“Însuşirea creştină neabătută, de neîncredere în gândurile şi simţirile cele „bune”, li s-a făcut lor cu totul străină. Ca urmare, experienţele „spirituale” şi arătările duhurilor sunt poate mai obişnuite astăzi decât în oricare altă vreme a veacurilor creştine şi omenirea lesne-încrezătoare este pregătită să primească teoria „new age” a minunilor spirituale, sau o „nouă pogorâre a Duhului Sfânt”, pentru a lămuri acest fapt. Omenirea s-a împuţinat atât de mult duhovniceşte, socotindu-se „creştină” chiar în vreme ce se pregăteşte pentru veacul „minunilor” drăceşti, care reprezintă un semn al vremurilor de pe urmă”.

PARINTELE SERAFIM ROSE:

Salasul din vazduh al duhurilor

“Pentru a înţelege care este sălaşul în care intră sufletul după moarte, trebuie să-l socotim întru toată alcătuirea firii omeneşti. Va trebui să cunoaştem firea omului înainte de căderea lui, schimbările care s-au săvârşit după cădere, şi înţelegerea pe care o are omul pentru a intra în legătură cu fiinţele cele duhovniceşti.

Poate că cea mai scurtă expunere despre aceste subiecte, trebuie să se afle în aceeaşi carte a Episcopului Ignatie Brianceaninov, despre care am mai vorbit, şi în care se găseşte învăţătura ortodoxă despre îngeri (vol. III al colecţiei). Episcopul Ignatie scrie un capitol al cărţii despre „simţirea duhurilor” – adică, despre arătările îngereşti şi diavoleşti care se arată oamenilor. În cele ce urmează, vom cita acest capitol, care prezintă învăţătura ortodoxă, aşternută pe hârtie cu dreptate şi întru adevăr, de către unul dintre marii părinţi ortodocşi ai vremurilor moderne.

1. Firea cea dintâi a omului

„Înainte de căderea omului, trupul său era nemuritor, străin de neputinţe, străin de urâciune şi de greutăţile de acum, nu cunoştea păcatul şi simţirile trupeşti, care acum i se par lui, fireşti” (Sf. Macarie cel Mare, Omilia 4).

Simţirile sale erau fără de asemănare, cu mult mai alese, lucrarea lor era fără de asemănare mai largă şi în întregime slobodă. Fiind îmbrăcat cu un astfel de trup, cu astfel de simţuri, omului i-a stat în putinţă să perceapă duhurile, pe a căror treaptă se afla omul însuşi, prin sufletul lui. Omului îi stătea în putinţă să vorbească cu aceste duhuri, să aibă acea vedenie dumnezeiască şi să vorbească cu Dumnezeu, lucru care stă în firea duhurilor sfinte. Trupul sfânt al omului nu era o piedică pentru aceasta, el nu despărţea omul de lumea duhurilor. Îmbrăcat într-un astfel de trup, omul avea putinţa de a vieţui în rai, în care acum numai sfinţilor le stă în putinţă să sălăşluiască, şi numai cu sufletele lor, iar numai după înviere se vor înălţa şi trupurile care se vor uni cu sufletele lor. În zilele acelea, aceste trupuri vor lăsa în mormânt întinarea pe care şi-au luat-o asupră-le după cădere; în zilele acelea se vor înduhovnici, şi chiar se vor face duhuri după grăirea Sfântului Macarie cel Mare (Omilia 6; cap. 13), şi vor arăta în ei înşişi aceste însuşiri, care le-au fost date la zidirea lor. În zilele acelea, oamenii vor intra din nou în rândul duhurilor sfinte şi se vor afla în legătură deschisă cu ele. Putem vedea chipul trupului, care va fi deodată atât trup, cât şi duh, în trupul Domnului nostru Iisus Hristos după înălţarea Lui.

2. Căderea omului

„Prin cădere, atât sufletul, cât şi trupul omului s-au schimbat. În înţeles mărginit, căderea era de asemenea o moarte pentru ei. Ceea ce vedem şi numim moarte este, într-un înţeles mai profund, numai despărţirea sufletului de trup, amândouă fuseseră deja mai înainte osândite la moarte, prin moarte veşnică! Neputinţele trupului nostru, înrobirea lui faţă de lucrarea potrivnică a feluritelor materii din lumea materială, starea lui de învârtoşare, alcătuiesc urmările căderii. Din pricina căderii, trupul nostru a intrat în acelaşi rând cu trupurile animalelor; el are o viaţă care este asemenea firii lui căzute. Trupul slujeşte sufletului ca închisoare şi mormânt.

Aceste cuvinte pe care le-am folosit noi sunt tari. Dar chiar şi aşa, ele nu arată în chip potrivit pogorârea trupului nostru din înălţimea stării duhovniceşti la starea trupească. Omul trebuie să se curăţească prin pocăinţă adâncă, omul trebuie să simtă cel puţin până la o anumită treaptă libertatea şi înălţimea stării duhovniceşti pentru a dobândi o înţelegere a stării de stricăciune a trupului nostru, condiţia morţii lui pricinuită de înstrăinarea de Dumnezeu.

În această stare de moarte, din pricina învârtoşării prea mari, simţurile trupeşti sunt neputincioase de a intra în legătură cu duhurile, oamenii nu le văd, nu le aud, nu le simt. Astfel, securea tocită nu se mai poate folosi potrivit menirii sale. Duhurile sfinte ocolesc legătura cu oamenii care nu se învrednicesc de o asemenea legătură; în vreme ce duhurile căzute, care ne-au tras în căderea lor, s-au amestecat cu noi şi, fiindcă ne prind în strânsoare cu mai multă lesniciune, se străduiesc să se facă nevăzute pentru noi, atât ele însele, cât şi legăturile lor. Şi atunci când ele se descoperă, o fac pentru a-şi întări stăpânirea asupra noastră.

Noi toţi cei care suntem robi ai păcatului, trebuie să pricepem că legătura cu sfinţii îngeri este nefirească pentru noi, din pricina înstrăinării noastre de ei, prin cădere; pentru aceeaşi pricină este firească pentru noi legătura cu duhurile căzute, pe a căror treaptă ne aşezăm cu sufletul nostru; căci duhurile care se arată prin simţuri oamenilor care se află într-o stare de păcat şi cădere, sunt draci şi nici pe departe nu sunt sfinţi îngeri. ’Sufletul întinat’, zice Sf. Isaac Sirul, ’nu intră în sălaş curat şi nu se aşează laolaltă cu duhurile sfinte’ (Omilia 74). Sfinţii îngeri se arată numai oamenilor sfinţi care au refăcut legătura cu Dumnezeu şi cu îngerii Lui, printr-o viaţă sfântă”.

3. Legătura cu duhurile căzute

„Deşi în arătările lor înaintea oamenilor, dracii îşi iau de obicei înfăţişare de îngeri de lumină pentru a amăgi mai uşor, deşi ei se străduiesc uneori să lămurească oamenii că sunt suflete omeneşti şi nu draci (acest chip de înşelare de acum, reprezintă o oarecare modă printre draci, din pricina unei aplecări oarecare a oamenilor din zilele noastre, de a crede în aceasta); chiar dacă ei prevăd uneori viitorul; şi chiar dacă descoperă taine – chiar şi aşa, oamenii nu trebuie să creadă în ei cu nici un chip. Ei amestecă adevărul cu minciuna; adevărul este folosit numai atunci când au nevoie de o înşelare mai prielnică. Satan se schimbă într-un înger de lumină, şi slujitorii lui în slujitori ai dreptăţii, a spus Sf. Apostol Pavel” (II Cor. 11, 14-15) (Episcopul Ignatie, Opere complete, vol. III, pag. 7-9).

„Toţi oamenii trebuie să ne ţinem departe de aceste duhuri şi pentru nici o pricină să nu avem încredere, atunci când ele se ivesc prin simţiri, nici să nu începem să vorbim cu ele, nici să nu le dăm vreun fel de atenţie, să cunoaştem că arătarea lor este cea mai mare şi mai primejdioasă ispită. Când vine o astfel de ispită, omul trebuie să-şi îndrepte mintea şi inima către Dumnezeu, cu o rugăciune pentru milă şi pentru scăparea de ispită. Dorinţa de a vedea duhuri, iscodirea de a descoperi ceva despre ele şi de la ele, este un semn al celei mai mari nebunii, şi este necunoaşterea totală a tradiţiilor Bisericii Ortodoxe cu privire la morală şi la viaţa lucrătoare. Cunoaşterea duhurilor se dobândeşte în chip mai deosebit decât chipul în care socoteşte cel care trece printr-o asemenea împrejurare şi este lipsit de experienţă şi este plin de uşurătate. Vorbirea deschisă cu duhurile este cea mai mare nenorocire pentru cei lipsiţi de experienţă, sau le slujeşte ca pricină pentru cele mai mari nenorociri.

Scriitorul de insuflare dumnezeiască a cărţii Facerea, spune că după căderea celor dintâi oameni, Dumnezeu, în rostirea osândei asupra lor, înainte de izgonirea lor din rai, a făcut pentru ei haine de piele şi i-a îmbrăcat cu ele (Facerea 3, 21). Hainele de piele, aşa cum desluşesc Sfinţii Părinţi, (Sf. Ioan Damaschin, Arătarea cea adevărată a credinţei ortodoxe, Cartea 3, cap. 1), semnifică trupul omului de pe treapta de jos care, la cădere, s-a făcut stricăcios; el şi-a pierdut subţirimea şi firea duhovnicească şi a primit starea învârtoşată de acum. Deşi pricina cea dintâi pentru această schimbare a fost căderea, totuşi schimbarea s-a făcut sub înrâurirea Ziditorului Atotputernic, în mila Lui de negrăit pentru noi, şi pentru marele bine al nostru. Printre celelalte urmări de folos pentru noi, care vin din starea în care se află trupul nostru acum, ar trebui să arătăm una: prin învârtoşarea trupului nostru ne-am făcut neputincioşi să simţim duhurile, în al căror sălaş am căzut … Înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu a aşezat o piedică între oamenii izgoniţi din rai pe pământ şi duhurile care fuseseră izgonite pe pământ din cer; această piedică este materialitatea grosolană a trupului omenesc. Astfel lucrează ocârmuitorii pământeşti care îi despart pe făcătorii de rele, de lume, prin zidul unei închisori, ca nu cumva ei să pricinuiască rău acestor oameni, după propria lor dorire şi să strice şi alţi oameni (Sf. Ioan Casian, Convorbirea 8, cap. 12). Duhurile căzute lucrează asupra oamenilor, aducându-le gânduri şi simţiri pline de păcat; dar foarte puţini oameni ajung să vadă duhurile” (Episcopul Ignatie, op. cit. pag. 11-12).

„Sufletul, îmbrăcat în trup, împrejmuit şi despărţit prin acesta de lumea duhurilor, cunoaşte cu încetul, şi dobândeşte dreapta judecată de a deosebi binele de rău, prin cercetarea legii lui Dumnezeu, sau, ceea ce este acelaşi lucru, prin cercetarea creştinismului (Evrei 5, 14). Atunci îi este îngăduită vederea duhovnicească a duhurilor, şi dacă aceasta se face după rânduiala lui Dumnezeu, care îl călăuzeşte, de acum încolo, amăgirea şi înşelarea sunt cu mult mai puţin primejdioase, aducând ca folos experienţa şi cunoaşterea.

La despărţirea sufletului de trup prin moartea cea văzută, intrăm din nou în rândul şi în lumea duhurilor. De aici, este limpede că pentru o intrare potrivită în lumea duhurilor, este foarte trebuincioasă buna cunoaştere a legii lui Dumnezeu, la vremea cea bine socotită, că tocmai pentru această cunoaştere El a hotărât o vreme oarecare pentru fiecare om în parte, pentru pelerinajul său pe pământ. Acest pelerinaj se numeşte viaţă pământească.”

4. Deschiderea simţurilor

„Oamenii capătă putinţa de a vedea duhurile printr-o subţiere a simţurilor, care se săvârşeşte în chip nevăzut şi nedesluşit pentru om. El numai observă că deodată a început să vadă ceea ce înainte de aceasta nu vedea, şi ceea ce alţii nu văd; şi începe să audă ceea ce înainte de aceasta nu auzea. Pentru cei care cunosc o astfel de subţiere a simţurilor în lăuntrul lor, este foarte simplu şi firesc, chiar dacă acesta este un lucru de nepriceput pentru ei şi pentru alţii. Pentru cei care nu au cunoscut o astfel de subţiere, este uimitor şi de nepriceput. În acelaşi chip, este cunoscut tuturor că oamenii se pot cufunda în somn; dar ce fel de fenomen este somnul, şi în ce chip, nevăzut nouă, trecem de la starea de veghe la starea de somn, şi la uitarea de sine – aceasta rămâne o taină pentru noi.

Subţierea simţurilor prin care omul intră în legătură cu fiinţele din lumea nevăzută este numită în Sfânta Scriptură deschiderea simţurilor. Scriptura spune: Atunci a deschis Domnul ochii lui Valaam şi acesta a văzut pe îngerul Domnului, care stătea în mijlocul drumului cu sabia ridicată în mână (Numerii 22, 31). Fiind împresurat de potrivnici, proorocul Elisei, pentru a-l linişti pe slujitorul său cel înfricoşat, s-a rugat şi a zis: „Doamne, deschide-i ochii să vadă!” Şi a deschis Domnul ochii slujitorului şi acesta a văzut că tot muntele era plin de cai şi de care de foc împrejurul lui Elisei (IV Regi 6, 17)” (vezi şi Luca 24, 16-31).

„În locurile citate din Sfânta Scriptură, se vede limpede că mădularele trupului slujesc drept uşi şi porţi spre cămara lăuntrică în care sălăşluieşte sufletul, şi că aceste porţi sunt deschise şi închise la porunca lui Dumnezeu. În chipul cel mai înţelept şi milostiv, aceste porţi rămân mereu închise în oamenii căzuţi, ca nu cumva vrăjmaşii noştri juruiţi, duhurile căzute, să se năpustească asupra noastră şi să ne ducă la pierzare. Această măsură este cu mult mai însemnată prin aceea că noi, după cădere, ne aflăm în sălaşul duhurilor căzute, împresuraţi de acestea, înrobiţi de ele. Fiind cu totul neputincioase de a intra în lăuntrul nostru, ele ni se fac cunoscute din afară, pricinuind felurite gânduri şi închipuiri spurcate, şi prin aceasta aprinzând sufletul neştiutor la vorbirea cu ele. Omului nu-i este îngăduit să pună oprelişte purtării de grijă a lui Dumnezeu şi prin mijloacele sale proprii (prin îngăduirea lui Dumnezeu, iar nu prin voia Lui), să-şi deschidă simţurile şi să intre în legătură văzută cu duhurile. Dar tocmai aşa se întâmplă. Este limpede că, prin propriile sale mijloace, omul poate să intre în legătură numai cu duhurile cele căzute. Nu este obişnuit sfinţilor îngeri să ia parte la ceva ce nu este după voia lui Dumnezeu, ceva ce nu-I este bine plăcut lui Dumnezeu …

Ce-i atrage pe oameni să intre în legătură deschisă cu duhurile? Oamenii care au o minte luminată şi nu cunosc creştinismul în lucrare, sunt atraşi din iscodire, din neştiinţă, din necredinţă, fără a pricepe că intrând într-o astfel de legătură, îşi pot pricinui lor înşişi cel mai mare rău” (pag. 13-14).

„Socotirea că, cunoaşterea duhurilor cu ajutorul simţurilor are ceva de o aleasă însemnătate este greşită. Aflarea duhurilor numai cu simţurile, fără cunoaşterea cea duhovnicească, nu aduce înţelegerea cea dreaptă a duhurilor; ea aduce numai o înţelegere a lor pe din afară. Aflarea cu simţurile poate plăsmui cu mare lesniciune socotinţele cele mai greşite, şi cu adevărat, cel mai adesea, aceasta se întâmplă celor fără experienţă şi celor stricaţi de slava deşartă şi de mărirea de sine. Cunoaşterea duhovnicească a duhurilor se dobândeşte numai de către creştinii adevăraţi, în vreme ce oamenilor care duc cea mai desfrânată viaţă, le stă în putinţă să le cunoască cu simţurile … Sunt puţini oameni cărora le stă în putinţă aceasta prin alcătuirea lor firească, şi duhurile se arată înaintea puţinor oameni într-o împrejurare oarecare din viaţa lor. În ultimele două împrejurări, omul nu este de osândit, dar el trebuie să se ostenească din toate puterile ca să iasă din această stare, care este foarte primejdioasă. În vremurile noastre, mulţi oameni cutează a intra în legătură cu duhurile căzute prin mijlocirea magnetismului (spiritismului), în care vin de obicei duhurile căzute în chipul îngerilor de lumină, şi amăgesc şi înşeală cu ajutorul feluritelor poveşti neobişnuite, amestecând adevărul cu minciuna. Acestea pricinuiesc pururea mare tulburare sufletului şi chiar minţii” (pag. 19).

„Oamenii care văd duhuri, chiar sfinţi îngeri, prin mijlocirea simţurilor, nu ar trebui să-şi facă nici un fel de închipuiri despre ei înşişi: numai singură această simţire, nu este mărturie, oricare ar fi vrednicia celor care simt, pentru că nu numai oamenii stricăcioşi sunt în stare de aceasta, ci chiar şi animalele fără de judecată (Numerii 22, 23)” (pag. 21).

5. Primejdia legăturii cu duhurile

„Oamenilor care nu au cunoaşterea cea duhovnicească, vederea duhurilor cu ochii cei trupeşti le aduce pururea stricăciune, uneori mai mare, alteori mai mică. Aici, pe pământ, chipurile adevărului sunt amestecate cu chipuri ale minciunii (Sf. Isaac Sirul, Omilia 2), tot aşa cum într-o ţară binele este amestecat cu răul la un loc, tot aşa cum se întâmplă pe tărâmul alunecării îngerilor căzuţi şi al oamenilor căzuţi” (pag. 23).

„Omul care află duhurile cu simţurile poate fi înşelat cu lesniciune către a lui stricăciune şi pierzare. Dacă, în simţirea duhurilor, omul arată că are încredere în ele şi că nu le cunoaşte, acela va fi înşelat fără greş, va fi atras negreşit, acela va fi negreşit pecetluit cu pecetea înşelării, care nu este de priceput pentru cel gol de haina cunoaşterii, acela va fi pecetluit cu pecetea stricăciunii înfricoşătoare a duhului său; şi mai mult decât atât, putinţa îndreptării şi a mântuirii este adesea pierdută. Aceasta s-a întâmplat cu mulţi, foarte mulţi. S-a întâmplat nu numai cu păgânii, ai căror preoţi erau de cele mai multe ori în legătură nemijlocită cu dracii; s-a mai întâmplat nu numai cu mulţi creştini care nu cunosc tainele creştinismului şi din vreo pricină sau alta au intrat în legătură cu duhurile; s-a întâmplat cu mulţi ostenitori şi călugări care au aflat duhurile cu simţurile, fără să fi dobândit cunoaşterea duhovnicească a lor.

Intrarea dreaptă, după lege, în lumea duhurilor, este îngăduită numai de învăţătura şi lucrarea nevoinţei creştine. Toate celelalte mijloace sunt în afara legii şi oamenii trebuie să se lepede de ele căci sunt netrebnice şi primejdioase. Numai Dumnezeu este Cel Care îl duce pe ostaşul cel adevărat al lui Hristos, la cunoaşterea duhurilor. Când Dumnezeu călăuzeşte, nălucirile adevărului, în care se ascunde minciuna, se despart de adevăr; atunci i se dă ostenitorului, înainte de toate, cunoaşterea cea duhovnicească a duhurilor, descoperindu-i-se în amănunt şi cu hotărâre, însuşirile acestor duhuri. Numai după aceasta, unor sihaştri oarecare, li se îngăduie cunoaşterea duhurilor cu ajutorul simţurilor, prin care se întregeşte cunoaşterea lor primită prin duh” (pag. 24).

6. Câteva sfaturi practice

Din cuvântarea Sfântului Antonie, care se află în Viaţa sa scrisă de Sf. Atanasie (despre care s-a pomenit deja mai sus, ca izvor de căpetenie al cunoaşterii noastre despre lucrarea dracilor), Episcopul Ignatie primeşte sfaturi lucrătoare pentru ostenitorii creştini, despre cum să se socotească aceştia pentru cunoaşterea duhurilor cu ajutorul simţurilor, dacă s-ar întâmpla ca acelea să i se arate vreunuia. Acest lucru este de cea mai mare însemnătate pentru toţi cei care doresc să ducă o viaţă duhovnicească cu adevărat creştină în zilele noastre, când (pentru pricinile pe care vom încerca să le lămurim mai jos) aflarea duhurilor cu ajutorul simţurilor a ajuns să fie cu mult mai obişnuită decât până acum. Sf. Antonie ne învaţă:

„Trebuie să cunoaşteţi următoarele pentru ocrotirea voastră. Când se arată oarecare chip de vedenie, nu vă înfricoşaţi. Ci, oricare chip de vedenie s-ar arăta, mai înainte de toate întrebaţi bărbăteşte: ‘Cine eşti şi de unde vii?’ Dacă este o lucrare a sfinţilor, ei vă vor aduce pace şi vor schimba frica voastră întru bucurie. Dar dacă este o arătare drăcească, când află hotărâre în sufletul vostru, acela îndată se va cutremura, căci întrebarea slujeşte ca semn al sufletului celui întărit. Punând o întrebare ca aceasta, Iosua, fiul lui Navi, s-a lămurit de adevăr (Iosua 5, 13), şi potrivnicul nu s-a ascuns de Daniel (Daniel 10, 20)”.

(Episcopul Ignatie op. cit. pag. 43-44; Viaţa Sf. Antonie, ediţia englezească a colecţiei Eastern Orthodox Books, pag. 29).

După ce povesteşte despre chipul în care, chiar şi Sf. Simeon Stâlpnicul a fost oarecând aproape biruit de către un oarecare drac, care i s-a arătat lui în chip de înger, într-un car de foc (Vieţile sfinţilor, 1 septembrie), Episcopul Ignatie îi atenţionează pe creştinii ortodocşi de astăzi:

„Dacă sfinţii s-au aflat într-o primejdie ca aceea, de a fi înşelaţi de duhurile cele rele, această primejdie este şi mai înfricoşătoare pentru noi. Dacă sfinţii nu-i cunosc întotdeauna pe draci, care li s-au arătat lor în chipul sfinţilor şi al lui Hristos, cum este cu putinţă să socotim că noi îi vom cunoaşte fără să ne înşelăm? Singurul mijloc de scăpare din faţa acestor duhuri este să alungăm cu desăvârşire aflarea lor şi vorbirea cu ele, dându-ne seama că noi suntem nepotriviţi pentru asemnea vedere şi vorbire.

Învăţătorii sfinţi ai războiului duhovnicesc … poruncesc ostenitorilor cucernici să nu se încreadă în nici un fel de chip ori vedenie dacă s-ar arăta pe neaşteptate, nici să nu se pornească a vorbi cu duhurile acelea, nici să nu le dea nici un fel de atenţie. Ei poruncesc că în vremea unor asemenea arătări, omul trebuie să se păzească însemnându-se cu semnul crucii, să închidă ochii, şi cu conştiinţa neclintită a unuia ce este nevrednic şi nepotrivit de a vedea duhuri sfinte, să-L roage stăruitor pe Dumnezeu să ne ocrotească pe noi de toate cursele şi înşelările care sunt pornite cu vicleşug asupra oamenilor de către duhurile cele rele” (pag. 45-46).

Mai mult, Episcopul Ignatie îl citează pe Sf. Grigorie Sinaitul:

„Cu nici un chip să nu primiţi în lăuntrul ori în afara voastră, dacă vedeţi ceva cu ochii ori cu mintea, fie că este chip al lui Hristos sau al vreunui înger, sau sfânt, sau dacă s-ar plăsmui ori înfăţişa în minte vreo lumină prin lucrarea închipuirii. Căci prin fire îi este prea obişnuit minţii să se lase în voia închipuirilor, şi cu uşurinţă alcătuieşte chipurile pe care le doreşte. Acest lucru este obişnuit celor ce nu-şi poartă de grijă cu dreptate, şi prin aceasta ei singuri se păgubesc” (pag. 47-49).

Concluzii

În concluzie, Episcopul Ignatie ne învaţă:

„Singura intrare dreaptă în lumea duhurilor este învăţătura creştină şi punerea întru lucrare a nevoinţei creştine. Singura cunoaştere dreaptă a duhurilor este urcuşul duhovnicesc şi desăvârşirea creştină” (pag. 53).

“Când vine vremea rânduită de Unul Dumnezeu şi care numai de El este ştiută, vom intra fără greş în lumea duhurilor. Vremea aceea nu este departe de fiecare dintre noi. Fie ca Atotbunul Dumnezeu să ne îngăduiască să ne petrecem viaţa pământească în asemenea chip, ca de-a lungul zilelor vieţii noastre să avem oprită legătura cu duhurile cele căzute şi să putem intra în legătură cu duhurile cele sfinte, aşa încât, pe această temelie, când vom ieşi din trup, să ne putem număra în rândul duhurilor celor sfinte, iar nu al celor căzute!” (pag. 67).

Învăţătura Episcopului Ignatie Brianceaninov, scrisă cu peste o sută de ani în urmă, ar fi putut foarte bine să fie scrisă şi astăzi, prezentând cu atâta limpezime ispitele duhovniceşti ale vremurilor noastre, când „porţile simţirii” (pentru a folosi expresia popularizată de către un lucrător în acest domeniu, Aldous Huxley) au fost deschise în oameni, într-o măsură nevisată în vremea Episcopului Ignatie.

Cei care istorisesc acum experienţele lor de „după moarte”, se vădesc a fi la fel de încrezători în experienţele lor, ca oricare alţii care s-au rătăcit în trecut. În toată literatura contemporană despre acest subiect, sunt foarte puţine situaţii în care o persoană socoteşte cu dreaptă judecată, că cel puţin o parte a experienţei ar putea să vină de la diavol. De bună seamă, cititorul ortodox îşi va pune această întrebare şi va încerca să priceapă aceste experienţe în lumina învăţăturii duhovniceşti a părinţilor şi a sfinţilor ortodocşi.

Acum trebuie să mergem mai departe şi să vedem ce anume se întâmplă cu sufletul, după învăţătura ortodoxă, când acesta părăseşte trupul la moarte şi intră în lumea duhurilor”.

(Ieromonah Serafim Rose, “Sufletul dupa moarte”, Editura Sophia, 2007)

“Mila voiesc, iar nu jertfa!“

Cuvant de invatatura in sambata celei de-a patra saptamani dupa Cincizecime

“Domnul nostru Iisus Hristos le-a zis fariseilor:

N-au trebuinta cei sanatosi de doctor, ci cei bolnavi. Deci, mergand, invatati-va ce inseamna: „Mila voiesc, iar nu jertfa”; ca n-am venit sa chem pre cei drepti, ci pre cei pacatosi la pocainta (Mt. 9, 13; Osie 6, 6).

Iubiti frati! Cine vrea sa fie crestin adevarat, adica sa creada in Hristos, sa se improprieze lui Hristos si sa fie insusit de catre Hristos, ace­la trebuie sa se lepede de sine (Mt. 16, 24). El trebuie sa-si recunoasca pacatele drept pacate, iar dreptatile drept zdrente puturoase de curva — caci curva este sufletul ce a intrat in insotire nelegiuita cu pacatul. Asa a grait despre drepta­tile omului cazut marele Proroc (Is. 64, 4). Dreptatea noastra, atat de aleasa in starea de neprihanire dinainte de cadere, a fost spurcata prin cadere, s-a facut netrebnica, la fel cum o tesatura preafrumoasa si de mult pret isi pierde tot pretul atunci cand patrunde in ea o materie imputita. Pe cel care se leapada de sine si se apropie de Hristos din starea lepadarii de sine, Hristos il primeste: il rascumpara, inlocuindu-l cu Sine; il mantuieste, unindu-l cu Sine.

Pastrandu-si pacatosenia, omul nu are cum sa devina al lui Hristos. Hris­tos Se impropriaza numai celor curati, adica celor care din necurati s-au facut curati prin mijlocirea pocaintei.

A deveni al lui Hristos este cu neputinta nu doar atunci cand omul nu paraseste pacatosenia sa; este cu neputinta si cand omul nu paraseste dreptatea sa. De cei drepti cu propria dreptate, Hristos Se leapada, ii leapada.

Mergand, zice El, invatati-va ce inseamna: „Mila voiesc, iar nu jertfa”; ca n-am venit sa chem pre cei drepti, ci pre cei pacatosi la pocainta.

Mergand! In acest cuvant sunt imbracate gandurile urmatoare:

„indepartati-va! Voi nu sunteti in stare sa va apropiati de Mine. Felul vostru de a gandi, asezarea duhului vostru fac nefireasca pentru voi primirea Mea. Aveti nevoie de pregatire. Aveti nevoie mai intai sa intelegeti, sa simtiti, sa va dati seama, sa cercetati, sa marturisiti caderea voastra“.

Infricosatoare este aceasta cadere. Cuvintele dumnezeiesti: Mila voiesc, iar nu jertfa o lamuresc. Cuvintele acestea au urmatorul inteles:

„Voi nu puteti aduce jertfe: toate gandurile, simtamintele, faptele voastre sunt pecetluite, patrunse de pacat, unite, amestecate cu acesta; toate gandurile, simtamintele, faptele voastre sunt nevrednice de Atotsfantul Dumnezeu, nu pot sa fie bineplacute Lui – si de aceea Dumnezeu va arata ca El nu cere de la voi jertfe si, mai mult, nici nu binevoieste ca voi sa I le aduceti. Nu va amagiti cu amagire pierzatoare pentru voi: lui Dumnezeu ii place sa va miluiasca; lui Dumnezeu ii place sa va mantuiasca; lui Dumne­zeu ii place sa va rascumpere prin Sine. Nici oamenii, nici ingerii nu au mij­loace de indreptare a omenirii vatamate de pacat. Doar Dumnezeu, in atot­puternicia Sa, poate vindeca nevindecata rana a mortii vesnice. Cunoasteti adancimea caderii voastre; cunoasteti grozavia vatamarii voastre, lepadati cu totul nadajduirea in sine; fie-va mila de voi insiva , mila pe care n-o aveti din pricina parerii de sine, a amagirii de sine, a impietririi, a orbirii voastre! Do­banditi mila: impreunati lucrarea voastra in ceea ce va priveste cu lucrarea lui Dumnezeu; mergeti prin lucrarea voastra in pas cu lucrarea lui Dumnezeu. Inimi impietrite, inmuiati-va! Milostiviti-va de voi insiva si de intreaga ome­nire: voi, ca toti ceilalti oameni pana la unul, sunteti zidiri lepadate de catre Ziditor fiindca L-au lepadat pe Ziditor de buna voie, zidiri nefericite, ce se tarasc, se tulbura, sufera pe pamant, in aceasta odaie de asteptare a iadului -zidiri care se inmultesc pe pamant fara incetare, mereu stramtorate de catre moarte si inghitite de pamant, zidiri aruncate pe pamant, din rai din pricina rascoalei din rai impotriva lui Dumnezeu. Urati pacatele voastre, parasiti viata pacatoasa! Si nu numai atat: recunoasteti ca insasi firea voastra este strambata de pacat, ca dreptatile care se nasc in ea si ies din ea sunt pe potriva firii slutite, schimonosite (Ps. 50, 6). Sa socotiti dreptatile voastre drept pacate; sa le so­cotiti nu agonisita, ci cat se poate de mare pierdere pentru voi (Filip. 3, 7-9). Aceste dreptati se fac in cei ce vor sa si le pastreze nebiruita piedica in calea capatarii dreptatii dumnezeiesti (Rom. 10, 3). Cu evlavie si supunere plecati ra­tiunea voastra trufasa, cu nume mincinos, in fata dreptatii dumnezeiesti. Ea a fost adusa din cer oamenilor, adusa de catre Dumnezeu intrupat: ea suie la cer pe acei oameni care, lepadandu-se de sine, lepadandu-se de pacatele lor si de dreptatile lor, se cufunda pe de-a-ntregul in baia cea curatitoare a pocaintei, intra sub calauzirea dreptatii dumnezeiesti si doar a ei. Faptele voastre bune sa fie doar infaptuiri ale atotsfintei voi dumnezeiesti, nu ale voii voastre stricate! Ele sa fie plata a datoriei voastre fata de Dumnezeu, datorii cu neputinta de platit atat prin desavarsirea Celui Caruia ii sunteti datori, cat si prin margini­rea, neputinta, pacatosenia voastra”.

Smerenia impreunata cu pocainta, care se naste din ea, sunt conditia de ca­re este neaparata nevoie pentru primirea lui Hristos! Smerenia si pocainta sunt singurul pret cu care poate fi cumparata cunoasterea lui Hristos! Smerenia si pocainta sunt singura stare duhovniceasca din care omul se poate apropia de Hristos, din care poate deveni al Lui! Smerenia si pocainta sunt singura jertfa pe care o cere si pe care o primeste Dumnezeu de la omenirea cazuta (Ps. 50, 17-18).

Pe cei molipsiti de parerea trufasa, gresita despre sine, care socotesc pocainta de prisos pentru ei, care nu se numara pe sine in randul pacatosi­lor, Domnul ii leapada. Acestia nu pot fi crestini. N-au trebuinta cei sanatosi, adica cei ce se socot si se proclama sanatosi in chip mincinos, de doctor – de Domnul -, ci cei bolnavi, adica cei ce isi dau seama de boala lor. In auzul intregii omeniri vesteste Mantuitorul lumii despre Sine:

N-au trebuinta cei sa­natosi de doctor, ci cei bolnavi. Deci, mergand, invatati-va ce inseamna: „Mila voiesc, iar nu jertfa”; ca n-am venit sa chem pre cei drepti, ci pre cei pacatosi la pocainta. Amin”.

(Din: Sfantul Ignatie Briancianinov – Predici, Editura Sophia, Bucuresti, 2008)

Extras dintr-un interviu cu Parintele Savatie Bastovoi, “Viata in Hristos” (2003)

- Vreau să vă întreb, părinte, pentru că resimt lucrul ăsta la tot pasul, în mine, la cei de lângă mine: De ce creştinul, fie creştinul ortodox, nu mai caută Duhul Sfânt, nu-l cunoaşte pe Duhul Sfânt?

- Părintele Savatie Bastovoi: Tocmai pentru că, am zis, oamenii s-au amestecat cu lumea şi cu faptele lumii acesteia şi-n loc să ducă biserica în lume – “Cu pace să ieşim” – în loc să ducă ei duhul păcii pe care îl primim de la Hristos în Liturghie, să-l ducă-n lume, au adus lumea în biserică. Şi în acest fel ne-am încălzit aşa de binişor cu toată spurcăciunea lumii, încât neavând învăţători care să ne spună că nu aceasta este vieţuirea pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu, am luat de bună şi am considerat că ăsta este creştinismul, dar creştinismul este ceva mult mai adânc, mai răscolitor.

Aşa că dacă oamenii au ajuns să nu mai caute pe Duhul Sfânt, este pentru că socotesc că ceea ce au ei este suficient, şi că ce fac ei este chiar creştinismul şi viaţa bisericească. Dar se înşeală amarnic. Pentru că ‘sunt mulţi aşa’, da, sunt mulţi aşa, dar Ioan Gură de Aur atunci când a fost întrebat: “Dar ce noi nu ne vom mântui? Numai călugării cei din munţi?”. Şi Ioan Gură de Aur cu multă ironie duhovnicească le spune: “Dar cine-a zis că toţi se vor mântui?“.

Aşa şi noi, să nu cădem în ispita autosuficienţei, că ceea ce facem noi este ceea ce trebuie chiar dintru început, (ispita) să lăsăm la o parte sfinţii, să lăsăm la o parte Evanghelia şi să nu cădem în ispita de a spune: ‘Aceasta a fost cândva, astăzi nu se poate, sunt alte vremuri. Atmosfera culturală ne impune un alt fel de trai şi de a vedea lucrurile şi credem că şi Biserica este timpul să se adapteze şi să nu mai fie aşa de închistată‘. Aşa că din cauza ispitei acesteia prosteşti, oamenii ajung să nu mai caute pe Duhul Sfânt şi ajung să-şi irosească viata. Se ostenesc, se scoală dimineaţa, merg la biserică, măcar singura osteneală pe care o fac, dar o fac degeaba pentru că nu ştiu de ce o fac.

• Continuarea la:

CUI II MAI ESTE SETE DE DUH SFANT?

***

Parintele Constantin Coman despre INCHINAREA IN DUH SI IN ADEVAR

“R. Radulescu: Intalnire in preajma unei fantani; Iisus Hristos cere de baut unei femei care venea sa scoata apa din fantana lui Iacob, in Samaria, langa orasul Sihar. Parinte Constantin, are loc un dialog care porneste banal, de la o cerere de apa de baut, dar care ajunge la lucruri esentiale pentru teologie, pentru viata crestina. As vrea sa incepeti prin a ne explica de ce femeia este contrariata pentru ca un evreu cere apa unei samarinence. De ce nu se amestecau samarinenii si evreii, in acea vreme?

Pr. Coman: Initial, samarinenii au fost o populatie adusa aici din Babilon si din alte tinuturi invecinate de catre un rege asirian prin secolul al VII-lea i.Hr., in locul iudeilor dusi in captivitatea babilonica la anul 721 i.Hr. Ei s-au amestecat cu iudeii ramasi pe loc, au parasit religia lor idolatra si au adoptat partial religia iudeilor, luand numele provinciei Samaria, asezata intre Iudeea si Galileea. La intoarcerea iudeilor din captivitatea babilonica, in urma decretului lui Cirus din 538 i.Hr., au dorit si ei sa fie asociati la reconstructia templului, dar au fost refuzati. De aici dusmania dintre samarineni si iudei. Atunci si-au facut templul lor pe Muntele Garizim, loc la care face referire femeia samarineanca in dialogul cu Iisus. Templul va fi distrus de iudei si reconstruit la Sichem.

R. Radulescu: Dintre cuvintele pe care Mantuitorul Hristos i le spune femeii, unele au ramas memorabile. De exemplu, atunci cand vorbeste despre inchinare: „Lui Dumnezeu I se cuvine inchinare in duh si in adevar!” Va rog sa ne spuneti ce inseamna sa I te inchini lui Dumnezeu in duh si in adevar?

Pr. Coman: Este important de retinut in intregime cuvantul Mantuitorului: „Duh este Dumnezeu si cei ce I se inchina trebuie sa I se inchine in duh si in adevar.” (Ioan 4,24). Intrucat Dumnezeu este Duh, I se cuvine inchinare in duh. Inchinarea in duh este inchinarea atenta la miscarea launtrica a inimii si a gandului, este inchinarea savarsita mai intai la nivelul celei mai adanci si mai intime intentionalitati si apoi, eventual, exteriorizata cat mai discret in gestul exterior. Exteriorizarea sau exprimarea in gesturi fizice este ceruta de conditia noastra de fiinte psiho-somatice. Nu Dumnezeu are nevoie de inchinarea noastra fizica, ci noi avem nevoie de ea, cel putin pana la un anume nivel de inchinare. Sfantul Ioan Gura de Aur comenteaza:

„Cand spune Duh este Dumnezeu, nimic altceva nu declara decat faptul ca este netrupesc. Trebuie deci si inchinarea sa fie netrupeasca si sa fie adusa prin netrupescul din noi, adica prin curatia sufletului si a mintii!“[1]

Cat despre inchinarea in adevar, tot Sfantul Ioan Gura de Aur ne spune ca se refera la trecerea de la tip-prefigurare, la adevarul prefigurat. Jertfele vechi-testamentare, cu tot ritualul conex, nu erau adevarata inchinare, ci prefigurarea adevaratei inchinari, o etapa premergatoare, asadar:

„Caci in adevar trebuie sa va inchinati! Daca cele de mai inainte erau tip (prefigurare), taierea imprejur, arderile de tot, sacrificiile, tamaierile, acum nu va mai fi asa, ci totul va fi in adevar. Caci nu trupul trebuie taiat imprejur, ci gandurile cele rele, si trebuie sa te rastignesti pe tine insuti, sa lepezi si sa sacrifici poftele cele irationale.”[2]

Mantuitorul are in vedere si decadenta la care ajunsese cultul iudaic, formalismul ritualist, fata de care Dumnezeu Insusi se exprimase prin profeti deseori in termeni mustratori:

„Si a zis Domnul: De aceea poporul acesta se apropie de Mine cu gura si cu buzele, Ma cinsteste, dar cu inima este departe, caci  inchinarea  inaintea  Mea nu este decat o randuiala omeneasca invatata de la oameni”. (Isaia 29,13).

Mantuitorul citeaza aceste cuvinte ale profetilor, intarindu-le:

„Bine a proorocit Isaia despre voi, fatarnicilor, precum este scris: “Acest popor Ma cinsteste cu buzele, dar inima lui este departe de Mine“”. (Marcu 7, 6).

Iata comentariul Sfantului Ioan:

„Deoarece si samarinenii si iudeii neglijau sufletul si se ingrijeau foarte mult de trup, curatindu-l in tot felul, le spune ca nu cu a trupului curatie, ci a ceea ce este in noi netrupesc, adica a mintii, se vindeca netrupescul!”[3]

Acesta este un risc major si pentru cultul crestin, ca de altfel si pentru fiecare crestin in parte. Formalismul sustinut de rutina, dar mai ales de impietrirea inimii si ingrosarea simturilor.

Sfantul Apostol Pavel vorbeste despre „inchinarea duhovniceasca“, folosind expresia loghiki latreia, ceea ce s-ar traduce mai curand cu inchinarea rationala, sau inchinarea inteleasa si asumata cu mintea, intrucat se are in vedere starea dominanta a mintii:

“Va indemn, deci, fratilor, pentru indurarile lui Dumnezeu, sa infatisati trupurile voastre ca pe o jertfa vie, sfanta, bine placuta lui Dumnezeu, ca inchinarea voastra cea duhovniceasca, si sa nu va potriviti cu acest veac, ci sa va schimbati prin innoirea mintii, ca sa deosebiti care este voia lui Dumnezeu, ce este bun si placut si desavarsit”. (Rom. 12,1-2)

„Ce este inchinarea duhovniceasca?”, se intreaba Sfantul Ioan Gura de Aur.

„Cele (facute) cu sufletul, cele (facute) cu duhul, cele care nu au nevoie de trup, cele care nu au nevoie de instrumente, nici de loc. Iar acestea sunt cele ca ingaduinta, cumpatarea, milostivirea, netinerea de minte a raului, indelunga rabdare, smerenia.. .“[ 4].

Cred ca este una dintre cele mai importante si mai actuale teme de discutie. Cultura contemporana este o cultura a exteriorului, a vizibilului, o cultura a materialului, a eficientei exterioare, a cantitatii, a realitatii cuantificabile si evidente, in timp ce cultura crestina, in esenta, este o cultura a launtricului, a duhului, a invizibilului, a tainicului, a suflului, a tot ceea ce sta, de fapt, la temelia vietii si a faptelor noastre. Lumea exterioara isi  are izvorul  in  interiorul  omului. Recuperarea  acestei culturi, chiar si de catre teologia noastra, va fi un mare castig. Este un prilej – si ma bucur ca-l am – sa atrag atentia colegilor mei mai tineri si studentilor si crestinilor, sa ia aminte ca, intr-adevar, credinta noastra crestineasca, spiritualitatea noastra este una duhovniceasca, centrata pe duh. Centrul anatomic dar si spiritual al omului, din perspectiva antropologiei crestine, este inima. In inima se zamislesc si izvorasc simtamintele, in inima  se nasc  si gandurile,  ca intentie,  ca motivatie,  ca obiectiv, ca scop. Epoca rationalismului a incercat sa legitimeze gandirea neutra, pura. Este greu de acceptat ca exista o astfel de gandire, neafectata de patimile umane, de la cele mai grosolane la cele mai rafinate.

Cultura duhului atrage atentia asupra unui lucru esential, acela ca adevarul se ascunde in adancul fiintei cuiva, iar daca acela doreste sa-l descopere celorlalti, il descopera, iar daca doreste sa-l ascunda, il ascunde. Sfantul Apostol Pavel spune clar acest lucru:

„Caci cine dintre oameni stie cele ale omului decat duhul omului, care este in el. Asa si cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le stie decat Duhul lui Dumnezeu” (1 Cor. 2,11).

Acest adevar al antropologiei crestine arata cat de suveran si liber este, in fond, omul. Nimeni nu poate patrunde in lumea lui launtrica, daca el nu i se deschide. Nici o forta, nici individuala, nici colectiva, nici vreun sistem…

R. Radulescu: Nici chiar Dumnezeu nu poate patrunde?

Pr. Coman: Dumnezeu poate, dar nu vrea! Dumnezeu nu are cum sa vrea sa intre fortat in sufletul cuiva. El va astepta cu multa rabdare cea mai firava deschidere a sufletului catre El, cea mai firava invitatie. Omul este facut dupa chipul lui Dumnezeu si duhul omului este dupa chipul duhului lui Dumnezeu, care face toate cate voieste si cum voieste, spune Sfantul Apostol Pavel (1 Cor. 12,11). La fel si duhul omului. Sigur ca duhul omului are si ispita caderii, a deraierii, a ratacirii, a instrainarii, de aceea trebuie sa fie in comuniune cu Duhul prin excelenta, cu Duhul dumnezeiesc. Aceasta este si noutatea care face posibil saltul de la inchinarea trupeasca la cea duhovniceasca: duhul omului are posibilitatea impartasirii de Duhul lui Dumnezeu. Sfantul Apostol Pavel dezvolta foarte mult perspectiva duhovniceasca a antropologiei, cea enuntata de Mantuitorul in convorbirea cu femeia samarineanca:

„Dar voi nu sunteti in carne, ci in Duh, daca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi. Iar daca cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al lui”. (Rom 8,9).

Cultura exteriorului este o cultura expusa foarte mult fariseismului si ipocriziei. Nu intamplator a generat paradigme culturale ca cele foarte recente de tipul politically corect. Omul crede ca daca arata bine lucrul la suprafata si nu-l ofenseaza pe celalalt este suficient sau chiar laudabil. Nu este deloc suficient. Imaginea agreabila poate fi, si chiar este de cele mai multe ori, o masca in spatele careia omul isi promoveaza interesele sale egoiste, in concordanta cu interesele celorlalti sau dimpotriva. Important este ce gandeste omul in sinea lui, ce duh il stapaneste. Toti ne dorim sa stim ce gandesc ceilalti cu adevarat despre noi, ce gand ii motiveaza in relatiile lor cu noi. Or, cultura imaginii si a cuvantului public s-a dezvoltat in directia ascunderii intentiilor reale si a amagirii semenilor. Cu atat mai grav ar fi, cu cat curentul acesta lumesc ar patrunde in Biserica, in relatia noastra cu Dumnezeu si intreolalta.

In fond, si noi ne dorim relatii „in duh” cu semenii nostri, chiar daca avem nevoie si de manifestarile fizice. Toti dorim ca la baza gestului care vine din partea aproapelui sa fie un gand bun si nu unul viclean. Darul este mai intai o miscare in duh, care motiveaza si sustine miscarea trupeasca. Acesta este un aspect important pe care il invatam din Evanghelia de astazi, o Evanghelie extrem de densa din punct de vedere teologic.

Discutia despre inchinarea in duh si in adevar mai suporta un aspect foarte important. Inchinare inseamna implicit supunere, adica recunoasterea stapanirii lui Dumnezeu. Se mai pune problema daca recunoastem stapanirea Dumnezeului celui adevarat sau ne amagim, inchinandu-ne unor dumnezei falsi, facuti de mintea noastra sau care ne asalteaza din exterior. „Lupta noastra nu este impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva duhurilor…”, scrie Sfantul Pavel efesenilor (Efeseni 6,12). Din pacate, chiar in spatiul spiritualitatii crestine si al teologiei se vorbeste prea putin despre lupta cu duhurile.

R. Radulescu: Cand vorbiti de duh, va referiti la o anumita mentalitate, un mod anume de a te raporta la ceva? Ce intelegem prin duh?

Pr. Coman: Duhul este o stare dominanta la nivel sufletesc. Parintii Bisericii noastre, preluand limbajul biblic vechi si nou-testamentar, nu vorbesc, de exemplu, des pre mandrie pur si simplu, ci vorbesc despre duhul mandriei. Tot asa vorbesc despre duhul lacomiei, duhul stapanirii, adica al iubirii de stapanire, duhul iubirii de arginti, duhul lenevirii, duhul rautatii, duhul desfraului, etc. Lenea, lacomia si celelalte sunt efecte ale instalarii duhurilor respective in mintea noastra. Duhul este ca aerul - acesta si este intelesul etimologic al cuvantului -, patrunde peste tot. Duhul este un fel de disipare in toate madularele si in fibra omului a unei tendinte dominante, stapanitoare. Oricat ne-am ascunde noi, duhul transpira in toate manifestarile noastre. Duhurile despre care vorbeste Sfantul Pavel sunt duhurile cele rele care vin din afara si capaciteaza mintea si inima omului, derutandu-l si abatandu-l de la parcursul adevarat al vietuirii.

R. Radulescu: Aceste duhuri sunt in discordanta cu adevarul, nu intra intr-o coerenta cu adevarul?

Pr. Coman: Foarte frumos ati spus! Legati discutia spre cealalta componenta, „inchinarea in adevar”. Ce inseamna in adevar? Pentru noi, pentru teologia rasariteana si pentru Dumnezeiestile Scripturi, adevarul nu este un discurs, un enunt, ci adevarul este realitatea in sine: eu sunt adevar, dumneavoastra sunteti adevar, masa aceasta este adevar, copacul acesta este adevar, lumea aceasta este adevar. A fi in adevar inseamna a fi in realitate si a evita amagirea, imaginarul. Riscul major al omului este lumea virtuala, lumea idolatra, inexistenta, lumea faurita de propria minte, care afecteaza relatia noastra cu Dumnezeu.

Omul tinde sa-si faca dumnezei falsi, lumi false, imagini false convenabile pentru sine insusi. A nu fi in adevar inseamna a nu fi constient de ceea ce esti tu si de sensul propriei tale existente. Aceasta inseamna sa nu fii in adevar. Esti in adevar cand esti deplin constient de ceea ce reprezinti. Ce sunt eu? Cine merge pe propriile mele picioare? Ce simt eu? Este simtirea mea in adevar sau este o simtire amagita de duhuri si de provocari exterioare? Mare parte din existenta noastra nu este in adevar, ci se consuma in amagiri. Adevarul, sa nu uitam, este dat de inceputul si de capatul existentei noastre, de cauza si de finalitatea ei. Nu exista adevaruri intermediare autonome. Orice adevar intermediar trebuie sa consune cu sensul initial imprimat oricarui lucru si cu sensul ultim al sau. Este un adevar daca noi venim de la Dumnezeu si ne indreptam spre Dumnezeu, si este alt adevar daca noi venim din hazard si ne indreptam spre absurd. Aceste doua situatii nu pot fi conciliate. Si atunci, pentru cei care cred ca a fi in adevar inseamna ca sunt in Dumnezeu si traiesc in Dumnezeu, iar a fi in minciuna inseamna sa traiesti ca si cand Dumnezeu n-ar exista, cei care afirma ca nu exista Dumnezeu se plaseaza, ei insisi, fata de noi, in afara adevarului.

A fi in adevar inseamna a fi in lumea reala. Dar lumea reala nu se epuizeaza la ceea ce vedem. Acest lucru este foarte important si este legat de perspectiva duhovniceasca, de consistenta duhovniceasca a realitatii. Toate lucrurile isi au sensul in duh, in duhovnicesc. Parintii vorbesc despre intelesurile duhovnicesti ale lucrurilor. Nici un lucru material nu-si are sensul in materia sa, ci are un sens duhovnicesc imprimat de creatorul sau. Care este sensul duhovnicesc? Este gandul sau intentia cu care am facut lucrul respectiv. Gandul si intentia mea, finalitatea pe care o dau unui obiect, este duh, nu este materie.

Sensul final si plenar al existentei ar fi iubirea. Tot ceea ce exista isi gaseste sensul in singura ratiune sau in ultima ratiune a noastra de a exista cu semenii si cu Dumnezeu, aceea de a trai la varful existentei, cum spune Parintele Staniloae, adica a trai iubindu-ne unii pe altii si pe Dumnezeu. Totul, universul intreg functioneaza ca instrumente sau mijloace prin care noi dam consistenta relatiei de dragoste dintre noi, sau ne exprimam relatia de dragoste dintre noi, sau facem sa creasca iubirea dintre noi sau dintre noi si Dumnezeu. Motivatia, suportul si finalitatea existentei este iubirea. Iubirea este duhovniceasca. Acelasi Sfant Evanghelist Ioan spune ca Dumnezeu este Iubire. Aici ne spune ca Dumnezeu este Duh si in alta parte ca Dumnezeu este iubire.

R. Radulescu: Femeia samarineana a inteles lucrurile acestea mai greu accesibile? Le-a inteles de la Hristos sau a simtit ca acel duh i-a transmis ceva? Ea raspandeste vestea ca L-a intalnit pe Mesia, Care trebuia sa vina, iar oamenii o cred, desi nu era deloc credibila, era considerata o femeie usoara. Si totusi, oamenii pun pret pe ceea ce spune femeia. Ce se intampla cu ea?

Pr. Coman: Nu a inteles nimic femeia, asa cum nimic nu intelesesera nici unul dintre invatatii iudei. Cand Hristos ii vorbeste lui Nicodim despre o nastere din duh, deci duhov­niceasca, mai importanta decat nasterea fireasca, acesta Il intreaba, ca un copil, cum ar fi posibil sa intre, mare fiind, in pantecele maicii sale si sa se nasca din nou. Nici femeia samarineana nu a inteles nimic. I-a trezit interesul abia in momentul in care Hristos i-a spus ca are cinci barbati, iar cel pe care il are, nu este barbatul ei. I-a dat un instrument, un motiv foarte grosier, ca sa priceapa ca se intampla ceva deosebit. Atunci ea Il intreaba de unde stie, nu cumva este prooroc, pentru ca poporul chiar asteapta sa vina Mesia. Mantuitorul Hristos i Se descopera, asa cum nu o mai face cu nimeni altcineva, spunandu-i clar si direct: „Eu sunt, Cel care vorbeste cu tine!” Nimanui nu a mai spus Mantuitorul Hristos acest lucru, atat de explicit. Acestei femei umile si usuratice Iisus isi descopera identitatea Sa mesianica. Femeia se incredinteaza si alearga sa dea vestea cetatii, iar cetatea sa vina sa-L cerceteze pe Mantuitorul Hristos.

R. Radulescu: Ce fel de pedagogie este aici? Ce vrea sa spuna Hristos? De ce fata de altii este mai ascuns? De ce nu este atat de explicit?

Pr. Coman: Pedagogia dumnezeiasca este imprevizibila, nu poate fi surprinsa si cu atat mai greu epuizata de mintea omeneasca. Orice incercare de a aseza pedagogia dumnezeiasca intr-un sistem va esua. In secunda urmatoare Dumnezeu va opera diferit si la fel de imprevizibil. Pedagogia omeneasca care tinde sa acopere tot campul pedagogic greseste si nu este crestineasca. Trebuie sa lase loc interventiei dumnezeiesti, care este cu adevarat imprevizibila, simtita numai de cei care si-au dezvoltat simtul duhovnicesc. Imi vine in minte finalul Evangheliei de astazi! Ucenicii Mantuitorului se intorc cu mancarea dupa care plecasera, iar El le spune ca nu mananca, nu-I este foame. Ucenicii se gandesc ca poate a mancat ceva. Dar Hristos le spune: „Nu, mancarea Mea este sa fac voia Tatalui!” Iata mancare duhovniceasca! Poate gandi cineva, ca se poate hrani facand voia cuiva? Aceea este, cu adevarat, hrana duhovniceasca. Nu numai painea si roadele pamantului sunt hrana. Acestea sunt hrana materiala, care sustin doar viata biologica. Hrana duhovniceasca este, cu adevarat, in duh. A face voia cuiva, a implini porunca cuiva este o miscare sufleteasca, este nevoie de o decizie, de un exercitiu, de o vointa. Toata Evanghelia dupa Ioan prezinta, ca un leit-motiv, alternativa duhovniceasca complementara si absoluta la varianta materiala si lumeasca. Alternativa cereasca, dumnezeiasca la viata lumeasca si omeneasca. Acesta este, de fapt, esentialul propovaduirii si al credintei noastre: Sansa omului de a se aproviziona, acum si aici, cu dumnezeirea, de a se hrani cu cele dumnezeiesti. Sigur, sunt vorbe mari, dar sunt accesibile experimentului. Iata, un experiment este a face voia lui Dumnezeu, a implini porunca lui Dumnezeu, care ne cere sa ne iubim unii pe altii, sa nu facem rau altora, sa ne jertfim atat cat putem celor de langa noi. Toate acestea echivaleaza cu hrana cea duhovniceasca. Sa facem acest experiment!

R. Radulescu: Este ca si cum ne-ar spune: doar hrana aceasta va satura, cum i-a spus femeii despre apa.

Pr. Coman: Hrana cu adevarat duhovniceasca este netrecatoare, neimputinata, spre deosebire de hrana materiala.

„Iisus a raspuns si i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va inseta iarasi; Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai inseta in veac, caci apa pe care i-o voi da Eu se va face in el izvor de apa curgatoare spre viata vesnica”. (Ioan 4,13-14)”.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)

***

Sfantul Ignatie Briancianinov despre faptele bune ale Duhului versus “binele” inchipuit al firii noastre cazute:

(…) Nevrednice sunt de Dumnezeu faptele bune cele după firea omenească, ce vin din firea noastră căzută, în care binele este amestecat cu răul, în care binele în cea mai mare parte de-abia se bagă de seamă din pricina mulţimii răului. Firea căzută este în stare cu precădere de rău, precum a dat mărturie Dumnezeu însuşi: Se pleacă cugetul omului cu osârdie spre cele rele din tinereţile lui (Fac. 8, 21).Voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri (Luca 11, 13). Atâta preţ are în faţa Evangheliei şi a lui Dumnezeu bunătatea firească a omului şi faptele ce izvorăsc din ea! În deşert proslăveşte firea căzută faptele sale bune mari şi răsunătoare! Această laudă de sine este mărturie a unei orbiri înfricoşătoare! Răul miros al trufiei, pe care îl răspândesc aceste morminte văruite, este urât de Domnul: Lui îi este pe plac tămâia smereniei. Această laudă de sine este dare în vileag fără voie a însuşirilor răsunătoarelor fapte bune omeneşti, insuflate şi hrănite de slava deşartă.

Din această pricină, Domnul a poruncit lepădarea de firea căzută omenirii căzute şi oarbe, care nu îşi dă seama de amara sa cădere, ci, dimpotrivă, vede în ea un triumf măreţ, care caută să sporească acest triumf. Pentru mântuire este neapărat trebuincioasă lepădarea de păcat! Însă, păcatul ni s-a împropriat până într-atât că ne-a intrat în fire, în însuşi sufletul nostru. Pentru lepădarea de păcat s-a făcut neapărat trebuincioasă lepădarea de firea căzută, lepădarea de suflet (Matei 10, 39), lepădarea nu numai de faptele rele cele văzute, ci şi de faptele bune, multcinstite şi proslăvite de către lume, ale omului celui vechi; este neapărată nevoie să ne schimbăm felul de a gândi cu mintea lui Hristos, iar lucrarea după imboldul simţurilor şi după îndreptarul cugetării trupeşti s-o înlocuim cu plinirea plină de osârdie a poruncilor lui Hristos. De veţi rămâne în cuvântul Meu, a zis Domnul, cu adevărat ucenici ai Mei sunteţi; şi veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va slobozi pe voi (Ioan 8, 31-32). Minunate şi adânci cuvinte! Învăţătura pe care o desprindem din ele în chip nemijlocit este că păcatul îl ţine pe om în robia sa numai şi numai prin mijlocirea vederilor rătăcite şi mincinoase. Este deopotrivă de limpede faptul că pierzătoarea rătăcire a acestor vederi stă tocmai în recunoaşterea drept bine a ceea ce nu este de fapt bine şi în nerecunoaşterea drept rău a ceea ce este de fapt rău ucigător.

Cel ce este de la Dumnezeu, graiurile lui Dumnezeu ascultă (Ioan 8, 47), a grăit Domnul. Fraţilor! Să ne smerim înaintea Domnului Dumnezeului nostru! Să arătăm – aşa cum n-au făcut-o iudeii împietriţi, care au lepădat pe Domnul şi, totodată, învăţătura Lui – supunere faţă de Domnul, plecându-ne atotsfintei şi mântuitoarei Lui învăţături! Să lepădăm felul de a gândi pe care ni-l aduc firea căzută şi lumea vrăjmaşă lui Dumnezeu! Să ne însuşim felul de a gândi cu care ne îmbie Domnul în Sfânta Sa Evanghelie! Să urmăm Adevărului, şi vom moşteni Adevărul. Adevărul slobozeşte mintea omenească din lanţurile nevăzute ale rătăcirii, în care l-a ferecat păcatul.

(…)

Atâta vreme cât rămâne în firea sa căzută, omul rămâne cufundat în bezna celei mai adânci neştiinţe: el nu ştie cum trebuie să se roage şi nu ştie pentru ce trebuie să se roage (Romani 8, 26), nu e în stare să slujească lui Dumnezeu. Numai credinţa în Hristos aduce cunoaşterea adevărului; credinţa, vădită prin plinirea poruncilor lui Hristos, atrage în inima credinciosului harul Sfântului Duh, precum a zis Prorocul cel de Dumnezeu insuflat: Gura mea am deschis şi am tras Duh, că de poruncile Tale am dorit (Ps. 118, 131). Numai adevăratul creştin, creştinul cu credinţa şi cu faptele, poate fi adevărat închinător al lui Dumnezeu, care se închină şi slujeşte lui Dumnezeu, ca unui Tată, în Duh şi Adevăr. Amin.”

• Continuare la:

Duminica femeii samarinence: omul intre “binele” firii cazute si lucrarea launtrica a Duhului

“(…) Si n-as vrea sa smintesc pe nimeni, nici sa tulbur constiinta nimanui, dar am sa ma exprim totusi asa: in timpurile noastre mintea a inlocuit credinta. Sau, cel putin, a strecurat in apele limpezi ale credintei tulburarea si impartirea felurimii gandurilor.

Vreti sa aratam acest lucru printr-un mic exemplu? Iata! Expresia pe care am folosit-o mai inainte, “intelegerea cea neinteleasa” . Aceasta expresie o gasiti in cartile bisericesti mai vechi si ea exprima starea evlavioasa, credincioasa, a sufletului omenesc care cinsteste taina lui Dumnezeu. Dar in cartile bisericesti mai noi nu mai gasiti expresia aceasta, sau o gasiti, dar putin schimbata. In loc de “intelegerea cea neinteleasa” gasiti expresia “intelesul cel greu de patruns”. Simtiti diferenta? Inteles greu de patruns poate sa aiba, sa zicem, si o ghicitoare, dar, ea, mintea se straduieste si straduindu-se dezleaga intelesul acela greu de patruns al ghicitorii. Expresia noua este o forma diluata a celei vechi. Cea veche marturisea cu tarie taina, arata sfintenia si puterea tainei, de neajuns pentru mintea omeneasca, oricate stradanii ar depune ea. Taina de neajuns pentru mintea omeneasca, dar cunoscuta de inima credincioasa. Pe cand expresia cea noua parca ar sugera ca un efort al ratiunii, al mintii, ar putea sa ia in stapanire taina. De aceea aceasta transformare a acestei expresii mi se pare ca poate ilustra o schimbare ce s-a petrecut, schimbare despre care v-am vorbit, ca mintea a tins sa inlocuiasca credinta.

Nu vreau sa spun ca cei care s-au ocupat cu reeditarea unor carti bisericesti, Ceaslovul, acatistiere, carti de rugaciuni, au tradat cu buna stiinta textul cel vechi. Chiar mi se pare ca de multe ori prea mult ne indreptam atentia in directia aceasta, in afara, umplandu-ne de banuieli, de osandiri, de tulburari, uitand de dusmanul cel dinauntru. Poate prea mult ne temem ca ne va fi furata credinta de niste tradatori ai ei si in inima noastra ne despartim de cei pe care ii socotim asa, tradatori ai credintei si cumva ne impartim in doua tabere: noi si ei.

Dar eu as vrea sa ma refer la o stare a mintii, la o stare a lucrului omenesc pe care mi se pare ca o avem de plans impreuna. Exemplul pe care vi l-am dat a fost totusi ales la intamplare, si el nu este esential, dar starea aceasta a lucrului omenesc cred ca ne priveste pe toti, cred ca ea trebuie sa fie spre luarea-aminte a noastra, a tuturor. Si cu privire la aceasta sa stiti ca oamenii sfinti, oamenii duhovnicesti ai veacului nostru au tras, ca sa spune asa, un semnal de alarma. Starea aceasta a fost diagnosticata de ei. Aceasta stare este boala cea mai mare, este suferinta cea mai mare a sufletului omenesc in timpurile noastre. Sau, din cauza acestei stari ii este greu omului de astazi sa se apropie de intelegerea cea neinteleasa a suferintei.

Dar sa vedem cum diagnosticheaza oamenii duhovnicesti, imbunatatiti, sfinti, ai timpului nostru aceasta stare. Cuviosul Paisie Aghioritul spune:

“In epoca noastra, in care s-au inmultit cunostintele, increderea numai in ratiune a zguduit din nefericire credinta din temelii si a umplut sufletele de semne de intrebare si de indoieli. De aceea suntem lipsiti de minuni, pentru ca minunea se traieste si nu se explica prin logica”.

Iar parintele Dionisie Ignat de la Colciu, marele duhovnic roman, care a trait 80 de ani in muntele Athos, spune si dansul:

“Din multa iscodire a mintii si inaltare si parere, piere credinta. Se retrage din suflet. Un ucenic l-a intrebat pe Batranul sau cand va veni sfarsitul. Si Batranul a araspuns: cand se va inmulti mintea. Si asta o vedem astazi”, zice Parintele Dionisie.

Sfantul Ignatie Briancianinov, cu mai bine de 100 de ani inainte de acesti doi cuviosi Parinti, catre jumatatea secolului al XIX-lea, a observat cu durere o prefacere primejdioasa a vietuirii crestinesti si a scris pe larg despre faptul ca se vede cum crestinii tot mai mult pierd intelesul cel adevarat al vietuirii crestinesti. Se vede cum tot mai mult valorile umanismului si rationalismului inlocuiesc in viata lor Descoperirea dumnezeiasca si Traditia. Sau spus mai de-a dreptul, Sfantul observa cum vechiul mod de viata, in ascultare de dumnezeiestile porunci, ascultare din dragoste, in simplitatea inimii, acest mod de viata incepe sa se stinga si apare un mod de viata nou, modul de viata al omului care-si cauta voia lui, se ghideaza numai dupa simtirea lui, numai dupa intelegerea lui. Toate acestea Sfantul le vede, asa cum si sunt, toate le vede ca pe o lepadare de credinta, ca pe o apostazie, ca pe inceputul implinirii cuvintelor profetice ale Sfantului Apostol Pavel: Antihrist nu se va arata pana nu va veni mai intai lepadarea de credinta.

Deci Parintii duhovnicesti, oamenii sfinti ai timpului nostru, ne vorbesc despre aceasta slabire, sau despre aceasta pierdere a credintei. Ea este mai greu de observat pentru ca imbraca forme mai subtile decat in trecut, uneori se deghizeaza chiar in hainele credintei.

Sfantul Teofan Zavoratul spune despre timpurile din urma:

“Desi numele de crestin va fi auzit pretutindenea si peste tot vor fi biserici si slujbe, toate acestea nu vor fi decat parelnicie, caci intru acestea se va salaslui o adevarata apostazie”.

Deci, slabirea sau pierderea credintei este suferinta cea mai mare, este boala cea mai mare a sufletului omenesc in timpurile noastre. Sau, putem sa spunem si altfel: din pricina slabirii credintei este omul atat de neajutorat, uneori zdrobit, in timpurile noastre, in fata suferintei. Pentru ca slabind credinta, el nu se mai poate mangaia, nu se mai poate impartasi din comoara intelegerii celei neintelese pe care o ofera biserica si in care au aflat mangaiere parintii nostri. (…)

• Duminica slabanogului de la Vitezda. DE CE SUFERINTA? DE CE BOALA? CUM SA IL AJUTAM PE CEL CARE SUFERA? Ne raspunde Parintele Arsenie Muscalu (audio)

(transcrierea unei mari parti a conferintei parintelui Arsenie Muscalu de la Man. Cornu, despre suferinta – Campina, martie 2010)

Legaturi:

• Parintele Arsenie Muscalu despre formarea duhovniceasca in vremea noastra (I)
• Parintele Arsenie Muscalu despre formarea duhovniceasca in vremea noastra (II)
• OARE NOI AVEM CREDINTA?
• OMUL INTRE INMULTIREA PAINILOR SI A PESTILOR SI IMPUTINAREA CREDINTEI
• Cuviosul Paisie Aghioritul despre logica lumeasca si simplitatea duhovniceasca
• Cuv. Paisie Aghioritul: Evlavia Il induioseaza pe Dumnezeu
• Sarea Ortodoxiei si surogatele formalismului
• IPS Averchie, mentorul Cuviosului Seraphim Rose despre MAREA APOSTAZIE
• Cuv. Seraphim Rose: ESTE MAI TARZIU DECAT CREDEM. VA MAI SUPRAVIETUI CREDINTA NOASTRA?
• FERICITUL SERAPHIM ROSE despre Ortodoxia milei lucratoare si a durerii inimii VS. “super-ortodoxia” celor cu inimile reci si inraite
• Suntem convertiti cu adevarat?
• VLADICA AVERCHIE TAUSHEV DESPRE CUM POT APOSTAZIA INSISI CEI CARE SE CRED LUPTATORI PENTRU “ORTODOXIA ADEVARATA”
• Parintele Serafim Rose denunta viclenia cea mai mare care ameninta Biserica de azi: „noul crestinism” umanist, ecumenist si lumesc
• Parintele Dionisie de la Colciu ne avertizeaza asupra vremurilor noastre si asupra pericolelor ecumenismului

Sfantul Ignatie Briancianinov: Cugetare la apusul soarelui

(fragment)

“(…) Acum, cand s-au inmultit cei bogati in stiinte, arte, in tot ce este material, acum a lipsit cel cuvios (Ps. XI, 1). Sfantul Duh, privind la fiii oamenilor, cautand vas vrednic in aceasta ceata de insi ce se numesc pe sine „educati”, „cultivati”, „ortodocsi”, rosteste asupra lor, cu amaraciune, osanda:

Nu este cel ce intelege, nu este cel ce cauta pe Dumnezeu. Toti s-au abatut, impreuna netreb­nici s-au facut; nu este cel ce face bunatate, nu este pana la unul. Groapa deschisa gatlejul lor, cu limbile lor vicleneau; venin de aspida sub buzele lor, a caror gura de blestem si de amaraciune este plina; grabnice sunt picioarele lor a varsa sange; sfaramare si nevoie intru caile lor, si calea pacii nu au cunoscut. Nu este frica lui Dumnezeu inaintea ochilor lor (Rom. III, 11-18).

Iata pricinile din care Duhul lui Dumnezeu Se in­straineaza de noi, in vreme ce El este adevarata mostenire a crestinilor adevarati, dobandita pentru toti noii israiliteni de catre Atotsfantul lor Incepator de neam. Duhul lui Dumnezeu Sfant este si odihneste doar in sfinti, care s-au rastignit lumii, care au rastignit trupul ca patimile si poftele (Gal. V, 24). Inca din Vechiul Lega­mant s-a vestit cu privire la El: Nu va ramanea Duhul Meu in oamenii acestia in veac, pentru ca trupuri sunt (Fac. VI, 3). Şi Acest Duh Atotbun, Care in Biserica primelor veacuri S-a pogorat asupra lui Cornelie, care era numai catehizat prin cuvantul crucii, umplandu-l de felurite daruri duhovnicesti, Se departeaza de noi, care suntem deja spalati prin botez, si care ne socotim credinciosi si ortodocsi; Se instraineaza, chiar daca El, Dumnezeu fiind, nu e partinitor; Se instraineaza ca sa nu ne faca mai pacatosi prin adaugarea la celelalte pacate ale noastre a unui pacat greu: jignirea prin care e jignit si silit sa Se departeze de la noi Sfantul Duh (Efes. IV, 30; 1 Tes. V, 19).

Razele Soarelui Dreptatii nu cad acum drept asupra omului! Din pricina intaririi vietii materiale, trupesti, rar, rar se mai afla pe pamant vreun vas viu al Sfantului Duh. Inimile oamenilor s-au facut neinstare, din prici­na necuratiei lor, a primi nemijlocit si a purta scrisul Lui; de aceasta s-au facut mai in stare ca inimile – table nefacute de mana – materia fara viata, care cel putin nu e spurcata cu pacatul.

Unde odihnesc acum cuvintele Duhului? In cartile Dumnezeiestilor Scripturi si ale sfintilor bineplacuti ai lui Dumnezeu, in cartile scrise la indemnul si sub insuflarea Sfantului Duh. Duhul Sfant le impartasea alesilor sai felurite daruri duhovnicesti, le randuia felurite slujiri. Pe unii ii ungea spre proorocie, pe altii – spre apostolie, pe altii – spre a pastori si a invata, pe altii – spre a fi mucenici pentru Hristos, pe altii – spre a se curati pe sine prin nevointele calugaresti. Felurite daruri, felurite slujiri – insa temeiul, izvorul, e unul singur: Duhul Sfant, Care imparte darul fiecaruia, randuieste slujirea fiecaruia potrivit voii si stapanirii Sale, ca un Dumnezeu. Şi cartile sfintilor lui Dumnezeu au fost scrise de vase ale Duhului cu felu­rite daruri si felurite slujiri – au fost scrise toate sub in­suflarea ori sub inraurirea Sfantului Duh. Sfantul Duh arata inca de pe aici treapta de slava a templelor Sale vii, stralucind dintr-unul mai luminos, iar dintr-altul mai putin. Asa cum stelele cerului vazut se deosebesc (1 Cor. XV, 42) una de alta in slava, asa si sporirea duhov­niceasca a sfintilor lui Dumnezeu, care stralucesc pe cerul Bisericii, este deosebita. Pe potriva sporirii lor duhovnicesti este si lumina pe care o raspandesc cartile scrise de dansii – insa toate sunt pe cer, toate raspan­desc lumina, buna mireasma a Sfantului Duh. Tocmai aceste carti sunt lumina razelor Soarelui Dreptatii Care apune, randuita de Atotbunul Dumnezeu spre lumi­narea celor din urma ceasuri ale zilei crestine.

Fratilor! Sa cercetam, dupa porunca Mantuitorului, semnele vremurilor, pentru a caror necunoastere fariseii sunt in­fierati de Domnul (Mt. XVI, 3). Sa luam aminte cum se cuvine la povata Mantuitorului, Care le spune iudeilor din vremea Lui:

Inca putina vreme Lumina cu voi este: umblati pana cand aveti Lumina, ca sa nu va cuprinda pe voi intunericul - ca cel ce umbla intru intuneric nu stie unde merge. Pana cand aveti Lumina, credeti in Lumina, ca sa fiti fii ai Luminii (In. XII, 35-36).

Cu credinta sa ne indelet­nicim cu citirea cartilor scrise de sfintii bineplacuti ai lui Dumnezeu, culegand din ele lumina si viata pentru suflet. Sa ne indepartam, ca de o otrava omoratoare, de cartile scrise dintr-un izvor puturos si tulbure, din ra­tiunea cea cu nume mincinos – aceasta mostenire a firii omenesti cazute, ce prin caderea ei s-a apropiat de in­gerii cazuti. Ca sa nu mai fim prunci, ne indeamna Apos­tolul, invaluindu-ne si purtandu-ne de tot vantul invata­turii, intru minciuna oamenilor, intru viclesugul spre mestesugirile inselaciunii (Efes. IV, 14).

Vin, mai cumplite decat valurile potopului care a inghitit candva intreaga lume pierzand tot neamul omenesc, vin valurile minciunii si intunericului, incon­joara lumea din toate partile gata sa o inghita, starpesc credinta in Hristos, surpa imparatia Lui pe pamant, inabusa invatatura Lui, vatama obiceiurile, tampesc si nimicesc constiinta, intinzand domnia atotraului stapanitor al acestei lumi.

Unde este acea fericita arca asemenea cu arca drep­tului Noe, unde sa putem scapa de valurile ce navalesc din toate partile, unde sa putem afla mantuire nein­doielnica? Arca aceasta e Sfanta Biserica, ce pluteste peste valurile potopului duhovnicesc si in noaptea intunecoasa, inviforata, cumplita, este calauzita cu seninatate si tarie in calea sa de catre luminatorii ceresti: scrierile sfintilor bineplacuti ai lui Dumnezeu. Stralu­cirea acestor luminatori ceresti nu poate s-o ascunda nici o negura, nici un nor.

Arca va ajunge la limanul vesniciei fericite, aducandu-i cu bine acolo pe toti cei ce i-au incredintat man­tuirea lor.

Cel care va dispretui aceasta arca, cel ce isi va inchi­pui, din oarba trufie si parere de sine, ca poate sa stra­bata valurile cumplite in barca subreda a mintii sale, cel care va dispretui smerita ascultare fata de Biserica cea adevarata, care se va sui in alte corabii, vatamate de invataturile mincinoase, roase de amagirea sarpelui viclean, cel ce va lepada calauzirea Sfantului Duh, ori se va calauzi doar cu raceala si fatarnicie dupa Sfanta Scriptura, singura in care se afla invatatura Duhului, acela va pieri.

Pana cand aveti Lumina, credeti in lumina, ca sa fiti fii ai Luminii. Amin.

(in: Sfantul Ignatie Briancianinov, “Experiente ascetice”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

Legaturi:

• “INCA PUTINA VREME LUMINA ESTE CU VOI. UMBLATI CAT AVETI LUMINA CA SA NU VA PRINDA INTUNERICUL!”
• Parintele Rafail Noica: “SE POATE LUA SI DE LA NOI…”
• MICII MUCENICI ASCUNSI. Cum ne rusineaza si ne mustra pacatele niste copii si tineri chinuiti, suferind de boli rare…
• SCRISOARE CATRE UN PRIETEN, LA POGORAREA SFANTULUI DUH
• Sarea Ortodoxiei si surogatele formalismului
• DIN CE MOARTE NE-A IZBAVIT HRISTOS PRIN MOARTEA SI INVIEREA SA?
• CUI II MAI ESTE SETE DE DUH SFANT?
• Pogorarea IN NOI a Sfantului Duh – conditia mantuirii
• SF. SERAFIM DE SAROV SI CAUTAREA ADEVARATULUI SCOP: “Sunt intru Duhul Domnului ori nu?”

***

• SFANTUL IERARH IGNATIE despre cea mai grea si mai importanta confruntare, de care ne e groaza si de care tot fugim: CRESTINUL FATA IN FATA CU PATIMILE SALE
• SFANTUL IERARH IGNATIE BRIANCIANINOV (30 aprilie): Cursele stapanitorului lumii acesteia
• Sfântul Ignatie Briancianinov: “Nu vorbi despre creştinism cu oameni molipsiţi de învăţături mincinoase; nu citi cărţi despre creştinism scrise de dascăli mincinoşi!”

“Pe cunoasterea si recunoasterea neputintei noastre se zideste toata zidirea mantuirii”

Rugaciune catre Sfantul Ierarh Ignatie Briancianinov (30 aprilie)

O, mare, preaminunate si bineplacutule al lui Hristos, Parinte Ierarhe Ignatie! Primeste cu milostivire rugaciunile pe care cu dragoste si recunostinta ti le aducem! Auzi-ne pe noi, cei sarmani si neajutorati, care cu credinta si iubire la tine cadem si cerem calduroasa ta solire pentru noi inaintea Scaunului Domnului Slavei. Stim ca mult poate rugaciunea dreptului, care milostiv face pe Stapanul. Tu, din anii prunciei tale, pe Domnul cu inflacarare l-ai iubit si numai Lui a-I sluji voind, toate cele frumoase ale lumii acesteia intru nimica le-ai socotit. Tu, lepadandu-te de tine si luandu-ti crucea ai urmat lui Hristos. Tu de voie ai ales calea cea stramta si mahnicioasa a vietii monahicesti si pe aceasta cale virtuti mari ai dobandit. Tu, prin scrierile tale, inimile oamenilor de cea mai adanca evlavie si supunere catre Atotputernicul Ziditor le-ai umplut, iar pe pacatosii cei cazuti cu inteleptele tale cuvinte a-si cunoaste nimicnicia si a alerga intru pocainta si smerenie la Dumnezeu i-ai povatuit, imbarbatandu-i cu nadejdea in milostivirea Lui. Tu, pe cei ce alergau la tine afara nicicand nu i-ai scos, ci parinte iubitor de fii si bun pastor tuturor le-ai fost: nici acum nu ne parasi pe noi, care tie cu osardie ne rugam si la ajutorul si acoperamantul tau scapam.

Cere pentru noi de la Domnul Cel iubitor de oameni sanatate sufletului si trupului, neclintita fa credinta noastra, intareste puterile noastre care slabesc intru ispitele si intristarile veacului acestuia, incalzeste cu focul rugaciunii sufletele noastre cele reci, ajuta-ne, ca prin pocainta fiind curatiti, sfarsit crestinesc vietii noastre sa primim si in camara cea preaimpodobita a Mantuitorului sa intram dimpreuna cu toti cei alesi, si impreuna cu tine sa ne inchinam Tatalui si Fiului si Sfantului Duh. Amin!

***

• Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov – “stalpul” care ne trebuie!
• Viata Sf. Ignatie Briancianinov rezumata de arhiepiscopul Averchie Tausev
• SFANTUL IERARH IGNATIE BRIANCIANINOV (30 aprilie): Cursele stapanitorului lumii acesteia
• SFANTUL IGNATIE BRIANCIANINOV (30 aprilie) despre obiceiurile care devin patimi si despre lupta cu ele
• Acatistul Sfantului Ignatie Briancianinov (text)

Un oarecare nevoitor mare a zis:

“Trebuie sa iti rabzi neajunsurile intocmai cum rabdam neajunsurile celorlalti, si sa facem pogoramant sufletului in neputintele si nedesavarsirile sale. Totodata, nu trebuie sa ne dedam nepasarii, ci trebuie sa ne ingrijim cu osardie a ne indrepta si desavarsi“.

“Nu te tulbura, nu cadea in nedumerire“, a zis un oarecare Sfant Parinte, “atunci cand vezi in tine lucrarea vreunei patimi. Atunci cand se rascoala patima, nevoieste-te impotriva ei, straduieste-te sa o infranezi si dezradacinezi prin smerenie si rugaciune“.

Tulburarea si nedumerirea care apar in om atunci cand se descopera in el lucrarea vreunei patimi e marturia faptului ca acel om nu s-a cunoscut pe sine.

Sa cercetam in lumina Cuvantului Dumnezeiesc cum trebuie sa ne purtam fata de patimile si neputintele noastre, ca sa ne facem o parere neratacita despre noi insine si, pe temeiul acesteia, sa ne carmuim in chip neratacit. Omul se zamisleste intru faradelegi, se naste in pacate (Ps. L, 6): prin urmare, patimile sau bolile cele din pacate ale sufletului si trupului sunt proprii firii noastre cazute.

Patimile sunt potrivnice firii noastre neprihanite, asa cum a fost zidita ea; patimile sunt potrivnice si firii innoite; ele sunt firesti pentru firea cazuta. Asijderea sunt firesti oricarei boli trupesti insusirile acestei boli; asijderea sunt firesti boala si moartea trupului nostru care a pierdut nemurirea si insusirile nemuririi. Inainte de cadere, nemurirea era proprie trupului nostru – boala si moartea erau nefiresti.

Patimile se mai numesc si pacatul, in intelesul larg al acestui cuvant. Atunci cand vorbeste de pacatul care traieste in om (Rom. VII, 14; XVII, 20), Apostolul intelege prin cuvantul “pacat” molipsirea de catre rau a intregii firi omenesti, intelege patimile. Aceasta stare se mai numeste, de asemenea, stare trupeasca (Rom VII, 14, VIII, 8 ) si moarte (Rom. VII, 24; VIII, 2).

Pana la rascumpararea neamului nostru de catre Mantuitorul, omul nu putea sa se impotriveasca patimilor, chiar daca ar fi vrut: acestea il trageau cu sila; ele domneau asupra lui impotriva voii sale. Prin mijlocirea Sfantului Botez, crestinul arunca de pe sine jugul patimilor; el primeste puterea si putinta de a se impotrivi patimilor, de a le calca in picioare – insa si omului rascumparat, omului innoit, asezat in raiul cel duhovnicesc care este Biserica, i s-a lasat libertate: dupa alegerea voii sale, el poate fie sa se impotriveasca patimilor si sa le biruie in Domnul, fie sa se supuna lor si sa le slujeasca. Asijderea si in raiul cel simtit a fost lasata la voia omului supunerea fata de porunca lui Dumnezeu sau neascultarea ei.

Fiecare impotrivire aratata fata de pretentiile patimii o slabeste; impotrivirea statornica o surpa. Fiecare cedare in fata patimii o intareste, iar cedarea statornica robeste patimii pe cel care se lasa tarat de ea.

Impotrivirea crestinului fata de patimi trebuie sa se intinda pana la rastignirea trupului cu patimile si poftele (Gal. V, 24); ea trebuie sa se intinda in luptatorii duhovnicesti alesi pana la varsarea sangelui: da sange si ia Duh. Numai cel ce a patimit cu trupul a incetat dinspre pacat (1 Pt. IV, 1). Asta inseamna: numai cel ce patimeste cu trupul in nevointe de voie sau de nevoie este in stare sa se impotriveasca imboldurilor pacatoase ale trupului, sa le sugrume si sa le inabuse in sine. Trupul odihnit si alintat prin rasfatul cel de multe feluri si prin facerea poftelor lui este locuinta a patimilor.

Dumnezeul-Om, Care a patimit si S-a rastignit pentru noi, cere de la ucenicii si urmatorii Sai ca ei sa urmeze patimirilor Lui, sa jertfeasca toate cele vremelnice pentru cele vesnice, cele stricacioase pentru cele netricacioase, sa fie ucenici si urmatori ai Dumnezeului-Om prin insasi viata lor.

Nevointa este neaparat trebuitoare pentru crestin – insa nu nevointa il slobozeste pe om din stapanirea patimilor: il slobozeste pe el dreapta Celui Preainalt, il slobozeste pe el harul Sfantului Duh.

Prin infranarea si omorarea trupului, prin ostenelile cucerniciei intru pazirea cu osardie a poruncilor evanghelice: astfel capata crestinul smerenia cea adevarata. Smerenia cea adevarata sta in deplina lepadare de sine, in deplina incredintare in voia lui Dumnezeu, in necontenita Lui slujire. O astfel de smerenie atrage in suflet harul Dumnezeiesc. Acesta, adumbrind sufletul, ii da simtirea duhovniceasca – si patimile, aceste simtiri si imbolduri trupesti si pacatoase, raman nelucratoare.

Lucrarea patimilor, care desfata pe omul trupesc, este apasatoare, chinuitoare pentru omul duhovnicesc – starneste in el cel mai puternic dezgust. La cea mai mica ivire sau starnire a patimii, el fuge de aceasta ca de o fiara cumplita, rapitoare, ca de un ucigas, fuge sub acoperamantul rugaciunii, sub acoperamantul invataturii evanghelice, sub acoperamantul lui Dumnezeu.

Sufletul nelucrat prin poruncile evanghelice si trupul nelucrat prin ostenelile cucerniciei nu sunt in stare a fi templu al harului Dumnezeiesc, templu al Sfantului Duh.

Esenta nevointei sta in plinirea poruncilor. Cel care nu isi infraneaza trupul prin osteneli, postiri, privegheri, stari in picioare la rugaciune, si ca atare lasa cugetare trupeasca sa domneasca in el, care hraneste si sprijina in sine patimile, nu va putea sa devina plinitor al poruncilor.

Chiar si pe sfintii lui Dumnezeu doar moartea ii slobozeste pe deplin de inraurirea pacatului asupra lor. Patimile sunt fara de rusine: pot sa ridice capul chiar si in cel ce zace pe patul mortii. Nici pe patul mortii nu avem voie sa incetam a lua aminte la noi insine. Potrivit inteleptei randuieli a Proniei Dumnezeiesti, raul ajuta binelui cu un tel care nu e bun, a spus aceasta Preacuviosul Macarie cel Mare.

Piatra de moara aspra si grea zdrobeste boabele de grau prefacandu-le in faina, dand graului putinta de a se coace din el paine. Lupta grea cu patimile zdrobeste inima omului, pleaca duhul lui trufas, il face sa marturiseasca starea sa de cadere, dezvaluindu-i prin cercare starea aceasta - il face sa marturiseasca faptul ca are trebuinta neaparata de rascumparare, ii nimiceste nadejdea in sine, il face sa isi stramute intreaga nadejde in Rascumparatorul.

Trebuie sa credem ca in pacatul stramosesc se cuprinde samanta tuturor patimilor, ca ne nastem cu aplecare catre toate felurile pacatului – si ca atare nu trebuie sa ne miram cand una dintre patimi inalta capul si se face simtita, de parca s-ar intampla vreun lucru neobisnuit si ciudat.

Potrivit cu insusirile sufletului si trupului, potrivit cu inraurirea imprejurarilor, intr-un om lucreaza si infloreste cu deosebita putere o patima, intr-altul – alta; in cineva se poate vedea o deosebita inclinare spre iubirea de argint, in altcineva – aplecare spre imbuibare; unul se lasa tras de pofta trupeasca, altul – de setea cinstirilor desarte. Cel ce nu are aplecare spre o anume patima nu trebuie sa creada ca nu este in el acea patima, [ci ca] nu s-a ivit prilejul ca ea sa iasa la iveala.

Trebuie sa fim gata mereu a ne impotrivi tuturor patimilor. Cu precadere trebuie sa priveghem impotriva patimii care precumpaneste, care apare mai des ca celelalte patimi, care ne tulbura cel mai mult.

Este o deosebire cat se poate de mare intre patimile proprii firii cazute si patimile pe care fiecare om si le insuseste de buna voie. Puterea celor din urma este neasemuit mai insemnata decat a celor dintai: insa pocainta, ca doctorie atotputernica, data de Doctorul Cel Atotputernic – Dumnezeu, il vindeca pe omul care vrea sa intrebuinteze legiuit aceasta doctorie, il vindeca pe cat se poate de multumitor de toate bolile pacatelor.

Unele patimi slujesc drept temei si pricina altora; de felul acesta sunt: imbuibarea, rasfatul, imprastierea, luxul, iubirea de argint, iubirea de slava, necredinta. Urmarile lor sunt: patima dulcetii, intristarea, mania, pomenirea raului, pizma, trufia, uitarea lui Dumnezeu, parasirea faptelor bune.

In nevointa duhovniceasca trebuie sa ne inarmam in primul rand impotriva patimilor incepatoare: urmarile lor vor pieri de la sine. Cel ce s-a lepadat de placerile trupesti, de slava omeneasca, de iubirea de agonisita [agonisiri materiale], de viata imprastiata, nu va cadea prada maniei si intristarii, nu-l vor sminti nici trufia, nici pizma; el va umbla fara impiedicare in calea poruncilor lui Dumnezeu catre mantuire, catre cuprinzatoarea cunostinta de Dumnezeu, la care pot ajunge doar cei curati cu inima.

Capetenia tuturor patimilor e necredinta. Ea deschide intrare in suflet si iubirii de argint, si iubirii de slava, si poftelor spurcate, si maniei, si intristarii, si plinirii relelor, care e deznadejdea..

Doar crestinul adevarat, care ia aminte la sine in chip statornic, care cugeta intru legea Domnului ziua si noaptea, care se straduieste sa plineasca cu toata ravna Poruncile evanghelice, isi poate vedea patimile. Cu cat se curateste si sporeste mai mult, cu atat se descopera mai mult patimile inaintea lui. In cele din urma inaintea ochilor mintii vindecate de Evanghelie se descopera prapastia cumplita a caderii omenesti. Crestinul vede in sine caderea omenirii, fiindca vede patimile sale. Patimile sunt semnul bolii aducatoare de moarte a pacatului, de care este molipsita intreaga omenire.

La ce il aduce pe crestin vederea patimilor sale a caderilor sale? Il aduce la plansul pentru sine – plans amar si nemangaiat. Nici o bucurie pamanteasca nu poate sa opreasca, sa curme acest plans. Numai harul Dumnezeiesc il curma cateodata, dand inimii plangatoare si sfasiate nadejdea mantuirii, alinarea duhovniceasca si desfatarea cereasca ce izvorasc din pacea lui Hristos.

La ce il aduce pe crestin lucrarea ce se descopera in el a patimilor? Ea il scoala la lupta crancena impotriva acestora. Nevoitorul lui Hristos isi inteteste rugaciunile, postirea, privegherile, plecarile genunchilor si, aratand in chip intelegator necazurile sale lui Dumnezeu, se roaga cu negraita strapungere si durere a inimii sa fie miluit.

Iar eu, graieste Dumnezeiescul David, cand ma necajeau aceia, m-am imbracat cu sac si am smerit cu post sufletul meu, si rugaciunea mea in sanul meu se va intoarce. Plangand si tanguindu-ma, asa m-am smerit (Ps. XXXIV, 12-13).

Prin ce se descopera patimile? Prin ganduri, prin inchipuiri si simtiri pacatoase. Gandurile si inchipuirile se arata mintii fara de veste, uneori se furiseaza spre ea hoteste; in chip asemanator rasar si simtirile din inima si trup.

Gandurile, inchipuirile si simtirile pacatoase il trag pe om la savarsirea pacatului cu fapta sau, cel putin, la indulcirea cu ganduri, inchipuiri si simtiri pacatoase, la robirea de catre ele, la savarsirea pacatului cu inchipuirea si cu simtirea.

Nevoitorul lui Hristos trebuie sa lepede nu numai savarsirea pacatului cu fapta, ci si savarsirea lui cu inchipuirea si cu simtirea. Orice patima prinde putere in urma indulcirii de ea, a implinirii pretentiilor si cererilor ei nelegiuite prin miscarile tainice ale sufletului. Patima implinita cu fapta ori sadita in suflet prin invoire la ea si hranire a ei primeste stapanire asupra omului. Este nevoie de mult timp, de nevointa pana la sange, de o deosebita mila a lui Dumnezeu, de un deosebit ajutor al Lui, pentru a arunca jugul patimii primite de buna voie, ce a primit stapanire asupra omului fie in urma caderii omului in pacat de moarte, fie in urma indulcirii nelegiuite, de buna voie, cu pacatul in camara cea de taina a inimii sfintite lui Hristos.

Nu este cu putinta ca patimile ce traiesc in om sa nu se descopere in gandurile, cuvintele si faptele lui. Aceste manifestari ale patimilor, atunci cand sunt insotite de oarecare incuviintare din partea omului, sunt numite si socotite “caderi” in alergarea adevaratei nevointe crestine, ce nazuieste spre desavarsire. Ele se vindeca prin pocainta neintarziata.

Aceste caderi sunt o insusire nedespartita a invechirii vechiului Adam – a firii omenesti cazute si bolnave de pacat. Mai ales nevoitorul incepator nu poate sa nu se lase atras de gandurile, inchipuirile si simtirile pacatoase; el nu poate sa nu pacatuiasca prin ganduri, inchipuiri si simtiri pacatoase; el nu poate sa nu pacatuiasca cu cuvantul si chiar cu fapta. Aceste pacate se vindeca prin pocainta neintarziata.

Nu vorbim aici despre caderile in pacate de moarte si despre viata dusa de buna voie in pacat, care e toata o cadere: vorbim aici despre caderile usoare din neputinta, numite pacate ce se iarta, de care nici dreptii nu erau pe de-a-ntregul liberi.

Da marturie Scriptura: De sapte ori va cadea dreptul, si se va scula prin pocainta (Pilde XXIV, 16). Pe masura ce omul se curateste prin pocainta, caderile se imputineaza, dar totodata devin mai subtiri (subtile), mai anevoie bagate de seama, amagesc si inseala cateodata barbati plini de harul dumnezeiesc (1 Paralip. XXI, 1). Aceste caderi feresc de trufie, slujesc drept pricina pentru smerire, tin omul pe pajistea mantuitoare a pocaintei.

Privindu-ne pe noi insine in oglinda acestei cunostinte de sine, trebuie sa ne pastram pacea sufleteasca, sa nu ne tulburam si sa nu ne trandavim nicidecum, sa nu cadem in nedumerire atunci cand se descopera in noi lucrarea patimilor. Uneori lucrarea aceasta este slaba alteori foarte puternica. Sa ne impotrivim patimilor cu vitejie.

Pana in sicriu ele nu vor inceta sa se scoale si sa navaleasca asupra noastra! Sa ne pregatim, deci, a le sta impotriva toata viata, avand nestirbita incredintare ca nu putem birui in chip statornic patimile, ca din fireasca necesitate trebuie sa fim supusi unor infrangeri nedorite, ca insesi aceste infrangeri ajuta sporirii noastre atunci cand sprijina si intaresc pocainta si smerenia care se naste din aceasta.

Sa nu ne incredem in biruintele noastre asupra patimilor, sa nu ne extaziem de aceste biruinte. Patimile, asemenea dracilor care se folosesc de ele, sunt viclene: ele se prefac biruite ca sa ne semetim si ca in urma acestei semetiri a noastre sa ne biruie ele in chip mai lesnicios si mai hotarator.

Sa ne pregatim a privi biruintele si infrangerile noastre in acelasi fel: cu barbatie, cu sange rece, fara patima.

Te-ai lasat tras de inchipuiri pacatoase, te-ai indulcit de ganduri pacatoase, ai rostit vreun cuvant desert, nechibzuit, ai mancat mult sau ai facut vreun alt lucru de acest fel: sa nu te tulburi, sa nu te imputinezi cu sufletul, sa nu adaugi la vatamare alta vatamare. Pocaieste-te fara intarziere inaintea Cunoscatorului inimilor – Dumnezeu, straduieste-te sa te indrepti si sa te desavarsesti, incredinteaza-te ca ai neaparata nevoie sa iei aminte la tine insuti cu cea mai mare strictete si, pastrandu-ti linistea sufleteasca, continua cu neclintire si staruinta calea ta cea duhovniceasca.

Mantuirea noastra e Dumnezeul nostru, nu faptele noastre. Prin faptele credintei, adica prin plinirea poruncilor evanghelice, dovedim adevarul credintei noastre si credinciosia noastra fata de Dumnezeu.

Daca oamenii pot sa inteleaga ca fiecarui nevoitor, in lunga si multostenicioasa alergare a nevointei duhovnicesti, ii stau inainte, negresit, atat biruinte cat si infrangeri, ca nu e cu putinta ca marginirea, neputinta, pacatosenia noastra sa nu se iasa la iveala, cu atat mai mult cunoaste acest lucru Ziditorul nostru si Cel Ce a randuit nevointa – Dumnezeu. El cauta cu milostivire la poticnirile nevoitorului Sau, si statornicia si credinciosia lui cea intru indelunga rabdare ii pregateste cununa dreptatii, biruintei, slavei.

Dorita este curatia sufletului si trupului! Prin ea il putem vedea pe Dumnezeu (Mt. V, 8). Aceasta curatie se dobandeste prin nevointa statornica, de multi ani, impotriva necuratiei. Pentru a purcede la nevointa impotriva necuratiei avem neaparata trebuinta ca ea sa se descopere privirilor mintii. Ea se descopera prin ganduri, inchipuiri, simtiri trupesti. Cel ce niciodata nu s-a luptat impotriva necuratiei, care nu o cunoaste, care se socoate curat, se afla in cea mai primejdioasa amagire de sine, poate cadea fara sa se astepte in prapastia pacatelor de moarte: necuratia este o insusire nedespartita a firii cazute, iar curatia este dar al harului Dumnezeiesc, atras prin osteneala neratacita a omului de a se curati.

Este cea mai mare deosebire intre a pacatui dinadins, din dragoste de pacat, si a pacatui din neputinta, avand dorinta de a bineplacea lui Dumnezeu. Este cea mai mare deosebire intre a duce viata pacatoasa indestulandu-ti toate poftele, toate patimile, si a te poticni din pricina neputintei, a marginirii, a molipsirii de boala pacatului, mergand pe calea lui Dumnezeu.

(…) Este primejdioasa primirea mai inainte de vreme desfatarii harului dumnezeiesc. Darurile suprafiresti pot sa il piarda pe nevoitorul care n-a cunoscut neputinta sa prin caderi, nu are experienta de viata, nu este incercat in lupta cu gandurile pacatoase, n-a facut cunostinta amanuntita cu viclenia si rautatea demonilor cu nestatornicia firii omenesti. Omul e liber sa aleaga intre bine si rau; chiar daca ar fi vas al harului dumnezeiesc, el poate sa intrebuinteze in chip rau insusi acest har. Din pricina ca-l are, el poate sa se trufeasca asupra aproapelui; din pricina ca-l are, el poate sa ajunga supus nadajduirii in sine. Nadajduirii in sine ii urmeaza de obicei nepasarea, slabirea in nevointa, parasirea ei. In urma nepasarii se ridica fara veste, cu incrancenare, dorintele trupesti in sufletul si trupul celor sfintiti, ii tarasc asemenea unui rau furtunos, ii arunca in prapastia caderilor in curvie, adeseori chiar in moarte sufleteasca.

Iubitorul de oameni Dumnezeu, Care vrea ca toti oamenii sa se mantuiasca si intru cunostinta adevarului sa vina (1 Tim. II, 1), a ingaduit ca slujitorii Sai, iubitii Sai, sa duca in toata vremea pribegiei lor pamantesti razboi cu necazurile dinafara si dinlauntru. Lupta cu patimile si suferintele ce odraslesc din aceasta lupta sunt neasemuit mai grele decat toate ispitirile dinafara. Chinul si nevointa la care se ridica crestinul prin razboiul launtric, nevazut, ajung prin insemnatatea lor la inaltimea nevointei mucenicesti. “Da sange si primeste Duh” vom repeta aceasta spusa a Parintilor, care au facut cunostinta prin experienta cu aceasta lupta. Jugul acestei nevointe il poarta doar plinitorii osardnici ai poruncilor Evangheliei, numai adevaratii slujitori ai lui Hristos.

“Plinirea poruncilor il invata pe om neputinta lui”

a zis Preacuviosul Simeon. Pe cunoasterea si recunoasterea neputintei noastre se zideste toata zidirea mantuirii.

Ciudat mers al lucrurilor pentru o privire superficiala! “Plinirea poruncilor il invata pe om neputinta lui“: insa acestea sunt cuvinte ale experientei. Numai cand plineste cu osardie poruncile lui Hristos poate omul sa vada multimea patimilor sale; numai cand plineste cu osardie poruncile lui Hristos poate omul sa se incredinteze de neputinta desavarsita a vechiului Adam in privinta lucrarii noi, de indreptatirea hotararii rostite de legea duhovniceasca, care spune ca aceasta lege poate fi implinita numai prin indurarile lui Hristos.

In dreapta cea atotputernica a Proniei este insusi pacatul care traieste inlauntrul omului, ce ii cuprinde toata fiinta, ce ii cuprinde toate madularele sufletului si trupului, care ajuta sporirii lui, daca acest om e un crestin adevarat.

Saracia cu duhul, recunoasterea caderii proprii, recunoasterea nevoii neaparate de Rascumparatorul, nazuinta cu intreaga fiinta spre marturisirea Celui Ce ne-a rascumparat pe noi, Fiul lui Dumnezeu si Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, sunt roadele luptei cu patimile. Aceste roade sunt chezasia fericirii vesnice.

Saracia cu duhul, starea de cadere a omenirii, marturisirea vie a Rascumparatorului nu sunt cunoscute de fiul veacului acestuia. Acesta lucreaza patimilor, vede in sine belsug de vrednicie, vede virtuti – si fie ca nu asteapta nimic in cer, negandindu-se niciodata la acesta, fie ca asteapta acolo o rasplata ce crede el ca i se datoreaza - o asteapta din pricina adancii necunoasteri a singurei virtuti care e rasplatita in cer. Aceasta virtute este [esenta] crestinismului.

Robul lui Dumnezeu, plinind poruncile evanghelice descopera in sine din ce in ce mai mult patimile, si in vreme ce harul Sfantului Duh naste in el stari duhovnicesti fericite - saracia cu duhul, plansul, blandetea, milostivirea, intreaga intelepciune - el se socoate pe sine pacatosul pacatosilor, om care n-a facut nici un bun, vinovat de pacate nenumarate, vrednic de chinurile vesnice in gheena focului pentru calcarea neincetata a poruncilor lui Dumnezeu.

Sfintii Parinti, vazand in sine rodul duhovnicesc ce odrasleste din lupta cu patimile, nu doreau incetarea acestei lupte; ei doreau sa rabde in ea cu vitejie, cu marime de suflet. Fericitii! Ei nu cautau alta desavarsire decat desavarsita smerenie; ei nu cautau sa afle nadejdea mantuirii in vreunul din lucrurile lor, ci cautau s-o afle in Hristos.

Acolo unde nu este smerenie, acolo nu sunt nici virtuti crestine – iar acolo unde este adevarata smerenie, acolo sunt virtutile in toata plinatatea lor acolo e Hristos; acolo patimile si cel ce se foloseste de ele, vrajmasul diavol nimic nu va spori asupra slujitorului lui Hristos, si fiul nelegiuirii, pacatul, nu va adauga a-i face lui rau (Ps. LXVIII, 22).

Sa mergem pe urmele Parintilor – si vom ajunge la limanul vesniciei celei fericite. Amin.

(in: Sfantul Ignatie Briancianinov, “Experiente ascetice”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

Legaturi:

*

Alte cuvinte ale Sfantului Ierarh Ignatie Briancianinov:

• Sfantul Ignatie Briancianinov – vederea pacatului propriu, dar dumnezeiesc
• NECAZURILE SI ISPITELE SUBTILE – PARTEA NOASTRA
• CALEA CEA STRAMTA A CRUCII: POCAINTA SI NECAZURILE
• Rugaciunea cele mai potrivita pentru noi, cei de azi, propusa de Sfantul Ignatie Briancianinov: CE ESTE SPECIFIC CRESTINILOR DIN VREMURILE DE PE URMA?
• Sf. Ignatie Briancianinov: Despre părerea de sine şi smerita cugetare
• Omul intre “binele” firii cazute si lucrarea launtrica a Duhului
• Sfantul Ignatie Briancianinov despre diverse forme de INSELARE si despre cauza lor esentiala. INVATATURI FUNDAMENTALE (1)
• Sfantul Ignatie Briancianinov despre diverse forme de INSELARE si despre cauza lor esentiala: LIPSA POCAINTEI, A INIMII INFRANTE (partea a doua)
• “Si fericita e sluga pe care o va afla priveghind….” CUM SA TRAIM CU LUARE-AMINTE IN LUME, “cu candelele aprinse”, in asteptarea Mirelui
• Cuvant de invatatura al Sf. Ignatie Briancianinov la pericopa evanghelica care se citeste in toate praznicele Maicii lui Dumnezeu: Marta si Maria – cele doua lucrari la care suntem chemati
• POCAITI-VA!
• “Nu e pacat care sa tina piept pocaintei. Pentru ce sa intarziem?”
• Pregatirea pentru Taina Spovedaniei
• Sf. Ignatie Briancianinov despre inchinarea la idolul stiintei
• Smerenia paruta este odrasla a mandriei
• Sa ne temem de fatarnicie!
• FARISEUL
• BOALA MORTALA A FARISEISMULUI SI SIMPTOMELE EI MAI GRAVE: smintirea prefacuta, osandirea, ravna vicleana
  
• Sfantul Ignatie Briancianinov ne invata sa deosebim semnele si minunile lui Hristos de cele ale Antihristului
• Avem nevoie de semne si minuni? sau Despre smeritele binefaceri dumnezeiesti
• Sfantul Ignatie Briancianinov despre A DOUA VENIRE A LUI HRISTOS si INFRICOSATOAREA JUDECATA
• “… dar ceilalti noua, unde sunt?”
• O VIAŢĂ DE ASCULTARE PE LÂNGĂ UN BĂTRÂN
• VIAŢA DUSA URMĂRIND SFATURILE DUHOVNICEŞTI
• Sfântul Ignatie Briancianinov: “Nu vorbi despre creştinism cu oameni molipsiţi de învăţături mincinoase; nu citi cărţi despre creştinism scrise de dascăli mincinoşi!”

• Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov – “stalpul” care ne trebuie!
• Viata Sf. Ignatie Briancianinov rezumata de arhiepiscopul Averchie Tausev
• SFANTUL IERARH IGNATIE BRIANCIANINOV (30 aprilie): Cursele stapanitorului lumii acesteia
• Acatistul Sfantului Ignatie Briancianinov (text)

Troparul Sfantului Ignatie Briancianinov:

Aparatorule al Ortodoxiei, al pocaintei si rugaciunii lucrator si dascal preaales, podoaba cea de Dumnezeu insuflata a arhiereilor, slava si lauda monahilor, cu scrierile tale pe noi toti ne-ai inteleptit; alauta duhovniceasca, noule Gura de Aur, Ierarhe Ignatie, roaga pe Cuvantul, Hristos Dumnezeu, pe care in inima ta L-ai purtat, sa ne daruiasca noua mai inainte de sfarsit a ne pocai!

Despre obiceiuri

Obiceiurile au o putere asemenea cu cea a insusirilor firesti: cel ce urmeaza Domnului Iisus Hristos este dator sa dobandeasca obiceiuri bune si sa se fereasca de obiceiurile rele.

Tinere! Fii intelept si prevazator: din anii tineretii tale sa dobandesti deosebita luare aminte spre dobandirea obiceiurilor bune; cand vei fi in puterea varstei, ca si la batranete, te vei bucura de bogatia dobandita fara osteneala in anii tineretii.

Nu socoti drept un lucru de mica insemnatate implinirea unei pofte ce pare de cea mai mica insemnatate: fiecare implinire a poftei lasa negresit o anumita intiparire in suflet, ce poate fi uneori foarte puternica, si sluji ca inceput al unui obicei vatamator.

Oare stia cartoforul, atunci cand s-a atins pentru prima oara de carti, ca jocul va fi patima lui? Oare stia cel supus patimii betiei, atunci cand a baut prima votca, stia ca incepe sa se sinucida? Ca asa numesc eu acest obicei nefericit, ce pierde atat sufletul, cat si trupul.

O singura privire neprevazatoare nu arareori s-a intamplat sa raneasca inima; cateva asemenea priviri au adancit atat de mult rana, incat de-abia s-a lecuit prin multi ani de rugaciuni, nevointe si plans.

Educatori si dascali! Insuflati tineretului obiceiuri bune; feriti-l, ca de o mare nenorocire, de obiceiurile rele.

Obiceiurile pacatoase sunt ca niste lanturi pe om: il lipsesc de libertatea duhovniceasca, il tin cu silnicie in mlastina puturoasa a patimilor.

Pentru pierzania omului e indeajuns un singur obicei pacatos: el va da mereu cale libera in suflet tuturor pacatelor si si tuturor patimilor.

Deprinde-te sa fii modest: nu-ti ingadui nici o indrazneala fata de aproapele, nu-ti ingadui nici macar sa atingi de el fara sa fie mare nevoie – si obiceiul modestiei va face lesnicioasa pentru tine marea virtute a infranarii. Apropiatii tai, simtind modestia care traieste in tine, vor fi lipsiti inaintea ta de indrazneli nepotrivite ca si cum s-ar cucernici inaintea bunei miresme de lucru sfant.

Nimic nu clatina intreaga intelepciune atat de tare ca obiceiul purtarii indraznete, slobode, care leapada legile modestiei.

Deprinde-te sa fii cumpatat la mancare: prin infranare ii vei da trupului sanatate si putere, iar mintii o trezvie deosebita, care este atat de trebuincioasa in lucrarea mantuirii, fiind de mare folos si in indeletnicirile pamantesti.

Imbuibarea nu este altceva decat un obicei rau, necugetat, saturarea nesaturata a poftei firesti vatamate de reaua intrebuintare.

Deprinde-te cu cea mai simpla hrana. Aceasta este, pentru cel ce s-a invatat cu ea, mai gustoasa decat bucatele alese – nu mai vorbesc de faptul ca e mai sanatoasa.

Ce libertate si putere duhovniceasca aduce omului deprinderea mancarii simple – deprindere ce pare atat de marunta, atat de materiala! Omul care a capatat-o cheltuieste pentru masa foarte putini bani, foarte putin timp si foarte putine griji de pregatire a ei. Daca cel ce s-a deprins cu mancarea simpla este sarac, nu va fi apasat de saracia sa.

Grea este trecerea de la mesele bogate si rafinate la mancarurile simple! Pe multi i-au silit imprejurarile sa faca aceasta schimbare, si multi, facand-o, si-au pierdut sanatatea, ba chiar s-au clatinat duhovniceste. De acest necaz s-ar fi putut pazi daca s-ar fi deprins cu intelepciune si la buna vreme cu obiceiul de a manca simplu.

Acest obicei este de mare pret, prin urmarile sale mai ales pentru cel ce doreste sa se afieroseasca slujirii lui Hristos: el ii ingaduie acestuia sa isi aleaga pentru vietuire cel mai insingurat loc cu putinta, facand netrebuincioase desele legaturi cu oamenii si astfel, inlaturand toate pricinile de imprastiere, ii da putinta sa se predea cu totul cugetarii la Dumnezeu si rugaciunii.

Totii sfintii s-au ingrijit din rasputeri nu numai de obiceiul cumpatarii in mancare, ci si de obiceiul mancarii simple. Mancarea de zi cu zi a Apostolului Petru costa cativa banuti de arama.

Cumplita patima este betia! Aceasta e o boala ce se strecoara in alcatuirea trupeasca prin inclinarea in fata poftei, care primeste, in virtutea deprinderii, putere de insusire fireasca.

Slujitorul lui Hristos trebuie sa se pazeasca nu numai de betie, ci si de obiceiul de a bea mult vin, care aprinde trupul si starneste in el pofte dobitocesti. Nu va imbatati de vin, intru care este curvia (Efeseni 5, 18), a zis Apostolul. Este ingaduita intrebuintarea vinului in cantitate foarte mica; iar cine nu poate sa fie cumpatat la vin, mai bine sa nu mai bea deloc.

A zis Pimen cel Mare: “Nevoitorul are trebuinta in primul rand de minte treaza”. Vinul ii rapeste omului putinta de a-si pastra trezvia mintii. Atunci cand nevoitorul este supus lucrarii vinului, de mintea lui slabita si intunecata se apropie potrivnicii lui, iar mintea nu mai e in stare sa se lupte cu ei. Inlantuita de lucrarea vinului, e trasa spre prapastia pierzarii! Intr-o singura clipa pier roadele unei nevointe indelungate – fiindca Duhul Sfant se departeaza de la cel spurcat prin pacat. Iata de ce a zis Preacuviosul Isaia, pustnicul egiptean, ca cei ce iubesc vinul niciodata nu se vor invrednici de daruri duhovnicesti: ca sa ramana in om, aceste daruri au trebuinta de curatie statornica, iar aceasta nu este cu putinta decat pentru cel ce are trezvie statornica.

Iubirea de argint, iutimea, ingamfarea, obraznicia sunt boli rele ale sufletului, care se nasc din satisfacerea poftelor patimase ale firii cazute. Ele se intaresc, ajung la deplina putere si-l inrobesc pe om tocmai prin mijlocirea deprinderii.

Aceasta lege o urmeaza si pofta trupeasca, in ciuda faptului ca ea sta in firea omului cazut. Fericit este acel tanar care de prima oara cand se vor arata in el lucrarile poftei va pricepe ca nu trebuie sa te lasi in voia ei, ci trebuie sa o infranezi prin legea lui Dumnezeu si prin intelepciune. Fiind infranata chiar de la primele ei pretentii, pofta se supune lesne mintii si pretentiile ei deja [s]cad: ea lucreaza ca cineva lipsit de libertate, ferecat in lanturi. Implinirea poftei ii mareste acesteia pretentiile. Pofta careia ratiunea, satisfacand-o vreme indelungata si in chip statornic, ii da stapanire asupra omului, domneste ca un tiran atat asupra trupului cat si a sufletului, ducandu-le la pierzare pe amandoua.

Indeobste, toate patimile se dezvolta in om in urma cedarii in fata lor; aceasta cedare avand loc din ce in ce mai des, inclinarea pacatoasa se preface in deprindere, iar deprinderea face patima stapanitor silnic asupra omului. “Teme-te de obiceiurile rele mai mult decat de demoni”, a grait Sfantul Isaac Sirul.

Atunci cand lucreaza in tine dorinta pacatoasa ori imboldul pacatos, trebuie sa o refuzi. Data urmatoare va lucra mai slab, si in cele din urma se va stinge cu totul; dar daca o implinesti, de fiecare data va lucra cu putere sporita, intrucat capata tot mai multa stapanire asupra voii, si in cele din urma naste deprinderea.

Pacatele pe care ne-am obisnuit sa le savarsim ne par usoare, oricat de grele ar fi. Pacatul care este nou pentru suflet il inspaimanta, si sufletul nu se va invoi degraba sa-l savarseasca.

Patimile sunt obiceiuri rele; virtutile sunt obiceiuri bune (aici se vorbeste despre patimile si virtutile insusite de catre om prin faptuire, prin viata – iar in scrierile Parintilor uneori sunt numite “patimi” feluritele insiri ale bolii pricinuite in noi de catre cadere, feluritele chipuri ale pacatoseniei de obste a tuturor oamenilor – si cu aceste patimi ne nastem; iar “virtuti” sunt numite insusirile bune firesti, naturale, ale omului – aceste patimi si aceste virtuti nu pun nici o pecete hotaratoare asupra omului – aceasta pecete o pune inclinarea insusita de buna voie prin statornica sau deasa satisfacere, implinire a pretentiilor ei).

Robul lui Hristos trebuie sa fie slobod de obiceiuri rele pe cat e cu putinta, ca acestea sa nu-i impiedice inaintarea catre Hristos. El trebuie sa se departeze nu doar de obiceiurile nemijlocit pacatoase, ci si de toate obiceiurile care duc la pacat, cum ar fi obiceiul luxului, al rasfatului, al imprastierii.

Cateodata ne leaga de picioare un obicei cat se poate de marunt, tinandu-ne pe pamant in vreme ce ar trebui sa fim in cer.

Tinere! Iti dau iarasi sfat mantuitor: cata vreme vei avea libertate duhovniceasca, fugi de obiceiurile rele ca de lanturi si temnita; dobandeste obiceiuri bune, prin care se pastreaza, se intareste, se pecetluieste libertatea duhovniceasca.

Iar daca cineva capata abia cand este in puterea varstei dorinta de a sluji lui Hristos si, din nefericire, a dobandit deja multe obiceiuri pacatoase ori obiceiul luxului si rasfatului, care de obicei tin sufletul intr-o stare de slabanogire, acela nu trebuie sa se lase biruit de trandavie si indoiala – el trebuie sa intre barbateste in lupta cu obiceiurile rele. Biruinta asupra lor nu este cu neputinta, atunci cand omul are ajutorul dumnezeiesc.

Hotararea nestramutata a vointei, adumbrita si intarita de harul dumnezeiesc, poate birui obiceiurile rele cele mai invechite.

La inceput, obiceiul se impotriveste cu incrancenare celui ce vrea sa lepede jugul lui, parand de nebiruit; cu timpul, insa, daca omul se lupta cu el necontenit, de fiecare data cand el nu se supune obiceiului, obiceiul isi pierde din putere.

Daca de-a lungul luptei ti se va intampla, din pricina vreunei imprejurari neasteptate, sa fii biruit, sa nu te tulburi si sa nu cazi in deznadajduire: trebuie sa incepi iar lupta.

Lupta cu silire de sine impotriva obiceiurilor pacatoase, Dumnezeu i-o socoate omului intru mucenicie, si cel ce dobandeste biruinta in aceasta lupta este incununat cu cununa marturisitorilor, ca unul ce s-a nevoit pentru Legea lui Hristos.

Milostivul si Atotputernicul Domn primeste pe oricine se apropie de Dansul, tinde dreapta Sa spre a sprijini neputinta noastra. Drept aceea, chiar de ai fi cu totul in obiceiuri rele ca in niste lanturi grele, nu te dezanadajdui de primirea slobozeniei. Purcede la razboiul cel nevazut, lupta-te cu barbatie si fara incetare, rabda-ti infrangerile cu marime de suflet. Cateodata, Dumnezeu ne lasa sa ne luptam doar cu puterile noastre, ca sa cunoastem prin cercare cat de slabi suntem singuri, si ca urmare a acestei cercari sa ne tinem de Dumnezeu fara a ne departa de la Dansul, Singurul Care poate birui pacatul in cei ce vor cu adevarat sa vada biruit pacatul in ei insisi. Amin !

(in: Sfantul Ignatie Briancianinov, “Experiente ascetice”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

Alte cuvinte ale Sfantului Ierarh Ignatie Briancianinov:

• Sfantul Ignatie Briancianinov ne invata sa deosebim semnele si minunile lui Hristos de cele ale Antihristului
• Avem nevoie de semne si minuni? sau Despre smeritele binefaceri dumnezeiesti
• Omul intre “binele” firii cazute si lucrarea launtrica a Duhului
• NECAZURILE SI ISPITELE SUBTILE – PARTEA NOASTRA
• Sfantul Ignatie Briancianinov despre A DOUA VENIRE A LUI HRISTOS si INFRICOSATOAREA JUDECATA
• Sfantul Ignatie Briancianinov despre diverse forme de INSELARE si despre cauza lor esentiala. INVATATURI FUNDAMENTALE (1)
• Sfantul Ignatie Briancianinov despre diverse forme de INSELARE si despre cauza lor esentiala: LIPSA POCAINTEI, A INIMII INFRANTE (partea a doua)
• “… dar ceilalti noua, unde sunt?” – Adeseori, binefacerile seamana in cel ce le-a primit un simtamant de ura neimpacata, inversunata, fata de cel ce le-a savarsit...
  
• O VIAŢĂ DE ASCULTARE PE LÂNGĂ UN BĂTRÂN
• VIAŢA DUSA URMĂRIND SFATURILE DUHOVNICEŞTI
• Sfântul Ignatie Briancianinov: “Nu vorbi despre creştinism cu oameni molipsiţi de învăţături mincinoase; nu citi cărţi despre creştinism scrise de dascăli mincinoşi!”
• Sfantul Ierarh Ignatie Brianceaninov - despre starea de moarte a duhului omenesc
• “Si fericita e sluga pe care o va afla priveghind….” CUM SA TRAIM CU LUARE-AMINTE IN LUME, “cu candelele aprinse”, in asteptarea Mirelui
• Cuvant de invatatura al Sf. Ignatie Briancianinov la pericopa evanghelica care se citeste in toate praznicele Maicii lui Dumnezeu: Marta si Maria – cele doua lucrari la care suntem chemati
• POCAITI-VA!
• “Nu e pacat care sa tina piept pocaintei. Pentru ce sa intarziem?”
• Pregatirea pentru Taina Spovedaniei
• Sfantul Ignatie Briancianinov – vederea pacatului propriu, dar dumnezeiesc
• CALEA CEA STRAMTA A CRUCII: POCAINTA SI NECAZURILE
• Sf. Ignatie Briancianinov: Despre părerea de sine şi smerita cugetare
• Sf. Ignatie Briancianinov despre inchinarea la idolul stiintei
• Smerenia paruta este odrasla a mandriei
• Sa ne temem de fatarnicie!
• FARISEUL
• BOALA MORTALA A FARISEISMULUI SI SIMPTOMELE EI MAI GRAVE: smintirea prefacuta, osandirea, ravna vicleana
  

Carti online:

• “Despre inselare”
• “Plangerile unui monah”
• “Faramiturile ospatului”

“De lenea sufletului meu dormind eu, Mire Hristoase, n-am agonisit candelă aprinsă din fapte bune şi m-am asemănat fecioarelor celor nebune, trândăvindu-mă în vremea lucrării. Stăpâne, nu-mi închide milostivirile îndurărilor Tale! Ci, scuturând somnul meu cel întunecat, scoală-mă şi mă bagă în cămara Ta, împreună cu fecioarele cele înţelepte, unde este glasul cel curat al celor ce prăznuiesc şi strigă neîncetat: Doamne, mărire Ţie”.

Sfantul Ignatie Briancianinov: Randuiala luarii aminte la sine pentru cel ce traieste in lume

“Sufletul tuturor indeletnicirilor in Domnul este luarea-aminte. Fara luare-aminte toate aceste indeletniciri sunt sterpe, moarte. Cel ce voieste sa se mantuiasca trebuie sa-si randuiasca viata in asa fel ca sa poata pastra luarea-aminte la sine nu numai in insingurare, ci chiar si in imprastierea in care imprejurarile il trag uneori impotriva vointei sale. Frica de Dumnezeu sa traga in cumpana inimii mai greu decat toate celelalte simtiri: atunci va fi usor sa pastrezi luarea-aminte la sine atat in linistea chiliei, cat si in mijlocul zarvei care te impresoara din toate partile.

Infranarea cu dreapta-socotinta de la mancare, micsorand aprinderea sangelui, ajuta foarte mult luarii-aminte la sine; iar infierbantarea sangelui – care vine fie din prisosul de mancare, fie din miscarile puternice ale trupului, fie din focul maniei, fie din betia slavei desarte, precum si din multe alte pricini – naste o multime de ganduri si inchipuiri; altfel spus, naste imprastiere. Prima porunca pe care Sfintii Parinti o dau celui ce vrea sa ia aminte la sine e infranarea cu masura, egala, statornica, de la mancare.

Dupa trezirea ta din somn – ce preinchipuie desteptarea din morti a tuturor oamenilor – indreapta-ti gandul catre Dumnezeu, adu jertfa lui Dumnezeu incepaturile gandurilor mintii, care n-a primit inca nici o intiparire desarta. In liniste, cu mare luare-aminte, dupa ce ai implinit tot ce este de trebuinta pentru trupul ce se scoala din somn, sa citesti obisnuita pravila de rugaciune, ingrijindu-te nu atat ca rugaciunea sa fie multa, cat ca ea sa fie savarsita cu luare-aminte – si, din pricina luarii-aminte, sa sfinteasca si sa dea viata inimii prin strapungerea si mangaierea pe care le aduce rugaciunea.

Dupa pravila de rugaciune, ingrijeste-te iarasi, din toate puterile, sa fii cu luare-aminte; citeste Noul Testament si mai ales Evanghelia. Cand citesti acestea, ia aminte la toate poruncile si sfaturile lui Hristos, ca dupa indreptarul lor sa iti poti randui toata lucrarea, atat vazuta, cat si nevazuta. Cat de mult sa citesti, asta o hotarasc puterile omului si imprejurarile. Nu trebuie ingreunata mintea cu citire de prisos a rugaciunilor si a Scripturii, si nici nu trebuie ca omul sa isi paraseasca indatoririle pentru a se indeletnici fara masura cu rugaciunile si citirea. Asa cum prisosul de mancare aduce in neoranduiala pantecele si il imbolnaveste, si intrebuintarea fara masura a hranei duhovnicesti slabeste mintea, pricinuindu-i sila fata de indeletnicirile evlavioase, si aduce asupra ei trandavia.

Pentru incepator, Parintii randuiesc rugaciuni dese, insa nu lungi. Atunci cand mintea va creste cu statura duhovniceasca, va fi in stare sa se roage neincetat. De crestinii ce au ajuns la starea varstei desavarsite in Domnul vorbeste Apostolul cand spune: “Voiesc, dar, ca sa se roage barbatii in tot locul, ridicandu-si mainile curate, fara manie si indoire” (1 Tim. II, 8), adica fara patima si fara nici o imprastiere sau robire a mintii. Ceea ce se potriveste barbatului nu se potriveste inca pentru prunc. Luminat fiind, prin rugaciune si citire, de catre Soarele Dreptatii, de Domnul nostru Iisus Hristos, sa iasa omul la lucrul sau de fiecare zi, luand aminte ca in toate faptele si cuvintele sale, in toata fiinta lui sa imparateasca si sa lucreze atotsfanta voie a lui Dumnezeu, care este descoperita si lamurita oamenilor in poruncile evanghelice.

De se vor intampla minute libere de-a lungul zilei, intrebuinteaza-le pentru a citi cu luare aminte rugaciuni alese, ori cateva locuri alese din Sfanta Scriptura, si prin acestea intareste-ti din nou puterile sufletesti, istovite de lucrarea desfasurata in mijlocul desertaciunii lumii. De nu vei avea asemenea minute de aur, sa-ti para rau dupa ele ca dupa o comoara. Ceea ce ai pierdut astazi nu trebuie sa mai pierzi in ziua urmatoare, fiindca inima noastra lesne se deda nepasarii si uitarii, din care se naste intunecata necunostinta, atat de pierzatoare pentru lucrarea lui Dumnezeu, pentru lucrarea mantuirii oamenilor.

De se va intampla sa zici ori sa faci vreun lucru potrivnic poruncilor lui Dumnezeu, neintarziat sa vindeci greseala prin pocainta si prin pocainta nefatarnica intoarce-te la calea lui Dumnezeu, de la care te-ai abatut prin calcarea voii Lui. Nu te abate alaturi de calea lui Dumnezeu! Gandurilor, visarilor si simtirilor care vin, adu-le impotriva, cu credinta si smerenie, poruncile evanghelice, graind impreuna cu patriarhul Iosif: “Cum voi face eu acest lucru rau, si sa pacatuiesc inaintea lui Dumnezeu ?” (Fac. XXXIX, 9). Cel ce ia aminte la sine dator este sa se fereasca de orice inchipuire indeobste, oricat de atragatoare si cu bun chip ar parea ea; orice inchipuire este o ratacire a mintii in afara adevarului, pe taramul nalucilor lipsite de fiinta si de putinta de a lua fiinta, care lingusesc mintea si o insala. Urmarile inchipuirii si visarii: pierderea luarii-aminte la sine, imprastierea mintii si impietrirea inimii la rugaciune; de aici se naste neoranduiala sufleteasca.

Seara, mergand spre somn (care fata de viata zilei care s-a scurs este asemenea unei morti), cerceteaza lucrurile pe care le-ai facut de-a lungul acelei zile. Pentru cel ce duce viata cu luare-aminte, aceasta cercetare nu e anevoioasa – fiindca din pricina luarii-aminte la sine este nimicita uitarea, atat de proprie omului imprastiat. Asadar: dupa ce ti-ai adus aminte toate pacatele pe care le-ai savarsit cu lucrul, cu cuvantul, cu gandul, cu simtirea, adu pentru ele pocainta lui Dumnezeu cu hotararea de a te indrepta, care e chezasia inimii pentru pocainta ta. Apoi, dupa ce ti-ai facut pravila de rugaciune, incheie cugetand la Dumnezeu, ziua pe care ai inceput-o cugetand la Dumnezeu.

Unde merg toate gandurile si simtirile omului adormit? Ce stare tainica este somnul, in timpul caruia sufletul si trupul sunt vii si totodata nu traiesc, sunt straine de constiinta vietii lor, ca si cum ar fi moarte? Somnul este la fel de neinteles ca moartea. In timpul lui sufletul se odihneste, uitand cele mai crunte amaraciuni si necazuri lumesti, dupa asemanarea odihnei sale vesnice; iar trupul!… de vreme ce el se scoala din somn, negresit va si invia din morti. Grait-a marele Agaton: ‘Este cu neputinta ca fara mare luare-aminte la sine sa sporeasca omul in vreo fapta buna‘”.

(in: Sfantul Ignatie Briancianinov, Cuvinte catre cei care vor sa se mantuiasca – Experiente ascetice, volumul II, Editura Sophia, Bucuresti, 2000; preluat dupa Crestinortodox.ro: Luarea aminte la sine pentru cel ce traieste in lume)

• PUTINA VREME MAI SUNT CU VOI… Cuvinte rascolitoare ca niste Denii ale Parintelui Mucenic Constantin Sarbu. Si o meditatie la Evanghelia primei Denii (smochinul neroditor, lucratorii cei rai, darul care se va lua de la noi)
• INCEPUTUL SAPTAMANII PATIMILOR, cea mai sfanta saptamana a crestinilor. Talcuiri si cuvinte de invatatura la SFANTA SI MAREA LUNI. Cum se cuvine sa petrecem aceasta Saptamana Mare?
• MICII MUCENICI ASCUNSI. Cum ne rusineaza si ne mustra pacatele niste copii si tineri chinuiti, suferind de boli rare… O PROPUNERE DE PREGATIRE PENTRU INTRAREA IN SAPTAMANA PATIMILOR
• “Iata, Mirele vine! Iesiti intru INTAMPINAREA Lui!”
• TINE CANDELA INIMII APRINSA! – Invataturile esentiale ale Parintelui Serghie despre duhul si practica rugaciunii
• PARINTELE MELCHISEDEC, STARETUL MAN. PUTNA: “Avem nevoie de multa rugaciune si priveghere! Neamul si omenirea intreaga gem, dorind rugaciunea!”
• Suflete al meu, pentru ce dormi?
• E vremea sa ne trezim din somn!
• Cuviosul Paisie Aghioritul: “LUMEA ARDE. PRICEPETI ASTA?”
• Luati seama ca tare scump este Raiul!
• “Conştiinţă, spune drept, dacă mor amu, mă mântuiesc sau nu?”
• Sfaturi ale Staretului Partenie de la Pecerska DESPRE TREZVIE SI LUPTA DUHOVNICEASCA
• SFANTUL SERAFIM DE SAROV (2 ianuarie) DESPRE MIZA UITATA SI SCOPUL ADEVARAT AL INSESI EXISTENTEI NOASTRE: “Sunt intru Duhul Domnului ori nu?”
• HARUL DUHULUI SFANT – SINGURA ARMA A CREDINCIOSILOR in fata lui Antihrist si a inaintemergatorilor lui
• AVVA PETRONIU: “Nu va amagiti: de nu se va curati neamul acesta de patimi, Duhul Sfant nu va veni peste el!”, “Sa respiram pe Dumnezeu ca pe aer!”
• “Cum să mă rog? Nu ştiu cum să mă rog…” - ne raspunde Parintele Rafail Noica
• SUNTEM PREGATITI PENTRU IMPARATIA CERURILOR?
• PREGATITI-VA, DRAGII BUNELULUI, PREGATITI-VA!

Sfântul Ignatie Briancianinov – Predică în Duminica Înfricoșatei Judecăți (Lăsatului sec de carne)

Va veni Fiul Omului întru slava Sa (Matei 25, 31).

Iubiţi fraţi! Nu de mult L-am văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos născându-Se în peşteră, înfăşat cu scutece, culcat în iesle, primind asupra Sa o dată cu omenitatea toate neputinţele omeneşti, afară de păcat; nu de mult L-am văzut prigonit de Irod, fugind de sabia ucigaşilor în Egipt, întorcându-Se în Iudeea, necutezând să rămână în ea, sălăşluindu-Se în Nazaret – cetate săracă şi de puţină însemnătate a lipsitului de strălucire ţinut galilean, primind botez deopotrivă cu cei care aveau nevoie de botez, propovăduind pocăinţa şi venirea împărăţiei cerurilor.

Nu de mult am văzut acestea, şi ne pregătim de o nouă vedere duhovnicească, de o nouă şi cât se poate de uimitoare privelişte. Spre a ne face vrednici pe cât e cu putinţă omului de această privelişte, ne apucăm de curăţirea ochilor duhovniceşti – minţii şi inimii – prin nevoinţa postului. Ne apucăm să subţiem prin mijlocirea nevoinţei postului trupul nostru, pentru ca această catapeteasmă care acoperă firea noastră duhovnicească să nu fie peste măsură de groasă şi cu neputinţă de pătruns, să nu ne împiedice să privim cu cuvenita curăţie, credinţă şi străpungere spre Mântuitorul nostru, Cel ce S-a răstignit pentru noi, stricând pe cruce zidul cel din mijloc al despărţirii dintre noi şi Dumnezeu (Efeseni 2,14).

Şi ne mai aşteaptă încă o privelişte înfricoşătoare, o întâmplare cât se poate de înspăimântătoare: cea de-a doua venire pe pământ a Domnului nostru Iisus Hristos. Pe cea dintâi o putem vedea prin pomenirea plină de evlavie, cea de-a doua ne este înfăţişată de Cuvântul lui Dumnezeu în culorile cele mai vii şi mai puternice. Această privelişte are putere să cutremure în chip mântuitor sufletul nostru cu frica lui Dumnezeu, să ne trezească din adânca nepăsare faţă de soarta noastră veşnică întocmai ca dintr-un somn adânc, cu care ne-a adormit viaţa noastră trupească.

Va veni Fiul Omului întru slava Sa. Preaplină de adâncă, statornică smerenie este prima venire a Domnului nostru pe pământ şi petrecerea Lui pe el. Domnul nu a băgat în seamă nimic din ce cinsteşte şi preţuieşte mult lumea. El n-a binevoit a Se arăta întru strălucirea răsunătoare a slavei pământeşti; nu a binevoit a Se arăta în mijlocul zarvei prăznuirilor şi săltărilor. El a venit pe pământ ca într-o ţară unde au fost surghiuniţi călcătorii poruncii lui Dumnezeu; El a rămas şi a lucrat în ea ca într-o ţară a amărăciunilor, unde au fost aruncaţi din raiul cel înalt cei care au călcat în rai porunca lui Dumnezeu; El a rămas şi a lucrat în ea ca Răscumpărător al celor căzuţi, făcându-Se părtaş al tuturor nenorocirilor care au ajuns omenirea călcătoare de lege. Şi a fost ca unul dintre săraci, călcaţi de oameni în picioare. Şi a fost străin, neavând unde să-Şi plece capul. Şi a fost prigonit, acoperit de ocări; şi a răsplătit fără încetare cu bine pentru rău: că Fiul Omului n-a venit să piardă sufletele oamenilor, ci să mântuiască (Luca 9, 56). Şi-a sfârşit viaţa Sa pământească printr-o moarte chinuitoare şi de ocară, moartea nelegiuiţilor, moartea robilor, care nici în felul de a muri nu aveau aceleaşi drepturi cu cetăţenii lumii. Aşa a fost prima venire pe pământ a Fiului lui Dumnezeu.

Va fi, la vremea sa, şi o a doua venire a Lui la noi: va veni Fiul Omului, Care e totodată şi Fiul lui Dumnezeu, întru slava Sa. Cea dintâi venire a Lui a fost venire de Răscumpărător, Care S-a supus tuturor neputinţelor omeneşti, luându-Le asupra Sa pentru a le nimici prin Sine; cea de-a doua venire va fi venire de Judecător pentru a primi socoteală de la omenire pentru purtarea ei faţă de dumnezeiasca răscumpărare pe care Dumnezeu i-a dăruit-o.

Va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu Dânsul, atunci va şedea pe scaunul slavei Sale: şi se vor aduna înaintea Lui toate limbile, ca să se înfăţişeze Lui la judecată faptele lor şi să primească de la El răsplată sau pedeapsă, după cuviinţă.

Primind veste că urmează să vină vreun dregător sau judecător pământesc, luăm toate măsurile ca să aducem lucrurile noastre în rânduiala cuvenită şi să merităm încuviinţarea celui ce va veni: cu atât mai mult trebuie să ne îngrijoreze judecata lui Hristos, la care se va hotărî soarta veşnică a fiecăruia dintre noi. Judecătorul e înfricoşător, nespus de înfricoşător: înfricoşător prin măreţie, înfricoşător prin atotputernicie, înfricoşător fiindcă pătrunde în adâncurile duhului omenesc şi nici un gând omenesc de taină, nici un simţământ, oricât de subţire, nu îi rămân ascunse. Loc de îndreptăţire la judecata Lui nu va fi: nu se va îndreptăţi înaintea Lui nu doar cel omorât cu păcatul, ci şi tot cel viu cu viaţa dreptăţii (Ps. 142, 2).

Tu vei birui, strigă întâmpinându-L deja pe Judecătorul ce vine Prorocul insuflat de Sus, când vei judeca Tu! (Ps. 50, 5) Cutremur îi va cuprinde pe toţi oamenii când vor sta înaintea feţei Judecătorului. Se vor cutremura păcătoşii de deznădejde, de aşteptarea chinurilor ce le stau înainte, de neobişnuita frică pe care o va pricinui în ei schimbarea cu care se va schimba atunci întreaga lume. Ei vor striga munţilor şi stâncilor: Cădeţi peste noi şi ne ascundeţi pe noi de către faţa Celui ce şade pe scaun şi de mânia Mielului: că a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine va putea să stea? (Apoc. 6, 16-17). Se vor cutremura şi vor da slavă lui Dumnezeu, cu toate că va fi prea târziu. Câtă vreme Făcătorul a aşternut acoperământul smereniei peste slava Sa cea neapropiată şi cu neputinţă de îndurat, numai atunci a putut făptura să aibă stăpânire peste gândurile şi simţămintele sale, să rostească după bunul plac cuvânt şi să făptuiască ceea ce vrea: iar când Făcătorul Se va arăta întru slava Sa, libertatea făpturii va pieri înaintea măririi slavei Lui, întocmai cum în împrejurări deosebite această libertate, rămânând însuşire a noastră, este ca şi nimicită de puterea împrejurărilor.

Cei mai înverşunaţi duşmani ai Domnului, însuşi Sinedriul, care L-a răstignit şi L-a urât cu ură de moarte, va striga slavoslovie întâmpinându-L pe Judecător, cum i-a şi prezis Domnul:

Veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi venind pe norii cerului (Matei 26, 64).

Că zic vouă: de acum nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice: bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului (Matei 23, 39).

Se vor cutremura şi drepţii de nemăsurata slavă a Judecătorului Ce Se va arăta: ei îşi vor privi dreptăţile, şi acestea li se vor înfăţişa în lumina Dreptăţii Celei preaînalte, ca zdrenţele vechi ale săracilor: în dreptăţile lor ei nu vor vedea chezăşie că vor primi milă, şi vor aştepta milă doar de la nesfârşita milă a lui Dumnezeu, înşişi îngerii lui Dumnezeu se vor tulbura şi înfricoşa de descoperirea întru mărirea Sa a lui Dumnezeu (Luca 21, 27), Care toată judecata a dat-o Fiului, ca toţi să cinstească pe Fiul precum cinstesc pe Tatăl (Ioan 5, 22-23). Firea materială nesimţitoare nu va suferi privirea Fiului lui Dumnezeu: Cerul se va înfăşură ca un sul, tot muntele şi tot ostrovul din locurile sale se vor mişca (Apoc. 6, 14).

La judecata lui Hristos se va cere de la om, în vederea îndreptăţirii sale, milostivirea, ca arătare lucrătoare a dragostei – şi va merita milă numai milostivirea, ca dovadă prin fapte a dragostei. Milă voiesc, iar nu jertfă (Matei 9, 13), a vestit înfricoşătorul şi nemitarnicul Judecător Care va să vină.

Milostivirea va agonisi îndreptăţire celor ce au iubit-o, iar pe cei ce au lepădat-o îi va da osândirii. Ea cu îndrăznire îi va duce şi îi va înfăţişa înaintea Domnului pe toţi fiii săi. Ea îi va aduce înaintea Domnului pe cei care au săvârşit-o cu lucrul: care au săturat pe fraţii cei flămânzi, au primit în casele lor pe cei străini, au îmbrăcat pe cei goi, au cercetat pe cei bolnavi şi închişi în temniţe.

Milostivirea îi va aduce înaintea lui Hristos pe cei ce au făcut-o tainic în sufletele lor şi au miluit pe aproapele, păzindu-se a-l osândi pentru poticnirile lui, iertându-i jignirile şi necazurile pricinuite, dându-i în schimbul blestemului binecuvântare şi în schimbul faptelor rele, facere de bine.

Milostivirea îi va aduce înaintea lui Hristos pe acei păstori ai Bisericii care au dat fraţilor lor mâncarea cea nestricăcioasă – Cuvântul lui Dumnezeu, care pe cei despuiaţi de către păcat i-au îmbrăcat în hainele virtuţilor, au dat doctorie duhovnicească celor bolnavi cu sufletele şi cu îndelungă răbdare au cercetat spre zidire pe cei închişi în temniţele necredinţei sau rătăcirii întunecate.

Milostivirea îi va aduce înaintea lui Hristos pe monahii smeriţi, care au dobândit cunoaşterea tainică şi fiinţială a lui Hristos Care trăieşte în ei, au flămânzit cu fericita foame de dreptatea evanghelică, au sârguit să se îmbrace întru cuvioşie şi sfinţenie, s-au curăţat de cele mai subţiri boli ale omenirii – împătimirile acestei vieţi, şi prin aceasta au agonisit libertatea evanghelică.

Milostivirea îi va aduce înaintea lui Hristos şi pe cei care au putut să arate milă doar faţă de ei înşişi, cercetându-se prin cercetarea de sine şi slobozindu-se de sărăcie, de boală, de temniţa păcatului prin pocăinţă. Pocăinţa este cu neputinţă pentru inima împietrită: pentru ca inima să se înmoaie, trebuie să se umple de împreună-pătimire şi milostivire faţă de starea sa căzută de păcătoşenie. Când inima este cuprinsă şi umplută cu prisosinţă de milostivire, numai atunci devine în stare de pocăinţă; numai atunci poate, părăsind osândirea aproapelui, să se întoarcă spre vederea de sine şi, osândindu-se pe sine în chip mântuitor, să pună pe rănile sale doctoria pocăinţei. Hristos i-a răscumpărat prin Sine pe toţi oamenii îndeobşte şi pe fiece om în parte. Omul care este în stare de milă numai faţă de sine însuşi şi va face această milă, hrănind cu Cuvântul lui Dumnezeu sufletul său flămând, adăpându-l cu simţăminte care vin de la Sfântul Duh, ferindu-l de pierzătoarea colindare prin feluritele chipuri ale păcatului, aducându-l în casa cucerniciei şi virtuţii, îmbrăcându-l cu fapte bune, vindecând păcatele dinainte prin mărturisirea lor şi lucrarea potrivnică lor, scoţându-se din temniţa cugetării şi stării trupeşti întru înţelegerea şi starea duhovnicească – acela va fi socotit ca şi cum ar fi făcut toate acestea însuşi Domnului Iisus Hristos.

Milostivirea îi va aduce pe toţi lucrătorii săi în faţa lui Hristos şi le va mijloci de la Hristos milă şi fericire veşnică.

Veniţi, le va spune El, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia care este gătită vouă de la întemeierea lumii: că am flămânzit şi Mi-aţi dat de am mâncat, am însetat şi Mi-aţi dat de am băut, străin am fost şi M-aţi primit, gol şi M-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi M-aţi cercetat, în temniţă am fost şi aţi venit la Mine… Amin zic vouă: întru cât aţi făcut unuia dintr-acesti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25, 34-36, 40).

Nu sunt cunoscute ziua şi ceasul în care Fiul lui Dumnezeu va curma viata lumii venind la Judecată; nu sunt cunoscute ziua şi ceasul în care, la porunca lui Dumnezeu, se va curma viaţa pământească a fiecăruia dintre noi şi vom fi chemaţi să ne despărţim de trup pentru a da seamă de viaţa noastră pământească la acea judecată care, înaintea Judecăţii de obşte, îl aşteaptă pe om după moartea sa.

Iubiţi fraţi! Să priveghem şi să ne gătim de înfricoşătoarea judecată ce ne aşteaptă la hotarul veşniciei spre darea hotărârii fără putinţă de întoarcere asupra sorţii noastre veşnice. Să ne pregătim adunându-ne toate virtuţile şi mai cu seamă milostivirea, care cuprinde în sine şi încununează prin sine toate virtuţile, fiindcă dragostea – pricina ce îndeamnă la milostivire – este legătura desăvârşirii creştine (Coloseni 3, 14). Milostivirea îi face pe oamenii preaplini de ea asemenea cu Dumnezeu (Matei 5, 45, 48; Leuca 6, 32, 36)! Fericiţi cei milostivi, că aceia vor fi miluiţi… că judecată fără de milă este celui ce nu face milă (Matei 5, 7; Iacob 2, 13). Amin.

(in: Sfantul Ignatie Briancianinov – Predici, Editura Sophia, Bucuresti, 2008)

Cititi si:

• Predica Sfantului Nicolae Velimirovici la DUMINICA INFRICOSATOAREI JUDECATI
• Canon si rugaciuni de pocainta pentru Duminica Infricosatoarei Judecati
• “Fratele meu este viata mea” – meditatie duhovniceasca la Duminica infricosatei Judecati
• Criteriul Judecatii este iubirea. Dar care iubire?
• “Ne laudam ca luptam pentru omenire, dar uitam de omul concret”
• Sf. Ioan Maximovici – predica la Duminica Infricosatoarei Judecati: “Va fi o apostazie generala si, pe deasupra, multi episcopi vor trada credinta”
• PARINTELE ARSENIE BOCA si CELE SAPTE SURLE (III). Despre sfarsitul lumii, Antihrist si A Doua Venire: “SFANTA LITURGHIE MAI TINE LUMEA”
• IOAN IANOLIDE, DETINUTUL-PROFET, DESPRE JUDECATA SI ANTIHRIST
• Parintele Rafail Noica: “VOIA MEA PROPRIE ESTE IADUL”
• PARINTELE SOFIAN – de 8 ani in Ceruri – ne scoate din placerile si grijile desarte cu un cuvant de foc smuls din focul “Rugului aprins” si cu o intrebare fundamentala: “SUNTEM CU ADEVARAT CONSTIENTI DE ZIUA JUDECATII?”

Alte predici:

• Parintele Gheorghe Calciu
• Parintele Cleopa
• Parintele Arsenie Papacioc
• Puteti descarca si asculta cantarea psaltica Vai mie, innegritule suflete in mai multe interpretari

Sfantul Ignatie Briancianinov

“Smerenia nu se vede pe sine smerita. Dimpotri­va, ea vede in sine multa mandrie. Ea se ingrijeste sa afle in sine toate ramurile acesteia; odata ce le-a aflat, vede ca foarte multe inca sunt de aflat.

Cuviosul Macarie Egipteanul, numit de catre Biserica „cel Mare” pentru virtutile sale covarsitoare si mai ales pentru smerenia lui adanca, parinte purtator de semne si purtator de Duh, a zis in Omiliile sale inalte, sfinte, de taina, ca pana si cel mai curat si desavarsit om are in sine o anumita mandrie (v. Omilia 7, cap. 4). Acest bineplacut al lui Dumnezeu a ajuns la cea mai inalta treapta a desavarsirii crestine, l-a vazut pe cel mai mare dintre sfintii monahi, Antonie cel Mare – si a zis ca n-a vazut om care sa poata fi numit „desavarsit” pe deplin si in toata puterea cuvantului (Omilia 8, cap. 5).

Smerenia mincinoasa se vede pe sine smerita in chip caraghios si jalnic, se mangaie cu  aceasta vedere amagitoare, pierzatoare de suflet.

Satana ia chip de inger de lumina; apostolii lui iau chip de apostoli ai lui Hristos (II Cor. 9,13-15) invatatura lui ia chip de invatatura a lui Hristos, starile pricinuite de amagirile lui iau chip de stari duhovnicesti, harice; mandria si slava lui desarte, amagirea de sine si inselarea pricinuita de catre ele iau chip de smerenie a lui Hristos.

Ah! Unde se ascund de nenorocitii visatori, de visatorii in chip nenorocit multumiti de sine, de starile lor de amagire de sine, unde se ascund de visatorii care cred ca se desfata si-s fericiti, unde se ascund de ei cuvintele Mantuitorului:

Fericiti voi, care flamanziti acum, ca va veti satura. Fericiti cei ce plangeti acum, ca veti rade. Vai voua, celor ce sunteti  satui acum, ca veti flamanzi. Vai voua, celor ce astazi  radeti, ca veti plange si va veti tangui (Lc. 6,21-25)?

Uita-te mai staruitor, uita-te fara impatimire la sufletul tau, preaiubite frate! Oare pentru el nu e mai de nadejde pocainta decat placerea? Oare pentru el nu e mai de nadejde sa planga pe pamant – in aceasta vale a plangerii, menita anume plansului – decat sa-si alcatuiasca singur placeri premature, amagitoare, lipsite de noima si pierzatoare?

Pocainta si plansul pentru pacate aduc fericirea vesnica: lucrul acesta este stiut, este vrednic de crezare, marea lui insemnatate a fost intarita de catre Domnul. Si atunci de ce sa nu te cufunzi in aceste stari sfinte, de ce sa nu ramai in ele, de ce sa-ti alcatuiesti singur placeri, sa te saturi cu ele, sa te indestulezi cu ele, sa nimicesti in tine prin ele fericita foame si sete de dreptatea lui Dumnezeu, fericita si mantuitoarea intristare pentru pacatele si pacatosenia ta?

Foamea si setea de dreptatea lui Dumnezeu sunt martorii saraciei duhului; plansul arata smerenia, e glasul ei. Lipsa plansului, saturarea cu sine insusi si desfatarea de propria stare parut duhovniceasca dau in vileag mandria inimii.

Teme-te ca pentru placerea desarta, amagitoa­re, vei mosteni nenorocirea vesnica, fagaduita de Dumnezeu pentru cei ce se satura acum in chip samavolnic, impotriva voii lui Dumnezeu.

Slava desarta si odraselele ei – placerile du­hovnicesti mincinoase – urzesc, lucrand in sufletul nepatruns de pocainta, o naluca a smereniei. Aceasta naluca inlocuieste in suflet smerenia adevarata. Naluca adevarului, punand stapanire pe casa sufletului, ii inchide Adevarului Insusi toate intrarile in aceasta.

Vai, suflete al meu, templu de Dumnezeu zidit al adevarului! Primind in tine naluca adevarului, inchinandu-te minciunii in locul Adevarului, tu devii capiste paganeasca!

In capiste e asezat un idol: paruta smerenie.

Paruta smerenie este cel mai groaznic fel al mandriei. Cu greutate este izgonita mandria chiar si atunci cand omul si-o recunoaste – insa cum o va izgoni atunci cand ea i se pare smerenie?

In aceasta capiste este o amarnica uraciune a pustiirii! La aceasta capiste se revarsa fumul de tamaie al slujirii idolilor, sunt glasuite cantari de care iadul se veseleste. Acolo, gandurile si simtamintele sufletesti gusta din mancarea oprita a jertfelor idolesti, se imbata de vin amestecat cu otrava aducatoare de moarte. In capiste, care es­te salas al idolilor si a toata necuratia, nu numai harul dumnezeiesc, harisma duhovniceasca, nu poate sa intre: nu poate sa intre nici o virtute adevarata, nici o porunca evanghelica.

Smerenia mincinoasa il orbeste pe om intr-asa un hal, incat il sileste nu numai sa creada despre sine, sa le dea de inteles celorlalti ca este smerit, ci sa si spuna pe fata asta, s-o propovaduiasca in gura mare.

Cumplit ne batjocoreste minciuna atunci cand noi, amagiti de ea, o luam drept adevar!

Smerenia harica este nevazuta, dupa cum nevazut este Dumnezeu, Datatorul ei. Ea este ascunsa de tacere, de simplitate, de sinceritate, de naturalete, de libertate.

Smerenia mincinoasa este intotdeauna artificiala la aratare: ea isi face, cum s-ar spune, publicitate.

Smerenia mincinoasa iubeste scenele: prin ele amageste. Si se amageste. Smerenia lui Hristos este imbracata in camasa (v. In 19, 24), in cel mai simplu dintre vesminte: acoperita de aceasta haina, ea nu este recunoscuta si nu este bagata in seama de oameni.

Smerenia este chezasie in inima, insusire sfanta, lipsita de nume, a inimii, deprindere dumnezeiasca, ce se naste pe nebagate de seama in suflet in urma implinirii poruncilor evanghelice (Cuviosul Ava Dorotei, Invatatura a 2-a).

Lucrarea smereniei poate fi asemanata cu lucrarea patimii iubirii de arginti. Cel molipsit de boala iubirii de comorile stricacioase, cu cat strange mai multe, cu atat devine mai nesatios; cu cat se imbogateste mai mult, cu atat i se pare ca este mai sarac si mai nevoias. Si cel manat de smerenie, cu cat se imbogateste mai mult in virtuti si in harismele duhovnicesti, cu atat devine mai sarac, mai neinsemnat, in proprii ochi.

Acesta e un lucru firesc. Cand omul n-a gustat inca din binele cel mai inalt, propriul lui bine, ca­re este spurcat de catre pacat, are pret inaintea lui - dar dupa ce s-a impartasit de binele dumneze­iesc, duhovnicesc, atunci propriul lui bine, unit si amestecat cu raul, isi pierde pe deplin pretul.

Scumpa este pentru sarac punga de banuti din arama pe care a strans-o vreme indelungata, cu osteneala pana la vlaguire. Un bogat i-a aruncat in san, pe neasteptate, o multime nenumarata de bani din aur curat, si saracul a aruncat cu dispret punga de aramioare, ca pe o povara care nu face decat sa-l impovareze.

Dreptul, multpatimitorul Iov, dupa ce a indurat ispite cumplite, s-a invrednicit de vederea lui Dumnezeu. Atunci I-a zis lui Dumnezeu rugaciune plina de insuflare: cu auzul urechii Te auzisem mai inainte, iar acum ochiul meu Te-a vazut  , dar ce roada a odraslit in sufletul dreptului de pe urma vederii lui Dumnezeu? Iov isi continua si incheie rugaciunea astfel: pentru aceea, m-ai defaimat pe mine si m-am topit, si ma socotesc pe mine pamant si cenusa (Iov 42,5-6).

Vrei sa agonisesti smerenie? Implineste poruncile evanghelice: odata cu ele se va salaslui in inima ta si va fi insusita de catre ea sfanta smerenie, adica insusirile Domnului nostru Iisus Hristos.

Inceputul smereniei este saracia duhului, mijlocul sporirii in ea este pacea lui Hristos, care covarseste orice minte si intelegere, iar sfarsitul si desavarsirea este dragostea lui Hristos.

Smerenia nu se manie niciodata, nu cauta sa fie pe placul oamenilor, nu se lasa prada intristarii, de nimic nu se teme.

Oare se poate lasa prada intristarii cel care dinainte s-a recunoscut ca fiind vrednic de orice necaz?

Oare se poate infricosa de necazuri cel ce din vreme s-a sortit necazurilor, care le priveste ca pe un mijloc de mantuire a sa?

Bineplacutii lui Dumnezeu au indragit cuvintele talharului celui cu buna intelegere, care a fost rastignit alaturi de Domnul. In necazurile lor, ei obisnuiau sa spuna: cele vrednice de faptele noastre primim: pomeneste-ne, Doamne, cand vei veni intru Imparatia Ta (Lc. 23, 41-42). Ei intampina orice necaz recunoscand ca sunt vrednici de el (Cuviosul Ava Dorotei, invatatura a 2-a).

Sfanta pace le intra in inimi pentru cuvintele lor smerite! Ea aduce paharul mangaierii duhovnicesti si la patul celui bolnav, si la cel ce zace in inchisoare si la cel prigonit de oameni, si la cel prigonit de draci.

Paharul mangaierii este adus de mana sme­reniei si la cel rastignit pe cruce; lumea ii poate aduce numai otet amestecat cu fiere (Mt. 27, 34).

Cel smerit nu e in stare de rautate si ura. El nu are vrajmasi. Daca cineva ii face necazuri, el vede in acel om unealta dreptei judecati sau a purtarii de grija dumnezeiesti.

Cel smerit se incredinteaza cu totul voii lui Dumnezeu.

Cel smerit traieste nu propria sa viata, ci viata lui Dumnezeu.

Cel smerit este strain de nadajduirea in sine, si de aceea cauta tot timpul ajutorul dumnezeiesc, ramane tot timpul in rugaciune.

Ramura purtatoare de rod se apleaca spre pa­mant, apasata de multimea si greutatea roadelor sale. Ramura stearpa creste in sus, inmultind mladitele sale sterpe.

Sufletul bogat in virtutile evanghelice se cufunda tot mai adanc in smerenie, si in adancurile acestei mari afla perlele pretioase: darurile Duhului.

Mandria este semnul neindoielnic al omului desert, al robului patimilor, semnul sufletului in care invatatura lui Hristos nu se poate nicidecum apropia.

Nu judeca omul dupa infatisare; sa nu tragi du­pa infatisare concluzia ca este mandru sau e smerit. Nu judecati dupa infstisare, ci dupa roadele lor ii veti cunoaste (In 7,24; Mt. 7,16). Domnul a poruncit sa-i cunoastem pe oameni dupa faptele lor, dupa purtarea lor, dupa urmarile faptelor lor.

Stiu eu mandria ta si inima ta cea rea (I Imp. 17,28), ii spunea lui David aproapele lui, insa Dumnezeu a marturisit despre David: aflat-am pe David, sluga Mea; cu untdelemnul cel sfant al Meu l-am uns pe el (Ps. 88,20). Eu nu Ma uit ca omul, caci omul se uita la fata, iar Domnul se uita  la inima (I Imp. 16, 7).

Adeseori, judecatorii orbi il socot smerit pe cel fatarnic si pe cel ce cu josnicie cauta sa fie pe placul oamenilor: acesta este un adanc al slavei desarte.

Dimpotriva, pentru acesti judecatori nestiutori pare mandru cel ce nu cauta laudele si rasplatile omenesti si de aceea nu se taraste in fata oamenilor, cu toate ca acesta este rob adevarat al lui Dumnezeu: acesta a simtit slava lui Dumne­zeu, ce se descopera numai celor smeriti, a sim­tit putoarea slavei omenesti si si-a intors de la ea atat ochii, cat si mirosul sufletului sau.

„Ce inseamna a crede?” – a fost intrebat un mare bineplacut al lui Dumnezeu. Acesta a raspuns: „A crede inseamna a petrece in smerenie si in mila” (Pateric, Ava Pimen cel Mare).

Smerenia nadajduieste in Dumnezeu, nu in si­ne si nu in oameni, si de aceea se poarta simplu, fara ocolisuri, cu statornicie, cu maretie. Fiii orbi ai acestei lumi numesc aceasta „mandrie”.

Smerenia nu pune nici un pret pe bunatatile pamantesti; in ochii ei, mare e Dumnezeu, ma­re e Evanghelia. Ea nazuieste catre acestea, fa­ra sa invredniceasca de luare-aminte, de privirea sa, stricaciunea si desertaciunea. Fiii stricaciunii, slujitorii desertaciunii, numesc „mandrie” sfanta raceala fata de stricaciune si desertaciune.

Este o inchinare sfanta, ce vine din smerenie, din cinstirea fata de aproapele, din cinstirea fa­ta de chipul lui Dumnezeu, din cinstirea fata de Hristos in aproapele, si este o inchinare patimasa, o inchinare interesata, o inchinare ce ca­uta sa placa oamenilor si totodata uraste oamenii, o inchinare potrivnica lui Dumnezeu si urata de Dumnezeu: pe aceasta a cerut-o satana de la Dumnezeu-Omul, imbiindu-L in schimb cu toa­te imparatiile lumii si slava lor (v. Lc. 4, 7).

Cat de multi sunt si acum cei care se inchina pentru a trage foloase pamantesti! Cei carora li se inchina lauda smerenia lor”.

⁽Extras din cartea Experiente ascetice, preluat din: “Cum sa biruim mandria. Lectii de vindecare a mandriei din sfaturile Sfintilor Parinti”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)

• Din aceeasi carte: Arhimandritul georgian Lazar Abasidze: „TRUFIEI II PLACE SA-I INVETE PE ALTII”

Legaturi:

• Cuvânt al Sfântului Ignatie Briancianinov despre felul de a fi al vameşului şi al fariseului (audio)
• Sfantul Ignatie Briancianinov despre diverse forme de INSELARE si despre cauza lor esentiala: LIPSA POCAINTEI, A INIMII INFRANTE (1)
• Sfantul Ignatie Briancianinov despre diverse forme de INSELARE si despre cauza lor esentiala: LIPSA POCAINTEI, A INIMII INFRANTE (2)
• SFANTUL IOAN SCARARUL: “Unde s-a intamplat o cadere, acolo s-a salasluit mai inainte mandria”
• FARISEUL SI VAMESUL, bolnavii din spitalul nevazut al lumii – OMILIA SF. NICOLAE VELIMIROVICI
• SFANTUL PETRU DAMASCHIN DESPRE RABDARE, IMPRASTIERE, MANDRIE, MULTUMIRE SI SFATUIRE: “Cel ce nu vrea sa se smereasca ramane in intuneric…”
• Vamesul-Fariseu – sau cum ne pre-facem in farisei crezand ca suntem vamesi
• Sa ne temem de fatarnicie!
• Parintele Savatie ne invata sa incepem prin a fi sinceri cu Dumnezeu
• Mandria, imaginatia si raul ascuns sub masca binelui
• Parintele Arsenie ne invata cum sa stam impotriva curviei, a mandriei si a vorbariei
• “Vai si amar cand omul este satul si multumit in inima sa…”
• Testamentul duhovnicesc al parintelui Calciu: DRAGOSTEA, SMERENIA, BUNATATEA, RUGACIUNEA (I): “Sa nu ucidem dragostea lui Dumnezeu din noi!”
• Cuvânt al Sfântului Andrei, Arhiepiscopul Cretei, la Pilda vameşului şi a fariseului (audio)