“Am încredere în tine!”

Pliniţi bucuria mea, ca aceeaşi să cugetaţi, aceeaşi dragoste având, un suflet fiind, una cugetând (Filip. 2,2)

“Pe atunci Eugene [viitorul parinte Seraphim, n.n.] se gândea ce să facă cu viaţa lui după terminarea cărţii. Era puternic atras de monahism. În 1963 îi scria lui Alison:

“Dacă vrea Dumnezeu, mă gândesc să mă fac călugăr (şi poate preot) şi sa-I slujesc lui Dumnezeu atunci când voi termina cartea, peste un an sau doi.”

Având în vedere întreaga activitate plină de insuflare, generată de Arhiepiscopul Ioan în comunitatea din San Francisco, erau surprinzător de puţini potenţiali monahi. Aşa cum remarca şi Eugene într-o scrisoare,

“mai sunt prea puţini care se gândesc la viaţa monahala sau o iau în serios, chiar şi printre ruşi; mama lui Gleb, de pilda, m-a sfătuit foarte <<practic>> de ce nu trebuie să mă fac călugăr.”

Când Episcopul Sava a venit la San Francisco spre a-l apăra pe Arhiepiscopul Ioan, el a vorbit despre nădejdea sa de a întemeia o mănăstire şi de a căuta posibili călugări.

“În ce mă priveşte”, scria Eugene despre această posibilitate, “trebuie să-mi termin cartea şi să văd si Jordanville înainte de a mă hotarî.”

Şi Gleb [viitorul parinte Gherman Podmosenski, n.n.] îşi punea propriile întrebări în privinţa viitorului. Deocamdată trebuia să stea la Monterey ca să-şi ajute mama, care-i spusese că nu o poate părăsi până ce nu-i va cumpăra o casă şi nu va găsi un soţ bun pentru sora sa.

E adevărat că Gleb o ducea destul de bine cu slujba de la colegiul de lingvistică. Cu personalitatea sa expansiva, era foarte iubit de elevi şi i se ceruse să-şi completeze studiile spre a obţine un post mai bun în domeniul lingvisticii. Însă lăuntric se simţea neîmplinit. Tânjea după realizarea “visurilor” pe care i le mărturisise Fericitului Gherman în vizita la Spruce Island. Deja pusese început unei frăţii misionare care să-l proslăvească pe Parintele Gherman, scriind o scrisoare de intenţie către Arhiepiscopul Ioan si recrutând tineri din San Francisco, printre care şi pe Eugene. Însă, până în acel moment, Frăţia nu luase formă şi nici nu făcuse ceva.

Unde se afla “idiotul” ["nebunul"] pe care Gleb îl ceruse de la Fericitul Gherman, cel care urma să-i fie partener de viaţa pentru împlinirea visurilor sale misionare? Întrucât ameninţarea blestemului mamei sale atârna încă asupra lui, dacă o lăsa fără mijloace de trai şi se făcea călugăr, s-a gândit să devina preot misionar căsătorit, având-o ca parteneră pe prietena sa Sonia, o rusoaică din San Francisco. Sonia era foarte bisericoasă, dar, după o vreme i-a spus limpede lui Gleb că dorea o viaţă normală în lume şi nu o interesa realizarea “marilor lui idei” de totală jertfire pentru Dumnezeu. Amândoi au înţeles că drumurile lor trebuie să se despartă. După ceea ce s-a dovedit a fi ultima întâlnire cu Sonia, Gleb s-a dus la apartamentul lui Eugene şi, cu lacrimi în ochi, i-a spus ca tocmai renunţase la ultima speranţă de a fi fericit în lume. Mai târziu, când Gleb era pe punctul de a pleca înapoi în Monterey, Eugene s-a uitat la el cu o faţă extrem de serioasa. Iată ce îşi aminteşte Gleb:

“Mi-a spus acest gând al său: Indiferent de ce-mi va rezerva viitorul, să nu uit că prin ruptura mea cu Sonia făcusem legământ de a-I sluji lui Dumnezeu, ajutând oamenii să vină mai aproape de inima duhovnicească a Ortodoxiei. Ştiam cât de supărată va fi mama si că Pr. Vladimir din Jordanville va mai avea mult de aşteptat până să mă fac preot. Dar mă simţeam un învingător şi trebuia să iau noi hotărâri.”

Gleb continua să bată pădurile de pe langa Monterey, citind vieţile nevoitorilor şi rugându-se lui Dumnezeu să-l lumineze.

“Odată mă plimbam prin pădure”, îşi amintea el. “Păşeam pe muschi, iar oceanul sclipea printre copaci jos în dreapta mea. Îmi aminteam de Viaţa pustnicului Zosima din Siberia… Am adomit şi m-am trezit în plină noapte. Luna era sus strălucind puternic, iar jos, sub mine, oceanul era scăldat în lumină. Am hotărât să merg spre sud de-a lungul malului, dar prin pădure. Gândurile inimii mele luau un alt chip – mă simţeam undeva în Sfânta Rusie sau la Muntele Athos, căci citisem de curând fragmente din descrierea vizitei Parintelui Denasy la pustnicii singuratici si ascunşi. Am ingenuncheat cu faţa spre răsărit şi spre Biserica Sfântul Serafim, aflată la câteva mile, şi m-am rugat cu osârdie, punând mereu si mereu aceeaşi întrebare: <<Doamne, de ce acest minunat pământ al Părintelui Gherman – această Californie ce adăposteşte Fort Ross – nu ar putea să nască aceeaşi râvnă pentru pustnicie? De ce oare nişte vise, dorinţe şi insuflări atât de înalte t rebuie să rămână deşarte, redevenind prozaice şi mărginite compromisuri cu lumea? Fă cât mai mulţi neadaptaţi, nebuni, excluşi din lume şi dă-le această fericire nespusă pe care o simt eu acum!>> M-am rugat Stareţului Zosima, Stareţului Vasilisk şi ucenicului lor Petru Miciurin; lui Antonie, lui Moise de la Optina şi tuturor Stareţilor de la Roslavl, şi mai ales iubiţilor mei Theodor din Sanaxar şi Teofan de la Lacul Nou. Nu ştiu cât timp m-am rugat, stând în genunchi pe muşchiul moale în locul binecuvântat, cu stelele strălucind şi cu luna deasupra mea… Am pornit iar, apoi din nou am căzut la pământ şi am făcut mii de făgăduinţe. Fie ca acel simţământ pe care l-am avut să treacă la cineva mai deştept decât mine, care să poată afla căi şi mijloace de a propovădui de pe acoperişuri acea netâlcuita unitate cu zidirea lui Dumnezeu, aflată dincolo de egoismul sau câştigul personal.”

În plimbările lor prin pădure, Gleb şi-a dat seama că Eugene îi împărtăşea aspiraţiile.

“În mintea şi în inima mea era limpede că Eugene iubea şi el natura, asociind cu ea simţămintele religioase. Dar el avea o dragoste tăcută, un calm ce percepea esenţa lăuntrică a zidirilor. Am descoperit cum se cufunda în contemplarea naturii, în deplina linişte din afară şi dinlăuntru şi cât de mult tânjea după ea. Uimit, am început să-i descopăr visele mele despre <<codrii Roslavlului>>. Era întru totul de acord, spunând că acesta era şi visul său de multă vreme – dar rămânea întrebarea cum să-l punem în practică. Am citit Canonul Maicii Domnului îngenunchind pe muşchi…”

“Odată Eugene mi-a spus că doreşte să merg cu el la Muir Woods, pe lângă Sausalito, unde obişnuia să meargă şi să-şi piardă urma o zi întreaga. Urma să ne întâlnim dimineaţa foarte devreme pe strada Van Ness, de unde luam autobuzul către Mill Valley, cu intenţia de a petrece acolo o noapte lângă foc. Ne-am petrecut ziua într-o tăcere aproape totală şi am tremurat toată noaptea într-un fel de foişor de vară, încercând să ne adăpostim de groaznicul vânt şi de ploaie. Ceva asemănător am trăit şi pe o plajă unde a stat ca o statuie vreme de patru ceasuri, cufundat adânc în gânduri. Intenţia era de a îndura traiul în aer liber. Nu ştiu din ce pricina focul de tabară m-a făcut trist. Cerul era de un roşu minunat, iar el mă <<consola>> cu o nalbă mare coaptă pe jăratec, lucru nou pentru mine, dar care lui îi aducea aminte de copilărie şi-l făcea vorbăreţ. Tristeţea mea se datora faptului că dădeam greş în experimentele noastre. Ele nu ne apropiau defel de ideea nevoinţelor siberiene sau ale Fericitului Gherman din Alaska. Dar, fireşte, scopul era să ne obişnuim unul cu altul şi să vedem cum ne simţim şi cum lucram unul cu celălalt, dându-ne seama foarte bine că avem firi cu totul opuse.”

“Lună de lună simţeam tot mai mult cum mă apăsa conştiinţa că îmi pierd vremea. Dar mai ales îmi făceam griji pentru cartea lui Eugene, Împărăţia omului şi Împărăţia lui Dumnezeu, din care îi trimisesem o parte Părintelui Constantin, căruia îi plăcuse, numindu-l pe Eugene <<un adevărat scriitor bisericesc>> Deşi cartea era extrem de necesară pentru omul modern, ştiam că nimeni nu se va osteni să o tipărească. Marile edituri comerciale ar fi respins-o cu oroare din pricina felului extrem de negativ în care Eugene trata epoca modernă, numind-o perioada preantihristică. În acelaşi timp, nici o editură bisericească nu s-ar fi aventurat să suporte tipărirea unei lucrari atât de mari: nici nu ar fi citit-o, darămite să încerce să o publice! Chiar şi Părintelui Constantin i se reproşase publicarea unei cărţi voluminoase de filozofie cre ştină, atâta vreme cât publicul bisericesc contemporan nu era interesat să cumpere astfel de lucruri.

Deci Eugene îşi petrecea timpul scriind o carte, dar pentru cine? Cine avea să o vadă vreodată? Totuşi ştiam că este absolut necesar nu numai ca acel volum s ă fie publicat, ci ca vocea unui om de asemenea calibru să fie auzită, lucru ce avea să fie de mare folos adevăraţilor credincioşi ortodocşi! Cum să combini cele două lucruri: ca Biserica să se folosească de talentul lui Eugene, şi Eugene să se folosească de Biserică? Trebuia gasită o soluţie. Cum putea evita să-şi piardă entuziasmul, aşa cum păţiseră alţi convertiţi? Ştiam că trebuie să existe un răspuns şi m-am rugat fierbinte Sfântului Serafim.

Există o lege duhovnicească: când lucrezi pentru Domnul nu ai voie să urmăreşti câştiguri personale sau să fii motivat de egoism. E limpede că Eugene trăia după această lege; nu îi păsa de sine. Era un idealist dezinteresat, dar cu un cap bine înşurubat, cum spun ruşii: un om ce dorea să trăiască numai şi numai pentru Dumnezeu.

Îl priveam pe Eugene ca pe un personaj romantic, ca pe un poet atins de ftizie ce putea să se vestejească şi să moară în ploaie fără ca cineva să ştie sau să înţeleagă pentru ce a trăit. Acea nobleţe pe care o vedeam la Eugene era tocmai suferinţa unui suflet ce tânjeşte dupa Frumos şi Adevăr, în ciuda potrivniciei realităţii lumeşti. Era un lucru înnăscut în el, şi trebuia să fie păstrat…

Îmi luasem obiceiul să merg pe jos până la Biserica Sf. Serafim de-a lungul plajei, cale de vreo două mile. Marea mă punea în starea cea mai plăcută mie, rupt de tumultul lumii. Într-o sâmbătă seara, la sfârşitul lui august 1963, mergeam spre biserică într-un apus de soare auriu şi minunat, când marea, nisipul, cerul şi toate lucrurile se umpleau de strălucire. Biserica era neobişnuit de goală pentru o slujbă de priveghere. Preotul slujea singur, iar eu eram singurul cântăreţ. Avea o voce minunată de tenor şi ştia muzica psaltică. Era un om minunat, dar puţin cam speriat. Dascălii din <<intelighenţia>> locală îl aduseseră într-o asemenea stare încât refuza să ţină predici şi, dacă chiar ţinea uneori, se temea pentru fiecare cuvânt pe care îl spunea. Ce păcat! Era o comoară de înţelepciune, cunoaştere şi bunătate. Acei oameni care aveau de învăţat de la el, dar nu o făceau.

După singuratica slujbă de priveghere am plecat spre casă, pe drumul de pe plajă. Dar în loc de a fi insuflat de slujbă, eram plin de un simţământ de neajutorare şi de inutilitate la vederea preotului ce slujea singur în biserică, fără a fi apreciat. Şi iată că eu mă rugam ca Dumnezeu să-i ajute lui Eugene să-şi afle locul tocmai în acea Biserică! Ce s-ar fi întâmplat dacă, după trecerea noutăţii, s-ar fi găsit în aceeaşi stare moartă în care se află atât de mulţi? Iată cheia: el era un vin nou şi trebuia să găsesc pentru el burdufuri noi; căci nici unul dintre convertiţii noştri, dacă sunt cinstiţi cu ei înşişi, nu se simte în largul său în burdufurile noastre vechi.

Cu aceste gânduri mergeam spre casă de-a lungul plajei. Orizontul era incandescent, de un roşu rău-prevestitor, ce avea să dispară curând în noapte. Când am ajuns la Fisherman’s Wharf, în Monterey, era deja întuneric deplin, cu câteva lumini de neon de prăvăliile încă deschise. Am mers pe linia de cale ferată către Cannery Row şi Pacific Grove. Nu mă puteam duce acasă cu acea povară. Trebuia să găsesc o cale de ieşire din fundătura ce simţeam că se află în faţa lui Eugene. Am plâns cu amar în acea stare de neagră deznădejde, păşind pe stâncile ce înconjurau golful, mult deasupra valurilor întunecate ce se spărgeau sub mine. Priveam orizontul lipsit de culoare şi strigam în văzduh: <<Doamne, ce să fac? Luminează-mă!>>

Şi deodată am auzit clar venind din acel abis întunecat ca nişte rafale de vânt rostogolite spre mine, repetate de mai multe ori în ritmul bătăii inimii mele: <<Librărie>>, <<librărie>>, <<librărie>> - stingându-se apoi în depărtare la fel cum veniseră. O idee teribilă, ca un val ce se spărgea la picioarele mele! Am priceput îndată mesajul şi m-am auzit repetându-l de câteva ori până ce mi-am revenit: <<Librărie>>, <<librărie>>, <<librărie!>>

În chip vădit era ajutorul şi descoperirea dumnezeiască. Mă mai gândisem în treacăt la aceasta, pe lângă o mulţime de alte idei. Dar acum primisem un răspuns clar, ca pe o mult căutată piesă dintr-un joc de puzzle. Se potrivea cu Eugene, cu Frăţia Sfântul Gherman, cu cartea sa, cu convertiţii, cu idealul pustiei, cu Biserica Ortodoxă, toate într-un întreg. Tabloul devenise deja foarte clar.

Librăria avea să adăpostească Frăţia, făcându-l cunoscut şi pe nevoitorul şi iubitorul de pustie Gherman [Sfantul Gherman din Alaska, n.n.]. Vom vinde cărţi. Câştigul din cărţi ne va da posibilitatea să achiziţionăm o presă de tipărit, cu care vom tipări cartea lui Eugene despre Împărăţie, care ne va aduce bani ca să obţinem un teren pustiu pentru un schit, unde vom avea putinţa să ne pregătim, prin lucrarea misionară, pentru plecarea în Alaska şi pentru reclădirea Noului Valaam al Părintelui Gherman! Ce nimerit şi cât de evident era totul! Eram copleşit de întregul plan atât de limpede, aflat în faţa mea. Chiar atunci, în acea noapte, am conceput ideea << banilor sfinţi >>, adică câştigaţi din vânzarea materialelor curat ortodoxe, care să expună întreaga concepţie patristică – fără erezii sau liber-cugetători. Voiam să popularizăm nevoitorii prin mijloace sfinte (în opoziţie cu ideea iezuită că <<scopul scuză mijoacele>>). <<Banii sfinţi>> pe care-i câştigam blagosloviţi de Dumnezeu, aveau să fie temelia de stâncă pe care puteam construi în siguranţă.

Iar a doua idee era aceea de a fi într-un duh (edinoduşie), ceea ce în practică înseamnă să nu facem nimic fără a cere blagoslovenie unul celuilalt. Astfel ocoleam calea lumească, unde fiecare se joacă de-a Dumnezeu şi caută voia sa.

Trebuia să ştiu dacă toate acestea erau lucrarea lui Dumnezeu sau doar visurile mele înflăcărate. Am hotărât să mă rog cu putere şi apoi sa-i înfăţişez ideile mele mai întâi lui Eugene, chiar înainte de a le dezvălui Arhiepiscopului Ioan şi altor posibili fraţi. Câteva din ideile mele referitoare la Frăţie le spusesem deja Arhiepiscopului Ioan, atunci când venise în California, în noiembrie 1962.

Am ajuns repede la locuinţa lui Eugene. Era acolo şi Jon. Le-am spus îndată că veneam cu cea mai importantă propunere din viaţa mea şi că le ceream puţină atenţie şi timp. Ne-am întors cu faţa spre icoane şi am citit în genunchi Paraclisul Maicii Domnului. După ce am încheiat, le-am spus despre Frăţia care să ţină o librărie şi le-am cerut o părere sinceră. Stăteam în picioare. Încă înainte de a termina am simţit că Jon era supărat. Primul lucru pe care mi l-a spus a fost: <<Nu vreau să am nimic de a face cu aceasta! Este prea complicat. Şi-apoi nu-mi place să amestec religia şi banii. Pe mine să nu contaţi.>>

M-am întors în tăcere către Eugene, care m-a izbit prin calmul şi pacea sa lăuntrică, pe când eu efectiv ardeam. M-a privit adânc în ochi şi a spus calm, cu totală încredere, ca Jon să audă limpede ceea ce am înţeles şi eu imediat: <<Am încredere în tine>>.

Era de ajuns. Am ştiut îndată, atunci şi acolo, că în faţa mea se afla chiar acel <<nebun>> pe care-l cerusem Părintelui Gherman deasupra sicriului său şi despre care am primit încredinţare în inima mea: <<O să-l ai>>.

Am rămas liniştit, dar întreaga mea fiinţa era plină de energie, căci în acel moment ştiam că toate ideile mele se vor împlini: că va fi o Frăţie întru proslăvirea Părintelui Gherman; că el va fi canonizat şi făcut sfânt; că vom avea prăvălia cu <<banii sfinţi>> – şi o revistă, şi o pustie; şi că voi cumpăra casa pe care o dorea mama, că sora mea se va căsători bine şi cartea lui Eugene se va tipări – iar cândva vom avea şi un Nou Valaam în Alaska.

Eugene nu ştia toate aceste lucruri. Continua să mă privească cu fermitate, înadins, pe când Jon se plimba furios de colo-colo, şi curând a plecat. Am înţeles că Jon chiar nu putea să intre în această aventură. Ştiam că ne va fi de ajutor şi va lua parte la toate, dar era ceva ce îl depăşea. Însă ceea ce m-a uimit a fost faptul că Eugene nu a zis <<Ce grozav din partea ta>>, sau <<E o idee bună>>, sau <<Să vedem dacă merge>>, sau <<Ce vor ceilalţi?>> Nu. Prin acest cuvânt, ÎNCREDERE, sugerase, fără să mai fie nevoie de vreo încercare, că puteam fi în acelaşi duh, chiar dacă aveam temperamente şi personalităţi atât de diferite – şi în ciuda acestui fapt! Şi s-a dovedit că are dreptate!”

***

Frăţia

Cu mijlocirile tale dobândeşte grabnică uşurare sufletelor noas­tre celor împovărate, roagă-te să pricepem voia lui Dumnezeu; şi măcar că nimic bun nu am făcut înaintea lui Dumnezeu, să punem bun început… (Slujba de Dumnezeu purtătorului Părintelui nostru Gherman din Alaska)

In toată această vreme, încă de la sosirea sa la San Francisco, Arhiepiscopul Ioan se rugase înaintea unei icoane a Fericitului Gherman pentru rea­lizarea unei Frăţii misionare în numele lui. Iată relatarea lui Gleb despre cum s-a realizat acest lucru:

„Pe când mă aflam în Alaska, la locul Noului Valaam al Fericitului Gher­man, am vrut să văd o icoană tradiţională cu el.  Intrucât nu văzusem nici o icoană care să-l înfăţişeze cu aureolă, am cerut părintelui Gherasim să-mi dea blagoslovenie să pictez eu una. El mi-a dat blagoslovenie, spunând că ar vrea să vadă o fotografie a ei, dacă este cu putinţă. Forma am conceput-o lângă moaştele Fericitului Gherman, iar icoana a fost executată la Boston, în Postul Paştelui din anul următor. Părintelui Gherasim i-a plăcut şi m-am dus ca să ca­păt şi aprobarea Părintelui Adrian de la Noul Diveievo şi pe cea a Părintelui Ciprian, zugravul de icoane din Jordanville. Asociind icoana cu visul despre Frăţia Sfântului Gherman, am traversat cu ea Statele Unite atunci când m-am mutat pe Coasta de Vest. In acea vreme Arhiepiscopul Ioan tocmai se aşezase în eparhia San Francisco. Am dus-o la paraclisul Arhiepiscopului Ioan de la Orfelinatul Sf. Tihon şi i-am dat-o, cerându-i să se roage. El a aşezat-o la loc de cinste, în spate­le Sfintei Mese, spunând că o va lăsa acolo şi se va ruga pentru Frăţie până când o vom duce la viitorul sediu al Frăţiei. Icoana a fost martora multor Liturghii să­vârşite de Arhiepiscopul Ioan. In acelaşi timp, i-am dat o mică gravură alb-negru cu chipul Fericitului Gherman şi cu troparul său scris dedesubt. Mai târziu am văzut gravura înrămată şi aşezată la loc de cinste în biroul Arhiepiscopului Ioan, unde atârnă până astăzi. Maria Şahmatova mi-a spus că l-a văzut adeseori pe Arhiepiscopul Ioan rugându-se în faţa ei”.

In noaptea când Eugene spusese „Am încredere în tine”, noua Frăţie se născuse cu adevărat, iar fraţii se gândeau că acest lucru se îndeplinise prin rugăciunile Arhiepiscopului Ioan. Următorul pas al noii Frăţii a fost să ceară blagoslovenia Arhiepiscopului Ioan pentru lucrarea lor. Când a auzit de propunerea lor pentru înfiinţarea unei librării, Arhiepiscopul a avut grijă să-i facă să înţelea­gă că succesul depindea atât de efortul lor, cât şi de Dumnezeu. Astfel, ca răs­puns la cererea aprobării sale arhiereşti cerute de către Gleb, a scris doar atât:

Dragă Gleb,

Intenţia ta este vădit bună şi cauza este şi ea bună. Trebuie să-ţi dai toată silinţa pentru realizarea ei. Ii cer lui Dumnezeu atotputernicul Său ajutor. Dacă este un lucru plăcut lui Dumnezeu, atunci va merge înainte. Domnul să te binecuvânteze.

Cu drag,

Arhiepiscopul Ioan, 28 august 1963

Sf. Moise Arapul şi Sf. Iov de la Pociaev

Fraţilor li s-a părut semnificativ faptul că Arhiepiscopul Ioan scrisese bine­cuvântarea în ziua pomenirii Sfântului Iov de la Pociaev, ocrotitorul lucrării de propovăduire ortodoxă prin cuvântul tipărit. Fiind şi ziua pomenirii Sfântului Moise Arapul, fraţii au simţit că binecuvântarea Arhiepiscopului se referă şi la pătrunderea Ortodoxiei la americanii de obârşie africană.

Unul dintre orfanii Arhiepiscopului de la Orfelinatul Sf. Tihon din Zadonsk, acelaşi Vladimir Tenkevici, care-l prezentase pe Eugene lui Gleb, a devenit unul dintre membrii fondatori ai Frăţiei. Un alt membru fondator a fost un sârb pe nume Antonie, elev la Seminarul Sf. Tihon din Zadonsk din South Canaan, Pennsylvania.

Gleb i-a dat de veste Părintelui Gherasim din Alaska despre întemeierea Frăţiei. A fost o mare mângâiere pentru Pr. Gherasim care, trebuie spus, fusese primul care-i dăduse lui Gleb ideea unei Frăţii în numele Fericitului Gherman. La 16 martie 1964, Pr. Gherasim i-a scris lui Gleb:

“Faci un lucru bun organizând o Frăţie a Fericitului Gherman, făcătorul de minuni din Alaska. Dumnezeu să-ţi ajute! Dar ţine minte că satana nu iubeşte astfel de lucruri; el pricinuieşte tot felul de rele celor ce slăvesc pe drepţii aleşi de Dumnezeu. Şi eu am păţit la fel la sosirea mea în Alaska… Vă îmbrăţişez pe toţi fraţii. Fie ca Dumnezeu şi Preacurata Lui Maică să vă ocrotească.

Gherman”.

Gleb şi Eugene au fost foarte mişcaţi, ştiind că Pr. Gherasim nu avea bani aproape deloc. Eugene a sugerat să deschidă un cont bancar al Frăţiei cu aceşti bani, ceea ce au şi făcut. Era un act simbolic: Frăţia Sfântului Gher­man începea cu „banul văduvei” de la urmaşul Părintelui Gherman aliat pe insula sa, Spruce Island.

Alte cuvinte de încurajare, calde şi pline de rugăciune, au venit din partea Arhimandritului Sofronie, aflat în corespondenţă cu Gleb, care pe atunci se tru­dea să întemeieze o obşte monahală în Anglia. Om cu viaţă sfântă, Părintele Sofronie avea să aibă o mare influenţă asupra creşterii duhovniceşti a Ortodo­xiei în Europa de Vest şi asupra canonizării părintelui său duhovnicesc de la Muntele Athos, Stareţul Siluan. Intr-o scrisoare din 11 februarie 1964, Părin­tele Sofronie scria nou-întemeiatei Frăţii:

“Mă rog ca Dumnezeu să binecuvânteze lucrarea voastră de întemeiere a unei FRĂŢII. Asemenea Frăţii au jucat un rol extrem de pozitiv în trecut, în vremuri grele pentru Biserică şi pentru Credinţa noastră. La începutul vieţuirii emigraţiei ruseşti în Europa s-au alcătuit mai multe Frăţii în Franţa; eu însumi am devenit membru al uneia dintre ele şi am rămas membru al ei până în prezent. Fie ca Frăţia să vă dăruiască nu numai prieteni duhovniceşti buni şi de acelaşi cuget, ci şi să vă ajute în general în multe alte privinţe. Acest lucru mi s-a întâmplat şi mie, ca şi multora dintre prietenii mei. Deci fie ca Domnul să blagoslovească în­ceputurile voastre, să vă dea putere pentru crearea acestei Frăţii şi să vă dea insuflare de-a lungul întregii vieţi…

Cu frăţească dragoste, Arhimandritul Sofronie

Inca de la primul pas al Frăţiei era limpede ce formă avea să ia parteneriatul dintre Gleb şi Eugene. Gleb urma să fie cel ce avea sa viseze la marile idei, sa le zugrăvească în culori vii şi să scoată în evidenţă importanţa lor; pe când Eugene avea să asculte cu atenţie, absorbind totul în mintea sa analitică. La început nu zicea nimic, dar mai apoi, după ce se gândea cu grijă la toate, dă­dea la iveală un plan precis pentru materializarea ideilor, uimindu-l pe Gleb prin simplitatea acestuia şi prin caracterul lui practic.

Cu ocazia unei alte scrisori, Pr. Gherasim i-a trimis lui Gleb o veche icoană de alamă a Maicii Domnului, „Bucuria celor scârbiţi”, pe care o avea de la Golful Călugărilor din Spruce Island şi care s-ar putea să fi aparţinut Fericitului Gherman. Şi ea a fost păstrată cu scumpătate de Frăţie, ca o blagoslovenie de la Părintele Gherasim.

Eugene nu încerca să aplice toate ideile lui Gleb, ceea ce ar fi fost cu nepu­tinţă. El stabilea doar ordinea priorităţilor, le dădea o structură şi le strunea atunci când nu erau prea practice. Era într-adevăr un parteneriat providenţial căci, fără Gleb, Eugene n-ar pornit de unul singur să aplice noi idei; iar fără Eugene, ideile lui Gleb ar fi rămas doar atât: nişte idei.

Eugene îşi dădea prea bine seama de acest fapt. Iată ce scria într-o scrisoare către naşul său Dimitri despre planul cu librăria:

„Iniţial a fost ideea lui Gleb şi, dacă vom putea ţine foarte activa sa imaginaţie în tărâmul realităţii practice, vom reuşi!”

Gleb îşi aminteşte cum odată, pe când îşi povestea câteva din noile sale idei, a început să se întristeze şi n-a mai zis nimic. „Continuă”, i-a spus Eugene.

„La ce bun să mai continui?”, s-a plâns Gleb. „Toate acestea ţin de tărâmul visului”.

„Dar de ce să lăsăm obstacolele exterioare să stea în calea viziunilor noastre?”

„Dar cum să depăşim obstacolele?”

„Punându-le două câte două”, a concluzionat Eugene.

De la început fraţii au hotărât ca magazinul lor să nu fie găzduit într-o biserică, cum se făcea de obicei. Gleb mai ales urase dintotdeauna zor­năitul banilor în timpul slujbelor – îi amintea de alungarea de către Hristos a schimbătorilor de bani din templu. (Aici se asemăna cu duhovnicul său, părin­tele Adrian, care încercase să interzică umblatul cu tasul pentru adunat bani în timpul slujbelor.) Un magazin de cărţi ortodoxe cu rol misionar, într-o clădire separată, era o idee nouă pe atunci. După câte ştiau ei, pe atunci nu exista în America vreun alt magazin cu vitrină la stradă care să vândă exclusiv materiale ortodoxe.

Iată ce-i scria Eugene lui Gleb, în septembrie 1963, referitor la ideea librăriei:

Gândindu-mă mai bine, am ajuns la concluzia că ideea ta este cu adevărat foarte practică. Iată câteva din ideile mele pentru punerea ei în aplicare: Mai întâi găseşte un garaj sau un mic magazin în cartierul Richmond sau pe aproape…, cu cel mult 30 de dolari pe lună… Ar trebui să aibă o vitrină suficient de mare pentru expunere; dacă nu există, va trebui să facem noi una. Apoi mobilează-l cu câteva mese şi dulapuri sau rafturi pentru cărţi şi, fireşte, cu o icoană cu candelă într-un colţ, cu Părintele Gherman pe un perete şi cu imagini din Jordanviile pe ceilalţi pereţi, şi pune o etajeră pentru pliante lângă uşă. De ase­menea, în spate, un samovar sau măcar o oală cu apă fierbinte. Apoi fa-ţi rost de un stoc de cărţi, icoane etc. de la Jordanville şi orice alte materiale ortodoxe din alte părţi, care se pot obţine ieftin sau fără a fi plătite imediat… Ca să mai împărţi munca, închiderea şi deschiderea magazinului pot fi făcute în fiecare zi de altci­neva. Toată munca va fi voluntară, fără plată, veniturile fiind folosite pentru ex­tinderea activităţilor Frăţiei: mai întâi, pentru procurarea de noi cărţi pentru vân­zare, mai ales ale Părinţilor; apoi, dacă librăria are succes, pentru publicarea unui fel de buletin (poate) etc. [...] Pentru a începe nu e nevoie decât de o mică sumă de bani (pentru chirie, mobilă, zugrăvit etc.) şi, în primul rând, de cel puţin patru sau cinci lucrători entuziaşti. Eu sunt deja plin de entuziasm.

Intr-o altă scrisoare, Eugene scrie că vizita deja posibilele localuri pentru li­brărie şi curând avea să le scrie editorilor pentru a obţine reducere la cărţi.

„După cum vezi, pot să fiu foarte practic când este nevoie… E timpul acum (ori niciodată) să preschimbăm visurile vagi în realităţi concrete”.

In acea perioadă, Eugene fusese martorul activităţii unei alte Frăţii ortodoxe din San Francisco, despre care îi scria lui Gleb:

După câteva săptămâni Eugene a găsit un magazin la stradă ce părea ideal pentru scopurile lor. La mai puţin de un bloc de Catedrală (care pe atunci încă nu era gata), magazinul se afla pe o stradă aglomerată şi era uşor accesibil. Iată cum îl descrie Eugene într-o scrisoare către Gleb:

„Magazinul are 4,5 x 9 m şi cam 4 m înălţime. Are un balcon, care va fi departamentul de apro­vizionare, iar în viitor poate sluji ca loc pentru tiparniţă. Sunt sigur că o să-ţi placă foarte mult”.

Chiria – 85 de dolari pe lună – era mai mult decât plănuise Eugene, dar, după ce a stat de vorbă cu Gleb, au hotărât să ia totuşi localul.

La 14/27 ianuarie 1964, de praznicul Sfântului Sava, luminătorul Serbiei, Eugene a făcut o înţelegere cu proprietarul. In aceeaşi zi, i-a scris lui Gleb de­spre ceea ce simţea că este un semn bun de la Dumnezeu:

„Citind azi Evan­ghelia (din care citesc câte un capitol zilnic), am ajuns la Sf. Luca, cap. 10, la acelaşi pasaj la care, dacă ţii minte, am deschis din întâmplare când ne întor­ceam cu trenul de la Carmel, acum exact un an, şi pe care l-am citit împreună: “Iar după acestea Domnul… au trimis pre ei câte doi înaintea feţei Sale, în toată cetatea şi locul unde avea El să meargă. Şi zicea către dânşii: Iată secerişul este mult, iar lucrătorii puţini; deci rugaţi pre Domnul secerişului ca să scoată lucrători la secerişul Său.

Cred că locul de lângă noul Sobor (Catedrală) este perfect”, continua Eugene. „Dacă nu reuşim acolo, nu reuşim niciunde. Localul valorează cel puţin 50 de dolari în anunţurile publicitare”.

In ziua următoare Eugene a plătit prima chirie lunară. „Acum e prea târziu să mai dăm înapoi”, scria el. „E timpul să ne apucăm de lucru”.

Gleb se bucura de scrisorile entuziaste ale lui Eugene, mai ales de fraza cu pornitul la lucru. „Sunt foarte fericit înlăuntrul meu”, îi scria el lui Eugene.

La Mănăstirea Sfintei Treimi din Jordanville, Arhiepiscopul Averkie ezitase la început în privinţa planurilor Frăţiei, căci simţea că Gleb tre­buia să slujească Biserica în calitate de preot, şi cât mai curând, fie în lume, fie în monahism. Dar când Gleb i-a cerut un stoc de cărţi pentru magazin, Arhie­piscopul şi-a dat îndată consimţământul, spunând că puteau fi plătite pe măsură ce se vindeau. Aceasta a redus considerabil cheltuielile iniţiale.

Curând după ce au primit cheile magazinului, fraţii au luat icoana Fericitului Gherman de la Căminul Sf. Tihon. Preotul orfelinatului, Pr. Leonid Upşinski, care devenise preotul cei mai apropiat de Eugene, s-a dus în altar şi a adus icoana. Inmânând-o fraţilor, le-a spus: „Este îmbibată de rugăciunile Arhiepis­copului Ioan“. Fraţii au dus-o în procesiune prin oraş, cale de vreo douăspre­zece blocuri, cântând troparul Fericitului Gherman, şi au aşezat-o la loc de frunte în magazinul lor.

Tot cam pe atunci Arhiepiscopul Ioan l-a sfătuit pe Gleb să stea de vorbă cu omul care se ocupa de vânzarea cărţilor bisericeşti, Peter Gubin, ca nu cumva, dintr-o neînţelegere, să apară vreun simţământ de concurenţă între cei de la Catedrală şi Frăţie. Gubin a salutat din toată inima planul fraţilor de a deschide o librărie. El i-a arătat lui Gleb stocul său de mii de cărţi, dintre care pe unele le expunea spre vânzare într-un mic chioşc de la intrarea în Catedrală. „Uite cât de multe cărţi avem”, a remarcat el, „şi nu le putem vinde. Oamenii care vin la biserică nu cumpără cărţi”. Gleb a răspuns că un magazin misionar, separat de biserică, va merge mai bine, fiindcă putea fi vizitat şi de oamenii care mergeau la biserică, şi de trecătorii interesaţi.

Vrând să-i ajute pe fraţi în orice fel, Gubin le-a spus că biserica ar putea plăti cei 85 de dolari pentru chiria magazinului, transformându-l într-un chioşc al Catedralei. In ciuda avantajelor financiare evidente, Eugene s-a gândit mai bine. Ştia prea bine că acest lucru avea să-i lege de comitete, şedinţe de consi­liu etc.

„Dar cum vom putea să ne păstrăm libertatea de acţiune?“, îi scria el lui Gleb. „Dacă magazinul va fi legat de chioşc, vom avea tot felul de complicaţii legale şi până la urmă totul se va duce de râpă”.

Mai rămânea de găsit un nume pentru noul magazin. Unul dintre membrii Frăţiei era foarte priceput la aceasta şi încerca să-i facă pe Eugene şi pe Gleb să ia în considerare tot felul de nume care să atragă atenţia. Până la urmă Eugene a obiectat că este un lucru lumesc să te tot gândeşti la un nume. „Se va numi pur şi simplu «Cărţi şi icoane creştin-ortodoxe»”, a spus el. Şi aşa a rămas.

Librăria

Dacă vreţi să vedeţi o minune vie a Fericitului Gherman din Alaska, mergeţi alături la o minusculă prăvălie... (Arhiepiscopul Ioan)

Inainte de a deschide magazinul publicului, fraţii au cerut Arhiepiscopului Ioan să vină şi să-l binecuvânteze. Arhiepiscopul a stabilit o zi când urma să vină.

„Dar în ziua respectivă”, îşi aminteşte Gleb, „în locul Arhiepiscopului Ioan, în pragul uşii a apărut figura mai curând ciudată a Părintelui Spiridon, cu părul său răvăşit atârnându-i peste faţă, cu culionul ponosit, rasa prea scurtă şi pantofii uriaşi cu care umbla precum Charlie Chaplin.

La început am fost dezamăgiţi că Arhiepiscopul Ioan nu venise în persoană ca să ne dea girul său pentru începutul nevoinţei noastre misionare. Părintele Spiridon, bâlbâindu-se şi răsuflând cu greu, ne-a anunţat oarecum jenat că, din nefericire, fusese trimis el în locul Arhiepiscopului Ioan şi că îi pare rău şi îşi cere mii de scuze pentru aceasta. Evident, văzuse o expresie de dezamăgire pe feţele noastre. Dar, întorcându-mă spre Eugene, am văzut că era foarte fericit să vadă un om atât de autentic, căci nu puteai găsi în tot ţinutul San Francisco o figură mai smerită decât ce a părintelui Spiridon.

Părintele Spiridon a început să facă o slujbă înaintea icoanei Sfântului Gher­man, ce aparţinea Frăţiei. La sfârşit s-a întors şi a ţinut un scurt cuvânt micii adunări a smeritei noastre Frăţii, într-un stil cam exaltat şi dramatic. Fiindcă în­cepuse pe un ton foarte înalt şi cum nu prea nimerea tonul potrivit, iar vocea îi deborda de entuziasmul pe care el însuşi îl genera din abundenţă, tonul discur­sului era mai curând neobişnuit, ca să nu zic mai mult. Încă de la început, de atâta tulburare, i s-a declanşat astmul şi se vedea limpede că atunci când vorbea, fiecare răsuflare a sa pornea din toată sinceritatea şi slăvită dorinţă de bine a unei inimi iubitoare. Conţinutul cuvântării n-a fost, din păcate, consemnat, dar impresia era copleşitoare. Cu greu am fi putut găsi o mai bună enumerare a ţe­lurilor Frăţiei noastre, exprimate într-o minunată limbă rusă clasică. El înţele­gea prea bine ce căutăm noi. Nimeni altcineva, înainte sau după aceea, nu a mai identificat aşa de precis ţelul misiunii noastre şi de fapt el ne-a pus pe drumul cel drept. Noi înşine nu exprimasem niciodată exact ceea ce aveam în minte: aceasta a venit prin gura lui. Am fost surprinşi să vedem la un cleric rus o înţelegere aşa de clară a nevoii de a răspândi Ortodoxia în lumea vorbitoare de engleză şi în întregul Occident apostat”.

La 27 martie 1964, s-a deschis în sfârşit magazinul de „Cărţi şi icoane creştin-ortodoxe”. Eugene a început să lucreze cu normă întreagă la magazin, petrecându-şi chiar multe nopţi pe un prici din spate. Işi punea întrea­ga pasiune în noua sa muncă, care venise în sfârşit ca răspuns la disperata ru­găciune pe care o făcuse cândva către Maica Domnului.

Gleb, care încă trebuia să lucreze în Monterey spre a-şi întreţine mama, nu putea să vină să-l ajute decât la sfârşit de săptămână. Locuind în oraşe diferite, se temeau să nu apară vreo fisură în temelia pe care tocmai o puseseră. Spre a săvârşi unitatea în cuget şi în ţeluri, s-au înţeles să îşi aducă aminte să se roage în flecare zi la prânz, oriunde s-ar afla. Acest comun şi simultan prinos adus lui Dumnezeu a fost unul dintre primele mijloace de a ţine Frăţia unită în primii ani.

De la început, fraţii au stabilit unele principii care i-au ajutat să depăşească ispitele obişnuite ale oamenilor ce doresc să aducă roade în viaţa duhovniceas­că. Unul dintre principii, dobândit din învăţătura Stareţului ruso-român Paisie Velicikovski, a fost cel al ascultării reciproce. Aceasta însemna că, înainte de a face ceva, Eugene şi Gleb trebuiau să ia blagoslovenie unul de la altul. Celor­lalţi fraţi, care ajutau la magazin, practica cu pricina li se părea extrem de plic­tisitoare. Unii chiar o criticau vehement, numind-o stupidă şi pierdere de timp, dar Eugene şi Gleb i-au învăţat valoarea.

Un alt principiu stabilit de fraţi era cel al banilor sfinţi, de care am mai pomenit. Era vorba de câştigarea de fonduri prin vânzarea de obiecte religioase – cărţi duhovniceşti, icoane etc. – şi apoi întoarcerea acelor bani în bunuri reli­gioase. Nu acceptau nici o donaţie legată de ceva necuvios.

Aceasta avea legătură cu următorul principiu, cel al furnizării. „Toţi oame­nii”, spunea Gleb, „se împart în două categorii: consumatori şi furnizori”. Creş­tinii însă ar trebui să fie furnizori”. Deci fraţii au hotărât să nu cerşească bani. Chiar înainte de a deschide magazinul, un rus l-a întrebat pe Gleb dacă nu cum­va face o nouă organizaţie religioasă. Auzind că da, omul a observat: „înseam­nă că mai apare un grup care să umble după bani!” Gleb a strâns din dinţi. „Fe­rească Dumnezeu!”, s-a gândit el. Dar gândindu-se mai bine, şi-a dat seama că spusele omului cuprindeau mult adevăr. „Toţi fac aşa”, s-a gândit el. „Ca şi cum organizaţiile religioase trebuie să existe prin donaţii. Dar noi nu vom fi aşa!” Arhiepiscopul Ioan a sprijinit cu tărie această idee. Frăţia avea să dea Bi­sericii, nu să ia de la ea; va ajuta Biserica, nu va fi ajutată de ea. Iar Dumnezeu avea să le poarte de grijă celor ce lucrau pentru El.

In sfârşit, fraţii au hotărât să nu roage pe nimeni în mod special să se li ală­ture. Aceasta ferea Frăţia de a deveni o frăţie închisă, compusă din oameni, aleşi de ei, lăsând pe Dumnezeu să aleagă pe cei ce vor veni.

Fraţii au descoperit că cei ce eşuaseră fie nu cunoşteau principiile menţio­nate, fie nu fuseseră destul de hotărâţi spre a le urma. Aşa cum avea să observe mai târziu Gleb,

Principiul ascultării reciproce, deosebit de dureros in această pri­vinţă, s-a dovedit foarte eficient pentru unirea sufletelor întru slujirea lui Dum­nezeu mai presus de ei înşişi.

Fraţii au făcut reclamă magazinului prin ziarul rusesc local şi printr-o mică broşură introductivă alcătuită de Eugene şi tipărită la mănăstirea igumenei Ariadna. Curând aveau să afle din proprie experienţă ceea ce indicau şi vânzările D-lui Gubin, şi anume că ortodocşii din naştere nu citeau prea multe scrieri duhovniceşti. Mulţi din cei ce veneau la magazin erau interesaţi să cumpere doar ziarul local rusesc.

Situaţia cu pricina era de multă vreme o pricină de suferinţă pentru Părintele Vladimir din Jordanville, care după ani de stăruinţă reuşise să tipărească câteva vieţi de sfinţi nevoitori. Atât Gleb, cât şi Elena Konţevici se străduiau să tre­zească interesul pentru aceste cărţi, scriind recenzii care să fie publicate în gazeta rusească. Mai târziu, Arhiepiscopul Ioan i-a mulţumit lui Gleb pentru acest lucru.

Spre deosebire de cărţi, obiectele bisericeşti cunoşteau o cerere constantă din partea ruşilor din zonă; Eugene şi-a dat repede seama că trebuie să aibă un stoc substanţial din ele pentru a ţine magazinul în funcţiune. Avea nevoie nu doar de icoane de toate felurile şi mărimile, ci şi de tămâie, candele, icoane fe­recate şi kiots [icoane inchise cu geam care se pun afara].

Pe atunci Eugene ajunsese să vorbească aşa de curgător limba rusă, încât mulţi ruşi erau convinşi că este rus. Un prieten al Frăţiei îşi aminteşte cum în­cerca zadarnic să convingă o doamnă rusoaică din localitate că Eugene este de fapt american. „Oricine poate vorbi ruseşte aşa de bine ca el”, insista doamna, „trebuie să fie rus”.

Nu mult după deschiderea magazinului, fraţii au dat piept cu prejudecăţile locale ale ruşilor, care se temeau de ceva nou şi diferit. Intr-o scrisoare către Gleb, Eugene relata un incident mai curând hazliu:

„O doamnă rusoaică a intrat în magazin azi-dimineaţă ca să arunce o privire şi să ne povestească zvonurile despre noi din colonia rusească: că suntem comunişti cu o prăvălie plină de cărţi sovietice; că suntem diplomaţi sovietici ce folosesc magazinul doar de fa­ţadă; că suntem convertiţi americani (!) etc. Când a descoperit că nu sunt rus, a fost aşa de încântată, încât nici nu s-a mai sinchisit, ba chiar a cumpărat de zece dolari ouă, icoane şi felicitări”.

La fel ca în cazul doamnei respective, suspiciunea comunităţii ruse a dispă­rut repede. Cei ce veneau la magazin erau impresionaţi de tinerii domni înalţi, îmbrăcaţi clasic şi serioşi, pe care-i întâlneau acolo. Gleb îşi aminteşte că unele doamne rusoaice, atât tinere cât şi în vârstă, chiar se „pierdeau” în faţa lui Eu­gene, ceea ce-l făcea pe acesta să se simtă foarte stânjenit.

Membrii mai vârstnici ai comunităţii ruse i-au îndrăgit în chip deosebit pe fraţi. Intr-una din revistele lor, ei şi-au exprimat aprecierea pentru cei doi tineri care, ziceau ei, îşi sacrificau carierele de dragul „vechiului nostru creştinism”.

Aşa cum nădăjduiseră fraţii, la magazin au început să vină şi tineri ameri­cani interesaţi de cele duhovniceşti. Episcopii şi preoţii din zonă, precum şi igumena Ariadna, îi trimiteau la fraţi pe toţi americanii interesaţi de ortodoxie. Alţi americani, desigur, intrau direct din stradă. Şi ei erau impresionaţi de Eugene, dar în alt mod. Vedeau că este un om cu totul dăruit, nespunând nici un cuvânt fară să cugete. Pe măsură ce îi spuneau părerile sau nedumeririle lor, din privirea lui îşi dădeau seama că îi ascultă nu numai cu atenţie, dar deduce şi semnificaţia filosofică a ceea ce spuneau. Iată ce îşi aminteşte unul dintre aceşti căutători americani: „Avea ochii cei mai mari pe care i-am văzut vreodată la cineva – ochi pătrunzători, care erau şi foarte calzi, dar şi liniştitori”. Răspun­surile lui Eugene la întrebările puse erau la obiect şi fără afectări intelectuale. Pentru americanii născuţi într-o epocă în care se cerea ca afirmaţiile despre adevăr să fie competente sau în care dogmatismul era adesea caracterizat de o naivă superficialitate, era un lucru însufleţitor să intri în contact cu un om ca Eugene care combina credinţa fermă cu adâncimea gândirii.

Insă, până la urmă, cel ce avea să perceapă exact ce comoară este Eugene a fost nu un american, ci un rus. Odată, pe când Eugene era plecat şi Gleb păzea magazinul, a intrat o rusoaică şi i-a spus lui Gleb în limba sa maternă: „Aveţi un geniu aici! Un geniu adevărat! Şi se pare că nimeni nu-şi dă seama”.

Altădată, când Eugene era plecat, un rus cu părul alb, împreună cu soţia sa, au intrat şi au întrebat de el. „Am auzit că Eugene lucrează aici”, a spus bărba­tul, „şi voiam să-l văd cum este. Sunt fostul său profesor, Peter Boodberg”.

„O, Eugene mi-a spus o mulţime de lucruri despre dvs.”, a început Gleb.

„E fericit aici?”

„Eu cred că e fericit”, a răspuns Gleb. „Face lucrurile în care crede cel mai tare”.

Profesorul Boodberg a dat din cap iar soţia sa a zâmbit. E adevărat că Eu­gene pierduse prestigiul lumii academice, dar aflase ceva mult mai înalt, ceva după care Boodberg însuşi tânjise lăuntric: „odihna sufletului său“ (cf. Matei 11, 29).

La câteva luni după deschiderea magazinului, Eugene a început să ţină o cronică a Frăţiei Sfântului Gherman. Iată una dintre primele sale însem­nări:

„Azi a venit un student catolic, care aflase că magazinul nostru este locul cel mai potrivit pentru a afla informaţii despre ortodoxie. Neîndoielnic, pe mă­sură ce ne vom dezvolta, vom ajunge să fim tot mai mult recunoscuţi ca un «Centru de informaţii ortodoxe», ceea ce este şansa noastră”.

Eugene se bucura de orice contact pozitiv cu un căutător religios. Intr-un alt pasaj al Cronicii scria:

„Un tânăr bărbos a venit azi la noi – un convertit romano-catolic, acum pe cale de a deveni mormon, fiindcă nu găseşte «sfinţenie» în Biserica Catolică. Grupurile sectare, precum mormonii sau scientologii, se adresează tinerilor de azi care simt că protestantismul şi catolicismul sunt lip­site de ceva esenţial, şi că de fapt sunt forme ce nu mai au nici un înţeles. Neştiind nimic despre Sfânta Ortodoxie – realitatea ale cărei palide umbre sunt catolicismul şi protestantismul -, ei se îndreaptă spre învăţături sectare ce pretind a le da înţelesul pierdut.

Este cu atât mai îngrijorătoare situaţia tineretului de azi ce se îndreaptă spre sectari. Eu cred că protestanţii şi catolicii (ca şi ortodocşii), plini de entuziasm «ecumenic», nu sunt foarte serioşi; ei sunt prinşi de curentul la modă, a cărui atracţie este, în esenţă, superficială şi fară nimic duhovnicesc. Dar sectarismul nu este ceva ce ţine de modă; cei ce se îndreaptă spre el o fac ca persoane indi­viduale şi pentru pricini ce pot fi complicate şi confuze, dar cu toate acestea ei tânjesc după ceva autentic duhovnicesc. Pentru aceşti oameni, dacă află despre Sfânta Ortodoxie, mai există nădejde.

Tânărul nostru vizitator părea cu adevărat dornic să audă câte ceva despre ortodoxie, măcar atât cât să-şi dea seama că în ortodoxie se află ceea ce căuta în catolicism şi nu reuşise să găsească. I-am dat o broşură despre Sf. Serafim. Dumnezeu să binecuvânteze sămânţa ce a fost semănată şi să o ude cu harul Său. Acum avem mijloacele de a semăna şi mai multe seminţe ca acestea“.

In anii cât au stat la magazin, fraţii au ajutat mai multe persoane să intre în Biserica Ortodoxă. Una dintre acestea a fost Laurence Campbell, un tânăr din Carolina de Nord, cam de aceeaşi vârstă cu ei. Intrucât îl ajutase pe Laurence să se facă ortodox, Eugene i-a devenit naş.

„El însuşi este un «semn» pentru noi”, scria Eugene în Cronica sa. „Un om modern tipic – sceptic, dezamăgit, departe de Dumnezeu – în contact cu ortodoxia suferă o renaştere duhovniceas­că, o adevărată transplantare din solul celor lumeşti în solul creştinismului şi al vieţii îmbisericite. Mai are încă mult de mers; nu are încă rădăcini puternice şi adânci în noul pământ, dar se află pe calea cea bună. El este pentru noi dovada că suntem, la rândul nostru, pe drumul cel bun – că Dumnezeu nu îl cheamă pe om la un «nou creştinism» al acţiunii sociale, al ecumenismului, al ideilor goale şi al falsei «iubiri» ci, la fel ca şi în trecut, la o viaţă de pocăinţă, de nevoinţa şi de har în Biserică, dovedită prin minuni. Tocmai această viaţă reuşeşte şi astăzi să înmoaie şi să întoarcă inima omului către Dumnezeu”.

Au fost şi oameni care nu erau de acord cu deschiderea lui Eugene şi Gleb faţă de căutătorii religioşi din afara ortodoxiei. Un ortodox s-a plâns fraţilor: “Voi faceţi bani din icoane, dar o icoană ar trebui să fie ceva sfânt. Iar voi le vindeţi păgânilor!”

Pe lângă introducerea noilor americani în vechiul creştinism şi satisface­rea nevoilor duhovniceşti ale ruşilor, librăria a devenit şi un centru al creştinilor ortodocşi de toate naţionalităţile: greci, arabi, sârbi, români, bulgari etc. După vizita unui tânăr grec ce-şi „exprimase dragostea pentru adevărata Ortodoxie“, Eugene scria în Cronica sa:

„Dumnezeu este Cel Ce-i trimite pe toţi la noi. Ce înţeles are pentru noi această întâlnire? Va trebui, într-un fel şi într-o oarecare măsură, să devenim un loc de întâlnire pentru toţi ortodocşii ce doresc să rămână credincioşi adevăra­tei Biserici, încât acolo să existe o mărturie unitară a adevăratei Ortodoxii şi o părtăşie a credincioşiei tuturor popoarelor ortodoxe.

Deocamdată nu este încă prea clară forma pe care o va lua această părtăşie. Ea nu va fi un fel de «panortodoxie», un amestec fară deosebire şi o americani­zare a naţiilor ortodoxe; aceasta ar fi moartea Ortodoxiei. Nu de o «Biserică Americană» avem nevoie, căci americanii sunt doar unul dintre popoarele che­mate să mărturisească Adevărul ortodox. Probabil că nici nu e nevoie de o or­ganizaţie oficială; dar trebuie să existe un oarecare contact între cei rămaşi cre­dincioşi din toate popoarele ortodoxe, ca să ne dea tăria de a rezista în luptele şi în ispitele ce vor veni”.

[...]

„Cuvântul Ortodox”

Trebuie să avem grijă la fiecare cuvânt, căci cu fiecare cuvânt punem în joc adevărul. (Eugene Rose, Cronica Frăţiei Sfântului Gherman, 1 octombrie 1964)

Prin luna septembrie a anului 1964 fraţii au simţit că venise vremea să pună în aplicare planurile de tipărire a unor materiale ortodoxe. Pentru Eugene sentimentul acesta a fost întărit şi mai mult atunci când, într-o vineri, librăria a fost vizitată de doi preoţi ortodocşi pe care nu-i mai văzuse până atunci. Aşa cum notează în Cronica sa, a observat la ei

„un ton modernist, fri­vol şi (cel puţin în cazul unuia dintre ei) o groaznică ignorare şi indiferenţă faţă de cărţile despre viaţa duhovnicească. După cum se părea, unul dintre ei nici nu auzise de Filocalia, iar celuilalt îi fusese recomandată ca o «carte bună». Dacă aceştia sunt păstorii de azi, ce nădejde mai este pentru turmă? Cu atât mai important era deci ca glasul (sau măcar un glas) al autenticei Ortodoxii să fie pus la îndemâna oricui îl va auzi. Pentru aceasta trebuia lansată cât mai curând o revistă”.

După mai multe căutări, Eugene a găsit o tiparniţă manuală cu două sute de dolari (tot ce îşi puteau permite la acea vreme) şi a cumpărat-o de praznicul Adormirii Maicii Domnului.

„Acum, cel puţin o vreme, fanteziile noastre ide­ologice [ideatice, n.n.] trebuie înlocuite cu problemele practice ale punerii tiparniţei în funcţi­une“, scria el în Cronica sa.

„Noi suntem slabi, dar dacă Dumnezeu este cu noi, totul e cu putinţă“.

Iar într-o scrisoare către Gleb, scria:

„încă sunt cam buimă­cit. De-acum nu va mai fi altceva decât muncă. Ca să izbutim, va trebui să fim cu adevărat fraţi”.

La 30 septembrie, Eugene scria:

„Astăzi, la mai puţin de 24 de ore după so­sirea tiparniţei noastre, Arhiepiscopul Ioan a venit «din întâmplare» la magazi­nul nostru. Când a văzut tiparniţa, primul lui gând a fost acela de a-i face o sfeştanie, ceea ce a şi făcut imediat. Deci tiparniţa noastră s-a născut duhovniceşte în această zi”.

Titlul revistei Frăţiei a fost dat de către Arhiepiscopul Ioan. Gleb se gândise mai întâi să-i spună Pelerinul, după numele strălucitei reviste din Rusia prere­voluţionară Pelerinul Rus (Russki Palomnik), dar şi după cartea sa preferată, Mărturisirea unui pelerin rus. Impreună cu Eugene, el a ales cinci posibile nume pentru revistă şi a trimis lista Arhiepiscopului Ioan, cerându-i să le dea blagoslovenie pentru cel mai potrivit. La 30 septembrie 1964, în aceeaşi zi când a binecuvântat şi tiparniţa, Arhiepiscopul le-a răspuns, sugerându-le un titlu pe care ei nu-l trimiseseră:

Dragă Gleb,

Domnul să vă binecuvânteze în al doilea an al lucrării Frăţiei şi al acţiunilor ei atât de necesare. Ar fi bine ca publicaţia pe care o plănuiţi să se numească „Cuvântul Ortodox”.

Cer binecuvântarea lui Dumnezeu asupra ta şi asupra tuturor membrilor Frăţiei.

Arhiepiscopul Ioan

Peste câteva săptămâni, Eugene şi Gleb au tipărit prima lor pagină la noua tiparniţă: una din învăţăturile duhovniceşti ale Sfântului Serafim din Sarov. Vi­sul lor de a publica o revistă ortodoxă devenea realitate, chiar dacă din punct de vedere financiar părea de neconceput.

„Visăm la o revistă, şi nu ne putem per­mite nici să plătim hârtia!” îi scria Eugene lui Gleb. „Totuşi dacă ne vom da si­linţa, Dumnezeu ne va binecuvânta”.

Eugene şi Gleb au avut mai multe discuţii îndelungate despre natura şi formatul revistei lor. Deşi erau de acord asupra scopului ei principal, de a pune la îndemâna vorbitorilor de engleză izvoarele credinţei ortodoxe, aveau păreri diferite asupra modului de prezentare. Dezacordul lor se centra asupra unei singure probleme: să includă sau nu imagini în revista lor, mai ales pe co­pertă. Gleb îşi imagina o revistă ilustrată, cu o ilustraţie diferită pe fiecare co­pertă, la fel ca minunatele reviste religioase din Rusia prerevoluţionară pe care le văzuse. Eugene, care nu avusese de-a face cu acele reviste, voia o copertă simplă, cu un logo standard şi fără ilustraţie, aşa cum au majoritatea revistelor savante. El era familiarizat cu unele dintre revistele teologice ortodoxe din vre­mea sa şi simţea că ele emană acelaşi duh al academiei moderne pe care îl lă­sase în urmă; socotea deci că revista Frăţiei trebuie să aibă o prezentare exterioară asemănătoare, dar să emane duhul evlaviei ortodoxe tradiţionale.

Discuţia dintre Eugene şi Gleb pe această temă a devenit tot mai aprinsă, până ce Gleb i-a arătat lui Eugene copii ale vechilor reviste ilustrate din Rusia pe care el le îndrăgea. Văzând acele reviste cu ilustraţiile şi fotografiile lor ce înfăţişau frumuseţea Sfintei Rusii, Eugene a înţeles faptul că ilustraţiile pot face mai viu pentru cititori duhul evlaviei ortodoxe. El a recunoscut că Gleb avea dreptate. Pentru primele numere ale revistei lor avea să tipărească el în­suşi toate copertele ilustrate.

Un alt avantaj al includerii ilustraţiilor era acela de a face revista mult mai accesibilă tinerilor. Iar revista, se gândea acum Eugene, putea nu doar să-i in­sufle pe tinerii idealişti care o citeau, ci şi să le dea prilejul de a lucra pentru o cauză înaltă. Iată ce scrie în Cronica sa:

Un anume tânăr obişnuia să-l ajute pe Eugene la tipărit după-amiaza, după orele de şcoală. Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, acelaşi om a venit să-l caute pe Eugene, dar a aflat că murise. Intrebat ce anume îl făcuse să-şi aducă aminte de Eugene în toţi aceşti ani, a răspuns că aceasta se datora faptului că Eugene credea în creştinism mai mult decât toţi cei întâlniţi de el înainte sau după aceea.

La 29 decembrie, Pr. Spiridon a ţinut o slujbă pentru noua aventură. Iată ce scria Eugene:

„Astăzi Părintele Spiridon a făcut o slujbă în magazi­nul nostru pentru inaugurarea revistei Cuvântul Ortodox. In scurta sa predică, a vorbit despre nevoia de a propovădui lumii adevărata Biserică a lui Hristos de azi, ca să se plinească negreşalnica prorocie a Scripturii… A mai vorbit şi de­spre însemnătatea propovăduirii în limba engleză, limba cea mai vorbită în lume. Intr-adevăr, răspunderea noastră este mare”.

Fraţii au pornit tipografia într-o cămăruţă din spatele magazinului, unde abia aveai loc să te mişti. Acolo au tipărit primele trei numere din Cuvântul Orto­dox, la mica presă de mână de care făcuse rost Eugene. Intrucât presa nu putea tipări decât o pagină o dată, fraţii trebuiau să treacă fiecare coală de hârtie prin presă de patru ori. Fiecare literă din metal era culeasă separat cu mâna, procedeu anevoios, cu care la început pierdeau o zi întreagă ca să culeagă o singură pagi­nă. Eugene culegea textul ziua întreagă şi apoi până noaptea târziu, când îl biruia somnul. Când venea Gleb, la sfârşit de săptămână, lucra şi el nonstop, până când adormea chiar pe podeaua magazinului. Duminica, cu totul istovit, trebuia să prindă autobuzul spre Monterey ca să ajungă la lucru în dimineaţa următoare.

La 14 martie 1965, după prima săptămână din Postul Mare, Eugene scria în Cronica sa:

„Astăzi, după praznicul Biruinţei Ortodoxiei, care a durat în Cate­drala din vecinătate până la 3:30, Pr. Spiridon a venit să ţină o slujbă de mul­ţumire pentru publicarea primului număr al revistei. Ce simţământ de bucurie ai când îţi petreci toată ziua în rugăciune! Pr. Spiridon a ţinut şi o scurtă pre­dică, subliniind importanţa lucrării noastre pentru răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu. Ieri am început tipărirea celui de-al doilea număr. De-acum înainte se pare că vor fi slujbe zilnice la Catedrală, ceea ce ar fi mare ajutor şi mângâ­iere pentru noi”.

După al treilea număr, fraţii au început să caute o presă de tipărit electrică şi au găsit una potrivită. în seara de 28 iunie Eugene nota: „Arhiepiscopul Ioan ne-a dat blagoslovenie pentru acest pas important şi ne-a încurajat”. Deşi tipă­ritul cu o tiparniţă electrică economisea ceva timp, întregul proces lua încă in­credibil de mult timp, fiindcă încă culegeau textul manual, literă cu literă.

„Pu­blicarea revistei”, scria Eugene într-o scrisoare, „este atât de dificilă, încât numai cu ajutorul lui Dumnezeu reuşim s-o scoatem la capăt”.

Insă laboriosul proces dădea revistei o calitate artizanală neegalată de meto­dele moderne rapide. Fiindcă nu mai făcuse aşa ceva, Eugene îşi dădea silinţa să înveţe toate chichiţele vechilor metode de tipărire. Datorită înzestrării artistice a lui Gleb, formatul fiecărui număr, deşi simplu, avea un aspect clasic, asemeni cărţilor din vremurile de demult. Citind revista, aveai impresia că ţii în mână ceva special, o adevărată nevoinţă a dragostei. Mulţi ani mai târziu, când activi­tatea Frăţiei s-a extins şi fraţii au început să-şi tipărească materialele prin metoda offset, numerele revistei au pierdut mult din fireasca demnitate şi frumuseţe.

Odată cu imensa sarcină a publicării revistei, Eugene nu a mai avut vreme să lucreze la Impărăţia omului şi împărăţia lui Dumnezeu. Prin Cuvântul Orto­dox, el ţintea acum să dea omului modern o viziune ortodoxă cu care să poată ajunge în împărăţia lui Dumnezeu. După cum avea să observe Gleb mult mai târziu, s-a dovedit până la urmă că acel magnum opus al lui Eugene nu avea să fie neterminata sa lucrare filosofică, ci chiar Cuvântul Ortodox care, prin cele peste o sută de numere încheiate de el înainte de a muri, alcătuia un compen­dium de scrieri ortodoxe extrem de bogat.

Elena Konţevici preţuia revista pentru ceea ce ea numea o presentation a ortodoxiei: faptul că nu includea pur şi simplu un talmeş-balmeş de materiale fară legătură, aflate la îndemână, ci prezenta cu grijă materiale relevante într-un context tradiţional care era şi accesibil cititorilor contemporani. Fraţii au reali­zat acest lucru amestecând materialele vechi cu cele moderne (inclusiv propri­ile scrieri), dar şi cu ajutorul notelor explicative şi al prefeţelor şi de asemenea prin numeroasele imagini.

Simţindu-şi nepriceperea şi lipsa de experienţă în editarea unei reviste ortodoxe, fraţii doreau să aibă pe cineva care să îi ferească de greşeli. „Nădăjduim ca Vlădica Ioan să fie cenzorul nostru permanent”, nota Eugene în octombrie 1964, la numai câteva zile după ce Arhiepiscopul Ioan dăduse nu­mele revistei. Fraţii i-au cerut Arhiepiscopului Ioan, în calitate de ierarh al lor, să aprobe în totalitate fiecare număr înainte de publicare. Nădăjduiau ca acest lucru să-i apropie mai mult de el, ca o răsplată pentru strădaniile lor misionare. Rezultatul însă nu a fost cel aşteptat.

Când Gleb i-a explicat ce conţine primul număr, înainte de a-l tipări, Arhiepiscopul Ioan şi-a dat aprobarea fară şovăire şi a spus apăsat: „Tipăriţi-l!” In­trebat apoi despre viitoarele numere, el le-a aprobat înainte ca fraţii să apuce măcar să-i spună ce cuprindeau.

Gleb era nedumerit. De ce oare nu voia Arhiepiscopul să verifice fiecare nu­măr, câtă vreme revista se publica în eparhia sa? Consternarea lui Gleb a sporit atunci când, după publicarea celui de-al cincilea număr, un cititor s-a supărat destul de tare din pricina unui articol scris de Eugene. Articolul, ţinând de sec­ţiunea „Ortodoxia în lumea contemporană”, se referea la discursul Papei Paul al Vl-lea la ONU, despre care am relatat altundeva. Exprimându-şi indignarea, ci­titorul a înapoiat numărul cu note scrise pe margine. Iată o revistă plină de como­rile credinţei ortodoxe, iar la sfârşit dai de un articol ce-l compară pe Papa cu Antihrist! Cine se credeau aceşti editori ca să facă asemenea afirmaţii grosolane despre un lider spiritual recunoscut în întreaga lume?

Răniţi de răspunsul atât de acid, fraţii i-au spus Arhiepiscopului Ioan cele întâmplate. Cum Eugene stătea şi se uita, Gleb l-a întrebat pe Arhiepiscop: „De ce nu aţi verificat numărul, ca să fi ştiut înainte de a-l tipări?”

Aflând ce anume cuprindea articolul cu pricina, Arhiepiscopul l-a privit cu atenţie în ochi pe Gleb.

„Nu-i aşa că ai urmat cursurile seminarului?”, l-a între­bat el.

„Da”, a răspuns Gleb. „Şi le-ai absolvit?”

„Da.”

„Nu-i aşa că l-ai avut îndrumător pe Preasfinţitul Averkie?” „Da.”

„Şi nu ai învăţat că în vremuri de restrişte fiecare creştin este răspunzător pentru întreaga creştinătate? Că fiecare mădular al Bisericii Ortodoxe este răs­punzător pentru întreaga Biserică? Şi că astăzi Biserica are duşmani şi este pri­gonită şi dinlăuntru şi din afară?”

„Da, am învăţat”, a confirmat Gleb.

Iată deci pentru ce, le-a spus în continuare Arhiepiscopul, în mod deliberat, nu s-a uitat peste fiecare număr al revistei lor. Dorea ca ei să fie răspunzători pentru ceea ce tipăreau. Dacă făceau greşeli, ei aveau să răspundă pentru ele înaintea lui Dumnezeu şi nu vor fi tentaţi să dea vina pe alţii. In vremuri ca acestea, zicea el, este crucial pentru păstrarea creştinismului ca lucrătorii orto­docşi să fie în stare să lucreze pentru Hristos, fără a depinde unii de alţii la fie­care pas. Este un lucru vrednic de laudă să fie creativi în ceea ce fac, fără a aş­tepta instrucţiuni amănunţite.

„Pe deasupra”, a încheiat Arhiepiscopul, „ceea ce ai scris în articol este în acord cu Arhiepiscopul Averkie şi, întâmplător, şi eu sunt de acord cu el”.

Indoielile fraţilor au fost biruite. Eugene a zâmbit de întorsătura luată, care, la urma urmei, se potrivea spiritului său de pionier american. De atunci, el şi cu Gleb şi-au luat întreaga răspundere. Deşi nu mai cereau ca totul să fie cercetat înainte de publicare, continuau să vină la Arhiepiscopul Ioan ori de câte ori aveau unele întrebări mai deosebite şi el le răspundea cu drag. Pentru răspunsu­rile la problemele teologice ce se puteau ivi le-a spus să-i scrie Arhiepiscopului Averkie, cu care era în acelaşi duh.

Astfel, în calitate de arhipăstor al lor, Arhiepiscopul Ioan le-a dat o marjă de libertate, dar i-a făcut să înţeleagă şi răspunderea implicată de acea libertate. Mai mult, el le-a arătat limpede că libertatea lor trebuie să rămână totdeauna în limitele ascultării faţă de Biserica Ortodoxă şi de Tradiţia ei, prin sfaturile pri­mite nu numai de la el, ci şi de la alţi părinţi în care avea încredere.

Intr-o scrisoare scrisă la câţiva ani după adormirea Arhiepiscopului Ioan, Eugene îşi aducea aminte de felul în care sfântul ierarh îi învăţa pe cei ce lu­crau în Biserică acest principiu al libertăţii şi al responsabilităţii:

„Una este principiul, care rămâne acelaşi; dar este în firea omului să adauge principiilor anumite prejudecăţi pur idealiste despre oameni, ceea ce poate duce la eşec. Iar aceasta se aplică mai ales episcopilor, conducătorii Bisericii, în zilele noastre de declin general în Biserică nu trebuie aşteptat prea mult de la ei. Deşi le dăm toată cinstirea cuvenită, respectul şi ascultarea, trebuie să fim realişti şi să recunoaştem că (în afara unor cazuri foarte rare) ei nu sunt în stare să slujească drept călăuzitori personali şi, cu atât mai puţin, pentru convertiţi. Singura excepţie deosebită de la această regulă generală, Vlădica Ioan, căruia credem că i te poţi încredinţa pe deplin, şi-a făcut o regulă din a nu lua ucenici, ci mai curând de a încuraja nevoinţele independente în interiorul Bisericii, cu condiţia creşterii şi sfătuirii reciproce în tradiţia ortodoxă. De multe ori, noi înşine ne-am dus să-i cerem blagoslovenie pentru tot felul de lucruri, de pildă pentru cumpărarea unei piese noi la maşina de tipărit, iar răspunsul său a fost întotdeauna acelaşi: Nu ştiu nimic despre tipar. Judecaţi voi înşivă ce aveţi ne­voie, cumpăraţi dacă puteţi, iar Dumnezeu vă va binecuvânta osteneala. Dacă ceea ce faceţi e plăcut lui Dumnezeu, va spori; dacă nu, Dumnezeu va pune asemenea piedici în calea voastră încât nu veţi mai putea înainta“.

Erau şi alte căi prin care Arhiepiscopul Ioan îi învăţa pe fraţi că fiecare creş­tin trebuie să fie răspunzător de sine. El stăruia, de pildă, să plătească ori de câte ori lua un exemplar din Cuvântul Ortodox.

„Dar Vlădica, sunteţi episcop!” obiectau fraţii. „Luaţi gratis câte vreţi!”

„Nu, nu, nu”, zicea Arhiepiscopul Ioan cu un zâmbet, scoţând monedele din buzunăraşul său şi dându-le. „Este munca voastră, şi eu o sprijin”.

(extras din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose” de Ierom. Damaschin, Editura Sophia, Bucuresti, 2005)

Legaturi:

• PARINTELE SERAFIM ROSE (2 septembrie) – MODEL DE MARTURISIRE “POZITIVA” A CREDINTEI, IN DUHUL AUTENTIC ORTODOX
• Sfantul Serafim Rose (2 sept.) – Cautatorul Adevarului pana la capat si cu orice pret
• Din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”: ADEVARUL CA PERSOANA (cap. 13)
• Din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”: Influente timpurii (cap. 16)
• Din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”: LUMEA ACEASTA TREBUIE SA SE SFARSEASCA (cap. 17)
• CUVIOSUL SERAFIM ROSE (†2 SEPTEMBRIE 1982) si “noii inchinatori ai Americii”
• Cuv. Seraphim Rose: DESCOPERIREA LUI DUMNEZEU IN INIMA OMULUI
• CUVIOSUL SERAPHIM ROSE DESPRE RAPORTAREA LA DUHOVNICI SI LA AUTORITATILE DUHOVNICESTI SI DESPRE CALAUZIRE
• Sfantul Serafim Rose: INNOIREA DUHOVNICEASCA NU VINE DE LA SINE!
• Parintele Serafim Rose - singuratate si indoieli pe calea cea stramta, imparateasca
• Cuv. Seraphim Rose: “Cerule! Ce se intampla cu oamenii?…” - PUR SI SIMPLU ACTUAL! (I)
  
• Parintele Seraphim si chemarea la convertire adevarata pentru crestinii fierti care suntem
• “O ORTODOXIE LAICA, DAR CARE NU E LUMEASCA…” sau: Cum putem aduce mireasma pustiei in lume?

Vezi si:

• PRIETENIA DUHOVNICEASCA – de Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard
• Duhul ascultarii in relatiile fratesti
• Taina prieteniei sau ZIDUL INTARIT AL UNIMII IN HRISTOS versus “taina dezbinarii”

17 martie 1949 Sfântul Alexie, Omul lui Dumnezeu

Avându-vă totdeauna în inima mea, din vremea când v-am luat în grija mea duhovnicească, călătorind în duh până la voi şi avându-mi cugetul îndreptat către voi, cei pe care nu v-am văzut niciodată la faţă, sunt adânc mâhnit că nu-mi pot împlini datoria arhipăstorească faţă de voi, adică împlinirea nevoilor voastre duhovniceşti.

După ce am numit un preot pentru biserica voastră închinată Praznicului Sfântului Duh, am ţinut să mă asigur că el va veni înainte de începutul Postului Naşterii Domnului, astfel încât Praznicul Intrării în Biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu să pecetluiască începutul unei vieţi noi pentru parohia voastră.

Cu toate acestea, nu I-a plăcut lui Dumnezeu să se întâmple aşa. La început nu erau bani pentru transport, deşi noi nădăjduiam ca într-un timp foarte scurt să puteţi avea un păstor pentru Praznicul Naşterii Domnului.

Apoi au apărut alte complicaţii. Pentru iertarea păcatelor noastre, ne-am trezit cu alte necazuri care au afectat şi situaţia noastră bisericească. Din pricina celor întâmplate în ţară, s-a hotărât o evacuare a populaţiei ruseşti, care a început înainte de Crăciun.

Majoritatea celor din turma noastră se află deja pe insula Samar din Filipine, unde i-a urmat, de asemenea, o mare parte a clerului. Restul aşteaptă alte dispoziţii.

Rămânând acum cu doar câţiva clerici în de-Dumnezeu-păzitul oraş Shanghai, sufletul mi-e întristat din pricină că încă nu aveţi un păstor şi nici posibilitatea de a participa la slujbe şi de a primi Sfânta Impărtăşanie. Sunt întristat cu atât mai mult cu cât nu se ştie momentul când acestea vă vor fi restituite. Evenimentele şi condiţiile nu ţin de voia noastră. Nu trebuie decât să ne rugăm Domnului Dumnezeu pentru a trimite pacea şi mântuirea întregii lumi, pentru buna sporire a sfintelor noastre biserici şi pentru unirea tuturor [drept-credincioşilor] într-o singură turmă. Nu vă deznădăjduiţi în aceste necazuri şi nu vă clătinaţi în ispite. Fiţi fii credincioşi ai Bisericii  Ortodoxe şi continuaţi, chiar şi în lipsa unui  preot, să vă adunaţi  în casa lui Dumnezeu, în duminici, sărbători şi în timpul Săptămânii Patimilor, care acum se apropie. Cântaţi lui Dumnezeu şi citiţi textele rânduite pentru ziua respectivă din Dumnezeieştile Slujbe, imitându-i pe primii locuitori ai deşertului, care şi ei au fost lipsiţi de preot pentru lungi perioade.

Nu căutaţi har in nici o altă credinţă, căci adevărul se află numai în Biserica Ortodoxă despre care Hristos a spus: …voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18).

Nu îngăduiţi ca vreun copil să moară nebotezat. In caz de pericol, să fie botezat de către un laic, aşa cum v-am povăţuit cu altă ocazie.

Daţi-ne de ştire despre cei de curând răposaţi, astfel încât să se facă o slujbă de înmormântare in absenta. De asemenea, ne puteţi trimite nume pentru pomenire.

Duceţi o viaţă creştină, înfrânându-vă de la tot ce poate întina sau lăsa vreo urmă rea în om. Trăiţi în pace şi armonie, fără a vă ocupa cu judecarea păcatelor şi neputinţelor altora. Iertaţi-vă unii altora greşelile, ca şi Tatăl Cel din Ceruri să ne ierte pe noi. Creşteţi copiii voştri întru evlavie. Şi, mai presus de toate, rugaţi-vă stăruitor ca Domnul să le îndrepteze pe toate spre ce este mai bine şi să ne dea ceea ce este de folos în această viaţă, dar mai ales în viaţa ce va să vină.

Binecuvântarea Domnului să fie peste voi toţi!

Ioan, Arhiepiscop de Shanghai

***

Urmatoarele doua scrisori au fost adresate catre doi frati, care in 1949, na in care a fost scrisa prima scrisoare, aveau 13 si, respectiv, 15 ani.

23 Octombrie 1949 Sfântul Iacov, Fratele Domnului Catedrala Înălţarea Domnului 1841 Bathgate Ave, New York, NY

Dragă… şi dragă…,

Deşi mă aflu destul de departe de voi şi am multe lucruri de care să mă tem în încercarea de a alina suferinţa despărţirii de insula Samar şi plecarea spre alte ţări, totuşi vă am permanent la suflet, pe voi, copiii pe care i-am cunoscut în Shanghai, cei ce aţi slujit în biserică.

Îmi amintesc de voi foarte des, dar în acelaşi timp îmi fac şi griji – ce se-ntâmplă cu voi acum? Cum vă simţiţi? O mare parte din viaţa noastră nu depinde de noi, dar foarte mult, da, depinde de noi. A deveni sau a rămâne bun depinde în mare măsură de noi înşine. Cu adevărat, fără ajutorul lui Dumnezeu, aceasta este cu neputinţă, dar ajutorul lui Dumnezeu ni se dă când ne îndreptăm şi ne silim spre bine şi ne rugăm lui Dumnezeu pentru aceasta.

În Shanghai eraţi copii buni; slujeaţi cu fervoare, în special N… . Aveaţi slăbiciunile voastre, dar v-aţi ostenit să le corectaţi. Totuşi, când aţi ajuns în oraşul… am observat că v-aţi lăsat de acest obicei şi v-aţi revenit în sine. Odată cu sosirea mea, v-aţi întors degrabă la rânduială, aşa cum aţi fost şi înainte. La plecarea mea v-am lăsat în biserică, ca ipodiaconi, în speranţa că nu veţi părăsi această funcţie.

Sunteţi fideli responsabilităţilor voastre? Veniţi de regulă la timp, fără a pierde nici una din slujbele vreunei sărbători? Luaţi aminte, sărbătorile sunt zilele lui Dumnezeu. Legat de sărbători, în porunci nu se spune că „a şaptea zi este pentru voi şi plăcerile voastre”, ci mai degrabă, „a şaptea zi va fi ziua Domnului”. După cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, cei care nu jertfesc lui Dumnezeu aceste ceasuri de slujbe bisericeşti fură, cum s-ar zice, de la Dumnezeu, ceea ce îi aparţine de drept. Totul este creat de Dumnezeu şi dat în folosul nostru şi, ca recunoştinţă faţă de El, trebuie să cinstim ceea ce Dumnezeu Şi-a rezervat pentru El însuşi şi care slujeşte şi folosului nostru. Trebuie să păzim cu sfinţenie tot ceea ce Dumnezeu ne-a poruncit prin Biserică. Atunci când ne îndepărtăm de calea Domnului, este foarte posibil ca, într-un timp foarte scurt, să cădem în plăcerile cărnii, întrucât răul pare la început dulce, dar mai târziu îi vom gusta amărăciunea.

Nădăjduiesc că umblaţi mereu pe calea cea bună. Ce mai fac surorile voastre? Daţi-le şi lor spre citire această scrisoare. Aştept răspunsul vostru. Domnul să vă păzească şi să vă binecuvânteze.

Cu dragoste,  Ioan, Arhiepiscop de Shanghai

***

23 aprilie 1950

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă

Catedrala Inălţarea Domnului , Bathgate Ave, New York, NY

Dragi…,

Vă felicit de ziua numelui, numele acelui ceresc patron – Sfântul Gheorghe, purtătorul de biruinţa! Sfântul să vă ajute să creşteţi spre mai bine, biruind toate slăbiciunile şi stând neclintiţi în bunătate. Vă mulţumesc vouă şi lui … pentru scrisoarea voastră. Vă pomenesc adesea, atât pe voi cât şi pe ceilalţi copii care erau cu mine în Shanghai. Vă am neîncetat în inima mea. Mă întristează foarte mult că acum nu puteţi sluji în biserică. Pentru voi, …. este vremea să citiţi la strană şi puteţi de asemenea să începeţi să învăţaţi. Aici am întâlnit pe mulţi dintre cei pe care i-am cunoscut de când erau copii de altar în biserica rusă din Belgrad. Erau ca voi dar acum sunt oameni în toată firea. Unii dintre ei au devenit preoţi în timpul cât am stat eu aici. într-o zi din Săptămâna Luminată am slujit împreună cu preotul Gheorghe şi ierodiaconul Antonie, ambii fiind iniţial ipodiaconi în vremea când am fost în Belgrad. Mai sunt aici şi nişte preoţi bătrâni care recent au reuşit să plece din Rusia după ce au experiat toate „plăcerile” vieţii de acolo.

Citiţi Evanghelia în fiecare zi? Este absolut necesar, fie că citiţi pericopa din Evanghelia de rând (este trecută în Calendar), fie, dacă nu aveţi la îndemână un Calendar, citiţi 20-30 de versete în ordine cronologică, putând astfel să citiţi de la început  până la sfârşit întreaga Evanghelie.

Ce mai fac Tania, Svetlana? Aţi primit cele două cărţi pe care vi le-a trimis la începutul Postului Mare? Domnul să vă păzească şi să vă binecuvânteze pe voi, …, pe părinţii şi surorile voastre.

Cu dragoste,  Ioan, Arhiepiscop de Shanghai

***

23 aprilie 1960 Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă, Bruxelles

Dragă …,

Te felicit de ziua numelui. Sfântul să îţi călăuzească viaţa după voia lui Dumnezeu, pentru folosul tău şi al altora! El să te păzească şi să te călăuzească pe calea evlaviei! Ai face bine să te întorci la acele aspiraţii pe care le aveai în tinereţe. Lipsa preoţilor devine critică.

Zone întregi sunt lăsate fără preoţi, bisericile nu au slujbe, parohiile sunt lipsite de grija pastorală. Cu trecerea anilor, simţim din ce în ce mai mult foamea duhovnicească. Cel care este nevoit să-i lipsească pe oameni de posibilitatea primirii împărtăşaniei ori să le refuze un preot pentru Paşti din cauza numărului mic de clerici nu poate să o facă fără durere în inimă. Gândeşte-te la aceasta. Dacă în trecut aveai o înclinaţie firească către aceasta, gândeşte-te cât de mult ai putea face dacă te-ai angaja în mod conştient să-L slujeşti pe Hristos şi Biserica Lui. Este o  nevoinţă şi o binecuvantare suprema in numele lui Hristos. Nici o actiune omeneasca nu poate aduce atata folos altora si tie ca aceasta. Domnul sa te binecuvanteze!

Arhiepiscopul Ioan

***

18 ianuarie , 1961

Sfintii Atanasie si Chiril ai Alexandriei si Sfantul Maxim al Serbiei

Draga ….

Am primit scrisorile tale. Nu am putut sa-ti raspund imediat, dar ma rog neincetat si te pomenesc zilnic.

Cred ca acum ai ajuns sa te intelegi cum se cuvine. Binenteles, iti poti gasi preocupari in viata lumeasca – sa ai o familie, sa castigi salarii mari, si in general vorbind, sa te delectezi de viata contemporana. Aceasta te va multumi pentru o bucata de timp, insa vei ajunge la un moment, in care vei privi ravna ta anterioara catre o viata duhovniceasca intocmai ca pe o fantezie copilareasca. Dar aceasta va fi valabila pana la un punct. Directia vantului se va schimba, furtuna vietii va izbucni, iar tu te vei frange curand. Dar chiar si fara acestea [vantul si furtuna - n.n.] vei simti in cele din urma ca tot ce ai castigat nu este ceea ce sufletul tau a cautat de fapt si ca nu contine acel lucru de care el are nevoie.

O asemenea trezire este infricosatoare atunci cand nu mai este cu putinta intoarcerea la calea anterioara, cand, din propria vina, ai pierdut-o definitiv.

Desigur ca cealalta cale – calea duhovniceasca – nu este una usoara. Sunt chiar multe tristeti si cateodata se pare ca, si chiar asa este, intreaga lume, incluzandu-i pe cei apropiati ai nostri, se ridica impotriva ta. Dar atunci pe masura inmultirii tristetilor, se simte si o crestere a ajutorului care ne intareste si ne mangaie in intristare, umplandu-ne chiar de bucurie.

Cand ii intalnesc pe cei pe care i-am cunoscut atunci cand erau tineri, a caror viata o cercetam indeaproape si care acum au ajuns la maturitate, vad ce ingreunati sunt de boli si de griji lumesti, in cata desertaciune isi petrec zilele, daca nu au nici un dor mai inalt.

Dar cei care se pun in slujba lui Dumnezeu, chiar daca sufera pentru ea, sunt duhovniceste plini de vigoare si simt mana lui Dumnezeu care ii pazeste.

Ce trebuie sa faci si unde sa mergi…?

Ti-am scris deja ca oricine Ii poate sluji lui Dumnezeu si poate trai drept, fie el invatat sau neinvatat, dar acum Biserica are nevoie de slujitori care sa fie capabili sa calauzeasca oamenii in credinta si sa o apere de atacuri.

As fi foarte fericit daca ai putea fi alaturi de mine, dar cred ca este mult mai de folos pentru tine si Biserica daca ar fi posibil sa primesti o educatie teologica, inscriindu-te la Seminarul Sfanta Treime, (…)

Domnul sa te ajute si sa te binecuvinteze pe aceasta cale. Binecuvantarea Domnului peste toti cei apropiati ai tai!

Cu dragoste,

Arhiepiscopul Ioan

(Din: “Noi minuni ale Sfantului Ioan de San Francisco. Despre sfarsitul lumii, Editura Egumenita, 2004)

• Vezi si: 45 DE ANI DE LA MUTAREA IN IMPARATIA CERURILOR A SFANTULUI IOAN MAXIMOVICI, FACATORUL DE MINUNI (†2 iulie 1966). Cuvant despre modestie

Contine si IMAGINI FILMATE INEDITE CU VLADICA IOAN:

UPDATE

Crampeie din viata Sfantului Ierarh Ioan Maximovici, Arhiepiscop de Shanghai si San Francisco, mare facator de minuni al secolului XX

De Eugene (Cuviosul Serafim) Rose

Viaţa Fericitului Ioan 1896-1966

De numai şase luni* a răposat în Domnul un ierarh al Bisericii lui Hristos a cărui viaţă a strălucit atât de nemaivăzut cu virtuţi creştineşti şi cu harul Sfântului Duh, încât a devenit un stâlp al Ortodoxiei adevărate şi o pil­dă de viaţă creştinească de însemnătate universală. In Arhiepiscopul Ioan se uneau trei feluri de virtuţi creşti­neşti din cele mai înalte, pe care rareori le poţi întâlni laolaltă: cea a unui îndrăzneţ şi preţuit conducător al Bi­sericii; un ascet din tradiţia sfinţilor-stâlpnici, luând asu­pra sa cea mai aspră jertfă de sine; şi un nebun pentru Hristos, învăţând oamenii printr-o „nebunie” care se înălţa deasupra înţelepciunii acestei lumi.

Ceea ce urmează nu se poate numi o viaţă completă a Arhiepiscopului Ioan; este numai o selecţie a materia­lelor deja disponibile, prezentate în forma unei schiţe preliminare a vieţii acestui om sfânt. Ea a fost alcătuită de Frăţia Sfântul Gherman, întemeiată cu binecuvânta­rea Arhiepiscopului Ioan (care dorea să-l vadă canonizat pe părintele Gherman, după părintele Ioan din Kronstadt) pentru misiunea cuvântului tipărit. Acum, pentru a îndeplini această misiune, este datoria noastră să spunem adevărul despre acel om care a fost, în vremurile noastre întunecate, în care adevăratul creştinism aproape a dis­părut, o întruchipare a vieţii în Hristos.

Lucrarea se sprijină în general pe experienţe perso­nale şi pe mărturii ale unor oameni pe care cei care au alcătuit-o i-au cunoscut. In cuprinsul ei, referirile la Arhiepiscopul Ioan se fac cu termenul pe care îl folosesc ruşii când vorbesc despre episcopi şi când li se adre­sează: Vlădica. In engleză, acesta s-ar traduce prin „Mas­ter”, dar cuvântul rusesc, folosit de sine-stătător, impli­că o familiaritate şi o dragoste care lipsesc din cel mai apropiat echivalent englezesc. Pentru cei care l-au cu­noscut, Arhiepiscopul Ioan va fi pururea pur şi simplu Vlădica.

I

Arhiepiscopul Ioan s-a născut la 4 iunie 1896, în sat­ul Adamovka din gubernia Harkov, în sudul Rusiei. A fost membru al familiei de nobili ucraineni Maximovici, din care a făcut parte şi Sfântul Ioan din Tobolsk. Tatăl său, Boris, era căpetenia nobilimii dintr-o parte a guberniei Harkov, iar unchiul său era rector al Universi­tăţii din Kiev. A primit la botez numele Mihail, ocro­titorul său ceresc fiind Arhanghelul Mihail. A fost un copil bolnăvicios şi mânca puţin.

Gimnaziul l-a făcut la Şcoala Militară Poltava, pe care a frecventat-o din 1907 până în 1914. Iubea acea şcoală, de care mai târziu îşi amintea cu drag. La termi­narea ei a intrat la Universitatea Imperială Harkov, la Facultatea de Drept, pe care a absolvit-o în 1918, înainte ca Sovietele să o ia în stăpânire. A fost repartizat la Curtea districtuală din Harkov, unde a lucrat în vremea când Ucraina era condusă de Hatmanul Skoropadski şi pe când acolo era Armata Voluntarilor.

Harkov, locul unde Vlădica şi-a petrecut anii de formare, era un adevărat oraş al Sfintei Rusii, iar tânărul Mihail, sensibil la revelaţiile sfinţeniei, a dobândit aco­lo modelul vieţii sale viitoare. Existau două icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, Oxerianskaia şi Eletskaia, care erau purtate de două ori pe an, într-o procesiune religioasă, de la mănăstirile unde erau păstrate cu sfinţenie la Catedrala Adormirii Maicii Domnu­lui. La Mănăstirea Acoperământul Maicii Domnului, într-o grotă cu fresce de sub altar, se află moaştele Sfân­tului Arhiepiscop Meletie Leontovici, care, după moar­tea sa din 1841, i-a ajutat în chip minunat pe cei care i-au slujit la racla sa un parastas. Incă din timpul vieţii Arhiepiscopul era cinstit pentru asceza sa aspră, îndeo­sebi pentru fapta ascetică a lipsirii de somn. Se ştia că petrecea nopţi întregi nemişcat, cu braţele ridicate, adân­cit în rugăciune. A cunoscut mai dinainte ziua şi ora când avea să moară. Tânărul Mihail îl venera pe acest sfânt ierarh.

Astăzi se poate observa că Arhiepiscopul Ioan îi seamănă cel puţin în trei privinţe sfântului din Harkov: nu a dormit în pat vreme de 40 de ani; şi-a cunoscut dinainte timpul morţii; iar acum se odihneşte sub o catedrală, în­tr-o capelă specială, unde aproape zilnic cei care îi cer ajutorul fac parastase şi citesc Psaltirea la racla sa. Este un caz unic de strămutare, cum s-ar spune, a unei părţi din Sfânta Rusie în America contemporană.

La Universitatea din Kiev, Vlădica îşi petrecea mai mult timp citind Vieţile Sfinţilor decât mergând la cursuri; cu toate acestea era un student foarte bun. Este limpede că se vedea încă de la acea vârstă faptul că îi imita pe Sfinţi, de vreme ce Arhiepiscopul Antonie de Harkov, una dintre marile personalităţi ale Bisericii din acele vremuri (mai târziu Mitropolit, cel dintâi candidat la Scaunul Patriarhal al Moscovei şi primul Ierarh al Bisericii ruse din afara Rusiei) a făcut eforturi deosebite ca să îl cunoască şi apooi l-a ţinut pe tânăr aproape de el şi i-a îndrumat formarea duhovnicească.

În 1921, în timpul Războiului Civil Rus, Vlădica, împreună cu părinţii, fraţii şi sora sa, a fost evacuat în Bel­grad, unde şi el, şi fraţii săi s-au înscris la Universitatea din oraş. Unul dintre fraţi a absolvit Facultatea Tehnică şi a devenit inginer, celălalt a terminat Dreptul şi lucra în poliţia iugoslavă. Vlădica a terminat în 1925 Facultatea de Teologie. În aniii studenţiei şi-a câştigat pâinea vânzând ziare.

În 1924 Vlădica  a fost hirotesit citeţ în biserica rusă din Belgrad de către Mitropolitul Antonie, care a continuat să aibă o influenţă foarte însemnată asupra lui; iar Vlădica, la rândul său, avea cel mai profund respect şi devotament pentru – mai-marele său. În 1926 Mitropolitul Antonie l-a tuns: în monahism şi l-a hirotonit ierodiacon în Mănăstirea Milkov, dându-i numele Ioan, după ruda îndepărtată a lui Vlădica, Sfântul Ioan Maximovici din Tobolsk. In aceelaşi an, pe 21 noiembrie, Vlădica a fost hirotonit ieromonah de către Episcopul Gavriil de Celeabinsk.

Din 1925 până în 1927 Vlădica a predat religia la Şcoala Sârbă de Stat, iar din 1929 până în 1934 a fost profesor şi îndrumător la Seminarul Sârb Sfântul Ioan Teologul din Bitolia. Aici slujea Sfânta Liturghie în lim­ba greacă pentru comunitatea greacă şi cea macedonea­nă, care îl preţuiauu foarte mult.

Oraşul Bitolia se afla în eparhia Ochrida, al cărei episcop din acele vremuri era Nicolae Velimirovici – un “Gură de Aur al sârbilor”, cunoscut predicator, poet, scriitor, organizator şi întemeietor al mişcării religioase populare. Acesta, la fel ca şi Mitropolitul Antonie, l-a preţuit şi l-a iubit pe tânărul ieromonah Ioan şi a avut o înrâurire bună asupra lui. Nu o dată a fost auzit spunând:

- Dacă vreţi să vedeţi un sfânt în viaţă, mergeţi la Bitolia la părintele Ioan.

Căci, într-adevăr, începuse să devină limpede că aces­ta era un om cu totul extraordinar. Studenţii lui au fost primii care au descoperit ceea ce a fost poate cea mai mare faptă de asceză a lui Vlădica. Mai întâi au obser­vat că rămânea treaz mult timp după ce toţi ceilalţi se culcau; mergea noaptea prin dormitoare, ridica păturile care alunecaseră şi îi acoperea pe cei ce dormeau şi nu bănuiau nimic, făcând Semnul Crucii deasupra lor. În cele din urmă s-a descoperit că nu dormea aproape deloc, niciodată în pat, îngăduindu-şi în fiecare noapte nu­mai o oră sau două de odihnă incomodă, stând jos sau încovoiat pe podea, rugându-se în faţa icoanelor. După mulţi ani chiar el a recunoscut că nu mai dormise în pat de când intrase în monahism. O astfel de practică ascetică este foarte rară, însă nu neîntâlnită în tradiţia ortodoxă. Marele întemeietor al monahismului cenobit din secolul al IV-lea, Sfântul Pahomie cel Mare, când a primit Regu­la vieţii monahale de obşte de la un înger, a auzit cu pri­vire la somn cele ce urmează: „Iar ei (călugării) nu vor dormi culcaţi, ci le vei face scaune aşa încât atunci când stau jos să îşi poată sprijini capul.” (Regula 4)

Arhiepiscopul Averchie de la Mănăstirea Sfânta Tre­ime din Jordanville, pe atunci tânăr ieromonah, a fost martor al impresiei puternice pe care o făcuse Ieromona­hul Ioan asupra studenţilor seminarişti. Când se întorceau acasă în vacanţă, aceştia vorbeau de îndrumătorul lor extraordinar care se ruga neîncetat, slujea Sfânta Li­turghie sau cel puţin primea Sfânta Împărtăşanie zilnic, ţinea posturi aspre, nu dormea niciodată culcat şi a cărui adevărată dragoste părintească le insufla idealurile înalte ale creştinismului şi ale Sfintei Rusii (Orthodox Russia, nr. 14 din 1966).

În 1934 s-a hotărât ca Ieromonahul Ioan să fie înălţat la rangul de episcop. În ceea ce-l priveşte, nimic nu îi era mai străin. O doamnă care îl cunoştea povesteşte cum l-a întâlnit atunci în tramvai în Belgrad. El i-a spus că este în oraş din cauza unei greşeli, fiind chemat în locul unui alt Ieromonah Ioan care urma să fie hirotonit episcop! Când s-au întâlnit a doua zi a informat-o că situaţia era şi mai gravă decât crezuse el: chiar pe el voiau să-l facă episcop! Când se împotrivise, spunând că nici nu se pune problema, fiindcă are un defect de vorbire şi nu poate pronunţa limpede, i se spusese doar că şi prorocul Moise avusese aceleaşi greutăţi.

Hirotonirea a avut loc pe 28 mai 1934. Vlădica a fost ultimul dintre nenumăraţii episcopi hirotoniţi de Mitropolitul Antonie, şi preţuirea extraordinară de care se bu­cura din partea venerabilului ierarh poate fi văzută şi într-o scrisoare pe care acesta a trimis-o Arhiepiscopului Dimitrie din Extremul Orient. Refuzând invitaţia de a se retrage în China, mitropolitul scrie: „… însă în locul meu, ca pe sufletul, ca pe inima mea, vi-l trimit pe Vlădica Epis­copul Ioan. Acest om mic, firav, care arată aproape ca un copil, este de fapt o minune de tărie şi asprime ascetică în vremurile noastre de slăbire duhovnicească totală.” (Orthodox Russia, nr. 13 din 1966.)

Lui Vlădica i-a fost încredinţată eparhia Shanghai.

II

Vlădica a sosit în Shanghai la sfârşitul lui noiembrie, la Praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului, şi a găsit aici o catedrală enormă neterminată şi un conflict de jurisdicţie care trebuia rezolvat. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să refacă unitatea Bisericii. A stabilit legături cu sârbi, cu greci, cu ucraineni. A acordat o aten­ţie deosebită educaţiei religioase şi şi-a făcut o lege din a fi prezent la examenele orale de la orele de catehism din toate şcolile ortodoxe din Shanghai. A devenit ime­diat ocrotitorul a diferite societăţi de caritate şi binefa­cere şi a luat parte în mod activ la munca acestora, cu deosebire după ce a văzut cât de strâmtoraţi erau cei mai mulţi dintre păstoriţii săi, refugiaţi din Uniunea So­vietică. Nu s-a dus niciodată la ceai la cei bogaţi, dar putea fi văzut oriunde erau oameni în nevoie, indiferent de oră sau de vreme. A întemeiat o casă pentru orfani şi pentru copiii cu părinţi nevoiaşi, încredinţând-o ocroti­rii cereşti a unui sfânt pe care îl preţuia foarte mult, Sfân­tul Tihon din Zadonsk, care iubea copiii. Vlădica însuşi aduna copiii bolnavi şi înfometaţi de pe străzile şi aleile întunecoase ale mahalalelor din Shanghai. Cu opt copii la început, orfelinatul a adăpostit mai târziu până la o sută de copii o dată şi în total cam trei mii cinci sute. Când au venit comuniştii, Vlădica a evacuat întregul orfelinat, mai întâi pe o insulă din Filipine, apoi în America.

Curând noua sa turmă şi-a dat seama că Vlădica era un mare ascet. Miezul ascezei sale erau rugăciunea şi postul. Mânca o dată pe zi, la ora 11 noaptea. In prima şi ultima săptămână din Postul Mare nu mânca deloc, iar în restul acestui post şi în cel al Crăciunului mânca numai pâine de la altar. Nopţile şi le petrecea de obicei în rugăciune, iar când, în cele din urmă, era epuizat îşi apleca capul pe podea şi fura câteva ore de somn înainte de ră­sărit. Când venea vremea să slujească Utrenia, cineva bătea la uşă, dar zadarnic; deschideau uşa şi îl găseau pe Vlădica ghemuit pe podea în colţul cu icoane, biruit de somn. Atins uşor pe umăr, sărea în sus, şi în câteva minute era în biserică la slujbă – cu apa rece scurgându-se din barbă, dar pe deplin treaz.

Vlădica slujea în catedrală în fiecare dimineaţă şi seară, chiar şi când era bolnav. Săvârşea zilnic Sfânta Liturghie, aşa cum avea să facă tot restul zilelor sale, şi, dacă dintr-un motiv oarecare nu putea, tot primea Sfân­ta Împărtăşanie. Oriunde ar fi fost, nu pierdea nici o slu­jbă. „Odată, după cum mărturiseşte cineva, piciorul lui Vlădica era îngrozitor de umflat şi consiliul de medici, temându-se de o cangrenă, i-a prescris spitalizare imediată, ceea ce Vlădica a refuzat categoric. Apoi medicii ruşi au informat Consiliul parohial că nu-şi mai asumă nici o răspundere pentru sănătatea şi chiar pentru viaţa pacientului. Membrii Consiliului parohial, după ce l-au rugat îndelung să aibă milă şi l-au ameninţat că-l iau cu forţa, l-au silit pe Vlădica să accepte şi a fost trimis la Spitalul Rusesc în dimineaţa zilei dinaintea Praznicului înălţării Sfintei Cruci. La ora şase însă Vlădica a venit la catedrală pe jos, şchiopătând, şi a slujit. Intr-o zi umflătura i-a dispărut în întregime.”

Atenţia neîntreruptă pe care Vlădica o acorda jertfei de sine izvora din frica lui Dumnezeu, pe care o avea în tradiţia Bisericii primare şi a Sfintei Rusii. Următoarea întâmplare, istorisită de O. Skopicenko şi adeverită de mulţi oameni din Shanghai, ilustrează grăitor credinţa sa cutezătoare, neclintită în Hristos.

„O doamnă, Menşikova, fusese muşcată de un câine turbat. Injecţiile antirabice ori le refuzase, ori le făcuse neglijent… Şi apoi a fost doborâtă de groaznica boală. Episcopul Ioan a aflat şi a venit la muribundă. I-a dat Sfânta Impărtăşanie, însă tocmai atunci ea a început să  aibă o criză; a făcut spume la gură şi în acelaşi timp a scuipat Sfintele Daruri pe care tocmai le primise. Iar Vlădica a cules de pe jos şi a înghiţit Sfintele Daruri vo­mitate de bolnavă. Cei care erau cu el au strigat:

- Ce faci, Vlădica ! Turbarea este foarte contagioasă! Dar Vlădica a răspuns liniştit: -N-o să se întâmple nimic; sunt Sfintele Daruri. Şi, într-adevăr, nu s-a întâmplat nimic.”

Vlădica purta haine făcute din cel mai ieftin material chinezesc şi papuci sau sandale moi, totdeauna fără şose­te, indiferent de vreme. Adeseori mergea desculţ, uneori după ce îşi dăduse sandalele vreunui sărac. Chiar şi slu­jea desculţ, lucru pentru care era criticat cu asprime.

Se ştia deja că Vlădica era nu numai un drept şi un ascet, ci era şi atât de aproape de Dumnezeu, încât fusese înzestrat cu darul înainte-vederii şi rugăciunile lui săvârşeau vindecări: O povestire impresionantă, spusă de un martor ocular, Lidia Liu, aduce mărturie despre înălţimea duhovnicească a lui Vlădica.

„Vlădica a venit în Hong Kong de două ori. E ciudat, dar eu, pe când nu-l cunoşteam încă, i-am scris, rugându-l să ajute o văduvă cu copii şi întrebându-l şi în legă­tură cu nişte probleme duhovniceşti, dar el nu mi-a răs­puns. A trecut un an. Vlădica a venit la Hong Kong şi eu eram într-un grup mare care s-a dus să-l întâlnească la bi­serică. Vlădica s-a întors spre mine şi mi-a spus: - Tu mi-ai scris scrisoarea aceea!

Am rămas uluită, căci Vlădica nu mă mai văzuse niciodată-.

S-a cântat o rugăciune, după care Vlădica, stând în picioare în faţa pupitrului, a ţinut o predică. Eu stăteam lângă mama şi amândouă am văzut o lumină care îl în­conjura pe Vlădica până la pupitru – o strălucire cam de treizeci de cm în jurul lui. Acest lucru a durat destul de mult. Când s-a terminat predica, uimită de un asemenea fenomen neobişnuit, i-am povestit ceea ce văzusem lui R.V. S., care ne-a spus:

- Da, mulţi credincioşi au văzut-o.

Şi soţul meu, care stătea puţin mai departe de noi, a văzut această lumină”.

Lui Vlădica îi plăcea foarte mult să cerceteze pe cei bolnavi, lucru pe care îl făcea în fiecare zi, spovedind şi împărtăşind oamenii. Dacă starea vreunui pacient deve­nea critică, Vlădica se ducea la el la orice oră din zi şi din noapte, ca să se roage la căpătâiul lui. In cele ce urmează redăm una dintre minunile neîndoielnice săvârşite prin rugăciunile lui Vlădica; aceasta a fost înscrisă în arhiva Spitalului Regional din Shanghai (sursă: N. Makovaia).

„L. D. Sadkovskaia era foarte pasionată de sportul curselor de cai. Odată a fost aruncată jos de pe cal; s-a lovit cu capul de o piatră şi şi-a pierdut cunoştinţa. A fost adusă la spital în stare de inconştienţă. Un consiliu de medici a declarat în unanimitate că nu mai are nici o speranţă şi că este puţin probabil să mai trăiască până dimineaţă. Aproape nu mai avea puls; craniul era fracturat în mai multe locuri, astfel încât bucăţele din el apăsau pe creier. într-o astfel de stare ar fi murit pe ma­sa de operaţie. Chiar dacă inima ei ar fi rezistat unei op­eraţii şi dacă aceasta ar fi reuşit, tot ar fi rămas surdă, mută şi oarbă.

Sora ei, după ce a auzit toate acestea, a alergat la epis­copul Ioan disperată, implorându-l să o salveze. Vlădi­ca a ascultat-o: a venit la spital şi le-a poruncit tuturor să iasă din cameră, unde s-a rugat timp de vreo două ore. Apoi l-a chemat pe medicul-şef şi i-a cerut să o exa­mineze din nou. Ce uimit a fost doctorul să descopere că pulsul era normal! El a fost de acord să o opereze imediat, însă numai în prezenţa Episcopului Ioan. Operaţia a reuşit şi doctorii au fost uluiţi când pacienta şi-a recăpătat cunoştinţa şi a cerut ceva de băut. Acum vede şi aude foarte bine. Încă trăieşte şi poate vorbi, poate vedea şi auzi. O cunosc de treizeci de ani”.

Vlădica cerceta şi închisoarea şi săvârşea Sfânta Liturghie pentru condamnaţi pe o masă mică, grosolană, însă cea mai grea îndatorire a unui păstor este să-i cerceteze pe bolnavii mintal şi pe îndrăciţi – iar Vlădica îi deosebea limpede pe unii de ceilalţi. În afara oraşului Shanghai se găsea un spital de boli mintale şi numai Vlădica avea puterea spirituală de a-i vizita pe aceşti oameni îngrozitor de bolnavi. Le dădea Sfânta Împărtăşa­nie, iar ei, uimitor, o primeau liniştiţi şi îl ascultau. Întot­deauna aşteptau cu nerăbdare vizitele sale şi îl întâmpi­nau cu bucurie.

Vlădica era foarte curajos. în timpul ocupaţiei japoneze autorităţile japoneze au încercat în toate chipurile posibile să plece voinţei lor colonia rusească. Se făceau presiuni prin căpeteniile Comitetului Emigranţilor Ruşi. Doi dintre preşedinţii acestui Comitet s-au luptat să-i păstreze independenţa, şi drept urmare amândoi au fost omorâţi. Colonia rusească a fost cuprinsă de confuzie şi de teroare şi în acel moment Vlădica Ioan, deşi prevenit de ruşii care colaborau cu japonezii, s-a declarat căpete­nia vremelnică a coloniei ruseşti.

În timpul ocupaţiei japoneze era foarte primejdios să mergi pe stradă noaptea şi cei mai mulţi aveau grijă să fie acasă înainte de a se întuneca. Vlădica însă, neluând în seamă primejdia, a continuat să îi cerceteze pe bolnavi şi pe nevoiaşi la orice oră din noapte, şi nu l-a atins niciodată nimic.

La sfârşitul războiului s-au făcut presiuni şi încercări de a-i convinge pe preoţii ruşi de pretutindeni să se supună „Patriarhului” nou-ales al Bisericii Sovietice. Cinci dintre cei şase ierarhi din Extremul Orient s-au supus; numai Episcopul Ioan, rezistând oricărei încercări de convingere şi oricărei ameninţări, a rămas credincios Bisericii Ruse de peste hotare. Iar în 1946 a fost înălţat la rangul de Arhiepiscop al tuturor credincioşilor ruşi din China.

O dată cu venirea comuniştilor, ruşii din China au fost siliţi iarăşi să fugă, cei mai mulţi prin Insulele Filipine. În 1949 aproximativ cinci mii de refugiaţi din Chi­na continentală trăiau într-o tabără a Organizaţiei Internaţionale pentru Refugiaţi, pe insula Tubabao din Filipine, aşezată în calea taifunurilor sezoniere, care se abat asupra acelei părţi a Pacificului. În timpul celor 27 de luni, cât a fost ocupată tabăra, insula a fost ameninţa­tă numai o dată de un taifun, care în cele din urmă şi-a schimbat cursul şi a ocolit-o.

Când un rus le-a spus filipinezilor că se teme de taifunuri, aceştia au replicat că nu trebuie să-şi facă griji, fiindcă „bărbatul vostru sfânt vă binecuvântează tabăra din patru direcţii în fiecare noapte”. Era vorba despre Vlădica Ioan, căci nici un taifun nu s-a abătut asupra insulei câtă vreme a fost el acolo. După ce tabăra a fost evacuată aproape în întregime, oamenii s-au stabilit prin alte locuri (mai ales în SUA şi Australia) şi nu mai ră­măseseră decât vreo 200 de persoane pe insulă, aceasta a fost măturată de un taifun îngrozitor, care a distrus în întregime tabăra.

Vlădica s-a dus chiar el la Washington, D.C., pentru a-şi aduce oamenii în America. Şi aproape toată tabăra a venit în Lumea Nouă – din nou mulţumită lui Vlădica.

III

O dată încheiată ieşirea turmei sale din China, în 1951 Arhiepiscopului Ioan i s-a încredinţat un nou câmp pentru străduinţele sale de păstor: Sinodul de episcopi l-a trimis în Arhiepiscopia Europei Apusene, scaunul episcopal fiind la Paris şi apoi la Bruxelles. El era acum unul dintre ierarhii de frunte ai Bisericii Ruse din afara Rusiei şi i se cerea adesea să participe la întrunirile Sinodului din New York.

În Europa Apuseană, Vlădica s-a interesat foarte mult nu numai de ruşii din diaspora, pentru care s-a străduit neobosit, cu nevoinţe asemănătoare celor din Shanghai, ci şi de localnici. A primit în jurisdicţia sa Biserici ortodoxe locale, cea olandeză şi cea franceză, ocrotindu-le şi încurajând creşterea lor ortodoxă. A săvârşit Sfânta Liturghie în limba olandeză şi în franceză, aşa cum mai înainte slujise în greacă şi chineză şi cum avea să o facă mai târziu în engleză.

Interesul şi dăruirea lui Vlădica pentru sfinţii Bisericii, despre care se părea că are deja cunoştinţe nesfârşite, s-au [extins] şi asupra sfinţilor Europei Apusene dinaintea schis­mei Bisericii Romano-Catolice, dintre care mulţi, cinstiţi numai local, nu erau cuprinşi în nici un calendar ortodox cu sfinţi. El a adunat Vieţile lor şi imagini cu ei şi apoi i-a prezentat Sinodului o listă lungă cu numele lor.

În Europa Apuseană, la fel ca în China, oamenii au învăţat să se aştepte la orice lucru neprevăzut din partea lui Vlădica, căci el a continuat şi aici să-şi întemeieze viaţa pe legea lui Dumnezeu, negândindu-se la stânje­neala sau uimirea pe care acest lucru l-ar putea stârni uneori în cei călăuziţi mai mult de legile omeneşti. Oda­tă Vlădica era în Marsilia şi a hotărât să slujească un pa­rastas la locul uciderii nemiloase a regelui Serbiei, Alexandru. Nici unul dintre preoţii săi, dintr-o jenă neîntemeiată, nu a vrut să slujească alături de Vlădica. Chiar aşa, ce idee – să slujeşti în mijlocul străzii! Aşa că Vlă­dica s-a dus singur. Locuitorii Marsiliei au fost uimiţi sa vadă un preot cu veşminte neobişnuite, cu părul şi barba lungi, mergând în mijlocul străzii cu o valiză şi o mătu­ră. Fotografii de la ştiri l-au văzut şi l-au fotografiat. în cele din urmă s-a oprit, a măturat o bucată de trotuar, şi-a deschis valiza şi a început să scoată afară conţinutul acesteia. A pus un vultur pe locul măturat, a ars tămâie şi a început să slujească un parastas.

Vlădica a devenit cunoscut pentru sfinţenia lui nu numai ortodocşilor, ci şi neortodocşilor. într-una dintre bisericile catolice din Paris, un preot a încercat să-i in­spire pe tineri cu aceste cuvinte:

- Cereţi dovezi, spuneţi că în zilele noastre nu mai sunt nici minuni, nici sfinţi. De ce v-aş da dovezi teore­tice, când astăzi umblă pe străzile Parisului un sfânt -Saint Jean Nus Pieds (Sfântul Ioan cel Desculţ)?

Mulţi oameni mărturisesc despre minunile săvârşite de Arhiepiscopul Ioan în Europa Apuseană.

IV

In San Francisco, oraşul cu cea mai mare catedrală din Biserica Rusă din afara Rusiei, un prieten de-o viaţă al lui Vlădica, Arhiepiscopul Tihon, s-a retras din cauza problemelor de sănătate şi în lipsa lui construirea unei noi mari catedrale s-a oprit, o ceartă aprigă paralizând comunitatea rusească. La cererea stăruitoare a mii de ruşi din San Francisco care îl cunoscuseră în Shanghai, în 1962 Sinodul l-a trimis acolo pe Arhiepiscopul Ioan, ca pe singurul ierarh capabil să readucă pacea în comunitatea dezbinată. El a ajuns la locul ultimei sale misiuni ca episcop la exact douăzeci şi opt de ani după ce venise pentru prima dată în Shanghai: la sărbătoarea In­trării în Biserică a Maicii Domnului, pe 21 noiembrie (4 decembrie) 1962.

Sub îndrumarea lui Vlădica pacea a fost restabilită într-o oarecare măsură, paralizia comunităţii a încetat, iar  catedrala a fost terminată. Însă chiar şi în rolul de făcător de pace Vlădica a fost atacat şi asupra sa s-au îngrămădit acuzaţii şi defăimări. A fost silit să apară în faţa unui tribunal – încălcare bătătoare la ochi a canoanelor bisericeşti -, pentru a răspunde unor acuzaţii fără noimă, că ar  fi ascuns înşelăciuni financiare ale Consiliului parohial. Toţi cei implicaţi au fost achitaţi; însă astfel ultimii ani ai lui Vlădica au fost plini de amarul defăimării şi prigonirii, cărora el le-a răspuns mereu fără a se plânge, fără să judece pe nimeni, cu o pace netulburată.

Vlădica a rămas până la sfârşit credincios căii slujirii statornice a Bisericii. Pentru cei care l-au cunoscut în ultimii săi ani două aspecte ale personalităţii sale ieşeau poate cel mai mult în evidenţă. Primul dintre acestea era severitatea pe care o avea cu privire la tot ceea ce ţinea de Biserică şi de legea lui Dumnezeu. Stăruia asupra comportării cuviincioase a slujitorilor Bisericii, neîngăduind nici o frivolitate sau nici măcar vorbitul în altar. Expert în sfintele slujbe, corecta imediat greşelile şi scăpările din desfăşurarea lor. Era sever şi cu enoriaşii, neîngăduindu-le femeilor să sărute crucile sau icoanele dacă aveau ruj pe buze şi cerând ca anafura împărţită după Liturghie să fie luată pe nemâncate. Vorbea împotriva spurcării ajunurilor zilelor de Duminică sau de sărbătoare prin organizarea de baluri şi alte distracţii. Le-a interzis preoţi lor săi ia parte la slujbe „panortodoxe”, din pricina canonicităţii îndoielnice a unora dintre participanţi; iar activităţile „ecumeniştilor” ortodocşi îl făceau să dea din cap cu îndoială. Cel mai sever era cu privire la sfânta învăţătură ortodoxă; pe când era încă tânăr episcop în Shanghai eseul său critic despre „Sofiologia” Protoiereului S. N. Bulgakov a ajutat la condamnarea de către Sinod a ereziei acestuia în 1936. Nimeni din cei care l-au văzut nu va uita curând privirea sa înfricoşătoare din momentul aplecării sfeşnicelor arhiereşti la pronunţarea Anatemelor împotri­va ereticilor în Duminica Ortodoxiei - aici era una cu Biserica, îndepărtând de la sânul ei pe toţi cei care nu primesc credinţa ortodoxă curată şi mântuitoare. Aceasta nu venea dintr-un îngust spirit al literei legii sau „fanatism”, ci din aceeaşi frică a lui Dumnezeu pe care a ţinut-o toată VIAŢA şi care nu îi îngăduie nimănui să încalce legea lui Dumnezeu, primejduindu-şi mântuirea.

O pildă recentă a asprimii sale drepte cheamă la o comparaţie cu o întâmplare din viaţa iubitului său SfântuI Tihon din Zadonsk, care a intrat călare în mijlocul unei sărbători păgâne ţinute în timpul Postului Sfinţilor Apostoli şi a ţinut o înflăcărată predică de învinuire a participanţilor (vezi The Orthodox Word, vol. 2, nr. 3, p. 87).

În seara din ajunul lui 19 noiembrie (2 noiembrie) 1964, Biserica Rusă din afara Rusiei a săvârşit canonizarea oficială a părintelui Ioan din Kronstadt, pentru care Vlădica  avea o veneraţie profundă, participând activ la alcătuirea slujbei şi acatistului acestuia. Catolicii au în aceeaşi  zi sărbătoarea Tuturor Sfinţilor şi există o tradiţie conform căreia în noaptea de dinainte spiritele întunericului aveau propria sărbătoare a neorânduielii. In America această „Halloween” a devenit o ocazie în care copiii fac răutăţi îmbrăcaţi ca vrăjitoare, diavoli, stafii, ca şi cum ar invoca puterile întunericului – o batjocură drăcească a creştinismului.

Un grup de ruşi organizase în acea noapte (care era şi în ajunul Duminicii) un bal de Halloween. Spre ma­rea durere a lui Vlădica Ioan, din Catedrala din San Fran­cisco au lipsit unii oameni de la prima Priveghere de toată noaptea ţinută pentru Sfântul Ioan din Kronstadt După slujbă Vlădica s-a dus la locul unde balul încă mai continua. A urcat treptele şi a intrat în sală, spre uluirea totală a participanţilor. Muzica s-a oprit şi Vlădica, în tăcere desăvârşită, s-a uitat fix, cu asprime, la oamenii zăpăciţi, făcând înconjurul întregii săli încet, dinadins, cu cârja episcopală în mână. Nu a spus nici un cuvânt şi nici nu trebuia să o facă; numai vederea lui a stârnit mustrări de conştiinţă tuturor, lucru vizibil din încreme­nirea generală. Vlădica a plecat în tăcere; iar a doua zi la biserică a tunat cu indignare sfântă şi cu râvnă înflă­cărată, chemându-i pe toţi la viaţa creştină cucernică.

Şi totuşi păstoriţii lui Vlădica nu şi-l aduc cel mai bine aminte pentru asprimea sa, ci mai degrabă pentru blândeţea, veselia sa, chiar pentru ceea ce este cunoscut „nebunie pentru Hristos“. Cea mai populară fotografie a lui prinde ceva din acest aspect al personalităţii sale, care putea fi observat îndeosebi în felul cum se purta cu copiii. După slujbă surâdea şi glumea cu băieţii care îl ajutau să slujească, lovindu-i uşor, în joacă, pe cei neas­cultători cu cârja în cap. Uneori preoţii de la catedrală rămâneau descumpăniţi, văzându-l pe Vlădica, în mij­locul slujbei (însă niciodată când era în altar), aplecându-se să se joace cu vreun copilaş! Iar în zilele de săr­bătoare când trebuia să binecuvânteze cu apă sfinţită, nu stropea credincioşii cum se face de obicei, pe cap, ci drept în faţă (lucru care a făcut-o odată pe o fetiţă să exclame: „te împroaşcă”), cu o sclipire vizibilă în ochi şi fără să-i pese deloc de neplăcerea manifestată de cei mai trufaşi. Copiii îi erau cu desăvârşire devotaţi, în ciuda faptului că de obicei era foarte strict cu ei.

Vlădica era criticat uneori pentru că răsturna rânduiala obişnuită a lucrurilor. Adesea întârzia la slujbă (nu din cauza lui, ci pentru că vizitase vreun bolnav sau mu­ribund) şi nu îngăduia să se înceapă fără el; iar când slu­jea el, slujbele durau destul de mult, căci nu îngăduia de­cât puţine dintre prescurtările obişnuite. Apărea neanun­ţat în diferite locuri şi la ore neaşteptate; adeseori vizita spitalele noaptea târziu – şi întotdeauna i se îngăduia să intre. Uneori judecăţile sale păreau că intră în contradic­ţie cu bunul simţ, iar acţiunile sale păreau nefireşti; şi adesea nu le explica.

Nu există nici un om care să fie perfect; Vlădica greşea (şi nu şovăia să recunoască acest lucru când îşi dă­dea seama). Însă de obicei avea dreptate şi mai târziu se vedea cum ciudăţenia părelnică a unora dintre acţiunile sale era cuprinsă într-o altă rânduială a lucrurilor. Viaţa lui Vlădica era stăpânită de legile vieţii duhovniceşti şi dacă acest lucru răsturna ordinea obişnuită a lucrurilor era pentru a-i zgudui pe oameni din inerţia lor duhovni­cească şi pentru a le aminti că există o judecată mai înal­tă decât cea lumească.

O întâmplare remarcabilă din anii petrecuţi în San Francisco de Vlădica ilustrează mai multe aspecte ale sfinţeniei sale: îndrăzneala sa duhovnicească izvorâtă dintr-o credinţă totală; puterea de a cunoaşte viitorul şi de învinge hotarele spaţiului prin vederea sa duhovnicească; puterea rugăciunii sale, prin care, fără urmă de îndoială, se săvârşeau minuni. Întâmplarea respectivă este povestită de femeia care i-a fost martoră, doamna L. Liu; cuvintele exacte ale lui Vlădica au fost confirmate de domnul T., care este pomenit în cursul povestirii.

„Soţul meu a fost implicat într-un accident de maşină în San Francisco, fiind foarte grav rănit; şi-a pierdut simţul echilibrului şi a suferit groaznic. În acea perioa­dă Vlădica avea multe necazuri. Cunoscând puterea rugăciunilor sale, m-am gândit: dacă l-aş chema pe Vlă­dica la soţul meu, acesta şi-ar reveni; dar mi-era teamă să fac aceasta, pentru că Vlădica era foarte ocupat atunci. Au trecut două zile şi deodată Vlădica a venit la noi, însoţit de domnul B.T., care îl adusese cu maşina. Vlădica a stat cu noi cam cinci minute, dar eram încredinţată că soţul meu îşi va reveni. Starea lui era atunci critică, iar după vizita lui Vlădica a avut o criză puter­nică şi apoi a început să-şi revină şi a mai trăit încă pa­tru ani. Era destul de înaintat în vârstă. După aceea, la o întâlnire la Biserică, am vorbit cu domnul T., care mi-a povestit că atunci îl ducea pe Vlădica la aeroport. Brusc, Vlădica i-a spus:

-  Hai să mergem acum la soţii Liu.

Domnul T. i-a spus că ar întârzia la aeroport şi că nu poate întoarce în acel loc. Apoi Vlădica i-a replicat:

-  Poţi să iei asupra ta viaţa unui om?

N-a putut face altceva decât să-l aducă pe Vlădica la noi. Vlădica, după cum s-a dovedit, nu a întârziat la avion, fiindcă îl reţinuseră pentru el”.

Din momentul în care Mitropolitul Anastasie şi-a anunţat retragerea, în 1964, Arhiepiscopul Ioan a devenit cel mai important candidat care să-i urmeze ca Mitropolit şi căpetenie a Ierarhilor Bisericii Ruse din afara Ru­siei. La al doilea scrutin el a fost unul dintre cei doi can­didaţi, diferenţa dintre ei fiind de un vot. Pentru a rezolva împărţirea egală a episcopilor, în noaptea aceea Vlădica l-a chemat pe cel mai tânăr dintre ierarhi, Episcopul Filaret, în camera sa, unde l-a convins pe acest candidat neaş­teptat să primească responsabilitatea înfricoşătoare a acestei slujiri. A doua zi şi-a retras candidatura şi a recomandat alegerea Epscopului Filaret, pe care episcopii l-au ales în unanimitate, văzând în această răsturnare de situaţie harul Duhului Sfânt. La o asemenea înălţime a fost ridicat Vlădica în rândurile Ierarhilor Bisericii Ruse înaintea sfârşitului vieţii sale pământeşti. Era o poziţie care nu se sprijinea pe calităţi exterioare, căci Vlădica era firav, încovoiat, fără ambiţie sau viclenie, nu putea nici măcar să vorbească desluşit. Era o înălţime datorată doar acelor calităţi interioare, duhovniceşti, care l-au făcut neîndoielnic unul dintre marii ierarhi ortodocşi ai acestui veac, un om sfânt. In el strălucea dreptatea.

V

În rândul celor care îl cunoşteau şi îl iubeau pe Vlădica, prima reacţie la vestea morţii sale bruşte a fost: nu se poate! Şi aceasta era mai mult decât o reacţie la cât de neaşteptată fusese moartea; fiindcă, fără să poată fi justificată, printre cei care îi erau apropiaţi se întărise ideea că acest stâlp al Bisericii, acest Sfânt la care se pu­tea ajunge întotdeauna, nu va înceta niciodată să fie! Că nu va veni niciodată vremea când nu vom mai putea merge la el pentru sfaturi şi mângâiere! Într-un anumit sens, unul duhovnicesc, acest lucru s-a dovedit adevărat de atunci. Insă este una dintre realităţile acestei lumi că orice om care trăieşte trebuie să moară.

Vlădica era pregătit pentru această realitate. În vre­me ce alţii aşteptau de la el la încă mulţi ani de slujire rodnică a Bisericii lui Hristos – căci era un ierarh relativ tânăr - el se pregătea pentru un sfârşit pe care îl prevăzuse cu cel puţin câteva luni înainte, cunoscând, pare-se, chiar şi ziua acestuia.

Astfel, îi spusese directoarei orfelinatului unde stătea, care vorbea în primăvara lui 1966 de o întrunire a eparhiilor care urma să fie ţinută acolo trei ani mai târziu:

-  Nu voi fi aici atunci.

În mai 1966 o femeie care îl cunoştea de doisprezece ani – şi a cărei mărturie, potrivit Mitropolitului Filaret, este „vrednică de toată încrederea” – a fost uimită să îl audă spunând:

-  Voi muri curând, la sfârşitul lui iunie… nu în San
Francisco, ci în Seattle.

Însuşi Mitropolitul Filaret a mărturisit despre extra­ordinarul ultim rămas-bun pe care Vlădica şi l-a luat de la el înainte de a se întoarce în San Francisco de la ultima sesiune a Sinodului la care a participat în New York. După ce Mitropolitul a rostit rugăciunea obişnuită de că­lătorie, Vlădica, în loc să se stropească singur cu apă sfinţită, cum fac totdeauna ierarhii, s-a plecat adânc şi i-a cerut Mitropolitului să-l stropească; şi după aceasta, în loc de obişnuita sărutare reciprocă a mâinilor, Vlădica a luat cu hotărâre mâna Mitropolitului şi a sărutat-o, retră­gând-o pe a sa (vezi Orthodox Russia, nr. 18, 1966).

Şi iarăşi, în seara dinaintea plecării spre Seattle, cu patru zile înaintea morţii sale, Vlădica l-a uimit pe un om căruia tocmai îi făcuse o rugăciune, cu cuvintele:

-  Nu o să-mi mai săruţi altă dată mâna.

Iar în ziua morţii sale, după ce a săvârşit Sfânta Liturghie, a petrecut trei ore rugându-se în altar, de unde a ieşit nu cu multă vreme înainte de moarte, care s-a petrecut la ora 3,50 după-amiază, pe 2 iulie (19 iulie, stil vechi). A murit în camera sa din casa parohială de lângă biserică, fără semne premergătoare de boală sau de su­ferinţă. S-a auzit că a căzut şi, fiind aşezat într-un scaun de cei care au alergat să-l ajute, şi-a dat ultima suflare cu pace şi foarte puţină durere vizibilă, în prezenţa Icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, Semnul din Kursk. Astfel a fost aflat Vlădica vrednic să imite moartea fericită a ocrotitorului său, Sfântul Ioan din Tobolsk.

Astăzi Arhiepiscopul Ioan se odihneşte într-o capelă de sub catedrala din San Francisco, şi aici începe un nou capitol din povestea acestui om sfânt. Aşa cum Sfântul Serafim din Sarov le-a spus fiilor săi duhovniceşti să-l socotească viu după moarte şi să vină la mormântul său să-i spună ce au pe inimă, s-a dovedit că Vlădica îi ascultă pe cei care îi cinstesc pomenirea. La puţină vreme după moartea sa un student de-al său de odinioară, pă­rintele Ambrozie R, a avut într-o noapte un vis (sau o vedenie, nu a putut spune ce a fost): Vlădica, purtând veşmintele de Paşte, plin de lumină, strălucind, tămâia catedrala şi i-a spus cu bucurie doar un cuvânt în timp ce îl binecuvânta: „fericit”.

Apoi, înainte de sfârşitul celor patruzeci de zile, părintele Constantin Z., multă vreme diaconul lui Vlădica şi acum preot, care în ultimul timp fusese supărat pe Vlă­dica şi începuse să se îndoiască de faptul că acesta a fost un drept, l-a văzut în vis învăluit de lumină, cu raze atât de strălucitoare în jurul capului, încât era cu neputinţă să te uiţi la ele. Astfel s-au risipit îndoielile părintelui Con­stantin cu privire la sfinţenia lui Vlădica.

Multe alte persoane l-au văzut pe Vlădica în vise neobişnuite, care au o semnificaţie sau un mesaj deosebit. Unii spun că li s-a dat ajutor supranatural. Modesta ca­pelă, care va fi în curând împodobită cu icoane de Pimen Sofronov în amintirea lui Vlădica, este deja martorul atâtor lacrimi, mărturisiri, rugăminţi pornite din inimă…

Directoarea Căminului Sfântul Tihon din Zadonsk, de mult timp o slujitoare credincioasă a lui Vlădica, M. A. Şahmatova, a avut un vis vrednic de luat în seamă. O mulţime de oameni îl purtau pe Vlădica în coşciug la Biserica Sfântul Tihon; Vlădica a înviat, însă şi s-a aşezat în faţa uşilor împărăteşti, miruind oamenii şi cerându-i:

- Spune-le oamenilor: deşi am murit, sunt viu!

Este încă prea devreme chiar şi numai să înţelegem puţin că noi, reci şi păcătoşi cum suntem, trăind în aces­te vremuri ale răului, am fost martori la un asemenea fenomen minunat – viaţa şi moartea unui sfânt! Este ca şi cum s-au întors pe pământ vremurile Sfintei Rusii, ca pentru a dovedi faptul că Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi (Evrei 13, 8). Amin!”

Eugene Rose 1966

(din: Pr. Serafim Rose, Pr. Gherman Podmosenski , 100 de minuni ale Fericitului Ioan Maximovici, Editura Sophia, Bucuresti, 2003)

Vezi si:

Marturii despre Vladica Ioan Maximovici – apostolul neobosit si neinfricat al vremii noastre

Va invitam sa cititi:

• Eugene (Cuv. Seraphim) Rose despre MOARTEA UNUI SFANT: VLADICA IOAN MAXIMOVICI
• CUM A FOST PRIGONIT SFANTUL IOAN MAXIMOVICI († 2 iulie) DE CHIAR FRATII SAI: “Ca au zis intru sine gandind cu nedreptate: Sa facem sila dreptului…”
• “DESI AM MURIT, SUNT VIU”. Cateva marturii despre minunile Sfantului Ioan Maximovici
• In San Francisco, pe urmele Sfantului Ioan Maximovici - “Apostolul Pavel al zilelor noastre”
• Parintele Serafim Rose despre invatatura Vladicai Ioan: VASUL VIU AL TRADITIEI ORTODOXE
• SFANTUL IOAN MAXIMOVICI, PARINTELE UNIC – Marturii olandeze: “Daca se uita la tine, in clipa aceea te stiai cel mai iubit din lume”

*

• Rugaciune catre Sfantul Ierarh Ioan Maximovici, Facatorul de minuni al vremurilor din urma
• ACATISTUL SFANTULUI IERARH IOAN MAXIMOVICI (text)

***

• Scrisoare catre necunoscut…
• SF. IOAN MAXIMOVICI - CEA MAI LIMPEDE SI ZGUDUITOARE PREDICA DESPRE SFARSITUL LUMII
• CUVINTE ACTUALE PENTRU DUMINICA ORTODOXIEI
• Vladica Ioan la Westminster: “AICI NU ESTE HAR DELOC!”
• Sfantul Ioan Maximovici si declinul Patriarhiei Constantinopolei
• Despre oprirea participarii la distractii in ajunul zilelor de duminica si al sarbatorilor

[/notanoastra]

• Vocea Sfantului Ioan Maximovici! (lb. rusa)

*

Arhiepiscopul Ioan:

Modestia este o forma anevoie de indeplinit a binelui

“Odata, intr-o casa unde fusese poftit, Hristos a vazut cum cei chemati alegeau locurile de frunte. Bagand de seama acest detaliu de viata, Domnul, pentru Care nimic nu era de mica insemnatate in lumea morala, a rostit cuvinte care au ramas sa rasune asupra lumii:

Cand vei fi chemat de cineva la nunta, nu te aseza in locul cel dintai, ca nu cumva sa fie chemat de el altul mai de cinste decat tine, si venind cel care v-a chermat pe tine si pe el, iti va zice: „Da acestuia locul” – si atunci, cu rusine, te vei duce sa te asezi pe locul celui de pe urma. Ci tu, cand vei fi chemat, mergand asaza-te in cel din urma loc, ca atunci cand va veni cel ce te-a chemat, el sa-ti zica: „Prietene, muta-te mai sus”. Atunci vei avea cinstea in fata tuturor celor care vor sedea impreuna cu tine, caci oricine se inalta pe sine va fi smerit, iar cel ce se smereste pe sine va fi inaltat (Lc. 14,8-11).

Manifestarea orgoliului omenesc se savarseste cel mai des tocmai in imprejurari de zi cu zi: in ospetie, in sufragerie, la masa. La fel ca in vremurile de demult, oaspetele contemporan vrea sa sada pe un loc mai de vaza. Aceasta nazuinta se bucura de mare trecere la boierii Rusiei Moscovite, care (fara sa vadeasca in aceasta privinta nici un pic de duh ortodox!) se straduiau sa se aseze ca­re mai de care pe locurile de vaza la masa tarului. Bineinteles insa ca, in afara meselor celor mai saraci oameni, in toate tarile are loc, chiar daca nebagata de seama, o intrecere a orgoliilor.

Modestia este o forma anevoie de implinit a binelui! Omul ce se gandeste cu incordare cum sa nu ramana mai prejos de altul si cum sa ajunga mai presus de altul nu e in stare de efort constructiv, si cu atat mai mult de cel suprem, duhovnicesc. Lucrul acesta este poate valabil si in privinta noastra, a pastorilor de suflete. Slava desarta este semn nu numai al stagnarii morale, ci si al celei mintale.

Prin cuvinte intelepte si linistite, Hristos ne-a descoperit noua, oamenilor, adevarul – dar inainte de a da in vileag atat de patrunzator omenirea, El si-a aratat dumnezeiasca milostivire vindecand un bolnav. Aceasta s-a intamplat in casa „uneia dintre capeteniile fariseilor”, si a avut loc sambata, in zi de sarbatoare, cand orice munca era interzisa. La fel ca in epoca noastra, nici atunci multi nu intelegeau in ce consta duhul sarbatorii religioase, nu intelegeau ca el consta nu in litera moarta a indeplinirii exterioare a prescriptiilor, ci adevarata sarbatoare religioasa este zi de ascultare de Dumnezeu in duh si in adevar si de aratare a milostivirii.

Si iata ca oamenii, neintelegand acest sens religios al sarbatorii, au considerat vindecarea bolnavului de catre Hristos in zi de sarbatoare ca o incalcare a poruncii cu privire la odihna celei de-a saptea zile. Iata cum este orbirea omenilor. Domnul a venit insa pentru a-i mantui pe cei orbi… In ziua cand Hristos a fost in ospetie la farisei,

un om bolnav de idropica era inaintea Lui si raspunzand Iisus, a zis catre invatatorii de lege si catre farisei, spunand: „Cuvine-se a vindeca sambata ori nu?” Ei insa au tacut. Si luandu-l, l-a vindecat si i-a dat drumul. Si catre ei a zis: „Care dintre voi, de-i cadea fiul sau boul in fantana, nu-l va scoate in  data in ziua sambetei?” Si n-au putut sa-I raspunda la acestea (Lc. 14, 2-6).

Treaba omului este sa faca binele si sa-i ajute pe fratii sai, oamenii, totdeauna, si mai ales in timpul sarbatorilor religioase. Orice zi este o zi a lui Dumnezeu, si este bun al lui Dumnezeu, si a fost zidita spre bine. Si sarbatoarea credintei este milostivirea lui Dumnezeu si cea omeneasca. Invatandu-ne acest adevar, Mantuitorul a aratat ca orgoliul omenesc este cel care impiedica cel mai mult milostivirea sa se arate – si de aceea, dorind vindecarea tuturor oamenilor, a zis: oricine se inalta  pe sine va fi smerit, iar cel ce se smereste pe sine va fi inaltat.

In lumea aceasta, multi sunt cei care nu cunosc legile duhovnicesti – insa aceste legi exista si dovedesc netemeinicia necredintei in lumea duhovniceasca. Omul care, mandrindu-se, se lauda, produce o impresie penibila, respingatoare, asupra tuturor, chiar si asupra oamenilor lipsiti de religiozitate – si cu cat mai mult se lauda si se ingamfa, cu atat le pare mai penibil celor din jur. Aceasta e actiunea legii duhovnicesti. Si cu cat este mai modest omul, cu atat le este mai placut tuturor. Cei modesti sunt iubiti de toti, cei mandri le sunt respingatori tuturor. Vedem limpede pana si in oamenii necredinciosi actioneaza o lege nestramutata – si daca cei necredinciosi nu pretuiesc modestia in ei insisi, o pretuiesc intotdeauna in ceilalti oameni.

Nu vom gresi daca vom recunoaste modestia drept una dintre trasaturile cele mai datatoare de mangaiere ale personalitatii umane. Modestia es­te, fara discutie, egala milostivirii, fiindca omul modest este deja milostiv fata de ceilalti oameni  nu-i agaseaza cu pretentiile sale, nu-i chinuie dandu-si importanta. Vrand sau nevrand, cel lipsit de mandrie intotdeauna il cinsteste, in primul rand, pe Dumnezeu, iar apoi si pe oameni, care de la Dumnezeu isi au toate darurile.

Ca atare, cel modest nu pierde niciodata in viata; talentele si calitatile lui nu sunt diminuate de modestia lui, ci, dimpotriva, cresc si mai mult.

De asemenea, modestia nu inseamna nicidecum slabiciune, asa cum cred unii, care se tem de ea. Ea si numai ea este putere si vitejie a duhului. Si in viata societatilor si popoarelor „mandria merge inaintea pieirii”. Nivelul de cultura autentica este direct proportional cu modestia sociala si internationala! – si de aceea Cuvantul, Care a zidit lumile, a luat asupra Sa o viata de Om modest si a strabatut o cale de viata patimitoare, aratand duhul modestiei ca pe o lumina care calauzeste la slava nesfarsita a Imparatiei ceresti.

Smerenia lui Iisus Hristos a devenit pecete a adevarului in om“.

(in: “Cum sa biruim mandria. Lectii de vindecare a mandriei din sfaturile Sfintilor Parinti”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)

• ÎNVIEREA – MAREA PROVOCARE A VIEŢII NOASTRE – meditatie duhovniceasca
• MARTURIILE ICOANEI INVIERII - de Arhimandrit Mihail Stanciu
• Da si altora Lumina! - POEM PASCAL de Constantin Pavel

*

• Video: LUMINA SFANTA A VENIT SI AZI, LA IERUSALIM. Hristos S-a coborat din nou in iadul lumii noastre, si in anul mantuirii 2011 (7519). Cu noi este Dumnezeu… dar noi mai suntem, oare, cu El?
• ASTEPTAND INVIEREA, SA LUAM AMINTE: “Eu stiu cum crestinii care acum plang patimile, asteapta sa invieze Cel Rastignit, ca sa-L puna iarasi pe Cruce…”
• Cum sa praznuim Sarbatoarea Invierii?

***

• PARINTELE CALCIU SI DEMONSTRATIA CA HRISTOS A INVIAT
• Sfantul Varsanufie de la Optina despre bucuria adevarata a Invierii
• O PASTORALA CALDA SI MARTURISITOARE: Cuvantul pastoral de Invierea Domnului al IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei (si VIDEO – 2009)
• HRISTOS A INVIAT, IAR NOI MURIM? - Pastorala la Invierea Domnului a P.S. Sebastian (2009)
• PASTORALE VII DIN VREMEA INCEPUTULUI DRAMELOR “CRIZEI” IN ROMANIA: I.P.S.TEOFAN si P.S. SEBASTIAN despre marturisirea Invierii lui Hristos in noianul necazurilor si al deznadajduirii (2010)
• Pastorala de Pasti a IPS Bartolomeu Anania (2010): “SPRE O NECURMATA INVIERE LAUNTRICA”
• IPS BARTOLOMEU – FRAGMENT DINTR-O PASTORALA A SA MAI ACTUALA CA ORICAND (2005): “Iuda de azi umbla printre noi, e un ecumenist convins si un excelent teolog, e un maestru al crimei perfecte”
• Pastorala-avertisment de Pasti a PS SEBASTIAN, Episcopul Slatinei (2011): “IISUS SAU BARABA? MULTI DINTRE NOI IL ALEG SI ASTAZI PE BARABA!”
• PURTATORI AI INVIERII, DUPA SUFERINTA GOLGOTEI: pastorale care aduc seva vietii si mustra duhul mortii (2011)
• DRUMUL CATRE EMAUS SAU DE CE ERA NEVEROSIMILA INVIEREA?
• Audio – parintele Rafail Noica despre Drumul spre Emaus si paralela intre perioada noastra si ultimele zile ale lui Hristos pe pamant
  

***

Imnul Invierii de Valeriu Gafencu

Noaptea învierii de Nichifor Crainic

Alte resurse:

• Acatistul Invierii Domnului — Acatist care se citeste de la Pasti la Înaltarea Domnului.
• Slujba Invierii — Canonul Invierii sau Canonul Pastilor, care se cânta în noaptea de Înviere.

• Credo: pagina dedicata Invierii Domnului
• Predica la Invierea Domnului de Pr. Ilie Cleopa
• Pr. Nicolae Tanase – Predica la Inviere

***

O colectie  a catorva dintre cele mai ziditoare si emotionante predici sau cuvinte de folos pentru Inviere:

Sfantul Ioan Gura de Aur, Sfantul Nicolae Velimirovici, Sfantul Ioan Maximovici, Cuviosul Iachint Unciuleac, Parintele Arsenie Muscalu:

DIN CUVINTELE CELE MAI FRUMOASE SI MAI IMPORTANTE LA SFINTELE PASTI ALE SFANTULUI IOAN GURA DE AUR:

Rodul postului

Am lepadat povara postului, dar n-am lepadat rodul lui, pe care e vremea sa-l culegem. A trecut oboseala nevointelor, dar sa nu treaca ravna faptelor bune. S-a dus postul, dar sa ramana evlavia. Mai bine spus, [...] a trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut postul cel duhovnicesc. Acesta e mai bun decat acela, iar acela pentru acesta s-a facut. Dupa cum, cand posteati, va spuneam ca se poate sa nu postesti, desi postesti, tot astfel si acum va spun ca se poate sa postesti, desi nu postesti. [...] Cum poate sa nu posteasca cel care posteste? Iata: cand cineva se opreste de la mancari, dar nu se opreste de la pacate. Cum poate sa posteasca cel care nu posteste? Iata: cand se bucura de mancare, dar nu gusta din pacat. [...]

Poate sa se imbete si cel care nu bea vin („Vai de cei care se imbata fara vin!“ - Isaia 28, 1) si poate sa fie cumpatat si cel care bea vin („Foloseste-te de putin vin pentru stomacul tau si pentru desele tale slabiciuni“ – I Timotei 5, 23). [...] Si oare nu ne invata Apostolul: „Nu va imbatati cu vin, in care este desfranarea, ci umpleti-va de Duhul“ (Efeseni 5, 18). Aceasta este betia cea buna. [...] Umple mintea pana sus cu Duhul, ca pe un pahar, ca diavolul sa nu mai poata turna nimic in el! [...] Paharul nostru de buna betie sa fie potirul cel duhovnicesc, potirul neintinat al sangelui Celui Inviat, care nu imbata, nici nu moleseste, ci ne intareste intru cumpatare. [...] De aceasta betie sa ne imbatam, iar de la cealalta sa ne abtinem, ca sa nu pangarim acest mare praznic, al pamantului si al cerului deopotriva. Caci bucurie mare este astazi si pe pamant, si in cer. Daca, atunci cand se intoarce un singur pacatos, este bucurie pe pamant si in cer [Luca 15, 7], cu cat mai mare bucurie va fi in cer cand intreaga lume este smulsa din mainile diavolului? Acum salta de bucurie ingerii, acum se veselesc arhanghelii, acum heruvimii si serafimii praznuiesc impreuna cu noi Invierea cea de a treia zi. [...]

Comuniunea intru Inviere

„Foarte mult am dorit sa mananc Pastele acesta cu voi“, a zis Domnul (Luca 22, 15). Iar daca a dorit sa praznuiasca Pastele impreuna cu noi, atunci negresit ca a dorit sa praznuiasca si Invierea. Asadar, cand ingerii si arhanghelii se bucura, iar Stapanul tuturor puterilor ceresti praznuieste El Insusi impreuna cu noi, ce pricina de intristare mai ramane? [...]

Sa praznuim sarbatoarea aceasta atat de mare si de luminata, a Invierii Domnului, nu numai cu prisos de bucurie, ci si cu prisos de evlavie. Caci Domnul a inviat, si a inviat si lumea dimpreuna cu El, si legaturile mortii s-au rupt prin inviere. Adam a pacatuit si a murit. Dar Hristos n-a pacatuit si a murit. O, lucru nou si minunat: acela a pacatuit si a murit, Acesta n-a pacatuit si a murit! Pentru ce? Pentru ca acela ce-a pacatuit si a murit sa poata sa scape de legaturile mortii prin Cel Care n-a pacatuit, dar a murit. Asa se petrece si in afacerile banesti: cineva, de multe ori, ramane dator si, pentru ca nu are cu ce sa plateasca, este tinut in lanturi. Altul nu e datornic nimanui, dar, pentru ca poate sa plateasca, plateste si il slobozeste pe cel vinovat. Astfel s-a intamplat si cu Adam: era dator si stapanit de diavol, dar nu putea sa plateasca. Hristos nu era dator, nici nu era stapanit de diavol, dar putea sa plateasca datoria. Si iata ca, venind, a platit cu moartea Sa pentru acela care era stapanit de diavol, ca pe acela sa-l slobozeasca. [...]

Ispravile Invierii

Ai vazut ispravile Invierii? Ai vazut iubirea de oameni a Stapanului? Ai vazut maretia purtarii Lui de grija? Sa nu fim asadar nerecunoscatori fata de un astfel de binefacator, nici sa nu ne lenevim sub cuvant ca a trecut postul, ci acum, mai mult chiar decat inainte, sa avem mare grija de suflet, ca nu cumva, ingrasandu-ne trupul, sa ramana sufletul mai neputincios, sau nu cumva, ingrijindu-ne de rob, sa neglijam stapanul! Caci care este folosul daca, sub pretextul sarbatorii, mananci peste trebuinta si depasesti in toate masura? Acest lucru si trupul il pangareste, si puterea sufletului o micsoreaza. Sa pazim deci masura si trebuinta, implinind cu sufletul si cu trupul cele cuvenite, ca nu cumva sa varsam deodata toate cele adunate prin post. Va opresc eu oare de la a va desfata de hrana si de odihna? Nicidecum. Va indemn insa ca, implinindu-va cele de trebuinta, sa nu depasiti masura in desfatari, incat sanatatea sufletelor voastre sa nu cunoasca vatamare.

In adevar, unul care depaseste hotarele trebuintei, nici de placere nu se bucura, caci pateste boli si alte necazuri. Eu insa nu ma indoiesc ca veti da urmare acestor indemnuri, pentru ca stiu ascultarea voastra…

(Lumea credintei, anul II, nr. 4(9)

sursa: crestinortodox.ro

***

OMILIA (CUVANTUL) DE PASTI a Sf. Ioan Gura de Aur, CHEMAREA LA OSPATUL CREDINTEI

De este cineva binecredincios şi iubitor de Dumnezeu, să se îndulcească de acest praznic bun şi luminat;

de este cineva slugă înţeleaptă, să intre bucurându-se întru bucuria Domnului său;

de s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum dinarul;

de a lucrat cineva din ceasul dintâi, să-şi ia astăzi dreapta plată;

de a venit cineva după ceasul al treilea, mulţumind să prăznuiască;

de a ajuns cineva după ceasul al şaselea, nimic să nu se îndoiască, că de nimic nu se va păgubi;

de a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nimic îndoindu-se;

de a ajuns cineva numai în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă că a zăbovit, că milostiv fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca pe cel dintâi; odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas, ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul întâi;

pe cel de pe urmă îl miluieşte şi pe cel dintâi îl mângâie; şi aceluia plăteşte şi acestuia dăruieşte şi faptele primeşte şi cu voinţa se împacă, şi lucrul cinsteşte şi socoteala o laudă.

Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru şi cei dintâi şi cei de al doilea luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună dănţuiţi. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi; viţelul este mare, nimeni să nu iasă flămând, toţi vă îndulciţi de ospăţul credinţei; toţi luaţi bogăţia bunătăţii. Nimenea să nu plângă pentru sărăcie, că s-a arătat Împărăţia ce de obşte. Nimenea să se tânguiască pentru păcate, că iertarea din groapă a răsărit. Nimenea să nu se teamă de moarte, că ne-a slobozit pe noi moartea Mântuitorului.

• Troparul Ortodoxiei - “Binecuvantat esti, Hristoase, Dumnezeule…”

• Predica parintelui Nicolae Steinhardt la Duminica Ortodoxiei (audio)

• Predica IPS Teofan la Duminica Ortodoxiei: DE CE SUNTEM ORTODOCSI?

• Parintele Melchisedec Velnic (VIDEO, 2010) – Predica la Duminica Ortodoxiei (despre MARTURISIREA SI APARAREA CREDINTEI)

Cuvânt la Duminica Ortodoxiei al Sfantului Luca al Crimeei:

“(…) Poruncile Vechiului Testament, date de Dumnezeu prin Moise pe muntele Sinai, priveau păcatele grosolane – iar aceste porunci cer de la noi cea mai înaltă desăvârşire. Dar cui vorbesc eu despre cea mai înaltă desăvârşire? Oare nu sunt şi printre ascultătorii de acum oameni ce nu cunosc nici alfabetul creştinismului, care nu au făcut nici primul pas pe calea virtuţii?

Ascultaţi ce spunea marele arhiereu Ioan Gură de Aur turmei sale, cu care semănaţi în multe privinţe:

„Văd că după Botez mulţi trăiesc în mai mare nepăsare decât cei încă nebotezaţi şi nu vădesc nici măcar un semn de viaţă creştinească. Iată de ce nici în piaţă, nici în biserică nu se poate face deosebire grabnică între credincioşi şi necredincioşi… Credinciosul trebuie să se vadă nu numai după dar, ci şi după viaţa înnoită. Credinciosul trebuie să fie luminător şi sare a lumii. Iar dacă nu luminezi nici ţie, dacă nu sărezi propria putreziciune, după ce să te mai cunoaştem că eşti credincios? După faptul că te-ai scăldat în apele sfinţite? Dar asta ţi se va face temei de pedepsire, căci mărimea cinstirii se face întru adaos de certare pentru cei ce nu vor să trăiască în chip vrednic de aceasta. Nu prin cele primite de la Dumnezeu trebuie credinciosul să strălucească, ci prin cele pe care le aduce de la sine, şi prin toate să se vădească: prin umblet, prin privire, prin înfăţişare, prin glas. Nu vreau să spun că trebuie să luăm ochii lumii, ci că trebuie să ne aducem la rânduială pe noi înşine spre folosul celor care ne văd.

Or, acum, dacă încerc să recunosc în tine creştinul, din toate părţile te arăţi tocmai pe dos de cum ar trebui: că dacă vreau să te recunosc după loc, te văd petrecându-ţi ziua la alergările de cai şi la spectacole şi în nelegiuiri, în adunările cele rele din piaţă şi în tovărăşia oamenilor stricaţi; dacă vreau să te recunosc după înfăţişare, te văd mereu râzând cu o înfăţişare dezmăţată, ca o curvă rânjită, ca o femeie pierdută; dacă vreau să te recunosc după haine, te văd îmbrăcat ca un comediant; dacă vreau să te recunosc după însoţitori, târăşti după tine paraziţi şi lingăi; dacă vreau să te recunosc după vorbe, nu aud de la tine nimic sănătos, nimic de trebuinţă, nimic folositor pentru viaţa noastră; dacă vreau să te recunosc după hrană, aceasta mai mare osândă îţi aduce.

Spune-mi, deci, după ce voi putea să te recunosc drept credincios, când toate cele spuse mai înainte arată cu totul altceva? Dar ce zic eu „credincios”?! Nu-mi pot da seama limpede nici măcar că eşti om: fiindcă atunci când dai din copite ca un măgar, împungi ca un taur, nechezi la femei ca un armăsar, te îmbuibi ca un urs, îţi îngraşi trupul ca un catâr, eşti ranchiunos ca o cămilă şi răpitor ca un lup, te mânii ca un şarpe, înţepi ca un scorpion, eşti prefăcut ca o vulpe, păstrezi veninul răutăţii ca o năpârcă, te războieşti împotriva fraţilor ca dracul cel rău, cum voi putea să te număr împreună cu oamenii fără să văd în tine semnele firii omeneşti? Căci iată, căutând să aflu deosebire între catehumen şi botezat, sunt în primejdie să nu mai aflu deosebire nici între om şi fiară. Dar ce zic „fiară”?! Fiara are una dintre aceste scăderi, în timp ce tu suferi de toate, întrecându-o cu dobitocia. Şi nici nu ştiu de ce te-am numit drac – căci dracul nici nu e rob tiraniei pântecelui, nici nu iubeşte avuţia. Aşadar, dacă ai mai multe scăderi şi decât fiarele, şi decât dracii, cum să te numim om, ia spune-mi? Şi dacă nu-ţi putem spune om, cum să te numim credincios? Şi – lucru mai rău – având o asemenea aşezare rea, nu ne gândim la sluţenia sufletului nostru, nici nu pricepem cât de urât este…”

Iată înfricoşătoarele cuvinte ale marelui sfânt, cuvinte rostite cu o mie cinci sute de ani în urmă, dar atât de proaspete şi acum! Oare nu sunt şi între noi oameni pe care ele îi privesc? Sunt, spre ruşinea noastră, şi încă nu puţini! Cum se poartă unii în biserică? Se împing, se ocărăsc, se înjură, se osândesc, clevetesc. De ce mai merg aceştia la biserică? De ce spurcă locaşul sfânt cu prezenţa lor? De ce smintesc inimile curate ale celor pentru care o asemenea profanare e de neîndurat?

Şi după ce se întorc de la biserică, ce fac? Îşi chinuie casnicii. Soacra rea îi otrăveşte zilele nefericitei nore, prigonind-o, blestemând-o şi înjurând-o pentru orice fleac, o bate, o alungă din casă, reuşeşte să o despartă de fiul ei, o aduce la sinucidere! Dar numai soacrele sunt aşa? Sunt şi nurori, fii şi fiice care îşi alungă părinţii şi socrii bătrâni din casă. Legea veche, a lui Moise, poruncea ca asemenea oameni să fie omorâţi cu pietre. Ei sunt cu duhul pe de-a-ntregul depărtaţi de Biserică.

Sunt şi creştini mincinoşi care fură, mint, îşi strică proprii copii! Un băiat de unsprezece ani a furat un caiet la şcoală. Tras la răspundere, a zis: „Eu văd cum mama ia mereu cărbuni de la vecina, şi am crezut că aşa trebuie”. Alt băiat, de doisprezece ani, minte întotdeauna – iar când i se spune că e urât să minţi, el răspunde: „Dar totdeauna mi se zice că trebuie să iau exemplu de la cei mari, iar eu aud în fiecare zi cum mama îi minte pe tata şi pe mătuşa şi îi înşală. Înseamnă că aşa trebuie”. O fată de cincisprezece ani îşi vopseşte buzele şi sprâncenele. Ea a învăţat asta uitându-se la mama sa, al cărei păr este deja cărunt. O, mamă nefericită! Ce-ţi înveţi fiica? Mereu mergi la biserică şi nu ai auzit ce spune Sfântul Apostol Petru:

Podoaba voastră să nu fie cea din afară – împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (1 Pt. 3, 3-4).

Cuvintele acestea parcă nici n-ar atinge-o: ea nu-şi învaţă fiica cum să fie frumoasă cu inima, ci o învaţă la fals şi la minciună.

Iată că iese din biserică o femeie bine îmbrăcată cu o fetiţă de şase ani. Copilul, bun la suflet, vede un bătrân sărman şi îi dă o rublă. Mama ce face? Îşi pedepseşte copilul! Oare n-a auzit nicicând că la înfricoşata Judecată a lui Hristos nemilostivii vor fi trimişi în chinurile veşnice? Darmite să-l înveţi şi pe copil să fie nemilostiv, să-i interzici să facă fapte bune!

Ce îi aşteaptă pe toţi aceşti nefericiţi? Domnul nostru Iisus Hristos ne învaţă: Nu oricine îmi zice: „Doamne! Doamne!” va intra în împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri (Mt. 7,21). Acestor oameni, care merg mereu la biserică şi se socot creştini, El le va spune: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi; depărtaţi-vă de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea (Mt. 7, 23) – plecaţi, ticăloşi, care cutezaţi să vă deschideţi gurile de năpârci ca să primiţi Trupul Meu şi Sângele Meu!

Temeţi-vă de mânia Dumnezeirii! Amintiţi-vă de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur cu privire la faptul că celor care nu vor să trăiască potrivit făgăduinţelor date lui Dumnezeu, Sfântul Botez nu face decât să le sporească osânda. (…)”

- integral pe blogul N-AM CUVINTE

- si lecturat la: PREDICI AUDIO

- VEZI PE ACELASI BLOG SI URMATOARELE PARTI ALE CUVANTULUI SFANTULUI LUCA:

• Despre soarta ereticilor
• Despre iconoclasm

***

Un extras din predica Sfantului Ioan Maximovici la Duminica Ortodoxiei:

“Cu totii păcătuim, dar unii pacătuiesc si se căiesc, iar altii hulesc toate poruncile pe care le încalcă. Asa a fost si în vechime, când Arie si alti eretici au respins dogmele Sfmtei Biserici; adesea sufereau atunci credinciosii. Sufereau credinciosii pe vremea conducătorilor nelegiuiti care îi trimiteau în exil; astfel, Sfântul Atanasie cel Mare, din cei patruzeci si sapte de ani de episcopat, douăzeci de ani a petrecut în surghiun. Si alti episcopi tot asa au suferit pentru adevăr, au suferit si multi credinciosi; cu toate acestea, în curătia Ortodoxiei, ei s-au mântuit si au deschis portile vietii vesnice, portile Imparătiei Ceresti. Adesea biruiau necredinciosii, adesea împilau Biserica lui Hristos, dar apoi le venea vremea pieirii si a căderii, si sufletele lor erau trimise nu spre Impărătia Cerească, ci spre chinurile vesnice, în gheenă, la fel cum odinioară Hristos a trimis în iad sufletul lui Irod si pe al altora, care voiau să-i ia viata.

In fata noastră se află calea mântuirii sau calea pierzării. De Cruce s-au împiedicat si crestinii în vremea luptelor iconoclaste, când începuse prigoana sfmtelor icoane, când au început să fie distruse si alte odoare, printre care si Crucea Domnului. Si era vorba de cei care se numeau pe sine dreptcredinciosi, ba se socoteau si ortodocsi. Astfel, o sută cincizeci de ani a domnit erezia iconoclastă, până când, în sfârsit, a fost sfărâmată definitiv.

În ziua Biruintei Ortodoxiei sărbătorim biruinta lui Hristos asupra iconoclasmului si asupra tuturor diavolilor. Crucea Domnului i-a despărtit pe credinciosi de necredinciosi, pe cei care mergeau pe calea mântuirii de cei ce mergeau pe drumul pierzării.

La fel resping Crucea Domnului si iconoclastii de astăzi – protestantii si altii, care resping sfintele icoane; ei sunt gata să accepte în casele lor orice reprezentări frumoase ale evenimentelor evanghelice, însă neagă cinstirea sfintelor icoane, care ne aduc aminte că mântuirea se dobândeste pe o cale anevoioasă, pe o cale îngustă pe care a calcat Însusi Domnul lisus Hristos, pe calea luptei cu păcatele si cu viciile noastre, pe calea postului si a rugăciunii.

Aceasta nu recunosc cei ce doresc să vadă în crestinism doar ceva roz si splendid, prin care se poate ajunge la fericirea cea vesnică fără nici o silintă, fără nici o încordare, fără nici un fel de luptă cu propriile păcate. Ei merg pe drumul pe care a mers tâlharul spânzurat de-a stânga: ei tăgăduiesc toate legile pe care le-a dat Domnul cu gura Sa, care i-a trimis pe apostoli să le propovăduiască în întreaga lume; ei tagăduiesc scrierile si rânduielile pe care Sfânta Biserică Ortodoxă le păstrează cu sfintenie.

Si iată că prin Cruce unii se mântuiesc spre cunoasterea teologiei, spre cunoasterea Adevărului vesnic, iar altii, prin povara hulei, se coboară la chinurile iadului. Această cale largă se află în fata noastră, a ortodocsilor, si există si aici ispite care-i despart pe credinciosi, dacă ei vor si doresc sa meargă pe calea pe care le-a arătat-o Hristos. Cu totii păcătuim, cu totii încălcăm poruncile lui Hristos si legile Sfintei Biserici, dar unii se recunosc păcătosi din pricina căderii lor si se căiesc de greselile lor, iar altii, în loc de aceasta, resping însesi legile si nu voiesc să li se supună, spun că aceste legi s-au învechit, că nu mai este nevoie de legi, că noi am fi mai destepti decât cei care au dat legile Bisericii, pe care Insusi Domnul Hristos le-a dat prin apostolii si arhiereii Săi. Iată cele două căi care se află în fata voastră: calea tâlharului întelept si calea tâlharului care, prin povara hulei, s-a coborât în iad.

Tot în fata noastră se află acum si acele opere nemuritoare. Ei [iconoclastii de astăzi] sunt gata să accepte imaginile dacă sunt bine pictate, dacă sunt frumoase si desfată privirea, altii cinstesc acele icoane în care sfintii sunt reprezentati în suferintă, unde sunt înfătisate nevointele lor mucenicesti, posturile si rugăciunile lor si diverse lucruri neplăcute la suprafată, dar frumusetea lăuntrică se vede în aceste imagini sfitite. Aceasta este, fratilor, calea celor doi tâlhari. Unii doresc mântuirea, altii doresc doar desfătarea în lumea aceasta si, când nu o primesc, hulesc legile care sunt date pentru mântuirea noastră.

Si acum pot apărea între noi diverse separări. Dar întrucât legile Bisericii lui Hristos sunt neschimbătoare, crestinul trebuie să se supună legilor si rânduielilor Bisericii, indiferent de felul în care altii se raportează la ele, indiferent dacă societatea este binevoitoare sau ostilă fată de ele. Cei ce-i sunt credinciosi lui Hristos îl urmează pe calea acelor legi, pe calea rânduielilor păzite cu sfintenie de Sfânta Biserică. Iar cei ce-si doresc înlesniri fără masură si bucurii în lumea aceasta pământeana, care va pieri mai devreme sau mai târziu, aceia preferă alte legi, nu pe cele ale Bisericii, ci pe cele care le permit să trăiască asa cum vor si să gândească după bunul lor plac, să-si aseze voia lor proprie deasupra Duhului Bisericii – Duh dat de Insusi Domnul Dumnezeu – si îi cheamă si pe altii să le urmeze calea.

Este posibil, fratilor, ca în curând iarăsi să aveti parte aici de tulburări, si unii dintre voi să vă cheme să mergeti pe calea tăgăduirii legilor sfinte si să vă supuneti numai legilor stăpânirii omenesti. Temeti-vă de această cale! Temeti-vă de calea pe care a mers tâlharul din stânga, căci prin povara hulei, prin povara hulirii lui Hristos, s-a dus la moartea cea vesnică. Cei ce hulesc legile Bisericii Îl hulesc pe Hristos însusi, Care este Capul Bisericii, căci legile Bisericii sunt date de Duhul Sfânt, prin apostoli. Iar legile locale sunt întemeiate pe aceleasi legi, pe legile si pe canoanele Bisericii. Să nu ne credem mai întelepti ca arhiereii care au rânduit pravilele Bisericii, să nu ne socotim mai învătati. Ci să strigăm smeriti, împreună cu tâlharul cel întelept: „Pomeneste-mă, Doamne, întru Împărătia Ta!“

Rugati-vă pentru iertarea păcatelor. Daca ne îndepărtăm de legile Bisericii, dacă le încălcăm necontenit, rugati-vă ca Domnul să ne miluiască si, împreună cu tâlharul [cel bun], să ne ducă în împărătia Cerească. Atunci nu vom merge pe calea pe care a mers tâlharul nelegiuit, care a rămas nelegiuit până la sfârsit si s-a coborât în gheenă – de care să ne izbavească Domnul pe toti. Amin”. (intreaga predica AICI)

***

Din predica rostita la Duminica Ortodoxiei, in 1971, de Fericitul Arhiepiscop Averchie Tausev, prietenul apropiat si fratele in duh al Sfantului Ioan Maximovici:

“(…) Cand Biserica lui Hristos a biruit in lume, el a starnit impotriva-i o noua si chiar mai primejdioasa prigoana, anume cea dinauntrul Bisericii – asa cum inaintevestise Sfantul Apostol Pavel in convorbirea sa cu preotii efeseni – s-au ridicat oameni “graind lucruri stricacioase” (Fapte 20,30). Pavel i-a numit pe astfel de oameni “lupi rapitori” (Fapte 20, 29). Acestia erau asa-numitii “eretici” care au cautat sa rastalmaceasca adevarata invatatura a lui Hristos despre credinta si evlavie, ca sa faca zadarnica pentru oameni aceasta invatatura. Cand aceasta s-a intamplat, Sfanta Biserica, prin cei mai buni slujitori ai sai, a ridicat armele impotriva acestor eretici pentru a apara invatatura ei cea adevarata, nedeformata. Atunci au inceput sa fie convocate mai intai “sinoade locale” si apoi “ecumenice“. Din toate colturile pamantului s-au adunat episcopi si, prin Duhul Sfant, au dat glas Adevarului celui curat si nestrambat, urmand pilda Celui Dintai Sinod Apostolic din Ierusalim (Fapte 15, 6-29).

De asemenea, i-a despartit pe eretici de Biserica si i-a anatemizat. Aceasta era in accord cu porunca limpede data de Insusi Domnul nostru Iisus Hristos, Care a spus: “Iar de nu va asculta nici de Biserica, sa-ti fie ca un pagan si ca un vames“ (Matei 18, 17); si in acord cu porunca Sfantului Apostol Pavel, acest mare “Apostol al neamurilor” care a spus: “Ci chiar daca noi sau Inger din Cer va va binevesti altceva afara de ceea ce v-am binevestit noi sa fie anathema!“(Galateni 1, 8 ). Iar in alt loc, tot el graieste: “Cel ce nu-l iubeste pe Domnul nostru Iisus Hristos, sa fie anathema. Maranatha! (Domnul vine)” (1 Corinteni 16, 22).

In acest fel, ritualul nostru ortodox emotionant, maret si solemn, isi are incepatura de la Insusi Domnul nostru Iisus Hristos si de la marele Sau Apostol, chemat de El sa fie “apostolul neamurilor“, cu alte cuvinte al intregii lumi pagane. Incepand din veacul al IX-lea, Sfanta Biserica a hotarat ca acest ritual trebuie oficiat in prima Duminica a Sfantului si Marelui Post si ca aceasta zi se va numi “Duminica Ortodoxiei”.

Acest ritual, frati si surori, este deosebit de important si plin de insemnatate in cumplitele vremuri pe care le traim, vremuri in care credinta ortodoxa este sovaielnica si nestatornica. Aceasta sovaielnicie si nestatornicie a credintei ortodoxe se datoreaza tocmai acelor persoane care s-ar cuveni sa o intareasca si sa o sprijine in sufletele credinciosilor. Cei care ar trebui sa fie stalpi ai Sfintei Ortodoxii – inalti ierarhi incluzand si ocarmuitorii anumitor Biserici locale – se departeaza de la adevarul Sfintei Ortodoxii. Este cumplit sa trebuiasca sa spui ca pana si ocarmuitorul Bisericii constantinopolitane, care e cunoscuta drept Biserica “Ecumenica”, omul socotit a fi ierarhul cel dintai al oricarei Biserici Ortodoxe, a parasit aceasta cale!

Neindoielnic, peste toate acestea stapaneste pecetea apostaziei, despre care a inaintevestit Sfantul Apostol Pavel (2 Tesaloniceni 2-3) – lepadarea de Hristos a crestinilor. Suntem acum fata in fata cu aceasta apostazie. Marea amenintare ce sta asupra credintei crestine, asupra credintei ortodoxe, este asa-numita “miscare ecumenica“, avand in frunte ceea ce se cunoaste drept “Consiliul Mondial al Bisericilor“, un corp care neaga doctrina unitatii si negreselniciei adevaratei Biserici a lui Hristos si incearca sa creeze din toate credintele deformate existente in prezent o “pseudo-Biserica” noua care, din punctul nostru de vedere, fara nicio indoiala va fi “Biserica” lui Antihrist, acea falsa biserica pe care o va ocarmui Antihrist, a carei venire se pregateste cu grabire in lume acum.

Din invatatura Cuvantului lui Dumnezeu si a Sfintilor Parinti ai Bisericii, cunoastem ca Antihrist va fi ocarmuitorul atat religios, cat si politic al intregii omeniri: el va sta in funtea noii Biserici universale false; de asemenea, el va fi seful unui nou guvern mondial si va cauta sa supuna totul sub puterea sa absoluta.

Credinta ortodoxa – aceasta este “credinta Apostolilor“, “credinta Sfintilor Parinti“, este acea credinta pe care Parintii Apostolici, ucenicii directi ai Sfintilor Apostoli, dimpreuna cu Sfintii Parinti si Invatatori ai Bisericii si cu urmasii lor legiuiti, asezati de Duhul Sfant, au talcuit-o pentru noi in scrierile lor minunate si de Dumnezeu insuflate. Fratilor si surorilor, trebuie sa ne pastram statornici in aceasta credinta, daca ne dorim izbavirea cea vesnica!

Acum vom sluji dimpreuna cu dumneavoastra acest ritual ce are mare putere invatatoreasca, e emotionant si deosebit de solemn si care e alcatuit din doua parti: prima parte este rugaciunea Sfintei Biserici pentru toti cei care au ratacit sau au cazut de la adevarata credinta ortodoxa; in partea a doua, Sfanta Biserica rosteste teribila anatema impotriva tuturor invatatorilor mincinosi, ereticilor si schismaticilor care au staruit intru rautatea lor si care nu doresc sa se uneasca din nou cu Biserica cea adevarata a lui Hristos, ci lupta impotriva ei. Apoi vom canta “Vesnica pomenire” pentru toti aparatorii raposati ai Sfintei Ortodoxii si “La multi ani” pentru acei aparatori ai sfintei credinte si Biserici Ortodoxe care sunt inca printre cei vii”.

(in: “Apostazia si Antihristul dupa invataturile Sfintilor Parinti”, Fundatia Sfintii Martiri Brancoveni, Constanta, 2008)

***

Parintele Serafim Rose: MIREASMA ORTODOXIEI SI FALSA “CORECTITUDINE”.

Cum putem fi ultra-ortodocsi (rationali), fara sa mai fim si… crestini simpli?

(….) În cazul convertitilor nostri este evident ca cei ce insista sau sunt convinsi sa primeasca Botezul dupa ce au fost membri ai Bisericii încearca, dintr-un sentiment de nesiguranta, sa primeasca ceva pe care taina nu îl da: siguranta psihologica, o compensatie pentru vechile esecuri din vremea cind era deja ortodox, un abonament pe viata la “clubul” celor care au dreptate, o “corectitudine” duhovniceasca automata. Dar acest act pune sub semnul întrebarii Biserica si slujitorii ei.

Daca preotul sau episcopul care ar primi asemenea oameni ar gresi (atit de mult încit sa fie necesar apoi ca întreaga rinduiala a primirii sa fie savirsita din nou!), s-ar crea un soi de Biserica în Biserica, un cliseu care, spre deosebire de „cei mai multi episcopi si preoti”, are întotdeauna “dreptate“. Si desigur ca aceasta este cea mai mare problema de astazi – si chiar a vremurilor ce vor urma [subl. trad.]. Este foarte greu sa te lupti cu ea, pentru ca ti se ofera raspunsuri “simple si clare” la toate întrebarile, iar instabilii nostri convertiti gasesc ca acesta este raspunsul la toate nevoile lor.

Citeodata am vrea sa credem ca toata “problema parintelui Pantelimon” din Biserica noastra este doar o chestiune de accente diferite care, în final, nu vor fi teribil de importante. Dar cu cit analizam mai mult, cu atit ajungem sa credem ca treaba e mult mai serioasa decit atit, ca de fapt se formeaza un “sectarism ortodox” pe cheltuiala (si spre paguba) poporului nostru simplu. Pentru aceasta, cei ce sunt constienti de acest lucru, trebuie sa fie “ravnitori conform cunostintei”. În trecut, Biserica a supravietuit unor ispite mai mari, dar ne temem pentru convertitii nostri, ca nu cumva în simplitatea lor sa fie atrasi în vreo secta si/sau în afara Bisericii.

Dumnezeu este cu noi! Trebuie sa sporim în credinta”.

“Cel ce voieste sa ramina în adevarata traditie a Ortodoxiei va trebui sa fie ferm hotarit si rivnitor, fara a înclina spre fanatism, fara sa creada ca ar putea sa-i învete pe episcopii nostri ce sa faca. Mai presus de toate, trebuie sa ne nevoim sa pastram adevarata mireasma a Ortodoxiei, fiind macar putin “afara din lumea aceasta”, detasati de toate grijile si politica acestei lumi sau chiar de cea bisericeasca, hranindu-ne din mancarea nelumeasca pe care Biserica ne-o da cu prisosinta.

Bine scrie Batrinul Macarie într-o scrisoare: “Fanatismul limiteaza modul de gindire al omului, dar adevarata credinta da libertate. Aceasta libertate se descopera prin fermitatea omului în toate momentele de fericire sau de tristete”. Acea libertate este un semn al Ortodoxiei (…) Dar, pentru a simti aceasta, trebuie sa avem mireasma Ortodoxiei. Sa nu o pierdem!”

“… ce rau nemasurat a fost facut Bisericii Ortodoxe din Grecia de ceea ce el numeste „boala corectitudinii”, atunci cand oamenii citeaza canoane, Parinti, tipicul bisericesc, spre a dovedi ca au „dreptate” si ca toti ceilalti se inseala. Corectitudinea poate deveni cu adevarat o „boala” atunci cand este administrata fara dragoste, toleranta si fara constientizarea propriei intelegeri imperfecte, a cuiva. O astfel de „corectitudine” va produce mereu numai schisme, si in cele din urma ajuta numai miscarea ecumenica, reducand numarul celor ce marturisesc Ortodoxia.

Vadit printre ortodocsii de astazi – si cu siguranta ne va insoti si in anii ’80 – este duhul lumesc, prin care Ortodoxia isi pierde din savoarea sa, ce se manifesta in miscarea ecumenica, impreuna cu reactia impotriva acesteia, care este deseori exagerata, exact din cauza aceluiasi duh lumesc ce se gaseste intr-insa.

Trebuie sa ne straduim ca marturia misionara pe care o dam sa ajute la plamadirea nu a unor experti in litera legii, reci, calculati, “corecti”, ci a unor crestini calzi, iubitori, simpli - macar pe cat ne va ingadui aroganta noastra fire apuseana.

Viata si invatatura noastra crestina trebuie sa fie in asa fel incat sa ne dea putinta de a-l sti pe adevaratul Hristos si de a-l recunoaste pe Hristosul cel mincinos (Antihristul) cand va veni. Nu cunoasterea teoretica sau “corectitudinea” ne vor da aceasta cunoastere. Vladimir Soloviev, in parabola sa asupra Antihristului, are o introspectie valoroasa, scriind ca Antihristul va zidi pentru ortodocsi un muzeu al tuturor antichitatilor bizantine posibile, numai sa i se supuna lui. Astfel ca si prea multa “corectitudine” in Ortodoxie, fara o inima crestina iubitoare, nu ii va putea rezista Antihristului; cel care il va recunoaste si ii va rezista cu tarie o va face indeosebi prin inima si nu prin minte. Trebuie sa ne dezvoltam launtric simtamintele si instinctele crestine drepte, si sa lasam deoparte toata fascinatia asupra “satisfactiilor duhovnicesti” (“conforturi spirituale”) ale modului de viata ortodox, caci altfel vom fi – precum nota un observator plin de discernamant al convertitilor din ziua de astazi – “ortodocsi, dar nu si crestini”.

Este de o importanta vitala ca vocea Ortodoxiei sa fie una adevarata, adica patristica. Din nefericire, se intampla uneori, indeosebi in focul disputei, ca pozitii fundamental Ortodoxe sa fie exagerate de o parte, si intelese gresit de cealalta, si astfel o impresie cu totul inselatoare se creeaza in unele minti ca cauza adevaratei Ortodoxii astazi este un fel de “extremism”, un fel de “replica de extrema-dreapta” la cursul de “aripa-stanga” urmat de unii ierarhi ai Bisericilor Ortodoxe. O astfel de viziune politica a luptei pentru Ortodoxie este complet falsa. Aceasta lupta, din contra, are forma unei intoarceri la calea moderatiei, a intelegerii intre extreme; este ceea ce Sfintii Parinti numesc CALEA IMPARATEASCA.

Aplicand aceasta invatatura situatiei noastre, putem spune: „calea imparateasca” a Ortodoxiei de astazi este o intelegere intre extremele reformismului si ecumenismului pe de o parte, si a “ravnei, dar fara cunostiinta” (Romani 10,2) pe de alta. Ortodoxia nu merge „in pas cu vremurile” pe de o parte, nici nu face din „strictete”, „corectitudine” ori „canonicitate” (bune in sine) o scuza pentru o auto-satisfactie fariseica, exclusivism si neincredere, pe de alta.

(integral la: DESPRE “SECTARISMUL ORTODOX” SI INSELAREA “DREPTILOR” HIPERCRITICISTI. Pur si simplu actual (III) si la: “O ASTFEL DE „CORECTITUDINE” VA PRODUCE MEREU NUMAI SCHISME si in cele din urma ajuta numai miscarea ecumenica…”)

***

Parintele Mihail Stanciu: Ortodoxia = Smerenie și Dragoste

Spunea Părintele nostru Sofian că trăsăturile fundamentale ale Ortodoxiei sunt smerenia și dragostea. Cu aceste frumuseți și puteri ale sufletului mărturisim și noi ascultarea de Dumnezeu și dăruirea către semenii noștri. Smerenia și dragostea sunt roadele pe care ni le caută Dumnezeu la vremi de cercetare și încercare… Întru acestea arătăm, de fapt, cât de ortodocși suntem.

Prin smerenie și dragoste devenim și noi ucenici ai Domnului, ne integrăm și noi în trupul lui Hristos, în comunitatea Bisericii, răspunzând chemărilor Mântuitorului nostru: ”Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2) și ”Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”. (Ioan 13, 34-35)

Cu smerenia punem începutul urcușului duhovnicesc, al înnobilării și îmbunătățirii vieții, iar cu dragostea deschidem și altora acest drum pe care nu trebuie să-l săvârșim singuri. De fapt, cu cât deschizi mai multor semeni drumul către împărăția lui Dumnezeu, cu atât mai mult înaintezi și tu pe acest drum împreună cu ei. Nu este un drum ușor, nici larg. Nu are scurtături, nu poți face salturi. Cu toții trecem printr-un lanț de încercări, de examene ale credinței prin care Dumnezeu-Tatăl nostru ne ajută să creștem. Nu să cădem, ci să ne mai ridicăm cu câte o biruință peste noi înșine.

Oare am trecut toate examenele, oare le-am ratat pe cele mai multe? Suntem notați cumva în catalogul lui Dumnezeu, în ”cartea vieții” (Apocalipsa 3, 5)? Cum ne mai putem îndrepta din căderile trecute? Din examenele căzute? Tot prin smerenie și dragoste. Căci Dumnezeu ne dă iară și iară șanse să ne pocăim și să iubim, să-L iubim smeriți și să-L mărturisim senini prin fapte, prin cuvinte și prin gânduri ziditoare de comuniune. Doar așa-L mărturisim pe Dumnezeu. De aceea, să fim smeriți că suntem ortodocși… Nu c-am fi meritat. Poate că nu puteam duce crucea căutării lui Dumnezeu în afara Bisericii, și de aceea ne-a întărit și binecuvântat El cu harul Duhului Său Sfânt și Iubitor ca să-I mulțumim pentru aceasta și să mijlocim smeriți mântuirea celorlalți semeni care nu-L cunosc încă. Iubindu-i și pe cei ce nu-s ca noi, dorindu-le mântuirea lor precum ne-o dorim și nouă.

Totuși, mă tem… că din prea multă ”ortodoxie” nu le dorim mântuirea neortodocșilor. Poate nici a tuturor ortodocșilor… Și tare mă tem să nu o ratăm și noi… Ar trebui să ne bucurăm când întâlnim un neortodox, sau un ortodox rătăcit. Să mulțumim Tatălui nostru că ne-a dat o nouă șansă a mărturisirii iubirii Lui și a lui rugându-ne pentru mântuirea lui, purtându-i neputințele, răbdându-i neștiințele, pansându-i rănile și alinându-i durerile… Și pentru el a venit Hristos. Și ni l-a adus nouă înainte ca să-l îngrijim, nu ca să-l judecăm. Ca să-l luminăm prin iubire, nu ca să-l întunecăm prin izgonire. Ca să-l ajutăm, nu ca să-l anatematizăm. Ca să-l împodobim cu harul lui Hristos, nu ca să-l dezgolim de orice virtute… Nu care cumva din nedibăcia noastră vreun suflet să se smintească și calea mântuirii să fie defăimată!

Ne trebuie, e drept, multă înțelepciune, multă răbdare și gingășie ca să-L mărturisim pe Hristos, fără agresivitate, fără aroganță, fără îndârjire. Să fim creștini adevărați, smeriți și iubitori. Dar pe cât de râvnitori suntem când ne rugăm pentru noi, la fel de râvnitori se cade să fim și când ne rugăm pentru ceilalți. Pentru că Însuși Dumnezeu-Tatăl nostru iubitor ”voieşte ca toţioamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4). Să ne rugăm și noi împreună cu Sfântul Siluan Athonitul:

Așa cum ai dat Apostolilor Tăi pe Duhul Sfânt

și ei Te-au cunoscut pe Tine,

așa, Doamne Iisuse Hristoase, dă tuturor oamenilor

să Te cunoască pe Tine

prin Duhul Tău cel Sfânt. Amin”.

***

***

• SYNODIKONUL ORTODOXIEI
• PE CAND SI IN PATRIARHIA ROMANA?!
• Duminica Ortodoxiei la Moscova – “Sinodikonul Ortodoxiei” (Video)
  
• Pastorala Sfântului Sinod la Duminica Ortodoxiei (2011) despre “crima avortului”: viata incepe in momentul conceperii, al aparitiei embrionului viu

*

• Procesiune de Sărbătoarea Ortodoxiei, la Biserica Icoanei din Bucureşti

***

• Parintele Staniloae despre constiinta ortodoxa ca dragoste de Adevar
• Reactia ortodoxa la erezie, conform parintelui Staniloae
• VLADICA ARTEMIE DE KOSOVO MARTURISIND DESCHIS DESPRE ORTODOXIE SI EREZIA ECUMENISTA (Tesalonic, 2004)
• ARHIM. IOIL: “Am ajuns din nou in timpurile cand Credinta noastra scumpa ne va costa!”
• IPS Augustin Kandiotis: Sub Pomul Ortodoxiei
• Mitropolitul Serafim al Pireului cere CONDAMNAREA “ATAT A ZELOTISMULUI IGNORANT, CAT SI A ECUMENISMULUI SINCRETIST” de catre preconizatul mare Sinod Panortodox
• MITROPOLITUL SERAFIM DE PIREU DA ANATEMEI PE ECUMENISTI LA SINODICONUL ORTODOXIEI

***

Alte omilii la Duminica Ortodoxiei:

Sf. Nicolae Velimirovici

Sf. Ignatie Brianceaninov

Parintele Cleopa

Pr. Gheorghe Anitulesei (audio)

Parintele Efrem Athonitul

Predica la Botezul Domnului

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Sărbătorind Botezul Domnului, ne aducem aminte şi că Dumnezeu S-a descoperit oamenilor ca Treime, şi că Iisus S-a arătat oamenilor ca Hristos. Unde S-a arătat Hristos? Unde Şi-a început lucrarea? S-a dus, oare, într-un mare oraş şi S-a arătat acolo în slava Sa? Ori S-a urcat pe un multe înalt, ca o mulţime numeroasă de oameni adunată în jur să-L privească de jos, ca pe o ciudăţenie? Nu! Hristos S-a dus în pustie, la apa Iordanului, unde Ioan boteza poporul. Ioan propovăduia pocăinţa şi îi chema pe păcătoşi ca, în semn de pocăinţă, să se boteze în Iordan. Şi iată, tot ca un păcătos vine şi Hristos şi cere să fie botezat. El, Care nu are păcat. S-a temut Ioan. „Tu trebuie să mă botezi pe mine”, „Lasă asta acum – îi răspunde Iisus – căci aşa ni se cuvine să împlinim toată dreptatea”.

Adam a păcătuit prin mândrie, a vrut să se înalţe, să fie ca Dumnezeu. Iar Hristos a venit să plinească dreptatea lui Dumnezeu, să îndrepte prin smerenie păcatul mândriei lui Adam. Adam a voit să se înalţe în faţa lui Dumnezeu, iar Dumnezeu Se smereşte în faţa omului. Hristos S-a coborât în apă şi a primit botezul de la robul Său. Tremurând, Ioan a pus mâna pe Stăpânul şi Dumnezeul său şi Hristos Şi-a plecat smerit capul în faţa lui.

Această smerenie a lui Hristos a deschis cerul. S-au desfăcut atunci cerurile şi s-a auzit glasul lui Dumnezeu-Tatăl:

„Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit. Acesta este Fiul Meu, Care S-a smerit pe Sine ca să împlinească voirea Mea, este Fiul Meu cel adevărat, care Se micşorează ca pe om să-l înalţe”.

Iar Duhul Sfânt S-a pogorât din cer peste Iisus, întărind cuvintele Tatălui. Astfel, prin smerenie, Hristos a deschis cerul şi a descoperit oamenilor taina Treimii dumnezeieşti.

Dar de ce a făcut asta tocmai pe apă, iar nu în vreun alt loc? Să ne amintim cum a creat Dumnezeu lumea. Când Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, „pământul era nevăzut şi gol şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”. Apoi Dumnezeu a despărţit pământul de apă, dar astfel încât apa să rămână totuşi peste tot căci este trebuincioasă oricărei făpturi. Nici omul nu poate trăi fără apă şi nici un fel de vieţuitoare. Apa se găseşte în aer (ca umezeală); să luăm o mână de ţărână de oriunde – şi acolo e apă; se află apă şi în piatră, chiar dacă nouă ni se pare că nu este; ea se află şi în piatră şi când Dumnezeu vrea, poate să o scoată din ea, cum a făcut în vremea lui Moise.

„Al Domnului este pământul şi plinirea lui; lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea. Acesta pe mări l-a întemeiat pe el şi pe râuri l-a aşezat pe el” – spune Psalmistul (Ps. 23, 1-2).

„Cerurile şi pământul erau în vechime din apă şi din apă s-au închegat, prin cuvântul lui Dumnezeu – scrie Sfântul Apostol Petru – de aceea, lumea de atunci a fost potopită de apă şi a pierit” (II Petru 3, 5-6).

Când omul a păcătuit, el a adus mânia lui Dumnezeu nu numai asupra lui, ci şi asupra întregii făpturi. Omul este cununa zidirii lui Dumnezeu; el a fost pus împărat al naturii. Iar când împăratul s-a făcut duşman al celuilalt împărat, atunci şi întreaga lui împărăţie a devenit o împărăţie potrivnică. Pedeapsa a fost dată nu numai omului, ci şi întregii făpturi. „Ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum” (Romani 8, 22). Dar, “făptura a fost supusă deşertăciunii – nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o” (Romani 8, 20). De aceea, iertarea vinovatului eliberează şi făptura din robia stricăciunii (Romani 8, 21). Această natură stricăcioasă va fi nimicită şi va fi preschimbată în cer nou şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea (II Petru 3, 12-13). Pentru a face cu putinţă această preschimbare, pentru a pregăti natura pentru starea nestricăcioasă care va veni după Ziua cea înfricoşătoare, a venit Hristos la apele Iordanului.

Cufundându-Se în Iordan, Hristos a sfinţit nu numai apele Iordanului, ci şi întreaga fire, aşa cum glăsuieşte Biserica în cântările ei: „Hristos S-a arătat la Iordan, ca apele să le sfinţească” (tropar din ajunul sărbătorii), „Astăzi firea apelor se sfinţeşte” (tropar cântat în timpul mersului la Iordan). Şi, având în vedere că apă se găseşte peste tot, sfinţind apele Hristos a pregătit natura ca şi ea să se bucure de urmările jertfei pe care El a venit să ne-o aducă. Dar nu este numai atât. El a dat apelor puterea să spele păcatele omeneşti. Botezul lui Ioan era numai un semn de pocăinţă. Botezul creştin este noua naştere, iertarea tuturor păcatelor. Prin apă a pedepsit Dumnezeu păcatele lumii dintâi şi a pierdut-o prin apă, la potop. Tot prin apă îi mântuieşte acum Dumnezeu pe oameni, în taina botezului.

Astfel, Hristos a sfărâmat în apele Iordanului capul balaurului – care i-a înşelat pe Adam şi pe Eva, prin smerenia Sa şi le-a descoperit oamenilor că Dumnezeu este Treime; a sfinţit apele, iar împreună cu apele a pregătit şi întreaga făptură să primească cuvântul iertării şi pentru nestricăciune. aşa cum se cântă în cântările bisericeşti – Şi atunci, biruindu-l încă o dată pe diavol în pustie, Hristos a mers să pregătească oamenii pentru împărăţia viitoare şi Şi-a început propovăduirea cu cuvintele: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17) sau, cum este scris în altă Evanghelie: „S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1, 15).

Până acum, Ioan Botezătorul propovăduia pocăinţa, pregătind calea Domnului. Acum însuşi Domnul le strigă oamenilor: „Pocăiţi-vă!”. Acest glas nu este adresat doar oamenilor trăitori în vremea lui Hristos, ci cu aceste cuvinte Hristos li S-a adresat tuturor oamenilor din toate timpurile şi din toate veacurile. Am auzit şi noi aceste cuvinte în Evanghelie. Cât timp încă nu au încetat cântările sărbătoreşti ale Bobotezei, ele ne amintesc că vremea pocăinţei se apropie.

Să luăm aminte! Nu sunt cuvinte de prooroc sau de înger, ci ale Domnului însuşi. Să ne pocăim şi să ne străduim în Postul care se apropie să ne biruim patimile şi să primim iertarea păcatelor, pentru ca în veacul ce va să vină să intrăm în împărăţia cea nestricăcioasă, pe care Domnul ne-a pregătit-o. Amin.

Bitolia (Serbia), 1928

(din: Sf. Ioan Maximovici, Predici şi Îndrumări Duhovniceşti, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006)

***

Aghiasma cea Mare

(sursa: Blogul Daruind vei dobandi )

• Ce înseamnă cuvântul “Aghiasmă”?

Cuvântul vine din limba greacă (aghios) şi înseamnă Sfinţire. La noi, prin Aghiasmă se înţelege atât apa sfinţită, cât şi slujba pentru Sfinţirea ei.

• De câte feluri e Aghiasma în înţelesul ei de slujbă?

De doua feluri: mare şi mică. Cea mică se mai numeşte în popor şi sfeştanie (care înseamnă luminare sau slujba luminilor) şi Aghiasma cea mare, care se săvârşeşte la Bobotează.

• Când se săvârşeşte sfinţirea cea mare a apei?

La Bobotează, atât în Ajun, când se sfinţeşte apa cu care preoţii botează apoi casele creştinilor, cât şi în însăşi ziua Bobotezei, după Sfânta Liturghie, când se sfinţeşte apa pe care o iau creştinii acasă, pentru tot anul.

• De ce se spune “Sfinţirea cea mare a apei”?

Pentru că apa de la Bobotează are o putere deosebită, fiind sfinţită în însăşi ziua în care Mântuitorul a sfinţit apele, botezându-Se în Iordan. De aceea şi slujba Aghiasmei mari este mai lungă şi mai festivă decât a Aghiasmei mici, iar cântările şi rugăciunile ei pomenesc şi preaslăvesc îndeosebi Botezul Domnului in Iordan.

• Ce putere are apa sfinţita la Bobotează şi cum o folosim?

Aghiasma Mare, adică apa sfinţită de la Bobotează, are o mult mai mare, putere sfinţitoare şi tămăduitoare decât Aghiasma mică. De aceea, ea se păstrează nestricată vreme îndelungată, rămâne tot aşa de proaspătă, de curată şi plăcută la gust ca şi când ar fi atunci scoasă din izvor. O parte din ea se păstrează în biserică, într-un vas anume, numit şi aghiasmatar, şi e folosită de preot la o mulţime de slujbe (ierurgii). Cu această apă sfinţită se stropesc persoanele şi lucrurile care trebuie exorcizate, curăţite sau sfinţite. Fiecare familie trebuie să ia din Aghiasma de la Bobotează şi să o păstreze într-un vas curat şi la loc de cinste. Se gustă din ea pe nemâncate şi cu multă cuviinţă în zilele de ajunare şi de post, sau în zilele de sărbători mari, după ce venim de la biserică, mai ales când nu ne împărtăşim.

Se obişnuieşte ca credincioşii să bea din Aghiasma mare timp de 8 (opt) zile în şir, începând din ajunul Bobotezei, până la încheierea praznicului, adică până la 14 ianuarie. După aceea, ea se poate lua numai după Spovedanie. Îndeosebi cei opriţi de la împărtăşire se pot mângâia luând Aghiasma si apoi anafură. Când ne împărtăşim, Aghiasma se ia după împărtăşire, fiind mai mică decât Sfânta Impărtăşanie, iar când luăm numai anafora, Aghiasma se ia înainte de aceasta, fiind mai mare ca anafora.

Putem stropi cu Aghiasma cea mare casa, curtea si gradina, vitele si chiar ogoarele si livezile noastre, pentru a le feri de rele. În caz de boală, putem, de asemenea, să gustăm din ea cu credinţă. Căci apa aceasta, având într-însa darul si puterea dumnezeiască a Sfântului Duh, a făcut adesea multe minuni, însănătoşind bolnavi, tămăduind râni, apărând de rele, de necazuri si de primejdii.

• Cateheza ”Ierurgiile bisericesti – III – Aghiazma Mare” (AUDIO)

• Cateheza ”Botezul Domnului în iconografia si imnografia Bisericii” (AUDIO)

• Parintele Mihail Stanciu– Predica la Botezul Domnului

• Taina imbracarii si dezbracarii in ortodoxie (Maica Siluana Vlad)

***

• DE CE S-A BOTEZAT HRISTOS? CE APA ARE ACEEASI PUTERE CU IORDANUL? Si: unde a fost Mantuitorul Iisus Hristos de la 12 ani pana la Aratarea Sa?
• SENSURILE ADANCI ALE BOTEZULUI DOMNULUI
• EPIFANIA (BOTEZUL DOMNULUI): Pe Acesta sa-L ascultati! – de Sfantul Ignatie Briancianinov
• MARTURIILE ICOANEI: BOTEZUL DOMNULUI
• O cale mai “aplicata” de a ne cufunda si de a ne imbraca in Hristos
• Lacrimile Iordanului în repejuni întoarse
• Minunata vindecare de lepră a lui Neeman Sirianul în apa Iordanului
• CUVANTUL SF.IOAN GURA DE AUR LA BOTEZUL DOMNULUI
• Sfantul Ioan Maximovici: Cuvânt în ziua Botezului Domnului, înainte de sfinţirea apelor
• Sfaturi practice de la Sfantul si Marele Vasile pentru a aduce ROADE VREDNICE DE POCAINTA
• Bucură-te cu mine, râu al Iordanului!

***

Cititi si:

• “DESI AM MURIT, SUNT VIU”. Cateva marturii despre minunile Sfantului Ioan Maximovici
• In San Francisco, pe urmele Sfantului Ioan Maximovici - “Apostolul Pavel al zilelor noastre”
• Marturii despre Vladica Ioan Maximovici – apostolul neobosit si neinfricat al vremii noastre
• Eugene (Cuv. Seraphim) Rose despre MOARTEA UNUI SFANT: VLADICA IOAN MAXIMOVICI

Incercarile unui sfant

Ca au zis intru sine gandind cu nedreptate: Sa facem sila dreptului… Facutu-s-a noua spre vadirea cugetelor noastre. Greu este noua si a-l vedea, ca viata lui nu este asemenea altora si schimbate sunt cararile lui. Necurati ne-am socotit inaintea lui, si se departeaza de caile noastre ca de niste necuratii, si fericeste cele mai de pre urma ale dreptilor. (Intelepciunea lui Solomon 2,1; 10,14-16)

Spre rusinare voua zic… Frate cu frate se judeca, si aceasta la necredinciosi. (1 Cor. 6, 5-6)

Sabia sufletului nostra nu dobandeste ascutis taios pana ce nu se ascute de viclenia altuia. (Sf. Grigorie cel Mare[1])

“Aproape toti cei cu care Eugene avea legaturi in San Francisco erau membri ai Bisericii Ruse din Afara Granitelor (numita si Biserica Rusa din Afara Rusiei [ROCOR, n.n.] sau pur si simplu „Sinodul“), care, asa cum am spus, era condusa de venerabilul Mitropolit Anastasie. Eugen era un membru plin de ravna al acestei ramuri a Bisericii Ruse. Pe cat isi putea da seama, Biserica Rusa din afara Granitelor era binecuvantata sa aiba intre madularele ei pe cei mai straluciti reprezentanti ai Sfintei Rusii ce traiau atunci in diaspora: facatori de minuni, prooroci, stareti, teologi adevarati si filosofi.

(…) Pentru Eugene, care intelesese natura infernala a miscarii comuniste moderne, era important faptul ca Biserica Rusa din Afara Granitelor nu facuse compromisuri cu regimul sovietic din Rusia. Formata, in 1920, in urma decretului exceptional dat de Patriarhul Tihon al Moscovei in acelasi an[2], Biserica din Afara Granitelor a hotarat sa ramana separata administrativ de Biserica din Rusia pana cand cea din urma se va elibera de prigoana autoritatilor sovietice atee. In acelasi timp, asa cum afirmau ierarhii ei intemeietori, Biserica din Afara Granitelor se socotea inca de la inceput „o ramura de nedespartit, unita duhovniceste” cu Biserica-Mama din Rusia[3] .

Chiar daca toti cei din Biserica Rusa din Afara Granitelor doreau pastrarea traditiei si erau impotriva capitularii in fata regimului sovietic, Eugene avea sa afle curand ca nu toti erau in acelasi duh. Iata ce spunea intr-o scrisoare de mai tarziu:

„Cred ca iti dai foarte bine seama ca nu tot ceea ce tine de sinod este aur curat si, spre binele nostru si al celor ce se incred in noi si ne asculta, trebuie sa aflam ce este mai bun, si numai aceea sa tinem. Este nevoie ca noi toti cei care avem in inima «singurul lucru care trebuie», sa devenim inca si mai uniti in zilele pline de primejdie ce ne stau in fata” .[4]

In episcopatul Bisericii din Afara Granitelor erau unii ce nu vedeau cu aceiasi ochi pe ierarhii pe care Eugene ajunsese sa-i iubeasca si sa-i admire. Cea dintai care i-a atras atentia lui Eugene asupra acestui lucru a fost realista Elena Kontevici.

„De la primele guri de lapte pe care le-am supt in calitate de crestin ortodox in sinod”, avea sa-si aminteasca Eugene mai tarziu, „am invatat ca avem doua feluri (sau doua «traditii») de episcopi: de o parte, vladicii Ioan, Averkie, Leontie, Nectarie si Sava; de cealalta parte, cei ce par sa detina acum pozitiile dominante.“[5]

Marilor si sfintilor ierarhi ai Bisericii Ruse din Afara Granitelor le-a fost sortit sa aiba parte de multa suferinta de la cei din „cealalta” traditie. Iar cel ce a suferit mai mult a fost si cel mai sfant dintre toti: Arhiepiscopul Ioan. Arhiepiscopul Ioan era el insusi un madular credincios al Bisericii Ruse din Afara Granitelor si socotea ca aceasta trebuie sa ramana separata administrativ de Biserica din Rusia – Patriarhia Moscovei – atata vreme cat regimul comunist tinea in robie patria sa. Pe cand se afla in China, el ramasese sub ascultarea Mitropolitului Anastasie si sub ocarmuirea Bisericii Ruse din Afara Granitelor chiar si atunci cand ceilalti cinci ierarhi rusi din Orientul Indepartat se pusesera sub ascultarea Patriarhiei Moscovei. Insa, asa cum scria Eugene, „el se afla intru totul deasupra oricaror «tabere»”[6], si deci nu putea fi socotit ca aderand la pozitia izolationista, pe care multi doreau s-o vada predominand Biserica din Afara Granitelor. Se stia, de pilda, ca slujeste impreuna cu clericii din Patriar­hia Moscovei, din Biserica „Evloghita”[7], si cu cei din Bisericile Ortodoxe nou-calendariste, lucru socotit de multi ca un tabu. Se stia ca in 1945, pe cand slujea ca Episcop al Shanghaiului, il pomenea la slujbe pe nou-alesul Patriarh al Moscovei, Alexei I, laolalta cu Mitropolitul Anastasie. Iata de ce unii il suspectau de credinciosie mixta si de simpatii primejdioase fata de Patriarhia Moscovei, dominata de sovietici. Si, intradevar, desi el insusi nu a facut niciodata vreun compromis cu regimul sovietic avea mila pentru cei din Biserica Rusa, care nu puteau fugi sau rezista autoritatilor comuniste. Privind adanca unitate duhovniceasca ce exista in Biserica luata ca intreg, el vedea dincolo de vremelnicele impartiri administrative cauzate de imprejurari exterioare nefericite. El i-a spus lui Eugene ca divizarile din Biserica Rusa erau provizorii si ca, de indata ce Rusia va fi libera, acestea vor lua sfarsit[8]. In toate conceptiile sale era in deplin acord cu principiile intemeietoare ale Bisericii Ruse din Afara Granitelor.

Lipsa de partizanat politic a Arhiepiscopului Ioan, ca si faptul ca era cel dintai pe lista de succesiune a suferindului Mitropolit Anastasie, ca viitor ierarh la conducerea Bisericii Ruse din Afara Granitelor, l-au facut sa fie foarte suparator pentru unele persoane din Biserica din Afara Granitelor. In acelasi timp, mii de alte persoane din Biserica din Afara Granitelor vedeau in el un sfant in viata fiind gata sa-l apere pana la ultima suflare.

La San Francisco, Eugene avea sa fie martor indeaproape la cea mai dramatica ciocnire intre cele doua „traditii” din Biserica Rusa din Afara Granitelor. A fost, neindoielnic, cel mai dureros rastimp al vietii Arhiepiscopului Ioan, grabindu-i moartea ce avea sa aiba loc trei ani mai tarziu. Totul a culminat cu judecarea sa publica la Inalta Curte a Statului California, fiind acuzat, impreuna cu altii, ca a tinut alegeri bisericesti ilegale si a delapidat fondurile bisericesti[9].

Atacul asupra Arhiepiscopului a fost pornit de consiliul parohial al Catedralei din San Francisco, dar, asa cum si-a dat seama Eugene, era sprijinit puternic de unii dintre fratii sai episcopi. Chiar consiliul parohial era alcatuit din ucenici ai sus-pomenitului Arhiepiscop Antonie din Los Angeles.

Cand Arhiepiscopul Ioan a venit pentru prima data la San Francisco, la sfarsitul lui 1962, consiliul parohial existent a refuzat sa-l lase sa vada registrele contabile. Cand, in sfarsit, le-a primit la o sedinta a consiliului parohial (insa nu fara ca cineva sa incerce sa i le smulga din mana), a descoperit ca nu erau tinute corect. Punandu-le intr-un loc accesibil publicului el a facut apel la fiecare ca sa-si plateasca datoriile restante.

La inceputul anului urmator Arhiepiscopul Ioan consemna:

„Postul Mare a trecut la San Francisco cu un mare numar de credinciosi si postitori; iar Pastile au fost intampinate cu mare bucurie duhovniceasca. Relatiile dintre enoriasi s-au imbunatatit vizibil, vorbindu-se despre greutatile anului precedent ca despre spre ceva «trecut»”[10].

Arhiepiscopul Ioan a facut apel sa se reia lucrarile la noua Catedrala si, curand dupa Pasti, a avut loc o mare reuniune pentru strangerea de donatii in acest scop.

Insa in consiliul parohial se puneau la cale noi necazuri. Cu sprijinul Arhiepiscopului Antonie al Los Angeles-ului, consiliul a incercat sa opreasca construirea Catedralei si sa-l inlature pe Arhiepiscopul Ioan din scaun. In acest scop membrii consiliului au alcatuit o petitie plina de invinuiri aduse Arhiepiscopului Ioan, pe care au trimis-o episcopilor si clericilor din toata lumea libera. Invinirile au atras atentia ziarului San Francisco Chronicle, care a relatat ca

„controversata petitie pretinde ca Arhiepiscopul Ioan era «in general instabil» si preocupat de probleme duhovnicesti, ca nu a reusit sa cerceteze cu grija controversata contabilitate a catedralei ortodoxe ruse aflate in constructie pe Bulevardul 261 Geary Street si ca a recunoscut Biserica Sovietica pe cand era la Shanghai”[11].

Alte articole din presa notau ca Arhiepiscopul Ioan era acuzat de „inclinatii rosii” si „simpatii comuniste“, si ca „ar fi de acord sa colaboreze cu Biserica Ortodoxa Rusa din Uniunea Sovietica”[12]. Pe atunci, in toiul Razboiului Rece, asemenea afirmatii nu erau in favoarea Arhiepiscopului Ioan. Insa, asa cum avea sa le spuna reporterilor Boris Massenkov, unul dintre fostii sai orfani, Arhiepiscopul Ioan nu facea altceva decat sa-l pomeneasca la slujbe pe patriarhul Moscovei.

Se pare ca, din pricina acelei petitii trimise peste tot, Arhiepiscopul Ioan a fost chemat la sediul Sinodului din New York pentru o sedinta speciala a Soborului Episcopilor. Partizanii sai din San Francisco s-au tulburat, temandu-se ca i se va cere sa plece din scaun, dar el le-a reamintit cu blandete:

„eu sunt calugar asa ca trebuie sa ma supun, orice ar hotari Sinodul…, sa ma supun fara sa pun intrebari” .

La sedinta de la New York, potrivnicii Arhiepiscopului Ioan din Sinod au impus o hotarare de inlaturare a sa din scaunul de Arhiepiscop de San Francisco. Arhiepiscopul Ioan a trebuit sa astepte afara mai mult de patru ore pana ce s-a luat hotararea. Vestea s-a raspandit imediat in San Francisco, astfel ca, la intoarcerea acasa a Arhiepiscopului Ioan, sute de oameni il asteptau la aeroport. „Era o agitatie de nedescris”, consemna el. Zarva si tensiunea au durat mai mult de doua saptamani. Cand sprijinitorii Arhiepiscopului Ioan au trimis o cerere catre Sinodul Episcopal pentru a schimba hotararea, a izbucnit o revolta groaznica impotriva lor, incat, asa cum scria Arhiepiscopul,

„era cat pe ce sa se porneasca o bataie cu pumnii, care ar fi putut sa ia proportii. Am potolit oamenii pe cat am putut, fiindca prezenta mea tinea oarecum in frau ravna cea fara cunostinta; dar, spre marea mea mahnire, tot ceea ce s-a facut vreme de patru luni pentru a aduce pacea in mijlocul turmei s-a nimicit dintr-o data, intr-o singura zi”[13].

Mitropolitul Anastasie, prietenul Arhiepiscopului Ioan si intai-statatorul Sinodului, i-a telefonat si a vorbit cu el mai bine de un ceas. A doua zi, datorita influentei sale, hotararea Sinodului Episcopilor a fost schimbata si numirea provizorie a Arhiepiscopului Ioan la San Francisco a fost prelungita cu sase luni. Totusi existenta primei hotarari a aratat potrivnicilor Arhiepiscopului Ioan de la San Francisco ca au in spate cativa episcopi cu influenta, si astfel au mers prea departe.

Lupta a izbucnit curand, atunci cand Arhiepiscopul Ioan a cerut alegerea membrilor consiliului parohial si a unui iconom al bisericii, impreuna cu Adunarea Generala a parohiei, la 9 iunie. Consiliul parohial existent, stiind ca este depasit de aproape doua ori de catre cei ce il iubeau pe Arhiepiscopul Ioan, a inceput sa faca tot posibilul pentru a impiedica alegerile, mergand la tribunalul statal si scotand un ordin de interdictie impotriva lui. Ordinul de interdictie era insotit de o citatie din partea tribunalului. Iata ce scrie Arhiepiscopul Ioan:

“Joi [6 iunie 1963], imediat dupa Vecernie, a venit un functionar al Tribunalui American, insotit de un rus. De indata ce am iesit din biserica mi-a inmanat o copie a unei plangeri a saisprezece membri ai parohiei si a colaboratorilor lor, impotriva a saisprezece membri ai fostului consiliu parohial[18], ca si impotriva mea si a Protopopului Nicolai Dombrovski[19]. Mi s-a inmanat un ordin al tribunalului care-mi interzicea sa fixez intalniri pentru a tine sedinta [de alegere a consiliului parohial] si pentru a semna contracte [cu firme de constructie pentru continuarea zidirii Catedralei]. Pe langa aceasta mai era si o citatie de a ma prezenta la tribunal la 31 mai/13 iunie. Fostul consiliu parohial era invinuit de a fi pricinuit pierderi bisericii prin felul cum a administrat treburile economice, iar eu am fost invinuit de acoperirea [faptelor] acestui consiliu”[20].

Din fericire, prietenul Arhiepiscopului Ioan, Episcopul Sava, venise din Canada la San Francisco spre a-l ajuta sa iasa din aceste dificultati. Fost judecator la un tribunal din Serbia, Episcopul Sava era bine pregatit pentru a se descurca in problemele legale.

Intre timp, potrivnicii Arhiepiscopului Ioan publicasera anunturi si trimisesera scrisori la fiecare familie, spunand ca alegerile nu vor avea loc, si deci nimeni sa nu se duca. Ei aveau o telegrama de la Sinodul Episcopal, semnat chiar de intai-statatorul sau, plina de amenintari la adresa Arhiepiscopului Ioan in cazul in care urma sa dea curs alegerilor. Auzind aceasta, Episcopul Sava a contactat pe intai-statatorul Sinodului si la 7 iunie a primit o telegrama de la el in care acesta confirma ca este de acord cu tinerea alegerilor si adunarii planificate. In ziua urmatoare, Episcopul Sava a luat parte la o scurta audiere la Tribunal, impreuna cu Arhiepiscopul Ioan. Judecatorul, auzind cazul lor, a ridicat ordinul de interdictie[21].

In ciuda tuturor incercarilor de a le opri, alegerile au avut loc. Ele s-au facut cu aparate de vot, spre a le asigura validitatea, si la ele au participat peste patru sute de persoane. S-a ales un nou consiliu parohial si, la Adunarea Generala ce a urmat, s-au facut demersurile pentru reluarea imediata a lucrarilor Catedralei.

Consiliul parohial infrant a adresat o noua plangere la Tribunal, ca anexa la cea dintai. Membrii nou-alesi ai consiliului parohial au fost adaugati pe lista paratilor, alaturi de Arhiepiscopul Ioan[22], iar alegerile din 9 iunie au fost declarate ilegale. Dimitri, nasul lui Eugene care era secretarul Arhiepiscopului Ioan fusese ales ca membru al noului consiliu, era si el printre cei parati. Noul ter­men de judecata a fost fixat pe 8 iulie, dar, pana la pronuntarea verdictului, Tribunalul a interzis noului consiliu parohial sa continue lucrarile de constructie. In acel moment unii membrii ai Sinodului Episcopal au venit la San Francisco si au colaborat cu reclamantii. Ei s-au intalnit cu avocatii reclamantilor si si-au oferit tot ajutorul spre a castiga procesul impotriva Arhiepiscopului Ioan. Unul dintre ei, Arhiepiscopul Vitalie Ustinov al Canadei, pretindea ca a venit in calitate de trimis special al intai-statatorului Sinodului, spre a reaseza pacea.

“Practic, aceasta s-a concretizat in legaturile stranse ale Arhiepiscopului Vitalie cu avocatii reclamantilor si in afirmatiile sale in fata tribunalului ca el, ca reprezentant al Sinodului, atesta ilegalitatea adunarii din 9 iunie”[23].

Un alt ierarh, Arhiepiscopul Serafim Ivanov de Chicago, l-a evitat pe Arhiepiscopul Ioan si “a participat impreuna cu Arhiepiscopul Vitalie la o intalnire cu avocatii care-i sprijineau pe cei ce intentasera procesul”[24].

De cealalta parte, Episcopul Sava a continuat sa-si foloseasca experienta judiciara din Serbia spre a-l apara pe Arhiepiscopul Ioan. La 5 iunie, el a prezentat, sub juramant, o depozitie de patru pagini, in care dovedea ca alegerile de la 9 iunie fusesera de fapt legale, aducand ca dovada telegrama pe care o primise de la Mitropolitul Anastasie la 7 iunie.

Pe masura ce procesul Sfantului se apropia, comunitatea rusa din San Francisco era in tot mai mare fierbere. La adunarile parohiale, oamenii aratau o totala lipsa de respect fata de Arhiepiscopul Ioan, ca si cum nici nu ar fi fost episcop. Se lansau tot felul de zvonuri. Sprijinitorii sai aveau parte de injurii si vorbe grele, indeosebi Pr. Leonid Upsinski, preotul care-l ajutase pe Eugene sa invete si sa ia parte la slujbele bisericesti. O membra a bisericii, care pe atunci era adolescenta, isi aminteste:

“Arhiepiscopul Ioan era cu adevarat prigonit in chip groaznic. Am auzit lucruri foarte hulitoare, nascocite de oameni spre a incerca sa-l distruga. Il urau. Din pacate, parintii mei erau total impotriva lui, fiind de partea episcopului din Los Angeles care voia sa obtina puterea si sa domine. Sora mea mai mica isi aminteste un lucru care a marcat-o, fiindca pe atunci era foarte mica. «Eram cu mama», spune ea, «care, impreuna cu alte femei, alergau dupa el, facandu-l in loate felurile si scuipandu-l. Am vazut-o chiar pe mama mea scuipandu-l in fata!» – si aceasta se petrecea chiar dupa slujbele din biserica! Nu inteleg de ce il urau oamenii. Noi, copiii, stiam ca e nevinovat. Era legat de noi, ne iubea si se interesa intotdeauna de noi. Mi-l amintesc ca pe un batran cu totul subred, dar cu cei mai minunati ochi. Era asa de mititel! Nu vorbea prea bine, dar avea ceva deosebit. Sora mea mai mica imi spune ca atunci cand s-a intalnit cu el si a privit-o in ochi, a simtit cum vine harul de la el”.

Eugene, care venea cu regularitate la Catedrala din San Francisco, observa atent raspunsul Arhiepiscopului Ioan la intrigile si zarva din jurul lui. Intr-o scrisoare catre un convertit asemenea lui, scria:

„Vladica Ioan este favoritul meu dintre episcopi, chiar daca mi-e aproape imposibil sa-l inteleg. Este mereu plin de o asemenea pace si bucurie, incat te folosesti duhovniceste chiar si stand in prezenta lui. Am fost de fata la cateva momente cruciale din ultimele luni, cand Vladica era inconjurat de o multime de oameni agitati, plangand practic isterizati (stii tu cum sunt rusii!), dar el era exact la fel ca intotdeauna mereu linistit si chiar vesel”[25] .

Intr-o alta scrisoare din aceeasi perioada Eugene spunea despre Arhiepiscopul Ioan:

„Duce o viata de adevarata rastignire – de aspra nevointa (nu doarme niciodata culcat), daruindu-se cu totul altora, fara a tine seama de sine, cu crestineasca bunatate si rabdare chiar si in fata celor mai grave si mai mincinoase acuzatii (caci satana ataca Biserica noastra cu toata puterea, in multe feluri); dar este mereu plin de o asemenea dragoste si bucurie, incat in prezenta lui te simti totdeauna fericit si in pace, chiar in necazuri si in cele mai mari incercari”[26] .

Eugene a vazut si felul cum cei din turma Arhiepiscopului Ioan, din dragostea pentru pastorul lor care-i scapase din China sfasiata de razboi, incercau cu toata ravna sa-l apere. Vorbind in numele tuturor orfanilor Arhiepiscopului Ioan ce traiau pe atunci in San Francisco, Boris Massenkov i-a spus unui reporter de la San Francisco News Call Bulletin: „Daca nu era Arhiepiscopul Ioan, noi ne-am fi aflat acum in Rusia, sau muream de foame in China”. Asa cum noteaza reporterul, orfanii „erau dintre cei 3500 de rusi si alti refugiati pe care Arhiepicopul a reusit sa-i aduca in America in anii 1950-1951“[27].

Eugene a fost de fata cand Stareta Ariadna, cu carja in mana, a vorbit cu indrazneala in Catedrala, indignata de felul in care o parte a membrilor Bisericii s-au ridicat impotriva unui sfant in viata. Ea a spus enoriasilor ca cei ce simteau la fel ca ea puteau sa vina la ea la slujbe. Acestia au iesit impreuna cu ea lasand Catedrala goala, si s-au dus direct la manastire.

Cearta era asa de apriga, incat Arhiepiscopul Ioan a blagoslovit pe unii membrii turmei sale sa mearga la biserica Patriarhiei Moscovei din San Francisco, in loc de propria biserica. Si prin aceasta a aratat lipsa de partizanat politic si o viziune duhovniceasca asupra unitatii Bisericii ce transcende diviziunii jurisdictionale. Boris Massenkov si alti orfani au fost printre cei pe care Arhiepiscopul Ioan i-a trimis la biserica rusa „rivala”.

De-a lungul procesului, cele trei ziare principale din San Francisco, Chronicle, Examiner si News Call Bulletin, au publicat articole despre aceasta disputa, indreptandu-si atentia asupra controversei din jurul Arhiepiscopului Ioan. La 9 iulie 1963, ziarul Examiner a publicat o fotografie a Arhiepiscopului Ioan stand in sala de judecata.

La procesul din 9 iulie 1963, Ep. Sava, Arhiep. Ioan, Leontie, Nectarie, pr. Nicolai Dombrovski si pr. Leonid Upsinski

Procesul a durat patru zile, si in fiecare zi sala de judecata a fost ticsita. Gleb lucra in Monterey, astfel ca nu a putut sa fie de fata, dar Eugene s-a dus la toate audierile. I-a vazut pe episcopii si clercii ce au venit sa-l apere pe Arhiepisco­pul Ioan insirati pe banca aproape de el. Pe langa episcopii Sava si Nectarie, venise tocmai din America de Sud si prietenul sau, Inalt Preasfintitul Leontie Filippovici, Arhiepiscop de Chile. De asemenea, se aflau acolo si Pr. Spiridon, Pr Mitrofan si Stareta Ariadna.

De la inceputul procesului, judecatorul Edward O’Day, un catolic irlandez bland si batran, a vazut ca in fata sa nu se afla un parat obisnuit, ci un adevarat om al lui Dumnezeu. Pentru prima data in istoria orasului San Francisco, un judecator i-a ingaduit paratului sa spuna, o rugaciune la inceputul fiecarei sedinte[28] .

Urmand principiului monastic de a nu cauta sa se indreptateasca pe sine, Arhiepiscopul Ioan a stat de-a lungul infatisarilor fara sa spuna un cuvant.

La inceputul primei infatisari a sosit pe neasteptate secretarul Sinodului, protopopul George Grabbe. „Intalnirile sale necontenite cu avocatii reclamantilor au atras atentia”, scria Arhiepiscopul Ioan. In a treia zi a procesului secretarul Sinodului a depus marturie in favoarea reclamantilor iar in ziua urmatoare avocatul reclamantilor a tinut o cuvantare indreptata in principal impotriva Arhiepiscopului Ioan.

„Acuzatiile erau atat de multe”, scria Arhiepiscopul Ioan, ”incat judecatorul a spus ca daca, ar lua in considerare pe fiecare dintre ele, pro­cesul nu s-ar mai incheia niciodata… Judecatorul, care voia sa puna capat afacerii in mod pasnic, facand apel la pace in repetate randuri in cuvantarile sale din proces, a suspendat sedinta… Sedinta a fost suspendata pana la o data ce avea sa fie anuntata ulterior”[29].

Peste cateva zile, trei dintre avocatii reclamantilor au aterizat la sediul central al Sinodului din New York. Acolo, nota Arhiepiscopul Ioan,

„ei s-au sfatuit cu Arhiepiscopul Vitalie, care sosise din nou la sediul Sinodului si cu Arhie­piscopul Nikon si Pr. George Grabbe. Intalnirea a durat mai mult de patru ore”[30].

Unul din aspectele cele mai neplacute ale intregii afaceri erau telegramele care, chipurile, veneau de la intai-statatorul Sinodului, Mitropolitul Anastasie, prin Centrul Sinodal. Ori de cate ori Arhiepiscopul Ioan sau Episcopul Sava vorbisera la telefon cu Mitropolitul, il aflasera binevoitor fata de actiunile si argumentele lor; el reintarise autoritatea Arhiepiscopului Ioan in San Francisco si, cum am mai spus, trimisese ca dovada telegrame semnate. Insa in acelasi timp au fost trimise si alte telegrame, purtand si ele tiparit numele Mitropolitului ca autor, care afirmau lucruri contrare, subminand autoritatea Arhiepisco­pului Ioan, venind impotriva tuturor deciziilor sale si indreptatindu-i pe reclamanti sa spuna Tribunalului ca „actioneaza in ascultare fata de Sinod”. Acele telegrame fusesera trimise direct reclamantilor si avocatilor lor si una chiar judecatorului O’Day; iar despre ele Arhiepiscopul Ioan avea sa afle doar mai tarziu. Deci Mitropolitul era destul de sovaitor; si, asa cum sugera Arhiepiscopul Ioan in raportul sau catre Mitropolit si Soborul Arhiepiscopal, probabil ca telegramele nici nu veneau din partea Mitropolitului. Arhiepiscopul Ioan scria

„Recent, slavitul si cinstitul nume al Mitropolitului Anastasie a fost acoperit de necinstire, din pricina hotararilor contradictorii, a apelului la Tribunal si a altor actiuni care i-au stirbit prestigiul, nu numai in turma noastra, ci si printre cei de alte credinte, caci au fost pornite in numele sau. Noi, apropiatii sai impreuna-lucratori, stim cat de putin se potriveste acesta cu caracterul sau, si nu putem lasa intreaga raspundere pe umerii sai”[31].

Asa cum avea sa remarce Eugene intr-o scrisoare ulterioara, Arhiepiscopul Ioan socotea situatia atat de grava, incat si-a exprimat „ingrijorarea in privinta continuarii existentei Bisericii din Afara Granitelor ca o entitate unitara. – adica criza din San Francisco ameninta sa duca la schisma si anarhie si la subminarea autoritatii episcopilor”[32]. In raportul sau catre Mitropolit si Sinod, datat 23 iulie 1963, Arhiepiscopul Ioan scria despre actiunile potrivnice si deciziile ce pareau sa vina de la Sinod:

“La inceput nu simteam acest lucru in mod deosebit, fiindca prezenta Arhiepiscopului Athanasie si a Episcopului Sava tinea sub control ceea ce venea in mod oficial de la Sinod. Dar dupa plecarea lor si cu ocazia unei noi sedinte, lucrurile au mers cu o iuteala nestapanita, fara vreun control…, deciziile zburau, cu singurul scop de a-i satisface pe reclamanti… Aplicarea deciziilor ilegale ale Sinodului amenintau sa aduca mari incurcaturi in viata bisericeasca, si acestea nu numai ca nu aduceau pacea, ci, dimpotriva, starneau noi incurcaturi si tulburari…

Aveam impresia ca Sinodul – sau mai curand persoanele ce vorbesc in numele lui – se afla in legatura cu cei ce au fost alesi in consiliul parohial de anul trecut, care doresc sa pastreze puterea pentru ei sau pentru oamenii lor si cei ce sunt intr-un cuget cu ei, prin mijloace legale sau ilegale.

In fiecare parohie se afla oameni nemultumiti cu situatia existenta. In San Francisco erau astfel de oameni si inainte de aceste tulburari. Dar alcatuirea unui grup unit, care lucreaza cand in apararea autoritatii bisericii locale, cand impotriva ei, cand dupa canoane, cand impotriva lor, dar intotdeauna in unanimitate si cu indaratnicie, nu este un simplu fenomen local, ci este dirijat acum de cineva apropiat de Sinod.

Aceasta explica tot ce s-a intamplat la San Francisco, de la inceputul tulburarilor si pana in prezent. La fel se pot intelege si tulburarile ce au izbucnit in alte eparhii.

Care sunt consecintele? Autoritatea Sinodului este aproape nimicita…

Cele intamplate la San Francisco s-au raspandit repede in toata diaspora si ameninta existenta intregii Biserici din Afara Granitelor prin plecarea unei parti a fiilor ei de la credinta…

Vom ajunge deci sa vedem, cu durere, prabusirea Bisericii din Afara Granitelor, lucru ce nu este de folos decat dusmanilor sai. Noi, ierarhii ei, nu putem ingadui acest lucru si nici ca un grup organizat sa porunceasca unor episcopi si sa promoveze prin orice mijloace ceea ce doreste acel grup“.[33]

Pe cand Arhiepiscopul Ioan incheia acest raport, Mitropolitul Anastasie a venit pe Coasta de Vest ca sa ajute la rezolvarea crizei si sa-l sprijine pe Arhie­piscopul Ioan fara vreun amestec din partea birourilor centrale ale Sinodului. Acesta a fost momentul intalnirii lui Eugene si Gleb cu Mitropolitul, la festivalul Bach din Carmel. Este interesant ca, tocmai in momentul in care judecatorul delibera asupra deciziei sale la Tribunalul din San Francisco, iar Mitropolitul se gandea si el ce sa faca cu acest conflict, oratoriul lui Handel pe care-l ascultau in acea seara era Judecata lui Solomon avand ca tema judecata dreapta. Trei saptamani mai tarziu s-a dat un verdict corect si Arhiepiscopul Ioan a fost asezat ca ierarh permanent pentru San Francisco si America de Vest.

Intre timp, Arhiepiscopul Ioan si ceilalti aparatori au fost nevoiti sa faca o foarte costisitoare verificare contabila, pentru care au angajat o firma contabila independenta, renumita pe plan national, si anume Price, Watehouse & Com­pany, cu scopul de a arata tribunalului ca acuzatiile de delapidare erau false. In final, judecatorul O’Day l-a achitat pe Arhiepiscopul Ioan si pe ceilalti de toate invinuirile, negasind nici o dovada de frauda financiara. In privinta alegerilor bisericesti, judecatorul a hotarat ca nu este datoria statului sa determine daca au avut sau nu aprobarea Sinodului Episcopal. Insa, desi au pierdut, reclamantii nu incetau sa nascoceasca noi invinuiri, facand apel la tribunal inca doi ani si jumatate, aproape pana la moartea Arhiepiscopului Ioan. Acuzatiile si apelurile lor erau respinse in mod repetat de catre tribunal ca nefondate. In final, avocatul apararii, James O’Gara Jr., a spus curtii ca lucrurile mersesera prea departe:

“Pana in prezent, paratii au fost siliti in mod inutil de catre reclamanti sa faca cheltuieli de judecata ce se ridica la mai multe mii de dolari, in efortul de a apara interesele parohiei. Amanarea constructiei catedralei pricinuita de acesl litigiu a marit costul acesteia peste asteptari.

Niciodata in decursul acestui litigiu reclamantii nu au adus Curtii nici ca mai mica dovada, suficienta din punct de vedere legal, in sprijinul vreuneia du acuzatiile neintemeiate facute de ei…

Curtea cunoaste prea bine inutilele disensiuni si certuri dintre membrii parohiei pricinuite de afirmatiile nefondate facute de reclamanti. Litigiul a avut ca urmare nemijlocita marile tulburari religioase din parohie.

Adevarata sarcina a acestei asociatii [parohiale], aceea de a promova idealurile religioase ale membrilor sai, a fost serios afectata de zarva si de tulburarile rezultate din litigiu.

Pierderile financiare suferite de asociatie ar putea fi doar ele suficiente motive pentru ca Curtea sa respinga motiunea reclamantilor. Nici executorul jucatoresc si nici Price, Watehouse&Company nu au raportat vreo dovada de frauda financiara legata de treburile bisericesti. Daunele aduse asociatiei, atat din punct de vedere teologic, cat si din punct de vedere financiar, sunt aproape ireparabile…

Continuarea litigiului ar fi un abuz fata de procesul juridic prin continua unei actiuni ce a fost si este lipsita de temei.[34]

Intr-o scrisoare din toamna lui 1963, Eugene scria:

„Asa cum poate ca ai auzit, Vladica Ioan a fost intarit ca Arhiepiscop de San Francisco si chiar daca eparhia este departe de a fi ajuns la o pace reala, este macar un pic de ordine. Cred ca, in sfarsit, lucrarile la noua catedrala s-au reluat” [35].

Participand la procesul Arhiepiscopului Ioan, Eugene vazuse un sfant ce urma Stapanul pe Golgota. Asemeni lui Hristos, Arhiepiscopul Ioan fusese trimis acolo de catre orbii care-i conduceau pe alti orbi. Dar tot ca si Hristos, Arhiepiscopul Ioan i-a iertat la sfarsit pe toti. Intrebat cine era de vina pentru toata discordia din Biserica, el a raspuns simplu: „Diavolul”.

Evanghelia vie a lui Iisus Hristos, care-si dovedeste adevarurile pururea in mintile oamenilor, nu putea fi propovaduita lui Eugene in chip mai adevarat. Golgota finala a sfantului a fost o priveliste pe care avea sa nu o mai uite vreodata”.

————————————————————————————-

[1] Be Friends of God: Spiritual Readings from Gregory the Great, Cowley Publications, ptoridge, Mass., 1990, p. 117.

[2] In timpul razboiului civil din Rusia. Iata cum explica Arhiepiscopul Ioan Maximovici acest articol: „Prevazand posibilitatea ca ocarmuirea Bisericii Ruse sa fie lipsita de libertate ca diferitele parti separate ale Bisericii Ruse sa nu poata fi in contact cu ea, Patriarhul Tihon, ce era atunci capul Bisericii, a dat indrumari ca in regiunile separate de administratia bisericeasca, sa se intemeieze administratii bisericesti vremelnice sub conducerea celor mai batrani ierarhi din regiune”.

(Arhiep. Ioan Maximovici, „The Russian Orthodox Church Outside Russia”, in The Orthodox Word, nr. 37, 1971, p. 63.)

[3] Iata ce spune Rezolutia Sinodului Episcopilor Bisericii Ruse din Afara Granitelor,data in luna septembrie 1927: „Acea parte a Bisericii a toata Rusia aflata in afara granitelor trebuie sa inceteze orice legaturi cu administratia bisericeasca de la Moscova…, pana la reluarea legaturilor firesti cu Rusia si pana la eliberarea Bisericii prigoana autoritatilor sovietice atee… Partea Bisericii Ruse care se afla in afara granitelor se socoteste o ramura de nedespartit, unita duhovniceste cu Marea Biserica Rusa. Ea nu se desparte de Biserica Mama si nu se socoteste autocefala”.

[4] Scrisoarea Pr. Serafim Rose catre Pr. Nichita Palassis, 16 iunie 1972

[5] Scrisoarea Pr. Serafim Rose catre Pr. Nichita Palassis, 14 noiembrie 1971.

[6] Scrisoarea Pr. Serafim Rose catre Alexei Young 31 octombrie 1972.

[7] Biserica a exilatilor rusi din Europa Occidentala, aflata la un moment dat sub conducerea Mitropolitului Evloghie al Parisului, exarhul Patriarhiei Moscovei. In 1931 Mitropolitul Evloghie si-a pus Biserica sub ascultatea Patriarhiei de Constantinopol. Titulatura ei oficiala este Arhiepiscopia Ortodoxa Rusa din Europa de Vest, tinand de Patriarhia Ecumenica.

[8] Afirmatia Arhiepiscopului Ioan catre Eugene a fost relatata de Eugene insusi lui Anthony Arganda. Pentru citatul exact din Arhiepiscopul Ioan pe aceasta tema, vezi cap. 99.

[9] Arhiepiscopul Ioan a relatat in amanunt evenimentele legate de proces intr-un raport (in limba rusa) catre Mitropolitul Anastasie si catre Sinodul Arhiepiscopal al Bisericii Ruse din Afara Granitelor, datat 23 iulie 1963. Raportul citat a fost sursa principala a prezentului capitol.

[10] Raportul Arhiepiscopului Ioan Maximovici „Catre Inalt Preasfintitul Presedinte [Mitropolitul Anastasie] si Prea Sfintitii Membri ai Sinodului Arhiepiscopal al Bisericii Ruse din Afara Granitelor”, 23 iulie 1963, p. 2 (in lb. rusa). Trad. engl. in The Orthodox Word, nr. 175-76 1994, p. 128.

[11] Warren Hinckle, „Orthodox Ouster Fight: Archbishop’s Angry Orphans”, in San Francisco Chronicle, 2 mai 1963, p. 4.

[12] Donald Canter, „Uproar in a Church”, in San Francisco News Call Bulletin, 29 aprilie 1963, p. 32. „Orthodox Dispute: Mass Appeal for Archbishop John”, in San Francisco Sunday Chronicle, 12 mai 1963, p. 2.

[13] „White Russians Speak Out: «The Archbishop Saved Us»”, in San Francisco News Call Bulletin, 2 mai 1963.

[14] Donald Canter, „Uproar in a Church”.

[15] Ibid

[16] Raportul Arhiepiscopului Ioan, p. 3 (in lb. engleza, p. 130).

[17] Documentele legate de acest proces se afla la Primaria San Francisco, Arhiva districtuala,camera 317, Procesul #532856, Curtea Superioara a Statului California din si pentru orasul si districtul San Francisco. Data inregistrarii: 6 iunie 1963.

[18]„Fostul consiliu parohial” se refera la sprijinitorii Arhiepiscopului Ioan care facusera parte din consiliu si adunasera bani pentru zidirea Catedralei. Cand Arhiepiscopul Antonie de Los Angeles a venit si a oprit lucrarile la Catedrala, si-a instalat proprii partizani si acestia au alcatuit consiliul parohial ce a depus plangerea.

[19] Trebuie amintit ca Protopopul Nicolai Dombrovski a fost preotul care l-a primit in mod canonic pe Eugene in Biserica.

[20] Raportul Arhiepiscopului Ioan, p. 5 (in lb. engleza, p. 131).

[21] Ibid, p. 5 (in lb. engleza, p. 132).

[22] Documentul Inaltei Curti a Statului California ii consemneaza pe „MAXIMOVICI, cunoscut si ca INALT PREASFINTITUL ARHIEPISCOP IOAN” si pe ceilalti parati, in frunte cu Eugene A. Hrapov, noul iconom al parohiei. Arhiepiscopul Ioan insusi, in raportul catre Mitropolitul Anastasie si Sinodul Arhiepiscopal, afirma ca „fostii membrii ai consiliului parohial sunt implicati intr-un proces impotriva arhiepiscopului lor din aceeasi biserica, parohie si eparhie (Raport, p. 9).

[23] Raportul Arhiepiscopului Ioan, p. 6 (in lb. dhgleza, p. 133)

[24] Ibid.

[25] Scrisoarea lui Eugene Rose catre Nina Seco, 10 septembrie 1963.

[26] Scrisoarea lui Eugene Rose catre Alison, 15 iulie 1963.

[27] „White Russians Speak Out: «The Archbishop Saved Us»”

[28] Informatia provine de la avocatul care l-a aparat pe Arhiepiscopul Ioan, dl. James O’Gara Jr.

[29] Raportul Arhiepiscopului Ioan, pp. 7-8 (in lb. engleza, pp. 134-35).

[30] Ibid., p. 8 (in lb. engleza, p. 135).

[31]Ibid., p. 13 (in lb. engleza, p. 140).

[32] Scrisoarea Pr. SerafimRose catre Alexei Young, 31 octombrie 1972.

[33] Raportul Arhiepiscopului Ioan, pp. 11-13 (in lb. engleza, pp. IS9-140).

[34] Memorandum of Points and Authorities in Opposition to Plaintiffs’ Motion to S© Judgement, 2 octombrie 1964.

[35] Scrisoarea lui Eugene Rose catre Nina Seco, 10 septembrie 1963.

(Ierom. Damaschin, Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose, Editura Sophia, Bucuresti, 2005)

Legaturi:

• CALEA DE MIJLOC, CALEA DE AUR A BISERICII SI PERICOLUL SECTARISMULUI – marturia reala a Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granitelor
• “In ce stramta camasa de forta a logicii vor sa ne sileasca sa intram…” – ULTIMUL CONFLICT AL PARINTELUI SERAPHIM CU GRUPAREA ZELOTISTA
• Sfantul Nou-Mucenic Tar Nicolae al II-lea mult-patimitorul – sensul proniator al unei reabilitari

*

• Rugaciune catre Sfantul Ierarh Ioan Maximovici, Facatorul de minuni al vremurilor din urma
• Scrisoare catre necunoscut…
• VASUL VIU AL TRADITIEI ORTODOXE
• SFANTUL IOAN MAXIMOVICI, PARINTELE UNIC – Marturii olandeze: “Daca se uita la tine, in clipa aceea te stiai cel mai iubit din lume”
• SF. IOAN MAXIMOVICI - CEA MAI LIMPEDE SI ZGUDUITOARE PREDICA DESPRE SFARSITUL LUMII
• CUVINTE ACTUALE PENTRU DUMINICA ORTODOXIEI
• Vladica Ioan la Westminster: “AICI NU ESTE HAR DELOC!”
• Sfantul Ioan Maximovici si declinul Patriarhiei Constantinopolei
• Despre oprirea participarii la distractii in ajunul zilelor de duminica si al sarbatorilor

***

• Aici puteti asculta vocea Sfantului Ioan Maximovici!
• Icoane
• Imagini
• Moaste
• Viata Sf Ioan Maximovici
• ACATISTUL SFANTULUI IERARH IOAN MAXIMOVICI (text)

“În epoca noastră plină de incertitudine, îndărătnicie şi violenţă, din prea mult zel unii cad într-o extremă periculoasă, străină de originile Bisericii noastre, după cum am încercat să arăt în raportul meu; la prima bănuială, aceştia sunt gata să vadă în aproapele lor un eretic sau schismatic periculos, trezind sentimente rele faţă de acesta, în loc de dragoste şi bunăvoinţă, căzând în acelaşi timp în mândrie, fără să-şi dea seama, fapt nu mai puţin periculos pentru sufletul omului decât slăbirea în credinţă. Un exemplu trist putem vedea la Geneva, în persoana părintelui destul de vrednic, V. Sakkas, pentru care nici chiar Sinodul Episcopilor nu este suficient de ortodox, supunerea faţă de el nefiind necesară. Aceasta nu mai este ortodoxie, ci sectarism!”

Randurile care urmeaza fac parte dintr-un raport oficial citit la Sinodul al III-lea al ROCOR (“Russian Orthodox Church Outside Russia” = Biserica Ortodoxa Rusa din Diaspora) in anul 1974. In el se face un istoric al atitudinii pe care ROCOR a adoptat-o fata de marile provocari ale modernimului: tendintele reformiste impuse Bisericii Ortodoxe, inclusiv noul calendar, tendintele ecumeniste, precum si obedienta fata de stapanirea politica. In acest istoric se arata ca ROCOR, ca biserica libera atat de stapanirea politica, cat si de tentatiile moderniste, a pastrat comuniunea cu bisericile ortodoxe care au fost afectate de astfel de procese, avand o atitudine plina de intelegere, pastrand, asadar, calea de mijloc prin reprezentantii sai cei mai inalti – de la intai-statatori pana la arhierei sfinti ca Ioan Maximovici.

Astfel, ROCOR nu a declarat niciodata, sub nicio forma, nicio biserica ortodoxa drept schismatica sau eretica pentru adoptarea noului calendar sau pentru ecumenism, ci a pastrat comuniunea spirituala cu Biserica Ortodoxa Universala (oficiala). Relatiile de con-celebrare cu reprezentantii bisericilor oficiale nu au fost intrerupte de catre ROCOR, nu la intentia Sinodului ROCOR si nu datorita calendarului sau ecumenismului, ci de unele biserici oficiale, si aceasta din cauza conditiilor politice de atunci, dupa cum va fi aratat mai jos.

Mai mult decat atat, surpriza este ca pana si in sanul ROCOR au existat comunitati ortodoxe care au tinut calendarul nou. In mod socant pentru cei care il invoca pe Sfantul Ioan Maximovici ca sa isi indreptateasca propriul zelotism si fetişism calendaristic, Sfantul Ioan a păstorit el insusi doua asemenea comunitati: cea olandeza si cea română din Franta, hirotonind chiar un episcop roman nou-calendarist. Cat mai ramane din propaganda stilista ce il invoca pe Sfantul Ioan Maximovici, in dispretul istoriei si al vietii Sfantului, in sprijinul lor? Nimic, asa cum nimic va ramane, prin materialele care vor fi publicate pe viitor, si din minciunile prin care Cuviosul Serafim Rose este revendicat de acesti “apologeti” ai schismei calendaristice.

“MILA VOIESC, IAR NU JERTFA”*

(traducere dupa: http://www.russianorthodoxchurch.ws/english/pages/articles/churchinworld.html )

*Selectii din raportul Arhiepiscopului Antonie al Genevei si al Europei de Vest, “Biserica noastra in lumea moderna”. Raportul a fost citit in Sinodul al III-lea al ROCOR din 1974, si face parte din anexele actelor oficiale ale Sinodului ROCOR din acel an.

Au fost traduse fragmente extinse deoarece, in restul documentului, se ating probleme istorice mai detaliate si cu caracter prea contextual pentru a fi de interes astazi, pentru noi. Oricine il poate parcurge insa integral in original.

Poziţia Bisericii noastre cu privire la tentaţiile modernismului

“Aflându-se în afara graniţelor ţării sale, Mitropolitul Antonie [Hrapovitsky] (v. foto) a ridicat sabia adevărului şi împotriva modernizării Bisericii din URSS – crearea aşa-numitei „biserici vii” şi a aceluiaşi modernism din lumea liberă, exprimat în Congresul din 1923, de care am vorbit deja. Căci reformele propuse şi acceptate au fost aceleaşi, atunci şi acum! Înşelăciunea modernismului nu va birui în totalitate şi numai câteva biserici trec la început la noul calendar, respins de majoritatea.

Respingând in mod hotarat noul calendar pentru Biserica Ortodoxă, Mitropolitul Antonie nu a trecut la extrema opusă, iar sabia sa nu a căzut asupra celor păcătoşi. El revarsă asupra lor focul iubirii şi al îndelungii răbdări. El nu încetează comuniunea în rugăciune cu Bisericile care au adoptat calendarul nou, nu anatemizează pe nimeni, aşa cum s-ar fi putut proceda de la început. Din mărturia întâistătătorului nostru şi din ceea ce am auzit chiar noi de la Mitropolitul Antonie, acesta nu a considerat noul calendar ca fiind o erezie, pentru el a fost o încălcare gravă a disciplinei Bisericii. El acceptă, de exemplu, invitaţia Bisericii române, călătorind în România după ce Biserica ei a trecut la noul calendar.

Congresul din 1923 a lăsat urmări nefaste asupra Bisericii sârbe. Mulţi preoţi văduvi s-au căsătorit a doua oară, încălcând în mod evident canoanele Bisericii. Mitropolitul ortodox Antonie nu a putut lua parte la astfel de fărădelegi. Totuşi, nu a criticat deschis pe nimeni, nu a întrerupt relaţiile cu patriarhul sârb, rămânând în continuare acolo şi sprijinind cu exemplul său personal de evlavie şi credinţă ortodoxă simţirile ortodoxe din Biserica sârbă, unde preoţii văduvi nu se mai căsătoresc pentru a doua oară.

Sabie împotriva păcatului şi milă pentru păcătoşi, iată ce ne-a învăţat binecuvântatul nostru episcop. Pentru că e uşor să-i numim pe fraţii noştri eretici. Pentru oameni este uşor, dar în ochii lui Dumnezeu, ne asumăm responsabilitatea de a anticipa judecata Bisericii, acuzându-ne aproapele de erezie.

Să ne amintim de călugărul care a fost numit hoţ, mincinos şi desfrânat, care a răspuns cu smerenie la toate acuzaţiile ca fiind adevărate. Dar când a fost acuzat de erezie, a negat. Fiind întrebat de ce a acceptat celelalte acuzaţii, iar acum protestează, călugărul a răspuns:

„Deşi sunt desfrânat, mincinos şi hoţ, fac parte din Biserică şi pentru mine există pocăinţă şi mântuire… Dar dacă sunt eretic, atunci sunt în afara Bisericii, fără nădejdea mântuirii…”

Biserica este singura care poate exclude pe cineva din rândurile sale, declarându-l eretic, printr-o adunare legiuită a episcopilor săi. Cine dintre noi îndrăzneşte să anticipeze judecata Bisericii? Orice creştin ortodox poate spune, cu mare prudenţă, că un frate are vederi neortodoxe, săvârşeşte păcate în ceea ce priveşte credinţa, etc. Dar să numesc pe cineva eretic în sensul deplin al cuvântului, doar pentru că aşa că mi s-a părut mie, că aşa cred eu, este cădere în mândrie, suficienţă de neiertat, să îmi încarc sufletul cu mai mult decât păcatul acuzării.

Sub Mitropolitul Anastasie [Gribanovsky], până de curând, ne-am rugat pentru sfinţiţii patriarhi ortodocşi, deşi aceştia erau deja ecumenişti şi respectau noul calendar. În vremea sa, un eveniment cumplit şi nemaipomenit s-a petrecut în lumea ortodoxă: toate Bisericile locale s-au alăturat definitiv Consiliului Mondial al Bisericilor. Mitropolitul Anastasie nu s-a descurajat. În lumea liberă, numai Biserica noastră a respins mişcarea ecumenică. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că, fără cuvinte inutile şi anateme, Biserica rusă liberă a condamnat ferm şi decisiv ecumenismul, ca o mişcare neortodoxă! Ea şi-a ales propria cale în ortodoxie, o cale specială, singura cale. Mitropolitului Anastasie nu i-a fost teamă să rămână singur pe acest drum. Cu toate acestea, bătrânul curajos nu a încetat comuniunea cu nimeni, nu a declarat eretic pe nimeni, nu a aruncat fulgere şi tunete, ci se roagă cu îndelungă răbdare pentru cei care au căzut în păcat.

Două scrisori ale Sinodului Episcopilor Bisericii noastre prezintă interes, scrisori adresate bisericii greceşti pe stil vechi, ale căror copii au fost trimise la vremea respectivă arhiepiscopului grec al Americii şi patriarhului ecumenic.

Prima scrisoare, nr. 3/50/1296 din 27 septembrie 1961:

„Biserica noastră păstrează calendarul vechi şi consideră că introducerea noului calendar este o mare greşeală. Totuşi, tactica sa a fost întotdeauna de a păstra comuniunea spirituală cu Bisericile ortodoxe care au adoptat noul calendar, deoarece acestea sărbătoresc Paştele conform hotărârii primului Consiliu Ecumenic. Biserica noastră nu a declarat niciodată Patriarhia Ecumenică sau Arhiepiscopia Greacă de Nord şi America de Sud ca fiind schismatice şi nu a încetat comuniunea spirituală cu ele”.

Cea de-a doua scrisoare, la exact o săptămână mai târziu, nr. 3/50/1443 din 3 octombrie 1961:

„Biserica noastră păstrează calendarul vechi şi consideră că noul calendar este o greşeală. Totuşi, în conformitate cu politica patriarhului Tikhon de vrednică pomenire, n-am încetat deloc comuniunea spirituală cu Bisericile canonice în care s-a introdus noul calendar”.

Mitropolitul Anastasie adoptă pentru prima dată noul calendar în Biserica noastră pentru cei convertiţi de la alte credinţe. La fel a procedat mai târziu Arhiepiscopul Ioan [Sfantul Ioan Maximovici], cinstit de mulţi ca om al lui Dumnezeu şi luptător pentru credinţă în vremurile noastre, care a primit în Episcopia Europei de Vest un grup de olandezi ortodocşi care, folosind noul calendar, au existat în Biserica noastră timp de 22 de ani – nu este o perioadă scurtă de timp. În acelaşi timp, în Biserica noastră au apărut noi calendarişti – românii. Arhiepiscopul Ioan [Sfantul Ioan Maximovici], nu fără consimţământul Mitropolitului Anastasie, împreună cu un mitropolit român refugiat la Paris, episcopul Visarion a hirotonit un nou calendarist (Teofil). Aceste parohii sunt chiar şi acum supuse direct întâistătătorului nostru care în fiecare an când se află în Europa, slujeşte în biserica română din Paris, în acest an fiind vorba de duminică, 28 iulie (15 iulie pe stil vechi). În plus, s-a pus problema consacrării în episcopie a unui protoierarh român din Paris, noi fiind conştienţi de faptul că românii nu vor renunţa la calendarul nou. Pentru că Biserica română a existat de peste 50 de ani respectând calendarul nou. Două generaţii au trecut fără să ştie de calendarul vechi.

Sub mitropolitul Anastasie, Episcopia Europei de Vest a primit un grup de ortodocşi francezi, condus de protoierarhul E. Kovalevsky – un nou calendarist. Mitropolitul Anastasie însuşi a privit favorabil ridicarea protoierarhulului Kovalevsky în episcopat, chiar şi fără schimbarea calendarului.

Arhiepiscopul Ioan [Sfantul Ioan Maximovici], împreună cu noul calendarist, episcopul Teofil, l-a hirotonit pe Kovalevsky episcop de San Denis. Nu biserica noastră a fost cea care l-a excomunicat pe noul calendarist, episcopul Ioan (numele monahal al protoierarhulului E. Kovalevsky). El singur a părăsit Biserica ce i-a dăruit harul slujbei episcopale, fapt pentru care a fost condamnat şi caterisit. O parte din turma acestui episcop nevrednic a rămas credincioasă Bisericii noastre, existând acum în Episcopia Europei de Vest ca protopopiat separat, condus de Arhimandritul Ambrozie, un francez care de bună voie şi treptat şi-a trecut parohiile la calendarul vechi, fapt care a fost rodul răbdării şi bunăvoinţei noastre.

Mitropolitul Anastasie, respingând mişcarea ecumenică, trimite de bună voie observatori la conferinţa lor pentru a mărturisi adevărul. Fără a reflecta asupra problemei, el a trimis observatori din Biserica noastră la Conciliul Vatican. Astfel, cu demnitate, a luat parte la viaţa catolicilor şi protestanţilor, fără teamă, însă fără să amestece vreodată adevărul cu minciuna, fără a se situa la nivel de egalitate cu eterodocşii. A încercat să presare seminţe de adevăr în această mişcare. Deşi ecumenismul din timpul său a presupus deja o participare masivă din lumea ortodoxă, mitropolitul nu a luat nicio măsură decisivă împotriva acestui fapt.

Acest lucru a fost realizat în 1971 de Consiliul Episcopilor cu Mitropolitul Filaret, care a declarat ecumenismul o învăţătură eretică din punct de vedere al Bisericii Ortodoxe. Dar Consiliul nu i-a considerat eretici pe reprezentanţii tuturor Bisericilor locale care au aderat la Consiliul Ecumenic. Mitropolitul Filaret a trimis episcopilor din Biserica lui Hristos două epistole triste, în care acesta subliniază pericolul infiltrării ideilor ecumenice în gândirea ortodoxă, prezentând ideile şi expresiile greşite ale patriarhului Athenagoras, fără a numi pe cineva eretic! „Sfinţia voastră” este modul în care se adresează Patriarhului Constantinopolului.

[...] In timpul nostru de teribilă prigonire a Bisericii si de neprevăzute circumstanţe ale vieţii bisericeşti, este foarte greu sa numeşti pe cineva 100% schismatic, mai ales pe cei din clerul si laicatul de jos. Pentru că, chiar si existenţa independentă a Bisericii Ruse nu a fost prevazută de canoane. Este justificata doar de doua lucruri: prigoana fara precedent a Bisericii din Rusia si natura temporara a existentei noastre. Daca regimul ateist se sfareste, daca prigonirile credinciosilor din tara-mama inceteaza, daca libertatea religioasa este restaurata, atunci Biserica Rusa [ROCOR] va inceta sa existe, unindu-se cu Biserica Mama.

Atitudinea bisericilor locale fata de biserica noastra dupa ultimul razboi mondial

Pana la sfarsitul ultimului razboi mondial, am slujit cu reprezentantii tuturor bisericilor locale din lumea libera, chiar si cu cele care s-au mutat pe noul calendar sau care s-au “jucat” cu ecumenismul.

Schimbarea de atitudine a acestor biserici fata de noi a inceput dupa razboi, cand slabul Patriarh Alexey a fost trimis de guvernul sovietic sa viziteze patriarhii si sefii bisericilor locale. Batranul, captivul ateistilor, a amagit fratii sai, convingandu-i ca totul s-a schimbat in bine in Rusia, ca mii de credinciosi umplu bisericile, etc. Reprezentantii oficiali ai bisericilor ortodoxe nu au rezistat in fa ta acestei marturii false a batranului patriarh. L-au recunoscut pe Alexey drept Patriarh legitim si legal al Intregii Rusii. El, in schimb, le-a cerut sa intrerupa comuniunea de rugaciune cu biserica noastra [ROCOR] ca fiind una schismatica pentru ca nu recunoaste patriarhul [Rusiei]. Nu este clar cat de mult au fost de acord cu acest lucru. Stim doar ca nu s-a intrerupt imediat comuniunea. Astfel ca reprezentantul Patriarhiei Constantinopolului, mitr. Emilian, a slujit Liturghia impreuna cu mine in biserica din Geneva chiar dupa vizita Patriarhului Alexey. Acest lucru era pe deplin acceptabil pentru noi si greci.

Nu Mitr. Anastasie a fost nemultumit de comuniune, nu arhiepiscopul Ioan [Maximovici], episcop peste Europa de Vest, ci Patriarhul Moscovei, care a trimis o scrisoare dura Patriarhului Athenagoras, cerandu-i sa inceteze slujirea, de catre clericii Patriarhiei Constantinopolului, cu clerul nostru. Numai dupa acest lucru, repet, nu din decizia Bisericii noastre, ci prin ukazul [actul oficial] Patriarhului Athenagoras au fost grecii opriti sa slujeasca cu noi. Aproximativ din acel timp, de fapt, slujirea noastra cu reprezentantii oficiali ai bisericilor locale s-a incheiat. Pentru ca toate aceste biserici, fara exceptie, de la Conferinta de la Rhodos, au inceput sa coopereze cu Patriarhia Moscovei si Sinodul sau, recunoscandu-l oficial, dar nu prin constiinta, drept intai-statator al Bisericii Ruse.

Nu au am cautat si nu cautam slujire cu reprezentantii sai oficiali. Aceasta despartire reflecta si atitudinea noastra catre ei. Dar comuniunea noastra de rugaciune cu Bisericile Ortodoxe nu a fost intrerupta in intregime. In primul rand, nu exista niciun document acceptat de toate bisericile care sa ne excomunice din unitatea universala! Cand mitr. de Leningrad, Nicodim, a cerut acest document de la reprezentantii bisericilor autocefale la o conferinta pan-ortodoxa de la Geneva, nu l-a obtinut. Cererea lui a fost intampinata cu tacere si ignorata de reprezentantii oficiali ai bisericilor, ceea ce da marturie ca printre ei avem si prieteni, nu numai dusmani. Drept rezultat, dorintele ateistilor nu au fost implinite. Pentru ca majoritatea reprezentantilor bisericilor, atat oficiali (care au tacut “de teama iudeilor”) cat si ne-oficiali, care simpatizeaza cu biserica noastra, au inteles ca episcopii liberi, episcopi in sens propriu, suntem noi!

Atitudinea bisericii noastre fata de reprezentantii bisericilor locale

Cred, simt, marturisesc ca trebuie sa ne bucuram de exprimarea, in lumea ortodoxa, a bunavointei fata de biserica noastra. Trebuie sa intelegem ca multi copii ai bisericilor locale isi pun sperantele si increderea in biserica noastra. Suntem obligati sa ramanem in contact cu ei si sa ne bucuram de ocazia de a avea comuniune de rugaciune cu ei, atat de rara astazi.

Pentru ca unitatea Bisericii nu este o vorba goala, cuvinte inutile, este chiar esenta si fundamentul ei. Urmand exemplul intai-statatorilor nostri, trebuie sa pastram cu grija firele care ne mai leaga de lumea ortodoxa.

Nu trebuie să ne izolăm în niciun fel, văzând în jurul nostru – de multe ori doar în imaginaţie – eretici şi schismatici. Izolându-ne treptat, vom cădea în extrema pe care mitropoliţii noştri au evitat-o cu înţelepciune, vom respinge calea de mijloc, împărătească pe care Biserica noastră a călătorit până acum, ne vom regăsi într-o ramură bisericească goală şi nu în Biserică, mărturisind Adevărul liber şi fără frică!

Izolându-ne, vom apuca pe calea sectarismului, temându-ne de toate, în strânsoarea paranoiei, ne vom pierde ultimii prieteni din lumea ortodoxă! Dar, pentru a intra pe o astfel de cale, trebuie mai întâi să respingem trecutul Bisericii noastre şi să îl condamnăm.

Prin mila lui Dumnezeu, suntem departe de astfel de ispită, [dar] simţim totuşi asemenea atitudini în mijlocul nostru. Prudenţa este o virtute creştină de bază. Deoarece în fiecare Biserică locală, cu excepţia reprezentanţilor săi oficiali, care sunt adesea legaţi şi dependenţi de circumstanţe cotidiene şi politice complicate, există însuşi TRUPUL BISERICII – preoţi evlavioşi şi laici cu frica lui Dumnezeu, cei care, de exemplu, au salvat Biserica din Constantinopol când reprezentanţii săi oficiali au semnat unirea florentină cu Roma. Câte multe alte astfel de forţe vii există în fiecare Biserică locală, slavă Domnului, copiii ei credincioşi, şi cât de trist ar fi pentru noi să nu vedem şi să nu simţim aceste forţe, să fim gata să încetăm comuniunea în rugăciune cu ele, unitatea în Hristos, pentru păcatele actualilor săi reprezentanţi oficiali, posibil nevrednici.

În Biserica Sârbă, strajă permanentă a forţelor ortodoxe este în acest moment Arhimandritul ortodox Iustin (Popovici), renumit în întreaga lume ortodoxă. El a ridicat vocea cu mult timp în urmă împotriva ispitei ecumenismului, denunţând această mişcare în cartea sa recent publicată, „Biserica Ortodoxă şi ecumenismul”. El i-a acuzat chiar şi pe episcopii sârbi care erau slabi în apărarea Ortodoxiei. Iar atunci când Patriarhul Gherman al Serbiei a devenit unul din reprezentanţii Consiliului Ecumenic, ce a făcut acest apărător al ortodoxiei? La fel ca Mitropoliţii noştri Antonie şi Anastasie, pe care i-a cinstit, nu a încetat comuniunea în rugăciune cu patriarhul său, nu a numit pe nimeni eretic sau schismatic, a continuat să se supună ierarhiei Bisericii sale şi l-a pomenit pe patriarh la fiecare slujbă. De ce? Ar fi putut crea o schismă în Biserica sârbă. Arhimandritul Iustin a educat o întreagă generaţie de călugări credincioşi, învăţaţi, care îl urmează fără discuţie, pe care o parte din turmă l-ar fi urmat. Dar părintele Iustin nu face acest lucru, deoarece pentru el „unitatea Bisericii” nu reprezintă nişte cuvinte fără temei, înţelegând că schisma în Biserică este un păcat mai mare decât îndoiala şi îndărătnicia în credinţa episcopilor Bisericii. Nu avem episcopi fără păcat, dar cei nesiguri, nestatornici, slabi duhovniceste încă fac parte din Biserică, pentru că Hristos nu a venit să-i vindece pe cei sănătoşi, ci pe cei bolnavi, motiv pentru care a răbdat până la sfârşit prezenţa lui Iuda printre apostoli, iar la Cina cea de Taină nu a încetat comuniunea în rugăciune cu el, împărtăşindu-l pe cel nevrednic.

În epoca noastră plină de incertitudine, îndărătnicie şi violenţă, din prea mult zel unii cad într-o extremă periculoasă, străină de originile Bisericii noastre, după cum am încercat să arăt în raportul meu; la prima bănuială, aceştia sunt gata să vadă în aproapele lor un eretic sau schismatic periculos, trezind sentimente rele faţă de acesta, în loc de dragoste şi bunăvoinţă, căzând în acelaşi timp în mândrie, fără să-şi dea seama, fapt nu mai puţin periculos pentru sufletul omului decât slăbirea în credinţă. Un exemplu trist putem vedea la Geneva, în persoana părintelui destul de vrednic, V. Sakkas, pentru care nici chiar Sinodul Episcopilor nu este suficient de ortodox, supunerea faţă de el nefiind necesară. Aceasta nu mai este ortodoxie, ci sectarism!

Ce este important pentru noi: Biserica în sine şi forţele vii din ea sau reprezentanţii oficiali vremelnici, poate chiar nevrednici? De dragul lor trebuie să ne smulgem din Biserica lui Hristos, în care majoritatea gândeşte la fel ca noi, unde, în ciuda nevredniciei noastre, suflă Duhul Sfânt? Dar pe cine pedepsim noi astfel? Doar pe noi înşine!”

Cititi si:

• CE AU SPUS, IN REALITATE, MARTURISITORII ROMANI INTERBELICI DESPRE PROBLEMA PASCALIEI SI A CALENDARULUI
• Ce este “ROCORUL” dizident al lui Agafanghel? Cine sunt “catacombnicii” recomandati de Danion Vasile?
• “O ASTFEL DE „CORECTITUDINE” VA PRODUCE MEREU NUMAI SCHISME si in cele din urma ajuta numai miscarea ecumenica…”
• Cuv. Seraphim Rose: “Cerule! Ce se intampla cu oamenii?…” - PUR SI SIMPLU ACTUAL! (I)
• DESPRE “SECTARISMUL ORTODOX” SI INSELAREA “DREPTILOR” HIPERCRITICISTI. Pur si simplu actual
  
• CUVIOSUL SERAPHIM ROSE IN “JUNGLA ZELOTISMULUI”

“Cum sa admitem ca preotii sa semene asemenea indoieli? Este un atac la inima credintei noastre!”

Sfantul Ioan Maximovici ia impartasania scuipata de o bolnava de turbare

“O cunoştinţă apropiată de-a vlădicăi, O. Skopicenko povesteşte că o femeie, Menşikova, a fost muşcată de un câine turbat şi, neglijând regulile elementare legate de tratamentul muşcăturilor, s-a îmbolnăvit de turbare.

Când vlădica a împărtăşit-o pe muribundă, ea fu cuprinsă de una din crizele specifice bolii şi, dând afară spumă pe gură, ea scuipă şi Sfânta împărtăşanie. Dar Sfintele Taine trebuie consumate, aşa că vlădica le-a ridicat de pe jos şi le-a înghiţit, însoţitorii care erau cu el n-au apucat decât să strige:

„Ce faceţi ? Turbarea este foarte molipsitoare !”.

Dar vlădica le-a răspuns liniştit:

„N-o să se întâmple nimic, doar sunt Sfintele Taine”.

Si, întradevăr, nu i se întâmplă nimic”.

(Sfantul Ioan Maximovici, “Predici si indrumari duhovnicesti”, Editura Sophia, Bucuresti, 2006)

***

Sfantul Nicolae Planas: Impartasirea leprosului

“Alta intamplare dovedeste credinta neindoielnica si evlavia ce-o avea in savarsirea sfintitelor sale datorii. Acolo, in parohia sa, pe o strada ingusta, se ascundea un lepros intr-o stare grava. I se mancasera buzele, din cauza infricosatoarei boli. Odata, Parintele a mers sa-l impartaseasca, dar gura lui distrusa n-a putut primi Sfantul Trup al Domnului, care a cazut alaturi. Fara nici o sovaiala, Parintele s-a aplecat si cu gura sa a luat margaritarul dumnezeiesc care cazuse si l-a “consumat”. Asta s-o auda si cei care sovaiesc sa se impartaseasca, pentru ca se tem de microbi! Intr-adevar, mare blasfemie! Dumnezeul viilor si al mortilor, Care a facut cerul si pamantul sa fie biruit de microbi! Aiureli ale necredintei celei intunecate.

Cat despre bolnavul acesta, l-a descoperit Politia si l-a trimis la azilul de leprosi impreuna cu fiica lui, care si ea se molipsise mancandu-i-se degetele. Cu toate acestea, Parintele n-a patit nimic”.

(Monahia Marta, Sfantul Nicolae Planas, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2002)

***

Minuni si descoperiri din timpul Sfintei Liturghii

“Un fapt asemanator s-a intamplat si in 1942, la Ioanina. Predicatorul preot Benedict Petrachis (+1961), dupa Sfanta Liturghie la bisericuta din Cadro, s-a dus la spitalul din acea localitate unde se gasea si sectia TBC, ca sa impartaseasca pe bolnavi.

Un bolnav care se gasea intr-o stare grava, imediat ce s-a impartasit a vomat pe cearceaf. Imediat parintele Benedict a luat cu lingurita, a mancat, si a dat porunca ca cearceaful sa fie ars.

Doctorii l-au vazut si s-au ingrozit:

Ce face, nebunul?, au strigat. Peste putin timp il veti vedea cu TBC.

Dar nici peste putin timp si nici peste mult timp nu l-au vazut cu tuberculoza. Harul Tainei nu a lasat sa se intample nimic”.

*

“Raposatul Dimitrie Panagopulos (1916-1982), predicator luminat, predica chiar si la spitalul Sotiria, unde altii nu se apropiau de frica tuberculozei. Acolo il insotea parintele Dimitrie Papantonis, care spovedea pe tuberculosi si savarsea Sfanta Liturghie.

Intr-o zi, un doctor, care urmarea predicile, s-a apropiat de predicator si i-a spus:

Domnule Panagopulos, este imposibil ca preotul sa consume continutul Sfantului Potir. Se impartasesc atatia bolnavi din acesta si dupa cum este cunoscut, microbul se transmite prin saliva. Ce face deci preotul cu Trupul si Sangele Domnului, care ramane? Il varsa in chiuveta? Acesta nu este insa un pacat mare?

Un astfel de lucru nu se intampla niciodata, a raspuns predicatorul. Hristos nu se infecteaza cu microbi. Si din nemuritoarele Taine nu exista niciun pericol de infectare.

Doctorul insa nu putea sa creada. Atunci acela l-a sfatuit sa urmareasca Liturgha si la sfarsit sa se aseze undeva, incat sa vada miscarile preotului in timpul consumarii continutului Sfantului Potir. Asa s-a si intamplat. Doctorul a vazut cu ochii lui cum preotul slujitor a consumat Sfintele Taine. L-a vazut chiar cum punea vin ca sa nu ramana nici urma din Trupul si Sangele Mantuitorului. De atunci doctorul nu numai ca a crezut, ci se impartasea si el cu bolnavii”.

*

“Exista crestini carora le este frica sa se impartaseasca ca nu cumva sa ia microbi! Daca ar fi fost asa, nu ar mai fi trait niciun preot, deoarece ei la sfarsit consuma continutul Sfantului Potir din care se impartasesc mereu sute de credinciosi cu boli diferite. Cu toate acestea, niciun preot nu a patit niciodata nimic. Trupul si Sangele Domnului sunt foc.

Una din multele intamplari care dovedesc incontestabil acest adevar este si urmatoarea: cand mitropolitul din Hio, Pantelimon Fostinis (+ 1962) era predicator in Attica, a mers candva la spitalul Sotiria. Acolo i-au adus asistentii o tava mare cu multe lingurite.

De ce ati adus toate acestea?

Ne-au spus doctorii sa impartasiti cu acestea pe bolnavi, incepand de la cei mai usor bolnavi si apoi pe cei grav bolnavi.

Nu este nevoie de aceasta, a raspuns cu credinta preotul.

Intr-adevar, la Sfanta Liturghie a impartasit normal pe bolnavi si apoi s-a apropiat de usile imparatesti ca sa consume Sfanta Euharistie. A facut aceasta ca sa il vada toti, ca sa inteleaga doctorii ca Sfanta Euharistie este foc care arde totul”.

(Minuni si descoperiri din timpul Sfintei Liturghii, Ed. Egumenita, Bucuresti, 2009)

***

Mitropolitul Nicolae din Messogia şi Lavreotiki: Este posibil ca Sîngele şi Trupul Domnului să ne infecteze?

“De secole se împărtăşesc creştinii, bolnavi sau sănătoşi, din acelaşi pahar, cu aceeaşi linguriţă, niciodată nu se spală, niciodată nu se curăţă şi niciodată nu s-a observat nimic, nici o îmbolnăvire. Preoţii spitalelor împărtăşesc credincioşii şi bolnavii, iar acestora nu li se întâmplă nimic. Sfânta Împărtăşanie este ceea ce este mai sfânt în Biserica noastră, cel mai bun medicament pentru trup şi suflet. Asta este cea mai mare învăţătură şi experienţă a Bisericii noastre. Câţi nu cred în miracolul Învierii Domnului, câţi ironizează naşterea Lui din Fecioară, câţi neagă frumosul miros ale sfintelor moaşte, câţi desconsideră sfintele moaşte, câţi uneltesc împotriva Bisericii noastre, câţi cer să dispară şi cea mai mică urmă de credinţă din sufletele noastre, este normal ca să încerce să se folosească şi de această nouă gripă ca să se ia de Sfânta noastră Împărtăşanie. [...]“

Nota bene: Mitropolitul Nicolae a fost medic şi cercetător în biomedicină la Universitatea Harvard, precum şi fost preşedinte al comisiei de Bioetică a Bisericii din Grecia.

(Un mitropolit grec despre gripa porcina, Sfanta Impartasanie si… confesiunile fara Taine si Duh)

***

Teologul Jean-Claude Larchet: Cum sa admitem ca preotii sa semene asemenea indoieli?

“[...] Într-adevăr, mulţi credincioşi se pot tulbura de comentariile [protoiereului mitropoliei Sfinţiei Voastre], apropiindu-se de Sfânta Împărtăşanie cu îndoieli apărute în urma acestora, fapt care poate avea consecinţe grave pentru viaţa spirituală a credincioşilor dar şi pentru sănătatea lor. Într-adevăr, aşa cum citim în rugăciunile de înainte de împărtăşirea cu Sfintele Taine şi conform învăţăturii părinţilor noştri, dacă nu ne apropiem cu multă credinţă şi cu curăţenie sufletească, Împărtăşania ne va fi nu spre mântuire şi vindecare, ci „spre judecată, sau spre osândă” şi putem ‚ajunge neputincioşi cu sufletul şi cu trupul, împartăşindu-ne cu nevrednicie” (Rugăciunea întâi înainte de Împărtăşanie, a Sfântului Vasile cel Mare). Măsurile preconizate de [protoiereul mitropoliei] sunt departe de a proteja credincioşii de boli, ba chiar îi îmbolnăvesc din pricina lipsei de credinţă pe care o exprimă şi o inspiră!

Oare cum mai pot fi crezuţi preoţii care şterg Sfânta Linguriţa după fiecare împărtăşanie [asa cum fac, de pilda si unii arhierei romani chiar din Franta!, n.n.], atunci când spun rugăciunea de înainte: „Cred că acesta este însuşi preacurat Trupul Tău şi acesta este însuşi scump Sângele Tău”, sau: „dă să-mi fie şi mie acestea spre tămăduirea sufletului şi a trupului”?

Iar cei cu credinţa slabă şi care se îndoiesc pot să se lipsească de Sfânta Împărtăşanie. Dar cum să admitem că preoţii, al căror rol este de a întări credinţa credincioşilor şi de a ne fi exemplu, pot să semene asemenea îndoieli acolo unde altfel nu ar exista sau să întarească îndoielile acolo unde există deja?

Astfel de cuvinte şi atitudini atacă inima credinţei noastre, căci El, Cel care a învins moartea, Hristos Cel Atotputernic, Doctorul suprem al sufletelor şi trupurilor, care are puterea de a vindeca bolile sufletului, minţii şi trupului şi care face în fiecare zi o mulţime de minuni dăruind credincioşilor prea Sfântul Său Trup şi Sânge, este prezentat ca o posibilă sursă de boală şi este supus unor măsuri profilactice?

Din păcate, asemenea denigrări s-au răspândit deja în unele ţări. Ştim că preoţii din Patriarhia Antiohiei sunt învăţaţi să toarne de la distanţă Trupul lui Hristos în gura credincioşilor, astfel încât să nu rişte ca Sfânta Linguriţă să le atingă gura; mai ştim că în unele parohii din SUA, Sfânta Împărtăşanie se dă cu linguriţe de plastic de unică folosinţă (puteţi vedea chiar şi fotografii ale acestei practici pe internet). Oare o să ajungem într-o zi să punem vreun antiseptic sau antibiotic în Sfântul Potir?

Este important ca episcopii din Europa de Vest să ia măsurile necesare ca astfel de practici nelegiuite să nu pătrundă şi în continentul nostru. [...]“

(Psihoza gripei noi si atacul la inima credintei noastre)

***

Sfintele Taine – izvorul cel fără de moarte

pr. asist. Silviu TUDOSE

“Din motive practice, pentru a nu se prelungi excesiv timpul împărtăşirii, dar şi pentru a fi evitate eventualele profanări, a fost introdusă linguriţa. Ea se confecţionează dintr-un metal preţios, se sfinţeşte şi se foloseşte numai pentru împărtăşire. Tâlcuitorii cultului au văzut în ea un simbol al cleştelui cu care îngerul din vedenia proorocului Isaia a luat un cărbune aprins şi i-a atins buzele (Isaia VI). Desigur că, în cazul lui Isaia, cărbunele aprins era chip al insuflării sale de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu. Pentru noi, însă, cărbunele este chip al Sfintei Împărtăşanii, numită în rugăciuni „cărbune şi foc arzător“. Sub chipul unui cleşte apare linguriţa şi în iconografia Bisericii (de exemplu, în mâna stareţului Zosima, care o împărtăşeşte pe Cuvioasa Maria Egipteanca, după mulţi ani de pocăinţă). Rămâne de neînţeles teama unora, atât preoţi, cât şi credincioşi, de a se împărtăşi cu aceeaşi linguriţă. Unii fac chiar tot posibilul ca ea să nu se atingă de buzele celui care se împărtăşeşte. Până una alta, cei care se tem ar trebui să se gândească la „izvorul cel fără de moarte“ şi să nu se mai îndreptăţească folosind argumente anterioare secolului al IX-lea când, aşa cum am văzut, practica Bisericii era alta. Dacă Biserica şi-a însuşit împărtăşirea cu linguriţa, înseamnă că nesocotirea ei este un semn al lipsei de ascultare şi, în fond, al necredinţei”.

***

Crestinortodox.ro: De la lingurita ca obiect liturgic, la lingurita de unica folosinta

Adrian Cocosila

“(…) Au existat cazuri in unele biserici ortodoxe cand s-a intrebuintat la impartasirea credinciosilor lingurite de unica folosinta sau lingurite sterilizate. Cauza? Refuzul unora de a se impartasi cu lingurita comuna. A ramane la credinta ca aceasta lingurita e mai degraba purtatoare de microbi decat de cele dumnezeiesti, inseamna a nesocoti cele sfinte. Oare in indemnul de la Heruvic “toata grija cea lumeasca sa o lepadam” nu e cuprinsa si lepadarea unei astfel de griji? A ajuns microbul mai puternic decat Dumnezeu? Sigur nu. Insa, alt lucru e cert: in astfel de situatii credem mai mult in puterea microbului decat in puterea lui Dumnezeu. Ma intreb cum mai percepe o astfel de persoana chemarea la impartasire: “cu frica, cu credinta, cu dragoste sa va apropiati”?

Probabil se inarmeaza cu o lingurita de unica folosinta si asa scapa de frica, are credinta ca ramane sanatoasa si da dovada ca are dragoste fata de trup. O mai mare ratacire nu vad. Ignoranta in aceasta directie constituie o reala problema, care ar trebui sa ne preocupe serios. Nu aceasta este Ortodoxia. Ea nu ofera paine si vin, ci Trupul si Sangele Domnului”.

• Cititi si: IN ATENTIA CELOR CARE SE SCARBESC DE FRATELE LOR MURDAR SI BOLNAV: “Daca il iubesti pe celalalt ca pe un frate, ii stergi nasul cu propria batista si o pui iarasi in buzunar!” (Cuv. Paisie Aghioritul)