sunt cu putinta.

Pilda spune ca intr-un orasel mic, Nain, era dus spre inmormantare singurului fìu al unei vaduve nefericite. Domnului Iisus Hristos i S-a facut mila de ea, i-a oprit pe cei care purtau sicriul si a spus: Tinere, tie-ti spun scoala-te! Si s-a sculat mortul si s-a ridicat, privind cu uimire imprejur.

Cu frica si cu evlavie citim despre invierea fiicei lui Iair, ascultam cu frica si cu cutremur cum a fost inviat Lazar, citim in Faptele Apostolilor ca Sfantul Petru a inviat-o pe crestina Tavita. El i-a scos pe toti din camera, s-a rugat si a spus:

Tavita, scoala-te! Iar ea si-a deschis ochii si, vazandu-l pe Petru, a sezut. El, dandu-i mana, a ridicat-o si, chemand pe sfinti si pe vaduve, le-a dat-o vie (Fapte 9, 36-41).

Noi credem din toata inima in faptul ca, cu ajutorul numelui Domnului Iisus Hristos, putem face totul, ca toate sunt in puterea Lui, totul este posibil, totul e realizabil. Asadar nimeni dintre noi sa nu se indoiasca despre veridicitatea acestor invieri minunate!

Dar sa ne gandim: de ce Domnul Iisus Hristos invia mortii? Ce L-a determinat la asa ceva? Dragostea si compatimirea pentru omul cel cazut, condamnat la moarte, Il indeamna spre aceasta. Citim in Evanghelie ca, inaintei invierii lui Lazar, Hristos era emotionat si I-au curs lacrimi din ochii sfinti… nu putea sa priveasca cum se sfasiau de durere Marta si Maria, surorile lui Lazar. Mila si dragostea Il calauzeau atunci. Dar oare numai mila? Doar dragostea? A fost si o alta cauza: trebuia sa arate neamului omenesc ca El, Domnul Iisus Hristos, este stapan si peste moarte. Era necesar ca oamenii, vazandu-L pe cruce rastignit, sa nu se tulbure.

Trebuia sa arate ca El putea sa nu moara, dar de bunavoie S-a dat pe Sine la moarte, pentru a ne mantui pe noi toti din moartea cea vesnica. A fost si o a treia cauza. Invierea lui Lazar trebuia sa insemne pentru noi chipul invierii noastre duhovnicesti, al mantuirii din moartea pacatelor spre viata vesnica.

Sfantul Apostol Pavel marturiseste ca invierea noastra din moartea pacate­lor la viata vesnica a fost principalul scop al Domnului Iisus Hristos. Pentru aceasta a venit El pe pamant, pentru aceasta S-a adus pe Sine jertfa.

Patrundeti sensul cuvintelor Apostolului Pavel despre Hristos:

Caci intru El locuieste trupeste toata deplinatatea Dumnezeirii, si deplini sunteti voi intru El Cel ce este Cap a toata Domnia si Stapania. Intru El ati fost taiati imprejur cu taiere imprejur nefacuta de mana, prin dezbracarea de trupul carnii intru taierea imprejur a lui Hristos (Coloseni 2, 9-11).

In Vechiul Testament, lui Moise i s-a dat porunca taierii imprejur. In Noul Testament ea este abandonata; nu mai trebuie sa ne taiem imprejur trupeste, fiindca in Hristos primim taierea imprejur duhovniceasca, ce are drept scop dezbracarea de trupul carnii, intru taierea imprejur a lui Hristos.

Ingropati fiind impreuna cu El prin Botez - spune Apostolul Pavel -, cu El ati si inviat prin credinta in lucrarea lui Dumnezeu Cel Ce L-a inviat pe El din morti. Iar pe voi, care erati morti in faradelegile si in netaierea imprejur a trupului vostru, v-a facut vii impreuna cu Sine, iertandu-ne toate gresalele, stergand zapisul ce era asupra noastra, care ne era potrivnic cu randuielile lui, si L-au luat din mijloc, pironindu-L pe cruce (Coloseni 2, 12-14).

Pe voi, care ati fost morti in pacate, Domnul v-a chemat la invierea duhovniceasca.

Va este clar, asadar, ce inseamna sa fii mort in pacate? O, da! Pacatul si moartea sunt inseparabile. Oare viata in pacate, in poftele trupului nu este o moarte lenta? Oare desfranarea si preadesfranarea, nepedepsite de vreo boala rea, nu duc la moarte? Oare betia nu distruge trupul, iar sufletul nu-l coboara pana la starea animalica? Oare minciuna nu putrezeste omul, cum carii mananca lemnul? Oare mandria si preainaltarea, vorbirea de rau si defaimarea nu resping prin mirosul lor urat? Iar vorbirea de rau este mirosul mortii. Viata in pacate, in slujirea josnica a patimilor si poftelor, nu este viata, ci descompunere. Descompunerea duce la moarte. De la aceasta descompunere se moare, mor cu aceasta moarte duhovniceasca mii si milioane de oameni nefericiti care nu L-au gasit pe Hristos, care nu cauta la El mantuire din descompunerea duhovniceasca.

Iar pe noi, cei care intelegem aceasta, care L-am primit pe Hristos in inima noastra si am primit de la El puterea de a fi copii ai lui Dumnezeu, Domnul ne cheama sa renastem:

Daca, intr-adevar L-ati ascultat si ati fost invatati intru El, asa cum este adevarul intru Iisus, sa va dezbracati de vietuirea voastra de mai inainte, de omul cel vechi, care se strica prin poftele amagitoare, si sa va innoiti in duhul mintii voastre, si sa va imbracati in omul cel nou, cel dupa Dumnezeu, zidit intru dreptatea si in sfintenia adevarului (Efeseni 4, 21-24).

Ca pe niste haine murdare, vechi, imbibate de necuratie, trebuie sa aruncam de pe noi pacatele, trebuie sa ne curatim de aceasta imbracaminte urat mirositoar e, cu toata inima sa dorim haina alba si curata, sa ne dezbracam de omul cel vechi, care se descompune in pofte si pacate, si sa ne imbracam in cel nou, zidit du­pa chipul lui Dumnezeu – sa ne imbracam in Hristos!

Iata spre ce ne indeamna Domnul, iata pentru ce era necesara invierea mortilor, aceasta preinchipuire a invierii duhovnicesti, dezbracarea omului cel vechi si imbracarea lui in cel nou, zidit dupa Dumnezeu in curatie si adevar.

Pentru aceasta a venit Domnul Iisus Hristos in lume si a suferit moarte muceniceasca, ingrozitoare, pentru a ne izbavi din stapanirea diavolului, care ne ademeneste cu pacatele si ne duce la moartea vesnica. Hristos ne-a dat pu­tere sa fim copii ai lui Dumnezeu si in numele Lui sa calcam pe diavolul, sa zdrobim capul sarpelui. Trebuie doar sa vrem, trebuie sa primim aceasta pute­re din mainile lui Hristos, trebuie sa ne rusinam de mirosul nostru urat al pacatului si de necuratia noastra si sa dorim sfintenia in Dumnezeu si adevarul. Si daca se va atinge de inima noastra harul lui Dumnezeu, daca ne vom innoi mintea, atunci va trebui sa ne traim viata cu totul altfel – o viata stralucind de curatie si de sfintenie. Ar trebui ca atunci, lepadand minciuna, sa graim ade­varul fiecare cu aproapele sau, caci unul altuia ne suntem madulare (Efeseni 4, 25). Trebuie sa uram minciuna, fiindca tatal minciunii este diavolul. Maniindu-ne, nu trebuie sa gresim – soarele sa nu apuna peste mania voastra (Efeseni 4, 26). Trebuie sa fim linistiti si blanzi, iar nu maniosi, aspri si necrutatori.

Cine a furat sa nu mai fure, ci mai degraba sa se osteneasca lucrand cinstit cu mainile sale, ca sa aiba sa dea celui ce are nevoie. Nici un cuvant rau sa nu iasa din gura voastra, ci numai cel care este bun, spre zidirea cea de trebuinta, pentru ca el sa dea har celor ce-l aud. Sa piara de la voi toata amaraciunea si intaratarea si mania si strigarea si blasfemia impreuna cu toata rautatea. Ci fiti buni intre voi, milostivi, iertandu-va unul altuia, asa cum si Dumnezeu v-a iertat voua in­tru Hristos (Efeseni 4, 28-29, 31-32).

Si atunci vom trai o viata noua, ca cei renascuti cu adevarat in apa Botezului, ca unii care am murit pacatului. Atunci vom fi ucenici adevarati si autentici ai lui Hristos!

Sa dorim aceasta minunata renastere duhovniceasca, aceasta viata noua, curata si sfanta!

Sa cerem de la Dumnezeu ca, prin harul si milostivirea Sa, sa dezbrace de pe noi chipul urat mirositor al omului care se descompune in pacate si pofte, si sa ne imbrace in hainele luminoase si curate ale vietii vesnice. Amin!

22 octombrie 1944

(Din: Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009)

Alte cuvinte pentru aceasta Duminica:

• MINUNEA INVIERII DIN MORTI A TANARULUI ALEXANDRU – Marturia IPS Iustinian Chira
• Invierea fiului vaduvei din Nain si MOARTEA LANCEZELII NOASTRE
• PREDICA SFANTULUI NICOLAE VELIMIROVICI: Iisus Hristos, izvorul Vietii adevarate si vesnice
• DUMINICA INVIERII FIULUI VADUVEI DIN NAIN. Cuviosul Paisie Aghioritul despre infruntarea mortii

***

Legaturi:

• DIN CE MOARTE NE-A IZBAVIT HRISTOS PRIN MOARTEA SI INVIEREA SA?
• Lazare, suflete, vino afara!
• Suntem convertiti cu adevarat?
• SCRISOARE CATRE UN PRIETEN, LA POGORAREA SFANTULUI DUH
• SFANTUL IERARH IGNATIE despre cea mai grea si mai importanta confruntare, de care ne e groaza si de care tot fugim: CRESTINUL FATA IN FATA CU PATIMILE SALE
• Sfantul Teofan Zavoratul despre NECRUTAREA DE SINE SI VENIREA HARULUI. Ce asteapta Dumnezeu de la noi? Unde si cum sa cautam ajutorul lui Dumnezeu?
• CUM NE VOM SMULGE DIN MOARTEA SI ORBIREA IN CARE ZACEM?

IA-TI CRUCEA SI MERGI DUPA HRISTOS

de Sfantul Luca al Crimeei

Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie. Caci cine va voi sa-si scape sufletul, il va pierde; iar cine va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va scapa. (Marcu 8, 35)

Aceste cuvinte ale lui Hristos, cuvinte de o mare profunzime, pot trezi la multi dintre voi nedumerire. Cum spune Domnul ca daca vrei sa-ti mantuiesti sufletul trebuie sa-l pierzi? Cum vine asta? Doar noi tindem sa ne mantuim sufletul, iar Domnul spune ca daca vom dori aceasta il vom pierde. Prin urmare ca sa-ti mantuiesti sufletul, trebuie sa-l pierzi, sa-l pierzi de dragul Domnului Iisus Hristos insusi si pentru Evanghelie. Ce inseamna aceasta? Cum sa intelegem aceasta?

Desigur, nu poate fi nimic contradictoriu in cuvintele lui Hristos. Trebuie sa le intelegem corect. Iata ce raspuns ne da Domnul la aceasta nedumerire:

Oricine vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi ur­meze Mie.

Daca vom implini aceasta, atunci ne vom mantui sufletul.

Ce ne trebuie ca sa putem implini aceste cuvinte ale lui Hristos? Trebuie sa ne lepadam de noi insine, sa ne luam crucea si sa mergem dupa Domnul Iisus Hristos. Deci trebuie sa ne gandim cum sa implinim aceste trei conditii puse de Domnul.

Ce inseamna sa te lepezi de sine?

Lepadarea de sine inseamna sa renuntam la propria intelegere a cailor vietii, sa renuntam la ceea ce ravnim, dupa voia inimii noastre. Inseamna sa lepadam complet acea cale a vietii pe care ne-am trasat-o singuri, inseamna sa renuntam in intregime la voia proprie, la ratiunea proprie. Este ceva strain aceasta, irealizabil? Sigur ca nu! Voi stiti ca atunci cand ucenicul invata meserie, el trebuie sa se conduca in intregime dupa indrumarile mesterului, trebuie sa se supuna intocmai mesterului; sa implineasca toate indrumarile lui si sa lucreze asa cum spune mesterul. Ucenicul nu indrazneste sa invete ceva singur, sa se abata de la indrumarile mesterului. Cand omul ia hotararea sa mearga pe calea monahismului si vine in manastire, prima cerinta care se impune este deplina taiere a voii proprii. Lui i se da un invatator batran din randul monahilor, destul de experimentat in viata duhovniceasca, si ucenicul trebuie sa indeplineasca intocmai tot ce-i va cere batranul. El nu va indrazni sa faca nici un pas, sa savarseasca nici o fapta fara binecuvantarea batranului. Nu va indrazni sa gandeasca altfel decat gandeste batranul. Trebuie sa-si respinga in intregime voia sa si sa traiasca dupa voia indrumatorului sau. Doar asa va deveni un monah adevarat.

La razboi, voi stiti ca orice soldat este obligat sa se supuna intocmai  ordinelor conducerii superioare, dar si conducatorului inferior. El nu indrazneste sa judece si sa critice dispozitiile acelora, ci trebuie sa indeplineasca exact aceste ordine, trebuie sa fìe gata de orice, chiar si de moarte, si sa nu indrazneasca sa riposteze. Iata ce inseamna in viata obisnuita, in viata lumeasca, lepadarea de voia proprie!

O astfel de lepadare ne cere Domnul Iisus Hristos, o deplina lepadare: tot ce ni se pare de dorit, corect si rational, lepadare de toate caile inventate, trasate de noi, ale vietii si activitatii noastre. Trebuie sa lepadam neconditionat tot ceea ce gandim, ce ne dorim. Trebuie sa devenim ascultatori de Domnul Iisus Hristos, ascultatori pana la capat, ascultatori pana la moarte.

Trebuie sa ne uram sufletul nostru, fìindca Domnul Iisus Hristos, dupa cum citim in Evanghelia lui Luca, a spus:

Daca vine cineva la Mine si nu uraste chiar si sufletul sau insusi, nu poate sa fìe ucenicul Meu (Luca 14, 26)

Cum vine aceasta, de ce trebuie sa ne uram sufletul? E foarte simplu. Trebuie doar sa ne uitam bine in el, sa cautam in abisurile sufletului nostru. Si atunci vom vedea ce se petrece in acesta. Acolo, pe intuneric, misuna serpii – serpii minciunii, desfraului, lacomiei pantecelui, hotiei, chiar si ai uciderii. Toti acesti serpi misuna si sunt nenumarati. Oare noi nu uram serpii, nu-i distrugem, oare nu ne ferim de ei? Si atunci, vom iubi serpii care se cuibaresc in inima noastra? Noi trebuie sa-i uram, trebuie sa ne uram sufletul nostru daca in el misuna serpii. Si sunt putine calitati pentru care meritam dragoste si multe pentru care meritam ura. Daca veti vedea ca pe umerii vostri sta o camasa urat mirositoare, murdara, oare n-o veti calca cu picioarele? Daca omul pacatos se va uita in sufletul sau, atunci va vedea ca imbracamintea sufletului lui este asemanatoare camasii lui urat mirositoare. Si lui ii va fi dezgustator si neplacut, va uri aceasta camasa, va uri sufletul sau, care este imbracat atat de rusinos.

Vedeti ca nu este nimic straniu in aceasta cerinta a lui Hristos, ca cel ce vrea sa mearga dupa Dansul sa-si urasca sufletul.

Numai atunci va fi posibila pentru noi urmarea lui Hristos. Si atunci nu va mai parea nimic straniu in aceste cuvinte ale lui Hristos. Daca Domnul ne duce unde Insusi a mers, daca Domnul cere de la noi sa ne luam crucea, si sa mergem dupa El, unde vom merge oare?

Daca ne este incredintata crucea atunci sigur nu vom merge la veselie, nu la sarbatoare, ci vom merge acolo unde trebuie sa mearga cei care isi duc crucea. Trebuie sa mergem pe Golgota, urmandu-l pe Iisus Hristos pana la capat, trebuie sa mergem dupa El chiar si pana la moarte.

Ce fel de moarte cere de la noi Domnul Iisus Hristos? Oare moarte fizica, pe cruce, pe care El singur a rabdat-o? Nu, nu aceasta moarte o cere El de la noi. El cere altceva. Cere ca noi sa fim ascultatori , smeriti cu desavarsire, ca sa-l urmam  pe El, Care s-a micsorat pe Sine Insusi:

Care, Dumnezeu fiind in chip n-a socotit o stirbire a fi El intocmai cu Dumnezeu, ci S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte – si inca moarte pe cruce (Filipeni2, 6-8).

Cum El a fost ascultator Tatalui Sau, asa si noi trebuie sa-I fim ascultatori pana la capat. El ne duce la moarte, insa nu la una de care ar trebui sa ne temem. El cere de la noi sa indeplinim cuvintele lui Pavel:

Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele (Galateni 5, 24).

El cere ca trupul nostru, pacatele noastre sa le rastignim pe cruce si sa le omoram. Cere sa rastignim pe cruce pacatele noastre, asa cum El a pironit pacatele intregii lumi pe Crucea Sa. Cere ca noi sa rastignim pe omul cel vechi, care nu traieste dupa poruncile Lui. Cere ca pe omul vechi, care se afla in stapanirea diavolului, sa-l dispretuim, sa-l aruncam ca o haina veche si murdara si sa incepem o viata noua, viata unui om renascut, care merge pe calea cea dreapta.

Acest lucru il cere de la noi Hristos. Aceasta trebuie sa indeplinim, fìindca altfel, daca nu vom da la o parte toata necuratia sufletului nostru, nu vom uri aceasta necuratie, nu se poate vorbi ca inima noastra sa fìe curata, ca in ea sa  straluceasca lumina lui Hristos.

Ca sa straluceasca soarele, trebuie sa se imprastie intunericul noptii. Pentru a fi proaspat aerul in locuinta noastra, trebuie sa fìe curat.

La fel si cu sufletul nostru – daca nu ne vom lepada de toata necuratia, daca nu vom rastigni pe cruce trupul nostru, care putrezeste in pacate, cum vom putea merge dupa Hristos?

Stim din Vietile Sfintilor ca toti au dus pana la capatul vietii o lupta neostenita cu acest om vechi, pe care l-au rastignit pe cruce. Stim ca multi ani  a suferit cumplit Cuvioasa Maria Egipteanca, dupa ce si-a parasit viata cea desfranata, plina de lux, goliciune si mangaieri si a plecat in pustie. Stim cum o chinuiau permanent imaginile vietii de mai inainte. I se aratau bucate dulci si gustoase, cu care era obisnuita, inseta dupa vinurile scumpe pe care le avea inainte, inseta dupa mangaierile dragostei si dupa stralucirea vietii in Alexandria. Se chinuia cu aceste ademeniri pe care i le cerea trupul, omul vechi, care nu voia s-o lase in pace. I-au trebuit multi ani de lupta, ca la sfarsitul vietii sa poata dobandi linistea sufletului pe care o dorea.

O astfel de lupta au dus toti sfìntii si o asemenea lupta ii revine fiecaruia dintre cei care au hotarat sa urmeze cuvintele lui Hristos - sa se lepede de sine pana la dispretuirea sufletului propriu, sa-l rastigneasca pe cruce pe omul vechi si sa mearga dupa Hristos. El va trebui sa parcurga un drum lung, spinos. Si nu trebuie sa se opreasca niciodata pe aceasta cale, fiindca a te opri in viata duhovniceasca inseamna sa te intorci inapoi, inseamna sa pierzi tot ce ai acumulat, bun si sfant. Trebuie sa te grabesti, trebuie sa mergi neclatinat, sa mergi neobosit inainte, inainte si tot inainte.

Cine a fost mai mare ca Sfantul Apostol Pavel, care a fost ridicat pana la al treilea cer si a vazut fericirea dreptilor? Cine se poate compara cu el in hotararea de a-si rastigni trupul? Cine indrazneste sa spuna ca si dansul:

Acum nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine, pentru mine toata lumea este rastignita pe cruce?

Si iata acest om mare priviti ce spune: Fratilor, eu inca nu socotesc sa fi cucerit (indreptarea), dar una fac: uitand cele ce sunt in urma mea si tinzand catre cele dinainte, alerg la tinta (Filipeni 3, 13). El tinde inainte, fiindca tinta pusa in fata lui este mare, sfanta si extrem de greu de atins. El se grabeste, fuge.  Si noi, oare, sa nu ne grabim, sa nu fugim, daca vom merge pe calea pe care a mers Apostolul Pavel si care ne-a fost aratata de Domnul Iisus Hristos?

Iata ce inseamna sa te lepezi de sine si sa mergi in urma lui Hristos!

Dar ce inseamna sa-ti iei crucea?

Domnul spune ca fiecare dintre noi trebuie sa-si ia crucea. Ce inseamna aceasta? Ce fel de cruci avem noi? Crucile sunt diferite de la om la om, fiindca Dumnezeu a pregatit pentru fiecare o cruce a sa. Este foarte important sa intelegem care este crucea noastra, pe care ne-a oferit-o Dumnezeu. E periculos sa ne inventam noi singuri cruci, cu toate ca acest lucru se intampla foarte des. Crucea vietii pamantesti este pregatita de Dumnezeu pentru fìecare dintre noi – cea a vietii de familie, a celei sociale. Si omul, chiar luand hotararea sa mearga dupa Hristos si sa-si duca crucea, chiar lepadandu-se de sine, nu va putea face nimic daca isi va inventa siesi o cruce care i se pare mai potrivita. De exemplu, cand cineva a hotarat de unul singur ca trebuie sa mearga in manastire sau in pustie si acolo sa se mantuiasca.

Aceasta cale, aceasta cruce este pregatita de Dumnezeu nu pentru multi, iar pentru cea mai mare parte a oamenilor sunt pregatite alte cruci, pe care oamenii nu sunt inclinati sa le numeasca cruci.

In ce consta diferenta dintre ei si crestinii care isi duc crucea? Diferenta sta in faptul ca cei din urma o poarta cu supunere, prin aceea ca nu-L hulesc pe Dumnezeu, ci smerit, plecandu-si capul, poarta pana la sfarsitul vietii crucea grea, urmandu-L pe Domnul Iisus Hristos, o poarta de dragul Lui si a Evangheliei, o poarta din dragoste fierbinte fata de Hristos, pentru ca mintea  si toate dorintele lor sunt supuse invataturilor Evangheliei.

Pentru ca omul sa indeplineasca invatatura Evangheliei, pentru a merge pe calea lui Hristos, trebuie sa-si duca crucea supus si neobosit, fara s-o blesteme ci binecuvantand-o. Si atunci va indeplini porunca lui Hristos, fiindca s-a lepadat de sine, si-a luat crucea si a mers dupa Hristos, a mers pe o cale lunga, acea cale despre care Domnul Iisus Hristos a spus ca este ingusta, plina de spini dar care duce in Imparatia cerurilor.

Iar noi toti vrem ca si calea vietii acesta sa fie larga, neteda, fara spini, mizerie, pietre si intepaturi, ca ea sa fie presarata cu flori. Domnul ne arata o alta cale – calea suferintelor. Trebuie sa stim ca pe e aceasta, oricat de grea ar fi, daca ne vom indrepta din toata inima spre El, El Insusi ne va ajuta minunat. Ne va sustine atunci cand vom cadea. Ne va intari, ne va incuraja si ne va mangaia. Si atunci vom intelege cuvintele Apostolului Pavel despre faptul ca necazul nostru de acum, usor si trecator, ne aduce mai presus de orice masura, slava vesnica covarsitoare (II Corinteni 4, 17). Atunci aceste suferinte ale vietii noastre scurte vor parea usoare.

Cand vom parcurge aceasta cale, care pare cumplita si grea doar la inceput, cand vom simti harul lui Dumnezeu care ne intareste pe aceasta cale, atunci cu bucurie si cu smerenie ne vom duce crucea si, mergand, vom sti ca prin aceasta ni se deschide intrarea in Imparatia cerurilor.

Iata ce inseamna sa-ti urasti sufletul, sa urasti necuratia lui, sa lepezi pe omul cel vechi pentru a-l mantui pe el, nemuritorul, care este destinat uniunii cu Dumnezeu.

Cine isi va pierde astfel sufletul, il va mantui si acela va fi cu Hristos.

Sa va invredniceasca pe voi pe toti Domnul nostru Iisus Hristos de vesnica, slavita si nesfarsita cu El, cu Tatal Lui Cel Sfant si cu toate cetele sfintilor ingeri!

30 septembrie 1945

(Din: Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009)

Crucea Domnului

Sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci a Domnului este una dintre cele mai importante sarbatori. Este atat de mare, incat duminica dinaintea acesteia si duminica de dupa ea, Sfanta noastra Biserica le dedica pregatirii crestinilor pentru ea si intaririi in cugetarea la aceasta.

Astfel este randuit si inaintea sarbatorii Nasterii lui Hristos, si inaintea Botezului Domnului.

Cum ne pregateste Sfanta Biserica pentru aceasta mare sarbatoare? Ne propune ­sa ne concentram atentia si inima la Crucea Domnului. Ati auzit astazi, in Apostol, ce a spus despre sine Sfantul Pavel:

Nu vreau sa ma laud decat in Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este rastignita pentru mine si eu pentru lume (Galateni 6, 14).

Eu m-am rastignit cu Hristos si de acum nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine (Galateni 2, 19-20).

Iata ce era pentru Sfantul Apostol Pavel Crucea lui Hristos. El s-a patruns o asemenea evlavie in fata Crucii lui Hristos, incat nu se mai gandea la nimic altceva, uitand cu totul de lume. Crucea lui Hristos statea permanent in fata ochilor lui.

Multi dintre voi din experienta stiu ca uneori chipul cuiva persista in fata ochilor. Stiti ca daca va pogori in inima noastra dragostea, atunci chipul celui iubit neincetat va sta in fata ochilor celui care il iubeste. Ziua si noaptea se gandeste la el, traieste doar cu cel iubit. Dar aceasta iubire este de un alt fel.

Iubirea Apostolului Pavel este forma suprema de dragoste, fìindca pentru totdeauna s-a intiparit in inima lui Crucea lui Hristos. In aceasta pericopa evanghelica ati auzit cuvintele Domnului Iisus Hristos insusi in convorbirea Sa cu Nicodim:

Dupa cum Moise a inaltat sarpele in pustie, tot asa trebuie sa Se inalte Fiul Omului (Ioan 3, 14).

Cand a fost inaltat sarpele de arama in chipul crucii, atunci toti israelitenii, muscati de serpi, indreptand ochii si inimile lor spre aceasta reprezentare care il preinchipuia pe Domnul Iisus Hristos rastignit pe Cruce, se vindecau.

Si la Sfantul Apostol Pavel gandirea era indreptata la Crucea Domnului si la Domnul Iisus Hristos, pe aceasta Cruce pe care s-a adus infricosatoarea jertfa de pe Golgota, pe Crucea care a rastignit pacatele lumii. El a uitat de toa­te, nu se putea gandi la nimic altceva. Se gandea doar la Domnul, rastignit pe Cruce. Iata cat de profund simtea Apostolul Pavel Crucea lui Hristos!

Dar noi cu ce ne laudam? Ne laudam cu succesele in activitatea noastra stiintifìca, sociala. Ne falim cu laude, distinctii si ordine primite pentru aceasta activitate, cu succesele vietii noastre – bogatie, agerime, dibacie, cu succesele noastre in sport. Iata cu ce ne laudam noi si spre ce sunt indreptate inimile noastre.

Iar toti sfintii, precum Apostolul Pavel, se rastigneau impreuna cu DomnuI Iisus Hristos. In inimile lor s-au intiparit profund cuvintele Domnului Insasi si cele ale Apostolilor.

Ei tineau minte ce a spus Apostolul Pavel:

La cele de sus sa cugetati, nu la cele de pe parnant, caci voi ati murit, iar viata voastra este impreuna cu Hristos ascunsa-n Dumnezeu (Coloseni 3, 2-3).

Ei au murit prin Botez pentru toate mangaierile si bunurile lumii, s-au ingropat cu Hristos si, la fel ca si in Apostolul Pavel, in ei traia Hristos. Nu uitau cuvintele lui: intr-adevar patimim impreuna cu El, pentru ca impreuna cu El ne si slavim (Romani 8, 17). Cu toata inima aspirau sa patimeasca impreuna cu Hristos pentru adevarul suprem, pentru dragoste, pentru lumina cereasca. Ei nu uitau cuvintele Domnului: Daca-Mi slujeste cineva, Tatal Meu il va cinsti (Ioan 12, 26). Si ei din toata inima Il slujeau pe Domnul, toate gandurile lor, toate aspiratiile mintii si inimii lor le indreptau spre a-L urma pe Hristos fìindca in fata lor statea fagaduinta neobisnuita a Lui: Unde sunt Eu, va fi si slujitorul Meu.

Care fagaduinta poate fi mai inalta decat aceasta? Hristos ne fagaduieste ca cei care Il vor urma, cei care vor iubi Crucea Lui, cei care se vor rastigni impreuna cu El si numai la El vor cugeta, vor fi unde va fi El, vor fi cu El si cu Tatal Ceresc.

Si multime de oameni, cu inima curata, care L-au iubit pe Domnul Iisus  Hristos, L-au urmat, au mers acolo unde El i-a chemat. Si s-a facut pustie lumea pentru ei, nu le-a trebuit nici o distractie, toate acestea sunt marunte, fiindca ei cugetau la cele vesnice, iar nu la cele pamantesti. Si-au indreptat toate gandurile spre cele vesnice. Au inceput sa priveasca nu la frumusetile lumii ci in adancul inimii lor. S-au indeletnicit nu cu adunarea bunurilor lumesti,  nu cu aranjarea vietii lor pamantesti, ci cu contemplarea adancului inimii lor si cu curatirea ei. Ei plecau din lume in paduri dese, in pustie, in munti, iar acolo, lasand in urma toata lumea cu toate interesele ei marunte si nesemnifìcative, aspirau spre vesnicie, spre Hristos. Ei s-au rastignit cu Hristos si lumea s-a rastignit pentru ei. Iata cum implineau aceste cuvinte ale lui Hristos si ale lui Pavel cei mai mari crestini.

Iar noi, crestinii cei slabi, macar uneori sa ne amintim despre Crucea lui Hristos. Macar schiopatand, impiedicandu-ne si cazand, sa mergem dupa Hristos.

Sa fìe in fata noastra mereu chipul Sfantului Pavel, al tuturor sfintilor si al cuviosilor mucenici, pentru care lumea a fost rastignita si care s-au rastignit impreuna cu Hristos.

Sfantul Apostol Pavel spune:

De acum inainte nimeni sa nu-mi mai faca suparare; caci eu in trupul meu port semnele Domnului Iisus (Galateni 6, 17).

Pe Sfantul Apostol il bateau, il defaimau, se straduiau sa-l ucida. Tot trupul lui era acoperit de semnele lui Hristos si el cerea sa fìe lasat, sa nu fìe impovarat.

Trebuie sa stim cu totii ca aceste cuvinte ale lui Pavel: Caci eu in trupul meu port semnele Domnului Iisus sunt scrise pe haina fiecarui calugar si fiecarei calugarite.

Multi dintre cei care L-au iubit pe Hristos pot spune la fel – nimeni sa nu ne impovareze, sa nu ne defaimeze, nimeni sa nu cleveteasca impotriva noas­tra, nimeni sa nu ne chinuie cu tot felul de presupuneri, fìindca purtam semnele Domnului Iisus.

Aceasta cuvantare Sfantul Apostol Pavel a incheiat-o cu cuvintele cu care o voi incheia si eu: Harul Domnului nostru Iisus Hristos sa fie cu duhul vostru, fratilor! Amin (Galateni 6, 18).

23 septembrie 1945

***

Inaltarea Crucii Domnului

Sarbatoarea Inaltarii Crucii Domnului este foarte veche. Se stie ca se praznuia deja in secolul al V-lea, si ca a fost fixata cu ocazia unui  mare eveniment – aflarea Crucii Domnului. Elena, mama primului imparat roman crestin Constantin, a mers la Ierusalim ca sa caute Crucea Domnului. Era o sarcina difìcila, fìindca Ierusalimul, dupa moartea pe Cruce a Domnului Iisus Hristos, a fost de doua ori distrus de romani si zacea in ruine, iar locul Golgotei imparatul roman Adrian a poruncit sa fie astupat cu mult pamant si sa se construiasca o capiste idoleasca pentru zeita Venera, pentru a distruge amintirea Crucii lui Hristos.

Mama imparatului, Elena, nu stia de unde sa inceapa cautarile Crucii, dar Domnul i-a trimis in cale un evreu batran, pe Iuda, care i-a spus ca Sfanta Cruce se afla sub capistea Venerei. Imparateasa a poruncit sa fìe distrusa capistea si sub ea a aflat trei cruci. Inscriptia de pe Crucea lui Hristos nu mai era. Dar au recunoscut-o prin aceea ca, atingand-o de un om mort, acela a inviat. Atunci multime mare de popor, intr-o bucurie negraita, a inceput sa se inghesuie sa vada Crucea lui Hristos. Pentru ca Crucea sa fìe vazuta, patriarhul Ierusalimului, Macarie, a asezat-o pe un loc mai inalt si a inaltat-o (a ridicat-o in vazul tuturor). Poporul, cu entuziasm, canta: „Doamne, miluieste! Doam­ne, miluieste! Doamne, miluieste!” Fara incetare canta, cum ati auzit aseara la Miezonoptica, in timpul inaltarii Crucii.

Iata istoria acestei sarbatori. Pomenind Crucea lui Hristos, rastignirea si mantuirea lumii prin Crucea Lui, trebuie sa patrundem invatatura crestina despre Cruce.

Cu putere a vorbit despre Cruce Sfantul Apostol Pavel in prima sa Epistola catre Corinteni. Ascultati cuvintele lui, patrundeti adanc in insemnatatea lor sfanta:

Cuvantul cruce pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei mantuiti, este puterea lui Dumnezeu.

Nebunie, sminteala, iesire din minti sunt pentru cei ce pier cuvintele despre cruce, iar pentru noi toti in ele este toata puterea lui Dumnezeu, fìindca este scris:

Voi pierde intelepciunea inteleptilor si priceperea celor priceputi o voi  lepada. Aceasta o spune Prorocul Isaia: Unde este inteleptul? Unde sunt carturarii? Unde este intrebatorul veacului acestuia? Nu a prefacut oare Dumnezeu intelepcinea lumii acesteia in nebunie?

In nebunie a prefacut Dumnezeu toata intelepciunea lumii acesteia. Unul dintre cele mai intelepte popoare din vechime se considera poporul german. Acest popor a fost purtatorul intelepciunii lumesti. Din sanul lui au iesit fìlosofi mari precum Kant, Fichte, Hegel; stiinta germana statea mai presus de toate stiintele europene. Si ati vazut cum a rusinat Domnul aceasta intelepciune lumeasca a poporului  german, cum a prefacut-o in nebunie. Fiindca a fost oare vreodata nebunie mai cumplita decat cea a caror martori am fost de curand? Oare cand a  innebunit poporul pana la o asemenea masura, incat in modul cel mai feroce sa distruga multe milioane de oameni si biserici ale lui Dumnezeu? Astfel, asupra poporului german s-au implinit in zilele noastre cuvintele Apostolului Pavel:

Nu a prefacut oare Dumnezeu intelepciunea lumii acesteia in nebunie? Fiindca atunci cand lumea, in intelepciunea ei, nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, I-a fost bineplacut lui Dumnezeu cu nebunia propovaduirii sa-i mantuiasca pe cei credinciosi. Fiindca si iudeii cer minuni, si elinii cauta intelepciune.

Voi ati auzit nu o data, in timpul citirii Evangheliei, cum conducatorii preotilor si fariseii cereau de la Domnul Iisus Hristos sa le arate semne ca marturie ca are putere sa faca faptele pe care le savarsea permanent. Ce fel de semne le mai trebuiau, cand Domnul facea minune dupa minune? Ei erau orbi, dar cereau minuni noi prin care sa dea Domnul marturie despre chemarea Sa de sus.

Iar elinii cauta intelepciune. Vechii greci erau un popor profund ganditor. Din sanul poporului grec au iesit mari filosofi ai lumii vechi, care si pana in prezent sunt la o inaltime greu de atins – Pitagora, Socrate, Platon, Aristotel. Aristotel este purtatorul unei intelepciuni neintrecute, al amplorii si profunzimii mintii. Grecii erau un popor care a patruns profund toata intelepciunea filosofica, un popor care cu nesat isi pleca urechea spre tot ce era intelept, un popor care in persoana conducatorilor sai in Areopagul din Atena, cu deosebita atentie ascultau discursul Apostolului Pavel, simtind ca el vorbeste ceva important, de care ei nu stiau inca.

Elinii cauta intelepciune; iar noi Il propovaduim pe Hristos Cel rastignit, pentru iudei sminteala, iar pentru elini nebunie.

Iudeii Il asteptau pe Mesia ca pe imparat puternic, care se va aseza in fruntea poporului lui Israel si va impune o conducere mondiala acestui popor. Pentru ei era sminteala sa asculte Mesia este Cel pe Care ei L-au rastignit pe cruce.

Iar pentru elini era nebunie, fiindca grecii vorbeau cu dispret despre propovaduire in primele secole ale crestinismului, secole de crunta persecutie al crestinilor de catre romani, despre Hristos cel rastignit, isi bateau joc de faptul ca crestinii Il considera Dumnezeu pe un om nefericit, rastignit pe cruce.

Pentru cei chemati insa, si iudei si elini, convertiti la Hristos, aceasta era pu­terea si intelepciunea lui Dumnezeu.

Pentru noi toti propovaduirea despre Cruce, propovaduirea despre Domnul Iisus rastignit, este propovaduirea despre puterea lui Dumnezeu, despre intelepciunea Lui.

Fiindca spuneti-mi cine si cand in istoria lumii a aratat o putere asemanatoare celei pe care a aratat-o Domnul Iisus Hristos, nu doar in propovaduirea Sa, ci si in minunatul Lui act de mantuire prin Sangele si Crucea Sa, al neamului omenesc care pierea?

Este puterea care a cucerit lumea, este puterea care a suprimat stapanirea diavolului asupra celor care au crezut in Domnul Iisus Hristos, care in inima lor si-au intiparit semnul Crucii lui Hristos.

Noi propovaduim despre Hristos ca despre intelepciunea lui Dumnezeu, acea intelepciune care a rusinat toata intelepciunea lumii si a prefacut-o in ne­bunie, fìindca nu exista pentru noi o intelepciune mai inalta decat cea pe care am auzit-o din gura Domnului nostru.

Stim acum ca inceputul intelepciunii nu se afla in cartile omenesti, nici in cartile filosofice, stiintifice, ci in frica de Dumnezeu, ca nu exista intelepciune si nici pricepere impotriva Domnului – cum spunea inteleptul Solomon.

Ne amintim cuvintele lui Pavel despre Hristos in Care este ascunsa toata comoara intelepciunii si vedeti. Noi cautam intelepciune doar in aceasta comoara si nicaieri in alta parte. Stim ca sunt adevarate cuvintele lui Solomon ca gura dreptului izvoraste intelepciune.

Spuneti-mi a cui gura a izvorat mai multa intelepciune decat gura sfìntilor si a invatatorilor Bisericii, gura Sfantului Vasile cel Mare, Grigorie Teologul si a unui sir intreg de sfìnti?

A cui gura a izvorat mai multa intelepciune decat a Cuviosului Serafim de Sarov, Serghie de Radonej, Antonie si Teodosie de la Pecerska? Noi stim ca gura dreptilor izvoraste intelepciune, stim ca sunt adevarate cuvintele lui Solomon despre aceea ca cu cei smeriti este intelepciunea, cu cei care niciodata nu se considera intelepti, care se considera mai prejos decat altii, care nu se inal­ta pe sine. Anume la ei, la cei smeriti, este adevarata si autentica intelepciune cea despre care vorbeste Apostolul Iacov. Iata cuvintele lui:

Dar intelepciunea cea de sus este mai intai curata, apoi pasnica, ingaduitoare, ascultatoare, plina de mila si de roade bune, nepartinitoare si nefatarnica (Iacov 3, 17).

De aceasta intelepciune erau plini toti sfìntii. Aceasta intelepciune ar trebui s-o cautam si noi, crestinii de rand si cei slabi. Despre aceasta adevarata intelepciune vor­beste Sfantul Apostol Pavel:

„Nebunia” lui Dumnezeu este mai inteleapta decat intelepciunea oamenilor, si ceea ce se pare ca slabiciune a lui Dumnezeu, mai puternica decat taria oamenilor (I Corinteni 1, 25).

Pe unii lumea ii considera neintelepti, pe altii nu-i observa sau chiar ii dispretuieste. Dar aceasta paruta neintelepciune a lui Dumnezeu este mai inte­leapta decat cea a tuturor oamenilor intelepti. Slabiciunea lui Dumnezeu este mai puternica decat taria oamenilor. Neputinta celor smeriti, blanzi si curati cu inima este mult mai puternica decat toata puterea omeneasca.

Priviti, fratilor, cine sunteti voi cei chemati: nu multi dintre voi sunt intelepti dupa trup, nu multi sunt puternici, nu multi sunt de neam bun (I Corinteni 1, 26).

Voi toti sunteti oameni simpli, care v-ati deschis inimile in fata Domnului Iisus Hristos, care ati iubit Crucea lui Hristos. Despre voi vorbeste Apostolul Pavel ca

Dumnezeu Si-a ales pe cele nebune ale lumii, ca sa rusineze pe cei intelepti; Dumnezeu Si-a ales cele slabe ale lumii, ca sa le rusineze pe cele tari. Dumnezeu Si-a ales pe cele de neam de jos ale lumii, pe cele nebagate in seama. Si cele ce nu sunt, ca sa nimiceasca cele ce sunt (I Corinteni 1, 27-28).

Domnul stie in ale cui inimi salasluieste adevarata intelepciune. El ii vede pe cei intelepti, pe care oamenii nu-i observa. Sunt intelepti ai lui Dumnezeu printre noi, oamenii simpli, sunt si printre cei saraci, care nu inseamna nimic in ochii lumii. Pe ei ii considera Apostolul Pavel adevaratii purtatori ai intelepciunii si puterii lui Dumnezeu, fìindca ei au iubit cu toata inima Crucea lui Hristos, acea Cruce prin care Mantuitorul a impacat cu Dumnezeu toata lumea, tot ce este ceresc si pamantesc.

(…)

Oare cinstesc Crucea lui Hristos sectantii? La ei se refera cele spuse de Apos­tolul Pavel: Cuvantul despre Cruce pentru cei ce pier este nebunie. Ei considera nebunie inchinarea noastra la Cruce, si in nemasurata lor indrazneala, in necinstea lor defaima Crucea lui Hristos in cel mai negru si mai cumplit chip. Ei considera Crucea lui Hristos drept obiect vrednic de dispret, o compara cu o spanzuratoare rusinoasa, rad ca noi cinstim „arma pedepsei” cu toata inima.

Acesti nefericiti nu inteleg ca prin Crucea lui Hristos a fost mantuita lu­mea, ca pe Crucea lui Hristos au fost pironite pacatele tuturor oamenilor, ca Crucea a fost sfìntita prin Sangele lui Hristos si prin mareata lucrare savarsita pe ea de Domnul: lucrarea mantuirii neamului omenesc.

Poate exista pentru noi o mai mare sfìntenie decat Crucea sfintita prin Sangele lui Hristos? Daca in Vechiul Testament jertfelnicul vechiului templu din Ierusalim era considerat loc sfànt, daca sabia lui Goliat, cu care David i-a taiat capul acestui urias, s-a pastrat in templu infasurata in panze scumpe, oare noi sa nu cinstim ca pe cel mai sfant lucru Crucea lui Hristos?

Voi stiti ca osemintele marilor oameni se pastreaza cu grija de cei care le cinstesc memoria. Stiti cu cata grija se fac muzeele oamenilor celebri, cum sunt cinstite ramasitele pamantesti ale acestora. Si noi oare sa nu cinstim cu toata inima Crucea Domnului, care a fost gasita in anul 326 de imparateasa Elena? Nu ar trebui sa ne deosebim de nefericitii sectanti care defaima Crucea lui Hristos? Nu ar trebui ca noi, dupa cuvintele Sfantului Pavel, sa-i numaram pe ei cu cei care pier, care s-au impiedicat de piatra poticnirii, care se cred doar purtatori ai adevarului lui Hristos?

Sa nu avem nici o comuniune cu acesti nefericiti hulitori ai Crucii Domnului!

Sa fie in fata noastra mereu semnul Crucii lui Hristos!

Sa nu fie printre voi nimeni care sa nu poarte la gat cruce!

Stiu ca nu toti aveti la gat crucea lui Hristos, vad la voi margele si medalioane, dar putini dintre voi poarta cruce. Nu va aparati cu motivul ca nu aveti de unde sa cumparati cruce, fiindca daca ati iubi crucea, ati gasi-o, ati taia-o din lemn si ati purta-o la gat. Amintiti-va despre aceasta si puneti-va la gat crucea lui Hristos, intipariti-o in inima voastra!

Si sa va mantuiasca ea si sa va duca la viata vesnica!

27 septembrie 1945

(Din: Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009)

“Ati ascultat astazi pericopa evanghelica despre tanarul bogat, care n-a dorit sa isi imparta averea pentru a mosteni Imparatia cerurilor.

Atunci Domnul a spus ca este mai greu pentru un bogat sa intre in Imparatia cerurilor decat o camila prin urechile acului.

Parca nu mai este oportun sa vorbim despre avere, fiindca in tara noastra nu mai sunt bogati, ci toti sunt egali. Totusi cred ca, ascultand cuvantul meu, veti vedea ca intotdeauna si in toate timpurile este momentul sa vorbim despre bogatie.

Inainte sa va talcuiesc cuvintele lui Hristos adresate tanarului bogat, fiti atenti la ceea ce a scris Sfantul Apostol Iacov despre cei bogati:

“Ascultati acum voi bogaţilor: plângeţi şi vă tânguiţi de necazurile ce vor să vină asupra voastră. Bogăţia voastră a putrezit şi hainele voastre le-au mâncat moliile. Aurul vostru şi argintul au ruginit, şi rugina lor va fi mărturie impotriva voastră, şi trupurile voastre ca focul le va manca: aţi strâns comori în vremea din urmă. Iată, plata pe care voi aţi oprit-o, lucrătorilor ce v-au secerat ţarinile strigă, şi strigătele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului Savaot. V-aţi desfătat pe pământ şi v-aţi dezmierdat; v-aţi imbuibat inimile în ziua înjunghierii. L-ati osândit pe cel drept si L-ati omorât; El nu va tine piept“. (Iacov 5, 1-6)

Vedeti ce cuvinte cumplite a spus Sfantul Apostol Iacov despre cei bogati, cat de infricosator i-a zugravit? Si ce poate fi mai cumplit decat cuvantul Domnului Iisus Hristos despre faptul ca bogatului ii este greu sa intre in imparatia lui Dumnezeu?

De ce este asa? In acele timpuri, cand Domnul a venit pe pamant, in sanul poporului israelit era dominanta parerea ca bogatia reprezinta binecuvantarea lui Dumnezeu: bogatii erau cinstit, respectati, li se acorda o deosebita cinstire.

Cand Domnul a spus aceste cuvinte uimitaore despre bogatia care impiedica intrarea in Imparatia lui Dumnezeu, ucenicii Lui cu mirare au intrebat:

“Atunci cine poate sa se mantuiasca?“

Doar si ei ii considerau pe bogati binecuvantati de Dumnezeu, prin urmare, daca bogatii nu se vor mantui, atunci cine? Domnul le-a spus:

“Aceasta e cu neputinta la oameni, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinta“.

Sa patrundem sensul acestor cuvinte. Cand tanarul si-a exprimat dorinta de a-L urma pe Domnul, acesta l-a intrebat:

“Dar stii poruncile?“

“Da - a spus el -, desigur, stiu toate poruncile, toate acestea le-am pazit din copilarie!“

Insa Domnul i-a aratat lui si tuturor ca nu este de ajuns doar sa indeplinesti poruncile Vechiului Testament, acele zece porunci pe care si voi le cunoasteti.

De ce nu este deajuns? Doar evreii gandeau ca totul se reduce la aceasta, ca cel care le indeplineste va fi curat si sfant si va intra in Imparatia lui Dumnezeu. Iar Hrisots le-a spus ca lucrurile nu stau chiar asa.

Ce recomanda poruncile Vechiului Testament? Prima porunca recomanda sa ne inchinam unui singur Dumnezeu si doar pe El sa-L cinstim; ea intrzice sa cinstim oricare alti dumnezei, cu exceptia Dumnezeului celui adevarat. Cea de-a doua porunca interzice sa te inchini idolilor. Dar cei care nu se inchina idolilor si zeilor sunt cumva sfinti si curati? Doar noi toti Il cinstim pe Unul Dumnezeu, nimeni dintre noi nu se inchina la idoli!

Prin Moise, Dumnezeu a poruncit sa-i cinstesti pe tatal si pe mama ta, sa nu-i superi. Oare suntem noi sfinti daca ii cinstim pe parintii nostri, nu-i suparam si nu-i alungam din casa la batranete? Oare doar aceasta ne indreptateste in fata lui Dumnezeu?

Moise a poruncit sa nu desfranam, sa nu ucidem, sa nu furam, sa nu dam marturie mincinoasa, sa nu invidiem pe aproapele nostru si sa nu pofitm sotia aproapelui nostru.

Dar daca noi nu suntem ucigasi, nu suntem hoti, nu suntem martori mincinosi, nu suntem desfranati, daca nu rapim din invidie averile fratilor nostri, oare suntem sfinti, oare suntem curati in fata lui Dumnezeu?

Toate poruncile Vechiului Testament au o exprimare negativa: nu fi asa, nu fi altfel. Dar ele nu spun cum trebuie sa fim. Ele doar interzic cele mai grave pacate. Au fost destinate unui popor barbar, care urma sa fie indreptat in cele elementare.

Domnul nostru Iisus a spus despre Sine ca nu a venit sa strice Legea, ci s-o implineasca. Iar cuvantul “a implini” in limba slavona are doua semnificatii – “a implini” si “a plini“.

Domnul nostru Iisus Hristos ne-a adus Legea Noua, desavarsita fata de Legea Veche a lui Moise. El ne-a dat poruncile mantuirii, ne-a lasat Fericirile. A spus ca cei blanzi, sfinti si curati inaintea lui Dumnezeu vor mosteni Imparatia cerurilor, iar nu cei care nu sunt hoti, ucigasi, care au implinit poruncile Legii din Sinai, ci aceia care au desavarsirea duhovniceasca, cei care sunt plini de smerenie, ai caror ochi varsa rauri de lacrimi de umilinta in fata acelor orori care ne impresoara tot timpul vietii noastre.

El a vorbit despre fericirea celor blanzi si a celor care flamanzesc si insetoseaza de dreptate. El a vorbit despre fericirea celor milostivi si facatori de pace. El a fagaduit Imparatia cerurilor celor care au suferit prigoana pentru dreptate, care au fost izgoniti si ocarati, care au fost defaimati din pricina numelui Lui. Iata cine este sfant si curat – cel care are desavarsirea duhovniceasca. Domnul cere de la noi toti sa fim desavarsiti, precum Tatal nostru Cel ceresc desavarsit este”

Domnul, in predica sa de pe munte, a dat astfel de prescriptii, incat inima noastra se cutremura. Cum sa nu ne ingrijim pentru ziua de maine, cum sa ne iertam dusmanii, cum sa-i iubim, cum sa dam camasa de pe noi? Dar toate acestea trebuie sa le indeplinim ca sa putem fi desavarsiti.

Domnul Iisus Hristos i-a spus tanarului care cauta desavrsirea si care implinise toata Legea cea Veche:

“Daca vrei sa fii desavarsit, du-te, vinde-ti averile, da-le saracilor si vei avea comoara in cer, si vino de-Mi urmeaza Mie!“

Si a plecat tanarul bogat cu tristete, pentru ca era mare averea lui si nu putea sa indeplineasca aceasta cerinta a lui Hristos.

De ce anume i-a prezentat o astfel de cerinta Domnul? De ce a cerut El ca baiatul sa vanda totul si sa imparta saracilor?

Deoarece a avea mare bogatie este incompatibil cu implinirea poruncilor lui Hristos. Oare poate omul, ai carui ochi izvorasc lacrimi la vederea necazurilor si a amarului fratilor sai, oare poate cel milostiv si smerit sa vada toate acestea si in continuare sa-si inmulteasca averea, sa construiasca casa, sa stranga bani, sa cumpere cai si obiecte luxoase care nu-i sunt necesare?

Desigur, nu poate, pentru ca in cazul in care acesta este milostiv, el va da totul. Iar daca pastraza pentru sine bogatia sa, inseamna ca se iubeste pe sine mai mult decat pe aproapele sau, iar Domnul ne-a poruncit sa-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi insine. Daca ii vom iubi pe apropiatii nostri astfel, oare nu vom da celui care are nevoie si celui flamand tot ceea ce avem? Oare vom putea trai cu acea viata necrestina, cu care traiesc miliardarii americani, care au depozite pline cu aur? Pe luxul nebun isi risipesc aceste bogatii, pe distractii absurde, revoltatoare isi risipesc banii dobanditi cu sudoarea si sangele celor care au muncit pentru ei. Iar Domnul ii pedepseste pentru aceasta prin copiii lor, pentru ca stim din cartile miliardarilor ca nu exista oameni mai dispretuiti, mai neinsemnati in ochii oamenilor decat fetele si fiii lor – aceste starpituri, acesti oameni pervertiti, care nu au niciun ideal inalt, ocupati doar cu distractiile si cu placerile de care s-au plictisit, de care s-au saturat. Iata ca si Domnul Iisus Hristos spune ca, daca nu vrem sa ne despartim de bogatia noastra, atunci nu vom putea intra in Imparatia lui Dumnezeu, fiindca ramanem cruzi la inima, egoisti si aspri.

Dar este oare locul unora ca acestia in Imparatia lui Dumnezeu?

Aflam ca-i este mai usor camilei sa treaca prin urechile acului decat unui bogat sa intre in Imparatia cerurilor.

Ce legatura au aceste cuvinte ale lui Hristos, toate aceste lamuriri, cu noi, cei care nu avem bogatii? Raspunsul este: una directa.

Observati ce dauneaza sufletului celor bogati. Le dauneaza faptul ca bunurile pamantesti, placerile, luxul sunt puse mai presus de orice, mai presus decat bunurile duhovnicesti pe care le apreciaza oamenii care nu au bogatii pamantesti, materiale, dar care sunt bogati de dragostea de Dumnezeu, de dragostea de aproapele.

Cine este stapanit de bunurile pamantesti, cine cauta placerea, sufera tocmai de pacatul care il impiedica sa intre in Imparatia lui Dumnezeu.

Dar putini sunt oare printre noi cei care nu au bogatii, care traiesc in mizerie sau care au un venit mediu – oare putini sunt printre noi cei care inseteaza dupa bunurile materiale, distractii si placeri, cei care nu se fac vinovati de pacatul bogatilor pentur ca n-au bogatie, dar daca ar avea-o, ar pacatui la fel ca si acel bogat la portile caruia statea saracul Lazar?

Daca noi, care nu avem bogatii, insetam dupa placeri, daca ne stabilim ca scop al vietii noastre bunastarea pamanteasca, daca toate gandurile noastre sunt indreptate spre aranjarea cat mai comod a vietii pamantesti, daca tindem spre aceasta, atunci, cu siguranta, suntem departe de ceea ce ne-a poruncit Domnul Iisus Hristos. Pentru ca oamenii care tind spre curatia inimii, oamenii cu inimile pline de indurare doresc sa comunice cu Dumnezeu, cer harul si dragostea Lui, vor sa fie frati si surori in Hristos.

Cel mai necajit sarac, care nu are vreo avere pamanteasca, dar care Ii slujeste lui Dumnezeu, de multe ori se arata mai bogat decat cei mai bogati oameni din lume. Cu harul lui Dumnezeu, cu cainta inimii, cu dragostea si compasiunea pentru cei flamanzi si necajiti, cu acestea este el bogat, dar mai intai de toate cu dragostea fierbinte fata de Dumnezeu Mantuitorul.

Acum este de inteles raspunsul Domnului la intrebarea ucenicilor Sai uimiti:

“Doamne, dar cine poate sa se mantuiasca?“

El le-a raspuns:

“La oameni aceasta este cu neputinta, la Dumnezeu insa este cu putinta“.

La Dumnezeu totul este posibil. Lui Dumnezeu ii este cu putinta sa lipseasca de bunurile duhovnicesti pe cei nemilosi si aspri. El poate sa dea cea mai mare bucurie saracilor nenorociti si nefericiti, care mor de foame.

Dumnezeu ii poate mantui pe toti. El il poate mantui si pe cel bogat – in cazul in care acesta se pocaieste, isi dispretuieste bogatia si indeplineste cuvintele lui Hristos:

“Du-te, vinde averea ta si da-o saracilor si vino si urmeaza-Mi Mie!“

Astfel a procedat unul dintre cei mai mari sfinti, Cuviosul Antonie cel Mare. El si-a pierdut la varsta de 20 de ani parintii, de la care a mostenit o impresionanta avere. Odata a auzit in biserica cuvintele Evangheliei:

“Daca vrei sa fii desavarsit, du-te, vinde-ti averile, da-le saracilor si vei avea comoara in cer, si vino de-Mi urmeaza mie!“

Aceste cuvinte l-au uimit pe Antonie si au patruns adanc in inima lui, cuprinzandu-i pe deplin gandurile. Asa ca a mers, si-a vandut averea, a impartit-o saracilor, apoi s-a retras in pustia africana indepartata, in care a trait pana la adanci batraneti, renuntand la bunurile pamantesti, dar primind o bogatie duhovniceasca nemasurata de la Dumnezeu.

El a devenit vazator cu duhul, facator de minuni, a devenit frate si prieten al lui Dumnezeu.

Toti ar trebui sa cugetam la cuvintele lui Hristos despre faptul ca ii este mai usor camilei sa treaca prin urechile acului decat celui bogat sa intre in Imparatia cerurilor.

Sa indepartam de la noi alipirea de bunurile pamantesti!

Sa tindem doar spre un singur lucru – spre a deveni prieteni ai lui Dumnezeu, frati ai lui Dumnezeu, care Il iubesc pe Hristos, spre a fi iubiti ai Lui”.

(Din: Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009)

DESPRE NERECUNOSTINTA

“O imagine grava de o cruzime exclusivă a inimii ne-a arătat în pilda Sa despre datornic Domnul Iisus Hristos. Noi am văzut în această pildă limita extremă a necinstei omeneşti, a păcătoşeniei omeneşti.

A cui inimă nu se va cutremura, nu va fierbe de indignare şi de revoltă, ascultând cum acest om necredincios, căruia i s-a iertat recent o mare datorie, a procedat inuman cu aproapele său! Se cutremură inimile noastre când vedem manifestările îndrăz­neţe ale patimilor sau ale păcătoşeniei omeneşti. Nu în zadar a spus Prorocul David:

Sufletul meu este între lei; eu stau între cei care aruncă foc, între fiii oamenilor, dinţii cărora sunt suliţe şi săgeţi şi limba cărora este sabie ascuţită (Psalmul 56, 5).

Priviţi, el vorbeşte nu doar despre răufăcători şi ucigaşi, ci şi despre noi, oamenii obişnuiţi. El ne numeşte „cei care aruncă foc”, ne numeşte „haită de lei”, spune că noi avem dinţii suliţe şi săgeţi şi că limba noastră este sabie ascuţită. Iar sabia este arma uciderii.

Dacă limba noastră este asemenea săbiei ascuţite înseamnă că putem uci­de cu ea oameni. Şi ucidem, deseori ucidem, şi nu ne indignăm de noi, nu ne considerăm ucigaşi. Necruţător străpungem inima aproapelui nostru cu defăimarea noastră grosolană, îi înjosim demnitatea omenească, îi zdruncinăm inima cu cuvinte rele – oare nu este aceasta o ucidere duhovnicească?

Auzim că unul dintre oamenii cunoscuţi nouă săvârşeşte desfrânare si ni se umple inima de o profundă indignare. Nu este greu să ne indignăm de alţii. Este dificil să ne indignăm de noi înşine. Avem oare dreptul si ne indignăm de alţii, dacă noi înşine suntem departe de acea înălţime a înţelepciunii despre care ne-a învăţat Hristos? Sunt mulţi între noi cei care niciodată nu au fost robiţi de privirea pătimaşă la o femeie sau la un bărbat? Puţini, foarte puţini.

Iar Domnul Iisus Hristos numeşte privirea necurată la o femeie adulter. Chiar dacă nu în faptă, dar în inimă acesta a fost săvârşit.

Marele Sfânt Tihon de Zadonsk a spus odată: „Ce păcate vedem noi în oameni, pe acelea le avem şi noi“. Este un adevăr profund.

Tot ce vedem păcătos în oameni există şi în noi înşine, poate într-o măsură mai mică, dar în fond este la fel – aceeaşi necurăţie a inimii care se manifestă în minciună, insultă, răutate. Această necurăţie este în fiecare inimă. Si acesta cuvinte ale Sfântului Tihon de Zadonsk trebuie să le ţinem minte toţi, să le păstrăm mereu în inimile noastre.

Când vedem manifestarea răului sau a necurăţiei în oameni, atunci trebuie să privim în inima noastră şi să ne întrebăm: „Sunt eu oare deplin curat în această privinţă, nu este în mine păcatul pe care îl văd în fratele meu?”

Noi ţinem minte doar ceea ce ne cutremură inima.

De exemplu, ne amintim despre cutremurele de pământ. Şi, cu cât este mai sensibilă inima noastră, cu atât mai mult ne amintim de calamităţile înfricosătoare. Oamenii cu inima mai grosolană, care nu au milă în ei, repede uită de tot.

Nu aşa procedează învăţaţii care studiază cutremurele de pământ, ci îşi amintesc întotdeauna despre ele, de la o zi la alta urmăresc mişcările scoarţa terestre. Gândul lor este întotdeauna concentrat la cutremurele de pământ. De la ei trebuie să luăm exemplu. Cum aceştia urmăresc mereu subtil fluc­tuaţiile pământului, aşa şi noi trebuie neîncetat să urmărim mişcările inimii noastre, să alungăm din ea tot ce este necurat. Să ne urmărim gândurile, poftele, trezirile şi faptele. Subtil şi profund să le cântărim: nu este cumva în ele ceva păcătos?

Dacă vom fi asemenea seismologilor, care urmăresc cutremurele, şi vom urmări concentrat mişcările inimii noastre, atunci vom conştientiza profund propria noastră păcătoşenie, propria noastră nevrednicie şi mai puţin vom urmări şi vom judeca răul pe care îl vedem în inimile apropiaţilor noştri.

Este revoltătoare purtarea datornicului crud la inimă, căruia Milostivul Stăpân i-a iertat o datorie de 10000 de talanţi, iar el, întâlnind pe un sărac necăjit, care îi era dator o sumă infimă de 100 de dinari, l-a apucat de gât şi a început să-l sugrume. Săracul îl ruga să-l mai îngăduie, îi spunea aceleaşi cuvinte pe care le-a spus şi cel crud la inimă cu puţin timp în urmă în faţa Stă­pânului: Mai îngăduie-mă, şi-ţi voi întoarce totul! Dar el nu vru să rabde, şi-l sugrumă, şi-l puse în închisoare pe datornicul său.

Ce poate fi mai revoltător şi mai grosolan?

Da, desigur, este gradul extrem de nerecunoştinţa, lipsa milostivirii, a dorin­ţei de a ierta apropiaţilor noştri datoriile lor. Aceasta este deplina uitare a făptu­lui pentru care ne rugăm în fiecare zi lui Dumnezeu: Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Nu vrem, nu vrem să lăsăm datoriile greşiţilor noştri, dar vrem şi aşteptăm să primim iertare de la Dumnezeu.

Ce trăsături negre ale sufletului a manifestat acest om nemilos faţă de nefericitul apropiat al său? Ce l-a incitat la o asemenea cruzime, la o asemenea încălcare a dreptăţii? Întâi de toate egoismul lui, iubirea de sine. Doar la sine se gândea, doar pentru sine îşi dorea fericire, iar la alţii nu voia să se gândeas­că. Toate gândurile lui erau îndreptate spre a primi cât mai mult. Era un ego­ist brutal, iubitor de argint, fiindcă puţin i-a fost că a primit de la Stăpânul 10000 de talanţi, dar nu a putut uita de 100 de dinari pe care îi datora lui un om sărac şi necăjit.

Dar să pătrundem în inima noastră, să căutăm: nu există oare în noi înşine patima iubirii de argint, nu există oare în noi o inimă crudă? Sunt puţini dintre noi cei care sincer dispreţuiesc banii, care nu doresc bogăţie? Puţini, foarte puţini! Iubirea de arginţi este păcatul majorităţii oamenilor. Revoltându-ne de extrema iubire de argint a acestui datornic iertat, trebuie să recunoaştem cu smerenie că singuri suntem vinovaţi de acest păcat. Noi vedem în acest datornic iertat cea mai brutală manifestare a iubirii de sine, a egoismului. Dar oare nu ne iubim noi înşine mai mult decât pe apropiaţii noştri, oare împlinim noi porunca: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi?

Noi ne iubim pe noi înşine, iar de alţi oameni prea puţin ne îngrijim. Acesta este egoismul, acesta este păcatul care, într-o formă strigătoare, revoltătoare se manifestă în faptele acestui datornic. El este crud, este nemilos peste măsu­ră. Dar oare putem spune că împlinim porunca lui Hristos: Fiţi milostivi, aşa cum şi Tatăl vostru milostiv este (Luca 6, 36)?

Câţi îşi iubesc aproapele ca pe ei înşişi? Câţi au grijă de aproapele ca de sine însuşi? Doar sfinţii. Dar noi toţi nu suntem sfinţi, noi toţi suntem vinovaţi de acele păcate pe care le vedem la alţii, cum a spus Sfântul Tihon de Zadonsk.

Nu obişnuim să facem milostenie, cineva ne este dator cu ceva, cineva a greşit împotriva noastră, cineva ne-a ofensat.

Iar Sfântul Apostol Iacov spunea: Judecata e fâră milă pentru cel ce n-a făcut milă (Iacov 2, 13).

Să ne temem de aceste cuvinte, fiindcă şi pe noi ne aşteaptă judecata care a căzut peste acest necruţător datornic: Stăpânul, mâniindu-se, l-a dat pe el pe mâna chinuitorilor, până va întoarce toată datoria.

Hristos a spus în finalul pildei Sale: Tot aşa şi Tatăl Meu Cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din toată inima (Matei 18, 35).

Şi altă dată Domnul Iisus Hristos a spus: Că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, şi Tatăl vostru Cel ceresc vă va ierta; dar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşalele voastre (Matei 6, 14-15).

Domnul ne-a poruncit să ne rugăm cu rugăciunea pe care i-a învăţat pe ucenicii Săi şi în această rugăciune noi zilnic repetăm: Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.

Vedeţi cât de mult se cere de la noi? Nu avem voie, văzând o asemenea manifestare grosolană a inimii rele omeneşti, să ne limităm doar la revoltă – tre­buie să ne amintim porunca: „Ia aminte la tine însuţi!”

Totdeauna ia aminte la ce se petrece în inima ta, preţuieşte profund şi cin­stit fiecare mişcare a inimii tale, urmăreşte cele mai mici manifestări păcătoase ale ei.

Aşadar să ţinem minte cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Epistola că­tre Efeseni:

Fiţi buni unul cu altul, compătimitori, iertaţi unul altuia aşa cum, şi Dumnezeu în Hristos v-a iertat pe voi.

Şi trebuie să iertăm, aşa cum cere Hristos, aşa cum a spus El în finalul pildei - din toată inima. Fiindcă se în­tâmplă că iertăm doar în cuvinte – ne plecăm celui care ne-a supărat, dar in inimile noastre rămâne iritare, ură faţă de el. Aceasta nu este iertarea din toa­tă inima.

Să ne învăţăm să îndeplinim această poruncă a lui Hristos - să fim milostivi, aşa cum este Tatăl nostru Cel ceresc, şi să iertăm din toată inima apropia­ţilor noştri greşelile făcute faţă de noi. Şi atunci şi noi vom primi iertare de la Tatăl nostru Cel ceresc. Amin”.

9 septembrie 1945

(Din: Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009)

Legaturi:

PR. CONSTANTIN COMAN: Despre dragostea lui Dumnezeu si lipsa de raspuns a oamenilor (fragment)

R. Radulescu: Mantuitorul Hristos vindeca un tanar demonizat, lunatic, spune Evanghelia. Un demon care actiona asupra tanarului in functie de fazele lunii. Inainte de a face aceasta minune, Mantuitorul Hristos pare iritat de cerere, de inca o cerere ca cineva sa fie vindecat de Dansul. Afla ca tatal tanarului se adresase Apostolilor, care nu putusera sa-l vindece de boala pe lunatic. Atunci Se adreseaza oamenilor, in general: „O, neam necredincios si indaratnic, pana cand va voi suferi?”. Parinte profesor Constantin Coman, explicati-ne cuvintele Mantuitorului Hristos. Se umpluse un pahar? De ce reactioneaza asa?

Pr. Coman: Este un cuvant mustrator, taios chiar, si are o explicatie pe care Mantuitorul Hristos o lasa sa se intrevada. In iconomia dumnezeiasca si in planul lui Hristos aceste vindecari aveau rostul de a descoperi puterea dumnezeiasca, aveau rostul de a-L descoperi pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, de a-L face cunoscut pe Hristos ca Dumnezeu. Cred ca am mai spus si altadata ca, daca Mantuitorul Hristos ar fi venit cu misiunea de a vindeca pe bolnavi pur si simplu, ar fi luat-o la rand si ar fi vindecat toti oamenii suferinzi. Vindeca, desigur, destul de multi oameni, dar o face cu titlul de exemplu si ca gest revelator al dumnezeirii Sale. Atunci cand Sfantul Evanghelist Matei spune, recapituland, ca Iisus vindeca „toata boala si toata neputinta in popor“, vrea sa spuna mai curand ca vindeca „orice boala si orice neputinta“, nu-i era nimic cu neputinta. De altfel nu numai ca limba greaca originala permite foarte bine aceasta traducere, dar ea este recomandata de specialisti in traducerea Evangheliei dupa Matei. Vindeca boli incurabile pe care nimeni dintre oameni nu putea sa le vindece.

Ei bine, cum ar reactiona cineva, constatand ca dupa ce se vindeca in chip minunat ei sau semenii lor, oamenii pleaca la casele lor, fara sa ia seama cine ii vindeca, fara sa se intrebe cine este Acela care face astfel de vindecari miraculoase. Sau, daca se intreaba, o fac numai dintr-o foarte trecatoare mirare! Mustrarea vizeaza nevolnicia poporului care continua chiar si in fata nenumaratelor minuni sa ramana orb, sa nu vada cu Cine are de-a face. Ştim bine ca orbirea aceasta a tinut pana la capat. Majoritatea, contemporanii si conationalii Mantuitorului Hristos au refuzat sa recunoasca faptul ca nu si-au putut deschide ochii si inima sa-L recunoasca pe Hristos ca Dumnezeu. Exegetii sunt de parere ca aici Iisus are in vedere in general „necredinta poporului Israel“.

In fata acestei atitudini, Mantuitorul Hristos se simte un pic exploatat. Ca si cum eu as face un gest, de exemplu, mi-as arata dragostea fata de cineva facandu-i un dar, iar respectivul ia darul si pleaca cu el acasa, intorcandu-mi, mai mult sau mai putin, spatele. Nu ia seama ca, de fapt, era o declaratie, un semn de dragoste din partea mea. Cu ce amaraciune raman eu, despartindu-ma de el?! Apoi din nou, prietenul meu beneficiaza inca o data si inca o data de generozitatea mea, fara sa ia seama ca este un gest de dragoste si sa raspunda cum se raspunde la un gest de dragoste. In astfel de situatii oricine traieste sentimentul ca este folosit: se folosesc de lucrurile lui, dar pe el nu-l iau in seama. Este vorba si de binecunoscuta si foarte raspandita ingratitudine umana. Lucrul acesta il spun cu multa amaraciune pentru ca si noi il traim. Eu, pentru foarte multi ani, nu am fost atent la raspunsul celor din jurul meu la gesturile mele de amicitie sau de dragoste. Am avut acest dar, pentru care ii multumesc lui Dumnezeu si parintilor mei, de a nu avea asteptari de la ceilalti. De la un timp, insa, din pacate, am inceput sa iau seama si am devenit nefericit! Sigur, in cazul Mantuitorului nu era vorba numai de amaraciunea datorata ingratitudinii oamenilor fata de Dansul pentru ajutorul dat, ci de amaraciunea datorata faptului ca oamenii nu-si recunosc Dumnezeul. Ar fi fost fericiti daca cel care le vindeca bolnavii incurabili ar fi fost un om obisnuit si daca, in consecinta, minunile nu se constituiau in tot atatea provocari de a-L recunoaste ca Dumnezeu!

R Radulescu: Sunteti dezamagit de atitudinile interesate, de oportunisti, de ce anume?

Chiar asa stau lucrurile. Este vorba despre o asezare in adevar. Noi spunem ca cea mai inalta asezare a omului, starea cea mai inalta [de fapt, nu este cea mai inalta, ci este starea de normalitate restaurata a omului, n.n.] la care poate ajunge omul este starea de fiinta multumitoare, euharistica. Fiinta multumitoare ajunge sa inteleaga ca toate lucrurile de care beneficiaza vin de la cineva, vin de undeva. Painea este importanta, dar faptul ca aceasta paine este darul cuiva care ma iubeste este si mai important. Painea este si dragoste, nu este numai paine. Ati vazut, mancarea uneori este gustoasa, alteori nu este gustoasa. Este gustoasa cand nu este pur si simplu mancare, ci este expresia dragostei cuiva pentru noi. Imi spunea cineva zilele trecute:

„Cum, parinte, sa fie gustoasa mancarea aceea, cand femeia care o gateste – o femeie in casa - este cu „dracu`” in gura, de la inceput pana la sfarsit, cand gateste?“

De aceea este Mantuitorul foarte suparat. Inchipuiti-va amaraciunea Dansului spre sfarsit, cand chiar si ucenicii, neputinciosi si ei, captivi perceptiei si perspectivei meschine omenesti, nu au putut sa vada dincolo de dulceata cuvintelor Mantuitorului Hristos, de inaltimea cuvintelor Sale, dincolo de minunile extraordinare, pe Dumnezeu Insusi.

(…) Omenirea beneficiaza de o lume atat de frumoasa, atat de generoasa, dar nu ia seama ca ea vine de undeva, ca este darul cuiva. Se aseamana unui copil, care se bucura de darul primit, dar il uita imediat pe daruitor. Oamenii primesc darul iubirii lui Dumnezeu, se folosesc de el, uneori cu lacomie si nesat, dar nu-l iau in seama pe daruitor si nici nu incearca sa patrunda ratiunea de a fi a darului. Atunci, Dumnezeu se plaseaza intr-un fel de gelozie fata de propriul sau dar, care, iata, in loc sa dea continut relatiei Sale cu oamenii, devine obstacol de netrecut. Datorita acestei gelozii, este probabil ca Dumnezeu sa fi hotarat sa lase creatia sa se urateasca, sa devina pustie, neprimitoare, infricosatoare. Poate atunci oamenii isi vor indrepta mintea si-L vor redescoperi pe Creator si Daruitor si vor intelege ca lumea era darul iubirii Sale pentru oameni. Cred ca este o gelozie a lui Dumnezeu. Am indraznit sa spun lucrul acesta la un congres international dedicat crizei ecologice. De fapt este un cuvant biblic, nu este al meu, Dumnezeu spune despre Sine, in Vechiul Testament, ca este gelos.

Aceasta este problema pe care o pune Evanghelia de astazi. Ca si prin Profetii Vechiului Testament, Mantuitorul mustra poporul Sau din aceleasi ratiuni: poporul beneficia de darul lui Dumnezeu, de interventiile miraculoase ale lui Dumnezeu, care l-a scos din pamantul Egiptului, i-a dat pamantul fagaduintei, i-a facut biruitori impotriva multora, i-a asezat pe calea adevarului si, totusi, poporul se intoarce la vitelul de aur si se inchina idolilor. Atata cadere, atata ingratitudine! Aceasta il mahneste foarte tare pe Dumnezeu!

R. Radulescu: Cred ca Il mai mahneste si faptul ca nu gaseste acel graunte de credinta, care muta si muntii din loc, pe care, mai apoi, nu-l gaseste nici la Apostoli. Ma intreb eu acum, cine poate avea grauntele de credinta, daca nici Apostolii, oamenii cei mai apropiati, nu-l aveau? Se refera la niste munti reali sau la greutatile care stau in calea noastra si ne fac neputinciosi in a crede? Cum sa luam cuvintele?

Pr. Coman: (…) Noi, oamenii, suntem neputinciosi. Tocmai aceasta vrea sa ne spuna Mantuitorul Hristos: aveti aceasta posibilitate si nu aveti vointa de a beneficia de ea. Aveti posibilitatea sa miscati muntii din loc si nu o faceti. Aceea este masura puterii omului. A omului cu Dumnezeu, nu a omului singur! Dar omul este trufas! Ar vrea, desigur, sa mute muntii din loc, dar cu puterile lui. Sa se poata grozavi! Dumnezeu vrea sa-l aduca pe om la constiinta limitelor sale, pe de o parte, si sa-l deschida spre puterile nelimitate ale dumnezeirii, pe de alta parte. In momentul in care omul ajunge la constiinta limitelor sale, atunci se deschide credintei. Isi da seama ca nu se mai poate amagi, nici cu puterea mintii si a muschilor sai, nici cu puterea instrumentele sale.

R. Radulescu: Nu se mai increde intr-insul!

Pr. Coman: Nu se mai increde intr-insul. Acelasi Gheron Iosif, pe care il tot pomenesc, pentru ca-mi este foarte drag si sper sa-i fie si dansului drag de mine, pentru ca as fi fericit eu si casa mea, spune ca: „Pana cand omul nu ajunge la constiinta ca este nimic, ca este zero, nu pune inceput in relatia sa cu Dumnezeu!“.

Masura la care ne cheama Dumnezeu este masura dumnezeirii: „Fiti desavarsiti, precum Tatal vostru cel ceresc desavarsit este!” (Matei 5,48). Iata la ce nivel este chemat omul sa traiasca! La nivelul dumnezeiesc! In Duh, la inaltimea Duhului! La ce nivel traieste omul, de fapt? De acest lucru, macar, sa fie constient, prin raportare la adevarata scara valorica. Omul este chemat sa traiasca la masura dumnezeirii, iar daca traieste dumnezeieste poate muta si muntii din loc. Noi traim evaluandu-ne cu o scara a valorilor imanente, lumesti, omenesti. De aceea putem foarte usor sa ne grozavim, sa ne trufim, in comparatie cu semenii nostri. Oricine va gasi pe cineva mai neputincios decat el. Daca ne-am evalua, insa, prin raportare la masura dumnezeirii, atunci lucrurile s-ar schimba complet. Nu am mai considera atat de mare diferenta dintre virtuosi si pacatosi, dintre buni si rai. De aceea, Mantuitorul Hristos nu este miscat de performantele morale, nici de performantele stiintifice, nici de performantele tehnologice, nici de performantele filantropice institutionalizate, ci este miscat daca omul face pasul spre Dumnezeu, saltul spre viata cu Dumnezeu.

Atata timp cat oamenii raman in lumea lor stramta, nu este o mare diferenta intre prostituata si intre omul virtuos. Mantuitorul Hristos spune lucrul acesta. Ba mai mult, prostituata are o sansa sa simta limitele acestui cerc inchis si stramt, in timp ce virtuosul sau performantul se va amagi cu performanta lui.

R. Radulescu: Pe langa credinta putina, dar puternica, Mantuitorul Hristos mai cere rugaciune si post. Spune ca demonul acela care il chinuia pe lunatic nu iese decat in felul acesta. Ce putere au postul si rugaciunea in lucrarea de vindecare si de aducere la starea normala de om?

Pr. Coman: Intai de toate, rugaciunea si postul sunt demersuri care ne deschid lui Dumnezeu. Rugaciunea este vorbirea directa cu Dumnezeu, actualizarea, pe masura fiecaruia, a unei relatii vii cu Dumnezeu. Postul este instrumentul prin care luptam impotriva egoismului din noi. Amandoua sunt semne ale staruintei, ale unei dorinte si vointe puternice de a face binele. Şi postul si rugaciunea ne subtiaza simtirea si mintea, ne scot din lumea grosiera si opaca in care traim, lumea simturilor materiale si ne deschid ferestrele Imparatiei lui Dumnezeu, a realitatii duhovnicesti. Postul si rugaciunea il ajuta pe om sa-si demonteze mecanismul suficientei de sine, care se interpune intre el si Dumnezeu.

R Radulescu: Te duce la neincrederea in tine!

Pr. Coman: Nu este vorba despre [ne]incredere in tine. Este vorba despre suficienta de sine. Adica sa crezi ca tu, cu puterile tale, iti esti suficient!

Un parinte imbunatatit, pe care probabil l-am mai pomenit, tanar si ravnitor, imi povestea anul trecut la Sfantul Munte cata lupta duce ca sa se mai curete de un gand urat, legat de un eveniment din trecut. Gandul urat este ca un cui al lui Pepelea, acolo, in suflet. Dar noi, care nu am facut nici un pic de efort sa ne curatim?! Avem nevoie de foarte multa rugaciune si de foarte mult post. De aceea insista Biserica pentru rugaciune si pentru post. Biserica noastra, slava Domnului, are perioade de post foarte mari si foarte binevenite. Mai ramane sa le luam in seama”.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)

SFANTUL LUCA AL CRIMEEI DESPRE NERECUNOSTINTA

(…) Nerecunostinta este un pacat de care sufera multi oameni.

Sfantul Proroc Isaia evidentiaza nerecunostinta poporului lui Israel fata de Dumnezeu: Boul isi cunoaste stapanul si asinul ieslea Domnului sau, dar Israel nu Ma cunoaste, poporul Meu nu Ma pricepe (Isaia 1, 3). Vedeti cat de aspru judeca Sfantul Proroc, prin aceste cuvinte, nerecunostinta poporului lui Israel? El da drept exemplu animalele necuvantatoare, care arata atasament fata de stapanul lor.

In Viata Sfantului Gherasim, care a trait la Iordan, s-a petrecut un lucra interesant. Acesta a vazut odata un leu stand pe nisip si suferind tare. Leul isi lingea laba in care intrase un spin. Sfantul Gherasim s-a apropiat de el, i-a luat laba si i-a scos spinul. Si ce s-a intamplat? Leul a nutrit din acel moment o multumire neobisnuita fata de sfant si, pana la moartea staretului, nu s-a despartit de dansul, iar atunci cand Sfantul Gherasim a murit, pe mormantul lui  acest leu recunoscator a jelit mult timp, si in cele din urma acolo a si murit.

Eu cunosc un caz in care un medic, vazand pe drum un caine bolnav, l-a luat la sine si l-a vindecat. Cainele era nespus de recunoscator acestui medic milostiv, precum leul Sfantului Gherasim. A mers dupa el toata viata si nu o data a adus la dansul si alti caini bolnavi pentru a-i vindeca. Vedeti cat de multe trebuie sa invatam de la aceste animale recunoscatoare? Dar noi nu suntem asa. Noua din zece vindecati s-au dovedit nerecunoscatori. Credeti voi, oare, ca acesti noua nerecunoscatori erau oameni rai? Nu! Domnul a vrut sa ne arate prin aceasta ca si printre noi se afla destui nerecunoscatori.

Preainteleptul Iisus, fiul lui Sirah, a spus urmatoarele cuvinte despre oame­nii nerecunoscatori:

Multi au socotit imprumutul ca bani gasiti si au facut necaz celor care i-au ajutat pe ei. Pana sa ia imprumutul, saruta mana celui care ii da si pentru banii aproapelui vorbeste cu glas ademenitor; iar cnd este vremea sa intoarca, atunci taraganeaza, si se apara cu cuvinte de lene si invinuieste vremea. De va putea, abia va intoarce jumatate si o va socoti ca bani dati de pomana. Iar daca nu, pentru ca l-a lipsit de bani, i se face lui vrajmas pe degeaba. Blesteme si sudalme ii va rasplati si, in loc de cinste, ii va plati cu necinste (Intelepciunea lui Isus Sirah 29, 4-6).

Dintre toate felurile pe care le imbraca nerecunostinta omeneasca, cea mai grava este cea a copiilor fata de parintii lor, foarte raspandita astazi.

Spuneti-mi, pe cine, daca nu pe parinti, trebuie sa-i consideram primii si cei mai mari binefacatori ai nostri? Ei ne-au dat viata, ne-au rabdat capriciile copilaresti, neajunsurile si uneori chiar si ofensele. Cine, daca nu parintii, ca­re s-au ingrijit atat de mult de noi si care si-au pus sufletul pentru noi, merita recunostinta noastra? Deseori vedem ca pe parintii batrani, care au pierdut capacitatea de a munci, copiii rai ii alunga din casa, sau daca nu-i alunga, atunci cu blestem si cu rautate le dau painea necesara.

Ascultati ce spune inteleptul Iisus, fìul lui Sirah, despre cinstirea parintilor:

Cu fapta si cu cuvantul cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca sa-ti vina binecuvantare de la ei. Ca binecuvantarea tatalui intareste casele fiilor, iar blestemul mamei le darama pana  in temelie… Ca un hulitor este cel care paraseste pe tata si blestemat de Domnul este cel care manie pe mama sa (Intelepciunea lui Isus Sirah 3, 8, 9, 16).

In Deuteronom citim cuvinte infricosatoare: Blestemat este cel care vorbeste de rau pe tatal sau sau pe mama sa! In cartea Iesirii citim cuvinte si mai infrico­satoare: Cel ce-l bate pe tatal sau trebuie sa fìe dat la moarte.

Poporul lui Israel ii ucidea cu pietre pe calcatorii de lege. Era necesar doar ca pedeapsa sa devina un eveniment infricosator in viata poporului, pentru ca acesta sa inteleaga cum sunt pedepsiti cei care se poarta nemilos cu parintii lor si sa constientizeze gravitatea acestui pacat.

Asa a fost in timpurile vechi. Dar in prezent lucrurile s-au schimbat. Aceasta lege nu se mai aplica nicaieri. Cel ce-si bate tatal, care vorbeste de rau pe mama sa, la noi deseori ramane nepedepsit. Iar daca parintii se hotarasc sa depuna plangere in instanta impotriva tratamentului la care sunt supusi de proprii copii, viata lor va deveni si mai amara.

Dar legea lui Dumnezeu este vesnica si dreptatea Lui este neclintita, si, da­ca nu vor fi pedepsiti acum cei care isi bat parintii, atunci vor fi condamnati de Dumnezeu la pedeapsa vesnica. Si desi nimeni nu-i ucide acum cu pietre blestemul lui Dumnezeu, judecata lui Dumnezeu ii va pedepsi vesnic, fiindca dreptatea lui Dumnezeu intotdeauna se va implini, chiar si atunci cand oamenii vor inceta s-o urmeze.

Sa gandeasca la aceasta cei care ii ofenseaza pe parinti, cei care il alunga din casa pe tatal batran sau pe mama batrana, care ii condamna la foame, lipsindu-i de ajutor. Fie sa-si aduca aminte ca si pentru ei se va indeplini aceasta lege veche! Fie sa-si aminteasca de judecata lui Dumnezeu si sa se cutremure in fata ei!

Domnul Iisus Hristos, cand i-a vindecat pe cei zece leprosi, stia ca noua dintre ei se vor arata nerecunoscatori, dar chiar si asa, i-a vindecat pe toti. Si-a revarsat mila nemarginita asupra tuturor – si vrednici, si nevrednici. Si-a dat viata si pentru pacatosi, si pentru nerecunoscatori. EI a suferit pe Crucea de pe Golgota de dragul nostru, al tuturor, chiar si de dragul celor care L-au respins, care L-au dat la moarte.

Nerecunostinta omeneasca este ca o picatura in marea milostivirii lui Dumnezeu. Si precum nu poti tulbura marea aruncnd in ea o mana de nisip sau de ceva necurat, tot asa nu poate nerecunostinta omeneasca sa tulbure cat de putin milostivirea nemarginita a lui Dumnezeu fata de noi toti. Trebuie sa tinem minte aceasta.

In fata ochilor nostri sa stea intotdeauna Hristos inrosit de sange, Care a murit pe Crucea Golgotei pentru noi, cei nerecunoscatori.

Sa tinem minte Crucea Golgotei, sa ne amintim intotdeauna milostivirea nemarginita a lui Dumnezeu fata de noi, nevrednicii si pacatosii.

Si daca ne vom aminti aceasta, daca vom lua exemplu de la cei care cu recunostinta considera de datoria lor sa-si cinsteasca proprii parinti, atunci mila lui Dumnezeu va fi cu toti!”

(Din predica la Duminica Slabanogului inclusa in: Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009)

Sfantul Luca al Crimeei: „PANA CAND VA VOI RABDA PE VOI?”

“Domnul Iisus Hristos S-a pogorat de pe Muntele Taborului dupa ce a aratat lumii prin ucenicii Sai alesi Lumina cereasca. O, cat ar fi vrut El ca aceasta lumina sa lumineze in lume, ca oamenii s-o primeasca in inimile lor, ca toate popoarele sa mearga pe calea luminata de lumina Lui cereasca!

S-a pogorat de pe munte in multimea de oameni, galagioasa si plina de dispute; si duhul cotidian, neschimbat al multimii I-a atins inima. S-a apropiat de El tatal unui copil demonizat. L-a rugat doar de vindecare – nu inchinarea in fata Fiului lui Dumnezeu, nu dragostea fata de Mantuitorul lumii l-a adus pe el aici, ci doar dorinta de a primi vindecare trupeasca de la Doctorul-Facator de minuni.

Domnul Şi-a amintit de poporul saturat de El in pustie cu paine si de poporul grosolan si trupesc, caruia i-a spus: Voi Ma cautati nu pentru ca ati vazut minuni, ci pentru ca ati mancat si v-ati saturat. Şi au iesit din inima Lui cuvinte amare: O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi, pana cand va voi rabda pe voi?

Domnul era strain dupa duh de marea parte a poporului. El nu era inteles, Il suparau, Il numeau mincinos si lingusitor, slujitorul lui Beelzebut. El trebuia sa suporte dialogul cu dusmanii care Il urau, care atentau cu rautate la viata Lui. Ii era greu, intristarea si durerea ii umpleau inima. O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi, pana cand va voi rabda pe voi?

Nu doar Domnul Iisus Hristos suferea de aceasta intristare. Despre dreptul Lot, nepotul patriarhului Avraam, citim in Epistola Apostolului Petru ca el, locuind in Sodoma, era istovit, chinuit de petrecerea in desfianare a celor nelegiuiti:

pentru ca dreptul acesta, locuind intre ei, prin ce vedea si auzea, zi de zi, chinuia sufletul sau cel drept, din pricina faptelor lor nelegiuite (II Petru 2, 7-8).

Iar in Apostolul care s-a citit astazi ati auzit cuvintele Sfantului Pavel:

Caci mi se pare ca Dumnezeu, pe noi, Apostolii, ne-a aratat ca pe cei din urma oameni, ca pe niste osanditi la moarte; fiindca ne-am facut priveliste lumii si ingerilor si oamenilor (I Corinteni 4, 9).

El vorbeste aici despre destinul comun al Apostolilor si al propovaduitorilor Evangheliei lui Hristos. Ei slujesc priveliste pentru lumea care nu-L cunoaste pe Hristos, sunt batjocoriti, sunt goniti. Iar ingerii cu mare bucurie si cu profund respect privesc la lucrarea lor cea sfanta.

Noi suntem nebuni pentru Hristos.

Nebunie au considerat atenienii cuvantarea Sfantului Apostol Pavel in Areopag. Guvernatorul Festus i-a spus: Pavele, esti nebun? Cartea cea multa te duce la nebunie.

Şi despre Domnul Iisus Hristos spuneau ca Şi-a iesit din Sine, ca diavolul este in El, ca El innebuneste.

Pana in ceasul de acum flamanzim si insetam, suntem goi si suntem palmuiti si pribegim.

Nu este oare aceasta respingere, nu este oare vrajba lumii?

Huliti fiind ne rugam; am ajuns ca gunoiul lumii, ca maturatura tuturor pana acum (I Corinteni 4, 9-13).

Dar acesta nu este doar destinul sfintilor. Tuturor crestinilor Sfantul Pavel le-a spus:

Toti care vor vrea sa traiasca cuviincios vor fi prigoniti.

Sa ne amintim si cuvintele Domnului:

Daca ati fi din lume, lumea ar iubi ce este al sau; dar pentru ca nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea va uraste pe voi lumea… Nu este sluga mai mare decat stapanul ei. Daca M-au prigonit pe Mine, si pe voi va vor prigoni (Ioan 15, 19-20).

In Psalmul al 43-lea, Prorocul David spune:

Pentru Tine suntem ucisi zilnic, socotiti suntem ca niste oi spre junghiere.

Desigur, aceasta nu se refera la noi, caci astazi nu esti ucis pentru marturisirea lui Hristos. Dar asa a fost nu doar in timpul vechilor persecutii ale imparatilor romani asupra crestinilor. Asa a fost pana de curand. In secolul al XVII-lea, in Japonia, propovaduirea misionara a convertit la crestinism mai mult de 200000 de japonezi. Şi s-au infuriat budistii si paganii, si au ridicat impotriva lor o cumplita persecutie. Drumurile au fost umplute de multime de cruci pe care erau rastigniti crestinii japonezi.

Noi suntem straini in lume.

Nu avem aici cetate statatoare, ci cautam pe aceea ce va sa fie (Evrei 13, 14).

Tanjim in lumea aceasta, cum tanjeau evreii la raul Babilonului, amintindu-si de Sion. O, cat imi este de greu sa merg pe strazile Tambovului, vazand si simtind ca sunt strain si nu sunt de folos majoritatii poporului! Nu ii sunt necesare indrumarile mele pe calea lui Hristos, slujirea mea, nu stiu tristetea mea din pricina inversunarii inimilor lor. Imi apar in memorie fericiteie imagini ale Sfintei Rusii vechi, in care tot poporul nostru era patruns de evlavia in fata Mantuitorului sau si, ascultator, mergea dupa sfintii sai. Se intereseaza de mine, ma cauta, dar numai ca doctor, de la care asteapta vindecare neputintelor trupesti, iar despre neputintele sufletesti nu vorbesc; ajutor duhovnicesc nu cer, nu au nevoie de acesta.

(Din: Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009)

***

Predica “tare”, usturatoare si curatitoare a PS Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor

la Duminica a X-a dupa Rusalii:

NECREDINTA, NEPUTINTA SAU NE-VOINTA?

Dreptmaritori crestini,

Evanghelia de astazi ne aduce in fata ochilor nostri sufletesti minunea savarsita de Domnul Hristos asupra unui copil posedat de diavol si a carui boala se manifesta odata cu fazele lunii, fapt pentru care si este numit lunatic. Tatal sau, desi prea putin credincios ca sa dobandeasca vindecarea fiului sau, a venit, totusi, la Mantuitorul si, aratandu-si credinta sa indoielnica, I-a zis: „De poti face ceva, ajuta-ne” (Mc. 9, 22). Ba a mai si adaugat: „L-am dus si la ucenicii Tai si n-au putut sa-l vindece“, ceea ce L-a determinat pe Domnul Hristos sa rosteasca, poate, cele mai aspre cuvinte pe care le-a adresat vreodata: „O, neam necredincios si indaratnic! Pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi suferi pe voi?“ (Mc. 9,19). Şi certand pe diavolul necurat care se salasluise in el, indata s-a vindecat copilul. Au venit si ucenicii nedumeriti si L-au intrebat:

„De ce noi n-am putut sa-l scoatem? Iar Iisus le-a raspuns: Pentru putina voastra credinta. Caci adevarat graiesc voua: Daca veti avea credinta cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: Muta-te de aici dincolo, si se va muta; si nimic nu va fi voua cu neputinta“.

Iubiti credinciosi,

Ascultand cuvantul acesta aspru al Mantuitorului „O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi suferi pe voi?”, ne intrebam, fireste, cui anume S-a adresat? Era de fata tatal copilului, am spus, nu destul de credincios, caci, din chiar cuvintele lui si-a vadit indoiala: „de poti face ceva, ajuta-ma“. Erau ucenicii, neputinciosi si ei, desi li se incredintase in chip expres puterea de a calca peste serpi si peste scorpii si de a scoate toata puterea diavoleasca din oameni (Lc. 10, 19). Ei experimentasera deja aceasta putere in lume si constatasera ca, prin darul lui Dumnezeu, pot alunga duhurile necurate. Astazi insa, si ei au sporit amaraciunea invatatorului lor, dovedindu-se neputinciosi in fata acestui duh necurat care, este adevarat, necesita o pregatire speciala: de rugaciune si post. Erau de fata si fariseii si carturarii, cei care nici cat bietul om nu credeau in El. Ei bine, vazand Domnul Hristos aceasta necredinta sau putina credinta generalizata, a rostit cuvintele aspre de mai sus.

Mantuitorul a fost neplacut impresionat, asadar, si de omul acesta „putin credincios” — chiar daca, in cele din urma, i-a ascultat rugaciunea si i-a vindecat copilul —, si de ucenici, si de cei ce erau de fata si, in general, de cei din vremea Sa, care s-au indoit de El, asa cum, probabil, este dezamagit si de putina noastra credinta de astazi. Auziti cata credinta le-ar fi trebuit ucenicilor sa savarseasca minunea aceasta: „un graunte de mustar“. Ce inseamna un graunte de mustar?

Se spune ca au mers niste frati in pustie la Ava Serapion si l-au intrebat: Ava, ce insemneaza cuvintele acestea din Evanghelie: „De veti avea credinta cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: muta-te de aici dincolo, se va muta?” (Mt. 17, 20). Ce inseamna? Nu intelegem!

Şi acela le-a spus:

„Nu intelegeti? Ei bine, cuvintele: De veti avea credinta cat un graunte de mustar si veti zice muntelui acestuia: muta-te de aici dincolo…!”

si s-a oprit ava, pentru ca un zgomot asurzitor s-a pornit de deasupra. Şi a strigat ava:

Stai, munte, nu am poruncit sa te muti, ci cautam doar sa talmacesc fratilor mei ce inseamna sa aiba credinta…”

Ce se intamplase?! Muntele din preajma, auzind cuvintele parintelui, rostite cu toata credinta si cu putere dumnezeiasca, a prins a se pravali de la locul sau, ca sa se arunce in mare… L-a oprit, insa, sihastrul, pentru ca era doar un cuvant de invatatura pentru fratii care venisera sa-l intrebe si care au inteles in modul cel mai convingator posibil ce insemnau cuvintele acelea.

Dragii mei,

Domnul Hristos este, in pericopa evanghelica de astazi, parca mai aspru ca niciodata cu cel care a venit si i-a cerut vindecarea fiului sau, pentru ca stia ca nu are destula credinta; stia ca se indoieste si nu poate crede ca oarecand sutasul, care i-a zis: „Doamne, nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu, ci numai zi cu cuvantul si se va vindeca sluga mea“ (Mt. 8, 8), si ca atatia altii care au venit la El incredintati pe deplin ca poate sa-i ajute. Hristos este aspru si cu ucenicii Sai, pentru ca slabise puterea lor, in ciuda faptului ca primisera dar de la Dumnezeu ca, mergand, sa scoata demoni in numele Lui (Lc. 9,1). In sfarsit, a mai fost aspru Hristos in cuvantul de astazi si cu fariseii si carturarii care vesnic cautau sa-L prinda in cuvant, urmandu-L cu gand si ochi viclean nu ca sa-I vada minunile si sa creada in El, ci ca sa afle vreun gest sau vreun cuvant nepotrivit, sa-L poata apoi aresta si sa-L condamne la moarte, asa cum s-a si intamplat in cele din urma.

Hristos, asadar, rosteste acest cuvant aspru pentru neamul necredincios din vremea Sa, pentru cei care, la modul general, nu credeau indeajuns in El, dar il rosteste, dragii mei, si pentru noi, cei de astazi, pentru ca, dintre noi cati se ridica la vrednicia credintei pe care a cerut-o Hristos omului aceluia si ucenicilor Sai? Cati intelegem sa dovedim atata credinta incat sa putem muta, nu muntii materiali, ci „pietroaiele” care atarna de sufletul nostru, diferitele pacate care ne trag si ne afunda in „marea vietii acesteia”?… Cati dintre noi dovedim destula putere ca sa ne recuperam atunci cand cadem si sa traim in adevaratul duh al lui Dumnezeu, aratand ca I-am inteles invatatura, ba inca o si punem in practica in viata noastra?! Daca Mantuitorul Hristos ar fi sa caracterizeze si neamul nostru crestin de astazi, oare nu ar face-o in acelasi mod?

Oare nu ar rosti aceleasi cuvinte si cu aceeasi amaraciune:

„O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi suferi pe voi?“

Sfintii nu erau asa! Mucenicii din primele veacuri, care au „cucerit” lumea — nu atat prin predica lor, cat prin exemplul personal — mergeau, atunci cand necredinciosii ii condamnau la moarte pentru credinta, cantand si bucurandu-se ca se indreptau, astfel, catre viata vesnica in Hristos. De aceea erau convingatori, iar necredinciosii pagani, vazandu-le credinta si speranta, intelegeau ca acestia chiar slujesc Dumnezeului celui adevarat. Cand insa, dragii mei, ne vad necredinciosii pe noi ezitanti, nehotarati, vorbind foarte frumos de viata „spirituala”, dar traind din ce in ce mai „material”, mai „impamanteniti” si mai „inradacinati” in viata aceasta trecatoare, cum sa mai fim convingatori? De aceea spun ca, daca Mantuitorul Hristos ar fi trebuit si astazi sa rosteasca niste cuvinte la adresa noastra, ma tem ca le-ar rosti pe aceleasi: „O neam necredincios si indaratnic…“ Necredincios pentru necredinta sau putina noastra credinta, iar indaratnic pentru ca suntem neputinciosi ori nu vrem sa traim in duhul Lui — in duhul acela care arde, insa, nu intr-unul ezitant ori lipsit de trairea autentica a invataturii Sale.

Dragii mei,

Viata in Hristos este un lucru cat se poate de serios! Şi, ca sa ne arate aceasta, El ne-a dat astazi exemplul credintei care poate muta pana si „muntii” din loc, daca nu in inteles propriu, atunci in sensul slabiciunilor si al pacatelor noastre, al patimilor noastre. Ridicarea si lepadarea acestora de la noi, asta va sa zica mutarea „muntilor” din loc. Adeseori insa, nu avem destula credinta ca sa facem aceasta, si continuam de la o spovedanie la alta sa repetam aceleasi slabiciuni si pacate, pe care duhovnicul se vede silit sa le tot asculte si sa nu mai stie ce sa ne mai spuna, ca sa incetam odata cu ele si sa se cunoasca si la noi un progres real, izvorat din slujirea lui Dumnezeu Celui adevarat si o credinta puternica.

Sa avem credinta puternica, asadar, si incredere pe masura, caci slujim pe Dumnezeul Cel adevarat. Sa nu ne parasim aceasta credinta, pe care a intemeiat-o chiar Dumnezeu, nu „profeti” cu slabiciuni si neputinte, care au „performat” intr-un fel sau altul... Credinta noastra a fost intemeiata de Dumnezeu Insusi, si, ca sa fie mai „convingator”, a venit personal pe pamant sa-Şi reveleze invatatura adevarului acestuia vesnic, doar-doar ne va convinge sa ne luam rolul de crestini in serios, sa dovedim credinta tare, putere si incredere in El, caci numai acestea pot convinge si pot fi credibile si in ochii celor din jurul nostru.

Sa-L rugam pe Domnul, Care a rostit astazi cu amaraciune cuvant aspru si pentru noi, sa faca El sa rodeasca putina noastra credinta, ca sa devenim cu totii crestini buni si cu adevarat credinciosi, tari in credinta, convingatori nu doar prin vorbele noastre, ci mai ales prin ceea ce infaptuim, caci la aceasta mai cu seama se uita vecinul, aproapele sau „departele” nostru; la faptele noastre privesc oamenii, si acelea vor convinge mai mult decat cuvintele cele mestesugite, pentru ca s-a spus ca “ochiul este mai credincios decat urechea“. Poti sa spui, adica, multe!… Omul vrea sa vada! Şi, acest comportament, acest fel de credinta si acest tip de incredere in puterea lui Dumnezeu le ravnea Hristos la „neamul necredincios si indaratnic” din vremea Sa, si aceleasi le ravneste si la noi, neamul…, spuneti dumneavoastra cum este acesta al nostru de astazi!…

Sa-L rugam, deci, pe Domnul, sa ne dea aceasta credinta si incredere, ca sa-L slujim cu toata fiinta noastra, dar sa ne dea si puterea sa savarsim fapte care sa convinga si pe cei din farul nostru, ca ceea ce vad la noi — nu teorie si spectacol, ci viata autentica in Mantuitorul Hristos Dumnezeu — sa-i poata mobiliza si pe ei la tot lucrul cel bun, Amin!

(din: †  Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

SFANTUL LUCA AL CRIMEEI despre rugaciune

“Povestind despre vindecarea slabanogului, Sfintii Evanghelisti Marcu si Luca spun ca atunci cand l-au adus pe acesta la Domnul, n-au putut sa intre in casa unde Se afla Hristos din cauza multimii poporului. Asa ca s-au urcat pe acoperis, au ridicat acolo patul cu slabanogul, au desfacut acoperisul si l-au coborat in fata Domnului.

Ce eveniment umitor, indraznet, cum nu s-a mai auzit!

Atunci cand desfaceau acoperisul, a cazut lut si praf peste capetele celor ce stateau in casa si peste capul Domnului Hristos. Orice alt om in locul Lui, desigur, s-ar fi revoltat si ar fi raspuns indata oamenilor indrazneti, care l-au umplut de praf. Dar Domnul Iisus Hristos nu le-a spus nici un cuvant de mustrare. In loc de mustrare, El le-a facut o mare binefacere – l-a vindecat pe nefericitul bolnav, spunand ca i se iarta pacatele lui, i-a poruncit sa-si ia patul si sa mearga la casa sa.

Priviti cum au actionat acesti oameni.

Doar ei, in sensul propriu al cuvantului, au mers de-a dreptul la Domnul, cu mare indrazneala, fara a cugeta la faptul ca fac o fapta cum nu s-a mai pomenit, desfacand acoperisul. Inimile lor ardeau de o speranta fierbinte ca marele Facator de minuni le va da dupa credinta lor. Asa s-a si intamplat. Domnul a spus ca dupa credinta lor va fi vindecat nefericitul bolnav.

Si in alte situatii Domnul vindeca bolnavii dupa credinta lor, incuviinta marea indrazneala cu care veneau la el oameni necajiti. Amintiti-va de femeia cananeeanca, pagana, care atunci cand trecea Domnul Iisus Hristos, a cazut in genunchi in fata Lui si L-a rugat: Doamne, fiica mea este greu chinuita de demon, vindec-o! Iar Domnul Iisus Hristos nu-i acorda nici o atentie si mergea mai departe. Ea Il urma insistent si cu tot mai multa ravna Il ruga. Si atat de insistent L-a rugat, ca in cele din urma Sfintii Apostoli au fost iritati de rugamintile ei si I-au spus Domnului: Slobozeste-o, ca striga in urma noastra! Si ce s-a intamplat, cum i-a raspuns Domnul Iisus Hristos? – Nu este bine sa iei painea copiilor si s-o dai cainilor! Iar femeia, ca replica la aceasta, a raspuns astfel incat Domnul a fost uimit de credinta ei neobisnuit de adanca, de dragostea si de nadejdea ei.

„Da, Doamne, eu sunt asemenea cainelui, eu sunt pagana, dar si cainii mananca din faramiturile care cad de la masa stapanilor lor!”

Atunci Domnul i-a spus: O, femeie! Mare este credinta ta! Fie tie dupa cuvantul tau! Si s-a vindecat fiica ei.

Iata cat de mare a fost indrazneala acestei femei nefericite, care nu-L cunostea pe Dumnezeu cel adevarat. Si Domnul i-a apreciat indrazneala foarte mult.

Cu aceeasi indrazneala trebuie sa ne apropiem si noi de Dumnezeu. Rugandu-ne Lui, trebuie sa fim asemenea copilului mic care, cu manutele deschise, cu toata fiinta lui se duce spre mama sa, asteptand ajutor. Trebuie sa fim asemenea saracului nefericit, care moare de foame, care a venit sa ceara ajutor de la omul cunoscut pentru milostivirea lui. Trebuie sa fim asemenea femeii cananeence, care L-a rugat neincetat pe Hristos, intinzandu-si mainile spre Dansul. Cu indrazneala ea cere, fiindca crede si stie ca va primi, si dupa credinta ei i se ofera ajutor.

Asadar, vedeti ca sunt necesare doua conditii pentru ca rugaciunea noastra sa fie primita de Dumnezeu. Intai de toate este necesara o credinta profunda in Domnul, Caruia Ii inaltam rugaciunile.

Sa nu existe nici o indoiala, nici o ezitare a inimii noastre. Trebuie sa existe credinta in milostivirea nesfarsita a Lui; si doar atunci cand, cu inima plina de   credinta fierbinte, strigam catre Dumnezeu, vom fi auziti.

Dar, in afara de credinta, este necesara si staruinta in rugaciune. Trebuie sa stim ca de la primele cuvinte nu ni se va da ceea ce cerem. Noi trebui sa ne aratam nadejdea noastra, o nadejde fierbinte si tare in Dumnezeu, sa aratam staruinta in rugaciune.

Domnul Iisus Hristos a spus o data ucenicilor Sai:

Sa presupunem ca cineva dintre voi, avand un prieten, se va duce la el in miez de noapte si-i va zice: prietene, imprumuta-mi trei paini, ca a venit un prieten din cale si nu am ce sa-i pun  inainte; iar acela, raspunzand dinauntru, sa-i zica: nu ma deranja, acum usa e incuiata si copiii mei sunt in pat cu mine; nu pot sa ma scol sa-ti dau! Zic voua chiar daca sculandu-se nu i-ar da pentru ca-i este prieten, pentru indrazneala lui, sculandu-se, ii va da cat ii trebuie (Luca 11, 5-8).

Domnul a spus si alta pilda — despre vaduva nefericita care era necajita de un om rau si care neincetat, de la o zi la alta, mergea la judecator cerand aparare. Judecatorul acesta nu se temea de Dumnezeu si nu se rusina de oameni. Mult timp a alungat-o pe aceasta vaduva nefericita, dar ea tot venea la el si cerea neincetat. Si s-a saturat de ea in sfarsit judecatorul si a spus:

Desi de Dumnezeu nu ma tem si de om nu ma rusinez, totusi, fiindca vaduva aceasta imi face suparare, ii voi face dreptate, ca sa nu vina mereu sa ma supere. Si a zis Domnul: Auziti ce spune judecatorul cel nedrept? Dar Dumnezeu, oare, nu va face drepta­te alesilor Sai, care striga catre El ziua si noaptea, pentru care El rabda indelung? (Luca 18, 4-7)

Daca judecatorul nedrept in cele din urma a auzit rugamintile vaduvei nefericite, oare Tatal Cel Ceresc nu va auzi rugaciunile voastre, daca cererile voastre vor fi la fel de staruitoare ca ale acesteia? Iata, astfel, cu credinta pro­funda, cu staruinta trebuie sa ne rugam lui Dumnezeu – mereu sa ne rugam, fiindca asa ne indeamna Sfantul Apostol Pavel.

Ce inseamna aceasta – sa te rogi neincetat?

Oare noi nu avem probleme cotidiene? Putem sa ne ocupam numai cu rugaciunea? S-ar parea ca aceasta cerinta este imposibil de indeplinit. Nu, ea poate fi indeplinita, fiindca Domnul Iisus Hristos nu cere nimic imposibil de indeplinit de la noi.

Cum poate fi implinita aceasta cerinta adresata fiecarui crestin? A te ruga neincetat nu inseamna doar a sta la rugaciune, a citi rugaciuni, a face metanii, a merge mereu la biserica.

A te ruga neincetat poti oriunde si oricand; trebuie doar ca in inimile noastre sa existe mereu starea de rugaciune. Trebuie ca inima noastra sa fie mereu plina de zdrobire pentru nevrednicia si pacatosenia noastra, sa fie plina de frica in fata maretiei lui Dumnezeu, pe Care neincetat Il maniem. Si, daca aceasta dispozitie sfanta nu ne va parasi niciodata, atunci ne vom ruga mereu si oriunde, cu toate problemele noastre cotidiene, in timp ce ne indeplinim activitatile zilnice, in timp ce practicam meseria noastra, in timp ce lucram pamantul. Ne vom ruga si atunci cand ne cheama sa dam socoteala cei care sunt la conducere si, stand in fata usilor lor, vom inalta in tacere ruga spre Dumnezeu, cerand aparare.

In timpul oricarei activitati, intotdeauna si oricand ne putem ruga: trebu­ie doar sa existe dorinta sa te rogi, ca inima sa fie indreptata neincetat catre Dumnezeu, si atunci aceasta cerinta apostolica este implinita.

Noi toti suntem mai putin ocupati decat Sfantul Proroc David. El doar era regele Israelului si de dimineata pana seara se ocupa cu multimea activita­tilor de stat, era impovarat de griji pentru buna organizare a vietii poporului sau. Cand avea el timp sa se roage? Dar priviti cum se roaga: Cu lacrimi am mancat painea mea ziua si noaptea. Mereu varsa lacrimi Sfantul Proroc si lacrimile ii inlocuiau painea. Zi si noapte inalta rugaciuni lui Dumnezeu si, dupa cum se stie, a scris o multime de psalmi, toti acestia constituind rugaciuni catre Dumnezeu. Ostenit-am intru suspinul meu, spala-voi in fiecare noapte patul meu cu lacrimi. Iata cum se ruga el – stand in asternut, spala patul cu suvoiul lacrimilor sale. In miez de noapte m-am ridicat ca sa marturisesc Ţie despre judecatile dreptatii Tale. El Il preamarea pe Dumnezeu in timp de noapte, fiind toata ziua impovarat de grijile imparatesti.

Noi oare, cei care suntem mai putin impovarati de griji, nu putem gasi timp pentru a-I inalta lui Dumnezeu suspinurile si lacrimile  noastre? Trebuie sa ne rugam nu doar cu cuvintele rugaciunilor invatate, ci ca din prea-plinul inimii noastre gura sa vorbeasca. Trebuie ca in tacere, din inimile noastre, sa inaltam rugaciuni lui Dumnezeu, asa cum le inalta Sfanta Ana, mama Prorocului Samuel. Ea era stearpa si suferea si se caznea cu nerodirea sa, isi dorea foarte mult sa aiba un copil. Si iata, o data a mers in templul din Ierusalim. Stand in genunchi il ruga pe Dumnezeu sa-i daruiasca un fiu, si I-a fagadu­it ca il va inchina pe acesta Lui. Se ruga fara cuvinte, doar buzele i se miscau incet. Cu toata inima, cu tot sufletul ei inflacarat ravnea spre Dumnezeu si Il ruga, Il ruga neincetat, fara cuvinte, doar cu suspinurile inimii ei.

Asa se ruga si Sfantul Proroc Moise, rugandu-L pe Domnul sa schimbe cumplita pedeapsa a poporului lui Israel care i-a fost pregatita. Tacand, cu toata inima sa inalta rugaciuni lui Dumnezeu. Buzele lui nu se miscau, cum se miscau buzele Sfintei Ana. Iar Domnul i-a spus: De ce strigi catre Mine, Moise? Moise tacea, dar rugaciunea lui inflacarata, rugaciunea fara de cuvinte a inimii se inalta la Dumnezeu ca un suspin dureros, plin de tristete.

Vedeti cum se poate ruga cineva? Esenta rugaciunii este aceea ca toata inima sa fie indreptata catre Dumnezeu in cererile noastre, pentru ca rugaciunea sa fie plina de credinta si de nadejde neinfruntata. Dar oare asa se roaga cei mai multi dintre noi? Nu! Rugaciunea noastra este de obicei doar repeta­rea cuvintelor invatate, si, repetand aceste cuvinte in mod obisnuit, noi nu ne rugam deloc cu duhul, iar cuvintele rugaciunii le pronuntam mecanic, fara sa ne gandim la ceea ce cerem.

Noi singuri nu ne auzim rugaciunile noastre, iar daca noi nu le auzim, atunci cum le poate auzi Dumnezeu?

Dumnezeu nu aude acele rugaciuni care nu-I sunt bineplacute. Dumnezeu respinge acele cereri ale noastre care sunt facute spre raul oamenilor, ca de exemplu atunci cand ne rugam sa-i pedepseasca pe vrajmasii nostri. Cerem deseori si inconstient in rugaciunile noastre lucruri daunatoare apropiatilor nostri, iar Dumnezeu nu indeplineste asemenea rugaciuni. El   n-a indeplinit nici chiar cererea Sfantului Apostol Pavel, care singur spunea ca de trei ori L-a rugat pe Dumnezeu sa fie scapat de urmarirea si de jignirile argintarului rau Alexandru, insa Domnul a refuzat sa-i implineasca aceasta cerere. El i-a spus: Iti este destul harul Meu, fiindca puterea Mea in neputinta se arata.

Cand suntem neputinciosi, atunci suntem tari, atunci avem indraznire ca­tre Dumnezeu. Aceasta trebuie sa tinem minte, ca mereu trebuie sa cerem de la Dumnezeu numai daruri duhovnicesti, si nu ceea ce, in ratacirea noastra, consideram bun pentru noi.

Domnul stie mai bine decat noi ce ne trebuie si ce ne este de folos. El ne da ceea ce meritam. Se intampla, cum vedem si in prezent, ca pedeapsa cade nu pe oameni aparte, ci pe popoare intregi.

Ne rugam cu osardie, in fiecare zi, ca Domnul sa ne miluiasca si sa inceteze cumplitele ploi care distrug gradinile si painea. Iar ploile cad fara incetare. Ce inseamna aceasta? Inseamna ca nu avem de ce sa ne rugam, ca Dumnezeu nu ne aude rugaciunile? Nu, nu inseamna aceasta! Dar daca Domnul trimite un dezastru asupra intregului popor, atunci tot poporul trebuie sa-L roage sa-l scape de acesta. Tot poporul trebuie sa procedeze la fel cum au procedat locuitorii vechiului oras Ninive, cand au aflat de la proroc ca orasul lor a fost condamnat de Dumnezeu la pieire. Atunci tot poporul, ca un singur om, s-a rugat si a postit trei zile si trei nopti. Si l-a crutat Domnul, fiindca tot popo­rul s-a rugat cu osardie. Iar in prezent, cand ploile neincetate ne pregatesc o grea nenorocire, sunt multi oare cei care se roaga lui Dumnezeu pentru izba­virea din acest necaz?

Iata, voi sunteti putini aici. Daca e sa comparam numarul celor care se roa­ga cu populatia intregului oras, a intregii regiuni peste care se varsa ploi, se va constata ca doar o mana de oameni se roaga lui Dumnezeu, iar restul nu se roaga deloc.

Cand insa o pedeapsa cumplita a fost data poporului lui Israel pentru in­departarea de Dumnezeu cel adevarat si inchinarea la Astarta si Baalam – robia babilonica si distrugerea Ierusalimului -, iata ce a spus atunci Prorocul Ieremia:

Cutreierati ulitele Ierusalimului, uitati-va, cercetati si cautati prin pietele lui: nu cumva veti gasi vreun om, macar unul, care pazeste dreptatea si cauta adevarul? Caci Eu as cruta Ierusalimul… Tu ii bati si ei nu simt durerea; Tu ii pierzi si ei nu vor sa ia invatatura; si-au facut obrazul mai vartos ca piatra si nu vor sa se intoarca… Fiii tai M-au parasit si se jura pe dumnezei care n-au fiinta. Eu i-am saturat, iar ei au facut desfranare… E cu putinta sa nu pedepsesc aceasta, zice Domnul, si Duhul Meu sa nu se razbune asupra unui popor ca acesta? (Ieremia 5, 1,3,7,9).

Vedeti care este raspunsul? Iata de ce nu inceteaza la noi ploile pentru rugaciunile noastre! Dar noi nu trebuie sa deznadajduim; stim ca, atunci cand Domnul a condamnat la nimicire orasele Sodoma si Gomora si dreptul Avraam a auzit despre aceasta, atunci el a inceput sa-L roage pe Domnul de indu­rare. El Ii spunea Domnului: Oare nu vei cruta aceste orase, daca se vor gasi in ele 50 de drepti? Si Domnul era gata sa le crute. Avraam a continuat sa-L roage: Dar daca se vor gasi 40, 20, chiar si zece drepti, oare ii vei cruta? Domnul era gata, chiar si pentru zece drepti sa crute Sodoma si Gomora. Dar nu s-au gasit nici zece drepti in acele cetati.

Noi, care suntem turma cea mica a lui Hristos, nu putem sa fim oare drepti in fata lui Dumnezeu, nu ar trebui sa avem asemenea merite in fata lui Dumnezeu pentru ca, de dragul dreptatii noastre, Domnul sa crute pe toti, chiar si pe cei care nu I se roaga? Trebuie ca neincetat sa ne rugam, necautand la aceea ca Domnul fara graba ne implineste dorintele noastre.

Nu rareori marii sfinti timp indelungat se rugau ca Dumnezeu sa le indeplineasca o oarecare cerere, indeosebi cand se rugau pentru poporul cel pacatos. Atunci trebuiau sa se roage luni in sir ca Domnul sa miluiasca pe poporul Sau.

Mereu, neincetat trebuie sa ne rugam, amintindu-ne cuvintele lui Hristos:

Cereti si vi se va da; cautati si veti afla; bateti si vi se va deschide; fiindca oricine cere primeste si oricine cauta afla si celui ce bate i se va deschide.

Asta trebuie sa retinem: mereu, neincetat trebuie sa batem la usa milostivirii lui Dumnezeu, inaltand rugaciuni nu doar pentru noi, crestinii, ci si pentru cei care niciodata nu se roaga. Si va auzi Domnul rugaciunile noastre si ne va da noua dupa mila Sa nemasurata”.

(Din: Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009)