Insemnatatea Jertfei de pe Golgota si a Tainei Impartasaniei in lucrarea proniatoare a mantuirii oamenilor (II)

“Doamne, cat de minunat randuiesti Tu mantuirea neamului omenesc, cu cata bunatate, intelepciune, pogoramant, blandete, indelunga rabdare, asteptare – fiindca astepti cu rabdare indreptarea si intoarcerea noastra, luminandu-ne cu lumina harului, silindu-ne, induiosandu-ne, cercand inimile si rarunchii nostri. Iar noi – ce lenesi, ce zabavnici, ce nesimtiti, ce nepasatori, ce iubitori de placeri, ce lacomi, ce nerabdatori suntem! – Misca-ne, Doamne, spre mantuire, in orice chip! Sa se laude cuviosii intru slava, si sa se bucure intru asternuturile lor (Ps. 149,5).

Cum ne atrage la Sine Domnul prin cantarile, stihirile, canoanele slujbelor si prin intreaga alcatuire a slujbelor dumnezeiesti – si pana la sfarsitul veacului va atrage pe credinciosii alesi, care iubesc slujba lui Dumnezeu! Ce bogatie de pocainta arzatoare, de strapungere a inimii este ascunsa in slujbele noastre! - Zi si noapte au stat la rugaciune multi nevoitori, atrasi de dragostea catre Hristos, [aducandu-I] jertfa lui Hristos, Celui Care i-a indragit si a fost indragit de ei, nevointele preamari ale infranarii, rugaciunii si vederii duhovnicesti.

Sa stii, fratele meu, preote, oricine ai fi, ca locul nostru in Sfanta Biserica este nespus de insemnat, inalt si plin de raspunderi: noua ni s-a incredintat neincetata propovaduire a credintei drepte, mantuitoare, savarsirea dumnezeiestilor slujbe si a celor mai presus de fire, marilor, celor mai presus de ceruri si mantuitoarelor Taine, pasterea oilor cuvantatoare si calauzirea lor la viata vesnica; suntem datori ca prin pilda buna, prin vietuire si cuvant sa calauzim poporul la patria cereasca. Opresc luarea-aminte a mea si a ta mai ales asupra savarsirii Dumnezeiestii Liturghii. Dumnezeul meu! Ce adanc al sfinteniei, milostivirii si dreptatii Dumnezeiesti, ce marire de nepatruns cu mintea este ascunsa in ea, ce mantuire, curatire, sfintire, innoire, innemurire, indumnezeire este ascunsa in ea! Ce unire mai presus de fire a fapturii cu Facatorul! Oare eu si cu tine ne ridicam, asa cum se cuvine, inimile noastre sus in vremea savarsirii ei? Oare ardem cu duhul? Oare inaltam inimile credinciosilor la cer prin slujirea noastra plina de evlavie? Dumnezeu, prin liturghie si impartasirea cu Sfintele Taine, uneste cu Sine firea omeneasca si o inalta mai presus de ceruri, o aseaza cu Sine pe tronul slavei, cu ingerii o impreuneaza. Oare pricepem noi aceasta inaltime a slujirii noastre, aceasta nemasurata bunatate, dreptate si intelepciune a lui Dumnezeu; oare o pretuim in chipul cuvenit; oare dam noi multumita Domnului, oare-L iubim fierbinte; oare ne iubim unii pe altii?

Sa ne iubim unii pe altii, ca intr-un gand sa marturisim: pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh, Treimea Cea de o Fiinta si nedespartita.

O, Dumnezeiasca, preasfanta mai presus de ceruri, atotcuprinzatoare, a cerului cu pamantul impreunatoare liturghie ortodoxa si cat esti de minunata, de draga, plina de nesfarsita bunatate intelepciune, dreptate, sfintenie Dumnezeiasca marire neurmata! Chiar partea ta pregatitoare proscomidia, inchipuie pe scurt si in mare Dumne­zeiasca ta marire, putere mantuitoare si frumusete cereasca. Aici, in particele foarte neegale de paine din grau sunt inchipuiti:

1) Insusi Mielul (Agnetul) lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Cel ce ridica pacatele lumii,

2) Maica Domnului, in cinstea Careia se scoate o partitica triunghiulara diintr-o prescura aparte si se pune de-a stanga Agnetului,

3) Cetele tuturor sfintilor – inainte-Mergatorul, proorocii, apostolii, ierarhii, mucenicii, preacuviosii doctorii fara de arginti, sfintii si dreptii Dumnezeiesti parinti Ioachim si Ana, sfintii zilei si sfantul al carui nume il poarta liturghia. Aceasta e Biserica cereas­ca, triumfatoare, ce are unire cu Biserica pamanteasca,

4) este inchipuita in particele toata Biserica pamanteasca, dimpreuna cu tot episcopatul Bisericii de pe pamant, in Hristos, ca tagma slujitoare in Taine, rugaciuni si invatatura, si

5) in cele din urma, este inchipuita cea de-a treia ramura a Bisericii – a celor mai dedesubt, adica a fiilor Bisericii morti in credinta si pocainta.

Vedeti ce minunata unire Dumnezeiasca atotcuprinzatoare a celor ceresti, pamantesti si mai dedesubt! In chip veselitor, maret, Dumnezeiesc, sta in mijlocul discului Mielul (Agnetul) lui Dumnezeu, junghiat si impuns, adica o particica mare, patrata, de paine, ce urmeaza sa se preschimbe in Trupul lui Hristos; iar alaturi de disc sta sfantul potir, chip al acelui minunat Potir cu vin despre care la cina cea de taina Domnul a glasuit solemn: Beti dintru acesta toti: acesta este Sangele Meu, al legii celei noi (Matei 26,27). Dar ascultati ce citeste preotul, ce rugaciune, la terminarea proscomidiei:

Dumnezeule, Dumnezeul nostru, Cela ce painea cea cereasca, hrana a toata lumea, pe Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos L-ai trimis Mantuitor si Izbavitor si Binefacator, Care ne binecuvanteaza si ne sfinteste pe noi, Insuti binecuvanteaza aceasta punere inainte si primeste Jertfa aceasta intru jertfelnicul Tau cel mai presus de ceruri. Pomeneste, Doamne, pe cei ce au adus-o si pe cei pentru care s-a adus, iar pe noi ne pazeste neosanditi intru sfintita lucrare a Dumnezeiestilor Tale Taine!

Ce miscatoare dragoste Dumnezeiasca e zugravita in aceasta rugaciune catre Parintele Ceresc! Ce negraita – nu doar de catre gurile omenesti, ci de catre cele duhovnicesti ale ingerilor – dragoste a lui Dumnezeu fata de lume! Nu o oarecare hrana pamanteasca, nu o oarecare mana din cer, ci Trupul si Sangele Insusi Fiului Sau L-a dat spre mancare si bautura -preastransa impartasire si unire a noastra cu Dumnezeirea si Omenitatea! O, dragoste nepovestita! O, cinste preainalta! O, pogoramant care uimesti toate mintile ingeresti, heruvimice si serafimice! O, intelepciune a lui Dumnezeu! O, dreptate a lui Dumnezeu, mila, frumusete si maretie a nedescrisei taine! Si noi, nevrednicii preoti sau arhierei savarsim aceasta liturghie atat de des, ne impartasim cu sfintele Taine uneori si in fiecare zi! O, triumf al dragostei Dumnezeiesti! O, fericire! O, intarire, indumnezeire a noastra, pe care o primim atat de des! Dar noi cum cinstim liturghia? Oare avem dragoste, recunostinta si frica neincetata, oare ne schimbam intotdeauna cu schimbarea cea buna? Oare ne facem ceresti, Dumnezeiesti, sfinti? Purcezand la savarsirea proscomidiei, preo­tul, insemnand de trei ori cu copia crucis prescura din care se scoate Agnetul, spune: intru pomenirea Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos; si apoi, pregatind partea patrata din prescura ce insemneaza viitorul Agnet, altfel spus viitorul preacurat Trup al lui Hristos, el graieste cu cuvintele prorocului Isaia: ca un miel nevinovat spre junghiere S-a adus si celelalte (Isaia 53, 7) si: ca s-a luat de pe pamant viata Lui, ia partea patrata din mij­locul prescurii si o pune pe disc; si, junghiind-o crucis, spune: junghie-Se Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii, pentru viata si mantuirea lumii; impungand-o intr-o parte, spune: si unul din ostasi cu sulita coasta Lui a impuns, si indata a iesit sange si apa (Ioan 19,34). O, nedescrisa dragoste a lui Dum­nezeu! O, nepovestita minune a minunilor – liturghia! Cazi inaintea ei, omenire, si varsa lacrimi de pocainta: caci pentru pacatele tale se savarseste ea.

In Dumnezeiasca liturghie si in celelalte Taine, Dumnezeu a daruit Bisericii Ortodoxe atat de mult ca nici o minte omeneasca nu poate pretui marimea acestor daruri: darul celei de-a doua nasteri, al infierii, al innoirii, dreptul la viata vesnica, intrarea in cer, impreuna-vietuirea cu inge­rii si cu toti sfintii si vesnica impacare cu Tatal Cel Ceresc si partasia la sfintenia si bunatatea Lui. Oare pretuiti voi, crestini dreptslavitori, acest dar Dumnezeiesc, oare va straduiti sa traiti in chip vrednic de chemarea crestina, in curatie si sfintenie si intru toata virtutea?

Infricosatorul Sange al lui Dumnezeu, adus ca jertfa la liturghie, mijloceste pentru noi in fiecare zi. Si ce minunata impartasire este Liturghia -impartasire cu Dumnezeu, cu Capul Bisericii, cu toti sfintii adormiti si vii! De cata dragoste trebuie sa fie inflacarat savarsitorul tainei – arhiereu sau preot! Cat de dator este sa fie desfacut de toata impatimirea pamanteasca! Doamne, fa-ne in stare, cu puterea Duhului Tau Celui Sfant, a savarsi cu evlavie aceasta Taina.

Impartasirea cu Sfintele Taine la fiecare liturghie ne face sanatosi, impacati, innoiti. Cate daruri din cele mai mari sunt ascunse in liturghie! Sa multumim Domnului, Care ne da viata prin minunatele Sale taine! Crestini dreptslavitori, inchinati-va Liturghiei, Care ne indumnezeieste pe noi prin mila lui Dumnezeu! Preoti si mireni, innoiti-va prin ea in fiecare zi! Slava indurarilor lui Dum­nezeu, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh. Amin.

Priveste cate rude, cati apropiati, cati casnici ai in Hristos: Maica Domnului, sfintii ingeri, patriarhii, prorocii, apostolii, ierarhii, preacuviosii, cetele mucenicilor, dreptilor si tuturor sfintilor. Savarseste cu luare-aminte, cu intelegere, din inima, cu evlavie, proscomidia si Liturghia toa­ta, pricepe-o in adancime, strapunge-te si plangi inaintea lui Dumnezeu cu lacrimi de pocainta si de uimire. De cate bunatati a invrednicit Dum­nezeu neamul crestinilor dreptslavitori in savarsirea liturghiei! - Dupa moarte se va descoperi la aratare toata bogatia bunatatilor pregatite de Dumnezeu celor ce Il iubesc – iar acum vedem ca prin oglinda, in ghicitura (1 Corinteni 13,12).

Biserica e trupul lui Hristos, de care vin toti sfin­tii, incepand cu Maica lui Dumnezeu si terminand  cu cel din urma dintre sfinti, de care tin toti crestinii ortodocsi care fara fatarnicie cred si se straduiesc sa se poarte intotdeauna potrivit cu chemarea lor crestina, toti mirenii duhovnicesti – in fine, toti cei care au adormit in credinta si pocainta. Toti, ca madulare ale unui singur Trup, ajuta unul celuilalt – si mai ales sfintii noua, celor care ne nevoim pe pamant si cu osardie alergam la ei; iar in primul rand ne mantuieste Preabunul si Atotputernicul, Preadreptul Cap al Bisericii – Hristos, Acest Miel al lui Dumnezeu, Care ia asupra Sa pacatele noastre si ale intregii lumi (Ioan 1, 29). Liturghia e slujba atotmijlocitoare, Dumnezeiasca, pentru toti cei vii si adormiti; Sangele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, curata pacatele tuturor credinciosilor care se pocaiesc si cu osardie se roaga si au ravna pentru viata crestineasca. Minunata, atotimpacatoare, atotsfintitoare, atotcuratitoare, atotinnoitoare si atotindumnezeitoare liturghie! Trebuie sa mergem in chip statornic la liturghie, sa luam parte la rugaciunile ei, sa proslavim pe Domnul si sa multumim Lui.

Luati, mancati… Beti dintru acesta toti… (Matei 26, 26-27). Oare toti mananca si beau Trupul si Sangele Domnului, dupa porunca Lui? La noi, in lumea ortodoxa, in unele locuri sa cauti cu lumanarea si nu vezi pe cineva care sa se impartaseasca; [...]… Sa ne vedem de ale noastre. Ce se face la noi! O, Dumnezeiasca noastra credinta! Dum­nezeiasca ortodoxie, ortodoxie care luminezi mai stralucitor decat soarele, cucerita pentru noi prin sangele apostolilor, ierarhilor, mucenicilor, preacuviosilor si tuturor dreptilor, vino la noi! - O, margaritar de mult pret! O, comoara ascunsa in tarina (in inima si in Biserica)! O, innoire! O, nestricaciune! O, lumina! O, sare Dumnezeias­ca! O, soare preastralucitor! O, insasi viata vesnica! O, impacare cu Dumnezeu Cel Drept a oamenilor pacatosi! O, lant de aur ce ne leaga cu cerul! O, scara de aur catre cer!

Dat fiind ca pacatul, in toate chipurile sale, a patruns toata fiinta omului – sufletul si trupul – si s-a amestecat si impreunat cu ea, Domnul, Preainteleptul Facator si Doctor, bine a voit sa si vindece omenirea prin ceea ce este asemanator cu ea: Doctorul insusi S-a impreunat cu cel doftoricit si i-a dat lui sa guste preacuratul Sau Trup si preacuratul Sau sange si a impreunat cu el Dumnezeirea Sa si Omenitatea Sa.

Omenirea este spurcata si stricata cu toate pacatele; sangele este molipsit de toate patimile si omul este necurat in tot sangele, maduva si oasele sale; numai Preasfanta Fecioara de Dumnezeu Nascatoare a fost si este cu sange preacurat si feciorelnic, din care S-a intrupat Fiul lui Dumnezeu. Pentru izbavirea de toata intinaciunea pacatului si pentru innoirea firii omenesti a fost nevoie ca Doctorul Cel Preaintelept, Drept si Atotputernic sa randuiasca Taina botezului si Taina impartasaniei cu Trupul si Sangele Sau, si ele au fost randuite [instituite] de insusi Hristos Mantuitorul.

Pe Fiul Cel Unul-Nascut, Parinte Bunule, curatire L-ai trimis in lume. Este in lume o cumplita necuratie, ce strica sufletul si trupul omului, le spurca, le intuneca, le desparte pe vecie de Dum­nezeu, Izvorul vietii, si nu poate fi curatita prin nimic altceva decat prin Sangele Fiului lui Dumnezeu, cel varsat pentru pacatele lumii. Acest Sange a fost menit dinainte de toti vecii in Sfatul lui Dumnezeu pentru curatirea lumii, adica a oamenilor credinciosi, si a fost preinchipuit in Vechiul Testament prin jertfele sangeroase de tapi si de vitei. Jertfele vechi-testamentare, insa, curateau doar necuratia trupeasca, nu pe cea sufleteasca – in timp ce Sangele Fiului lui Dumne­zeu curata si sufletul si trupul, insa doar ale acelor oameni ce se apropie cu credinta si pocainta de Taina impartasaniei. Asadar, credeti, pocaiti-va, curatiti-va, indreptati-va.

O, fatarnicie a carturarilor si fariseilor! O, ticaloasa nazuinta a lor de a gasi cusur in Dumne­zeu Cel fara de pacat, Care umbla pe pamant in trup dimpreuna cu ucenicii Sai! Ucenicii lui Hristos cei simpli cu inima si smeriti, mergand in urma Mantuitorului pe tarina semanata, au smuls de foame spice, le-au frecat in maini si au mancat in ziua sambetei (Matei 12). Fireste, o astfel de calcare la vedere a poruncii cu privire la sambata si-a aflat vrajmasi in persoana fariseilor plini de rautate, si acestia au inceput sa carteasca asupra calcarii sambetei; insa Domnul, dand in vileag fatarnicia si pizma lor, a aparat dreptatea ucenicilor Sai. Dar iata, te intreb, omule: oare simti tu foamea si setea duhovniceasca de a gus­ta spicul cel de viata facator si mai presus de fire si grauntele indoit, de viata facator prin firea sa – Trupul si Sangele lui Hristos, Datatorul de via­ta, adevarata Paine cereasca, cea care da viata lumii? Daca nu simti aceasta mantuitoare foa­me, inseamna ca esti mort duhovniceste. Omul care incepe sa se insanatoseasca sau care este sanatos simte in chip firesc foame si sete. Dar cati astfel de morti nu sunt in Rusia, in Biserica Ortodoxa, care nu simt aceasta sete mantuitoa­re? – Puhoaie! O multime fara numar de intelectuali nu vin deloc la impartasanie, o multime de oameni vin foarte rar, multi se impartasesc doar o data in an. lar Domnul cheama in fiecare zi: luati, mancati…beti toti…, si nu este cine sa manance si sa bea!

Marire negraita si dar nepovestit este impartasirea cu Preacuratul Trup si Sange al Fiului lui Dumnezeu! Cat de adanca e caderea si stricaciunea pricinuita de pacat, cat de nemaipomenite sunt mijloacele reasezarii celui cazut, ce minunata este innoirea celui stricat, curatirea preamarii spurcaciuni a pacatului, ce prin nimic altceva se putea curati decat prin nepretuitul si preacuratul si atotcuratitorul Sange al Fiului lui Dumne­zeu, Celui mai Sfant decat toti sfintii! Suntem datori a cugeta la aceasta taina a mantuirii ziua si noaptea, a da neincetat multumita si slava lui Dumnezeu pentru ea si a ne stradui sa fim pe masura ei cu toate puterile, dorintele noastre si prin implinirea de catre noi a tuturor mantuitoarelor porunci ale lui Dumnezeu. - Spaimantatu-s-a cerul de aceasta si s-au minunat marginile pamantului, ca Dumnezeu S-a aratat oamenilor in trup. O, ce dragoste! Ce pogoramant! Ce dreptate, ce intelepciune, ce sfintire, indumnezeire, inaltare a firii noastre mai sus de toate cerurile!

Slava, Doamne, Dumnezeiestilor Tale Taine, cu care ma invesmantezi ca si cu o Dumnezeiasca haina si stapanire. Cu adevarat, preamare podoaba Dumnezeiasca sunt pentru cel ce intru adevar se impartaseste, preot sau mirean, Dumnezeiestile Taine. De cata cinste ai invrednicit, Doamne, neamul crestinesc de marturisire dreptslavitoare, incredintandu-i si dandu-i mostenire Sangele Tau Cel Dumnezeiesc, intreaga Dumnezeire si Omenitate, imbogatind si innemurind tot omul. Cu cata dragoste suntem indatorati fata de Tine, Doamne, cu cata recunostinta, ce dragoste suntem datori sa avem intre noi, ce datori suntem sa ne iubim si sa ne cinstim unii pe altii mai mult decat pe sine (Filipeni 2, 3)! Multumesc Tie, Doamne, pentru toate milele Tale cele negraite!

Preotii si diaconii, de la tara si de la oras, oare cu vrednicie se impartasesc la fiecare liturghie? Nu – multi o fac cu nevrednicie. Dumnezeu ve­de ce gandesc si fac ei. Doamne, Tu esti Dreptul Judecator al tuturor: nu ne osandi pe noi, cei nevrednici, care des ne impartasim din potir cu Sfantul Tau Trup. – Iata, noi toti suntem nevrednici de infricosatoarele si cele mai presus de ceruri si de viata facatoarele Tale Taine. Nemasurata Ta milostivire sa acopere pacatele noastre!

Oare pretuiesti tu, preote care in fiecare zi slujesti si savarsesti liturghia, roadele impartasaniei cu Sfintele, de viata facatoarele, infricosatoa­rele si mai presus de ceruri Taine?! Oare simti curatirea de pacate, innoirea, luminarea, renasterea, sfintirea, pacea lui Dumnezeu, care intrece toata mintea, simti ca jugul este bun si sarcina este usoara (Matei 11, 30), simti libertatea duhului, bucuria in Duhul Sfant? Fericit esti tu daca simti toate acestea si multumesti lui Dumnezeu. Aprinde in tine darul lui Dumnezeu, nu fi nepasator, nesimtitor, nemultumitor. Pentru simtamantul recunostintei te vei invrednici de mai mare har; indreapta-te pe tine insuti, in toate sa tinzi catre desavarsirea vietii si a virtutii, ca sa te invrednicesti a auzi glasul Domnului: Sluga buna si credincioasa! In putine ai fost credincios, peste multe te voi pune; intra intru bucuria Domnului tau (Matei 25,21).

Tu, preot al lui Dumnezeu, slujitor al Facatorului Preainalt, slujeste Liturghia cu frica si cu pregatirea cuvenita, mai ales daca slujesti in fie­care zi; ia seama ce faci din pantecele tau, care in fiecare zi este biserica a lui Dumnezeu prin impartasirea cu sfintele si de viata facatoarele lui Hristos Taine - oare nu-l faci unealta desfatarii pantecelui si lacomiei, unealta a diavolului, care prin pantece a tras in iad neamul omenesc si l-a supus blestemului? Tine cu tarie postul cel poruncit de Mantuitorul, ia aminte la tine insuti si la ceilalti, si mantuieste-te pe tine insuti mantuind totodata poporul.

Sa se cerce pe sine omul ce vrea a se impartasi cu Sfintele Taine, si atunci sa se impartaseasca el cu Painea cea cereasca, cu Trupul lui Hristos, si sa bea din Paharul vietii: ca cel ce mananca si bea cu nevrednicie, osanda, isi  mananca si isi bea, nesocotind Trupul Domnului (1 Corinteni 11, 28-29). Deci, cei ce doriti impartasirea, cercetati-va pe voi insiva, constiinta voastra, amintiti-va pacatele voastre – osanditi-va pe voi insiva mai inainte de infricosata Judecata: fiindca daca am socoti, adica ne-am cerceta cu de-amanuntul viata si ne-am indrepta, nu am fi osanditi”.

(din: Sfantul Ioan de Kronstadt, “Spicul viu. Ganduri despre calea mantuitoare”, Editura Sophia, Bucuresti, 2002)

Caderea in pacat si urmarile ei. Diavolul – pricinuitorul pacatului. Insemnatatea Jertfei de pe Golgota si a Tainei Impartasaniei in lucrarea proniatoare a mantuirii oamenilor (I)

“In orice om, chiar daca este intelept, se afla si multa prostie, si uneori prostie dezgustatoare. Pazeste-te in fiecare clipa, omule, de prostia ta. Aceasta preamare prostie este pacatul: de la el vine toata vatamarea.

Caderea primilor oameni si a intregului neam omenesc a fost adanca, larga, pierzatoare si infricosatoare prin urmarile sale – prin pierderea acelor daruri de viata datatoare de care omul s-a lipsit dupa cadere si prin acele roade infricosatoare pe care le-a nascut pacatul, ca urmare a despartirii de Dumnezeu – Izvorul vietii.

Pacatul este otrava atotspurcata, omoratoare, cat se poate de chinuitoare si totodata amagitoare a satanei, care ucide sufletul si trupul pe veci, care cufunda in intunericul cel dinafara, care desparte sufletul pe veci de Dumnezeu. De aceasta otrava curăţă numai Sangele lui Hristos. Via pe care a sadit-o Domnul. Domnul astepta de la ea ciorchini dulci, iar ea, via, s-a preschimbat in spini. Cununa de spini de pe capul Mantuitorului insemneaza spinii pacatelor, de care s-a umplut omenirea.

O, pacat, pacat! Cat esti de pierzator! Tu ai facut straina de Dumnezeu lumea pe care El a zidit-o din nefiinta.

In lume era, si lumea printr-Insul s-a facut, si lumea pe Dansul nu L-a cunoscut. Intru ale Sale a venit, si ai Sai pe Dansul nu L-au primit; iar cati L-au primit pe Dansul, le-a dat lor stapanire ca sa se faca fii ai lui Dumnezeu, celor ce cred intru numele Lui, cari nu din sange, nici din pofta trupeasca, nici din pofta barbateasca, ci de la Dumnezeu s-au nascut (Ioan 1, 10-13).

In ce sta puterea nelegiuirii, preamarea nebunie de bunavoie, nerecunostinta si nenorocirea primilor oameni? In aceea ca ei L-au schimbat pe Dumnezeu pentru faptura, dragostea catre Facatorul pentru daruirea fata de faptura vicleana, preasfanta unire nestricacioasa cu Facatorul pentru necurata, vicleana, reaua si stricacioasa unire cu fapturile.

Cel ce iubeste pe tata sau pe mama (sau pe fiu sau pe fiica) mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine (Matei 10, 37).

Ce sa mai spunem de legaturile si impatimirile pacatoase ale curvarilor si curvelor, despre unirile cu gand rau, asa cum sunt asociatiile revolutionare de acum? De asociatiile sectantilor, schismaticilor, ereticilor, de asociatiile talharilor, hotilor, indreptate impotriva statului?

Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta si cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau, si pe aproapele tau ca pe tine insuti (Matei 22, 37).

Din clipa neascultarii de porunca lui Dumnezeu in rai, omul a cazut de sloboda sa voie din iubirea lui Dumnezeu si si-a mutat dragostea pervertita asupra lui insusi (iubirea de sine, egoismul) si asupra lucrurilor pamantesti, s-a imbracat cu totul in inselarea vrajmasului si a intors asupra sa aceasta inselare, s-a lasat inselat de intelegerea/ ratiunea sa, cazand de la intelegerea [ratiunea] dumnezeiasca – a cazut in mii de inselari, in inselarea tuturor desfatarilor pamantesti, si in inima lui nu a mai ramas loc pentru Dumnezeu, pe Care trebuie a-L iubi (cu toata inima) cu toata fiinta, a-L proslavi, Caruia trebuie a-I multumi, pe Care trebuie a-L cinsti prin jertfe placute Lui, ca semn de multumita si recunostinta.

Daca ati inviat impreuna cu Hristos, cele de sus cautati, unde este Hristos sezand de-a dreapta Tatalui (Coloseni 3,1).

Pentru a intelege pe deplin cuvintele acestea trebuie sa ne amintim ca omul, prin pacat, a cazut cu totul de la Dumnezeu si s-a facut in intregime pamantesc, lumesc, iar nu al lui Dumnezeu, nu duhovnicesc, nu ceresc, asa cum trebuie sa fie, s-a facut rob al nebuniei, desertaciunii si stricaciunii, si nu numai ca nu s-a tulburat de aceasta stare a sa, ci s-a desfatat (ca si acum), la pocainta n-a gandit si nu a recunoscut ca are neaparata nevoie de ea, asa cum nici acum nu recunosc aceasta scriitorii trufasi si indeobste oamenii trufasi, care au uitat ca sunt viermi, si nu oameni (Psalmi 21,6), pamant si cenusa.

Inselandu-se cu rodul oprit in rai, Adam si Eva au lasat mostenire pierzatoare, inselatoare neamului omenesc – toata inselaciunea si minciuna pamanteasca, toata desertaciunea, toata nebunia pacatului, si inainte de toate insasi femeia a fost facuta obiect al inselaciunii, poftei si batjocoririi de catre barbatii nelegiuiti! O, ce adanc si in ce necuratie a cazut femeia, fosta fecioara! Cum umbla prin necuratiile si poftele ei barbatii inversunati spre parte femeiasca! Si apoi, fiecare om, afara de cei alesi si cu cuget bun, a preschimbat in inselare si impatimire toate cele pamantesti ale sale - insasi viata a preschimbat-o in toata patima si s-a facut pentru sine insusi obiect si scop al patimilor de tot felul. Intunecime vesnica, daca Domnul nu va lumina ochii inimii. O! Jalnica vietate este omul, intru inceput daruit de Facator cu libertate, chip si asemanare, si pus imparat al tuturor fapturilor nerationale, care in multe privinte sunt mai rationale si mai pe potriva menirii lor decat omul. Dumnezeu S-a indepartat din inimile omenesti si nu imparateste in ele, fiindca in ele imparateste duhul viclean a toata inselarea si instrainarea de Ziditor – satana; omul s-a facut atelier al diavolului, laborator al railor draci, care cladesc in el toata inselaciunea, tot raul.

Hristos Rascumparatorul a venit pe pamant tocmai pentru a smulge pe om din aceasta inselare pierzatoare si a reaseza in el chipul lui Dumnezeu si asemanarea lui Dumnezeu si a-l face faptura noua si a-l uni iarasi cu Dumnezeu. Si sfintii au atins telul asemanarii cu Dumnezeu prin credinta, dragoste, osteneli, smerenie, ascultare, rugaciuni necurmate. Slava lui Dumnezeu pentru toate!

(…) Infricosator, neinchipuit de stricata e firea oamenilor cu pacate de tot felul, pacate de care si sa vorbesti e rusinos si dureros si infricosator. Noi, preotii-duhovnici, stim asta mai mult decat oricare altul, si mai ales aceia dintre noi care prin apropierea si mangaierea duhovniceasca si impreuna-patimirea lor, prin credinta lor fierbinte si nefatarnicia fata de bolile duhovnicesti ale fiilor lor duhovnicesti si-au castigat increderea lor. O, cum bolesc de pacate aceste simple si nefatarnice suflete ale pacatosilor si pacatoaselor, si cum au nevoie de impreuna-patimirea noastra, de sfat, de doftoricire si de milostivirea dumnezeiasca! Nu este grozavie si uraciune a pacatului in care omul sa nu fi cazut. (…)

Dumnezeule! Dar ce inseamna asta? Pana unde a cazut omul? Si acestia sunt oameni simpli: iar cei invatati si educati, cei bogati, de neam, cad si au cazut inca si mai rau, cu toata educatia lor – facand rusine barbatii intre ei. Vechii imparati pagani erau impatimiti dupa baieti frumosi si isi implineau cu ei pofta trupeasca. Acelasi lucru l-au facut si unii dregatori de rang inalt. Sfantul Andrei, nebunul pentru Hristos, l-a vadit deslusit de aceasta pe un dregator de la curte. Nu degeaba un pustnic, nevoitor inalt, adunand o data pe frati si vorbind cu ei despre saracia si nevoia sufleteasca si despre patrunderea scarnaviei pacatului in firea omeneasca, spre sfarsit a grait:

„Fratilor, sa ne rugam si sa plangem cu totii!”, si toti au varsat lacrimi de zdrobire a inimii.

Oare nu va simtiti in starea celui care a pierdut ceva, in starea omului care s-a pierdut? Dar in ce sta pierderea aceasta? – Intr-un lucru foarte insemnat: ati pierdut in voi ceea ce era pus in chip fiintial in firea noastra, ati pierdut asemanarea cu Dumnezeu, iar deseori si chipul lui Dumnezeu, pe care l-ati stricat, l-ati schimonosit, l-ati pangarit. Deci, cautati mai repede aceasta drahma pierduta.

Vrajmasul diavol, care a inselat pe Adam si Eva prin pomul oprit, insala pana acum pe toti oamenii cu toate impatimirile lumii si vietii – cu mancarea, cu bautura, cu patima desfatarii trupesti si celelalte patimi. Iata cat de largi si adanci sunt urmarile pacatului!

A se infrana de la patimi au deosebita nevoie viitorii soti, fiindca patimile trec, odata cu nasterea, si la copii si li se impartasesc, asa incat copiii devin astfel mostenitori atat ai patimilor parintilor, cat si ai bolilor acestora (de pilda sifilisul). O, mostenire a pacatului, mostenire de plans!

Cat de scarbos este pacatul, oricare ar fi el, pentru Domnul Cel Atotsfant! El e o uraciune, care desparte de Dansul sufletul care pacatuieste.

Socotiti-va pe voi morti a fi pacatului si vii lui Dumnezeu intru HristosI Iisus, Domnul nostru (Romani 6, 11).

Putoarea pacatului, primita de om in ei din nestiinta, neprevedere si deprindere in tinerete, ramane in suflet si in madularele trupesti pana in anii maturitatii, iar cateodata pana la batranete, si indeobste toata viata. Adu-ti aminte si fereste-te!

Sa mori pentru pacat spre a via pentru Dumnezeu. Cat de nimicnice, stricacioase, necurate si pierzatoare sunt nazuintele tale, omule! Ele despart de Dumnezeu sufletul, cufunda sufletul in stricaciune si in moarte, il orbesc, il arunca in robie rusinoasa – in nebunie! Vai inimii! Pe crucea mintii si inimii sa nazuim si sa ne rastignim impreuna cu Hristos, Cel care pentru noi S-a rastignit. Amin.

Viata noastra e incercare necurmata prin mijlocirea imprejurarilor lumesti si a ciocnirilor cu oamenii – ca sa se arate masura in care suntem aplecati cu sufletul si inima spre credinta, nadejde si dragoste catre Dumnezeu, Facatorul nostru, si dragoste catre aproapele, si masura in care suntem aplecati spre pacat si feluritele patimi trupesti ale vietii, altfel spus spre ascultarea de diavol, care lucreaza prin patimile trupesti si inselarile lumii. Fericit cel care va pricepe aceasta adanca sarcina a sa si va merge cu pas nesovaielnic spre Dumnezeu, biruind incercarile venite din partea trupului si lumii, luptandu-se cu lumea si cu stapanitorul acestei lumi, ce ne inseala fara incetare prin pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii. Sfintii bineplacuti ai lui Dumnezeu, viata lor, ne slujesc drept pilda si indrumar in viata noastra.

Domnul a marit pe om peste toate fapturile pamantesti, zidindu-l dupa chipul si asemanarea Sa, cu suflet intelegator si fara moarte, pe care nici dupa infricosata lui cadere in scarnavia si stricaciunea pacatului si mortii El nu l-a parasit, si cu osebire l-a mangaiat si l-a miluit, trimitand spre curatirea lui pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut. Ca pe Fiul Unul-Nascut curatire L-ai trimis Bunule, in lume, vesteste sfantul imnograf al Bisericii.

Cati vrajmasi nu are omul cazut, robit! — Propriul trup viclean, multpatimas; diavolul, care privegheaza si vicleneste ca sa ne dea pierzarii; lumea preacurvara si pacatoasa, dimpreuna cu toate naravurile si inselarile viclene, cu toata desertaciunea si nestatornicia sa. In fiecare clipa este primejdie din partea pacatului, primejdia pierderii sufletului si trupului.

In fiecare clipa trebuie sa stam de straja, sa luptam cu pacatul si cu vrajmasul: sa priveghem si sa postim, sa ne rugam si sa cugetam la Dumnezeu, sa plangem pentru noi insine si pentru ceilalti care pier neincetat si pretutindeni, caci pretutindeni cursele vrajmasului sunt intinse spre pierzare, pretutindeni vaneaza pe cel necercat vanatorul viclean, nu sta degeaba nici o clipa. Privegheaza, suflete, roaga-te, lupta-te, scapa de cursele vrajmasului.

”Pana cand aveti lumina, credeti in lumina, ca sa nu va cuprinda intunericul” (Ioan 12, 36).

Infricosate sunt aceste din urma cuvinte. Domnul ii preintampina pe iudei sa lase necredinta, orbirea, viclenia si hula lor impotriva lui Dumnezeu si sa creada in El, Lumina Cea Neinserata, Ce lumineaza pe tot omul – altminteri se vor face prada si mancare satanei, care racneste ca un leu. Cumplit e sa fii inghitit de acest sarpe, de acest chit al intregului iad. Paziti-va, frati si surori, si slujiti cu osardie Domnului, pana ce sunteti vii si puteti face ce vreti cu voi insiva.

Otrava nenumaratelor pacate a imbolnavit toata fiinta omului, sufletul si trupul, si totdeauna cauta sa se tainuiasca de om, sa isi ascunda uratenia, chipul sau slut, ca omul sa nu o urasca si sa nu simta fata de ea dezgust si ura; ea linguseste pururea pe om, se infatiseaza intr-un chip placut, atragator, si cere sa fie ascultata si satisfacuta ca si cum aceasta i s-ar datora (vulpea!).

Dumnezeu l-a marit pe om, zidindu-l dupa chipul si asemanarea Sa, iar vrajmasul, hulitorul si amagitorul, se straduieste neincetat sa-l spurce, sa il nimiceasca prin ganduri nevrednice si hule. Blestematul!

De toate necazurile si intristarile ne-a izbavit si ne izbaveste Domnul nostru Iisus Hristos, si noi Ii multumim pentru aceasta din toata inima noastra. Dar ce grabnic ne impresoara vrajmasul cu necazuri aduse asupra noastra fara veste, nu se stie de unde, mai ales prin oameni rai si vicleni sau prin intamplari neprevazute. Slava Tie, Celui ce pazesti viata noastra de intristari si de necazuri!

[...]

Vrajmasul nu dormiteaza: ziua si noaptea, in somn si aievea el ne atrage la pacat si hraneste in sufletul nostru toate patimile omoratoare de suflet. Privegheaza, omule, rastigneste patimile trupesti, mai ales rasfatarea pantecelui si toate pacatele trupesti.

O lume de inchipuiri, o lume de iluzii cladeste pentru noi in fiecare noapte vrajmasul nostru cel netrupesc, si precum cand suntem treji ne cladeste in fiecare zi o lume de inchipuiri, asa si in vis. Ziua si noaptea e omul sub vraja vrajmasilor netrupesti. Sa ne izbaveasca de dansii Domnul!

Cat de mult ne impartasim prin simturile trupesti de lucrurile vazute! Cu vederea, de pilda, ii fixam pe trecatori, fetele, mersul, costumele lor, si deseori ne lasam atrasi in chip pacatos; indeobste, intrebuintam toate simturile noastre intr-un chip patimas, prin toate simturile se straduie vrajmasul sa departeze de Dumnezeu inimile noastre. Vai noua! Este nevoie de lupta statornica, de priveghere statornica, altfel pacatul cel prea ticalos ne va robi si ne va face slugile sale. Doamne, ajuta-ne noua, pentru Numele Tau! Doamne al puterilor, fii cu noi!

Izbaveste-ma de sporirea sataniceasca. Diavolul sarguieste, sarguieste ceva de necrezut sa-l vaneze pe om ca sa il piarda pe vecie, iar oamenii dormiteaza, stau in nelucrare si dorm in desertaciunea lor lumeasca

Sarguiti, dar, sarguiti, crestinilor, sa mantuiti sufletele voastre, cat aveti vreme, cat mai asteapta si indelung rabda Domnul, si cat nu s-au zavorat portile Imparatiei cerurilor. Au venit fecioarele cele nebune, zicand: Doamne, deschide noua, si le va raspunde Stapanul: Plecati de la Mine! nu va cunosc pe voi! (Matei 25, 11-12). Si cum grabeste Domnul a mantui sufletele celor credinciosi, cu luare-aminte si pregatiti! In orice ceas, in orice minut grabeste si trimite toate mijloacele de trebuinta.

Domnul ma paste, si nimic nu-mi va lipsi. In locul pasunii, acolo m-a salasluit, la apa odihnei m-a hranit, sufletul meu l-a intors, povatuitu-ma pe cararile dreptatii, pentru numele Lui (Psalmi 22, 1-3).

O, grabiti-va, dar, crestinilor, catre mantuire!

Vrajmasul mantuirii noastre ramane, iata, de aproape opt mii de ani credincios sistemului sau viclean, pierzator, ca sa vaneze oamenii spre pierzare prin toate smintelile si patimile. Si pe cati, pe cati oameni lipsiti de prevedere si de credinta, trufasi, vicleni si rai nu i-a pierdut si nu i-a surpat in iad, oameni din toate popoarele, limbile, starile, varstele, barbati si femei deopotriva, cat de larg este botul lui de foc, cu care inghite pe necredinciosi!

Vrajmasul, care l-a inselat pe Adam si prin inselare si-a primit stapanirea asupra lui, l-a lipsit de stapanirea asupra naturii si s-a declarat pe sine stapanitor al acestui veac; iar la inceput stapanitor al acestui veac si domn al tuturor fapturilor vazute fusese pus de catre Dumnezeu omul, asa incat nici focul nu putea sa il arda, nici apa sa-l inece, nici fiarele sa-l vatame, nici vreo otrava sa-i faca stricaciune; iar cand s-a dat pe sine inselaciunii vrajmasului, a dat vrajmasului si stapanirea sa. De aceea fermecatorii si vrajitorii, prin lucrarea puterii potrivnice si cu ingaduinta lui Dumnezeu, fac unele minuni, stapanind fiarele salbatice si intrand fara vatamare in foc si apa, precum Ianis si Iamvris, ce s-au impotrivit lui Moisi, si precum Simon magul, care s-a ridicat asupra Apostolului Petru.

Esti biruit de vrajmasul cel viclean? Biruie-l si tu; ti s-au dat puteri, si s-a dat tot harul ajutator si impreuna-lucrator pentru a birui asupra vrajmasului: fii credincios, nu dormi, nu slabi, ci incordeaza-ti toate puterile. Celui ce biruieste, voi da lui sa sada cu Mine pe tronul Meu (Apocalipsa 3,21). O, simplitate a inimii! O, credinta necugetatoare de viclesug!

Sa pazesti curatia si pacea sufletului tau ca pe lumina ochilor, sa nu dai sminteala piciorului tau. Toata impatimirea pamanteasca, a acestei vieti, este de la diavolul. Indata s-o lepezi si s-o dispretuiesti, ca sa dobandesti pe Hristos intru nemurire.

Prin caderea sa, omul a alunecat si s-a abatut foarte departe la stanga, indepartandu-se de Dumnezeu, Datatorul de viata, pierzand dreptatea si viata si mostenind viclenia vrajmasului, desertaciunea lui, impatimirea de stricaciune, rautatea, trufia, zavistia si moartea; pentru ca omul sa fie indreptat trebuia facuta calea intoarsa, iar asta nu putea s-o faca fara voia aparte, atotputernica, a lui Dumnezeu, fara rascumpararea prin Mielul lui Dumnezeu, Cel Drept, Cel fara de pacat, Dumnezeu-Omul; trebuia sa recapete dreptatea si sfintenia pierduta, insa diavolul a pus in asa chip stapanire pe jertfa sa, ca fara o rascumparare pe masura, desavarsita, prin dreptatea vesnica si nesfarsita, nu a putut si nu a vrut sa inapoieze jertfa sa lui Dumnezeu-Ziditorul si, dupa dreptatea lui Dumnezeu, omul a fost dator sa patimeasca sute si mii de ani, pana ce a venit pe pamant Izbavitorul neamului omenesc ca sa plineasca toata dreptatea, sa patimeasca pentru cei nedrepti si sa moara pentru ei, sa calce moartea si sa invie din morti, daruindu-le tuturor invierea. Iata ce vrajmas puternic ne tinea in legaturile mortii!

Nesfarsit de pretios este in noi principiul duhovnicesc — sufletul nemuritor, zidit dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, intelegator [rational], iubitor, liber, fara de moarte, simplu dupa fiinta, necompus,nedespartit: insa pacatul, nascocit de diavol, l-a strambat si l-a schimonosit, l-a dedublat in chip nefiresc, a intors gandurile si alipirea si dragostea lui catre faptura in locul Ziditorului, l-a intors de la dragostea fata de Inceputul sau dintai, Chipul sau dintai, Viata sa dintai, l-a atras la incepatorul raului si intunericului – diavolul – a semanat in el ganduri desarte si mincinoase, nazuinte si simtaminte patimase si desarte, impatimiri fata de fapturi, a abatut ochii lui de la nestricaciune si i-a intors catre stricaciune, de la cer catre pamant, de la rai catre locul de surghiun. Omul are neaparata nevoie cazut fiind sa se ridice, ratacit fiind sa se intoarca la calea cea adevarata, dintru inceput, surpat in intuneric fiind sa se intoarca la lumina, prabusit intru stricaciune sa se intoarca la viata, aruncat in robie sa se intoarca la libertatea cea dinainte a duhului. Toate acestea le face in noi Domnul Iisus Hristos prin puterea Duhului Sfant si de viata Facator; toate acestea le-au infaptuit in viata lor pamanteasca Sfintii Apostoli si toti sfintii pe calea credintei, pocaintei, cuvantului lui Dumnezeu, a dispretuirii lumii preacurvare, desarte, pe calea cugetarii duhovnicesti, a luptei neincetate cu pacatul in toate felurile lui, prin rugaciune, milostenie, prin omorarea trupului cu patimile si poftele.

Te slavesc pe Tine, Parinte, Doamne al cerului si al pamantului… (Matei 11, 25). Cand Mantuitorul lumii, Domnul nostru Iisus Hristos, a voit, dupa nesfarsita Sa bunatate, sa implineasca la sfarsitul veacurilor sfatul cel mai inainte de veci cu privire la mantuirea neamului omenesc care pierea din pricina pacatului si sa afle drahma imparateasca pierduta, sa caute oaia pierduta din turma Sa cuvantatoare, atunci, luand asupra Sa chipul omenesc si imbracandu-Se in intregul om de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara, El si-a ales ca ajutoare Siesi, marii Sale lucrari, ucenici si apostoli simpli, pescari cu indeletnicirea, si prin ei a aratat in fapt ca lucrarea mantuirii noastre nu atarna de nobletea, de invatatura lumeasca sau de desarta intelepciune pamanteasca, ci este numai lucrarea lui Dumnezeu, lucrarea bunatatii Lui, intelepciunii Lui, puterii si milostivirii Lui. Cele neintelepte ale lumii Dumnezeu a ales, ca pe cei intelepti sa-i rusineze si asa mai departe (I Corinteni 1, 27-29).

Firea omeneasca este alcatuita in chip minunat, dupa chipul lui Dumnezeu, si pentru rezidirea ei era nevoie de un mijloc suprafiresc precum intruparea Fiului lui Dumnezeu: viata Lui pe pamant, minunile Lui fara numar, invatatura Lui dumnezeiasca, patimile, moartea si invierea Lui. - Chipul dumnezeiesc cazut, ce pretuieste mai mult decat intreaga lume, a fost pricina acestei purtari de grija suprafiresti a lui Dumnezeu . Oare pricep aceasta oamenii? Putini inteleg si pretuiesc, drept care multi si traiesc in chip nevrednic, cum nimeresc, parca la intamplare, necugetand la telul cel inalt al chemarii crestine, vietuind in desertaciunea tuturor impatimirilor.

Neaparata nevoie de inomenirea si moartea dupa trup a Fiului lui Dumnezeu si aratarea dreptatii lui Dumnezeu spre mantuirea neamului omenesc cazut in moarte sunt infatisate cel mai limpede in cuvintele Apostolului Pavel catre evrei:

De vreme ce s-au facut partasi copiii (toti urmasii cazuti ai lui Adam) trupului si sangelui, si El asemenea S-a impartasit acelorasi, ca prin moarte sa surpe pe cel ce are stapanirea mortii, adica pe diavolul, si sa izbaveasca pe aceia care cu frica mortii toata viata in robie erau supusi: Caci, intr-adevar, nu firea ingerilor a luat, ci samanta lui Avraam a luat (Evrei 2,14-17).

Asta este o lectie pentru tolstoieni si pentru toti intelectualii lipsiti de minte, care dau prea multa insemnatate ratiunii omenesti oarbe.

Mare e omul atunci cand implineste poruncile lui Dumnezeu si e prieten al lui Dumnezeu, precum a grait Domnul ucenicilor Sai: Voi prietenii Mei sunteti, de veti face cate va poruncesc Eu voua (Ioan 15, 14), si Avraam prieten al lui Dumnezeu s-a chemat (Iacov 2, 23); el e dumnezeiesc si invrednicit de cele mai mari cinstiri din partea lui Dumnezeu si de Imparatia cea netrecatoare. Nimicnic si jalnic e insa, fara minte si prost, supus tuturor nenorocirilor, tuturor patimilor urate si prostesti, atunci cand nu vrea sa se supuna legii lui Dumnezeu si sa plineasca sfintele si fericitele, de viata datatoarele porunci dumnezeiesti.

Omul a fost cinstit de Dumnezeu, chiar la facerea sa, cu cinstire mare, fiind facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu si pus imparat peste toate fapturile pamantesti, primind fagaduinta nemuririi pentru pazirea poruncilor dumnezeiesti, si inca a unor porunci atat de usoare! — Dar neluarea-aminte la sine, iubirea de placere, dorinta de a-si insusi cinstea cuvenita numai lui Dumnezeu si nesupunerea fata de porunca Facatorului au rasturnat viata omului cu susul in jos, in dreapta lui pedepsire. Dar minunat e planul cel dinainte de veci al Facatorului pentru mantuirea omului cazut: in sfatul Preabunei si Preainteleptei Treimi, Care a zidit toate, era randuita rascumpararea omului cazut in pacat, in blestem si in moarte prin intruparea si inomenirea Unuia din Treime – a Fiului lui Dumnezeu; prin vietuirea Lui pe pamant, si implinirea de catre El a tuturor poruncilor lui Dumnezeu pana la moartea pe cruce, si invierea biruitoare dimpreuna cu slavita inaltare si pogorarea Duhului in chipul limbilor de foc. Slava lui Dumnezeu pentru toate!

Necontenit ma umple de minunare preabuna, preainteleapta randuiala dumnezeiasca a mantuirii sufletelor omenesti, facute dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu Celui Preabun, Preaintelept, Vesnic, chiar de la inceputul neamului omenesc pana acum si pana la sfarsitul veacului. Luati aminte si patrundeti ce s-a facut si ce se face de catre Dumnezeu in vederea acestei taine mari, a iubirii de oameni, chiar de la inceputul caderii primilor oameni in pacat, blestem si moarte, chiar de la prima departare a lor de Dansul. Cata grija pentru mantuirea oamenilor, ce minunata fagaduinta cu privire la samanta femeii ce avea sa sfarame capul sarpelui! Cata purtare de grija fata de semintia cea aleasa – Avraam, Isaac, Iacov, Noe, pentru toti patriarhii poporului ales, ca si pentru popor! Ce minunata pronie, cate minuni in pustie (la scoaterea din Egipt), in vremea judecatorilor, in vremea imparatilor poporului ales! Cate pedepse parintesti din partea Domnului Dumnezeu pentru poporul tare de cerbice, calcator de lege, cate robii cumplite; cate pieiri de nevinovati inaintea lui Dumnezeu! Iar feluritele popoare inchinatoare la idoli – cum au slujit ca bice ale lui Dumnezeu pentru pedepsirea evreilor, cum au fost ele insele zdrobite mai apoi de dreapta judecata a lui Dumnezeu! Iar in Noul Testament — aratarea arhanghelului catre Zaharia, nasterea Inainte-Mergatorului, Buna-Vestire a Pururea-Fecioarei si nasterea Mantuitorului lumii!

Prin pacat noi am pierdut asemanarea cu Dumnezeu, dupa Care am fost ziditi, si ne-am facut straini de El, lipsiti de impartasirea Lui. EI Insusi bine a voit a Se asemana noua, a Se face om, fara a inceta sa fie Dumnezeu, ca sa ne faca asemenea cu El, S-a nascut din Maica, Fecioara curata, fara de barbat si de la Duhul Sfant. O, minune a minunilor!

Ce a facut pentru noi Domnul ca Mantuitor al nostru, cum S-a cheltuit pe Sine, ce cazna a primit pentru pacatele lumii — El Insusi pentru noi toti! Iar noi ce am facut?

Nici sa gandeasca, nici sa-si inchipuie n-a putut nimeni dintre cei neluminati cu lumina Evangheliei lui Hristos ca Dumnezeu asa a iubit neamul omenesc cel cazut, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat noua pentru a noastra mantuire — pentru invatatura, pentru facerea de minuni, pentru intemeierea Bisericii si tainelor, pentru patimile cele de voie, moartea si invierea si inaltarea la cer, ca sa trimita Duhul Sfant. Da multumita, cutremura-te, omule!

Eu sunt usa: cel care va intra prin Mine, acela se va mantui, si celelalte (Ioan 10, 9). Hristos e usa cea gandita. Unde da ea? – In rai, in Imparatia cerurilor, prin credinta in Hristos, Rascumparatorul si Mantuitorul, in Biserica Lui, singura mantuitoare, careia i s-a incredintat invatatura cea adevarata a lui Hristos, tainele cele de mantuire si calauzirea pastorilor. Fara Hristos, fara Biserica nu este alta usa catre Imparatia cerurilor. Cei cazuti din credinta in Hristos, cazuti de la Biserica, vor pieri de nu se vor intoarce si nu se vor pocai.

Pentru moartea cea rascumparatoare a Dumnezeu-Omului pentru lume, intreaga lume fiinteaza si va fiinta in toti vecii pentru aceasta clipa de moarte fara vina, rascumparatoare; indelung rabda Domnul tuturor nelegiuitilor, hulitorilor de Dumnezeu, vanzatorilor credintei si Bisericii, pentru aceasta clipa; iadul nu si-a deschis inca botul sau cel infricosat ca sa inghita pe cei nepocaiti, precum s-a zis: Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic… si vor merge acestia in munca vesnica… (Matei 41-46).

Iar intrupandu-Se Cuvantul, a pierdut pacatul cel prea rau (Irmosul primei Cantari din Canonul Invierii, glas 2, Octoih). Dar iata o spusa minunata din canonul Sfantului Inainte-Mergator:

In rau ai cufundat oarecand, preaintelepte Botezatorule,  pe adancul cel ce ineaca prin har potopul a toata calcarea de lege: ci rogu-te, fericite, usuca raurile gresalelor mele cu dumnezeiasca solirea ta.

Adancul dreptatii, sfintenia ei si milostivirii lui Dumnezeu! Hristos Dumnezeu, patimind si murind pentru noi si inviind, a inecat cu Harul Sau toata calcarea de lege a neamului omenesc,  cat a crezut in El. — Ce gand veselitor pentru noi pacatosii, ce nadejde in meritele lui Hristos! — El poate cu un singur cuvant sa inece toate pacatele noastre si sa le arunce in adancul marii. Satana a fost si e pricina adancului tuturor pacatelor omenesti, chiar daca oamenii sunt si ei vinovati de ele prin nepocairea lor  (pocaiti-va!). Domnul nimiceste toata intinaciunea  pacatelor. Slava dreptatii si milostivirii Lui!

Este o Fiinta fara de inceput, Personala, al Carei nume este Fiintarea (Eu sunt Cel ce este) si Care nu poate sa nu fiinteze. Tocmai Ea a dat fiinta si existenta tuturor lucrurilor din lume, si insasi lumea a primit de la Ea fiinta sa. Ea a adus la fiinta toate fiintele prin cuvant, doar prin cuvant: sa se faca lumina, si s-a facut lumina; sa se faca tarie prin mijlocul apei, si s-a facut (Facere 1, 3 si 6); si asa mai departe, pana ce tot ce era dinainte randuit in hotararea Facatorului a venit in starea sa si la fiintarea sa statornica. Aceasta Fiinta personala, fara de inceput, pe Care noi o numim Dumnezeu, a putut da omului o a doua fiintare Oorala atunci cand acesta a pierdut-o de buna voie, si ii uumit-o in Sfanta Evanghelie a doua fiintare (Matei 19, 28). Daruirea celei de-a doua fiintari omului a fost insa foarte scump dobandita: ea a fost cumparata cu pretul infioratoarelor patimiri ale Dumnezeu-Omului, Facatorului, si izvorata pe cruce prin Sangele si moartea Lui. Nu cu argint sau cu aur care se strica v-ati izbavit de petrecerea voastra cea desarta, care era de la parinti data, ci cu scumpul Sange al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat si nespurcat (Petru 1,18-19). Oare pretuim noi aceasta jertfa a lui Hristos?

Doamne, ma minunez in fata maretiei lucrurilor Tale din imparatia harului si din imparatia naturii zidite de Tine; ma minunez in fata nemasuratei Tale dreptati si intelepciuni, de faptul ca Tu, ingaduind iubitei Tale zidiri cuvantatoare (omului) sa cada adanc si sa fie pradata si amagita si batjocorita de sarpele cel ucigas de oameni, bine ai voit a-l rascumpara si a-l reaseza in chip mai presus de fire, Insuti intrupandu-Te si inomenindu-Te si alegand ca unealta a intruparii pe Buna, Preacurata Fecioara, pe care o ai aratat aparatoare si mijlocitoare a tuturor dreptcredinciosilor crestini. Ingerii se mira de pogoramantul Tau, de purtarea Ta de grija, de bunatatea si intelepciunea Ta.

De m-ar fi parasit bunatatea lui Dumnezeu, as fi ramas om vechi, cu totul in pacatele incepute din tinerete si continuate in parte pana acum, si as fi fost cu totul bezna si intuneric, necuratie si putoare. Iar acum, bunatatea lui Dumnezeu neincetat ma curata, ma sfinteste, ma innoieste, ma bineinmiresmeaza si ma impodobeste. Slava Domnului pentru toate!”

(va urma)

(din: Sfantul Ioan de Kronstadt, “Spicul viu. Ganduri despre calea mantuitoare”, Editura Sophia, Bucuresti, 2002)

Arhim. Roman Braga: Adevarata rugaciune nu se sfarseste niciodata

- Ce să facem ca să-L iubim pe Dumnezeu mai mult, ca să-L simţim mai aproape de noi?

- Trebuie să vorbim cu El. Trebuie să-L simţi pe Dumnezeu în tine, nu în afară de tine, în exterior, ci în interior, în inima ta, căci inima noastră este infinită întrucât în ea se sălăşluieşte Hristos de la botez. O persoană are nişte dimensiuni infinite ale personalităţii lui; în adânc, fără limită, persoana umană este veşnică. În adâncul acesta din noi există Dumnezeu, după cum spune Sfântul Pavel de atâtea ori: „voi sunteţi biserica Dumnezeului Celui Viu”.

Să nu direcţionăm rugăciunea noastră într-un colţ, că Dumnezeu nu e material sau spaţial să-L pui într-un colţ şi să spui: acolo e Dumnezeu! Coboară-te în tine şi adresează rugăciunea în inima ta lui Dumnezeu şi vei simţi prezenţa Lui. Convorbirea cu Dumnezeu îţi aduce simţirea acesta a prezenţei lui Dumnezeu. Spune-I lui Dumnezeu când ţi-e foame, când ţi-e sete, spune-I lui Dumnezeu că te duci la Rădăuţi, spune-I lui Dumnezeu ceva pe drum, arată-I lui Dumnezeu ce frumoase sunt florile. Vorbeşte cu Dumnezeu de toate. „Doamne, ce să fac? Uite trebuie să fac asta şi asta; mi-e foame, mă duc să mănânc o bucăţică de pâine”; tot ai în minte lucrurile astea, par copilăreşti, dar conversaţia aceasta cu Dumnezeu se preface în rugăciune.

Pentru că ce este rugăciunea? Este o continuă comunicare a omului cu Dumnezeu. Gândiţi-vă ce spunea Sfântul Apostol Pavel în epistola către Tesaloniceni: „Rugaţi-vă neîncetat!”. Cum putea el să se roage neîncetat când era un om foarte activ? Atâtea biserici a făcut, atâtea epistole a dictat, atâtea lucruri avea de făcut. Nu putea să stea în genunchi neîncetat. La asta s-a gândit: să ai întotdeauna în inima ta sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. De fapt, Sfinţii Părinţi aşa definesc rugăciunea: rugăciunea este sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. Rugăciunea nu este doar atunci când citeşti din carte. Trebuie spus tinerilor lucrul acesta. Nu este doar când te rogi dimineaţa şi, gata, am terminat. Sau zici: „ah, nu mi-am sfârşit rugăciunile!”. Rugăciunea nu se sfârşeşte niciodată. Vorbeşte cu Dumnezeu copilăreşte, că noi suntem copiii lui Dumnezeu! Şi vorba asta copilărească cu Dumnezeu îţi aduce sentimentul prezenţei intime a lui Dumnezeu în inima ta. Voi ştiţi proverbul călugăresc: „dacă te rogi numai când te rogi, nu te rogi deloc”. Dacă ai prezenţa lui Dumnezeu în tine, atunci eşti într-o stare de rugăciune. Omul devine o rugăciune. Omul are o stare de rugăciune, nu momente de rugăciune, momente când se roagă şi momente când nu se roagă. Ar fi groaznic. Trebuie să avem tot timpul simţirea lui Dumnezeu.

Când spui: „Doamne!”, să fii sigur că Dumnezeu Se întoarce cu faţa la tine şi aşteaptă să-I spui ceva. Când eşti ocupat, fii atent la lucrul pe care-l faci. Când ai conversaţii, gândeşte- te la ce spui. Dar, dacă ai timp, puţin, 2-3-4 minute sau chiar într-o conversaţie cu oamenii, poţi să spui: „Doamne Iisuse Hristoase uită-te la noi, ajută-ne!” sau: „Binecuvintează-i pe oamenii aceştia!”.

(sursa: Cuvinte catre tineri, 2010)

***

Sfantul Ioan de Kronstadt: Aratati-va Domnului pacatele, cu cuvintele voastre!

Uneori avem impresia ca ne rugam sarguitor, dar rugaciunea noastra nu aduce roadele pacii si ale bucuriei intru Duhul Sfant. De ce oare? Fiindca rugandu-ne numai cu rugaciuni gata scrise, nu ne caim cu sinceritate de greselile facute in timpul zilei, prin care ne-am intinat inima – templul lui Hristos – si L-am maniat pe Domnul. Daca ne vom aduce aminte de ele, caindu-ne din toata inima si osandindu-ne fara partinire, in aceeasi clipa ni se va umple inima de “pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte” (Filipeni 4,7). Rugaciunile bisericesti enumera greselile si deseori nu gasim in aceasta enumerare pacatele in care am cazut. Pe acestea trebuie sa le spunem noi insine cand ne rugam, constienti de gravitatea lor, cu smerenie si inima zdrobita. De aceea in rugaciunile de seara, atunci cand se numesc pacatele, apare deseori cuvantul sau – “sau altceva rau am facut“, adica ni se lasa libera vointa de a pomeni pe langa pacatele specificate si altele.

Inima trebuie trezita mereu pentru rugaciune, altminteri se va usca de tot. Dragoste de Dumnezeu, sinceritate, firesc, iata calitatile de care nu trebuie sa se lipseasca rugaciunea. Sa ne rugam in duh, fiindca Dumnezeu nu este trup, ci duh. Sa ne rugam adevarat, nu fatarnic, fiindca Dumnezeu este Adevarul. Tot asa si in rugaciunile catre sfinti. Sa nu-i chemam doar cu gura, fiindca ei nu mai au gura, nu mai au glas, nu mai au nimic din cele ale trupului, ci cu inima, cu suflet fierbinte si atunci ne vor auzi, fiindca ceea ce se aseamana, se aduna. Nu carnea si sangele vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu, ci duhul curat, arzand de iubire de Dumnezeu.

Cuvintele rugaciunii trebuie rostite cu convingere, din toata inima.

Cand va rugati seara, nu uitati sa aratati, in rugaciunea catre Duhul Sfant, cu toata sinceritatea si cu zdrobire de inima, pacatele in care ati cazut in timpul zilei. Prin cateva clipe de pocainta fierbinte, Duhul Sfant va va curati de toata intinaciunea, mai alb decat zapada va va albi, din ochi va vor picura lacrimi de curatire a inimii, acoperiti veti fi cu haina adevarului lui Hristos, uniti cu El, cu Tatal si cu Duhul Sfant.
Ni se intampla uneori in timpul rugaciunii, acasa sau la biserica, sa ne cuprinda un fel de slabiciune a sufletului si a trupului; sufletul ni se face atunci neputincios, rece, neroditor, ca un templu pagan pustiu si desert. Dar indata ce ne incordam inima intr-o rugaciune sincera, indreptandu-ne-o catre Dumnezeu impreuna cu mintea, cu o credinta vie, indata sufletul prinde viata, se incalzeste, devine roditor. Si ne cuprinde deodata, o stare de pace, de usurare, de umilinta, un foc launtric sfant; incep sa ne picure din ochi lacrimi si sa ne para rau din tot cugetul ca L-am maniat pe Stapanul Cel Preabun cu pacatele noastre. Cata lumina in inima si in minte, ce bogat suvoi de apa vie ne inunda inima, putand sa se reverse de acolo nestanjenit, in cuvinte rostite sau scrise cu condeiul ori cu creionul pe hartie! Pustiul din suflet incepe sa infloreasca precum un crin o data cu venirea Domnului in inima. De ce oare nu ne indreptam mai des sufletele spre Domnul? Cata pace si cata liniste ne pregateste Domnul in locasurile Sale! “Cat este de mare multimea bunatatii Tale, Doamne, pe care ai gatit-o celor ce se tem de tine“ (Psalmul 30,20).

(mai mult la: Sfantul Ioan de Kronstadt ne invata sa traim si sa ne rugam in Duh)

***

Sfintii stareti de la Optina: SA AI CUGETUL SI TRAIREA VAMESULUI!

• Puterea rugaciunii nu sta in multa vorbarie, ci in sinceritatea suspinului de rugaciune. (Sfantul Nectarie al Optinei)

• Nu asteptati de la rugaciune numai extazul si nu va intristati atunci cand nu simtiti bucurii. Caci se intampla si sa stai, sa stai in biserica si inlauntrul tau sa nu ai inima parca, ci asa, o bucata de lemn, dar un lemn neprelucrat…..Pai si pentru aceasta, adica pentru lemn, ne mantuieste Domnul. Inseamna ca asa trebuie sa fie. Caci sufletul, simtind bucurii foarte mari, se poate ingamfa, iar aceasta stare de “inlemnire” il smereste. (Sfantul Varsanufie)

• Trebuie sa rostim cu atentie cuvintele rugaciunii, sa patrundem sensul lor, nu sa tindem spre ceva prea inalt. Caci, daca nu citim corect si nu suntem atenti la cele citite, ii mangaiem pe diavoli. (Sfantul Nicon)

• Nu va lipiti inimile de desertaciunea lumii. Mai ales in timpul rugaciunii lepadati toate gandurile legate de cele lumesti. Dupa rugaciunea savarsita acasa sau in biserica, pentru a pastra starea rugatoare, induiosata a sufletului, este nevoie de tacere. Uneori chiar o vorba simpla, in aparenta neinsemnata, poate distruge si speria, ca pe o pasare mica, induiosarea din sufletul nostru. (Sfantul Nicon)

• Trebuie sa pazim rodul rugaciunii. El se pagubeste, se pierde foarte adesea din pricina vorbariei desarte indata dupa rugaciune si din pricina visarii, care este tot vorbarie desarta, dar dusa numai cu noi insine. Tacerea dupa rugaciune este foarte folositoare: ea tine rugaciunea in minte, in inima si chiar pe buze, in auzul nostru launtric. (Sfantul Nicon)

• Nu trebuie sa atribuim rugaciunii noastre o putere miraculoasa, nu trebuie sa credem ca Domnul implineste intotdeauna cele cerute de noi. Aceasta parere vine din mandrie si duce la inselare. (Sfantul Ilarion)

• In toata vremea, orice ati face, fie ca stati, fie ca mergeti, fie ca lucrati, sa rostiti in inima: “Doamne, miluieste!” (Sfantul Nectarie)

• Cel pe care il cerceteaza Domnul prin grea incercare, prin necaz, prin pierderea celui iubit dintre cei apropiati, acela si fara sa vrea se roaga cu toata inima si cu tot cugetul sau, cu toata mintea sa. Prin urmare, izvorul rugaciunii fiecare il are, dar se deschide fie prin adancirea treptata in sine, dupa invatatura parintilor, fie dintr-odata cu burghiul lui Dumnezeu. (Sfantul Lev)

• Roaga-te pentru tine, cautand numai mila si voia lui Dumnezeu, fie ca esti in biserica, fie ca nu esti in biserica, fie ca mergi, fie ca stai, fie ca te odihnesti, roaga-te: “Doamne, miluieste-ma cum stii si cum voiesti Tu“. (Sfantul Ambrozie)

• De la incepatori Dumnezeu nu cere rugaciune neamprastiata: ea se dobandeste prin multe osteneli si dupa mult timp, asa cum spun scrierile Sfintilor Parinti: “Dumnezeu da rugaciune celui ce se roaga…“. (Sfantul Ilarion)

• Cand nu aveti mult timp pentru rugaciune, multumiti-va cu cat aveti, iar Dumnezeu va primi vointa voastra. Tineti minte ca lui Dumnezeu Ii place sa aveti la rugaciune trairea vamesului si feriti-va sa puneti pret pe rugaciunea voastra: aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, nu a noastra. (Sfantul Macarie)

• Rugaciunea este un asemenea lucru, incat, daca traiesti in manastire cativa ani, nu inveti imediat sa te rogi asa cum trebuie, dar deocamdata roaga-te cum stii si cum poti, numai sa ai cugetul vamesului. (Sfantul Ambrozie)

(mai mult la: Staretii de la Optina ne invata rugaciunea adevarata)

***

Parintele Serafim Rose: Tamaduirile si minunile se fac inimilor indurerate, dar care au nadejde

“De ce par a fi atât de puţine minuni astăzi? Pentru că noi de-abia dacă mai ştim ce este durerea inimii”,

… credea Părintele Serafim, într-un bileţel scris de mână, rătăcit şi descoperit la mulţi ani după moartea sa, Părintele Serafim cristaliza în doar câteva cuvinte esenţa acestui mare ade­văr pentru vremurile noastre:

„Durerea inimii este condiţia creşterii duhovniceşti şi a arătării puterii lui Dumnezeu. Tămăduirile şi celelalte minuni se întâmplă celor deznădăjduiţi, inimilor îndurerate, dar care totuşi continuă să se încreadă şi să nădăjduiască în ajutorul lui Dumnezeu. Atunci lucrează Dumnezeu. Lipsa (parţială) a minuni­lor din ziua de azi arată lipsa durerii inimii din oameni şi chiar din mulţi creş­tini ortodocşi – prinşi de răcirea tot mai mare a inimilor din vremurile de pe urmă”.

Dovada afirmaţiei de mai sus se poate vedea chiar în experienţa personală a Părintelui Serafim, din care s-a şi născut. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat strigătul lui Eugene din faţa standului cu vederi din San Francisco, ieşit din adânca durere a inimii sale, ca şi strigătul asemănător al lui Gleb la mor­mântul Sfântului Gherman din Alaska, care au dus la minunea întâlnirii lor şi la tot ceea ce au putut mai apoi să înfăptuiască? Toate minunile la care Părintele Serafim a fost martor în viaţa sa, inclusiv cele ale marelui lucrător de minuni, Arhiepiscopul Ioan Maximovici, au fost rodul rugăciunilor unor inimi ce nu s-au ferit de durerea Golgotei.

Atunci când şi Părintele Serafim a fost chemat să fie călăuzitor de suflete, el le amintea mereu fiilor săi duhovniceşti să nu deznădăjduiască în mijlocul sufe­rinţelor, ci, după cum spune Sf. Marcu Pustnicul, „să rabde durerea inimii pen­tru buna-cinstire”.

(Mai mult la:  Sfaturi parintesti de folos exceptional si pentru noi de la Cuviosul Serafim de la Platina)

***

Cuviosul Paisie Aghioritul: TREBUIE SA NE DOARA SI SA FIM STARUITORI!

- Părinte, atunci când ne rugăm pentru un oarecare motiv serios, oare trebuie ca rugăciunea să fie însoţită de post?

- Nici nu mai încape discuţie. Asta este ceva ce se impune. Postul şi nevoinţa sunt condiţii absolut nece­sare. Dar pentru ca rugăciunea să se facă în chip corect, trebuie să te doară pentru ceilalţi. Pentru că tipicul multor creştini din vremea noastră este să nu dorească să se mâhnească. Chiar şi pensionarii, care toată ziua stau, nu se duc să se apropie de un copil părăsit, deoarece aceasta cere durere de cap. Mănân­că, îşi beau cafeaua lor, fac o plimbare, se duc la vreun spital care are infirmieri, la ceva organizat, ca să vadă vreun bolnav pentru că aceasta este mai uşor. Adică fac aceasta ca să fie satisfăcuţi şi astfel îşi odihnesc gândul că şi-au făcut datoria. Pe câţi n-am îndem­nat să ajute copii părăsiţi! Dar n-au făcut nimic.

In Sfântul Munte au făcut undeva litanie pentru secetă şi în loc să plouă s-a aprins foc. Litania nu se face ca şi cum am face o plimbare. Trebuie să ne doară. Oare poate persista o ispită sau o stare grea dacă se roagă călugării cu inima? Cu toate că trecem prin ani grei, văd că în mănăstiri domneşte un duh… de veselie! Lumea arde. Ni se cere să facem o prive­ghere, de pildă, pentru un bolnav, iar noi cântăm: “Des­chizând Tu mâna Ta” şi ne bucurăm. Noi ne petrecem timpul în chip plăcut, iar celălalt între timp moare. “Am făcut priveghere pentru bolnav”, îţi spune. Ce prive­ghere? Voi aţi făcut petrecere. Aceasta se numeşte pe­trecere duhovnicească. Uneori nici atunci când preotul spune: “Pentru cei ce zac în neputinţă” nu ne rugăm pentru bolnav. Am fi ajutat mai eficace dacă am fi făcut puţină rugăciune cu metaniile. Nu spun să supri­măm privegherile praznicale pe care le prevede tipicul, dar în astfel de cazuri să orânduim puţin timp ca să facem cel puţin una-două aţe de metanii spunând: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte pe robul Tău“.

Totul este calitatea rugăciunii. Rugăciunea trebuie să fie din inimă, să se facă cu durere. Pentru Dumnezeu nu are atâta valoare cantitatea rugăciunii precum are calitatea ei. Rugăciunea ce se face în mănăstiri are cantitate, dar nu ajunge aceasta. Trebuie să aibă şi calitate. Atâtea ore de rugăciune făcută de atâtea persoane, dacă ar fi fost din inimă, ar fi schim­bat lumea. De aceea scopul este ca slujbele să se facă din inimă.

Rugăciunea din inimă ajută nu numai pe ceilalţi, ci şi pe noi înşine, pentru că înlesneşte să vină bunătatea lăuntrică. Când ne punem în locul celuilalt vin în mod firesc dragostea, durerea, smerenia, recunoştinţa noastră faţă de Dumnezeu cu slavoslovire neîncetată, şi atunci rugăciunea pentru semenul nostru se face bine primită de Dumnezeu şi îl ajută.

“Şi L-au rugat stăruitor“

- Părinte, inima îmi rămâne rece în rugăciune.

- Aceasta se întâmplă pentru că mintea nu dă tele­gramă inimii. Apoi în rugăciune trebuie să lucreze şi omul. El nu poate să ajungă dintr-odată în starea în care mintea lui să nu-i fugă deloc. Este trebuinţă de răbdare. Vezi, celălalt bate la uşă, iarăşi bate, aşteaptă şi după aceea se deschide uşa. Tu baţi numai odată şi vrei ca să intri imediat înăuntru. Nu se poate aşa. Atunci când începi să rosteşti rugăciunea, nu doreşti să participe şi inima?

- Simt nevoia de ajutor, pentru că mă simt neputin­cioasă.

- Ei, de aici se începe. In rugăciune este trebuinţă de stăruinţă. “Şi L-au rugat stăruitor”, spune Evanghelia despre cei doi ucenici care L-au întâlnit pe Hristos în drumul spre Emaus. Hristos a rămas cu ei, pentru că aceia aveau o înrudire cu El şi de aceea li se cuvenea aceasta. Aveau smerenie, simplitate, bunătate, curaj, în sensul cel bun. Ei întruneau toate condiţiile şi pen­tru aceasta Hristos a rămas cu ei.

Trebuie să ne rugăm cu credinţă pentru orice ce­rere şi să avem răbdare, iar Dumnezeu va grăi. Deoa­rece atunci când omul se roagă cu credinţă, într-un fel îl obligă pe Dumnezeu să-i împlinească cererea pentru această credinţă a lui. De aceea, atunci când cerem ceva de la Dumnezeu, să nu “ne îndoim” şi vom fi auziţi. “Să aveţi credinţă fără să vă îndoiţi[7], a spus Domnul. Dumnezeu ştie când trebuie să ne dea ceea ce cerem, ca să nu ne vătămăm duhovniceşte. Uneori cerem ceva de la Dumnezeu, dar nu avem răbdare şi ne neliniştim. Dacă n-am avea un Dumnezeu atotpu­ternic, atunci ar trebui să ne neliniştim. Dar fiindcă avem un Dumnezeu atotputernic şi Care are foarte multă dragoste, atât de multă încât ne hrăneşte şi cu Sângele Său, nu suntem îndreptăţiţi să ne neliniştim. De multe ori nu lăsăm o problemă grea a noastră în mâinile lui Dumnezeu, ci acţionăm omeneşte. Atunci când cerem ceva de la Dumnezeu şi ni se zdruncină credinţa şi voim să acţionăm omeneşte în cele greu de izbutit, fără să aşteptăm răspuns de la Dumnezeu la cererea noastră, este ca şi cum am face o cerere la împăratul Dumnezeu şi o luăm înapoi chiar în vremea când Acela întinde mâna Sa ca să o împlinească. Il rugăm din nou, dar iarăşi ni se zdruncină credinţa şi ne neliniştim şi repetăm acelaşi lucru. Astfel se prelungeş­te chinul nostru. Adică procedăm ca acela care face o cerere la minister şi după puţin îi pare rău şi o retrage. Se răzgândeşte şi iarăşi o depune, iar după puţin o retrage din nou. Insă cererea trebuie să rămână acolo, pentru ca să intre la rând.

Rugăciune cu durere

- Părinte, cum faceţi rugăciune pentru o problemă?

- Cheia reuşitei este ca pe cel ce se roagă să-l doa­ră. Dacă nu-l doare, poate sta ore întregi cu metania în mână şi rugăciunea lui să nu aducă nici un rezultat. Dacă există durere pentru problema pentru care te rogi, chiar şi cu un suspin faci rugăciune din inimă. Mulţi, atunci când alţii le cer să facă rugăciune pentru ei nu au timp să se roage în momentul acela şi de aceea se roagă numai cu un suspin pentru problema acelora. Nu spun ca să nu se facă rugăciune, ci, dacă se întâmplă să nu fie timp, chiar şi un suspin pentru durerea celuilalt este o rugăciune din inimă, adică echivalează cu ore întregi de rugăciune. Citeşti, de pildă, o scrisoare, vezi o problemă, suspini şi după aceea te rogi. Acesta este mare lucru! Inainte de a apuca receptorul, înainte de a forma numărul, Dumnezeu te aude! Şi să vezi cum se înştiinţează şi celălalt! Să vedeţi cum demonizaţii înţeleg atunci când fac rugăciune pentru ei şi strigă oriunde s-ar afla!

Adevărata rugăciune începe de la durere, nu este plăcere, “nirvana”. Dar ce fel de durere este? Omul se chinuieşte în sensul cel bun. Il doare, geme, suferă atunci când face rugăciune pentru orice. Ştiţi ce în­seamnă a suferi? Da, suferă, pentru că participă la du­rerea generală a lumii sau a unui om în particular. Această participare, această durere Dumnezeu o răs­plăteşte cu veselia dumnezeiască. Desigur că nu omul cere veselia dumnezeiască, ci ea vine ca o consecinţă, deoarece participă la durerea celuilalt.

- Cum să înceapă cineva lucrarea aceasta?

- Află ceva, de pildă, despre un accident. “Ah!”, suspină el şi Dumnezeu îndată îi dă mângâierea dumne­zeiască pentru puţin suspin. Vede pe unul îndurerat şi iarăşi suferă împreună cu el, iar Dumnezeu îl mângâie cu mângâierea dumnezeiască, nu rămâne cu acea amărăciune. Iar celălalt este ajutat prin rugăciunea lui. Sau se gândeşte: “Dumnezeu ne-a dat atâtea, dar eu ce am făcut pentru El?”. Mi-a făcut mare impresie ceea ce mi-a spus un suflet: “Ingerii îşi acoperă feţele atunci când se săvârşeşte Taina Dumnezeieştii Liturghii, iar noi ne împărtăşim cu Trupul lui Hristos. Eu ce am făcut pentru Hristos?“. Unul ca acesta suferă în sensul cel bun.

- Părinte, cum înţelege cineva că celălalt s-a folosit prin rugăciunea sa?

- Este înştiinţat de aceasta prin mângâierea dum­nezeiască pe care o simte înlăuntrul său după rugă­ciunea ce-a făcut-o cu durere de inimă. Dar mai întâi trebuie ca durerea celuilalt să o faci durerea ta şi după aceea să faci şi rugăciune din inimă. Dragostea este o însuşire dumnezeiască şi ea îl vesteşte pe celălalt. Şi în spitale, când pe medici şi pe surori îi doare pentru bolnavi, acesta este medicamentul cel mai eficace din­tre toate medicamentele ce li se dau. Bolnavii simt că se interesează de ei, simt siguranţă, mângâiere. Celui care suferă nu trebuie să-i spui multe cuvinte, nici să-l dăscăleşti. Inţelege că te doare pentru el şi astfel se foloseşte. Durerea este totul. Dacă ne doare pentru ceilalţi uităm de noi înşine şi de problemele noastre.

Mângâierea dumnezeiască

- Părinte, când mă doare pentru ceilalţi, mă cuprin­de o nelinişte şi nu mă pot ruga.

- Fiindcă există nelinişte, aceasta este dovada că înăuntrul tău există elementul omenesc. Eu, cu cât mă doare mai mult pentru lume, cu atât mai mult mă rog şi mă bucur duhovniceşte, deoarece le spun pe toate lui Hristos şi El le aranjează. Şi văd că pe măsură ce trece timpul, deşi curajul trupesc se micşorează, cel sufletesc se măreşte, pentru că dragostea, jertfa, du­rerea pentru celălalt dau multă putere sufletească. Iată, în noaptea aceasta în care ati avut priveghere, aveam puţin curaj, dar am prins putere de la durerea celorlalţi. Şi am stat în picioare toată noaptea până la Sfânta Liturghie primind lume[8]. După aceea şi înăun­trul bisericii am stat în picioare, dar n-am simţit oboseală pentru că mă durea pentru lume şi asta mă întă­rea. Iar tu să te rogi şi să te bucuri, pentru că Hristos le va iconomisi pe toate.

In înfruntarea duhovnicească nu există mâhnire. Câtă durere n-am suferit acum cu lumea! Nu puteam trece aşa oricum peste problemele lor. Mă durea, sus­pinam, dar la fiecare suspin încredinţam problema lui Dumnezeu şi la durerea ce o simţeam pentru altul Dumnezeu îmi dădea mângâiere. Adică prin înfrun­tarea duhovnicească venea mângâierea dumneze­iască, pentru că durerea care are în ea nădejde în Dumnezeu are mângâiere dumnezeiască. Altfel cum va putea suferi cineva?! Cum m-aş fi putut descurca în alt fel cu atâtea câte aud? Mă doare, dar mă gândesc şi la răsplata dumnezeiască dăruită celor îndureraţi. Suntem în mâinile lui Dumnezeu. De vreme ce există dreptate dumnezeiască şi răsplătire dumnezeiască, nimic nu se pierde. Cu cât se chinuieşte cineva mai mult, cu atât va fi răsplătit mai îmbelşugat. Dumnezeu, deşi vede atâta durere pe pământ, chiar şi lucruri pe care noi nu le putem percepe, nu-şi pierde cumpătul ca noi, oamenii. Ci iti spune: “Suferi mai mult, mai mult te voi iconomisi în cealaltă viată”, şi de aceea Se bucură. Altfel cum ar fi putut suferi, să spunem, atâta nedreptate şi atâta răutate ce există? Dar Dumnezeu are în vedere răsplata celor ce suferă şi poate – într-un anume fel spus – să sufere această durere mare. Noi nu vedem ce slavă va primi celălalt şi ne doare, de aceea Dumnezeu ne răsplăteşte cu dumnezeiască mângâiere.

- Părinte, această mâhnire nu-l răpune pe om?

- Nu. Omul nu este răpus atunci când înfruntă duhovniceşte orice situaţie. La început se amărăşte atunci când aude că suferă cineva, dar după aceea vine mângâierea dumnezeiască drept răsplată şi nu i se distruge organismul. In timp ce amărăciunea prove­nită din mâhnire lumească aduce dureri de stomac etc, aceasta însă nu vatămă organismul, pentru că are balsam dumnezeiesc.

Primejdia nesimţirii

- Părinte, uneori mirenii îmi cer să mă rog pentru problemele lor. O fac, dar fără să simt durere.

- Aici există două cazuri: primul este primejdios, al doilea este înfruntare duhovnicească. Atunci când mo­nahul le uită pe ale lui şi nu se gândeşte nici la ceilalţi, adică nu se roagă pentru lume, acesta este un lucru foarte rău. Venim la mănăstire, îi părăsim pe ai noştri şi ajungem să-i uităm şi pe ei şi pe toţi ceilalţi. Adică înfruntăm lucrurile duhovniceşte, dar nu participăm duhovniceşte la durerea celorlalţi. Nu sporim duhovni­ceşte ca să putem simţi problemele lor şi există pri­mejdia să ajungem la nesimţire. Incepe încet-încet să se înstăpânească în noi o nepăsare şi inima se face de piatră. In al doilea caz îl doare pe cineva de toată lumea, dar simte şi o mângâiere, pentru că se gân­deşte că celălalt care suferă va avea plată de la Dumnezeu, va fi mucenic. La gândul acesta simte întru sine o siguranţă profundă şi are o bucurie lăuntrică. In cazul acesta inima nu este de piatră, ci dumnezeiască.

Dacă monahii nu iau aminte la ei înşişi, inima lor poate deveni foarte aspră. Mirenii văd accidentele şi nefericirea celorlalţi şi îi doare. Noi n-o vedem şi se poate să ajungem să cerem totul numai pentru noi înşine. Adică dacă nu facem o lucrare fină, în aşa fel încât să simţim nefericirea celorlalţi şi să facem pentru ei rugăciune din inimă, vom ajunge să avem inimă împietrită. Vom ajunge la punctul să dorim doar aran­jarea noastră, iar inima ne va deveni de piatră prin nepăsare, lucru ce este antievanghelic. Monahul tre­buie să se intereseze, să-1 doară şi să se roage în ge­neral pentru lume. Aceasta nu-i aduce răspândire, ci, dimpotrivă, se foloseşte şi el însuşi cu rugăciunea şi îi ajută şi pe ceilalţi.

- Părinte, deşi mă văd în ce hal sunt, fac mai multă rugăciune pentru alţii. Nu cumva este mai bine să nu mă rog pentru alţii, ci să mă rog numai pentru mine?

- Faci aceasta din smerenie? Dacă este din smere­nie, să spui lui Dumnezeu cu multă smerenie: “Dum­nezeul meu, aşa cum sunt nu trebuie să mă auzi. Dar nu este oare nedrept ca alţii să sufere din pricina mea? Pentru că, de aş fi avut o stare bună duhovnicească, îndrăzneală către Tine, m-ai fi auzit şi i-ai fi ajutat. Şi eu sunt vinovată pentru că acela suferă. Acum însă de ce să sufere din pricina mea? Te rog, ajută-l!”. Adică depinde cum te aranjezi pentru ceilalţi. Simţi că nu eşti vrednică, dar se întâmplă să vezi pe un îndurerat, te mâhneşti, te doare şi te rogi. Atunci când, de pildă, văd un orb, mă simt şi eu vinovat, pentru că de aş fi avut o stare duhovnicească bună l-aş fi putut vindeca. Dumnezeu ne-a dat posibilitatea să devenim sfinţi, să facem minuni precum a făcut şi El. Să ne recunoaştem boala noastră duhovnicească, mare sau mică şi să cerem cu smerenie sănătate trupească pentru seme­nul nostru, deoarece şi noi suntem vinovaţi pentru boala lui. Pentru că de am fi avut noi sănătate duhov­nicească şi acela ar fi fost vindecat de mult timp şi nu s-ar fi chinuit. Când ne aranjăm corect, socotindu-ne vinovaţi de toată starea lumii, şi spunem: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi“, se foloseşte întreaga lume. Desigur, şi pentru propria stare de neputinţă trebuie să-l doară pe fiecare şi să ceară mila lui Dumnezeu. Dar, fireşte, dacă va ajunge la o astfel de stare precum cea de mai sus, atunci nu mai cere nimic pentru sine.

Văd că de multe ori îl înţelegem greşit pe “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” şi, chipurile, din smere­nie nu spunem “miluieşte-ne pe noi” şi nu ne rugăm pentru alţii, ci numai pentru noi. De aceea de multe ori mirenii ne iau în nume de rău pe noi, monahii, şi spun că suntem egoişti şi că ne îngrijim să ne mântuim nu­mai pe noi înşine. “Miluieşte-mă” este pentru ca să nu cădem în mândrie, căci rugăciunea unui om smerit, care crede că e mai rău decât toţi, are mai multă valoa­re decât privegherea ce o face un altul cu gând mân­dru. Când ne rugăm cu mândrie, ne batem joc de noi înşine.

Stare de alarmă

Nu uitaţi că trecem prin vremuri grele şi este tre­buinţă de multă rugăciune. Să vă gândiţi la marea nevoie pe care o are lumea astăzi şi la marea pretenţie pe care Dumnezeu o are de la noi pentru rugăciune.

Să vă rugaţi pentru situaţia generală cu totul ieşită din comun a întregii lumi, ca să se milostivească Hristos de făpturile Sale, pentru că merg spre cata­strofă. Să intervină dumnezeieşte în epoca complicată în care trăim, pentru că lumea se îndreaptă spre zăpăceală, nebunie şi impas.

Dumnezeu ne-a chemat să facem rugăciune pentru lume, care are atâtea probleme. Unii sărmani nu apucă să-şi facă nici măcar o cruce. Dacă noi, monahii, nu fa­cem rugăciune, cine va face? Militarul în vreme de război este în stare de alarmă, gata încălţat. In aceeaşi situaţie trebuie să fie şi monahul. Ah, Macabeu[9] aş fi ajuns de aş fi făcut aşa! Aş fi fugit în munţi, ca să mă rog mereu pentru lume.

Trebuie să ajutăm toată lumea cu rugăciunea, ca să nu facă diavolul orice vrea. Diavolul a dobândit drep­turi. Iar aceasta nu pentru că îl lasă Dumnezeu, ci pen­tru că El nu vrea să silească libertatea nimănui. De aceea noi să ajutăm cu rugăciunea. Când pe cineva îl doare pentru starea ce stăpâneşte azi în lume şi se roagă, atunci oamenii sunt ajutaţi fără să se fie silită libertatea voinţei lor. Dacă veţi mai spori încă puţin cu harul lui Dumnezeu, vom încerca să intrăm într-o rânduială nouă de rugăciune. Vreau să vă faceţi “radar”, pentru că lucrurile se precipită. Vom organiza un ate­lier de rugăciune. Să vă bateţi în război folosind şira­gul de metanii. Rugăciunea să se facă cu durere. Ştiţi ce putere va avea atunci rugăciunea? (…)

(vezi mai mult AICI)

***

Parintele Gheorghe Calciu: PUNETI-VA IN MISCARE INIMA!

“As vrea sa nu incetati sa va rugati. As vrea sa intelegeti ca daca exista vreo protectie care se intinde peste societatea umana, peste tara noastra, aceasta este puterea rugaciunii. Sa nu faceti o rugaciune de rutina – puneti-va in miscare inima, umpleti-va de fiorul rugaciunii.

Sunt convins ca multi dintre dvs. se roaga; si eu m-am rugat, si am crezut pana am ajuns in inchisoare ca stiam sa ma rog. Ajungand in inchisoare am descoperit ca nu stiam sa ma rog. (…)

Daca nu te patrunde fiorul credintei din crestet pana in talpi, nu esti in rugaciune adevarata. Nu este usor. Dar daca persisti, Dumnezeu te ajuta, iti da harul rugaciunii. Si harul rugaciunii se da la cerere. Harul rugaciunii se obtine prin stradanie, prin staruinta. Mantuitorul a spus: De la Ioan Botezatorul Imparatia Cerului se ia prin navala! Si aceasta navala noastra – cerand cu staruinta harul pe care Dumnezeu ni-L trimite.

Ma adresez acum teologilor si le spun: invatati sa va rugati, ca apoi sa puteti invata pe altii. Atata vreme cat tu nu stii sa te rogi, degeaba ii spui crestinului: <<Roaga-te!>>. Cand preotul va stii cum sa se roage, el va transmite fluxul puterii credinciosului sau”.

(Parintele Calciu despre rugaciune)

***

Parintele Rafail Noica: Toate se leaga si se dezleaga in Duh si in nevazut

- Aţi spus odată: toate lucrurile se leagă şi se dezleagă în Duh, explicaţi-ne, vă rog.

- Părintele Rafail: Da, am spus şi în felul ăsta. Tot ce face omul începe în nevăzut, adică în taina inimii tale, când ţi-ai pus în inimă asta, Dumnezeu a văzut şi dacă te-ai hotărât pentru acest asta este foarte probabil ca acel lucru o să înceapă să se înfăptuiască cândva în viaţa ta.

Uitaţi, vă dau o pildă: un monah mi-a spus într-o zi:

Mă certasem cu un alt monah dintr-o altă mănăstire şi m-am căit după aceea şi am vrut să-mi cer iertare, dar nu mai voia să ştie de mine aşa era de rănit şi mi-am zis ce să fac, mâine-poimâine trebuie să plec, eu vreau să mă apropii de Sfânta Împărtăşanie, ce să fac, am rănit pe fratele meu, cum o să pot să mă apropii de Împărtăşanie, cum să continui viaţa pocăinţei mele, că nu mă mai primeşte; eu vreau să-i cer iertare şi el nu vrea să audă nimic. Şi zice: mi-am amintit de un cuvânt din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.

Monahul acesta-i grec şi în greacă – îmi pare rău că în traducerea noastră nu reiese aşa – la pomeniri, după sfinţirea Tainelor când spune “pomeneşte, Doamne, pe cei care ai învrednicit să împărăţească pe pământ” spune aşa:

“Glăsuieşte în inimile lor cele bune pentru Biserica Ta, pentru poporul Tău“.

Monahul şi-a adus aminte de acest “glăsuieşte” şi a zis:

- Doamne! glăsuieşte în inima lui pentru pocăinţa mea, spune-i că mă căiesc pentru ce am făcut, că-i cer iertare şi că eu îl iert.

Şi mi-a spus: data următoare când l-am văzut parcă nu fusese niciodată nor pe cer, totul dispăruse şi împăcarea lor era deja făcută. Când am auzit cuvântul ăsta, am sfătuit multe persoane în această direcţie şi aproape de fiecare dată s-au întâmplat minuni dintr-astea.

O monahie care era nouă într-o mănăstire şi spunea “Părinte! Mi-e frică de toată lumea”, era foarte sensibilă şi rănită mai ales de monahia cutare care era un pic mai aşa, în vârstă şi mai autoritară. Zice: când intru în bucătărie m-apucă groaza, nu ştiu ce să fac. I-am spus să se roage:

“Doamne, spune în inima ei să-mi spună un cuvânt bun sau spune-i ceva bun despre mine”.

Într-o zi vine fugind către mine:

“Părinte! Părinte! Ştiţi ce s-a întâmplat? A venit maica cutare şi m-a apucat groaza şi am zis Doamne spune-i că o iubesc!” şi zice: “Nu ştiu părinte, coincidenţă, s-a uitat frumos la mine şi mi-a zis ceva frumos”.

Ultima oară când am văzut-o, acum un an era aceeaşi faţă luminată aşa cum se luminase atunci, acum vreo zece ani şi era împăcată cu toată lumea şi cred că au continuat aceste … “coincidenţe”.

Deci se leagă şi se dezleagă în Duh, în taina inimii şi profit de întrebare să spun şi lucrul ăsta: trebuie să ne nevoim în ceva ce strămoşii noştri cred că făceau fireşte. Cred că strămoşii noştri, care erau cât de cât apropiaţi de Dumnezeu, în mod firesc pentru fiecare lucru chemau pe Dumnezeu. Vezi o primejdie: Doamne! – şi zici ceva lui Dumnezeu. Vezi un păcat în tine: Doamne, uite ce-i în mine, nu mă lăsa aşa! Vezi pe cineva care te supără şi nu te poţi împăca cu el: Doamne, spune ceva în inima mea pentru aproapele meu! ş.a.m.d.

Chemaţi-L pe Dumnezeu! Zicem că Iisus Mântuitorul este singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om. Îndrăznesc să spun că lui Dumnezeu îi place să mijlocească între om şi om. Chemaţi-L pe Dumnezeu mijlocitor între tine şi vrăjmaşul tău, între tine şi cei cu care te-ai certat şi să vezi… Cum spuneam către cineva acum câtăva vreme: Dumnezeu nu există. Nu! Dar se preface bine! Fă şi tu ca şi cum ai crede şi să vezi cum şi Dumnezeu “se face” ca şi cum există! Şi provocăm “coincidenţe” dintr-acelea.

În esenţă profit ca să zic: să învăţăm, fraţilor, să chemăm pe Dumnezeu în toate împrejurările, să-i cerem sfat lui Dumnezeu, să mulţamim lui Dumenzeu când ne-a dat ceva ce i-am cerut, să-L întrebăm pe Dumnezeu ce înseamnă asta… şi toate nedumeririle noastre. Întâi “Doamne!” să fie în inimile noastre şi după aceea tot restul. Dacă vrei să-l vezi pe duhovnicul tău şi este la 100 de metri de tine, trebuie să faci 100 de metri şi poate altcineva l-a înhăţat sau trebuie să iei telefonul şi să faci un număr. Pentru Dumnezeu – nici atat: acum poţi să zici “Doamne!” şi, cum zicea cineva, ai contactat satelitul “Doamne” şi să vezi cum “se preface” acest Dumnezeu că există.

(mai mult AICI)

RUGACIUNEA CEA MAI SIMPLA SI DUMNEZEUL NOSTRU MATERN

“Ziceam la început că rugăciunile noastre frumoase pe care ni le-a dat Biserica: acatiste, paraclise, toate slujbele noastre, culmea culturii noastre – Liturghia, în care ne întâlnim cu Însuşi Dumnezeu, Însuşi Hristos in forma Acelui Trup şi Sânge pe care noi Le-am jertfit şi pe care El ni Le dă, ca să ne mântuim de păcatul de a-L jertfi – toate rugăciunile sunt vrednice. Dar, tot pe post de “filocalie”, v-aş propune rugăciunea cea mai simplă care poate – şi trebuie – să devină starea noastră constantă.

Când am zis cuvântul ăsta, cândva într-o întrunire cu tinerii în Anglia, la sfârşit o femeie m-a întrebat: “Totuşi, eu cum să mă rog? Eu nu ştiu cum să mă rog!“. Şi mi-a venit răspunsul ăsta pe care vi-l zic şi vouă: “Pai, spune asta lui Dumnezeu“. Şi e rugăciune. Nu ştii cum să te rogi? Spune-I lui Dumnezeu: “Doamne nu ştiu cum să mă rog! Tu spune-mi” Şi pe “baza” asta continuaţi voi. Continuaţi voi: ce vă doare, ce năzuinţe aveţi…

(…)

Uneori, spune şi Sfântul Pavel, [este câte] o rugăciune în care noi nu ştim ce să cerem sau pentru ce să ne rugăm şi Duhul Lui Dumnezeu ne ajută cu suspinuri negraite. Suspinuri pe care noi înşine nu ştim de ce [le avem]: ceva doare, de ceva avem nevoie… Făcătorul nostru ştie ce vrem!

Aşa cum mama cu pruncul nou născut ştie… M-am uimit de multe ori [când] tinerele de vârsta mea deveneau mame şi, cu pruncul în braţe – pruncul plângea, “zbiera”… Şi la un moment dat mama zice: “A, i-e foame, iertaţi-mă”. Pleacă şi hrăneşte pruncul, îl alăptează. După care, iar “zbiara” pruncul, şi mama: “Il doare ceva!” Şi-l întoarce pe faţă, pe dos, nu-stiu-ce, pana la urma, ii “ghioraia” stomacul – si… se potoleste pruncul. Şi pe după aia, iar zbiera pruncul. Şi zice mama: “A, vezi! Face capricii!” O, mămică, de unde ştii tu toate astea? Eu n-aud decat un prunc care zbiara! Dar poate c-o inteleg mai mult acum pe mama, ca de când m-am făcut duhovnic am devenit şi eu mamă într-un fel. Dar Dumnezeu dă intuiţie mamei sa inteleaga. Pruncul nu stie decat sa “să zbiere” când nu i-e bine. Si mama stie ce trebuie sa faca. N-are nevoie ca pruncul să facă un tratat de filozofie ca să ştie cum să acţioneze

Dumnezeu care a făcut mama, Dumnezeu care “a inventat” mama, El este mai… Mama decat orisicine... Si suspinurile noastre negrăite, ba şi… nesuspinurile noastre, le aude Dumnezeu şi le adună în vistieriile Lui. Si ştie să ne răspundă! “Filocalia” este: Hai, să facem aceste suspinuri conştiente, să conştientizăm din ce in ce mai mult…

(“Cum să mă rog? Nu ştiu cum să mă rog…” – ne raspunde Parintele Rafail Noica)

***

Parintele Arsenie Papacioc: Oriunde veti fi, oriunde veti avea necaz, rugati-va, nu va descurajati!

Eu personal nu sunt pentru rugaciunea de tipic. Aceea are folosul ei aparte, mai ales disciplinar. Omul nu trebuie să fie tipicar. Trebuie să fie tipicar ca procedeu, în ce priveste dorinta de a se înduhovnici. Nu avem numaidecât nevoie de o rugăciune de tipic. Avem nevoie de o prezentă continuă a inimii, această stare continuă de dragoste, de relatie cu Dumnezeu, asta este esenta rugăciunii. Pentru că si o tăcere adâncă înseamnă o rugăciune adâncă. Si o rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă.

Dacă faci rugăciunea asta care e obligatorie, o poti face. Dar dacă se face o rugaciune din aceasta după tipic, după ce se termină, omul se consideră achitat de obligatia rugăciunii din inimă si se retrage fără nimic de la ceea ce ar trebui să-l tină prezent. Adică sunt mai mult pentru o continuă tresărire duhovnicească. De aceea mă faceti să spun că orice clipă poate sa fie un timp si orice suspinare poate să fie o rugăciune. Suspinarea nu se face asa: “Uf!“, ci o faci lui Dumnezeu, ca plecând din adânc spre El. Asa ni se va arăta. Căci El nu se arată unei minti ascutite. “Nu tot cel ce zice “Doamne, Doamne va intra în împărătia Mea!” Ci numai cel care are inima curată, cel care are inima spre El, continuu.

Deci, o viată continuă de prezentă duhovnicească înseamnă un om mai înduhovnicit. Pentru că dacă te rogi, esti mereu prezent. Rugăciunea să zicem – tipicală poti lesne să o termini într-o jumătate de ceas, un ceas, dar pe urmă?

Vedeti, nu trebuie renuntat la ele, dar să nu fie singura treabă duhovnicească, singura rugăciune. Dacă ai citit un Paraclis e foarte bine, sau ceea ce mai ai de citit. Dar ceea ce, de fapt, trebuie adus la cunostintă, pentru a se întelege, pentru că lucrul ăsta e mai putin discutat, e prezenta inimii continuă. Si te rogi. Pentru că se rugau sfintii si stăteau în genunchi până se făcea dimineată si apărea soarele. Si la răsărit tot în genunchi erau.

Asta nu înseamnă că noi, nefiind ca ei, nu trebuie să ne rugăm. Dar era o stare de continuă prezentă.

- Părinte, rugăciunea neîncetată poate fi trăită de oricine?

- Intr-o măsură oarecare toată lumea poate. Pentru că întrebarea în sine despre rugăciune sau discutia despre rugăciune este neavenită, pentru că se rationalizează lucrurile. Oricine vrea să dobândească rugăciunea, să tacă si să zică. O rugăciune adâncă e o tăcere adâncă.

Se constată o limpezire imediată, o scăpare de ispite, căci se cere ajutorul Stăpânului cerului si al pământului. Trebuie să se obisnuiască lumea cu gândul că Dumnezeu guvernează si face orice pentru om. “Fără de Mine nu puteti face nimic“. Mai mult: “Nu se miscă fir de păr fără voia Mea.” Vă dati seama cât de mult ne apără.

Tineti-vă de Biserică, dragii mei! Si puteti să ziceti rugăciunea aceasta a mintii din inima. Este puterea numelui aceea care ne ajută atât de mult. Oriunde veti fi, oriunde veti avea necaz, rugati-vă, nu vă descurajati.

Iubiti mult! Hristos vă porunceste!

- Cum ii poti arata omului de azi drumul rugaciunii, necesitatea ei?

- Pr. Arsenie Papacioc: Dragul meu, ca esti student, te intreb si eu: ce asteptati dumneavoastra, studentii, de la catedra? Sa vi se explice ce este rugaciunea? Este un contact personal, pornit din inima, din constiinta noastra crestina catre Dumnezeu. Normal ca sunt rugaciuni de tipic, dar sunt si rugaciuni personale; cum spuneam inainte, un suspin poate fi o rugaciune. Chiar daca serviciul, ocupatiile, timpul nu permit rugaciuni de tipic, chiar daca nu apuci sa le faci, nu-i atat de grav, dar cu o conditie: sa ai o stare de prezenta continua a lui Dumnezeu in constiinta ta. Asta este important: gandul la Dumnezeu, constientizarea prezentei Lui – asta este o rugaciune la indemana fiecaruia, indiferent cat de ocupat ar fi. Sigur ca rugaciunile de tipic sunt foarte importante. Oricine poate si trebuie sa se roage, spunand: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, pacatosul!“

Gandul omului trebuie sa fie mereu la Dumnezeu. Chiar nu ne gandim ca Dumnezeu ne va cere socoteala pentru tot ce ne-a dat? Frumusete, intelepciune, putere (de multe ori dincolo de cea a ingerilor, daca tinem cont ca lumina ingerilor este mai difuza decat “chipul si asemanarea” care il imbraca pe om), toate aceste bogatii nemaipomenite Dumnezeu le-a varsat peste om si, chiar daca esti pacatos, chipul ramane la tine. Privind aceste frumuseti, aceste impodobiri, acest chip, nu putem sa nu ne gandim la El. Tocmai acest gand, asa cum izvoraste el, este o rugaciune.

Este foarte important si trebuie actualizat ca “fara Dumnezeu nu se poate face nimic”. Daca “fir de par nu se misca fara voia Lui“, dar lumea intreaga? De aceea, e o mare greseala sa nu ne gandim la Dumnezeu. Cum sa ne gandim? Intr-o forma cat mai directa: “Doamne iarta-ma!“, “Doamne-ajuta!“. Tot asa te gandesti, de exemplu, la sotia ta, la iubita ta, te gandesti sau, mai bine zis, ti-e gandul, inima tot timpul la ea, la iubirea ei. Ca o icoana ce-o porti in suflet, gandindu-te la ea intr-o forma simpla. In acest fel tii mereu legatura cu cel iubit. Deci, acelasi lucru este si rugaciunea: un contact permanent al inimii tale cu Dumnezeu.

Poti sa faci rugaciuni ingenunchiate, rugaciuni de tipic sau … poti sa nu le faci. Dar nu trebuie sa inceteze sub nici o forma acest contact, aceasta relatie cu Dumnezeu, intr-o forma personala si directa.

Dar si aici, in primul rand, trebuie evitate acele aparente care te pacalesc pe tine insuti, crezand ca faci bine ceea ce faci. Sfintii povestesc ca, odata, a venit diavolul la usa unui calugar. Impingea diavolul sa intre, impingea si calugarul dinauntru, sa nu-l lase si se ruga in timpul asta: “Doamne Iisuse ajuta-ma, miluieste-ma!” Dar diavolul il impingea mai tare si tot mai tare, mai sa-l biruie, cand, de teama, a strigat calugarul cat a putut de tare “Doamne, iarta-ma si ajuta-ma!” si imediat a disparut diavolul si, langa el, a aparut Mantuitorul. “De ce n-ai venit pana acum?” l-a intrebat calugarul. “Am venit cand M-ai chemat cu adevarat.”

Deci, rugaciunea si gandul la Dumnezeu, daca nu pleaca din inima, sunt spoiala. Cati dintre noi nu patim, asemenea calugarului, la usa sufletului nostru. Cica ne rugam, cica ne impotrivim pacatului, dar numai coplesiti, in momente de mare cumpana, ne gandim cu adevarat la Dumnezeu.

(mai mult la: CUM SA NE RUGAM? Ne invata ca nimeni altul… PARINTELE ARSENIE PAPACIOC: “Avem nevoie de o prezenta continua a inimii, asta este esenta rugaciunii…” – si VIDEO)

• Vezi si: Sfantul Iustin Popovici: “Sa transformam fiecare clipa libera a vietii noastre macar intr-un suspin de rugaciune”

Totusi, sa luam mare aminte si la…:

• DE CE CAUTA OMUL SEMNE, MINUNI SI VINDECARI PARANORMALE?

Uneste-ti sufletul cu Dumnezeu prin credinta izvorata din inima si vei putea face tot ce doresti. Poarta razboi cu tine vrajmasii nevazuti, puternici si neadormiti? Ii vei invinge! Sau vrajmasii din afara, vazuti? Ii vei birui si pe aceia! Te hartuiesc patimile? Le vei inlatura. Te coplesesc supararile? Le vei depasi. Ai slabit cu duhul? Vei dobandi tarie.

Viata omului, a crestinului adevarat, apartine viitorului, veacului ce va sa vina. Acolo il asteapta toate bucuriile, deplina fericire. Aici pe pamant nu este decat un surghiunit, care isi ispaseste pedeapsa. Uneori natura toata i se ridica impotriva, din cauza pacatelor, ca sa nu mai vorbim de dusmanul sau invederat, diavolul, care umbla racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita (1 Petru 5, 8 ).

“Nefireasca dominatie a carnii asupra spiritului se explica printre altele si prin aceea ca spiritul pare a fi “ingropat” in carne, legat de aceasta. Aceasta iese in evidenta indeosebi in raport cu slujirea lui Dumnezeu. Omul pare a se apropia de Dumnezeu mai mult cu gura, cu trupul, fals, nu I se inchina in duh si adevar. Intr-adevar, traim adesea ca si cum n-ar exista in noi spirit, suprema treapta a desfranarii vadindu-se in om atunci cand spiritul este sufocat cu totul si cand omul ramane doar trup si nimic altceva.

“Nu va ramane Duhul Meu pururea in oamenii acestia pentru ca sunt numai trup” (Facerea 6, 3).

Priviti cu atentie in ce chip il cinstesc oamenii pe Dumnezeu: veti constata ca trupul incearca sa o ia inaintea spiritului. La sfinti se vede ca spiritul precumpaneste asupra trupului, fiindca acestia traiesc cu spiritul, nu vad in lume nimic altceva decat spirit, intelepciunea, atotputernicia si bunatatea lui Dumnezeu vadindu-se in toate. In orice fenomen, in orice lucru vad pecetea spiritului. La oameni exista o preponderenta considerabila a trupului asupra spiritului si ea apare in faptul ca ei recunosc doar cele ce pot fi percepute prin simturi, nu vad – cum se spune – mai departe de lungul nasului; omul simturilor, omul trupesc vede lumea aproape ca si fiintele necuvantatoare, irationale; il lasa rece intelepciunea, puterea pururea fiitoare, bunatatea Creatorului.

Citeste Cartea Sfanta si vede in ea numai buchea. Cand se roaga, mintea ii zburda, trecand mecanic peste cuvintele rugaciunii, nu le patrunde sensul, ignora arta rugaciunii in duh si adevar. Trupul predomina si sistemul de invatamant. (Nicaieri nu se invata in scoala ceea ce reprezinta lucrul de capetenie al practicii crestine: cum sa ne rugam; se invata oare undeva cum sa-L vedem pe Dumnezeu?) Trupul va continua sa domine lumea pana la sfarsitul veacului, astfel incat

“Domnul cand va veni – sa judece lumea – va gasi oare credinta pe pamant?” (Luca 18, 8),

ca si la oamenii lumii celei dintai (necredinta este isprava trupului).

Dumnezeu se bucura atunci cand omul descopera lucrarea Sa in inima lui, fiindca El este lumina si adevarul. Diavolul se teme grozav de aceasta, fiindca el este intuneric si minciuna. Iar intunericul nu se arata la lumina, pentru a nu i se putea descoperi faptele. Diavolul este puternic doar atunci cand se foloseste de intuneric, de inselaciune, de minciuna. Da-i in vileag minciuna, scoate-i-o la lumina si el va disparea indata. Diavolul il atrage pe om in toate patimile prin inselaciune; prin inselaciune ii adoarme pe oameni, ii face sa nu vada lucrurile in adevarata lor lumina. Peste multe lucruri sta pusa acoperitoarea diavolului.

De ce oare sufletul pacatos nu primeste iertare de pacate decat daca recunoaste, in adancul inimii, cat sunt ele de irationale, de primejdioase si de mincinoase? Fiindca inima inseamna sufletul. Asa cum, atunci cand a savarsit pacatul, omului i s-a parut placut si “respectabil”, tot asa atunci cand se caieste de pacat, trebuie sa-l recunoasca vatamator si cu totul mincinos. Iar cainta, atunci cand are loc, aduce durere inimii, dupa cum si pofta pacatului provoaca durere in inima.

Sa nu te tulbure ura care clocoteste in tine si care tinde sa dea pe dinafara in vorbe de manie; porunceste-i mai bine sa taca si sa moara. Altminteri, obisnuindu-se sa vada ca i te supui si ca poate sa se reverse nestavilit din gura ta, te va lua in stapanire. Intocmai ca apa oprita de un dig de pamant care, cand gaseste o spartura, o largeste tot mai mult, cautand sa razbeasca prin ea; daca nu o astupam deloc, sau o astupam de mantuiala, in cele din urma, slabind preocuparea noastra de a drege digul si dupa asalturile repetate ale apei, aceasta nu inceteaza sa-si faca loc, din ce in ce mai insistent, incat pana la urma devine foarte greu, daca nu imposibil, sa fie zagazuita. Asa si cu ura care se strecoara in sufletul omului: daca ii ingaduim sa razbeasca afara, o data, de doua, de trei ori, va incepe sa se reverse din ce in ce mai tare si, in cele din urma, va rupe zagazul si va inunda. Tine seama ca apele rautatii stau adunate in suflet, dupa cuvantul Psalmistului:

“au intrat ape pana la sufletul meu” (Psalmul 68, 1).

De vei pacatui inaintea lui Dumnezeu si pacatele te vor chinui, te vor arde, grabeste-te sa cauti unica jertfa, vesnica si vie, pentru iertarea pacatelor si marturiseste-ti pacatele inaintea Celui ce s-a dat pe Sine jertfa. Altminteri nu vei mai primi mantuire de nicaieri. Sa nu crezi ca te vei putea mantui singur.

Domnul ar fi putut sa-si faca trup Siesi din tot universul, cer si pamant, sau, daca n-ar fi creat lumea, putea sa faca in locul ei un templu al trupului Sau. Numai pentru tine insa a binevoit sa se faca pe Sine trup, asemenea trupului tau, ca sa te mantuiasca si, dupa ce a creat lumea din nimic, sa faca, dintr-o infima cantitate de materii, trupul Sau, pentru a te aduce la viata, lasand lumea asa cum a creat-o. O, cata bunatate si milosardie dumnezeiasca!

“Suntem madulare ale trupului Lui si din carnea Lui si din oasele Lui” (Efeseni 5, 30).

Lumea ca si creatie a Dumnezeului Celui Viu si Preaintelept este plina de viata. Pretutindeni si in toate este viata si intelepciune, in toate vedem o expresie a inteligentei, atat in mare, cat si in mic, in intreg si in parte. Lumea este asemenea unei carti de invatatura, desi nu poti invata din ea cunoasterea de Dumnezeu atat de limpede cum ne invata Revelatia dumnezeiasca, inainte sa fi existat lumea a fost numai Dumnezeu, Cel Viu si nemarginit. Cand lumea a fost adusa la fiinta din nefiinta, este de inteles ca Dumnezeu n-a devenit marginit; intreaga plenitudine a vietii si nemarginirea au ramas in El, dar aceasta plenitudine si nemarginire s-a vadit si in creaturi, in cele vii si organice, care sunt de o infinita multitudine, inzestrate toate cu viata.

Cuvantul lui Dumnezeu scris vorbeste mai adevarat si mai clar despre lume decat lumea insasi si decat cuvintele omenesti despre lume. Cuvantul naturii este inchis in ea si nu poate exprima nimic deslusit, de la sine, ramanand litera moarta, fara glas.

“Unde erai tu – omule – cand am intemeiat pamantul?” (Iov 38, 4).

Erai, oare, langa Dumnezeu cand a intocmit universul?

“Cine a cautat in adanc Duhul Domnului si cine L-a sfatuit pe El” (Isaia 40, 13)?

Voi, geologilor, va laudati ca ati descoperit gandul Domnului in scoarta pamantului si sustineti aceasta in pofida Sfintei Carti a Facerii. Dati mai multa crezare buchiilor moarte ale straturilor solului, ale pamantului neinsufletit decat cuvintelor, de Dumnezeu inspirate, ale marelui prooroc si vazator de Dumnezeu Moise.

Imi spui “ca nu poti pricepe cum se intampla ca ne asculta sfintii din ceruri cand ne rugam lor.” Dar cum se face ca razele Soarelui se revarsa peste noi pretutindeni si ca lumineaza peste tot pamantul? In universul spiritual sfintii sunt ceea ce sunt razele soarelui in universul material. Dumnezeu este Soarele vesnic, datator de viata, si sfintii sunt razele acestui Soare al ratiunii. Dupa cum ochii Domnului privesc fara incetare pe pamant si asupra fiilor pamantului, tot astfel si ochii sfintilor; ei nu pot sa nu se indrepte intr-acolo unde se indreapta vederea proniatoare a Domnului fapturilor si unde sunt si comorile lor (trupurile lor, faptele lor, locurile lor sfinte si cinstitorii lor).

“Caci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta” (Matei 6, 21).

Stii ca inima poate vedea repede, departe si limpede (indeosebi cele ale lumii spirituale). Poti observa aceasta mai cu seama in cele duhovnicesti, unde multe lucruri nu pot fi percepute decat prin credinta (prin “vazul” inimii). Inima este ochiul fiintei noastre. Cu cat este mai curata, cu atat vede mai departe, mai repede si mai clar. La sfintii lui Dumnezeu ochiul duhovnicesc a atins inca din timpul vietii suprema treapta de curatie accesibila omului, iar dupa moarte, cand s-au unit cu Dumnezeu, capacitatea lor de a vedea s-a limpezit si mai mult, a devenit mai cuprinzatoare, prin har dumnezeiesc. De aceea sfintii vad foarte deslusit, cuprinzator si departe. Vad trebuintele noastre duhovnicesti. Ii vad si ii aud pe toti cei ce ii cheama, din toata inima, adica pe cei ai caror ochi launtrici sunt indreptati catre ei si pe care nici indoiala, nici necredinta nu-i deznadajduieste si nu-i intuneca atunci cand ii cheama pe sfinti, cand privirile rugatorilor intalnesc – ca sa spunem asa – privirile celor la care se roaga. Este o vedere mistica! Cine a dobandit o asemenea experienta ma poate intelege. Asa se explica de ce comunicarea cu sfintii se face atat de lesne. Trebuie numai sa cureti ochiul inimii, sa-l intorci neclintit spre sfantul pe care il cunosti, sa ceri ceea ce vrei sa-i ceri si ti se va da. Ce este insa Domnul in raport cu vederea? Totul in El este vedere, sfintenie, cunostinta. De El este plin cerul si pamantul, tot locul, El vede tot si pretutindeni.

“Ochii Domnului sunt pretutindeni, veghind asupra celor buni si a celor rai” (Pildele lui Solomon 15, 3).

Credinta din toata inima in lumea spirituala, mai cu seama in Soarele spiritual, Cel ce intelepteste si insufleteste totul, bucura, da viata sufletului celui cu o constiinta neprihanita. Prin credinta, trebuie sa ajungem sa vedem cu inima. Aceasta inseamna ca sufletul trebuie sa atinga o treapta de sensibilitate mai presus de cea trupeasca, de cea a fiintei noastre intunecate si sa patrunda cu vederea inimii, cea mai curata cu putinta, in lumea spirituala. Acolo se va simti bine, va avea parte de viata adevarata, de liniste si de bucurie. O stiu din experienta.

Daca Domnul n-ar fi iubitor de oameni si indelung-rabdator, ar fi putut oare sa indure nechibzuitele defaimari pe care I le aducem? S-ar mai fi intrupat oare, ar mai fi patimit, ar mai fi murit pentru noi, ne-ar mai fi dat Preacuratul Sau Trup si Preacuratul Sau Sange, catre care ingerii privesc cu frica si cu cutremur? Ne-ar mai fi izbavit, oare, de pacate si de moartea sufletului, asa cum de nenumarate ori o face? Poate ca ar fi spus atunci: chinuiti-va daca sunteti atat de rai, nu va voi mai izbavi, dupa ce in atatea randuri v-am dat izbavire. Asa insa, El indura toata multimea nenumarata a defaimarilor noastre, asteptand sa ne intoarcem la El. Da slava iubirii Sale si indelungii Sale rabdari! Inchipuie-ti ce-ar fi daca nu L-am avea pe Domnul, daca ne-am lipsi de a Sa mantuire! Sufletul ni se cuprinde de frica si cutremur. Dar pe pacatosii care nu se caiesc ii ajunge, in cele din urma, cu adevarat mania lui Dumnezeu,

“in ziua maniei si a aratarii dreptei judecati a lui Dumnezeu” (Romani 2, 5).

Atunci cand vii sa te rogi imparatesei, Maicii lui Dumnezeu, crede cu tarie, inainte de rugaciune, ca nu te vei intoarce de la ea fara a primi milostivire. Asa este si asa se cuvine sa gandesti si sa crezi despre Dansa. Fiindca este Maica Atotmilostiva a Atotmilostivului Dumnezeu-Cuvantul si despre milele sale nemasurate si fara de numar marturisesc toate veacurile si toate Bisericile crestine. Ea este, cu adevarat, “noian de milostivire si de binefaceri”, asa cum aflam spus in Canonul Odighitriei (Canon, cantarea 5, vers 1). De aceea, a nu veni cu incredere cand te rogi catre Dansa ar fi o sminteala si o necuviinta, neincrederea i-ar defaima bunatatea, asa cum este defaimata bunatatea lui Dumnezeu cand nu nadajduiesti ca vei obtine ceea ce ceri atunci cand I te rogi. Oare cum alergi sa ceri mila unei persoane sus-puse si bogate, mila pe care toti i-o cunosc si pe care si-a aratat-o in nenumarate randuri? De obicei, fiind ferm convins si cu speranta vie ca vei obtine de la ea ceea ce vrei. Asa se cuvine sa fii si cand te rogi: sa nu te indoiesti si sa nu sovai.

Asa cum mama isi invata copilul sa mearga, ne invata si Domnul sa credem in El cu credinta vie. Mama isi pune copilul pe picioare, il lasa sa stea asa, se indeparteaza de el, apoi il cheama sa vina la ea. Ramanand singur, fara sprijinul mamei, copilul incepe sa planga, vrea sa se duca la ea, dar nu incearca, de frica sa faca primii pasi, pana cand se hotaraste sa paseasca si cade. Intocmai ca o mama, Domnul il invata pe crestin sa creada in El, credinta fiind ca si mersul (credinta – cale duhovniceasca). Credinta noastra este firava, lipsita de experienta, intocmai ca un copil care invata sa mearga. Domnul ne lipseste de sprijinul Sau, lasandu-ne pe seama diavolului sau a feluritelor necazuri si suparari. Ceva mai tarziu insa, cand avem mare nevoie de ajutor ca sa scapam de ele (cand nu simtim nevoia mantuirii nu suntem gata sa mergem la El), parca ne-ar indemna sa ne indreptam catre El (si trebuie, intr-adevar, sa o facem) dupa ajutor. Crestinul isi da silinta sa faca aceasta, “da drumul” ochilor mintii (asa cum copilul isi da drumul la picioare), incearca sa-l vada cu ei pe Domnul, dar inima care nu este obisnuita sa-l “vada” pe Dumnezeu se teme sa-si faca curaj, se impiedica si cade.

Vrajmasul si stricaciunea pacatului pe care o avem de la nastere inchid ochii inimii care incearca sa vada, tinandu-l pe om departe de Dumnezeu, facandu-l sa nu poata inainta. Domnul ii este totusi aproape, gata sa-l aduca la sine, sa-l cuprinda chiar si in brate, numai sa vina la El cu credinta; si atunci cand, straduindu-te, reusesti sa-L vezi pe Domnul cu ochii inimii, El iti intinde o mana de ajutor, ca si cum te-ar lua in brate si ti-ar alunga vrajmasii. Atunci simte crestinul imbratisarea Mantuitorului Insusi. Slava bunatatii si intelepciunii Tale, Doamne! Asa cum, atunci cand esti stramtorat de diavolul si de toate necazurile, trebuie sa vezi indata ca inaintea ta sta Sanul iubitor de oameni al Mantuitorului tau, cauta cu indraznire la acest San parintesc, ca la o nesecata comoara de bunatate si darnicie si roaga-te Domnului, din toata inima, ca sa ne faca si pe noi partasi acestui nesecat izvor de bunatate si ajutorare duhovniceasca si indata ti se va da ceea ce ceri. Principalul este sa ai credinta sau vedere a inimii catre Domnul si speranta ca vei primi de la El ceea ce ii ceri, ca de la un Atot-bun. Asa este! Experienta ne-o arata. Asa ne invata si Dumnezeu, adica sa recunoastem ca fara El suntem de o neputinta morala fara seaman si, cu zdrobire de inima, sa mentinem duhul nostru intr-o necontenita dispozitie rugatoare.

Crestinul nu are nici un temei sa tina in inima ura impotriva cuiva, ura fiind lucrul diavolului. Crestinul se cuvine sa tina in inima numai dragoste. Si fiindca dragostea nu gandeste raul, nu trebuie sa poarte gand rau impotriva nimanui. Cand nu am nici o dovada in aceasta privinta, nu se cuvine sa gandesc despre altul ca e rau, trufas sau altcumva. Sa cred, bunaoara, ca daca ii voi arata respect, el va cadea in trufie, sau daca ii voi trece cu vederea o jignire, ma va jigni din nou sau isi va bate joc de mine. Trebuie sa nu lasam raul sa se cuibareasca in noi sub nici o forma. Iar raul pe care il face ura poate fi, de cele mai multe ori, lesne descoperit.

Pacea si belsugul de viata pe care le simte inima dupa impartasanie este cel mai mare si mai de pret dar pe care ni-l face Domnul nostru Iisus Hristos, unul mai presus de toate darurile, luate impreuna, de care se poate bucura trupul. Fara pace sufleteasca – atunci cand inima este chinuita si stramtorata – omul nu se poate folosi de nici un bun, fie el material sau spiritual, nu-l incearca nici o bucurie dintre acelea care vin de la sentimentul adevarului, binelui si frumosului. Aceasta fiindca i-a fost strivit si ucis nucleul central al vietii – inima, adica omul cel dinlauntru.

Uneste-ti sufletul cu Dumnezeu prin credinta izvorata din inima si vei putea face tot ce doresti. Poarta razboi cu tine vrajmasii nevazuti, puternici si neadormiti? Ii vei invinge! Sau vrajmasii din afara, vazuti? Ii vei birui si pe aceia! Te hartuiesc patimile? Le vei inlatura. Te coplesesc supararile? Le vei depasi. Ai slabit cu duhul? Vei dobandi tarie. In toate vei obtine biruinta prin credinta, te vei invrednici si de imparatia cerurilor. In viata pamanteasca credinta este supremul bine. Ea il uneste pe om cu Dumnezeu, iar cand se afla in om, il face puternic, de nebiruit.

“Cel ce se alipeste de Domnul este un duh cu El” (1 Corinteni 6, 17).

Datu-ne-a Domnul din bunatatea Sa, desi nu ne-am aratat vrednici de ea, sa vedem soarele si sa ne bucuram de razele lui. Lumina soarelui sa-ti fie chezasie, dar mai cu seama lumina lina a Sfintei slave a Tatalui ceresc, a Fiului Sau, Unul-Nascut, cea care ne-a fost data noua, si Duhul dragostei dat inimilor noastre.

Ce vad cand privesc lumea creata de Dumnezeu? Vad cat este de vasta, vad pretutindeni, in regnul animal, viata pulsand vioi printre patrupede, printre reptile, insecte si pasari si printre pesti. Te intrebi de ce viata oamenilor este atat de trista, stramtorata, plina de amaraciuni, mai cu seama a celer inclinati spre evlavie. Domnul a raspandit peste tot, din belsug, viata, multumire, bucurie si toate fapturile, in afara de om, il preaslavesc pe Creator vesele, bucurandu-se de viata. Oare de ce viata omului se desfasoara cu totul altfel decat a celorlalte fapturi? Nu este oare si el zidirea Aceluiasi Demiurg? Explicatia e simpla.

Viata noastra este otravita fie de noi insine, prin pacat, fie de vrajmasul cel fara de trup, acesta “ocupandu-se” mai cu seama de cei ce vor sa duca o viata mai ravnitoare. Viata omului, a crestinului adevarat, apartine viitorului, veacului ce va sa vina. Acolo il asteapta toate bucuriile, deplina fericire. Aici pe pamant nu este decat un surghiunit, care isi ispaseste pedeapsa. Uneori natura toata i se ridica impotriva, din cauza pacatelor, ca sa nu mai vorbin de dusmanul sau invederat, diavolul, care

“umbla racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita” (1 Petru 5, 8 ).

Asa ca nu ma tulbur cand vad peste tot in lume bucurie si multumire, chiar daca de multe ori n-am de ce sa ma bucur si privesc cu mahnire la creaturile lui Dumnezeu care se bucura in tot largul. Mi s-a pus la spate, pentru pacatele mele, un gade care nu ma paraseste o clipa si nu inceteaza sa ma loveasca. Dar imi va veni si mie candva vremea sa ma bucur; nu aici insa, ci in lumea de dincolo”.

(Din: Sfantul Ioan de Kronstadt, “Viata mea in Hristos”, Editura Sophia, Bucuresti, 2005)

Legaturi:

• Sf. Ioan de Kronstadt: Oamenii au cazut in necredinta fiindca s-au lipsit de duhul rugaciunii
• Sfantul Ioan de Kronstadt (†20 dec.): PRIVESTE MAI DES IN INIMA TA, COBOARA-TE IN ADANCUL EI!

“Priveste mai des in inima ta, coboara-te  in adancul ei (adanca este inima omului); scoate la lumina limpede a constiintei tot ce e rau in ea, si cu suspine de parere de rau sau cu lacrimi amare de cainta schimba tot raul ce se ascunde in adancul inimii. Ah! Cat de multi oameni raman nepasatori fata de inima lor: nu vor sa se uite in ea si sa cerceteze cu deadinsul ce rautati s-au adunat in ea. Foarte mult pierd oamenii acestia si in privinta bunastarii lor vremelnice, dar mai ales in privinta mantuirii. Indeletnicirea de capetenie a crestinului in aceasta viata trebuie sa fie curatirea inimii lui, pentru ca inima, curatita, sa-L poata vedea in viata cea viitoare pe Dumnezeu – pentru ca cei curati cu inima Il vor vedea pe Dumnezeu – si sa se poata uni cu El. Fara inima curatita nu poti vedea fata lui Dumnezeu si nu te poti uni cu El. Tot ce e uracios ori necurat nu poate intra in Imparatia lui Dumnezeu. Nici nu vor petrece calcatorii de lege in preajma ochilor tai, urat-ai pre toti cei ce lucreaza faradelege (Ps. 5, 5).

Spre curatirea inimii sunt orientate aproape toate Tainele, altfel spus tot harul Duhului care este in Taine: Botezul este baia inimii, a celei de-a doua nasteri a omului; Taina Mirungerii intareste curatia inimii, daruita de harul lui Dumnezeu prin Botez. Pocainta este cea de-a doua baie a ini­mii, dupa Botez; Impartasania il uneste pe crestin, prin inima curatita, cu Preacuratul Hristos; Nunta sfinteste si curateste pornirile firesti spre nunta, adica urmareste tot curatia inimii in insotirea nuntii, ca nunta sa fie in Domnul, iar nu din patima; Mirungerea vindeca trupul prin curati­rea inimii, sufletului, de pacatele a caror iertare se da prin Taina Pocaintei. Atat de multa nevoie are fiecare crestin sa-si curateasca inima pacatoasa. In viata morala si in cea obisnuita, curatia sau necuratia inimii noastre, starea ei patimasa sau linistita, despatimita, are foarte mare insemnatate. Atunci cand ea este necurata, supusa patimii, nu asteptati nici un fel de fapte bune de la omul ce are o asemenea inima: el nu e liber, el este rob, manat de patima care traieste in ini­ma lui. Iar daca inima este nepatimasa, linistita, atunci totul ii merge omului ca pe roate si toata activitatea lui este nobila, in acord cu constiinta.

Dati Bisericii si societatii oameni cu inimi cat se poate de curate, si oamenii acestia vor fi intregi si cinstiti, drept savarsind cuvantul adevarului dumnezeiesc, slujitori minunati ai patriei, care in scurta vreme vor inalta bunastarea Bisericii si a statului.

***

In natura, apa adapa pamantul, iar caldura soarelui face ca umezeala ei si particulele foarte fine de pamant sa fie asimilate de vegetale. Si Domnul Iisus Hristos, dupa bunavoirea lui Dumnezeu-Tatal, revarsa harul Sau ca apa in inimile crestinilor: din pantece vor curge rauri de apa vie (In 7,38), iar Duhul Sfant, caldura cea du­hovniceasca si de viata facatoare, face ca inimile noastre sa si-l insuseasca.

***

Rugaciunea este hrana duhovniceasca. Hrana trupeasca n-are aproape nici un gust atunci cand mancam in mare graba: si hra­na duhovniceasca isi pierde gustul pentru sufletul nostru atunci cand rostim cuvintele rugaciunii in mare graba, ca sa terminam mai repede – aceasta chiar naste amaraciune in inima noastra. Ca sa simta gustul trupesc, limba descompune hrana in principiile componente: ca sa simta gustul duhovnicesc, sufletul descompune rugaciunea (sau lectura duhovniceasca) in principii­le ei, adica in cuvinte sau idei. Gustul duhovni­cesc sta in simtirea vie a adevarului a ceea ce rostesti sau citesti. Asadar, fara „descompunerea” rugaciunii, fara „asimilarea” ei de catre inima, nu poti afla dulceata in rugaciune, asa incat nici cea mai miscatoare rugaciune nu are pentru noi aproape nici o valoare daca nu a fost simtita de catre inima.

***

Cand sufletul iese din trup, acesta din urma devine lipsit de viata, rece, fara chip; formarea si circulatia feluritelor umori si procesul vegetativ inceteaza – ramane, ca sa zic asa, un bulgare de pamant mort, fara viata. La fel s-ar intampla si cu pamantul daca l-ar parasi Duhul de viata Facator al lui Dumnezeu: toata viata din el (din lume) si de pe el ar pieri; ar fi intunecat, rece, lipsit de viata; nu ar mai fi in el felurite puteri naturale si nici procesul vegetativ: totul s-ar stinge si ar pieri. Iar intorcandu-Ti Tu fata Ta, se vor tulbura (Ps. 103, 29).

***

Unii cred ca pacatul nu inseamna nimic. El este insa un rau duhovnicesc real si cat se poate de mare, de care Dumnezeu sa-l izbaveasca pe orice om! Pacatul atrage negresit dupa sine un chin mai mare sau mai mic chiar si in viata pamanteasca – si ca sa scapi de chinul pricinuit de pacat trebuie sa aduci din tot sufletul prinos de pocainta neprefacuta ori sa speli pacatul cu lacrimi de cainta adevarata. Dumnezeu este mare si intotdeauna drept. Mana Lui es­te intotdeauna asupra noastra, celor nimicnici, dar pacatosi. Dumnezeule! Ca Dumnezeu, Cel ce nu voiesti faradelege, Tu esti (Ps. 5,4).

***

Nevoieste-te la rugaciune pentru curatirea inimii. Dumnezeu va cauta spre ostenelile tale si le va incununa dupa vrednicie la vremea potrivita. Tie, celui marunt si nimicnic, ti se pare ca nu meriti purtarea de grija dumnezeiasca pentru tine – insa nu au fost la inceput tot atat de marunti si neinsemnati aproape toti sfintii, si totusi, pentru osardia lor catre Dumnezeu, pentru nevointele cu care s-au curatit pe sine, Dumnezeu i-a proslavit mai apoi? Adu-ti aminte ca nici ei nu se socoteau mari, ci neinsemnati. Ah! Cat de neindoielnic este ca pentru Dumne­zeu toti suntem egali, ca ochii Lui sunt asupra tuturor deopotriva si ca El pe toti ii pretuieste cu aceeasi privire nepartinitoare!

***

Inima infranta si smerita, graieste Psalmul 50, Dumnezeu nu o va urgisi (Ps, 50, 18). De ce? Fiindca este franta, zdrobita, ceea ce inseamna ca necuratia a curs din ea ca dintr-un vas spart. Necaz se intampla daca inima noastra necurata, intinata din fire si din pricina nepasarii si stricaciunii sale, ramane intreaga. Atunci, in el se adauga de obicei necuratii peste necuratii, si vai de omul care nu frange inima sa pacatoasa intrand in ea, cercetand-o, cugetand la pacatele sa­le si mustrandu-se pe sine! Care este semnul ini­mii infrante? Pai care este semnul ca vasul plin cu lichid s-a spart? Faptul ca din el curge ori se scurge lichidul. Iar semnul inimii infrante este acela ca din ochi curg lacrimi. Caci  dinauntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfranarile, hotiile, uciderile, adulterul, lacomiile, vicleniile, inselaciunea, nerusinarea, ochiul pizmas, hula, trufia, usu ratatea (Mc. 7, 21-22). De aceea necuratia inimii iese cu lacrimi. Iata de ce lacrimile sunt foarte pretuite in lucrarea mantuirii noastre, ca semn al insanatosirii sufletului. Iata de ce in rugaciunile sale catre Dumnezeu Biserica cere pentru fiii sai lacrimi, ce curatesc intinaciunea sufletului.

***

Cata bucurie este sa fiu incredintat ca exista o Fiinta Care ma iubeste sincer, fierbinte, mai mult decat oricine pe lumea asta si decat toti laolalta – atat de mult, incat imi da zi de zi sa mananc Trupul Lui si sa beau Sangele Lui! Dar ce prinos Iti voi aduce sau ce-Ti voi rasplati Tie, Darnicule, Iubitorule, Nemuritorule Imparat, pentru ca ma iubesti atat de mult pe mine, pacatosul, nerecunoscatorul si naravitul? Paharul mantuirii voi lua si numele Domnului voi chema. Fagaduintele mele voi plini Domnului inainte a tot norodul Lui. (Ps. 115, 4-5).

***

Nu-ti cruta inima cand este vorba de rugaciune; scoate inima de sub impatimirile care o acopera ca o coaja si inalt-o spre Dumnezeu, si lumineaz-o cu intelegerea limpede, fiindca in ea este intuneric, iar in acest intuneric sunt lighioane carora nu este numar. La rugaciune sa lovesti drept in inima pacatoasa, in neajunsurile ei care sunt deosebit de strigatoare la cer si nesuferite, sa le storci din ea, ca sa zic asa; nu te cruta; varsa pentru ele lacrimi – o sa iasa odata cu lacrimile. Iar daca-ti vei cruta inima, daca nu te vei atinge de ea, toata mizeria asa o sa si ramana, si rugaciunea nu-ti va aduce nici un folos.

***

Rugaciunea facuta din inima nu poate fi decat folositoare pentru suflet si pentru trup si niciodata nu este vatamatoare pentru acesta din urma, chiar daca rugatorul ar avea sanatatea slaba – spun aceasta din experienta. Rugaciunea linisteste minunat sufletul, iar cand sufletul este linistit, si trupul are parte de tihna. Ce aveti de zis la asta voi, cei ce nu vreti sa va rugati sub pretextul sanatatii subrede? Sunteti slabi numai cand e vorba de lucruri bune? O, trai pacatos! Cum ii amagesti tu pe cei nesocotiti!

***

Mare virtute este rabdarea si nadajduirea in milostivirea dumnezeiasca, pe cand  deznadejdea este un pacat greu. Diavolul se straduie din rasputeri sa-l arunce in deznadejde pe  pacatos, insa acesta trebuie sa se intareasca prin nadejde. Ai cazut? Ridica-te!

***

Inima spurcata, inima necurata! Acum vad eu limpede ca pe buna dreptate a ingaduit Atotbunul, Dreptul si Preainteleptul Domn sa suferi vreme indelungata. Daca si acum esti totusi vicleana, necurata, puturoasa, ce-ar fi iesit  din tine daca nu ai fi suferit pentru viclenia ta, pentru necredinciosia ta fata de Dumnezeu, patimiri cumplite? O! Vad ca trebuie sa fii chinuita ca sa iasa din tine raul de care esti plina cu asupra de masura!

***

Iubite frate! Imi spui ca adeseori ca in pofida stradaniilor tale de a trai cu randuiala si de a nu-L jigni pe Domnul cu pacatele de voie si fara voie, si ca tu, simtind in tine un noian al raului, te deznadajduiesti de mantuirea ta, de miluirea ta la Infricosatoarea Judecata dumnezeiasca. Cred insa ca, daca vrasmasul aduce impotriva mantuirii tale o multime de sminteli, de ispite si de caderi, in schimb Domnul, din partea Sa, ca un Parinte preamilostiv, a Carui bunatate este nesfarsit mai mare decat rautatea diavolului, aduce impotriva bantuielilor diavolesti si a caderilor tale o multime de chezasii - in imprejurarile si in lucrurile vietii tale – ca vei fi miluit la Judecata. N-ai decat sa doresti  si sa te stradui cu sinceritate sa nu cazi, iar cand vei cadea, straduieste-te sa te ridici. Cand nu se ridica cel care cade? Daca diavolul se straduieste in fel si chip sa te duca la pierzare, in schimb Tatal Ceresc vrea in fel si chip sa te mantuiasca. Iata ce imi insufla credinta si nadejdea crestina. De ce suspinam pentru pacatele noastre, de ce varsam lacrimi la rugaciune? De ce ne apropiem de Taina Pocaintei si de acest infricosator, insa si dulce, odihnitor si veselitor Potir al vietii? Oare toate acestea sunt lucruri zadarnice? Oare Iubitorul de oameni nu aude cum suspinam inaintea Lui? Oare se poate ascunde de El fie si o picatura de lacrima, fie si cea mai mica particica a picaturii de lacrima? Iar suspinele si lacrimile nu curatesc, oare, pacatele? O! Cu ele ne spala Iubitorul de oameni, si dupa lacrimi ne facem mai albi decat zapada! Pe deasupra, oare a devenit neputincios cuvantul Celui credincios si adevarat? Care cuvant? Oricate veti lega pe pamant vor fi legate si in cer, si oricate veti dezlega pe pamant vor fi dezlegate si in cer (Mt. 18, 18). Nu, ci credincios este Cel ce a fagaduit (Evr. 10, 23), Care va si face, si face intotdeauna, cum a fagaduit. Iar Sangele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, oare nu ne curateste de tot pacatul cum spune ucenicul Lui cel iubit? Ba da, ne curateste. Martore sunt inimile noastre, in care atat de des s-au vazut umbletele Dumnezeului nostru, Care curateste intinaciunile inimii. Ia seama, deci, cate imbolduri ai spre nadejdea de mantuire. Niciodata nu trebuie sa te deznadajduiesti, oricat ar fi de mare pacatul. Mantuitorul a luat asupra Sa toate paca­tele lumii, oricare si oricat de mari ar fi acestea. Mila Lui este nemasurata si adancul iubirii Lui de oameni este necercetat, precum spune Biserica. Fiindca toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu, indreptatindu-se in dar cu harul Lui prin rascumpararea cea in Hristos Iisus (Rom. 3, 23-24). Tu doar sa te stradui sa-L iubesti mai mult pe El si pe fratii tai, si ti se vor ierta multe pacate: iertate sunt pacatele ei cele multe, caci mult a iubit (Lc. 7,47), precum curvei care a uns cu mir picioarele Domnului si le-a sters cu parul capului sau.

***

Rugandu-te cu rugaciunile gata alcatuite, trebuie neaparat sa te rogi pentru linistea sufleteasca si pentru sporul la rugaciune cu duhul, nu doar cu limba, si nu trebuie sa-L pierzi din vedere pe Domnul. Altminteri, Domnul te va parasi, daca-L vei parasi mai intai tu, prin lipsa credintei in El si a evlaviei, atunci cand citesti ru­gaciunile – si limba te va trada ca un cal naravas si neinfranat, iar duhul tau va fi lovit de rusine si tulburare. Iar daca atunci cand citesti rugaciuni­le Il vei cauta cu mintea si cu inima pe Domnul, sa nu-L cauti departe: El e aici, in insesi cuvintele rugaciunii. Nu trebuie decat sa iei aminte la ele cu inima infranta si smerita, si Domnul va trece din ele in inima ta. In cuvintele rugaciunii respira Duhul lui Dumnezeu. Nu trebuie decat sa inveti arta de a-L trece din ele in sufletul tau.

***

Prin Preacuratele, de viata Facatoarele Sale Taine, Domnul ajunge fara gres la scopul Sau de innoire a firii noastre stricate de pacat. Daca ma impartasesc cu vrednicie, ma innoiesc in chip vazut, inviez dupa moartea pacatului; in mintea mea este o neobisnuita lumina; in inima mea este pace si bucurie in Duhul Sfant. Cunosc din experienta jugul cel bun si sarcina cea usoara a Domnului meu, care se atinge in chip facator de viata de sufletul meu cel omorat de pacat si cu cata frumusete dumnezeiasca Se arata Domnul intotdeauna in Tainele de viata facatoare! Ca sa ma impartasesc de ele cu vrednicie, in chip facator de viata, trebuie sa ma apropii intot­deauna de Dumnezeu cu credinta, cu smerenie, cu inima simpla si curata. Impartasindu-ma de Tainele Lui, vad ca El este intotdeauna Unul si Acelasi – Atotsfant si Atotdrept, ca marirea Lui este intotdeauna aceeasi in Sfintele Taine; sufle­tul meu se rusineaza daca m-am impartasit cu nevrednicie, iar daca m-am impartasit cu vred­nicie se veseleste. O, ce dulceata, ce pace revarsa in mine primirea cu vrednicie a Tainelor de via­ta facatoare! Ma rog atunci lui Dumnezeu ca El sa ma invredniceasca inainte de sfarsitul meu sa ma impartasesc de ele cu suflet umilit si cu inima infranta, care crede copilareste, asa incat si daca voi umbla prin mijlocul umbrei mortii sa nu ma tem de nici un rau, caci cu mine e Domnul meu (v. Ps. 22, 4). Dar cine este acest vrajmas, care cu atata indaratnicie si staruinta ne impiedica sa ne impartasim de Painea Vietii cu credinta neindoielnica? Cine este acesta care seamana in inima neghinele necredintei atunci cand credinta vie ne este mai de trebuinta decat orice? Cu cine ma lupt cu atata indarjire intotdeauna? Ce vrajmas nevazut se cuibarese in inima mea? O! Este sarpele care si intru inceput le-a insuflat necredin­ta protoparintilor nostri, clevetind cu obraznicie asupra lui Dumnezeu Insusi, cum ca El nu ar fi adevarat intru cuvintele Sale, si i-a omorat pe cei neprevazatori, semanandu-le in inimi otrava ne­credintei si aprinzand in ei pofta trupului, pofta ochilor si trufia. Dar slava Domnului, Care ne-a dat stapanire sa calcam peste sarpe, si peste scor­pion, si peste toata puterea vrajmasului! Ostasii incercati in lupta ai lui Hristos nu vor lasa otra­va necredintei satanicesti sa se verse in inima lor si nu se vor invoi nici o clipa in inima lor cu gandul ca Viata nu este viata, ca Mantuitorul nu este mantuitor, ca Cel atotputernic nu este atotputernic, ca Trupul si Sangele Domnului sunt numai paine si vin.

***

In timpul starii de credinta celei preapline de pace si dupa primirea cu vrednicie a Tainelor de viata facatoare, de ce vrajmas ma tem ca ma va lipsi de starea aceasta? De ne­credinta. Asadar necredinta se da singura in vileag, intrucat este chinuitoare pentru suflet. Dar trebuie, oare, sa ne temem de necredinta atunci cand avem credinta? In noi ar trebui sa fie atata credinta si nadejde in Domnul, incat in aceasta nadejde sa nu ne mai temem de necredinta – dar daca credinta si nadejdea nu au sporit in noi pana intr-atat, trebuie sa ne temem de necredinta din prevedere, ca nu cumva, din neatentia noastra, sa se furiseze ganduri de necredinta si sa lipseasca sufletul de starea de credinta cea prea plina de pace. Pentru omul care nu s-a intarit in credinta si in nadejde frica este neaparat trebuincioasa intotdeauna.

***

Cand se poarta razboi cu un dusman puternic, insusi imparatul merge cu armata, si prin prezenta sa ii imbarbateaza pe ostasi sa navaleasca barbateste asupra vrajmasilor, si zice: „Luptati-va vitejeste; va luptati pentru credinta, pentru mine si pentru patrie; eu sunt rasplata voastra” – si ostasii se arunca asupra vrajmasului vitejeste, fara sa-si crute viata, si adeseori il pun pe fuga cu tactica lor indrazneata. Si Impa­ratul Ceresc, trimitandu-i pe robii Sai credinciosi la lupta cu acesti vrajmasi puternici care sunt duhurile netrupesti ale rautatii, este impreuna cu ei si, imbarbatandu-i, le zice: „Razboiti-va barbateste, privind cu ochii credintei la Mine, Ajutatorul Atotputernic: Eu sunt rasplata voastra”. Celui ce biruieste ii voi da sa sada cu Mine pe scaunul Meu, precum si Eu am biruit si am sezut cu Tatal Meu pe scaunul Lui (Apoc. 3,21) - si cei ce Il au pe Dom­nul in fata ochilor isi biruie vrajmasii intotdeau­na, pe cand cei care-L pierd din vedere si raman numai cu neputinta lor sunt biruiti. Nu trebuie sa ne deznadajduim insa, pentru ca nu putem in­frange dintr-o data un vrajmas atat de siret si de puternic cum este diavolul, noi care avem intotdeauna cu noi un vrajmas casnic (este vorba de trup, prin care acesta ne si lupta in cea mai mare parte). De altfel, si Domnul stie neputinta noastra; de aceea El ne mana in lupta cu vrajmasul treptat, ingaduind sa fim biruiti pentru ca in felul acesta, prin caderi sau infrangeri, sa ne invete sa ne punem nadejdea numai in El, Singurul Aparator Atotputernic.

***

Ce inseamna icoanele facatoare de minuni ale Maicii Domnului si aratarile lor? In­seamna ca Stapana si Maica Izbavitorului nostra aude intotdeauna rugaciunile aduse ei cu credinta, din inima smerita, inaintea icoanelor ei, si ca prin unele dintre ele arata in chip vazut prezenta sa harica. Asadar de cata cinstire trebuie sa se bucure in ochii rugatorilor icoanele Maicii Domnului! Harul ei nevazut este nedespartit de icoanele ei, mai ales daca ele au fost zugravite de mana unui om evlavios.

***

Trebuie sa ne folosim de mancare si bautura cu cea mai mare chibzuinta si strictete. Cel viclean ne intinde curse prin mancare si bautura. Nu degeaba Mantuitorul ne preintampina cu privire la ispitele de felul acesta: lu-ati seama la voi insiva, sa nu se ingreuieze inimile voastre de mancare si de bautura (Lc. 21, 34). Peste tot poate cel viclean sa-l incurce pe cel neprevazator. Si asa m-a incurcat cu mancarea astazi, incat de-abia am putut sa ma rog la rugaciunea de seara, si n-am putut sa-mi inalt fara impiedicare mintea si inima Sus. Mare este legatura dintre stomac si inima!

***

Fii credincios pana la moarte, si-ti voi da cununa vietii, spune Mantuitorul (Apoc 2, 10). Fiecare trebuie sa se ingrijeasca cu ravna neprefacuta pentru a fi credincios Domnului in orice situatie si imprejurare din viata lui, in toate prilejurile, oricat de putin insemnate ar parea ele. Adeseori credinta noastra este pusa la incercare, si adeseori ne aratam necredinciosi fata de Mantuitorul. Iar cocosul da glas [Este vorba probabil de o aluzie la lepadarea lui Petru(n. tr.)], ca sa bagam de seama, sa ne simtim necredinciosia – insa noi fie nu-l ascultam, fie ne straduim sa-l adormim. Cocosul este constiinta. Sa fim credinciosi pana la moarte Mantuitorului nostru.

***

Cand vei veni sa te rogi pentru odihna sufletului altcuiva, roaga-te pentru el ca pentru al tau, cu credinta cat se poate de vie, cu simtamant cat se poate de sincer, ca si pentru sufletul tau sa se roage altii, dupa ce vei muri, cu tot atata sinceritate. Cu masura cu care masurati, cu aceea se va masura voua (Mt. 7,2). Inchipuie-ti in acel rastimp nesfarsita bunatate a Celui ce pentru noi a patimit si a inviat, si roaga-L zicand:

„Doamne Iisuse! Tu, cu preacurata gura Ta, ai zis: veniti la Mine, toti cei osteniti si impovarati, si Eu va voi odihni pe voi (Mt. 11, 28). Iata, robul acesta cutare (sau roaba aceasta cutare) a ajuns la Tine pe calea mortii, ostenit(a) de lupta cu patimile, cu lumea si cu diavolul: odihneste-l(-o) deci (odihneste, Doamne, sufletul adormitului robului Tau/adormitei roabei Tale) in loc luminat, in loc de verdeata, in loc de odihna, unde toti dreptii se odihnesc.”.

Sfantul Ioan de Kronstadt, Cunoasterea de Dumnezeu si cunoasterea de sine, Editura Sophia, Bucuresti, 2010

Legaturi:

• Sfantul Teofan Zavoratul: Intrarea inauntru si cercetarea celor de acolo
• SUNTEM CONVERTITI CU ADEVARAT?
• TINE CANDELA INIMII APRINSA! - Invataturile esentiale ale Parintelui Serghie despre duhul si practica rugaciunii
• Povatuiri de mare folos ale Parintelui Serghie: “Cand sufletul ti-e tulburat, alearga la cainta; de n-ai cainta, caieste-te de necainta ta!”
• O cale mai “aplicata” de a ne cufunda si de a ne imbraca in Hristos
• Marturisire si impartasire – Sfantul Grigorie Palama
• Fer. Filotei Zervakos: Cum trebuie sa se apropie monahii si laicii de Taina Dumnezeiestii Cuminecaturi
• Sfantul Ignatie Briancianinov - vederea pacatului propriu, dar dumnezeiesc
• CUVIOSUL SOFRONIE DE LA ESSEX: “Naiv este cel ce crede ca va putea urma lui Hristos, fara lacrimi”
• Maica Siluana Vlad: CINE SUNT EU SI UNDE INCEPE INTALNIREA CU DUMNEZEU?
• SA NE CUNOASTEM BOALA NOASTRA – Cuv. Paisie Aghioritul
• GARBOVIREA NEVAZUTA – ADANCUL NESTIUT AL PATIMILOR
• Ne mai aude Dumnezeu daca am pacatuit?
• Sfantul Ioan Carpatiul – cuvinte de intarire in lupta nevazuta (3): “DUMNEZEU NU DEZNADAJDUIESTE DE MANTUIREA NOASTRA”
• “Nu e pacat care sa tina piept pocaintei. Pentru ce sa intarziem?”
• Leacul folosit de a nu ne supara de greselile si neputintele noastre – Sf. Nicodim Aghioritul
• Maica Arsenia: Cum sa ne pregatim pentru a trai bucuria Nasterii Domnului?
• MAICA ARSENIA DESPRE ASUMAREA NEPUTINTELOR SI REFUZUL VISARII. “Unica iesire si linistire din orice tulburare si ispitire este smerenia”
• Scrisoarea unui sfant catre noi sau… DE CARE LUPTA FUGIM MAI MULT SI MAI MULT?
• Fuga de Dumnezeu si tanarul bogat din noi
• PUN INCEPUT…!

Va invitam sa cititi si:

• CARE RUGACIUNI SUNT FACATOARE DE MINUNI?

“In privinţa naturii bolilor, aşa cum am mai spus, suferinzii care au avut parte de cele mai multe vindecări au fost posedaţii, nevăzătorii şi alcoolicii. Vindecarea posedaţilor îi impunea părintelui Ioan o extraordinară tensiune rugătoare şi o imensă stăpânire de sine.

Demonizaţii pot fi recunoscuţi printr-o extremă agitaţie, manifestată îndeosebi în preajma a tot ce înseamnă sacralitate pentru creştini. Atunci încep să înjure, să profereze blasfemii şi cuvinte murdare, să se crispeze, să facă accese de furie, cu spasme şi convulsii. Uneori, făcând aceasta, vădesc o neobişnuită forţă fizică, împotrivindu-se cu disperare celor care vor să-i apropie de vreun obiect sfinţit.

De cele mai multe ori aceşti bolnavi nu ştiu ce spun, iar atunci când îşi recapătă luciditatea îşi dau seama că s-au aflat sub acţiunea unor forţe malefice şi suferă enorm. Când se află în criză li se sluţesc feţele, căpătând o expresie de suferinţă ajunsă la limită, dar şi de repulsie faţă de cei din jur.

Psihiatria contemporană nu-şi propune să studieze cauzele metafizice, colaterale, ale unor asemenea boli, dar, în acelaşi timp insistă tot mai mult pe relaţia dintre bolile psihice şi tulburările nervoase şi starea morală a bolnavului. In special se poate demonstra că trufia, egoismul, egocentrismul se află la baza a numeroase tulburări psihice. Observaţiile şi concluziile ştiintei contemporane vin în sprijinul explicaţiilor pe care le dă creştinismul multora dintre aceste boli şi îi fac pe oamenii de stiinta să le privească cu seriozitate şi să recunoască faptul că ele nu contrazic câtuşi de puţin datele ştiinţei.

Era firesc ca părintele Ioan să privească aceste fenomene din perspectiva Evangheliei şi să acţioneze ca atare. In literatura care i-a fost consacrată găsim numeroase mărturii despre vindecări de posedaţi, în urma rugăciunilor făcute de el. Aşa cum am arătat în capitolul precedent, el însuşi s-a referit în mod explicit la asemenea cazuri, care prezentau aceleaşi simptome. Ţinând seama de aceasta ne vom limita la câteva exemple, prezentate pe scurt.

Despre una dintre aceste vindecări, care a avut loc la Sankt-Petersburg, la 14 martie 1902, într-o biserică de pe strada Basseinaia relatează preotul I. Ornatski:

„De îndată ce auzea bătând pe undeva clopotul vreunei biserici, tânăra ţărancă Feodosia, dintr-un sat din gubernia Tver, se trântea la pământ, răcnea, se zbatea în convulsii. Nu mergea la biserică, sub diferite pretexte, iar dacă nimerea acolo, începeau să se producă în ea aceleaşi simptome morbide în momentele cele mai importante ale Liturghiei. In cele din urmă, părinţii au decis să ceară ajutorul părintelui Ioan. Au adus-o pe Feodosia în biserica în care slujea părintele Ioan la o Liturghie a darurilor mai înainte sfinţite, când tocmai avea loc împărtăşirea credincioşilor, iar părintele ieşise cu Sfântul Potir în faţa uşilor împărăteşti. Bolnava şi-a închis indata ochii, a început să scoată strigăte îngrozitoare, s-a schimonosit la faţă, se zbătea, încât de-abia puteau să o ţină trei barbati puternici. Părintele protoiereu (pr. Ioan) a întrerupt împărtăşania, a luat-o de mână pe bolnavă, şi-a aţintit privirea asupra ei, spunându-i cu voce aspră, răsunătoare: „In numele Domnului nostru Iisus Hristos îţi poruncesc, satano, să ieşi afară!” Părintele a repetat aceste cuvinte de trei ori. In biserică se lăsase o tăcere mormântală. Răsuna doar acea poruncă inflexibilă, şi din nou: „Ieşi, ieşi! Ieşi acum, acum!” Totul a durat cam trei minute. Apoi răcnetele au încetat, bolnava, tot cu ochii închişi, respirând greu, s-a lăsat pe mâinile celor ce o ţineau. Părintele Ioan i-a spus de trei ori „Deschide ochii!”. Cu mare greutate bolnava şi-a deschis ochii. Apoi părintele a determinat-o să-şi facă cruce; prima dată s-a închinat cu un vădit efort şi fără chef, apoi în mod liber. Părintele Ioan a întrebat-o: „Cum te cheamă?”. „Feodosia”, a răspuns bolnava. „Mai fă-ţi cruce o dată!” De astă dată Feodosia s-a închinat absolut liber. „Daţi-i drumul, a spus părintele; este perfect sănătoasă.” Când cei ce o ţinuseră i-au dat drumul, părintele i-a propus bolnavei să primească împărtăşania, ceea ce a şi făcut, cu calm şi evlavie. Mai târziu, cineva dintre cei ce fuseseră de faţă l-a întrebat pe părinte dacă se vor mai repeta crizele. Părintele a răspuns: „Nu se vor repeta. S-a vindecat”.

De la un anume V. I. Popov, care descrie călătoria făcută în anul 1890, împreună cu părintele Ioan, de la Arhanghelsk la Moscova, aflăm că, după ce s-au oprit pentru puţin timp într-un loc, când erau gata de plecare, cu caii înhămaţi, au apărut doi ţărani care aduceau pe sus o femeie, cu ochii holbaţi, care opunea rezistenţă. I se citea pe faţă o tulburare de nedescris. Au târât-o cu mare greutate până la locul unde se afla părintele Ioan, iar acolo a început să latre. Părintele Ioan şi-a pus mâna stângă pe capul ei, iar cu dreapta îi făcea semnul crucii, spunând rugăciunea „Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui!” Totuşi femeia lătra din ce în ce mai tare.

„Toţi stăteam mai mult morţi decât vii… Părintele părea căzut într-o stare de teribilă transă. I se citea pe faţă o voinţă de neclintit. Fruntea i se acoperise de broboane de sudoare. Simţeam că se poartă o crâncenă luptă nevăzută. Răcnetele au prins a se domoli. Bolnava a respirat adânc. Dintr-odată şi-a venit în fire, într-o clipă faţa i s-a luminat, a căzut în genunchi cu lacrimi de bucurie la picioarele vindecătorului, făcându-şi cruce şi dând laudă lui Dumnezeu. Am aflat că femeia suferea de şapte ani”.

Autorul acestei relatări l-a întrebat mai târziu pe părintele Ioan:

„Din ce cauză influenţa demonilor se vădeşte mai cu seamă la «prostime», la oamenii de rând?”

„Din îngăduinţa lui Dumnezeu – i-a răspuns – şi poate avea un anumit rol în punerea la încercare a credinţei şi evlaviei poporului nostru; diavolul se arată foarte interesat de oameni cu concepţii religioase; în cazul oamenilor culţi, care de cele mai multe ori nici nu recunosc acţiunea întunecatelor forţe demonice, o asemenea intervenţie n-ar avea nici un rost, fiindcă oricum ei (necredincioşii) sunt in mâinile diavolului“.

Cazurile de vindecare a nevăzătorilor se deosebesc de celelalte prin faptul că părintele Ioan le săvârşea folosind apa sfinţită. Arhiepiscopul Serafim (Boguceavski) relatează, bazându-se pe o mărturie a unor ţărani (Ivanovii), că o rudă a acestora a fost adusă la gara Golut, pe unde trebuia să treacă trenul părintelui Ioan, care acceptase în prealabil să o vadă. Părintele i-a spus bolnavei să-şi scoată pansamentele de pe ochi, apoi a făcut sfeştanie de sfinţire a apei, după care a înmuiat un prosop în apa sfinţită, ştergându-i de trei ori ochii nevăzătoarei. Aceasta a început să strige dintr-odată: „Văd, văd!”, aruncându-se la picioarele părintelui Ioan şi începând să i le sărute. I-au imitat gestul şi ceilalţi membri ai familiei bolnavei, nebuni de bucurie. A trebuit să intervină jandarmii să-i împrăştie.

Un ofiţer în rezervă, A. Snegur, fost colonel de stat-major, povesteşte că în 1870, pe când avea şase ani, mergând cu trenul şi aplecându-se peste fereastra deschisă a vagonului, i-a intrat in ochi praf de cărbune de la locomotivă, vătămându-i mai întâi un ochi, apoi şi pe celălalt. Profesorii Belliarminov şi Tihomirov împreună cu doctorul Mohr sperau să-i salveze, printr-o operaţie complicată, ochiul stâng, cel ce nu suferise arsura. In ajunul proiectatei operaţii, plimbându-se prin parcul Şuvalovskii, copilul bolnav şi tatăl acestuia au întâlnit câteva persoane care îl însoţeau pe un preot. Acesta, despărţindu-se de grup, s-a apropiat, interesându-se de boala copilului. Aflând despre ce este vorba, preotul, cu o mişcare energică, neaşteptată, a rupt pansamentele de pe ochii bolnavului, spunând: „Nu-i nimic! Se va face bine!”

„Atunci, continuă povestitorul, mi-a apărut înainte un preot firav, mic de statură, care se grăbea să ajungă din urmă grupul (până atunci nu văzusem nimic). Vederea mi s-a limpezit; aveam să rămân aşa până la sfârşitul vieţii”.

Mai târziu a aflat că preotul acela fusese părintele Ioan şi de atunci încrederea familiei în el, inclusiv a capului familiei, care era luteran, avea să nu cunoască margini.

Există informaţii şi despre alte multe cazuri de vindecare a nevăzătorilor sau a celor ce sufereau de boli de ochi. Dintre acestea se remarcă cea care aparţine unui muzician, foarte cunoscut la vremea sa, Agrenev Slavianski, despre vindecarea unui tânăr cobzar orb. Acesta cânta şi în corul său, fiind cunoscut şi în calitate de cântăreţ de vechi cântece cu conţinut religios. Cu binecuvântarea părintelui Ioan, Agrenev urma să dea un concert la Kronstadt în folosul familiilor marinarilor de pe vasul militar „Rusalka”, care îşi pierduseră viaţa într-un naufragiu. Părintele îşi exprimase dorinţa să asculte faimosul cor, care urma să dea răspunsurile la Liturghie. I-a plăcut foarte mult cum s-a prezentat corul, pe care l-a invitat să mai participe o dată la Liturghie, când s-a şi produs vindecarea minunată.

„După slujbă, relatează Agrenev, l-am invitat pe părinte să vină să-mi binecuvânteze familia şi pe corişti. După un Te-Deum şi o slujbă de sfinţire a apei ne-am apropiat unul câte unul, să sărutăm crucea. L-am dus şi pe orbul Ivan. «De câtă vreme nu vezi?», l-a întrebat părintele. «Din copilărie. Am avut scrofuloză şi n-am mai văzut». «Nu-i nimic, a răspuns părintele, zâmbind; şi eu am fost bolnav de scrofuloză şi nu aud bine. Hai să ne rugăm împreună Domnului». Spunând aceste cuvinte a luat cu o lingură apa sfinţită din castron, şi-a turnat-o în palmă, spălându-i de trei ori ochii lui Ivan, apoi l-a mângâiat, l-a blagoslovit spunându-i: «Domnul se va milostivi de tine; du-te cu Dumnezeu!» Seara am dat un concert. Inainte de începerea concertului a intrat în cabina mea un băiat, căruia i-l dădusem în grijă pe orb, exclamând: «Vede, vede! Ivan vede!» «Cum aşa? Adu-l încoace!» A venit Ivan: «Da, stăpâne, văd! dar cam aşa, prin ceaţă…» Nu mai încăpea nici o îndoială. Ivan stătea înaintea mea, cu ochii deschişi zâmbind bucuros. Acum vede bine de tot, nu are nevoie de ajutor. Dintr-un ins copleşit de tristeţe, cu capul în jos şi cu ochii închişi, Ivan s-a transformat într-un tânăr vesel, vorbăreţ, nu-şi mai ţinea capul plecat, a început să cânte cântece mai vesele”.

Există numeroase mărturii şi despre darul înainte-vederii pe care îl vădea uneori părintele Ioan. Unii se referă la faptul că le zicea pe nume unor oameni pe care nu-i cunoştea sau că altora, întâlniţi ocazional, le prevestea viitorul; unora le prezicea direct sau indirect apropierea sfârşitului; în fine, putea să denunţe relele intenţii şi manifestările de neîncredere ale altora faţă de sine însuşi, fără să-i fi fost aduse la cunoştinţă. Cei familiarizaţi cu experienţa unor persoane cu o intensă viaţă religioasă nu se vor mira de aceste relatări. Istoria „stareţilor” (bătrânilor „îmbunătăţiţi”) din Rusia cunoaşte numeroase asemenea exemple, pe care le întâlnim în viaţa multor sfinţi ortodocşi. Chiar dacă în unele cazuri ar putea fi vorba de nişte coincidenţe, admiratorii părintelui Ioan le considerau întotdeauna fenomene de premoniţie, înseşi aceste interpretări vădind forţa duhovnicească ale celui căruia i se atribuie. Este adevărat că şarlatanii şi falşii profeţi ajung să trezeasca un anumit interes şi pot să determine admiraţia unora, dar aceste cazuri nu aduc nici un folos duhovnicesc şi nici nu pătrund in straturile profunde ale sufletului şi ale existenţei, în genere.

Dimpotrivă, o „înainte-vedere” reală sau doar pusă pe seama unor oameni cum a fost părintele Ioan nu trece fără a lăsa urme adânci, binecuvântate, în sufletul celor care s-au aflat de faţă la petrecerea ei. De pildă, ori de câte ori prevedea sfârşitul iminent al cuiva, părintele Ioan se străduia să-l împărtăşească pe cel pe care îl „vedea” ameninţat de primejdia de moarte. Când îi înmâna cuiva pe neaşteptate o importantă sumă de bani o făcea cu convingerea că îl va salva pe omul acela dintr-o situaţie disperată, fără ieşire. Iar denunţarea scepticismului celor ce nu aveau încredere în el avea drept urmări trezirea şi consolidarea adevăratei credinţe în cei care până atunci dăduseră dovadă de puţină credinţă sau chiar de necredinţă.

Darul „înainte-vederii”, asemenea altor manifestări supranaturale, cum ar fi facerea de minuni la sfinţi şi la drepţii lui Dumnezeu, reprezintă, în ultimă instanţă, dovada faptului că în ei este prezentă şi „lucrează” Iubirea dumnezeiască. Pentru a înţelege acest lucru este de ajuns să ne amintim că şi în iubirea pământească există, într-o anumită măsură, o răsfrângere a iubirii cereşti şi se manifestă uneori o „înainte-vedere”. Ştim cu toţii că o persoană care iubeşte cu sinceritate este în stare „să ghicească” dorinţele sau gândurile persoanei iubite.

Din numeroasele exemple de „înainte-vedere” rămase de la părintele Ioan ne vom opri la câteva. Astfel, episcopul Ioan Pecerski, într-o comunicare publică făcută la Belgrad, a relatat că profesorul A. I. Alexandrov, care asistase la o sfeştanie celebrată de părintele Ioan într-o casă particulară din Kazan, s-a retras după terminarea slujbei într-o încăpere alăturată. Când cei ce asistaseră la slujbă s-au dus să sărute crucea, părintele Ioan, întorcându-se către camera în spatele căreia se afla Alexandrov, care lăsase uşa întredeschisă, a întrebat cu glas tare: „Dar profesorul de ce nu vine?”. Când acesta şi-a făcut apariţia a continuat: „Ce se întâmplă, vă este frică de cruce? Băgaţi de seamă că n-o să treacă mult timp şi o să daţi dumneavoastră crucea la sărutat!” Curând, profesorul avea să se despartă de soţie, care îl părăsise, şi apoi s-a călugărit. A devenit rectorul Academiei Teologice din Kazan şi chiar episcop. De atunci a început să aibă încredere în părintele Ioan, iar după ce a ajuns episcop s-a îmbolnăvit de o boală gravă şi i-a trimis o scrisoare părintelui loan ca să se roage pentru sănătatea lui. Indată după ce a primit răspuns, s-a însănătoşit.

Un caz asemănător a fost prezentat cu aceeaşi ocazie într-o comunicare a protoiereului Feodor Sinkievici. Odată, fiind invitat să oficieze o sfeştanie într-o casă, părintele Ioan şi-a făcut precipitat apariţia, nu s-a salutat cu nimeni şi s-a dus „glonţ”, deşi nu cunoştea casa, în camera în care se ascunsese o femeie necredincioasă care nu voia să asiste la sfeştanie. Părintele Ioan i-a vorbit până când a adus-o la credinţă şi numai după aceea ţinut slujba.

Autorul acestei cărţi este în posesia unei scrisori in care o persoană demnă de toată încrederea îi scrie că, fiind student, a nimerit din întâmplare la nişte prieteni în a căror casă părintele Ioan tocmai urma să săvârşească o sfeştanie. Fiindu-i jenă sa participe alături de cei aflaţi de faţă, s-a retras într-o camera unde nu putea fi descoperit. De îndată ce a venit, părintele Ioan, înainte de a începe să slujească, s-a dus la el, invitându-l să ia parte la slujbă.

Cazurile de premoniţie la care ne-am referit mai sus şi altele care vor mai fi fost ar putea să pară, la prima vedere, întâmplatoare sau lipsite de importanţă. In realitate, ele ar putea demonstra însemnătatea unei unanimităţi în biserică, a unei comuniuni în „sobornicitate”, care trebuie să se vădească în primul rând intr-o comuniune în rugăciune. Ştim că părintele Ioan era conşient de necesitatea unei asemenea coeziuni, pentru care milita cu ardoare, suferind ori de câte ori era nesocotită; poate că tocmai aceasta va fi fost cauza acelor premoniţii.

In aceeaşi scrisoare, în afara mărturiei de mai sus exista si unele aprecieri critice la adresa unor manifestări ale părintelui Ioan împărtăşite de mulţi alţi credincioşi evlavioşi.

„Părintele Ioan – scrie autorul scrisorii respective – rostea rugăciunile şi ecfonisele aproape în şoaptă, încât era foarte greu să-ţi dai seama ce spune. Era evident că se ruga tot timpul, dar, deşi rugăciunea era comună, părea că fiecare ne reprezentam doar pe noi înşine”.

Dacă comparăm aceste afirmaţii cu multe altele potrivit cărora, dimpotrivă, părintele Ioan ajungea uneori să rostească rugăciunile pe un ton excesiv de acut, ceea ce de asemenea stârnea nemulţumiri, am putea ajunge la următoarea concluzie: în primul rând, că nici măcar oamenii evlavioşi nu sunt în stare să vadă sensul duhovnicesc, dincolo de anumite forme care pot să le displacă şi, în al doilea rând, că ar fi deosebit de periculos dacă modul specific de a sluji al părintelui Ioan ar fi luat drept model şi de alţii. Cel mai bine ar fi dacă majoritatea slujitorilor altarului s-ar ţine de citirea şi de cântarea bisericească aşa cum au fost consacrate de o tradiţie multiseculară, adică fără patos, dar şi fără tărăgănare, desluşit şi cu pătrundere.

Scrierile nepărtinitoare despre părintele Ioan, unicele vrednice de a-i perpetua memoria, fie şi cu riscul că la prima vederre ele ar putea să arunce o umbră peste măreaţa sa statură duhovnicească, nu pot face abstracţie de faptul că nu toate rugăciunile făcute pentru însănătoşirea bolnavilor au avut un rezultat pozitiv. Au fost cazuri când aşa ceva nu s-a întâmplat.

Un autor anonim, dar dispus să privească lucrurile la rece, fără partis-pris-uri, scria într-o carte apărută încă din 1893:

„Am da dovadă de superficialitate dacă am crede că orice bolnav aflat într-o situaţie critică, dacă ajunge să se adreseze părintelui Ioan, rugându-l să se roage pentru el, se va vindeca numaidecât. Ar fi ca şi cum te-ai adresa, la nevoie, unei clinici, sau aşa cum apelează unii la tot soiul de vraci şi şarlatani. Cunoaştem sute de cazuri în care rugăciunile părintelui Ioan i-au salvat pe bolnavi, i-au ajutat pe muribunzi, dar cunoaştem mii de cazuri când unii i-au scris sau s-au dus să-l caute la întâmplare şi nu s-au ales cu nici un ajutor. «Rugaţi-vă, Domnul vă va ajuta după credinţa voastră», obişnuia să spună părintele Ioan, iar rugăciunile le făcea tocmai în acest sens. E limpede că dacă recurgi la rugăciune «din intâmplare» sau ca la firul de pai de care se agaţă un înecat, nu ai de ce să aştepţi un ajutor de la părintele Ioan. Cei, nu din cale-afără de mulţi, care îşi găseau la părintele Ioan o însănătoşire fizică sau morală, erau fie oameni evlavioşi, fie unii care ajungeau sa trăiască o clipă de neabătută şi nezdruncinată credinţă în posibilitatea unei manifestări a puterii lui Dumnezeu, în urma rugăciunilor unor oameni tari în credinţă şi cu o viaţă cucernică”.

Necunoscute sunt căile Domnului şi de aceea opinia pe care am prezentat-o nu epuizează toate interpretările posibile. Chiar dacă admitem că motivele pentru care unele vindecări nu s-au produs pot fi puse pe seama părintelui Ioan, nici măcar asta nu-i poate diminua faima de rugător-taumaturg. Fiindcă nici sfintii nu sunt fără de păcat şi de aceea nu pot fi întotdeauna şi în egala măsură propagatori ai harului dumnezeiesc. In scrisoarea de care am amintit mai sus, primită de autorul acestei cărţi, după ce este descrisă capacitatea de premoniţie a părintelui Ioan se relatează cum acesta după sfeştanie a cerut un prosop curat cu care a şters ochii unei fetiţe care suferea de un strabism congenital (era fiica unui anume Karţev, inspector la un liceu de fete de pe insula Vasilevskaia). Nu s-a produs nici o vindecare, ceea ce pe unii i-a dezamăgit, făcându-i să pună la îndoială calităţile de taumaturg ale părintelui. Au fost şi alte cazuri care au ajuns la cunoştinţa autorului acestei cărţi pe cale orală şi care pot fi explicate într-un fel sau altul.

In opoziţie cu ceea ce tocmai am spus (ceea ce nu schimbă consideraţia autorului faţă de părintele Ioan) nu putem să nu amintim şi acele relatări de o cu totul altă natură despre contestatarii părintelui, care nu credeau în puterea rugăciunii şi în special care erau dispuşi să o ia în derâdere şi care au ajuns să se facă de ruşine.

In multe scrieri consacrate părintelui Ioan sunt amintiţi doi studenţi care l-ar fi rugat pe părintele să se roage pentru sănătatea unui coleg, care de fapt nu suferea de nici o boală, ci se prefăcea bolnav. După vizita pe care i-a făcut-o părintele Ioan, simulantul a paralizat şi nu s-a putut face bine decât după ce toţi trei au făcut dovadă de sinceră pocăinţă.

Cazul este relatat în mai multe cărţi apărute încă din timpul vieţii părintelui, care l-ar fi contestat cu siguranţă dacă n-ar fi fost adevărat.

Tot în categoria vindecărilor trebuie trecute şi cazurile de tratare a alcoolismului, precum şi de renaştere duhovnicească a unor oameni care sufereau de tare morale. Am dat câteva exemple în primele capitole ale acestei cărţi. Ar mai trebui să adăugăm că părintele Ioan nu înceta să-i îndemne pe alcoolicii învederaţi să se împărtăşească, dar nu-i lăsa să se apropie de Sfântul Potir decât după o pregătire îndelungată. Avea o rugăciune specială pentru izbăvirea de acest viciu, pe care o citea celor ce voiau să renunţe la alcool. Pentru început, pe unii alcoolici îi trimitea la Casa Dragostei de Muncă. Au fost cazuri când unora dintre ei le-a acordat o mare încredere, aceştia ajungând să ocupe poziţii importante. Interesant e faptul că părintele Ioan nu le impunea alcoolicilor să renunţe cu desăvârşire la băuturile spirtoase.

Există multe relatări despre „dezalcoolizări” obţinute cu ajutorul părintelui Ioan, precum şi de oameni care au renăscut duhovniceşte cu sprijinul său. In multe lucrări apărute este relatată povestea unui bărbat, numit convenţional Piotr Ivanovici, individ orgolios şi brutal, care a trimis după părintele Ioan într-un moment când soţia îi era pe moarte. Ce fel de om era în ce priveşte formaţia sa duhovnicească se poate vedea după cum se exprimase: „Las’ să se roage, fiindcă, oricum, nevastă-mea o să moară, dar dacă se face bine mă fac şi eu credincios”. Părintele i-a răspuns: „La dumneata eu n-am ce să caut”. După ce i-a murit soţia, Piotr Ivanovici, care nu-şi mai găsea locul, s-a decis să se ducă la părintele Ioan, care nu i-a dat dezlegare de păcate, dar i-a citit totuşi o rugăciune. Starea sufletească a lui Piotr Ivanonovici a prins a se limpezi. A insistat să mai fie primit de părintele Ioan, care i-ar fi spus, cu blândeţe: „Poţi să vii la mine şi în fiecare zi, dacă vrei”. In cele din urmă, peste un timp, s-a învrednicit de Sfânta Impărtăşanie. Piotr Ivanovici s-a schimbat cu desăvârşire, s-a hotărât să înceapă o nouă viaţă, întemeiată în principal pe ajutorarea aproapelui. S-a pensionat, consacrându-se educaţiei băiatului şi celor două fete, operelor de binefacere, vieţi bisericeşti, împărtăşindu-se în fiecare lună. Unii dintre vechii săi prieteni au început să-l acuze de bigotism şi făţărnicie, fără a înceta să-i ceară ajutor la nevoie, ştiind că Piotr Ivanovici nu refuza pe nimeni.

In limba rusă cuvântul „ciudesnâi” are un dublu înţeles: pe de o parte, desemnează ceva care nu poate fi explicat pe baza legilor naturii, ci prin intervenţia unor puteri supranaturale, adica „minunat”; pe de altă parte, „ciudesnâi” înseamnă şi „frumosul” la superlativ. In cazul de faţă, posibilitatea de a numi cu acelaşi cuvânt doua noţiuni (omonimia) atestă geniul limbii ruse, pentru că se dezvaluie astfel un adevăr profund, pe care îl vom înţelege dacă vom fi dispuşi să recunoaştem această dublă semnificaţie a cuvântului in minunatele evenimente evanghelice şi ale istoriei bisericeşti.

Izgonirea demonilor, vindecarea bolnavilor, învierea mortilor, renaşterea sufletelor omeneşti, toate acestea sunt „ciudesnâi” în ambele sensuri ale cuvântului – „minunate” şi „foarte frumoase”, în acelaşi timp. Sunt evenimente în care se manifestă, pe de o parte, acţiunea supranaturală a puterii dumnezeiesti, iar pe de altă parte, supremul triumf al frumusetii, al ratiunii impotriva absurdului, al luminii împotriva tenebrelor, al vietii impotriva morţii, a imperisabilului împotriva perisabilului, al iubirii împotriva urii.

Firesc este ca sufletul creştin al poporului rus, căruia îl este scumpă răsfrângerea luminii cereşti asupra întunericului „lumii acesteia”, să fi tins spre cei pe care i-a considerat făcători de minuni. La rândul său, părintele Ioan de Kronstadt, care s-a numărat printre aceştia, a iubit poporul rus fără să ţină seama de bezna în care zăcea, tocmai pentru această aspiraţie a sa spre acea lumină care era ea însăşi un miracol.

In această minunată atracţie către minune există ceva ca o eternă copilărie, dar şi ceva etern uman. Iubind copiii, părintele Ioan nu putea să nu-şi iubească şi poporul său, cu păcatele sale, cu teribilele sale realităţi, dar şi cu naivitatea sa copilărească.

Probabil că tocmai de aceea, trăind laolaltă cu poporul său, care îl făcea deseori să sufere, suferea, la rându-i, împreună cu el, dar în acelaşi timp sorbea puteri proaspete din puterea sufletului poporului său.

Acolo unde există setea de minune, cea care este în ultimă instanţă setea de sublim şi de perfecţiune, absolut totul, până la lucrurile cele mai simple şi comune, devine minune, iar minunile se săvârşesc mai lesne ca oriunde”.

(Din: Episcopul ALEXANDRU, “Sfantul Ioan de Kronstadt. Viata, invatatura, minunile”, Editurile Sophia si Cartea Ortodoxa, 2007)

***

Sfantul Siluan Athonitul despre Batiuska Ioan de Kronstadt:

“Odată, Domnul mi-a dat să văd la Vechiul Russikon un ieromonah duhovnic la vremea mărturisirii, în chipul lui Hristos. Stătea în picioare în locul în care se ascultau mărturisirile, strălucind în chip negrăit şi, deşi părul său era cu totul alb din pricina vârstei înaintate, faţa lui era frumoasă şi tânără, ca a unui băiat. Am văzut un asemenea chip la un episcop în timpul Liturghiei. L-am văzut aşa şi pe părintele Ioan din Kronstadt, care prin fire era la înfăţişare un om obişnuit, dar prin harul lui Dumnezeu faţa sa strălucea ca a unui înger şi voiai să te uiţi la ea. Astfel, păcatul urâţeşte pe om, dar harul îl face frumos“.

(apud “Ramura inflorita”: Sfântul Siluan Athonitul- despre cum se pierde şi cum se câştigă frumuseţea chipului)

“Pe părintele Ioan l-am văzut în Kronştadt. Slujea Sfân­ta Liturghie. Am fost izbit de puterea rugăciunii lui şi până astăzi, deşi s-au scurs aproape patruzeci de ani de atunci, n-am mai văzut pe nimeni slujind ca el. Norodul îl iubea şi toţi stăteau cu frica lui Dumnezeu. Şi nu e de mirare: Duhul Sfânt atrage la Sine inima oamenilor. Vedem din Evanghelii câte mulţimi veneau după Domnul. Cuvântul Domnului îi atrăgea pe oameni, pentru că era rostit prin Duhul Sfânt şi de aceea el era dulce şi plăcut sufletului.

Când Luca şi Cleopa mergeau spre Emaus şi pe drum  s-a apropiat de ei Domnul şi le-a vorbit, inimile lor erau aprinse de iubire pentru Dumnezeu [Lc. 24,32].

Şi părintele Ioan avea în el din belşug pe Duhul Sfânt  Care aprindea sufletul lui să iubească pe Dumnezeu, şi acelaşi Duh lucra prin el asupra oamenilor. Am văzut cât norod năvălea după el, ca la un foc, pentru a-i primi bine­ cuvântarea, iar după ce o primeau, se bucurau pentru că Duhul Sfânt este plăcut şi dă sufletului pace şi desfătare.

(…) O, mare părinte Ioane, tu eşti rugătorul nostru! Mulţu­mesc lui Dumnezeu că te-am văzut şi-ţi mulţumesc şi ţie, bunule şi sfântule păstor, căci prin rugăciunile tale am lă­sat lumea şi am sosit la Sfântul Munte al Athosului, unde am văzut mare milă de la Dumnezeu. Şi acum scriu cu bucurie, că Domnul mi-a dat să înţeleg viaţa şi nevoinţa acestui bun păstor.

E o mare nevoinţa [asceză] să trăieşti cu o femeie tâ­nără şi să nu te atingi de ea. Pot aceasta numai cei ce poartă în ei în chip simţit pe Duhul Sfânt. El este dulce şi biruie iubirea unei soţii drăguţe. Mulţi sfinţi se temeau de apropierea femeilor, dar părintele Ioan, deşi era înconju­rat de femei, avea pe Duhul Sfânt, a Cărui dulceaţă covâr­şeşte iubirea trupească.

Mai adaug şi aceasta: era atât de smerit, că nu pierdea  harul Duhului Sfânt, şi de aceea îl iubea atât de mult no­rodul, iar el ducea minţile oamenilor spre Dumnezeu.

Vezi în el puterea Duhului Sfânt? Când citeşti cartea sa Viaţa mea în Hristos, sufletul simte în cuvintele lui pute­rea harului lui Dumnezeu. Tu zici: „Eu însă o citesc şi o găsesc fără gust”. Dar te întreb: „Oare aceasta nu este pen­tru că eşti mândru?” Iar harul nu se atinge de inima omu­lui mândru.

Părinte Ioane, acum viezi în cer şi vezi pe Domnul, pe  Care sufletul tău îl iubea încă de pe pământ. Te rugăm: Roagă-te pentru noi, ca şi noi să iubim pe Domnul şi să aducem roade de pocăinţă care bucură pe Domnul.

Bunule şi sfântule păstor, ca un vultur ce zboară în  înălţimi te-ai ridicat deasupra marii Rusii şi din această înălţime la care te-a suit Duhul Sfânt Care viază întru tine, ai văzut nevoile norodului tău. Prin puterea Duhului Sfânt ai atras norodul spre Dumnezeu, iar oamenii, auzind din gura ta cuvântul lui Dumnezeu, suspinau şi aduceau po­căinţă fierbinte.

O, mare şi bunule păstor, deşi cu trupul ai murit, dar  cu duhul eşti împreună cu noi şi, stând înaintea lui Dum­nezeu, ne vezi în Duhul Sfânt din cer.

Iar noi cu smerenie te cinstim pe tine.

(“Între iadul deznădejdii si iadul smereniei”, apud Blogul lui Calin Dragan)

Legaturi:

• 20 DECEMBRIE – CENTENARUL ADORMIRII UNUI MARE SFANT PREOT DE MIR – IOAN DE KRONSTADT (Viata Sfantului)
• Sf. Ioan de Kronstadt despre rautatea celor care otravesc Biserica cu ponegriri, banuieli si osandiri
• Sfantul Ioan de Kronstadt ne invata sa traim si sa ne rugam in Duh
• Sf. Ioan de Kronstadt: Oamenii au cazut in necredinta fiindca s-au lipsit de duhul rugaciunii
• Sf. Ioan de Kronstadt – Descoperire cereasca aratata in vis (extrasa din “Profetii si marturii…“)
• Cartea cuprinzand “Ultimele insemnari” ale Sfantului Ioan
• O mărturie minunata a sfântului despre sine însuşi
• Acatistul Sfantului Ioan de Kronstadt
• Sfantul Nou-Mucenic Tar Nicolae al II-lea mult-patimitorul – sensul proniator al unei reabilitari

“Ce rău imens fac lor înşile şi altora aceşti viermi moraliza­tori! Ei fac să se surpe în conştiinţa multora respectul legitim faţă de anumite persoane, să li se întunece prestigiul, să nu mai poată fi luaţi drept exemplu de urmat, agită spiritele cu gând de osândă, îşi fac rău lor înşile, luând de la diavolul otrava judecării aproapelui“. (Sf. Ioan de Kronstadt)

Satisfacţia de a vorbi de rău pe alţii

“Mi s-a întâmplat să întâlnesc şi să aud vorbind oameni, care se refe­reau perfid, cu o bucurie răutăcioasă la nişte „pete” din viaţa şi activitatea unor oameni de seamă şi chiar sfinţi şi care, pentru acele „pete” reale sau închipuite, defăimau toată viaţa acelor persoane, zicând de ele că ar fi fost făţarnice sau chiar că s-ar fi lepădat de Dumnezeu. Ei sunt gata să-şi susţină afirmaţiile cu fapte, numai că şi acestea sunt tot atât de obscure şi de îndoielnice ca şi obscurul, suspectul şi vicleanul lor suflet, care, cu o „pată” a altuia, păcat sau slăbiciune, vor să-şi asigure o falsă justificare propriilor lor fapte reprobabile.

Prin acestea însă nu se pot scuza nicicum, ci dim­potrivă, îşi aduc o şi mai mare osândă, fiindcă „văd paiul din ochiul fratelui” şi îl judecă, dar „bârna din ochiul lor – da, o ditamai bârnă – nu o iau în seamă” (cf. Matei 7, 3). Zice: acest părinte sau acesta s-a făcut vinovat de cutare sau cutare păcat. Ei, şi ce? E om, şi nu este om care să nu greşească. „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (1 Ioan 1, 8). Eşti tu, oare, fără de păcat? Dacă nu eşti, de ce arunci în fratele tău cu piatra osândirii?

Dacă aş începe să-ţi caut viaţa, „la bani mă­runţi”, raportând-o la cuvântul lui Dumnezeu, ţi-aş putea condamna şi eu păcatele, multe şi grele, cu propriile tale cuvinte. Aş putea să te învinuiesc de trufie, de îngâmfare, de necredinţă, de iubire de agonisire, de desfrânare, de tâlcuire anapoda a cuvântului lui Dumnezeu şi a poruncilor Sale, de ră­ceală în credinţă şi de câte altele. Ţi-aş găsi, poate, nu o singură „pată”, ci întreg trupul tău devenit o imensă pată neagră, fiindcă ochiul minţii tale este viclean.

Cât de mult mă scârbeşte această drăcească satisfacţie de păcatul altuia, această infernală strădanie de a demonstra păcatele, adevărate sau închipuite, ale omului! Şi când te gândeşti că cei cărora le place să se ocupe de aşa ceva îndrăznesc să susţină că o fac din respect şi că încearcă, prin toate mijloacele să îndeplinească porunca lui Dumnezeu despre iubirea aproape­lui! Despre ce iubire poate fi vorba când cauţi cu orice preţ să vezi şi să gă­seşti chiar şi la oamenii de seamă şi la sfinţi pete negre şi când, pentru un sin­gur păcat, cauţi să le ponegreşti toată viaţa, refuzând să li-l treci cu vederea, chiar şi atunci când ar fi cazul.

Uitat-aţi oare că dragostea „toate le rabdă” (1 Corinteni 13, 7)? Ce rău imens fac lor înşile şi altora aceşti viermi moraliza­tori! Ei fac să se surpe în conştiinţa multora respectul legitim faţă de anumite persoane, să li se întunece prestigiul, să nu mai poată fi luaţi drept exemplu de urmat, agită spiritele cu gând de osândă, îşi fac rău lor înşile, luând de la diavolul otrava judecării aproapelui. Frate! „Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere să-l facă, să stea” (Romani 14, 4)”.

(din: Sfantul Ioan de Kronstadt - “Viata mea in Hristos”, Editura Sophia, 2005)

NOTA:

[1]. “Nu are importanta daca unii oameni n-au rautate, ci doar o simpla superficialitate, deoarece si acestia, cu superficialitatea lor, creeaza probleme”. (Cuviosul Paisie Aghioritul: Cuviosul Paisie despre folosul ce se dobandeste dintr-o prietenie duhovniceasca si despre vatamarea mediilor si tovarasiilor lumesti)

Legaturi:

• Preot Sever Negrescu: ORI DE CATE ORI NE INCEARCA MINCIUNA
• IN CATE FELURI NE PUTEM LEPADA DE HRISTOS
• “Cerule! Ce se intampla cu oamenii?…” - PUR SI SIMPLU ACTUAL!
• VREMEA ESTE A CERNERII – scrisoare catre un arhiereu a parintelui Rafail
• SFANTUL IOAN IACOB HOZEVITUL ACTUAL: “Smintelile dintre noi sunt armele cele mai puternice pe care le dam vrajmasilor ca sa ne lupte pe noi”
• SFANTUL IOAN IACOB: “Pe cei slabi sa-i intarim, iar pe cei vicleni sa-i ocolim”
• “Du-te, sa-ti fie dupa cum ai crezut!”
• Meditatie la Duminica inmutirii painii si pestilor: OMUL INTRE INMULTIREA PAINILOR SI A PESTILOR SI IMPUTINAREA CREDINTEI
• PARINTELE SAVATIE DESPRE TRUFIA CARE NE DEZBINA
• Parintele Savatie Bastovoi: Tristă cugetare despre dragoste
• Steinhardt : Sapte pacate capitale
• Parintele Arsenie ne invata cum sa stam impotriva curviei, a mandriei si a vorbariei
• “…si ne omoram noi intre noi”

 VIATA SFANTULUI IOAN DE KRONSTADT – Preluata de pe blogul Taina casatoriei

“Sfântul Ioan s-a născut în gubernia Arhanghelsk din Rusia, la 18 octombrie 1829, într-o foarte săracă familie preoţească. Cei mai mulţi dintre strămoşii săi, vreme de cel puţin 350 de ani, au fost preoţi sau cantori [dascali, cantareti] sau au slujit într-un fel sau altul Bisericii, astfel că Ioan a fost blagoslovit cu o creştere foarte evlavioasă. Tatăl său îl lua foarte des  la slujbele bisericii, iar acasă vorbea adeseori cu el despre Hristos şi sfinţi. El însuşi spune: „Pe cât îmi pot aduce aminte, din cea mai fragedă pruncie, pe când aveam patru sau şase ani, părinţii mei mi-au  sădit obişnuinţa rugăciunii, şi prin pilda lor m-au făcut să fiu un copil în armonie cu religia“.

În ultimii săi ani, vorbind uneia din fiicele sale duhovniceşti, Stareţa Taisia, Sfântul Ioan i-a spus: „Ştii ce anume a pus temelia  întoarcerii mele către Dumnezeu şi ce anume, încă din copilărie mi-a încălzit inima cu dragostea de El? Sfintele Evanghelii. Tata avea Noul Testament în slavonă, iar mie îmi plăcea să citesc minunata carte când veneam acasă în vacanţele şcolar; stilul şi simplitatea povestirii o făcea accesibilă judecăţii mele copilăreşti. Am citit Evangheliile, m-am desfătat cu ele şi am aflat în ele o mângâiere de neînlocuit. Acest Nou Testament l-am avut cu mine şi la şcoală. Aş putea spune că Noul Testament mi-a fost prietenul copilăriei, dascăl, călăuzire şi mângâiere…“

A învăţat cu mare greutate să citească, iar în primii ani de şcoală se chinuia să înţeleagă şi să reţină lecţiile. Dar pe la zece ani, după ce s-a rugat cu înfocare şi îndelung, cerând ajutorul lui Dumnezeu, amândouă aceste neputinţe au fost cu totul tămăduite prin harul lui Dumnezeu.

Pe când era la Academie, învăţând pentru a se face preot, Sfântul Ioan visa să ajungă mai întâi propovăduitor între păgâni, mai ales în Alaska. Dar când şi-a dat seama că însuşi poporul său avea mare nevoie de învăţătură, a început a râvni să fie un preot care să-şi slujească şi să-şi înveţe poporul. Într-o noapte s-a văzut în vis intrând într-o catedrală. Mai târziu, când a vizitat catedrala din Kronstadt, un mare port din nordul Rusiei, a recunoscut-o ca fiind cea din visul său. S-a căsătorit cu Elisabeta, fiica protoiererului catedralei (aflat în pragul pensionării), şi a ajuns preot acolo în 1855.

Prima sa predică arată obârşia deosebitului său succes ca preot, iar ceea ce a spus atunci despre dragoste se potriveşte creştinilor din toate timpurile: „Îmi simt slăbiciunea şi nevrednicia de a săvârşi cea mai înaltă slujire de pe pământ, însă ştiu ce anume mă poate face vrednic de cinul preoţesc… este dragostea pentru Hristos şi pentru toţi oamenii, Dragostea este o forţă uriaşă; ea îl face tare pe cel slab şi mare pe cel mic. Aceasta e însuşirea dragostei curate, a dragostei Evangheliilor. Dumnezeul meu, care este cu totul dragoste, îmi dă o putere din dragostea aceasta şi o aprinde cu flacără mare prin Sfântul Său Duh“.

Părintele Ioan ştia de la început că dragostea faţă de toţi oamenii – nu numai faţă de cei din întinsa sa parohie, ci faţă de toţi cei din oraş, inclusiv săracii şi răufăcătorii – va însemna pentru el o trudă nemaipomenită. Este limpede că simţea nevoia unei căsătorii cu o rânduiala neobişnuită. Astfel că, încă de la începutul căsătoriei lor, i-a spus soţiei că vroia să trăiască cu ea ca frate şi soră, spre a se putea dărui mai deplin slujirii lui Dumnezeu şi celorlalţi oameni. Deşi la început soţia sa nu s-a bucurat de această propunere, cu timpul a ajuns nu numai să o primească, ci şi să-i fie ajutor şi sprijin nepreţuit în marea lui misiune. Negreşit că era greu să trebuiască să-ţi „împarţi” soţul iubit cu atât de mulţi oameni – ca el să fie plecat, slujind celorlalţi mai tot timpul – dar poate că această grea jertfă a fost una din cele mai mari ofrande ale sale. Căci a reuşit să accepte acest fel de vieţuire neobişnuită cu bucurie, socotindu-l pe Sfântul Ioan ce pe o „comoară de obşte” ce trebuia îngrijită şi ocrotită. Nepoata lor, pe care mai târziu au crescut-o în propria casă, aduce mărturie limpede despre acest lucru, ca şi despre marea dragoste dintre ei, aşa cum vedem din amintirile ei de mai jos.

Spre a da o oarecare idee despre slujirea „practică” a Sfântului Ioan, putem înşirui principalele componente ale „Casei muncii ziditoare“ pe care a înfiinţat-o pentru săracii oraşului. Ea cuprindea o şcoală elementară gratuită (Sfântul Ioan iubea în mod deosebit copiii, spunând că în ei chipul lui Dumnezeu era mai vădit), un atelier de tâmplărie, o clasă de desen, un atelier de cusut pentru femei, un atelier de cizmărie, o bibliotecă pentru copii, o colecţie zoologică, o sală de gimnastică şi o librărie pentru copii şi adulţi. A organizat şi lecţii de catehizare pentru adolescenţi şi copii, conferinţe pe diferite teme, a înfiinţat o sală de lectură pentru copii, o bibliotecă cu taxă, un cămin de orfani, o tabără de vară pentru copii, un adăpost pentru alcoolici, îngrijire medicală gratuită şi mese gratuite pentru săraci.

De obicei, Părintele Ioan îşi începea ziua la orele trei dimineaţa şi adeseori nu se culca până la miezul nopţii. Pe lângă faptul că organiza ajutorarea săracilor, prin strângerea de fonduri şi chivernisirea lor, el însuşi petrecea multe ore pe zi între oameni – cercetând, mângâind, aducându-le hrană, făcând rost de medicamente pentru bolnavi şi aşa mai departe.

Din multele donaţii pe care le primea, a mai zidit în sărăcăciosul sat unde se născuse o biserică, o şcoală, un orfelinat, un joagăr, un magazin cooperatist şi o mănăstire. Printre multele sale realizări trebuie pomenită şi frumoasa mănăstire Sfântul Ioan din Rila, pe care a întemeiat-o. În subsolul bisericii acesteia a zidit o capelă închinată Sfântului Prooroc Ilie şi Sfintei Teodora – sfinţii patroni ai părinţilor săi. Acolo a şi cerut să fie înmormântat.

Însă mai presus de toate, Sfântul Ioan a fost un mare om de rugăciune, care iubea slujbele bisericii. Slujea Sfânta Liturghie în fiecare zi şi îndemna pe oameni să se împărtăşească cât mai des (uneori erau cinci mii de credincioşi care se împărtăşeau la Liturghie, astfel că slujba ţinea mai multe ore). Sfântul Siluan Athonitul (24 septembrie), contemporan cu Sfântul Ioan, spunea despre el:

„Îmi aduc aminte cum după Liturghie, atunci când trăsura sa trăgea, iar el se urca în ea ca să se aşeze, oamenii năvăleau împrejurul lui, cerându-i blagoslovenia; şi în tot acel vacarm, sufletul lui rămânea răpit în Dumnezeu. Atenţia sa rămânea neabătută în mijlocul mulţimii şi nu îşi pierdea pacea sufletească. Vă întreb, cum oare izbândea aceasta? Izbutea aceasta, şi nu se tulbura, fiindcă iubea oamenii şi nu înceta să se roage Domnului pentru ei“.

Aşa cum am spus, Sfântul Ioan iubea copiii şi era adânc preocupat de educaţia lor. Stăruia să predea el însuşi Noul Testament şi alte ore la liceu şi să asigure din micul său salariu educaţia nepoatei sale şi, cum spune ea însăşi, „urmărea progresele mele cu un interes neabătut, uitându-se săptămânal în carnetul meu de note şi semnându-l”.

El a văzut valoarea educaţiei seculare, dar şi-a dat seama că aspectul cel mai însemnat al educaţiei era „educaţia inimii” – educaţia e poate fi deplin asigurată numai de către Biserică. Cum spunea el însuşi:

„Poţi fi savant, dar vai, un om foarte rău... Trebuie să educăm oamenii să nu fie doar nişte învăţaţi şi oameni folositori societăţii, ci şi – ceea ce este cu mult mai însemnat şi folositor -  să fie creştini buni şi cu frica lui Dumnezeu… Rugaţi-vă lui Dumnezeu ca, din suma totală a cunoştinţelor dobândite, să crească în sufletul copiilor un întreg un întreg armonios – acel sănătos sistem creştin de cunoştinţe, rânduieli şi deprinderi ce înfăţişează adevărata educaţie creştinească… Dar dacă elevii noştri  chiulesc de la sfintele slujbe spre a-şi face lecţiile ce sunt legate, strict vorbind, de lucruri lumeşti; şi dacă, atunci când se află în biserică, îşi fac griji pentru temele de acasă, astfel încât slujba nu le poate hrăni mintea şi inima; şi dacă se plictisesc în biserică, atunci activitatea pedagogică va avea de suferit. Căci cea mai bună educaţie este negreşit cea dată de Biserică, cu  minunatele şi cereştile ei slujbe, ce pătrund direct înăuntrul fiinţei omului.”

Pe lângă toate operele de binefacere şi slăvita slujire  a Liturghiei, Părintele Ioan era binecunoscut pentru discernământul său duhovnicesc, în calitate de duhovnic, şi pentru rugăciunile sale vindecătoare. Multe minuni s-au făcut prin rugăciunile Părintelui Ioan, atât în timpul vieţii, cât şi după moarte.

În ultimii trei ani ai vieţii, Părintele Ioan a îndurat mari dureri din pricina bolii. Şi Matuşka Elisabeta era foarte bolnavă şi se necăjea că nu poate să-l îngrijească. Cu trei zile înainte de moartea lui, când i s-a spus despre supărarea ei, el a zis: „Spune-i soţiei mele ca este întotdeauna cu mine, şi eu sunt întotdeauna cu ea“. Aceste cuvinte i-au adus mare mângâiere, atunci şi după moartea lui.

Cunoscând de mai înainte ziua morţii sale, Sfântul Ioan a trecut cu pace în lumea de dincolo, la 20 decembrie 1908, la vârsta de 79 de ani. Întreaga Rusie a jelit pierderea celui mai iubit păstor al ei; douăzeci de mii de oameni i-au urmat sicriul în alai. Însuşi Împăratul Nicolae al II-lea a poruncit să se ţină o slujbă de pomenire la moartea lui.

Matuşka Elisabeta a jelit adânc plecarea iubitului ei soţ. Şi ea s-a pregătit cu grijă pentru moartea veşnică – căindu-se de toate păcatele şi primind zilnic Sfânta Împărtăşanie în ultimul an al vieţii. S-a împărtăşit pentru ultima oară la 21 mai 1909 şi a părăsit această viaţă cu pace în dimineaţa următoare, pe când i se citea rugăciunea de ieşire a sufletului.

După cum spunea nepoata ei, Mătuşka Elisabeta „nu şi-a îngăduit niciodată să se amestece în treburile Batiuşkăi; n-a încercat niciodată să iasă în faţă sau să treacă drept egala lui; rămânând mereu în umbră, ea strălucea de razele slavei lui, ale minunatelor lui fapte creştineşti“. Deşi un asemenea rol este adeseori nu numai evitat în zilele noastre, ci chiar dispreţuit, trebuie să înţelegem că o parte din marea roadă adusă de Sfântul Ioan a fost posibilă doar prin dragostea jertfelnică a soţiei sale, iar acea roadă a fost desigur vrednică de o aşa mare jertfă. Având în vedere roada la producerea căreia a ajutat acea jertfă, putem negreşit să înţelegem care a fost ecoul „neţărmuritei” recunoştinţe pentru însemnatul rol al Matuşkăi Elisabeta în slujirea soţului ei – chiar dacă acest rol a trecut cu totul neobservat.

Deşi această pereche a avut o viaţă de familie neobişnuită, prin vădita lor străduinţă întru mântuire, înţelegând viaţa aceasta ca pregătire pentru Împărăţia cerească, ca  şi prin dragostea şi dăruirea lor unul faţă de altul şi faţă de toţi cei din jurul lor, ei pot fi pildă tuturor”.

(David şi Mary Ford, „Căsătoria, cale  spre sfinţenie. Vieţile sfinţilor căsătoriţi”, Ed. Sophia, Bucuresti, 2001)

• Sfantul Ioan de Kronstadt ne invata sa traim si sa ne rugam in Duh
• Sf. Ioan de Kronstadt – Descoperire cereasca aratata in vis (extrasa din “Profetii si marturii…“)
• Acatistul Sfantului Ioan de Kronstadt
• Cartea cuprinzand “Ultimele insemnari” ale Sfantului Ioan
• O mărturie minunata a sfântului despre sine însuşi
• Sfantul Nou-Mucenic Tar Nicolae al II-lea mult-patimitorul – sensul proniator al unei reabilitari
• Va mai recomandam in mod special cateva sectiuni de pe blogul dedicat Sfantului Ioan:

• Home
• Fotografii
• Scrierile
• Download

“Cand diavolul ni se afla in inima, simtim ceva ca o greutate ucigatoare, sufletul simte ca ceva il strange si ca se intuneca; totul ne irita; simtim repulsie fata de orice fapta buna; interpretam anapoda orice cuvant si orice gest ale altora fata de noi, neobisnuita, o para de foc in piept si in inima; vedem in ele porniri impotriva noastra, facute cu rea intentie, o lezare a onoarei si de aceea nutrim fata de ei ura adanca, ucigasa, gand de manie si razbunare. “Dupa roadele lor ii veti cunoaste” (Matei 7, 20). Sunt zile cand duhul rau ma tulbura si pe mine.

Oamenii au cazut in necredinta fiindca s-au lipsit cu totul de duhul rugaciunii sau fiindca nu-l au si nu l-au avut niciodata. Intr-un cuvant, pentru ca nu se roaga. De aceea inima unor asemenea oameni devine campul in care poate lucra in voie stapanul lumii acesteia, diavolul. El este si stapanul lor. Acestia nu s-au rugat si nu se roaga Domnului sa coboare asupra lor roua harului dumnezeiesc (iar de darurile Domnului au parte doar cei ce le cer). Inimile intinate dupa fire, lipsite de roua insufletitoare a Duhului Sfant se usuca si astfel, palite de o teribila arsita, cad, pana la urma, mistuite de flacarile infernale ale necredintei si ale patimilor de tot felul, diavolul nestiind sa faca altceva decat sa atate patimile, cele care intretin acest foc grozav; el salta de bucurie vazand cum pier nefericitele suflete, cele rascumparate cu sangele Domnului, al Celui ce i-a surpat puterea.

O rugaciune de dimineata.

Dumnezeule! Facatorule si Stapane al lumii, cauta cu milostivire in ceasul acesta al diminetii asupra fapturii Tale impodobita cu dumnezeiescul Tau chip. Fa ca ochiul Tau sa ma invioreze si sa vina lumina Ta cea mai stralucitoare decat Soarele in bezna sufletului meu, cel ticalosit de pacat. Ia de la mine intristarea si lenea, daruieste-mi veselie si vigoare sufleteasca, pentru ca inima mea sa slaveasca cu bucurie bunatatea si sfintenia Ta, nemarginita-Ti maretie, desavarsirile Tale fara de sfarsit, in toata vremea si in tot locul. Ca Tu esti Facatorul meu si Stapanul vietii mele, Doamne, si Tie se cuvine slava de la toate fapturile Tale rationale, in tot ceasul, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Din clipa cand omul, prin propria-i vointa, a cazut de la Dumnezeu, el care fusese candva o vietuitoare de pe langa casa, dar care s-a salbaticit, haladuind prin paduri de nepatruns, el priveste fara chef catre locul vietuirii sale de odinioara, preferand intunericul padurii, adica al lumii acesteia, luminii vechiului loc, adica raiului dumnezeiesc. Ii vine greu sa se uneasca cu Dumnezeu, iar atunci cand reuseste sa o faca, cade adeseori de la Dumnezeu, ii este greu sa creada sincer in Dumnezeu si in toate cate El i le-a descoperit, nu se ingrijeste sa pastreze in suflet nestramutat cerescul dar al credintei.

Daca Dumnezeu poarta de grija, cu intelepciunea Sa proniatoare, firului de iarba, florii sau frunzei unui copac, lasa-ne-va oare pe noi in parasire? Convinge-te, din toata inima, omule, ca Insusi Domnul Dumnezeu, in a Sa iconomie, se ingrijeste de toata faptura Sa, pana la cea mai de pe urma. Intelege ca langa fiecare faptura sta nevazut Creatorul. Dupa cuvintele Mantuitorului, Dumnezeu imbraca iarba campului (Matei 6, 30), hraneste pasarile cerului (Matei 6, 26). Cu ce nu ne inveseleste Domnul pe noi, fapturile Sale? Chiar si cu flori. Ca o gingasa mama, cu puterea Sa atotiitoare si cu intelepciunea Sa, in fiecare primavara face sa creasca pentru noi, din nimic, superba vegetatie. Sa ne desfatam cu ea si sa nu uitam a preaslavi bunatatea Creatorului, Parintele nostru ceresc; sa raspundem iubirii Sale cu inimile noastre iubitoare.

Cine nu crede in Dumnezeu, Cel ce ne scapa din situatiile cele mai grele, cine se arata neincrezator si slab de fire, acela nu vrea sa dea slava lui Dumnezeu, si-L inchipuie ca nu vegheaza, ci doarme, ca nu este nici atotputernic, nici bun, acela minte fata de Dumnezeul Adevarului si prin aceasta cade in cumplit pacat. Cu deosebire, nu pot fi scuzate neincrederea si scepticismul acestora dupa ce au vazut oameni care s-au invrednicit sa primeasca nu o data ajutor minunat de la Dumnezeu-Mantuitorul. O, cate pacate ma apasa!

Dumnezeu Cel nevazut si atoatefacator vine in atingere la modul sensibil cu sufletul meu nevazut, care, in urma acestei atingeri, se umple de o minunata liniste si de o bucurie cereasca. Dovezi despre prezenta lui Dumnezeu nu-mi aduc ochii (ca in cazul obiectelor obisnuite ale existentei), nici urechile pe calea cuvintelor si sunetelor vocii, nu acestea fac sa ajunga la mine “semnale” de la Cel de necuprins; mi le aduce sufletul, care, ca sa zic asa, se patrunde de Dumnezeu.

Atunci cand se tulbura si iti umple inima de deznadejde rautatea oamenilor, adu-ti aminte ca Domnul Dumnezeu Cel atotputernic si atotdrept te iubeste nemarginit si ca El rabda o vreme rautatea oamenilor, dar cand vine timpul, o pedepseste dupa merit. Tu nu esti in stare sa dispui, asa cum ai dori, de tine, de gura ta, de un singur madular al trupului tau. Tinand seama de aceasta, gandeste-te cum este Cel ce conduce intreg universul, tinandu-l intr-o asemenea, minunata, extraordinara ordine, Cel ce stapaneste tot neamul omenesc cel cuprins de rautate si desmatare, oamenii fiind gata oricand sa se nimiceasca unii pe altii, dar in acelasi timp avand parte, sub stapanirea Lui, mai mult de bucurii decat de suparari. Cat de atotputernic si de preaintelept este Domnul, Cel ce carmuieste peste o asemenea imensa si felurita multitudine! Bizuie-te pe ajutorul Sau la modul absolut.

Cand este vorba de dumnezeiestile Taine nu sta sa te intrebi: oare cum se intampla? Nu-ti este cunoscut cum a facut Dumnezeu lumea din nimic si nici in aceasta privinta nu poti si nu trebuie sa stii ceea ce face Dumnezeu in chip tainic. Taina lui Dumnezeu trebuie sa ramana pentru tine taina, fiindca tu nu esti Dumnezeu, nu poti cunoaste tot ceea ce cunoaste Dumnezeu Cel atotputernic, a Carui intelepciune este nesfarsita. Tu esti lucrul mainilor Lui, neinsemnata lui creatura. Tine minte ca a fost o vreme cand nu exista nimic si ca dupa aceea tot ce exista pana astazi a fost creat din nimic de Cuvantul lui Dumnezeu: “Fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut” (Ioan 1,3).

Predati-va, rugatorilor, lui Dumnezeu, inima, acea inima iubitoare, sincera, cu care va iubiti parintii, binefacatorii, prietenii, cea in care simtiti dulceata iubirii curate, neprefacute.

Uneori, in timpul unei rugaciuni indelungate, abia daca ajung sa fie placute lui Dumnezeu cateva minute, cele ce sunt rugaciune sincera si adevarata slujire lui Dumnezeu. Principalul intr-o rugaciune este apropierea inimii de Dumnezeu, cea care da marturie despre dulcea prezenta a lui Dumnezeu in inima.

Fie dupa cum Eu voiesc, nu dupa cum voiesti tu. Acesta este glasul Stapanului Dumnezeu, pe care il aude mereu sufletul nostru cazut in pacat si care nu vrea sa iasa din starea de intristare pe care i-o da pacatul. Fie asa cum Eu voiesc: sau te pocaiesti din adancul inimii, pe masura pacatului savarsit si te intorci la calea vietii, cea pe care ti-am aratat-o Eu, sau supune-te unei pedepse, pe masura pacatului, asa cum ti-o va da dreapta Mea judecata. Altminteri, pacatul pe care l-ai savarsit te va chinui, ca unul ce este o abatere de la poruncile Mele. Sufletul nostru isi va afla linistea numai atunci cand va face in mod real si din adancul inimii dovada de pocainta, pe masura pacatului savarsit, sau va suporta pedeapsa dumnezeiasca corespunzatoare. O, stapanire atotputernica si atotdreapta a Dumnezeului nostru, cea care carmuiesti in chip nevazut nevazutele noastre suflete, Tie se cuvine toata marirea! Slava Tie, Doamne, Mantuitorul nostru! Faca-se voia Ta!

Cat de repede si de usor ne poate mantui Domnul nostru! Intr-o clipita, pe neasteptate, pe nebagate in seama. Adesea am fost in timpul zilei un mare pacatos, iar seara, dupa rugaciune, am mers la culcare indreptat si mai alb decat zapada, prin darul Sfantului Duh, cu inima plina de dulceata si de o adanca pace. Cat de usor ii este Domnului sa ne mantuiasca, in seara vietii noastre, in amurgul zilelor noastre! Mantuieste-ma, mantuieste-ma, o, Preabunule Doamne, primeste-ma in cereasca Ta imparatie. Totul iti este cu putinta. Sluga “pentru stapanul sau sta sau cade. Dar va sta, caci Domnul are putere ca sa-l faca sa stea” (Romani 14, 4).

Ceea ce este de cea mai mare importanta si reprezinta elementul vital pentru orice faptura, aceea s-a ascuns de catre Creator in adancul fapturii. Putem observa aceasta pretutindeni. Bunaoara la om. Sufletul este asezat in chiar mijlocul fapturii sale, in inima, de aceea se si spune adesea in loc de suflet – inima si in loc de inima – suflet. “Mahnit e duhul in mine si inima mea incremenita inlauntrul meu” (Psalmul 142, 4); “Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule, si duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele” (Psalmul 50, 11).

Dumnezeul nostru este Dumnezeul milei, indurarilor si al iubirii de oameni (Psalmul 102, 8 s.a.), si nu Dumnezeul chinurilor si al pedepselor. Chinurile vin ca o consecinta a pacatului, ele fiind si partea acelor fiinte fara trup care l-au parasit pe Dumnezeu. De aceea, daca te caiesti, sincer, din inima, poti crede ca vina pentru chinurile si suferintele tale o poarta pacatul si diavolul, dar nu numai acestea, ci si tu insuti, fiindca diavolul nu ti-ar fi putut face nici un rau daca n-ar fi gasit ceva in tine de care sa se agate.

Sunt un Dumnezeu zelos… (Iesirea 20, 5). “Nu voi da nimanui slava Mea” (Isaia 42, 8). Aceste cuvinte ale Domnului slavei devin o realitate atunci cand slava lui Dumnezeu, care lucreaza in mine prin Sfintele Daruri, o atribui, in sinea mea, altcuiva, sau la altceva, neaducandu-I Lui recunostinta, din toata inima. Atunci devine Domnul zelos pe slava Tainelor Sale, intotdeauna minunate, datatoare de viata. Si atunci sufletul meu va fi pedepsit prin dreapta Sa Judecata, cu toiag parintesc. Atunci aude el deslusit cuvintele Domnului: “Nu voi da nimanui slava Mea”. “Pentru ca nu-mi dai Mie slava care mi se cuvine, cea pe care o vezi tu insuti atat de limpede in Tainele Mele, lovi-voi launtrul tau cu toiagul dreptatii Mele si prin aceasta te voi face sa stii si sa crezi ca nu voi da slava Mea altcuiva niciodata. Eu iti curat pacatele si iti fac sufletul mai alb decat zapada, cu Sangele Meu. Iti aduc in suflet pace si bucurie. Te incalzesc si te alint ca o mama pe pruncul sau, pun in tine blandetea si smerenia Mea. Umplu de dragoste inima ta. Te prefac, iti dau o alta infatisare, spre propria-ti uimire, ca sa te faci om nou, duhovnicesc, si cui altuia i-as putea da slava faptelor Mele? Fiindca Eu raman vesnic neschimbat: “Dumnezeu nu este ca omul, ca sa-L minti, nici ca fiul omului ca sa-i para rau” (Numeri 23, 19).

Dumnezeu Cel nevazut lucreaza asupra sufletului meu, ca si cand ar fi vazut si ca si cum s-ar afla aievea in fata mea, cunoscandu-mi tot ce gandesc si tot ce simt: orice lene ascunsa si orice indaratnicie, orice patima isi primeste intotdeauna pedeapsa cuvenita. In general, daca dispozitia mea launtrica nu este vrednica de Dumnezeu, de sfintenia Lui, inima se simte pedepsita ca de un foc dogoritor, iar atunci cand sunt vrednic ma simt vesel si linistit.

Orice s-ar spune, omul devine uneori din cale-afara de suparacios si de rau nu fiindca e in firea lui sa fie asa, ci fiindca diavolul s-a straduit din rasputeri sa-l faca asa. Observati-va pe voi insiva, observati-i si pe altii atunci cand devin irascibili si rai, cand voi insiva si ei ati fi fost in stare sa faceti una cu pamantul pe cineva care va dusmaneste in mod real sau numai vi s-a parut ca o face. Comparati aceasta stare cu linistea care va cuprinde si ii cuprinde si pe altii (uneori foarte repede, prin lucrarea ingerului pazitor), blandetea, bunatatea de caracter care reapar la propria voastra persoana sau la altii, trecerea de la o anumita stare la contrariul ei. Va veti spune in sine: acesta pare un alt om, nu seamana cu cel care cu putin timp in urma era plina de manie si rautate. Acest om este cel “din care iesisera demonii… sezand jos, la picioarele lui Iisus” (Luca 8, 35) (adica bland si smerit), cumintit si intreg la minte. Oare sa nu se mai afle in el nici urma din vechea rautate si din nebunia de mai inainte? Unii tagaduiesc existenta duhurilor rele. Dar asemenea cazuri precum cele de mai sus din viata unor oameni arata limpede ca ele exista. Daca fiecare efect are propria sa cauza si daca pomul se cunoaste dupa roade, cum ar putea sa nu se vada in cineva, care este cuprins de o furie dementa, duhul rau care lucreaza in el si care nu se poate manifesta decat intr-un mod care ii este intru totul propriu. Poate cineva sa nu recunoasca in dezlantuirea de ura a cuiva pe incepatorul a toata rautatea? Mai mult decat atat, omul care s-a molipsit de tafna si iritare si care emana ura simte deslusit in piept prezenta unei forte malefice; ea ii produce in suflet o cu totul alta stare decat aceea de care vorbeste Mantuitorul, referindu-se la prezenta Sa: “Caci jugul Meu e bun si povara Mea este usoara” (Matei 11, 30). Cand este prezent cel rau, te simti ingrozitor, simti o apasare trupeasca si sufleteasca.

Cea mai frecventa cerere care se face in biserica prin glasurile preotilor, citetilor, cantaretilor este sa fie miluiti. Ce inseamna aceasta? Inseamna ca toti cei ce ne aflam in biserica meritam pedeapsa dumnezeiasca si ca primul lucru de care trebuie sa ne aducem aminte cand venim la biserica este ca suntem pacatosi si ca ne-am infatisat inaintea Domnului cerului si pamantului, Facatorul si Binefacatorul nostru, Cel pe Care il maniem in fiecare zi si in fiecare ceas cu faradelegile noastre, ca sa-i cerem mila, fiecare pentru sine si – in duhul iubirii crestine – si pentru altii. Rugaciunile pentru miluire pot fi mari sau mici, precum si de cerere staruitoare. Intrucat in biserica nu se rosteste nici un cuvant de prisos, in timpul ecteniei cererii staruitoare se cuvine sa ne rugam cu si mai multa tarie lui Dumnezeu, din adancul sufletului, cu zdrobire de inima, dupa cum se spune si la inceputul acestei ectenii: “[sa zicem] toti din tot sufletul si din tot cugetul nostru, sa zicem”. In acest timp trebuie sa lasam deoparte raceala si neatentia inimii si, arzand de duhul smereniei, stand numai ochi si urechi, sa inaltam catre Creator cea mai fierbinte rugaciune ca sa ne miluiasca pe noi, pacatosii. Dar ce observam in timpul ecteniei cererii staruitoare si al celei mari, in timp ce liturghisesc sfintitii slujitori canta cantaretii: ca de obicei, rugatorii sunt neatenti si indiferenti.

Atat dupa o impartasire nevrednica, cat si dupa o rugaciune nevrednica si rece, sufletul boleste. Inseamna ca Domnul nu ne-a intrat in inimi, ca L-am jignit cu necredinta si raceala inimii noastre si ca ingaduie duhurilor rele sa ni se cuibareasca in inima, ca sa ne faca sa simtim deosebirea dintre jugul Sau si cel al vrajmasului.

Ce adevar inspaimantator! Pacatosii care nu se caiesc pierd dupa moarte orice posibilitate de a se schimba in bine, adica raman mereu prada chinurilor vesnice. Pacatul inseamna chin. Cum s-ar putea demonstra aceasta? In modul cel mai distinct prin starea in care se afla unii pacatosi, prin caracteristicile pacatului insusi: de a-l tine pe om in prinsoare si de a-i bloca toate caile de iesire din el. Cine nu stie oare cat de greu ii vine pacatosului, atunci cand este lipsit de un anume dar de la Dumnezeu, sa paraseasca calea pacatului pe care a indragit-o atat si sa aleaga calea virtutii?! Cat de adanc isi slobozeste pacatul radacinile in inima pacatosului si in toata faptura lui, cum ii impune acestuia propria sa viziune, denaturata, asupra lucrurilor, infatisandu-le pe cele mai rele dintre ele intr-o lumina ispititoare. Stim de asemenea ca de cele mai multe ori pacatosii nu se gandesc sa se indrepte, nu se socotesc pe sine mari pacatosi, lasandu-se orbiti de trufie si egoism. Si chiar atunci cand se considera pacatosi, cad in acea deznadejde ce vine de la iad, care le invaluie mintea ca o pacla inabusitoare si le inraieste inima.

Daca nu ar lucra in el harul dumnezeiesc, nici un pacatos nu s-ar intoarce la Dumnezeu, deoarece pacatul are insusirea de a ne intuneca mintea si de a ne lega de maini si de picioare. Dar timpul si locul cand putem primi lucrarea harului este doar in aceasta viata. Dupa moarte, numai rugaciunile Bisericii, cele facute pentru pacatosii care s-au cait, pot lucra asupra acelor suflete care se arata primitoare harului, luminii faptelor bune, cea pe care au dus-o cu ei dincolo, suflete peste care poate sa coboare harul lui Dumnezeu sau sa lucreze cucernicele rugaciuni ale Bisericii. Neindoielnic, pacatosii care nu se caiesc raman fiii pierzarii. Ce-mi spune propria-mi experienta atunci cand ma aflu prins de pacat? Mi se intampla uneori sa ma chinuiesc ziua intreaga si sa nu ma pot inalta cu inima curata, fiindca pacatul ma inraieste, ma face sa nu ma pot bucura de milostivirea lui Dumnezeu; ma parjolesc ca in foc, dar raman de bunavoie in el, fiindca pacatul mi-a legat puterea. Ma simt ca si cum as fi inlantuit in mine insumi, nu sunt in stare sa ma pot intoarce catre Dumnezeu, pana cand, vazandu-mi neputinta si smerenia, lacrimile mele, El nu se va milostivi de mine si imi va trimite harul Sau. Nu zadarnic omul predat pacatului este numit legat cu legaturile intunericului (2 Petru 2, 4).

Viata ta sufleteasca se imparte in mod distinct in doua stari, intre care exista o profunda deosebire. O stare este aceea care inseamna pace, bucurie, inima larga si deschisa; o alta e cea in care domina suferinta, spaima, iar sufletul se simte in stramtorare. Cea dintai stare este rezultatul acordului desavarsit dintre suflet si legile Creatorului. La originea celei de-a doua stari sta incalcarea sfintelor sale porunci. Pot observa si observ realmente cum incepe o stare sau alta. Presimt si pe una, si pe cealalta. Stiu ce se intampla intotdeauna: daca starpesti de la inceput samanta nascatoare de suferinta si stramtorare, starpesti si roadele ei, adica suferinta si stramtorarea sufletului.

Sau nu va cunoasteti voi singuri bine ca Hristos Iisus este intru voi? Afara daca nu sunteti netrebnici” (2 Corinteni 13, 5). Cu adevarat, Hristos traieste in mine. De fapt, pana acum am fost netrebnic; nu mi-a trecut prin minte si n-am stiut bine ca Domnul este in mine. El, Cel Atotsfant, Se arata atat de prevenitor fata de mine si fata de cea mai mica scadere a inimii mele. El desteapta in mine hotararea de a-mi elibera sufletul de cel mai neinsemnat germene al pacatului, care ar putea sa incolteasca. Dar – vai! – Satana ma pandeste la tot pasul, gata sa ma inghita, ma disputa cu Domnul.

Roaga-te pentru iertarea pacatelor altora asa cum te rogi pentru iertarea propriilor tale greseli atunci cand, cu sufletul coplesit de durere si apasare, simti in tine nevoia sa te rogi lui Dumnezeu, cu zdrobire de inima, cu sinceritate, cu lacrimi, cerandu-i milostivire. Roaga-te pentru mantuirea altora intocmai cum te rogi pentru a ta. Daca vei izbuti sa faci aceasta si iti va intra in obisnuinta, vei primi de la Domnul belsug de daruri duhovnicesti, darurile Duhului Sfant, care iubeste sufletele celor ce arata compatimire fata de mantuirea altora, deoarece El insusi, Duhul Sfant, doreste in tot chipul mantuirea noastra a tuturor, numai sa o dorim si noi sa nu fim invartosati la inima. “Insusi Duhul se roaga pentru noi cu suspine negraite” (Romani 8, 26).

Deseori auzim din gura altora sau citim in carti scrise de altii unele lucruri pe care Dumnezeu ni le-a impartasit si noua, pe care le-am pastrat in minte si in inima sau catre care am nazuit. Altfel spus, ne descoperim adesea altora unele dintre cele mai scumpe ganduri si ne vine sa credem ca ne-au fost luate, ca noi le-am gandit prima data si ca ne apartin numai noua. Convingeri egoiste! Fiindca Domnul ratiunii este Unul, Duhul Sau este Unul, Care lucreaza in toti cei ce cauta adevarul. Si oare nu tot Unul este Luminatorul nostru, “Care lumineaza pe tot omul care vine in lume” (Ioan 1, 9)? Slava Dumnezeului unic, slava Celui ce ne iubeste pe toti si ne imparte, prisositor, darurile Sale duhovnicesti si trupesti! Slava Celui ce nu cauta la fata omului si Care isi deschide taina iubirii Sale, a atotputerniciei, a intelepciunii, cea descoperita pruncilor (Luca 10, 21).

Sfintii lui Dumnezeu stau aproape de inimile credinciosilor si, asemeni celor mai buni si mai apropiati prieteni, sunt gata sa sara grabnic in ajutorul celor credinciosi si cucernici, care ii cheama cu credinta si dragoste. La ajutatorii pamantesti trebuie, de cele mai multe ori, sa apelezi insistent si sa le astepti uneori raspunsul vreme indelungata, in timp ce dupa ajutatorii ceresti nu trebuie sa umbli si nici sa le astepti multa vreme raspunsul. Credinta rugatorului poate sa si-i aduca intr-o clipa in inima, ei ne pot da neintarziat, dupa credinta, ajutorul cerut, cel duhovnicesc, se intelege. O spun din experienta. Am in vedere cazurile frecvente cand s-a obtinut izbavire de nevoi si suparari sufletesti, chemandu-se ca mijlocitori si aparatori sfintii, si mai cu seama mijlocirea Stapanei noastre Nascatoarea de Dumnezeu. S-ar putea ca unii sa-mi spuna ca in asemenea cazuri a lucrat pur si simplu credinta, sau convingerea nestramutata, decisa, a omului ca va fi izbavit de necazuri, deci nu mijlocirea sfiintilor inaintea lui Dumnezeu. Nu este asa. Din ce-ar putea rezulta ceea ce sustin? Din faptul ca, daca nu voi chema cu o rugaciune pornita din inima sfintii pe care ii stiu (fara a le acorda numai acestora atentie), daca nu-i voi vedea cu ochii inimii, nu ma voi alege cu nici un ajutor, oricata incredere as avea ca pot sa ma mantuiesc si fara ajutorul lor. Eu simt limpede ca am primit ajutor prin mijlocirea sfintilor pe care i-am invocat, in virtutea credintei mele vii, a increderii pe care o am fata de ei. Aceasta se intampla intocmai ca in ordinea obisnuita a lucrurilor pamantesti. Mai intai imi vad ajutatorii prin credinta pornita din inima, apoi, dupa ce i-am vazut, ii rog tot din inima si fara a-i vedea cu ochii trupului, ci fiind convins in sine de prezenta lor. Apoi, obtinand ajutor nevazut, fara a-mi da seama cum, dar simtindu-l cu sufletul, primesc o data cu aceasta si convingerea neclintita ca acest ajutor vine de la ei, nu de la altcineva, asa cum bolnavul vindecat de un anumit doctor este convins ca acel doctor l-a facut sanatos si ca nu s-a insanatosit de la sine, ci ajutat de acel doctor. Totul se produce atat de simplu, trebuie doar sa ai ochi sa vezi.

Sunt om, in mine lucreaza necontenit mila, dreptatea si adevarul lui Dumnezeu. Dumnezeu ma miluieste si imi da liniste. O data ma pedepseste si ma cearta cu necazuri, pentru acele porniri ale sufletului care ii sunt potrivnice. E plin pamantul de oameni asemeni mie. Deci si in ei Domnul isi arata mila Sa, adevarul si dreptatea Sa, ca si in mine. Dumnezeu lucreaza toate in toti (1 Corinteni 12, 6).

Sa nu creada cineva ca pacatul e ceva lipsit de importanta. Nu, pacatul este un rau teribil, el ucide sufletul si acum, si in veacul ce va sa vina. In veacul viitor pacatosul va fi legat de maini si de picioare (din punct de vedere al sufletului) si va fi aruncat in intunericul cel mai dinafara, dupa cum cuvanteaza Mantuitorul: “Legati-l de picioare si de maini si aruncati-l in intunericul cel mai dinafara” (Matei 22, 13). Aceasta inseamna ca el si-a pierdut cu desavarsire posibilitatea de a-si folosi liber capacitatile spirituale, care au fost create anume pentru o activitate libera, suferind prin aceasta un ucigator blocaj al oricarei activitati indreptate spre savarsirea binelui. Pacatosul isi recunoaste o anumita putere a sufletului, dar in acelasi timp simte ca ea ii este legata in lanturi ce nu pot fi rupte. “Cel fara de lege este prins in lanturile faradelegilor lui si de funiile pacatelor lui este infasurat” (Pilde 5, 22). Adaugati la acestea ingrozitoarele chinuri care vin de la pacatele insele, de la constiinta nechibzuintei de care s-a facut vinovat in timpul vietii, de la convingerea de a-L fi maniat pe Creator. Si in veacul nostru pacatul inlantuie si ucide sufletul. Oare cine dintre oamenii cu frica de Dumnezeu nu stie ce durere si ce apasare cuprinde sufletul, ce foc chinuitor parjoleste rarunchii celui ce cade in pacat? Inlantuind si ucigand sufletul vremelnic, pacatul poate sa-l ucida pentru totdeauna daca nu ne caim din toata inima pentru pacatele si faradelegile noastre. Iata, deci, demonstratia pe viu a faptului ca pacatul poate ucide sufletul si vremelnic, dar si vesnic. Daca cineva dintre oamenii cu frica de Dumnezeu s-ar intampla sa mearga la culcare fara sa se caiasca de vreun pacat sau de unele pacate savarsite in timpul zilei si care i-au chinuit sufletul, omul acela se va chinui toata noaptea, pana cand nu se va cai din toata inima ca a pacatuit (stiu din experienta). Chinul pacatului il va face sa nu se bucure de dulceata somnului, fiindca isi va simti sufletul apasat, legat cu funiile pacatului. Sa presupunem si ca cineva s-a dus sa se culce dupa ce va fi savarsit un pacat oarecare, torturat de constiinta acelui pacat si ca il va lovi in timpul noptii moartea. E limpede ca sufletul aceluia se va muta in celalalt veac in chinuri si, fiindca dupa moarte nu exista pocainta, el se va chinui acolo pe masura pacatelor savarsite. Despre aceasta aduce marturie si Sfanta Scriptura (Matei 25, 46; Romani 2, 6, 9; 2 Corinteni 5, 10 s.a.).

Poarta-ti de grija, fii atent la patimile tale, indeosebi atunci cand esti la tine acasa, unde ele ies nestanjenite la vedere, precum cartitele cand se simt neamenintate. Cand nu suntem in mediul nostru de acasa, patimile cauta de obicei sa se ascunda sub o masca mai respectabila, iar acolo nu mai avem posibilitatea sa punem pe fuga aceste cartite negre care sapa la temelia integritatii noastre sufletesti.

In sufletul unui om evlavios, cu frica de Dumnezeu se stabileste pe nevazute o comuniune sufleteasca cu Dumnezeu. Asemenea unui tata sau unui preceptor sever, Dumnezeu fie ca ne incuviinteaza, fie ca ne condamna gandurile, dorintele, intentiile. Ne spune: asta e bine!, sau: asta e rau!, rasplateste pentru ceea ce am facut bine, ne pedepseste pentru ceea ce am facut rau. Toate acestea sufletul le simte indata.

Incepe sa tii poruncile, mai intai cele care se refera la lucrurile mici, ca sa le poti tine si pe cele care se refera la lucrurile mari. Lucrurile mici duc intotdeauna la lucrurile mari. Incepe cel putin sa tii porunca postului de miercuri si vineri, sau porunca a zecea din Decalog, in care se vorbeste gandurile si poftele rele, si vei putea tine toate poruncile, iar cine este necredincios in cele mici ramane necredincios si in cele mari.

Omule, cel ce ti-ai legat toate visele de viata cea stricacioasa si care nu te gandesti la viata cereasca, cea fara de sfarsit! Cugeta ce inseamna viata ta vremelnica. Este o continua acumulare de combustibil (am in vedere hrana) pentru ca focul vietii noastre sa nu se stinga si sa nu scada, intru ca si casa noastra (adica trupul) sa aiba caldura si pentru ca viata trecatoare a trupului nostru sa fie mentinuta cu acele substante nutritive provenite din organismul altor fiinte vii, carora li s-a luat viata pentru a da viata propriului nostru trup. In realitate, viata ta, omule, nu-i decat o efemera panza de paianjen. Pentru a o face trainica, ii dai tainul de doua ori pe zi (adica prinzi putere de doua ori pe zi cu mancare si bautura), si in fiecare noapte iti zavorasti sufletul in trup, tinand inchise simturile trupesti asa cum ai trage obloanele, pentru ca sufletul sa nu se afle in afara trupului, ci ca sa-l incalzeasca si sa-l tina viu. Viata nu-i decat o panza de paianjen si ce usor se rupe! Smereste-te si fii evlavios in fata vietii celei fara de sfarsit.

Adevarul este in egala masura o temelie si un element diversificator a tot ce este creat atat pentru propriile noastre fapte, cele dinlauntru cele dinafara, cat si pentru tot ce exista si, in special, temelia rugaciunii, ca toata viata sa ti se intemeieze pe adevar, toate faptele, toate gandurile si toate dorintele.

Straduiti-va sa petreceti macar o zi tinand poruncile lui Dumnezeu si va veti da seama singuri. Va va spune inima ce bine este sa faceti voia lui Dumnezeu (iar pentru noi, a face voia lui Dumnezeu inseamna viata, inseamna fericire vesnica). Iubiti pe Domnul din toata inima, macar asa cum va iubiti rudele si binefacatorii; pretuiti, pe cat va sta cu putinta, dragostea si bunavointa pe care vi le arata, marile si nenumaratele Sale binefaceri (cautati sa patrundeti acestea cu inima: cum v-a trezit la viata, facandu-va partasi tuturor bunatatilor, cum va rabda, la nesfarsit, pacatele, cum vi le iarta, la nesfarsit, asteptandu-va pocainta cea din toata inima, in puterea patimirii pe Cruce si a mortii Fiului lui Dumnezeu, cel Unul-Nascut; amintiti-va de fericirea cea vesnica pe care v-a fagaduit-o daca ii ramaneti credinciosi). Apoi, iubiti pe fiecare om ca pe voi insiva, adica nu-i refuzati nimic din ceea ce faceti pentru voi, alungati-va din inima orice amintire a raului pe care vi l-au facut altii, dupa cum si voi ati vrea ca altii sa uite raul pe care l-ati facut voi lor; sa nu nutriti voi insiva ganduri necinstite si ticaloase si nici sa nu le atribuiti altora; considerati-i si pe altii bine intentionati, asa cum va considerati voi insiva, faceti altora ceea ce faceti pentru voi, sau cel putin nu le faceti ceea ce nici voua nu va faceti, si veti vedea ce mare liniste si fericire va va cuprinde inima. Va veti afla in rai inainte de a cunoaste raiul, va veti afla in ceruri inainte de a cunoaste raiul, in raiul de pe pamant. “Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru” (Luca 17, 21), zice Domnul. “Cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane intru el” (Ioan 4,16), zice Apostolul.

Inchina-te lui Dumnezeu in duh si adevar. Zici, bunaoara, dupa cum se cuvine, sfinteasca-se numele Tau. Doresti, oare, intr-adevar sa se sfinteasca numele Domnului prin faptele cele bune ale oamenilor si ale tale insuti? Spui vie imparatia Ta. Doresti, oare, cu adevarat sa vina imparatia lui Dumnezeu, te doresti pe tine locas al Duhului lui Dumnezeu si nu locas al pacatului? Nu cumva iti este mai draga vietuirea in pacat? Spui Faca-se voia Ta, precum in cer, asa si pe pamant. Nu cumva cauti sa faci voia ta mai mult decat voia lui Dumnezeu? Nu-i asa? Zici: Painea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi. Nu cumva in inima spui altceva: n-am nevoie sa-ti cer Tie, Doamne; am destula paine, sa ti-o ceara saracii; sau, din lacomie, iti doresti multe, nu te multumesti cu putin, ori cu ceea ce primesti de la Dumnezeu? Nu multumim pentru ceea ce avem si pentru ce trebuie sa multumim. Te rogi la Dumnezeu, zicand: Si ne iarta noua greselile noastre precum si noi iertam gresitilor nostri. Nu cumva mintea te duce la altceva: eu nu sunt Dumnezeu stie ce mare pacatos; nu sunt mai rau decat altii si n-as avea nevoie sa cer sa-mi fie iertate datoriile sau pacatele? Atunci cand te rogi, nu o faci cumva purtand nemultumire sau manie impotriva cuiva si in felul acesta rugaciunea ta catre Dumnezeu este obraznic de mincinoasa? Zici: si nu ne duce pe noi in ispita, in timp ce tinzi tu insuti catre ispita tuturor pacatelor? Zici: ci ne izbaveste de cel viclean; dar oare nu traiesti tu insuti in cardasie cu cel viclean, sau cu tot raul, al carui incepator este diavolul? Ia aminte, sa nu spuna limba ceea ce nu spune inima. Nu-l minti pe Domnul cand te rogi. Tine minte aceasta, ori de cate ori spui Rugaciunea Domneasca sau alte rugaciuni, ai grija sa nu zica gura ceea ce nu zice inima.

Cu cat inima este mai curata, cu atat este mai larga si mai primitoare, cu atat primeste mai mult pe cei carora le poarta dragoste. Cu cat este mai pacatoasa, cu atat devine mai stramta si mai putin in stare sa-i cuprinda in sine pe cei pe care ii iubeste, ajungand in cele din urma sa se iubeasca numai pe sine si, chiar asa, sa o faca in chip mincinos. Fiindca ne iubim pe noi insine in obiecte care nu aduc nici un folos sufletului nemuritor: iubim aurul si argintul, desfranarea, betia si altele asemenea.

Daca Domnul da datatoarei-de-viata Cruci o putere de neinchipuit, nebiruita, dumnezeiasca, sa ne mai miram ca poate da putere de neinchipuit si propriei noastre naturi, pentru a o face sa se nasca din nou, prin preacinstitele, infricosatoarele si de-viata-facatoarele Taine ale Trupului si Sangelui Sau? O, cat de maret esti, Doamne! Si cat de minunate lucrurile Tale! Nemarginita este puterea Ta! Orice atinge puterea si harul Tau devine de la sine de-viata-datator.

Daca vrei sa indrepti neajunsurile unuia, nu incerca sa o faci bizuindu-te pe propriile tale mijloace. Bunele noastre intentii pot cadea adesea chiar din pricina noastra, a unor patimi cum ar fi trufia si a rautatii ce vine din ea. “Arunca spre Domnul grija ta” (Psalmul 54, 25), roaga-te Celui ce cearca inimile si rarunchii (cf. Psalmul 7, 9), din toata inima, pentru ca El insusi sa lumineze mintea si inima omului. Daca va vedea ca rugaciunea ta este plina de iubire si porneste din toata inima, va indeplini, de buna seama, dorinta inimii tale si vei vedea indata schimbare la cel pentru care te rogi. Aceasta este schimbarea dreptei Celui Preainalt (Psalmul 76, 10).

Cine da culorile cele mai delicate si care se potrivesc cel mai bine, cine da forma perfecta si chip ales celor fara de chip, materiei amorfe a pamantului, cine da florilor forme fara seaman? Atoatefacatorule, da-ne noua sa putem saruta in florile pamantului intelepciunea, bunatatea si atotputernicia Ta!

Deosebeste in tine Duhul datator-de-viata si duhul care ucide sufletul. Cand nutresti in suflet ganduri bune iti este bine si usor. Atunci simti in inima liniste si bucurie si ai in tine duh bun, Duhul cel Sfant; atunci insa cand esti framantat de intentii rele sau de porniri ticaloase ale inimii, ti-e rau, te simti impovarat; aceasta tulburare launtrica iti arata ca ai in tine duh rau, duh viclean. Cand duhul viclean se afla in noi, simtim o strangere de inima si o neliniste si de cele mai multe ori o mare greutate de a ajunge cu inima la Domnul, fiindca duhul cel rau leaga sufletul si nu-l lasa sa se inalte la Dumnezeu. Duhul viclean este duhul indoielii, necredintei, patimilor, stramtorarii, intristarii, nelinistii; duhul cel bun este duhul credintei care nu se indoieste, duhul virtutii, al libertatii sufletesti si al largimii, duhul pacii si al bucuriei. Dupa aceste semne cunoaste cand ai in tine Duhul lui Dumnezeu si cand ai duhul rau; inalta-te cat poti de des cu inima recunoscatoare catre Duhul Atotsfant, Cel ce te lumineaza si te insufleteste, si fugi din rasputeri de indoiala, de necredinta si de patimi, cele prin care ne patrunde in suflet sarpele rautatii, furul si ucigatorul de suflete.

Apar uneori si in viata crestinilor ravnitori clipe cand se indeparteaza de Dumnezeu, momente de bezna diavoleasca si atunci omul striga catre Dumnezeu din adancul inimii: de ce m-ai indepartat, Doamne – Lumina netrecatoare -, de la fata Ta? Fiindca napustitu-s-a asupra mea straina bezna a celui blestemat si rau, Satana; sufletul mi se inabusa in intunericul chinuitor cel care ma face sa simt caznele imparatiei intunericului – iadul. Intoarce-ma, Mantuitorule, la lumina poruncilor Tale, indreapta calea sufletului meu, ma rog Tie din inima.

Daca nu vei cunoaste din proprie experienta cum lucreaza asupra ta relele uneltiri ale duhurilor raului, nu vei cunoaste si nu vei pretui dupa cuviinta binefacerile care iti vin de la Duhul cel bun. De nu cunosti duhul cel ucigator, nu vei cunoaste nici Duhul cel datator de viata. Numai in masura in care ne dam seama de contrastul dintre bine si rau, dintre viata si moarte, putem cunoaste deslusit binele si raul; daca n-ai fost supus necazurilor, primejdiei de moarte trupeasca si sufleteasca, inima ta nu-L va cunoaste pe Mantuitorul, datatorul-de-viata, Cel ce ne poate izbavi de necazuri si de moartea sufletului. O, Iisuse! Tu esti mangaierea, viata, pacea si sporirea intru bucurie a inimilor noastre! Slava lui Dumnezeu Cel Preainte- Intelept si Atotbun, Cel ce ingaduie duhului raului si mortii sa ne ispiteasca si sa ne chinuie! Altminteri cum am mai putea pretui mangaierile harului, ale Duhului mangaietor si datator de viata?

Domnul Dumnezeu, Cel ce e insusi Viata si viata prisositoare, din vecie – cum spune Sfantul Grigorie Teologul – a lucrat si lucreaza prin trei Persoane si s-a statornicit in acestea trei, adica: Dumnezeu este Tatal, Cuvantul si Duhul. Ma intrebi cum pot fi in Dumnezeu trei Persoane? Iti raspund, nu inteleg, dar stiu ca asa trebuie sa fie si ca nu se poate altfel. Ma mai intrebi: de ce se numeste a treia Persoana a lui Dumnezeu Duhul si de ce trebuie sa fie o Persoana aparte, atata timp cat si fara Aceasta Dumnezeu este Duh? Iti raspund. Duhul lui Dumnezeu este numit duh in raport cu faptura. Domnul a suflat Duhul Sau ipostatic si a facut sa apara prin vointa Sa – a Duhului de-viata-facator, un numar infinit de duhuri: “cu duhul gurii Lui, toata puterea lor” (Psalmul 32,6). A suflat si asupra neamului omenesc “si s-a facut omul fiinta vie” (Facerea 2,7) si din aceasta suflare se nasc pana astazi oamenii si se vor naste pana la sfarsitul veacului, dupa porunca: “cresteti si va inmultiti” (Facerea 1, 28). Daca Domnul a creat prin Duhul Sau atatea fiinte care reprezinta fiecare o identitate, o persoana, ar putea oare sa nu fie El insusi o Persoana sau o Fiinta care, ca si persoana, sa-l fi putut crea pe Duhul lui Dumnezeu insusi? Duhul sufla unde voieste (Ioan 3, 8 ) (…)”.

(Din: Sfantul Ioan de Kronstadt, “Viata mea in Hristos”, Editura Sophia, Bucuresti, 2005)

Legaturi:

• Sf. Ioan de Kronstadt – Descoperire cereasca aratata in vis (extrasa din “Profetii si marturii…“)
• Sfantul Nou-Mucenic Tar Nicolae al II-lea mult-patimitorul – sensul proniator al unei reabilitari
• Blogul dedicat Sf. Ioan de Kronstadt

O stire de ieri venita pe fluxurile agentiilor de presa anunta: “Curtea Suprema a Rusiei a decis miercuri reabilitarea ultimului tar rus, Nicolae al II-lea, si a familiei sale drept victime ale represiunii politice bolsevice, un gest simbolic reclamat de multa vreme de descendentii familiei imperiale“. Despre insemnatatea acestui eveniment, care are loc tocmai in anul in care s-au implinit 90 de ani la martiriul Sfintilor familii tariste Romanov (17 iulie 1918) si despre caracterul crucial pentru istoria omenirii – vazuta din perspectiva duhovniceasca, adica a Proniei lui Dumnezeu – a momentului tragic al uciderii Tarului Nicolae, precum si despre profetiile referitoare la venirea ultimului Tar in Rusia, din aceeasi dinastie a Romanovilor, inaintea sfarsitului lumii, va invitam sa cititi in cele ce urmeaza o selectie din cuvintele si proorociile catorva sfinti ai ultimului veac:

Sfantul Ioan Maximovici despre semnificatia duhovniceasca a uciderii Tarului

„Poporul rus în general a savîrsit mari pacate si lor li se datoreaza neajunsurile din ziua de astazi; mai precis, pacatele sînt încalcarea legamîntului si regicidul. Conducatorii civili si militari au renuntat la juramîntul lor de ascultare si credinta fata de Tar chiar înainte ca acesta sa abdice, ceea ce s-a vazut silit sa faca, fiindca nu dorea varsare de sînge în tara; iar poporul a aclamat pe fata si zgomotos aceasta fapta si nicaieri nu si-a exprimat public dezacordul fata de ea… Vinovati de pacatul regicidului nu sînt numai cei care l-au înfaptuit fizic, ci întregul popor care s-a bucurat atunci cînd Tarul a fost rasturnat si care a îngaduit sa fie umilit, arestat si exilat, lasîndu-l fara aparare în mîinile criminalilor, lucru care în sine a generat sfîrsitul. De aceea, catastrofa care s-a abatut asupra Rusiei este consecinta directa a acestor pacate cumplite, iar renasterea Rusiei nu este posibila înainte de spalarea lor. Cu toate acestea, pîna acum nu s-a vazut vreo cainta autentica, crimele comise atunci evident nu au fost condamnate si multi participanti activi la Revolutie continua si acum sa spuna ca la vremea respectiva nu se putea proceda altfel. Neexprimînd o condamnare fatisa a Revolutiei din februarie, a revoltei împotriva celui Uns de Dumnezeu, poporul rus continua sa fie partas la pacat, mai ales atunci cînd ia apararea urmarilor Revolutiei“ (Cuvîntul ortodox, nr. 50 / 1973, p. 91).

„Pentru istoria omenirii, semnificatia martiriului Familiei Imperiale, care se apropie de evenimente biblice dintre cele mai importante, consta în aceea ca perioada constantinopolitana a existentei Bisericii lui Hristos a luat astfel sfîrsit si s-a deschis o noua epoca, de martiriu, apocaliptica. Ea a început cu sacrificiul voluntar al celui din urma Împarat ortodox uns de Dumnezeu si al familiei sale. Tragedia Familiei Imperiale întuneca precum un blestem pamîntul Rusiei si s-a transformat în prologul simbolic al lungului drum rusesc al Crucii – moartea a zeci de milioane dintre fiii si fiicele ei. Canonizarea Martirilor Imperiali va însemna pentru Rusia spalarea ei de pacatul regicidului; asa se va izbavi ea în cele din urma de blestemele raului“ (La Pensée Russe, 6 dec. 1979, nr. 3285, p. 5).

(la: Parintele Serafim Rose, “Viitorul Rusiei si sfarsitul lumii“)

*

Proorocia Sfantului Ioan de Kronstadt despre caderea Rusiei si uciderea Tarului

„Rusie, daca îti lepezi credinta, asa cum si-au parasit-o deja atâtia intelectuali, nu vei mai fi Rusia, sau Sfînta Rusie. Iar daca poporul rus nu se va cai – atunci sfîrsitul lumii este aproape. Domnul ni-l va lua pe Tarul pravoslavnic si va trimite un bici, sub chipul unor cârmuitori necredinciosi, cruzi, care se vor impune si vor umple întreg pamîntul de sînge si lacrimi” (Parintele Ioan din Kronstadt, Cartea celei de-a 50-a aniversari, Utica, NY, 1958, p. 164).

(la: Parintele Serafim Rose, “Viitorul Rusiei si sfarsitul lumii“)

*

Sfantul Ioan de Kronstadt si viziunea duhovniceasca a Tarului Mucenic

“(…) Deodata Staretul s-a întors spre nord, facându-mi semn cu mâna. M-am uitat si am vazut un palat împaratesc. În jurul lui alergau câini, fiare turbate si scorpioni ce se catarau, zbierau, îsi înfigeau coltii. L-am vazut pe tar, sezând pe tron. Cu fata palida, plina de barbatie, citea rugaciunea lui Iisus. Deodata, a cazut mort. Coroana-i s-a rostogolit de pe cap. Unsul lui Dumnezeu a fost calcat în picioare de fiare. M-am îngrozit si am plâns amarnic. Staretul mi-a pus mâna pe umarul drept: îl vad pe Nicolai II în lintoliu alb. Pe cap – o cununa de ramurele înfrunzite; cu fata palida, însângerata, la gât purta o cruce de aur. Soptea încetisor o rugaciune, apoi mi-a zis cu lacrimi în ochi: „Parinte Ioane, roaga-te pentru mine. Spune-le tuturor pravoslavnicilor crestini, ca am murit curajos, ca un tar – mucenic pentru credinta lui Hristos si Biserica Dreptmaritoare. Spune-le pastorilor apostolesti sa slujeasca o panihida frateasca pentru mine, pacatosul. Sa nu cautati mormântul meu!”. Apoi totul a disparut în ceata. Am plâns mult si m-am rugat pentru tarul – mucenic”.

(din: Profetii si marturii crestine pentru vremea de acum, la: Sf. Ioan de Kronstadt – Descoperire cereasca aratata in vis )

*

Proorocia Sfantului Nectarie de la Optina despre mucenicia familiei Tarului Nicolae

„Timpurile grele vin chiar acum. În lume a sosit numarul sase si vine numarul sapte. Vine veacul tacerii. Vei tacea, vei tacea, spunea Staretul si lacrimile i se rostogoleau pe obraji… si iata, Măria Sa nu va mai fi el însusi, câte umilinte nu va îndura… Anul 1918 va fi si mai greu: Măria Sa şi toată familia vor fi ucişi. Da, acest împărat va fi mare mucenic“, confirma el”.

(Profetii si marturii crestine pentru vremea de acum, Ed. Biserica Ortodoxa, Alexandria, 2004, la: Sf. Nectarie de la Optina despre chipul Bisericii de la sfarsitul veacurilor)

***

Proorocia călugărului Abel despre împăratul Nicolae al II-lea

“Împăratul Pavel Petrovici l-a întrebat pe călugărul Abel cui îi va transmite moştenirea şi tronul împărătesc strănepotul său, Alexandru al III-lea, pe care Abel l-a numit Făcător de Pace şi succesor al tronului lui Alexandru al II-lea Eliberatorul. Abel a răspuns: – Lui Nicolae al II-lea, sfântului ţar, celui ce se aseamănă cu Iov multpătimitorul. Va avea înţelepciunea lui Hristos, îndelungă-răbdare şi curăţenie sufletească. Despre el mărturiseşte Scriptura: psalmii 90, 10 şi 20 mi-au descoperit întreaga lui soartă. Pe cununa de spini îşi va schimba el coroana împărătească, va fi trădat de propriul lui popor, precum altădată Fiul lui Dumnezeu. Răscumpărător va fi, pentru că va răscumpăra prin propria-i jertfă poporul său – asemeni jertfei fără de sânge. Va fi război, un mare război, mondial. Oamenii vor zbura prin văzduh asemeni păsărilor şi vor înota pe sub apă asemeni peştilor, dar se vor nimici unii pe alţii cu pucioasă rău mirositoare. În ajunul biruinţei va cădea tronul împărătesc. Tot atunci, trădarea va creşte şi se va înmulţi. Va fi trădat şi strănepotul tău, şi mulţi dintre urmaşii tăi îşi vor înălbi straiele cu sângele mielului, mojicul în nebunia lui va lua puterea cu toporul, însă apoi singur va suspina. Cu adevărat vor veni chinurile Egiptului. Cu multă amărăciune a oftat Abel vizionarul şi, printre lacrimi, încetişor a continuat: - Mult sânge şi lacrimi vor adăpa pământul umed. Vor curge râuri de sânge. Fratele se va ridica asupra fratelui. Şi foc, sabie, venirea altor neamuri, precum şi duşmanul din interiorul ţării, puterea cea fără de Dumnezeu, ca o scorpie evreul va biciui pământul rusesc, va jefui sfinţeniile lui, va închide bisericile lui Dumnezeu, executând pe cei mai de seamă oameni ai Rusiei. Aceasta va fi din îngăduinţa lui Dumnezeu – mânia Domnului pentru dezicerea Rusiei de Unsul lui Dumnezeu. Câte încă vor mai fi! îngerul Domnului va revărsa noi cupe cu nenorociri, pentru ca oamenii să revină la înţelepciune. Vor fi două războaie, unul mai amar decât altul. Un nou Batâi din Apus îşi va înălţa capul. Poporul va fi trecut prin foc şi pară. Însă nu va fi şters de pe faţa pământului, pentru că va fi ajutat de rugăciunea ţarului-mucenic. – Oare chiar să fi sosit sfârşitul împărăţiei Ruse şi nu este şi nu va mai fi nicio salvare? – a întrebat Pavel Petrovici. -   Ce este cu neputinţă omului îi este cu putinţă lui Dumnezeu – a răspuns Abel. Dumnezeu zăboveşte cu ajutorul, dar spus este că îl va dărui curând şi va înălţa cornul mântuirii ruseşti. Şi se va ridica în pribegie din casa ta un mare cneaz, care va lua sub paza sa pe fiii poporului său. Acesta va fi alesul lui Dumnezeu şi pe creştetul lui binecuvântare. El va fi unic şi înţeles de toţi, va fi simţit de însăşi inima rusească. Chipul lui va fi luminos şi împărătesc şi nimeni nu va zice: „Împăratul e aici sau acolo”, ci „Acesta e el“. Voinţa poporului se va supune milei lui Dumnezeu şi el însuşi va consfinţi menirea sa… Numele lui este întreit apreciat în istoria Rusiei”.

(Viaţa preacuviosului prooroc Abel, Ediţia Mănăstirii „Sfânta Treime” din Novo-Golutvino, 1995, pp, 42-45)

(in: “Staretii despre vremurile de pe urma“, Manastirea Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, Petru-Voda, 2007)

*

Prezicerea Stareţului Iliodor din Glinsk despre destinele împăraţilor

În anul 1879 a plecat din viaţă renumitul stareţ din pustia Glinsk – arhimandritul Iliodor. Cu câţiva ani înainte de obştescul său sfârşit, el a avut o revelaţie proorocească, despre care a povestit celor mai apropiaţi fii duhovniceşti. Povesteşte ieromonahul Domn, ucenicul stareţului (stareţul Domn a răposat în anul 1878). Această convorbire cu ucenicii săi a avut loc aproximativ în 1872-1873. Au fost proorocite: moartea lui  Alexandru  al  II-lea  de  mâinile unui rebel revoluţionar, ascensiunea deosebită a puterii de stat în timpul lui Alexandru al III-lea şi moartea sa subită: vestit prin forţa sa ieşită din comun şi o sănătate puternică, împăratul a decedat surprinzător pentru toţi; sunt trecute sub tăcere marile tulburări de pe timpul împărăţiei lui Nicolae al II-lea. Pentru prima dată convorbirea stareţului a fost publicată de Serghei Nilus la începutul secolului XX. În prezenta carte ea a fost preluată din ediţia apărută în 1911 (vezi: S. Nilus, Bliz esti, pri dvereh, pp. 55-56): L-am vizitat într-o seară, găsindu-l în chilie trist şi amărât. Era semiîntuneric; ardea o candelă. Stareţul ne-a întâmpinat cu binecuvântare tăcută, continuând să rămână în aceeaşi tristeţe şi amărăciune. Ne-am aşezat şi noi, aşteptând să binecuvânteze începerea discuţiei.  Şi dintr-odată în inimă ni s-a strecurat o presimţire apăsătoare. Şi atunci evlaviosul stareţ s-a adresat către noi: „Copilaşii mei! M-aţi găsit într-o stare atât de amărâtă! Vă voi mărturisi cauza amărăciunii mele. Zilele acestea am citit Apocalipsa Sfântului Apostol şi Văzător al tainelor Ioan Teologul; şi a dorit sufletul meu să afle până când Domnul nostru va mai îngădui să rabde nelegiuirile care se înmulţesc ale acestei lumi. Am fost inspirat cu duhul, şi am văzut. Dintr-odată văd cum răsare dinspre Răsărit o stea mare şi strălucitoare, şi în jurul ei alte stele mai mici, dar la fel de strălucitoare şi arzătoare. Toate aceste stele au parcurs bolta cerească, înclinându-se spre apus. Şi am auzit o voce vorbindu-mi: Aceasta este steaua împăratului Alexandru cel Binecuvântat. Apoi am mai văzut o altă stea, de asemenea înconjurată şi ea de alte stele. Şi această stea, precum cele care o însoţeau, strălucea într-o lumină măreaţă şi slăvită, de asemenea, parcurgând bolta cerească spre apus. Şi iarăşi am auzit vocea: Aceasta este steaua împăratului Nicolae Pavlovici. Şi o altă stea am văzut dinspre Răsărit; aceasta, ca şi cele de până la ea, era înconjurată de alte stele; însă lumina strălucitoare pe care o răspândea era de culoare sângerie. Iar această stea nu şi-a urmat traiectoria până la apus şi a dispărut dintr-odată la mijloc de cale. Şi am auzit atunci cuvânt înfiorător şi groaznic: Aceasta este steaua actualului împărat Alexandru Nicolaevici. Iar curmarea căii sale, pe care ai văzut-o, înseamnă că va fi omorât împăratul în plină zi de mâna unui rob, eliberat de el curând, pe piaţa credincioasei capitale. Se va săvârşi o cumplită şi nebunească nelegiuire! La auzul acestor cuvinte, inimile ne-au fost cuprinse de o mare mâhnire şi jale. Se mai făcuse atentate la viaţa împăratului, dar sufletele noastre nu puteau admite nici gândul la moartea violentă a unsului lui Dumnezeu, pe care stareţul văzător cu duhul o prezisese… Stareţul şi-a continuat firul proorociilor: Şi iarăşi dinspre răsărit a apărut o nouă stea, înconjurată de altele mai mici. Aceasta, însă, şi după mărime, şi după strălucire, le întrecea pe cele mai înainte văzute. Dar şi zilele acestei stele misterios s-au stins. Aceasta este steaua împăratului Alexandru al III-lea! – mi-a vorbit aceeaşi voce… Şi după aceea am văzut… Însă stareţul şi-a întrerupt firul povestirii sale şi, lăsându-şi fruntea în palme, a început să plângă încet. Am lăcrimat şi noi privindu-l, şi peste puţin timp l-am întrebat: – Ce a fost mai departe? - Vă spun vouă, copii, doar un singur lucru; unii dintre cei care stau aici vor dori moartea, însă ea va fugi de ei…” (Din cartea împăratul Nicolae al II-lea şi noii mucenici, pp. 57-59)

(in: “Staretii despre vremurile de pe urma“, Manastirea Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, Petru-Voda, 2007)

*

Proorocia despre Rusia şi Biserică a Sfântului Teofan al Poltavei (1873-1940), duhovnicul familiei împărăteşti:

„El va veni din dinastia Romanovilor!”

„Rusie, Rusie!… Cât de groaznic ai păcătuit înaintea bunăvoinţei Domnului. Domnul Dumnezeu a binevoit să-i dea Rusiei ceea ce nu a dat altui popor de pe pământ. Şi acest popor s-a dovedit a fi atât de nemulţumitor. L-a părăsit pe El, s-a lepădat de Dânsul şi pentru aceasta Domnul l-a predat demonilor spre chinuire. Diavolii s-au sălăşluit în sufletele oamenilor şi poporul Rusiei a devenit posedat, îndrăcit. Şi toate grozăviile care ajung la urechile noastre despre ceea ce se întâmplă în Rusia: despre toate profanările, despre ateismul militant şi lupta împotriva lui Dumnezeu – toate acestea se întâmplă din cauza îndrăcirii. Însă, din nespusa milă a lui Dumnezeu, această posedare va trece, poporul se va vindeca. Poporul se va întoarce la pocăinţă, la credinţă. Se va întâmpla ceea ce nimeni nu aşteaptă. Rusia va învia din morţi şi toată lumea se va minuna. Ortodoxia va renaşte şi va triumfa, însă ortodoxia care a fost cândva nu va mai fi. Marii stareţi au spus că Rusia va renaşte, chiar poporul va restaura monarhia. Ţarul va fi înscăunat pe tron de Însuşi Dumnezeu. El va fi un mare reformator şi va avea o credinţă ortodoxă puternică. El va surpa pe ierarhii nelegiuiţi ai Bisericii, va fi o personalitate excepţională, cu sufletul curat şi sfânt. Va avea o voinţă puternică. El va veni din dinastia Romanovilor pe linia maternă. El va fi alesul lui Dumnezeu, ascultător Lui întru toate. El va transforma Siberia. Însă această Rusie va exista puţin, în curând va fi ceea ce a vorbit apostolul Ioan în Apocalipsă“. (Duhovnicul familiei împărăteşti, sfinţitul ierarh Teofan al Poltavei, noul zăvorât - 1873-1940).

(in: “Staretii despre vremurile de pe urma“, Manastirea Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, Petru-Voda, 2007)

• Logos: Familia de martiri a ultimului Ţar Romanov – Nicolae al II-lea (arhiva foto)
• Adevarul (mai 2008): Masacrul imperial a fost complet