“In duminica trecuta, Sfanta Biserica ne-a invatat smeritele simtaminte de cainta prin care e atrasa milostivirea lui Dumnezeu; acum, ea vrea sa ne ridice la hotararea insufletita de a merge, parasind pacatul, pe calea dreapta catre Tatal Cel Ceresc. Pentru aceasta, in pilda despre fiul risipitor ea ne infatiseaza pe de o parte starea amara a pacatosului cazut de la Dumnezeu, iar pe de alta – bucuria si tihna in care este primit de Tatal Ceresc cel ce se pocaieste. Sa urmarim caderea si ridicarea acestui pacatos. Cu greu se va gasi cineva dintre noi, cei ce suntem aici de fata, care sa nu isi recu­noasca propria sa istorie, in trasaturile ei intunecate sau in cele luminoase.

Intoarceti-va cu gandul la vremea cand, anul trecut, am postit, ne-am spovedit si ne-am impartasit cu Sfintele lui Hristos Taine. In ce stare fericita era atunci sufletul nostru! Ce luminos i se parea totul: si in sine, si in jurul sau, si deasupra sa, si in departarea trecutului, si in adancul viitorului! Ce liniste imparatea pe taramul inimii! Ce randuiala se instapanise in viata noastra, ce cuviinta in gandurile noastre si ce tarie in implinirea hotararilor bune! Ce rav­na aveam de a cauta numai pe Dumnezeu si de a umbla fara abatere pe calea poruncilor Lui! Ni se parea ca nimeni nu-i mai fericit ca noi, si ne spuneam:

“Niciodata nu vom trada viata indreptata pe care am inceput-o acum, ca sa nu pierdem aceasta bucurie si ca sa fim intotdeauna ai Tatalui Ceresc, a Ca­rui atingere a dreptei Sale purtatoare de grija o simtea atat de puternic atunci inima noastra“.

Ce fericiti, cu adevarat, sunt cei ce au ramas cu fapta, chiar daca nu deplin, in aceste bune aplecari si fagaduinte facute in fata constiintei! – Dar toti sunt astfel, oare? Nu cumva cea mai mare parte dintre noi a repetat istoria fiului risipitor? Ia amintiti-va! Iata, a trecut postul, care-l intelepteste si cuminteste pe om, si au venit luminatele sarbatori; dupa acestea a urmat anotimpul cel inflorit si zambitor. Ne-am ingaduit o anumita destindere, ca si cum am fi avut dreptul la odihna dupa nevointa vietii aspre pe care o duseseram pana atunci. Sa ne dedam placerilor cu totul — nici prin gand nu ne trecea. La ince­put am vrut numai sa ne plimbam putin, fara a ne gandi la ceea ce urmeaza. Aceasta prima distractie a lasat, insa, o urma vadita in suflet si a clatinat destul de mult randuiala cucernica ce se statornicise in noi. Ravna pentru o viata aspra a slabit si gandul ne fugea adeseori la nevinovata placere pe care o gus­tasem. Am mai parasit din indeletnicirile evlavioase cuvenite — nu fara a ne fi dat seama, dar fara frangerea de inima cuvenita – si indata ce s-a ivit prilejul, iarasi distractii si placeri. De acum ne-am distrat mai cu indrazneala; si daca gandurile bune veneau sa ne faca seriosi, le respingeam cu indrazneala, ca pe niste ganduri venite la vreme nepotrivita. Roada? intuneric si tulburare. Sim­team ce greutate si stramtorare este in pravila de viata evlavioasa pe care am luat-o asupra-ne, si deseori ne venea in gand: „Ce-ar fi s-o parasim? Lasa ca o sa vina iar vremea bineprimita si vom incepe din nou sa lucram Domnului, iar acum sa ne mai destindem putin“. Şi a urmat destindere dupa destinde­re! Intre timp, patimile cu care eram obisnuiti au ridicat capul si au inceput obisnuita lor impreuna-vorbire cu inima. Cunoscute vechi fiind, degraba au innodat iarasi legatura! In fata gandurilor patimase nu a mai fost, curand, nici o impotrivire. Ne-am ingaduit sa ne indulcim si de obiectele, si de lucrarile patimilor. Indulcirile de ele au clatinat vointa. Desele repetari ale acestui mecanism inauntrul nostru au nascut inclinarea spre pacatele dinainte; a avut loc invoirea cu pacatul — si caderea launtrica s-a savarsit! Indata ce s-a ivit prilejul caderea s-a savarsit si cu fapta. In continuare, cadere dupa cadere – si totul, atat inauntru, cat si in afara, a ajuns la intocmirea pacatoasa dinainte. Neoranduiala duhovniceasca era deplina — si ne facusem asemenea fiului risipitor cand el, risipindu-si toata averea departe de tatal sau, pastea porcii si se hranea cu mancarea lor.

Tu, cel care te-ai supus acestei nefericiri, compara ce este acum in tine ceea ce era: intristeaza-te si plangi! Ce luminos era totul – iar acum, intuneric de jur imprejur: toate dumnezeiestile idei curate si adevaruri mantuitoare parca au fost furate si nu vin in minte — iar cand vin, par foarte greu de inteles. Ce bucurie era pentru noi sa mergem la biserica – iar acum, din tot ce e bisericesc parca adie un vant rece; atunci nu ne mai venea sa ne despartim de sfintele slujbe, acum fugim de ele cat ne tin picioarele. Pe dinafara, poate ca nu ne-am schimbat; insa pe dinauntru, tristetea si uratul rod inima – si nici un fel de mangaieri nu pot alina tanjeala aceasta launtrica, ce nu cunoaste nici o bucurie! Toate aceste lucruri sunt cunoscute de cel ce a cazut si le incearca pe pielea sa – ba poate ca acesta le cunoaste si le incearca mai mult decat poate descrie in cuvinte cel ce priveste dinafara. Dar tu, sarmane suflete, oare te vei da fara intoarcere pe mainile caderii tale? Şi daca ai urmat fiului risipitor in cadere, oare nu-i vei urma si in ridicare?

Vino-ti in fire! Priveste ce pustiire este acolo unde te afli, ce saracie in toate si cata neoranduiala! Oare aceasta este frumusetea cu care ai fost impodobit tu cand ai fost zidit si cu care te-a impodobit Domnul, pe deasupra, si cand te-a rascumparat? Oare se cuvine tie, care esti chipul lui Dumnezeu, sa te tarasti pe jos si sa te tavalesti in necuratii? Invie-ti in minte amintirea vredniciei tale si cauta sa o refaci!

Nu te uita daca legaturile tale dinafara [relatiile exterioare] stau bine. Nu aceste legaturi au pret, ci vesnicele tale legaturi cu Dumnezeu si cu Sfintii Lui. Iar acestea in ce stare se afla, ia cugeta?! Gandul la Dumnezeu te umple de frica – dar nu de frica fiului, ci de frica nelegiuitului. Dar frica nelegiuitului se cuvine s-o avem noi, fiii lui Dumnezeu?! Pune-te alaturi de ceata ingerilor si sfintilor: poti sa stai langa ei? Bineinteles ca nu. Dar asa se cuvine sa fim eu si cu tine, care am fost chemati la impreuna-vietuirea cu Sfintii si numiti casnici ai lui Dumnezeu? Ce, vei ramane asa si nu vei avea ravna sa pui in randuiala aceste legaturi (cu Dumnezeu si Sfintii) care s-au stricat? Grabeste-te s-o faci, sau vei pieri!

Azi-maine vine moartea. Cand vom inchide ochii ni se va inchide si usa milostivirii lui Dumnezeu, daca nu ne vom ingriji sa intram prin ea mai ina­inte de a muri. Şi atunci ce va fi? – O! Necazul de atunci nici nu poate fi po­vestit in cuvinte! Deci nu mai amana! Iata ca se apropie vremea bineprimita a sfantului post. De acum hotaraste-te sa te folosesti de el spre mantuire si sa te pregatesti pentru aceasta. Scutura si intarata in fel si chip ravna pentru mantuire, care a adormit in tine, folosind toate mijloacele care au fost lasate libertatii tale de catre harul atoateoranduitor al lui Dumnezeu.

Iar Domnul e aproape! El asteapta numai sa spui: „Sculandu-ma, voi mer­ge“! Şi mai inainte de a te apropia tu de El, El te va intampina si te va cuprinde in bratele parintesti ale iubirii Sale. Uita-te cati robi care Ii slujesc locuiesc deja in casa Lui! Şi intre ei cati nu sunt care au cazut in acelasi chip ca tine! Priveste: uite-o pe Magdalena, uite-l si pe Zaheu, uite-o, si pe Maria Egiptean­ca, uite-o pe Pelaghia si uite-i si pe ceilalti, carora nici nu este numar. Deci nu te deznadajdui nici tu; insa nici nu intarzia. Nu va mai pomeni faradelegile tale Domnul, si de bucuria intoarcerii tale, care va veseli tot cerul, iti va da inapoi tot ce ai pierdut.

Ştii si tu toate lucrurile acestea. Ai cunoscut deja dulceata intoarcerii, usu­rinta ei si roadele ei mangaietoare. Ai avut nefericirea sa cazi din nou? Grabeste-te sa te fericesti cu o noua ridicare. Oricat ar cadea cineva, Domnul il primeste cu dragoste atunci cand se ridica. Dar daca omul se arunca in noroiul pacatelor si se leaga cu placere de aceasta soarta, il va arunca, il va lepada si Domnul – si cine stie daca Isi va mai aminti de el vreodata?

Deci trezeste aducerea-aminte de tine a lui Dumnezeu prin grija ta de a te ridica: si El va veni, si te va ridica chiar El; iti va da mana Sa cea atotputernica si te va scoate din adancul in care te cufunzi. Nu amana prilejul sa te folosesti de masura indelungii rabdari a lui Dumnezeu ce a ramas inca pentru tine si intrebuinteaza toate mijloacele ca sa te insufletesti spre osteneala pocaintei. Aduna impreju­rul inimii tale toate adevarurile care te pot imboldi la pocainta – si din cer si de pe pamant, si de acum si din viitor – ca sa te ridici in cele din urma pana la hotararea de a spune: „Sculandu-ma, voi merge”! Şi apoi scoala-te si mergi! Mergi la Parintele Ceresc, Care te asteapta – si nu numai ca te asteapta, ci te si cauta, si se ingrijeste in fel si chip ca sa te intorci, aratandu-Se gata sa fie ajutatorul Tau in aceasta lucrare ostenicioasa si hotaratoare pentru tine.

Acest lucru sa ni-l dorim si noi acum unii altora, fiecare in ce cadere – mai mare sau mai mica – s-ar afla; sa ni-l dorim unii altora si sa ne indemnam unii pe altii ca sa ne intoarcem la Tatal nu cate unul, ci toti odata, si sa devenim una cu El, si cu toata casa Lui, si cu toata imparatia celor care sunt mantuiti, fericiti, si vor ramane fericiti in veci. Amin!

IN DUMINICA FIULUI RISIPITOR (II)

Pilda despre fiul risipitor, pe care am ascultat-o in Evanghelia de astazi, este, poate, istoria vie a nu putini dintre noi, cei ce suntem aici de fata. Aduceti-va aminte de Postul Mare din anul trecut! Ce seriosi ne facuseram, cum incepusem sa ne pregatim pentru Sfanta impartasanie, cum ne pocaiam, primeam dezlegare si ne impartaseam cu Sfintele lui Hristos Taine. Pentru pocainta si fagaduinta noastra de a ne indrepta viata, Parintele Ceresc ne-a dat partea mostenirii noastre de har care a judecat bunatatea Lui ca ni se cuvine.

Dar daca am urmat fiului risipitor in cadere, sa avem ravna a-i urma si in [ridicare]. Am cheltuit, la fel ca el, mostenirea noastra harica; sa ne grabim acum, tot la fel ca el, a ne intoarce din nou in bratele Parintelui Ceresc, care intotdeauna sunt deschise pentru a ne primi. Tocmai asta este menirea Postului Mare care se apropie. Iar pilda fiului risipitor se citeste acum ca sa ne aminteasca la buna vreme care este lucrarea postului si sa nasca in noi aplecarea [dispozitia] de a croi in mintea noastra intregul drum pe care ne intoarcem la Domnul, de Care ne-am indepartat.

Sa invatam, deci, aceasta de la fiul risipitor. Cu ce a inceput calea intoarsa a fiului risipitor la tatal sau? Cu faptul ca si-a venit in sine. Acesta este pentru toti primul pas in miscarea de la pacat catre Dumnezeu; se poate spune ca inca nici nu este pas, ci numai inceputul mergerii, punctul de plecare. Pacatul cufunda sufletul in somnul uitarii de sine, al nesimtirii si al nepasarii. Si pacatosul doarme adanc! Pe adormit trebuie sa il scoale cineva ca el sa se ridice si sa umble: ei bine, si pacatosul trebuie desteptat din atipirea pacatului, pentru ca, desteptandu-se, sa vada primejdia si sa ajunga la hotararea de a se scula si a merge la Domnul. Tocmai in acest scop se aud de pretutindeni dimprejurul nostru glasuri indemnatoare. Si constiinta, si cuvantul lui Dumnezeu, si cuvantul Parintilor, si randuiala Sfintei Biserici, si randuiala zidirii lui Dumnezeu, si imprejurarile fericite, si imprejurarile nefericite – totul il trezeste pe pacatosul adormit, totul ii spune: „Scoala-te, cela ce dormi! Scoala-te, si te va lumina Hristos!“ Ce altceva ne va spune postul, ce altceva ne vor spune maretele cantari si citiri ale Postului, ce altceva ne va spune insasi Evanghelia de azi decat acelasi cuvant: „Scoala-te, cela ce dormi, si invie din morti!”?

Duhul nostru este zidit pentru Dumnezeu si pentru dumnezeiasca randuiala a lucrurilor, in contemplarea careia trebuie sa petreaca, umbland si lucrand in ea ca intr-o atmosfera a sa.

„Dumnezeu, Cel in Treime inchinat, Care a facut lumea si poarta grija de ea, ne mantuieste in Domnul Iisus Hristos prin harul Sfantului Duh, in Sfanta Sa Biserica, pentru credinta si vietuirea dupa indreptarul credintei, curatindu-ne in aceasta viata pentru ca, dupa ce ne vom fi ostenit aici putin, sa ne odihneasca in cealalta viata cu odihna vesnica”.

Iata randuiala dumnezeiasca! Tocmai in aceasta randuiala dumnezeiasca este dator sa petreaca prin luare-aminte duhul nostru, ca sa traiasca si sa lucreze potrivit ei. Insa pacatul, venind, smulge toate acestea din luarea noastra aminte si o atrage intr-o randuiala a lucrurilor cu totul potrivnica, in care Dumnezeu este uitat, este uitata iconomia harica, sunt uitate moartea, viata viitoare si dreapta rasplatire pentru faptele fiecaruia, in care se vad doar bunatatile de fata si viata simturilor, viata care nu isi asteapta sfarsitul. Si iata ca tocmai in aceasta ceata se pogoara raza harului dumnezeiesc ca sa-l trezeasca pe pacatos, sa inlature orbirea de pe ochii lui si, ca si cum l-ar lua de mana, sa-l scoata la lumina intelegerii randuielii lui Dumnezeu. Tu insa, care cunosti aceasta randuiala, apuca-te si tu pe loc de lucru. Aduna-ti luarea-aminte si treci prin aceasta randuiala – prin toata, de la inceput si pana la sfarsit. Adu-ti aminte cum Dumnezeu, Care toate le-a facut prin cuvantul Sau, te-a deosebit de celelalte fapturi si te-a cinstit cu chipul Sau; cum ai cazut si L-ai maniat pe Dumnezeu, si cum ai fost pedepsit cu izgonirea din rai; cum Dumnezeu, milostivindu-Se de tine, a fagaduit sa trimita Mantuitor; cum a venit Domnul si Mantuitorul si te-a mantuit prin moartea Sa pe cruce; cum ti-a daruit harul Sfantului Duh, si celelalte; cum tu ai calcat in picioare toate acestea prin viata nepasatoare si nelegiuita; cum de la o zi la alta te asteapta moartea, iar dupa moarte – judecata si rasplatirea dupa faptele tale cele rele. Treci cu mintea ta prin toata aceasta randuiala – si nu numai sa treci, ci sa si faci ceea ai vazut trecand prin ea, atat cat iti ajung puterile si timpul. Daca vei face astfel cu osardie, poate ca in inima ta se va insamanta frica pentru tine insuti, iar odata cu aceasta si grija pentru mantuirea ta. Acest simtamant, nascandu-se, va face sa se incordeze puterile tale duhovnicesti slabite in urma lenevirii si va naste nu numai ganduri, ci si dorinta de a inceta, in sfarsit, sa te mai tavalesti in pacat si de a te intoarce la Domnul.

Iata, tocmai asta inseamna a iti veni in sine, altfel spus a te destepta din somnul pacatului: a intra prin luare-aminte, intelegere si simtire, in randuiala cea dumnezeiasca, si prin aceasta a simti primejdia ramanerii in pacat, a capata grija de a iesi din ea.

Ce a spus tanarul dezmatat cand si-a venit in sine? „Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier de foame?” Altfel spus:

„Ce bine e la tatal meu, si ce rau e de mine, care am fugit de la tata! Ce luminoasa, mangaietoare si fericita e dumnezeiasca randuiala si vietuirea in ea, care mi-a fost menita; si ce rau e de mine, care traiesc in pacat, care de capul meu am iesit din aceasta randuiala si m-am instrainat de ea! Dar ce nevoie am sa uneltesc singur impotriva mea si sa ma duc la pierzare singur? Sculandu-ma, voi merge! Voi lepada pacatul si voi incepe sa traiesc dupa randuiala lui Dumnezeu!”

„Sculandu-ma, voi merge” – acesta e al doilea pas in mersul de la pacat la Dumnezeu. La primul pas, pacatosul ajunge doar la gandul si la dorinta de a lasa pacatul, iar aici se hotaraste cu adevarat sa-l lase. La primul pas de-abia s-a trezit din somnul pacatului, iar aici se scoala si vrea sa mearga. Cel ce a fost trezit poate sa adoarma la loc, fara sa se fi sculat. E cate unul care e trezit si indata adoarme Ia loc; iar e trezit, si iar adoarme. Altul se trezeste si stie ca trebuie sa se scoale, insa continua sa zaca – nici nu doarme, nici nu se scoala. Acelasi lucru se repeta, in felurite chipuri, si in viata duhovniceasca. Pacatosul se trezeste si iarasi se lasa sa cada in somnul nepasarii, iarasi se trezeste si iarasi atipeste. Altul simte nevoia de a lasa pacatul, dar tot ramane in pacat, ca si cum n-ar avea curaj sa se rupa de el.

Momentul hotararii este momentul cel mai important al intoarcerii. Ceea ce urmeaza dupa aceea este deja implinirea a ceea ce isi pune omul in minte in acel moment sa faca. Daca fiul risipitor n-ar fi ajuns la aceasta hotarare, nu ar fi mers la tatal sau – si nemergand la el, nu i-ar fi ramas decat sa se vaite de saracia si de foamea sa, si impacandu-se cu starea sa amarata ar fi ramas in ea pentru totdeauna. Dar iata ca Domnul i-a ajutat: el s-a sculat si a mers la tatal sau, i-a spus ceea ce planuise sa ii spuna – si a fost intampinat cu milostivire, iertat, imbracat, incaltat, saturat, primit iarasi ca fiu. Si a fost bucurie mare in toata casa!

Iata sfarsitul hotararii fiului risipitor de a se intoarce la tatal sau. In intoarcerea pacatosului, tot ce se intelege prin acest nume de „intoarcere” se implineste atunci cand el, hotarandu-se sa se indrepte, marturiseste pacatele sale si, primind dezlegare de la parintele duhovnicesc si iertare de la Domnul, se impartaseste cu Sfintele, Preacuratele si de viata Facatoarele lui Hristos Taine, spre iertarea pacatelor si spre viata de veci. Si asta e urmarea hotararii pacatosului de a merge la Domnul – insa nu este un adaos la lucrarea intoarcerii, ci este implinirea lui neaparat trebuincioasa, este pecetluirea a ceea ce s-a format in inima in minutele cand hotararea a fost luata. Amintesc de lucrul acesta ca nu cumva sa se gandeasca cineva ca s-ar putea margini doar la intoarcerea launtrica la Domnul, departandu-se de Dumnezeiestile Taine. O astfel de intoarcere nu este de nadejde si nu va duce la nimic bun.

Daca fierarul, dupa ce a facut cum trebuie cutitul, nu il caleste, cutitul ramane moale si bun de nimic. La fel si omul care s-a hotarat sa lase pacatul si sa inceapa a lucra Domnului, daca nu primeste spovedania si Sfanta impartasanie, nu are putere si barbatie sa faca nici un lucru bun: se moleseste, pierde prilejurile de a face binele si mai intotdeauna se lasa biruit de piedici: iar asta inseamna aproape acelasi lucru cu a ramane in starea dinainte sau a ramane la jumatatea drumului. Cel care s-a hotarat, acela s-a si sculat. Insa, precum cei care s-au sculat se imbraca si se pregatesc de treburile lor, si cel ce s-a hotarat sa lase pacatul si sa mearga la Dumnezeu trebuie sa se imbrace si sa se inarmeze cu harul spovedaniei si al Sfintei impartasanii, ca sa iasa la lucrarea slujirii lui Dumnezeu si a mantuirii cu putere, inzestrat cu armele cuvenite. Atunci cand trece noaptea si se face zi, omul „iese la lucrul sau si la lucrarea sa pana seara”; de asemenea, atunci cand trece noaptea pacatului si rasare in suflet ziua harului intru Hristos Iisus, cel ce a primit har iese la lucrarea sa si lucreaza pana ce vine seara vietii sale, Domnul ajutand si intarind bunele lui planuri cu bunavointa si binecuvantarea Sa.

Astfel e, fratilor, calea intoarcerii de la pacat la Dumnezeu si la slujirea lui Dumnezeu! Deci scoala-te, cela ce dormi, si invie din morti, si te va lumina Hristos! Daca ti-e greu acum, pregateste-te, cel putin, de post, la inceputul caruia apostolul va grai catre tine: „Iata, acum este vremea bineprimita! Iata, acum este ziua mantuirii!”

16 februarie 1864

IN DUMINICA FIULUI RISIPITOR (III)

Luand aminte la inceputul istoriei fiului risipitor, vezi cu mirare prin ce lucru marunt a inceput caderea fiului celui tanar si necercat [neexperimentat], si in ce prapastie a pierzarii l-a aruncat lucrul acesta. Prima dorinta este atat de buna la infatisare, incat pare ca n-ai ce lucru rau si pierzator sa astepti de la ea. Parca nici tatal nu intrevedea vreun necaz; pesemne ca nici fiul nu banuia ca va sfarsi asa cum a sfarsit. Bine ca in cele din urma harul lui Dumnezeu l-a cautat pe cel pierdut: altfel, dupa ce si-ar fi tarat zilele pe lumea asta in necaz si amaraciune, si pe lumea cealalta ar fi trecut nu la bucurie, ci la primirea dreptei rasplatiri pentru viata petrecuta rau si neindreptata prin pocainta.

Asadar luati aminte: in starea cea buna a sufletului gandurile nu se tulbura – si vrajmasul nu are cum sa lucreze, fiindca el isi incepe toata lucrarea sa prin tulburarea gandurilor omului: iar el le tulbura prin mijlocirea unuia singur, pe care il alege ca pretext, potrivit caracterului si indeletnicirilor omului. Indata ce reuseste sa sadeasca in inima acest gand, se porneste viforul gandurilor; pacea si linistea launtrica pier. Ei, si atunci vrajmasul se strecoara in inima si incepe sa starneasca in ea, putin cate putin, miscari patimase. Acesta este deja pasul al doilea! Si acum, ia aminte! Daca vezi ca se intampla in tine acest lucru, opreste-te, sa nu mergi mai departe – deja e foarte rau. Tulburarea gandurilor poate ca nu vei izbuti s-o bagi de seama, fiindca fara sa vrem suntem prinsi cu multe indeletniciri; miscarea patimii, insa, cum sa n-o bagi de seama? Mai ales atunci cand hotararea de a nu te supune ei e inca neatinsa. Daca si asta este prea anevoie pentru tine, iti voi arata un semn si mai palpabil. Baga de seama: indata ce, ca urmare a momirii tale de catre un singur gand si a tulburarii, apoi, de catre multe, se va petrece o racire a inimii, sa stii ca in inima s-au facut deja rani si bube, chiar daca ele nu se baga deloc de seama. Racirea inimii fata de slujirea lui Dumnezeu este o jumatate buna din drumul spre cadere – iar unii spun ca e cadere sigura.

Dupa aceasta, vedeti si singuri ce trebuie sa facem, in ceea ce ne priveste: nu ingadui sa intre in inima gandul dintai, cel care te momeste, si nu te impreuna cu el. Daca vei respinge primul gand, vei strica toate cursele vrajmasului si-i vei taia orice putinta de a lucra asupra ta si a te ispiti. De aici, iata ce lege a mantuirii reiese: a venit gandul ispititor? Alunga-l. A venit iar? Alunga-l iar. A venit un al doilea si un al treilea? Si pe acestea alunga-le. Asadar sa gonesti orice gand ispititor si sa-l respingi cu manie si cu suparare fata de el – si vei fi cu desavarsire liber de caderi. Vrajmasul te va tot ispiti, se va incrancena asupra ta; dar daca nu vei inceta sa lucrezi in acest fel, nu va putea sa-ti faca nimic. Dimpotriva, daca te vei supune primei momeli a lui, el poate deja sa iti suceasca mintile. Stramoasa noastra, daca l-ar fi alungat de la inceput pe sarpele-ispititor, n-ar fi cazut. Ea, insa, a intrat in vorba cu el… a continuat, a continuat… s-a incurcat in cursele vrajmasului si a cazut. La fel se intampla in privinta orisicarei caderi!

Se povesteste despre un mare nevoitor din vechime ca traia in pustie de unul singur si ajunsese la o asemenea desavarsire, ca in fiecare seara ii era adusa de catre un inger cate o paine alba. Vrajmasul a semanat in el gandul ca ar fi desavarsit, ca n-ar avea pentru ce sa se mai teama de caderi, si ca atare nu ar mai trebui sa ia aminte la sine cu atata asprime. Nu s-a ferit batranul si a ingaduit inimii sale sa se impreuneze cu acest gand: insa indata ce s-a impreunat cu el, au inceput sa i se strecoare in cap felurite amintiri ale unor persoane, lucruri si fapte omenesti – in prima zi nu atat de multe, fiindca inca le mai alunga, dar totusi indestul de multe ca sa-i intunece sufletul. Ca atare, cand s-a sculat seara la rugaciune nu a mai savarsit-o cu atata pace si cu atata nazuinta a inimii catre Dumnezeu ca inainte. Fie si pentru asta, n-a mai gasit pe masa paine alba, ci neagra si viermanoasa – si a fost uluit de acest lucru. Totusi, gustand, nu s-a intrebat de pricina acestui lucru, si la vremea obisnuita s-a culcat. Ei, si acum a navalit asupra lui vrajmasul cu toata greutatea intunericului sau. Era in capul batranului zarva de la ganduri ca zarva de la rotile de moara, si niste miscari in trupul lui cum nici nu-si amintea sa i se mai fi intamplat vreodata. Si s-a sculat, si a umblat, si a sezut – nimic n-a ajutat. Asa s-a framantat toata noaptea. In ziua urmatoare, sufletul parca ii era frant; pravila de rugaciune si-a facut-o fara placere si osardie; la cugetarea de cele dumnezeiesti nu il mai tragea inima; cerul si cele ceresti se intunecasera in constiinta lui, iar gandurile lumesti i se ingramadeau sacaitor in cap si starneau felurite miscari si simtiri pe masura ale inimii. Batranul insusi nu intelegea ce se intampla cu el, si a ramas in aceeasi stare pana seara – si seara a gasit pe masa, ce sa vezi, nu paine, ci bucati uscate de paine neagra. S-a speriat, a suspinat; dar in pat s-a culcat la fel de tulburat de ganduri. Noaptea aceea a fost si mai intunecata ca cea dinainte, si ziua care a urmat a fost si mai tulbure, si mai plina de neoranduiala. Pravila de rugaciune era facuta fara nici o luare-aminte; gandurile erau prinse de cu totul altceva decat ceea ce spunea limba. La masa, batranul nu a mai gasit decat faramituri amestecate cu gunoi si praf. A urmat o noapte inca si mai cumplita, si mai tulburata decat cele dinainte. Totul s-a sfarsit prin aceea ca batranul a parasit pustia si a plecat in lume.

Vedeti cu ce lucru marunt s-a inceput si unde s-a ajuns? Domnul nu a ingaduit ca batranul sa cada de tot si i-a iconomisit inteleptire, pocainta si intoarcere la locul de mai inainte, la fel cu intoarcerea fiului risipitor la tatal sau. Dar pe aceasta sa nu se bizuie nimeni dintre cei ce cad, ci sa ia seama doar la un singur lucru – cum au inceput caderile lor, si sa se ingrijeasca a preintampina inceputul acesta. Pe fiul risipitor si pe batran, ca si pe multi altii, Domnul i-a intors la calea cea buna; pe tine, insa, poate ca te va da pe mana caderii tale – nu din manie, ci neputand sa te ajute, deoarece caderea ta este prea cumplita (Desigur, in sensul ca omul, in mandria sa, nu vrea sa se lase ajutat (n. tr.).). Iar asta inseamna o nenorocire pe care n-o da, Doamne, nimanui s-o incerce!

Toate acestea vi le spun ca sa va arat ca este mai bine sa nu aveti nici o invoire cu gandurile pacatoase ce pot sa duca la pacat, oricat ar fi ele de neinsemnate prima data cand apar; si daca au reusit sa va invaluiasca deja, cat de putin, sa va grabiti sa rupeti fara crutare legatura cu ele. Nu este bine sa ne avantam in largul acestei mari a gandurilor. Stramoasa era curata, dar vrajmasul a abatut-o din cale repede; si batranul era desavarsit, dar vrajmasul l-a sfaramat cu totul in doar trei zile. De ce? Pentru ca nu s-au ferit la primul pas. Daca l-ar fi alungat pe vrajmas de la prima lui momeala, nu s-ar fi intamplat nimic din ceea ce au patit. Asa s-a intamplat si se intampla totdeauna. Asa se intampla si cu noi. Nu te lasa atras de infatisarile frumoase ale gandurilor si nu il asculta pe vrajmas. Cunosti poruncile? De ele sa te tii si cu ele sa masori pasii tai, iar orice altceva sa alungi – si nu vei fi in primejdie sa cazi.

Cel ce cauta la porunci nu va fi rusinat (v. Ps. 118, 6). Si cel foarte tanar isi indreapta calea atunci cand le pazeste (9). Cel ce ascunde in inima sa cuvintele poruncilor, acela nu va pacatui (11). Stapanitorii intunericului n-au decat sa planuiasca pierzarea lui: el nu se va teme, fiindca s-a cufundat in marturiile si in indreptarile lui Dumnezeu (113-124). Cel ce cauta poruncile, acela umbla intru largime: nu-l vei putea rataci (45). Ispitele n-au decat sa navaleasca: el isi va aminti de marturiile lui Dumnezeu si isi va intoarce picioarele pe cai drepte (59). El este gata sa le intampine si nu se tulbura, fiindca este deprins a pazi poruncile (60). El rupe lesne legaturile gandurilor pacatoase, fiindca niciodata nu uita legea lui Dumnezeu (61). Cateodata si inima lui se incheaga ca laptele, insa el o trezveste prin cugetarea intru legea Domnului (70). Vrajmasii il pandesc ca sa il piarda, insa el se intelepteste prin poruncile lui Dumnezeu, ca sa le dejoace capcanele (95, 98). Chiar daca sunt multi cei ce il necajesc, pentru ca a iubit dreptatea si a urat faradelegea il va adumbri pace multa si nu este lui sminteala (157, 165).

Asadar, la inceput v-am pus inainte cuvintele apostolului: „Fiti treji, privegheati!“; iar acum, la sfarsit, daca va intreba cineva: „Ce sa fac cand ma tulbura vrajmasul?” am sa adaug: „Faclie picioarelor voastre si lumina cararilor voastre sa fie legea lui Dumnezeu, si nici o tulburare nu va va vatama“. Amin!

31 ianuarie 1865

(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

Alte predici la aceeasi Duminica:

Vedeti si postarile anterioare:

PRIMA PREDICA A SFANTULUI TEOFAN ZAVORATUL

Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa. (Lc. 18,10-14)

“Iata ca au venit din nou saptamanile pregatitoare pentru Marele Post! Sa multumim Domnului, Care ne-a invrednicit sa apucam aceasta vreme mantuitoare de suflet! Sa ne rugam ca El sa ne ajute si sa ne folosim de aceasta vreme potrivit bunelor Lui hotarari privitoare la noi. In aceasta privinta, totusi, nu cred ca e nevoie sa va spun prea multe. Nu intampinati acest rastimp pentru prima oara; nu o data ati ascultat talcuirea insemnatatii acestor zile si aratarea invataturilor pe care trebuie sa le tragem din ele; nu o data, cred, ati cunoscut si cu lucrul cum sunt petrecute ele in chip ziditor si cum sunt petrecute in chip stricator. Si atunci, ce nevoie mai este de povatuiri intinse? Este indeajuns sa spunem: Frati si parinti! Faceti asa cum deja stiti, asa cum va insufla constiinta voastra si va invata cercarea [experienta], numai sa se intoarca toate spre zidirea voastra si mantuirea su­fletelor voastre.

Cu toate acestea, nu vreau, totusi, sa va las fara a va aminti cate ceva, macar in mare, spre a va calauzi la petrecerea in chip mantuitor a rastimpului care a venit.

Sunt unii bolnavi care merg sa se trateze la statiuni. Ganditi-va cum incep ei din vreme a cugeta la calatoria ce ii asteapta si cu cata grija pregatesc tot ce este de trebuinta ca sa ajunga repede si usor la apele vindecatoare si sa se folo­seasca in chip cat mai roditor de rastimpul hotarat pentru tratament. Iata ca si la noi s-a apropiat sedinta de tratament a sufletelor noastre: sfantul post. Aici si noi ne vom scalda – in apele de lacrimi ale pocaintei, si vom lua inlauntrul nostru doctoria cea multvindecatoare – Trupul si Sangele Domnului nostru. Este nevoie sa ne pregatim si noi pentru acest tratament – si pe cat e sufletul mai presus de trup, pe atata si grija noastra pentru tratamentul lui trebuie sa fie mai puternica si mai lucratoare ca la bolnavii amintiti.

Pentru prima data, nu e nevoie sa ne impovaram cu multe. Sa ne ingrijim doar a patrunde in voile Maicii noastre Biserica si sa dam nastere in noi insine asezarilor [dispozitiilor] sufletesti pregatitoare aratate de catre ea. In post sa ne ostenim pentru curatirea constiintei si indreptarea vietii noastre – iar in­trucat reusita acestor osteneli depinde de inmuierea inimii prin strapungere, iata ca Sfanta Biserica ne pregateste din vreme pentru simtamantul acesta si vrea prin felurite mijloace sa il starneasca si sa il intareasca in noi. Acum, prin pilda despre vames si fariseu, ea ne insufla ca cea mai de nadejde cale pentru a ne strapunge este nimicirea in noi insine a parerii de sine fariseice si inrada­cinarea in inima a tanguirii de pocainta a vamesului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!“ In duminica urmatoare, prin pilda despre fiul risipitor ea ne invata ca oricat de adanca ar fi caderea cuiva, daca cel cazut se intoarce cu inima infranta si smerita catre Domnul, strigand: „Nu sunt vrednic sa ma numesc fiu al Tau; primeste-ma ca pe unul dintre argatii Tai!“, va fi primit in bratele Parintelui Ceresc Celui Multmilostiv. Daca sufletul cuiva s-a aratat prea impietrit si nesimtitor, Sfanta Biserica, in continuare, vrea sa il franga, zugravindu-i infricosata Judecata. Iar daca cineva s-a obisnuit pana intr-atat cu starea sa cea injositoare intru pacat, ca a inceput sa il socoteasca pe acesta drept starea sa fireasca si nu-si inchipuie cele mai bune, Sfanta Biserica amin­teste pentru unul ca acesta de caderea protoparintilor, pentru a starni in inima lui intristarea pentru ceea ce a pierdut si a trezi in el ravna de a redobandi aceasta, aducandu-i in gand marimea pierderii si cat de mult merita sa ii para rau pentru aceasta si sa se osteneasca pentru a deveni iarasi stapanitor al mos­tenirii pierdute.

Iata voile Sfintei Biserici a lui Dumnezeu! Patrundeti in ele si umblati dupa cum arata Maica voastra cea grijulie!

In ziua de astazi si in toata saptamana urmatoare sa luam lectie de la vames si fariseu si sa invatam aceasta lectie. Ea este scurta: nu te nadajdui in drepta­tea ta, ci, cu toata bogatia faptelor tale bune, toata nadejdea mantuirii sa ti-o pui in milostivirea lui Dumnezeu, strigand din adancul sufletului: „Dumne­zeule, milostiv fii mie, pacatosului!“

Privind la fariseu – cel dojenit, sa nu credeti ca faptele dreptatii, cucerni­ciei, binefacerii si infranarii aspre nu inseamna nimic in ochii lui Dumnezeu. Nu! Domnul l-a dojenit pe fariseu nu pentru faptele lui, ci pentru ca acesta a inceput sa se laude cu ele, pentru ca isi pusese in ele toata nadejdea sa, uitand de pacate – de care, bineinteles, nu era slobod. Deopotriva, privind la vames, sa nu credeti ca pacatele au putina insemnatate inaintea lui Dumnezeu. Nu! Domnul il lauda pe vames nu fiindca prin pacatele sale s-a pus in starea de a nu fi vrednic nici sa priveasca la cer, ci pentru ca, dupa ce s-a adus aici prin voia sa cea rea, i-a parut rau si s-a strapuns pentru aceasta, asteptand sa isi afle izbavire doar in milostivirea lui Dumnezeu – il lauda pentru aceasta intoarcere de la pacat la Domnul, pentru duhul smereniei si durerii inimii intru care striga: „Doamne, milostiv fii mie, pacatosului!“

Dupa ce am luat acum ceea ce e adevarat si de la unul si de la celalalt, pri­mim lectia aceasta: osteneste-te si lucreaza Domnului cu osardie, dupa toata largimea poruncilor Lui – insa nadejdea mantuirii sa ti-o pui – toata — in milostivirea lui Dumnezeu. Niciodata nu vei ajunge sa fii indreptat in ochii lui Dumnezeu intotdeauna si in toate: de aceea, oricat ai parea de indreptat pe dinafara, nu inceta niciodata sa strigi din inima: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!“

Iata lectia: pecetluiti-o in inimile voastre! Drept mijloc, iata ce sa faceti: parcurgeti repede in gand viata voastra si uitati-va daca nu sunt in ea pacate – cu cuvantul, cu fapta si cu gandul. O! Fireste, se vor gasi in ea multime de pacate! Dar daca lucrurile stau asa, cum sa nu strigam fiecare: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!”?

Adunati dupa aceea toate faptele voastre bune – sau cele pe care lauda noastra de sine le socoate drept bune – si vedeti: oare multe vor iesi la socoteala? Cate am putea, si cate am fi datori sa facem in cele 365 de zile ale anului; dar ce am facut?! Si aceasta putinatate sa o scoatem la aratare, trambitand: „Nu sunt ca ceilalti!” – mai ales atunci cand impotriva ei stau pacate carora nu este numar? Fiindca din cele 24 de ceasuri ale fiecareia dintre cele 365 de zile ale anului se vor afla, oare, vreunele care sa nu fi fost insemnate prin vreun pacat? Iar de vreme ce am priceput acest fapt, cum sa nu strigam: „Dumneze­ule, milostiv fii mie, pacatosului!“?

Si apoi, oare si aceste putine fapte bune sunt curate? Oare asupra fiecareia dintre aceste neputincioase fapte bune se vede rasfrangerea slavei lui Dumne­zeu? Ostenindu-ne asupra lor, oare nu am facut mai mult pe placul nostru si al oamenilor decat pe placul lui Dumnezeu? Iar daca este asa, cum sa punem vreun pret pe ele si, privind la ele, sa ne semetim intru inselare de sine, spu­nand in sinea noastra: „Nu sunt ca ceilalti!”? Nu! Puneti, doar, faptele voastre in fata neamagitoarei oglinzi a dreptei judecati insemnate in Cuvantul lui Dumnezeu: este greu de crezut ca pe fiecare dintre voi constiinta nu-l va in­demna sa strige: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!“

Poate ca intre voi nici nu sunt oameni care ar cuteza sa spuna in gura mare, laudandu-se pe sine: “Nu sunt ca ceilalti!“; insa eu cred ca rar se gaseste cineva care sa nu fi cazut in parere de sine si incuviintare de sine atunci cand prin ini­ma trec fara cuvinte ganduri ce dau nu putina insemnatate ostenelilor noastre si lucrarii noastre in mijlocul celorlalti. Nici acest simtamant al multumirii de sine nu este bun! Trebuie sa simtim, si sa simtim adanc, ca nu meritam absolut nimic si nu putem pune temei pe nimic din cele ale noastre. Temeiul nostru este unul singur – milostivirea lui Dumnezeu; iar aceste laude launtrice de sine trebuie alungate. Un sfant nevoitor, de fiecare data cand gandul ii spunea: „cutare si cutare lucru este bun la tine“, banuind ca este vorba de o lingusire a vrajmasului, raspundea: „Blestemat sa fii tu cu «binele» tau!“. Asa facea sfantul parinte; cu atat mai mult se cuvine sa facem astfel noi, pacatosii.

In lucrarea duhovniceasca nu este nici un gand mai rau decat gandul parerii de sine. El navaleste pieptis asupra simtamantului smereniei si il raceste. Focul nu poate fi pus impreuna cu apa – iar strapungerea nu poate vietui impreuna cu simtamantul ca esti drept. Precum loveste paralizia organele miscarii, asa si parerea de sine taie toata incordarea puterilor omenesti spre bine. Precum roua vatamatoare strica florile minunate, asa si multumirea de sine amagitoare strica in noi tot binele – asadar, alegeti, fratilor, binele si lepadati raul!

In cantarile bisericesti, fariseul este asemanat cu cineva care pluteste pe mare intr-o corabie, iar vamesul care se urgisea pe sine – cu cineva care face acelasi lucru intr-o barca proasta. Pe cel dintai insa l-a inecat furtuna inaltarii de sine lovindu-l de stanca trufiei, iar pe cel din urma seninul adanc al urgisirii de sine si suflarea lina a suspinelor de pocainta l-au dus fara primejdie la lima­nul indreptarii dumnezeiesti. In aceleasi cantari, fariseul mai este asemanat cu cineva care merge in car, iar vamesul – cu cineva care merge pe jos. Cel din urma, insa, adaugand la strapungere smerenia, a luat-o inaintea celui dintai, care si-a pus in cale stancile laudei de sine.

Auzind asemenea indemnuri, fratilor, inteleptiti-va pentru a alerga in asa fel incat sa ajungeti la tinta. In voi mare sa fie lacrimile, luntre – defaimarea de sine, vanturi – suspinele, iar glas al vamesului – toate cele pe care le-ati randuit pentru plutire. Si fara indoiala veti ajunge la limanul milostivirii lui Dumnezeu si veti atinge grabnic tarmul indreptarii, unde veti gusta dulcea tihna a constiintei intru atotiertarea lui Dumnezeu.

Sa ne daruiasca acest mare bine noua, tuturor, preaindurata bunatate a lui Dumnezeu! Amin!

***

IN ACEEASI DUMINICA

Astazi incepe Triodul. Iata, incepe sa adie a post! Trebuie sa ne pregatim de intampinarea lui – si nu doar de intampinare, ci mai ales pentru scopul in vederea caruia a fost randuit postul: pentru pocainta si indreptarea vietii celei neindreptate. Si iata ca auziti cantarea umilicioasa: „Usile pocaintei deschide-mi, Datatorule de viata!”

Usile pocaintei deschide-mi mie! – Dar cine le-a inchis? Ele au fost deschi­se prin cruce: stau si vor sta deschise pentru toti oamenii, atata vreme cat va dainui lumea, si pentru fiecare dintre noi, atata vreme cat mai este suflare de viata in narile noastre.

Ia aminte Domnul la tanguirea omului necajit si ii da sa cunoasca felul in care trebuie sa lucreze asupra sa ca sa se deschida usa inimii lui. Ieri am cantat: „Usile pocaintei deschide-mi mie”; acum, ca raspuns, auzim de la Domnul pilda vamesului si fariseului. In Duminica urmatoare, ca raspuns la aceeasi cantare, vom auzi pilda fiului risipitor. In continuare, cu acelasi scop, ni se va aduce in amintire privelistea infricosatei Judecati si caderea stramosilor nostri celor intai-ziditi. Domnul parca ne-ar spune: „Lucrati dupa indreptarul adevarurilor vestite voua de catre aceste istorisiri evanghelice – si poate ca veti ajunge sa vi se deschida, in sfarsit, usile inimii voastre impietrite”. Ciocanul greu, lovind piatra, o sfarama si o marunteste: la fel asteapta si Domnul ca adevarurile acestea, unul mai izbitor decat celalalt, sa sfarame in cele din urma impietrirea inimii noastre, sa scoata din ea tanguiri de pocainta si sa stoarca lacrimi de pocainta.

Asadar sa patrundem, fratilor, voia lui Dumnezeu, si sa urmam mantuitoa­relor indreptari ale Milostivului nostru Domn. Domnul preschimba inima, insa si noi trebuie sa ne imboldim si sa ne silim, si cel putin sa nu impiedicam atotlucrarea mantuitoarei bunatati a lui Dumnezeu.

Pilda de acum despre vames si fariseu arata ca piedica cea mai insemnata din noi in calea frangerii inimii este simtamantul nostru ca suntem drepti, si ne invata, izgonind simtamantul acesta, sa ne statornicim in asezarea [dispozi­tia] pe care o avea sufletul vamesului, ca sa strigam folosind cuvintele acestuia: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!” Domnul pune inaintea noastra doi oameni si parca ne spune: „Poftim, priviti – au venit la Mine doi: unul s-a apropiat cu indrazneala, incredintat de dreptatea sa si de meritele sale inaintea Mea, si indreptatire n-a primit; iar celalalt nici privirea nu era in stare sa si-o ridice catre Mine, ci numai se batea in piept si cerea mila – si l-am miluit. Mergeti si voi de faceti la fel. Lepadati aceasta haina pierzatoare a indreptatirii de sine, invesmantati-va in zdrentele mustrarii de sine — si veti fi miluiti”.

Voi, care vreti sa destramati aceasta ceata a inselarii! Haideti sa invatam aceasta de la fariseu. Fariseul, pare-se, nu socotea ca e nevoie sa se tainuiasca: el a spus pe fata ceea ce avea in suflet, si prin aceasta a dat in vileag cursa vrajmasului, prin care acesta incurcase sarmanul lui suflet si il tinea in ama­girea de sine.

„Nu sunt ca ceilalti”. Prima inselare! Fariseul nu avea o purtare rea. Se uita la pacatosii vaditi si, bineinteles, se socotea mai bun ca ei. Dar de ce trebuia sa se uite la cei care traiau neindreptati? Sa se fi uitat la cei ce duceau viata imbunata­tita. Ar fi vazut, fireste, numerosi dintre acestia cu viata mult mai presus decat a lui – si nu ar mai fi zis aceste vorbe pierzatoare: „Nu sunt ca ceilalti oameni!”

Iata si invatatura pentru noi, fratilor: momeala vrajmasului este intotdeau­na aceeasi, acum ca si atunci. Si acum, ca si atunci, el ne insufla urmatorul lucru: „Ia uite: acela e asa, si celalalt este pe dincolo; tu, insa, esti cu totul alt­ceva!” Asculta bietul om aceste vorbe lingusitoare si chiar incepe sa creada ca el e bun – drept care se si incetoseaza la minte prin parerea de sine si se lipseste de milostivirea lui Dumnezeu. Dar de ce sa te uiti la cei ce traiesc in nepasare? Uita-te la cei ce urmeaza cu ravna si strictete virtutea si cucernicia, si lumineaza-te prin cunoasterea propriilor neajunsuri. Sau – mai bine — nu te uita la nimeni dintre cei care vietuiesc aici: caci cine e curat dintre pamanteni? Lasa-i deoparte pe toti si pastreaza in gand doar pildele pe care te indatoreaza sa le urmezi Cuvantul lui Dumnezeu. Urmatori fiind mie, precum si eu lui Hristos (I Cor. 11,1; Efes. 5,1), spune apostolul. Pilda am dat voua, ca precum Eu am facut voua, si voi sa faceti (In 13, 15), sau: Fiti desavarsiti, precum Tatal vostru Cel Ceresc desavarsit este (Mt. 5,38), spune Domnul. Iata la cine sa te uiti si cu cine sa compari viata ta! Cu virtutile Sfintilor Apostoli, cu faptele Domnului si Mantuitorului nostru, cu desavarsirile Tatalui Ceresc. Fata in fata cu acestia punandu-se, cine va cuteza sa spuna: „Nu sunt ca ceilalti!”? Nu cumva, mai degraba, vor striga din inima, acoperindu-se de rusine si coborandu-si priviri­le: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!”? Aici se intampla acelasi lucru ca atunci cand cineva intra intr-o societate de inalta tinuta fara a-i cunoaste conventiile sau apare intr-o adunare stralucita cu imbracaminte nepotrivita. Asadar, a te compara cu cei mai inalti si mai desavarsiti este cea mai puternica si lucratoare doctorie impotriva parerii de sine.

In continuare, fariseul spune: „Postesc de doua ori pe saptamana, dau ze­ciuiala din toate cate castig”, adica dadea saracilor si templului a zecea parte din veniturile sale. Iata a doua inselare: a-ti privi numai faptele drepte, ascunzandu-ti de tine insuti pacatele, si in aceste fapte drepte a privi numai la partea lor cea dinafara, fara a lua aminte la simtirile si asezarile [dispozitiile] launtrice cu care acestea sunt savarsite. Asa a facut fariseul si a fost intunecat de parerea de sine. El nu si-a cercetat asa cum trebuie faptele si nu a mers in aceasta lucrare pe calea dreapta. „Eu, zice, am facut cutare si cutare bine”. Dar cate prilejuri nu au fost in care nu a facut binele pe care putea si era dator sa-l faca, si cate prilejuri nu au fost in care a facut raul in locul binelui? Lucrul acesta il trece sub tacere, incercand sa-l ascunda atat de sine, cat si de Dumnezeu.

Nu a facut aceasta fariseul, si a cazut in cursa parerii de sine, iar pentru indreptatirea de sine a fost acoperit de Dumnezeu cu osanda.

Asadar, daca vreti, fratilor, sa scapati de primejdioasa inselare de sine, luati invatatura pe dos de la fariseu: nefacand ceea ce facea el si facand ceea ce el nu facea. Cand se va furisa vrajmasul si va incepe sa trambiteze inainte-va in inima voastra cum ca nu sunteti ca ceilalti, ca faceti cutare si cutare lucru bun, luati-va pe voi insiva si incepeti sa va perindati prin toate rautatile voastre, spunandu-va: „Dar asta cine a facut-o? Dar asta? Dar pe asta, cine? Si pe asta, cine?” Atunci se va trezi glasul desteptator al constiintei si va inabusi soapta aceasta tulbure a laudei de sine: „Nu sunt ca ceilalti!” Daca inima va continua, totusi, sa se ingamfe prin inaltarea de sine, infierati-o cu dojana cat se poate de aspra, zicandu-va: „Chiar daca a si fost facut vreun lucru bun, prin gandurile tale rele l-ai stricat cu totul si l-ai spurcat ba prin slava desarta, ba prin dorinta de a placea oamenilor, ba prin asteptarea de a impusca din acelasi foc si vreun castig; iar daca atunci cand ai savarsit aceste fapte nu aveai asemenea simtaminte, oricum le spurci acum si le rapesti toata valoarea prin faptul ca te ingamfi cu ele!” Astfel dojenindu-ne, o sa ne rapim orice temei al indreptatirii de sine, si nu vom mai avea la ce ocrotire sa alergam afara de cea a milostivirii lui Dumnezeu, catre Care sa si incepem a striga fara fatarnicie: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!”

O, de ne-ar ajuta Dumnezeu sa patrundem in aceste simtaminte indreptatitoare ale vamesului si sa ne statornicim in ele! S-ar parea ca ele ne sunt foarte firesti – insa nu totdeauna si nu cu usurinta le intampinam in noi in­sine. Trebuie sa le deprindem, la fel ca pe oricare lucru bun. Sa le deprindem! Si iata ce metoda trebuie folosita cand invatam un lucru ca acesta: sa intram inauntrul nostru prin luare-aminte. Acolo avem o oglinda nemincinoasa a faptelor noastre – constiinta; oglinda este, insa, parasita, adeseori murdara. Si o scoatem in mijloc, s-o curatim si sa o limpezim prin Cuvantul lui Dumnezeu, refacand limpede in ea inscrisul tuturor cuvintelor, faptelor, simtamintelor si gandurilor pe care suntem datori sa le avem. Sa o punem apoi inaintea fetei noastre sau a constientului nostru, asa incat aceasta fata sa n-aiba unde se ascunde si nici cu ce se acoperi. Intrucat fara lumina este cu neputinta sa vedem ceva, sa luminam casa noastra dinlauntru cu frica de Dumnezeu, prin lucrarea careia toate trasaturile fetei noastre sau constientului nostru se vor vedea limpede, pana la cele mai marunte, in oglinda constiintei. Cand vom pune astfel de randuiala inauntrul nostru, negresit ca vom patrunde in simta­mantul vamesului. Nu numai faptele, ci si toate gandurile rele ce au iesit si ies din inima se vor intipari pe fata constientului, se vor rasfrange in constiinta si vor atrage judecata savarsita prin mijlocirea fricii de Dumnezeu. Vamesul, stand departe, nu indraznea sa se apropie de frica, nu indraznea sa isi ridice privirile la cer de rusinea pe care i-o pricinuiau mustrarile constiintei, si se batea in piept, fiind nemultumit de sine si necajit de uratenia chipului sau launtric: asa si in noi frica va fi inlocuita de rusine, rusinea de mustrare si mustrarea de durerea pentru noi insine. Si nu va mai fi vreme sa se nasca parerea de sine, iar aceasta, la randul ei, sa dea nastere inaltarii de sine si indreptatirii de sine: fiindca – intrucat lucrarea noastra launtrica nu inceteaza niciodata, iar inima coace tot timpul rautati – nu va mai fi clipa in care sa nu fie in noi imboldul de a ne bate in piept si a striga: “Dumnezeule, milostiv fii!” Fericita stare, care intr-adevar atrage milostivire si indreptatire de la Dumnezeu!

Astfel oranduindu-ne launtric, prin harul lui Dumnezeu vom scapa de inselarea parerii de sine si vom indeparta piedica cea mai insemnata din calea deschiderii usii frangerii inimii – usa prin care iesind, in cele din urma vom da si de usa milostivirii lui Dumnezeu. Amin!”

(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

***

Alte predici si talcuiri pentru Duminica (Evanghelia) vamesului si fariseului:

Alte legaturi tematice, de folos:

Ce spun Domnul şi apostolii despre lume

V-am vorbit deja de câteva ori împotriva lumii şi a ataşamentului faţă de ea. Fiind încredinţat că iubiţi adevărul şi sunteţi gata să îl urmaţi oricât de amar ar fi el, cred că nu sunteţi sătui de cuvintele mele. Stau şi mă gândesc însă: nu cumva socotiţi că aceste sentinţe aspre împotriva lumii sunt părerea mea personală despre lume şi despre iubirea faţă de ea? Nu credeţi, oare, că lumea nu este chiar atât de potrivnică lui Hristos şi viaţa lumească — vieţii creştine, încât să nu fie nici o posibilitate de a le îmbina şi, trăind lumeşte, să trăim totodată şi creştineşte? Cel puţin acum circulă părerea aceasta, că înstrăinarea strictă de lume şi de tot ce este lumesc ţine de o simplitate mioapă sau de o râvnă lipsită de discernământ şi de o melancolie mohorâtă, şi că, dimpotrivă, valoarea veacului şi a educaţiei de acum constă tocmai în faptul că astăzi oamenii se pricep să îmbine creştinismul cu iubirea lumii,  privind cu compătimire la acei sărmani nerozi care, pentru a se mântui şi a plăcea lui Dumnezeu, se lipsesc de cutare sau cutare bunătăţi şi mângâieri ale lumii.

Nu mă apuc să intru în dispută cu asemenea filosofi. Şi acum merg pe principiul de a nu spune nimic de la mine însumi, ci numai de a  aduna laolaltă toate cele spuse în cuvântul lui Dumnezeu împotriva lumii şi a iubirii de lume. Intorcându-se către sine, fiecare va găsi în conştiinţa sa, fără îndoială, îndemnul sever de a lua aminte fără cârtire la tot ce porunceşte Domnul, în ciuda tuturor părerilor care circulă şi a tuturor simţămintelor şi împotrivirilor care apar din inima noastră împotriva acestor porunci. Ce spun limpede şi precis Domnul şi Sfinţii Lui Apostoli, aceea este lege pentru noi.

Cum vorbeşte despre lume Domnul? Voi ştiţi deja că Domnul, Care a fost atât de îngăduitor faţă de cei păcătoşi şi neputincioşi, Care a luat toate păcatele noastre asupra Sa, Care a numit jugul Său „bun” şi „uşor” şi îi mustra pe învăţătorii iudei pentru că îi împovărau pe oameni cu asprimi de prisos - un asemenea Domn bineînţeles că nu S-ar fi apucat să pună asupra următorilor Săi greutatea înstrăinării de lume dacă iubirea faţă de lume ar putea fi îmbinată cu urmarea Lui. Şi totuşi, ia uitaţi ce spune El!

In ce raport Se pune Mântuitorul faţă de lume? Eu, zice, nu sunt din lumea aceasta, şi repetă asta nu o dată (In 8, 23; 17) (14-16):

Eu nu sunt din lumea aceasta, şi împărăţia Mea nu este din lumea aceasta (In 8, 23; 18, 36).

Impărăţia lui Hristos se întocmeşte în lume şi din oamenii lumii, dar pe ruinele împărăţiei stăpânitorului lumii.

De aceea, Domnul spune:

Eu M-am pogorât din cer ca să îl leg pe cel tare, ca să stric lucrurile diavolului! (In 6,38; Mc. 3- 27; 1 In 3,8)

întrucât asta s-a săvârşit prin moartea pe cruce, înainte de patimă iată ce osândă a rostit asupra lumii:

acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară (In 12, 31).

Vedeţi ce opoziţie? Şi atunci, cum vreţi să fiţi cu Hristos făcând totodată pe placul lumii?

Ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Ce învoire este între Hristos şi Veliar? (II Cor. 6,14-15)

Poate că Domnul a fost atât de aspru faţă de lume în ce-L privea pe El însuşi, în Persoana Sa? Dar el nu a făcut nici un rabat în această privinţă pentru ucenicii Săi, care erau nevoiţi să trăiască în lume, printre iubitorii acesteia. Şi aceştia, zice, nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume (In 17,14). De aceea, mângâindu-i, altundeva adaugă:

dacă lumea vă urăşte, să ştiţi că pe Mine mai înainte M-a urât. Dacă aţi fi fost din lume, lumea ar fi iubit ce este al său; dar întrucât nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, pentru aceasta vă urăşte pe voi lumea (In 15,18-19).

Dar cum vreţi voi şi să fiţi ai lui Hristos şi să fiţi în pace cu lumea?

Oare nu a făgăduit Domnul, măcar pe viitor, vreo pace cu lumea? Oare nu am apucat noi acea fericită vreme şi oare nu putem, iubind lumea în tihnă, să credem că plăcem Domnului şi ne mântuim sufletul? Nu, nu asta ni s-a făgăduit. Eu, zice, vă voi trimite vouă alt Mângâietor, pe Care lumea nu poate să-L primească (In 14, 16-17), adică un Duh cu desăvârşire potrivnic duhului lumii. Şi venind, va vădi lumea şi de păcat, şi de dreptate, şi de judecată (In 16,8). Ca atare, vrajbă statornică va fi întotdeauna între voi şi lume, şi drept urmare în lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi, pentru că Eu am biruit lumea (In 16,33). Şi atunci, cum vreţi să trăiţi în pace cu lumea şi să fiţi ai Domnului, de vreme ce Duhul Domnului, Cel dat următorilor Lui, nu poate fi nicidecum împăcat cu lumea?

Aşadar vedeţi că în învăţătura Domnului nu este nici un pic de îngăduinţă faţă de lume?

Puteţi fi dinainte încredinţaţi că nu veţi întâlni vreo îngăduinţă faţă de ea nici în spusele Sfinţilor Apostoli. Luaţi-l pe Ioan, care respira dragoste, şi pe dreptul Iacov, care strălucea cu dreptatea. Ce spun aceştia? Şi unul, şi celălalt zic într-un glas: nu iubiţi lumea!

Nu iubiţi lumea, spune Apostolul loan, nici cele ce sunt în lume! Dacă iubeşte cineva lumea, nu este dragostea Tatălui întru dânsul: pentru că tot ce este în lume – pofta trupului, şi pofta ochilor, şi trufia vieţii – nu este de la Tatăl, ci de la lumea aceasta. Şi lumea trece, şi pofta ei – iar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac (I In 2, 15-17).

Au nu ştiţi, zice Apostolul Iacov, că iubirea acestei lumi este duşmănie faţă de Dumnezeu? Pentru că cine vrea să fie prieten lumii este vrăjmaş al lui Dumnezeu.

Cât de cumplit!

Sau credeţi, continuă el, că în deşert zice Scriptura: spre zavistie pofteşte Duhul Care sălăşluieşte în noi? (Iac. 4, 4-5)

Adică Duhul Acesta este atât de gelos, încât nu poate nicidecum îngădui ca noi să aparţinem câtuşi de puţin lumii, cere devotament deplin faţă de Domnul.

Uitaţi-vă în continuare ce spun ceilalţi Apostoli:

iar noi nu am primit duhul acestei lumi, ci Duhul, Care e de la Dumnezeu (I Cor. 2/12).

Mai înainte, adică atunci când nu eram creştini, eram robiţi stihiilor lumii (Gal. 4, 3) şi umblam potrivit veacului lumii acesteia (Efes. 2, 2), după predania omenească (Col. 2, 8), adică obiceiurilor lumeşti. Pe când acum, adică după ce L-am primit pe Hristos, am murit împreună cu Hristos pentru înţelesurile cele slabe ale lumii (Col. 2, 20), acum lumea faţă de voi s-a răstignit, şi voi — faţă de lume (Gal. 6, 14), adică ea este moartă pentru voi şi voi trebuie să fiţi morţi pentru ea:

Ca atare, păziţi-vă fară pată din partea lumii (Iac. 1,27), fugiţi de întinăciunile lumii (II Pt. 2, 20) şi de stricăciunea poftei celei din lume (II Pt, 1,4) şi, lepădând fărădelegea şi poftele lumeşti, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie în veacul cel de acum (Tit 2,12). Lumea toată în cel rău zace (I In 5,19) şi urăşte binele cel adevărat. Ca atare, să nu vă miraţi că vă urăşte pe voi lumea (1 In 3,13).

Mai degrabă fiţi senini, primind harul, prin care tot cel născut de la Dumnezeu biruie lumea,

şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră. Cine este cel ce biruie lumea, fară numai cel ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu? (I In 5,4-5)

Credinţa în Hristos este adică atât de strâns legată cu biruinţa asupra lumii, încât acolo unde este ea nu este lumea, lumea a fost bruită;  şi, prin urmare, viceversa: unde este lumea, acolo nu-i credinţă, nu este Hristos şi nici creştinism.

Iată că nici Apostolii nu arată nici o cruţare faţă de lume! Nici Domnul, nici Apostolii… Şi atunci, ai cui ucenici sunt cei care vor să îmbine iubirea de lume cu iubirea de Hristos, care aşa învaţă şi aşa vor să trăiască? O să vă spun eu ai cui, şi o să vă spun folosind cuvintele apostolice. Apostolul Ioan zice:

nu daţi crezare oricărui duh, pentru că mulţi proroci mincinoşi au intrat în lume… Aceia sunt din lume, de aceea grăiesc ca din lume şi lumea îi ascultă (I In 4, 1, 5),

adică aceşti proroci mincinoşi – învăţători mincinoşi – apără lumea pentru că ei înşişi sunt de la lume, nu de la Hristos. Aşadar nici cei ce îi ascultă, nici cei ce îi urmează nu sunt ai lui Hristos, ci sunt tot de la lume. Şi nu se va împlini oare în mijlocul nostru ceea ce a prezis Apostolul Pavel:

căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura cea sănătoasă, ci, dornici să-şi desfăteze auzul, îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr, şi se vor abate către basme (II Tim. 4,3-4)?

Vedeţi ce osândă aspră nu doar asupra lumii, ci şi asupra apărătorilor iubirii faţă de lume?

Aşadar, cine vrea, n-are decât să fie atât de viclean, încât să iubească lumea nutrind nădejdea mincinoasă de a nu se împotrivi prin aceasta duhului lui Hristos! Voi însă nu vă lăsaţi atraşi şi nu urmaţi unora ca aceştia! Insuşi gândul de a vicleni în acest fel dă în vileag lipsa duhului lui Hristos, care dă în vileag lumea. Este oare potrivit să ne gândim la o unire între lume şi Hristos atunci când, din primele zile ale arătării Mântuitorului în lume, aceasta s-a ridicat împotriva Lui şi prin cârmuiri, şi prin viclenie, şi prin răutate? Oare nu se dă de înţeles prin aceasta că, într-adevăr, creştinii nici nu trebuie să se gândească a trăi împăcaţi cu lumea, care este atât de duşmănoasă faţă de Domnul lor? Aşa a şi fost dintotdeauna. După Domnul şi după Sfinţii Apostoli, toţi cei ce au crezut şi au slujit cu adevărat Domnului au mers împotriva lumii şi a duhului ei, şi pentru asta au fost ţinta săgeţilor lumii – au avut de suferit şi au fost prigoniţi. Toţi cei ce vor a vieţui cu credinţă bună în lume vor fi prigoniţi (II Tim. 3,12). Şi atunci, de care înţelegere poate să fie vorba aici?

Presupun că acum toţi veţi fi de acord cu faptul că, dezaprobând lumea, nu vă expun o părere a mea particulară. Domnul şi Sfinţii Apostoli au condamnat-o în cuvinte limpezi şi exacte, care nu admit nici o răstălmăcire. Cine este de la Dumnezeu, ascultă de noi, zice Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu (I In 4, 6). După aceasta, nu mai avem de ce să ne deosebim în părerile despre lume.

Dar poate că avem concepţii diferite despre ceea ce înseamnă lumea?! Intr-adevăr, cuvântul „lume” poate fi înţeles în mai multe feluri, şi nu este de mirare dacă între concepţiile acestea se vor găsi unele potrivit cărora viaţa lumească nu va părea atât de hotărât potrivnică duhului lui Hristos... în atare caz, unii ar putea spune: „Şi eu ştiu că lumea este potrivnică lui Hristos şi că omul credincios trebuie să o lepede; însă eu nu socot că ceea ce numeşti tu «lume» ţine într-adevăr de lume. Spune-mi: care este lumea aceea pe care au osândit-o Domnul şi Sfinţii Apostoli, în care trăind pierim şi de care trebuie să se lepede toţi cei ce doresc să se mântuiască şi să placă lui Dumnezeu?“

După cum vedeţi, o întrebare cât se poate de firească, dar nu şi simplă, şi la care nu se poate răspunde în două vorbe. Mă voi strădui să fac asta cu alt prilej, iar între timp vă poftesc să judecaţi puţin şi singuri. Intr-adevăr, poate că e destul să definim cu exactitate ce este lumea şi ce este lumescul pentru a le întoarce spatele, şi că un lucrul sau altul se admite în viaţă doar pentru că nu este socotit lumesc.

Aşadar daţi-vă puţină osteneală pentru a clarifica această problemă. La vremea potrivită vă voi veni şi eu în ajutor cu cuvântul meu, pentru ca împreună să sporim în cunoaşterea adevărului creştinismului, spre mântuirea noastră şi spre slava lui Dumnezeu, Celui în Treime închinat. Amin!”

*

Ce este lumea
dupa Sfantul Isaac Sirul

“La sfarsitul cuvantului trecut s-a pus intrebarea: Ce este lumea?, intrebare ce a ramas fara raspuns. Celor ce doresc sa afle rezolvarea acestei probleme le propunem ceea ce spune in aceasta privinta Sfantul Isaac Sirul.

Cand auzim despre departarea de lume, despre parasirea lumii, despre curatirea de tot ce este in lume, trebuie de la inceput sa intelegem si sa aflam – nu dupa conceptiile populare, ci dupa cele pur rationale - ce inseamna insasi denumirea de lume, ce diferenta de nuanta acopera ea, si atunci vei fi in stare sa afli cat de departe este sufletul tau de lume si ce este amestecat in el din lume.

Acolo unde patimile acestea isi inceteaza curgerea, lumea a murit; si pe masura ce incep sa lipseasca acolo unele dintre aceste parti, lumea ramane in afara, nemailucrand cu acele parti ale alcatuirii sale – precum si despre sfinti a zis cineva ca fiind ei inca vii, au devenit morti, fiindca traind in trup nu traiau dupa legea trupului. Si tu ia seama cu care din aceste parti traiesti; atunci vei afla cu care parti traiesti si cu care ai murit fata de lume. Cand vei afla deplin ce este lumea, atunci din deosebirea tuturor acestora vei afla deplin si cu ce esti legat de lume, si cu ce te-ai rupt de ea.

Mai pe scurt, lumea este vietuirea trupeasca si cugetarea trupului. Dupa insusi faptul ca omul s-a smuls din aceasta se cunoaste ca a iesit din lume. Si instrainarea de lume se cunoaste dupa aceste doua semne: dupa vietuirea cu totul aleasa si dupa conceptiile deosebite de cele trupesti”.

(Din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Stiinta rugaciunii”, Editura Sophia, 2008)

Cititi si:

Legaturi tematice:

“Dar Dumnezeu, bogat fiind in mila, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi cei ce eram morti prin gresalele noastre, ne-a facut vii impreuna cu Hristos — prin har sunteti mantuiti! (Ef. 2, 4-5) — asa ne invata astazi Sfantul Apostol Pavel. Pe noi, cei ce eram morti prin greselile noastre, Dumnezeu ne-a inviat prin Hristos. Aici se afla toata esenta crestinismului! Pentru aceasta a venit Domnul pe pamant, spre aceasta este atintita intreaga chivernisire a mantuirii noastre in sfanta Biserica! Am cazut si am murit. Ne ridicam prin Hristos si incepem sa traim o viata noua.

Dar, fratilor, aceasta moarte si aceasta inviere din morti nu sunt lucruri vizibile, palpabile, ci sunt ceva care se petrece in chip nevazut, inlauntru, in inima omului. Apostolul Pavel spune despre pagani: erati morti (Ef. 2, 1), si apoi adauga: si noi — adica iudeii — eram morti, cand eram asemenea voua (Ef. 2, 5 si mai departe). Asadar, si paganii, si iudeii cei asemenea lor — dupa cuvantul Apostolului — erau morti pana la primirea Mantuitorului Hristos. Totodata, ei mergeau, vorbeau, munceau, faceau negot, se judecau si altele; faceau tot ce le este propriu oamenilor vii sa faca. Apoi, cand acestia si altii au inceput sa creada in Domnul, ne spune Apostolul ca au inviat in Hristos, cu toate ca, din afara, continuau sa duca aceeasi viata omeneasca, la fel ca mai inainte. Asadar, au inviat in inima lor, in constiinta lor in fata lui Dumnezeu si pentru Dumnezeu, asa cum, mai inainte, fusesera morti pentru Dumnezeu in inimile lor.

Opriti-va, fratilor, atentia la acest caracter invizibil al invierii noastre intru Hristos! Ea este nevazuta, asadar nu putem stabili nimic vizibil drept indiciu si dovada a faptului ca ea exista in noi, ca s-a infaptuit si ca lucreaza. Semnele trebuie sa fie launtrice, nevazute, ca si intreaga lucrare. Nu putem sa folosim drept dovada, de pilda, faptul ca ne-am nascut si traim printre crestini, ca facem parte din Biserica crestin-ortodoxa, ca nu ne sunt straine datinile crestine si altele de acest fel, intrucat, cu toate acestea, putem fi morti pe dinauntru; iar daca suntem morti, inseamna ca nu suntem partasi cu Domnul Iisus Hristos, Cel ce ne-a inviat; iar daca nu-I suntem partasi Lui, inseamna ca nu avem mantuire si suntem printre cei in pierzanie.

Va pun in vedere aceste lucruri, ca sa va indemn sa patrundeti inlauntrul vostru si sa cercetati cu mai multa atentie trasaturile invierii launtrice intru Hristos, ca apoi sa puteti raspunde cu hotarare daca ea lucreaza in voi sau suntem vii doar in aparenta, iar in realitate suntem morti. Si, afland cum este, ori sa ne bucuram, ori sa ne aprindem de ravna pentru a inlatura cele netrebnice, ca sa instauram ceea ce trebuie sa se afle intotdeauna in cei renascuti in Iisus Hristos.

Sa-l intrebam pe Apostol de ce paganii si iudeii cei asemenea lor fusesera morti pana la primirea Mantuitorului Hristos. Iata ce ne raspunde Apostolul: pentru ca faceau poftele trupului si ale simturilor (Ef. 2, 3). Dar ce s-a intamplat cu ei, dupa ce au renascut in Hristos? S-a intamplat ca, in pofida poftelor trupului si ale simturilor, s-au aratat ziditi in Iisus Hristos, pentru lucrarea faptelor bune. In acest fel, impotrivirea fata de poftele trupului si ale simturilor si nazuinta in Iisus Hristos spre lucrarea binelui, care le este opus — acesta este semnul direct al renasterii in Hristos. Dupa cum vedeti, este foarte simplu. Haideti sa clarificam diferitele sale aspecte.

Voia trupului si a simturilor trebuie sa ne fie clara. Intr-alt loc, Apostolul o numeste simplu: trup, sau trup cu patimi si pofte, sau pacatul cel ce traieste in noi, iar directia opusa acesteia o numeste duh; iar legea principala a crestinului o exprima astfel: in Duhul sa umblati si sa nu impliniti pofta trupului (Gal. 5, 16). Caci umblati in Duhul, daca traiti in Duhul (Gal. 5, 25); iar daca traiti in Duhul se poate vedea daca nu impliniti poftele trupului. Dintru inceput, noi nu am avut aceasta pofta, acest pacat salasluit in noi, aceste patimi: eram duhovnicesti. Pecetea omenirii era in duh, iar duhul — o putere traind in Dumnezeu, adapandu-se cu viata din Dumnezeu si atintindu-le pe toate spre Dumnezeu — si pe cele ale omului, si pe cele din afara lui, atat pe cele launtrice, cat si pe cele din afara. Apoi, din zavistia sarpelui, acest duh a fost impiedicat de pe calea nazuintelor sale si, ascultand viclesugul, a primit samanta sarpelui in fiinta sa si s-a inchis in sine si si-a propus sa traiasca dupa legea sa; atunci, efluviile vietii divine se curmara, duhul se stinse si se implini cuvantul: In ziua in care vei manca din el, vei muri negresit (Fac. 2, 17). Intre timp, samanta sarpelui, cazuta in huma fiintei noastre, nu a ramas singura, ci s-a tot inmultit, si toti plozii ei erau plozii mortii sau noile efluvii ale puterilor ucigatoare, care se raspandira atat de mult, incat intreaga lume — dupa cuvantul Apostolului Ioan — deveni un taram al mortii. Samanta sarpelui din noi este individualismul; odraslele ei sunt patimile: mai intai, mandria, dragostea de agonisire, senzualitatea; apoi, mania, pofta, ura, invidia, slava desarta; in sfarsit, multimea fara numar de miscari si naravuri patimase, mai subtiri sau mai grosolane, pe care nici nu merita sa le pomenim. Aceasta este o atmosfera de moarte si ucigatoare, si toate pe care le imbratiseaza se afla in moarte. Caci, o data patimile instaurandu-se in acest fel, Dumnezeu este uitat, nazuintele duhovnicesti se sting si omul nu mai este om.

Acum sa intre fiecare inlauntrul sau si sa se cerceteze, sa vada care este puterea lucratoare in el si care il impinge inainte, unde-i arcul principal care-i conduce pornirile, simtirile si faptele. Si daca te vei afla lucrand in favoarea trupului si a simturilor, in scopuri de inavutire si egoiste, ori din dorinta de a te inalta in rang si a iesi in evidenta — in general, numai in favoarea ta si a dorintelor tale, fara sa-ti refuzi nimic si supunandu-te fara cartire oricarei patimi, imediat ce apare —, atunci este limpede ca esti rob mortii si pacatului, sau — dupa cuvantul Apostolului — esti mort prin pacate, intrucat implinesti voia carnii si a simturilor.

Sa implinesti voia carnii si a simturilor inseamna sa faci ce-ti trece prin cap sau sa alergi dupa ceea ce poftesti. Cand te apuca mania, sa te infurii; cand te apuca pofta trupeasca, s-o implinesti imediat; de se iveste ocazia vreunui castig necinstit, sa profiti imediat; de poftesti sa te inalti in rang, sa fii gata sa o faci prin orice mijloace — cu alte cuvinte, sa faci imediat tot ce-ti trece prin cap. Cel ce este asa se aseamana foarte tare cu un animal de povara. La fel cum unui asin i se pun desagii in spate si este dus oriunde, fiind pe deasupra si batut, tot asa vrajmasul a pus in spatele omului greutatea patimilor, l-a legat cu ele, il conduce cu ajutorul lor si il duce unde vrea el, tiranizandu-l si batandu-si joc de el. Pe buna dreptate, pacatosului care se caieste, amintindu-si de starea lui dinainte, Prorocul David ii pune in gura urmatoarele cuvinte: spatele mi-au lovit pacatosii (Ps. 128, 3). Si Apostolul spune ca necredinciosii sunt dusi ca si cum ar fi manati la idolii cei muti (I Cor. 12,2), adica sunt ademeniti, ca si legati, pe calea patimilor si a poftelor. Ce fel de viata este aceasta? Ce este aici omenesc? Tot ce este omenesc s-a stins si lucreaza numai individualismul, patima, satanismul, plodul mortii, iar nu al vietii.

Ce-i de facut acum? Omul va ramane in continuare pe acest taram ucigator, pana cand nu se va intoarce la Domnul si pana cand harul, pogorat pentru intoarcerea lui, nu-l va slobozi din legaturile mortii. Omul se sufoca si se chinuieste in aceasta lucrare. Chiar de pare vreunul multumit din pricina ca-si satisface poftele, inlauntrul lui nu se afla bucurie si veselie. Asa cum rugina mananca fierul sau cum viermele roade copacul, la fel inlauntrul omului acul veninos al mortii ii roade moral fiinta vie, si el se chinuieste in aceasta stingere treptata. Dar, daca va da Dumnezeu, omul isi va veni in fire si, uitandu-se de jur imprejurul sau, va simti oprimarea starii in care se afla si va spune:

„De ce lucrez acestor patimi marsave? Le fac toate hatarurile, dar liniste nu am, numai Il manii pe Dumnezeu si-mi pregatesc osanda vesnica. Nu mai vreau sa le slujesc, de acum inainte arunc la o parte toate poftele si incep sa lucrez lui Dumnezeu, Mantuitorului meu, Celui care a venit in lume pentru noi si care-i cheama la El pe toti pacatosii”.

Cand va spune asa pacatosul in inima sa si cand se va intoarce cu adevarat la Dumnezeu, marturisindu-se cu frangerea inimii, atunci, prin Sfintele Taine, va primi har si putere de a rezista in hotararea sa si de a respinge patimile cu care se obisnuise, indiferent de puterea cu care ar navali asupra lui. Prin acest gest al hotararii de a lucra lui Dumnezeu si prin aceasta pogorare a harului in Sfintele Taine se sadeste samanta vietii in Iisus Hristos, singura viata adevarata care se descopera si se faureste prin impotrivirea fata de patimi si prin respingerea lor. Harul pogorat da viata noua duhului, care, primindu-si drepturile, incepe sa le atinteasca pe toate spre Dumnezeu si, intalnind in cale piedicile patimilor, le depaseste, le alunga si le dezradacineaza. Din aceasta clipa incepe o lupta pe viata si pe moarte si cu cat cineva se impotriveste mai aprig patimilor si le dezradacineaza, cu atat scapa mai repede din taramul mortii si paseste in acela al vietii. Cand, prin harul lui Dumnezeu, le va stinge de tot, astfel incat miscarea lor va inceta in el sau va fi ca si straina, atunci, in biruinta duhului sau, el va putea exclama: „Iata ca moartea a fost biruita de viata, caci nu mai lucrez pacatului si patimilor si nu mai hranesc stihiile mortii intru paguba mea”.

Asa, fratilor, daca vreti ca viata noua in Iisus Hristos sa se arate lucratoare in voi, ramaneti in lupta cu patimile si cu poftele. De fiecare data cand le simtiti navalirea, impotriviti-va si alungati-le. Daca, de pilda, cineva a facut sau a spus ceva suparator si vine mania care va indeamna la razbunare, nu-i ascultati indemnurile, alungati mania si transformati-o in smerenie. Daca se iveste vreo ocazie de petrecere, daca se ridica voluptatea si isi cere drepturile, oprimati-o, respingeti-o si restabiliti-va trezvia si curatia. De se iveste o ocazie de castig necinstit, de primire a unor onoruri deosebite sau de inaltare in rang prin mijloace necinstite, sau daca se arata parerea de sine ori mandria, indemnandu-va la fapte lipsite de lauda, biruiti-va pornirea si impotriviti-va, asa cum va cere dreptatea si constiinta. Faceti asa intru toate, cu orice ocazie, indiferent ce patima v-ar veni: nu-i ascultati chemarile, lucrati impotriva ei, respingeti-o; astfel, nu veti lucra mortii, ci veti trai in Domnul Iisus Hristos.

Va voi da cateva exemple pentru aceasta situatie, ca sa va starnesc ravna de a va impotrivi patimilor. Se povesteste despre un tanar care slujea patimilor, in cardasie cu altii. Dar se intampla ca harul lui Dumnezeu sa lucreze in inima lui. El s-a cait si a hotarat sa nu se mai dedea la netrebniciile de dinainte. Dar cand il intalnira camarazii sai, care ramasesera in continuare robi patimilor, acestia ii propusera: „Hai sa mergem in cutare loc, sa facem cutare si cutare.” „Mergeti si faceti ce doriti, eu nu mai sunt acelasi” — le raspunse el. Asa sa-i spunem fiecarei patimi care mai inainte ne fusese prietena: „Nu mai sunt acelasi”, si sa ne intoarcem de la ademenirile ei.

Sfantul Ava loan Colov zugraveste si mai viu starea sufletului care fuge de patimi. Intr-un oras — povesteste el — era o femeie pierduta care avea multi prieteni. Este sufletul cu patimile. Imparatul acelei tari veni la ea si ii spuse: „Fagaduieste-mi ca vei trai in curatenie si te voi lua de nevasta.” Este Domnul, Care cheama sufletul. Ea fagadui, si el o lua si o aduse in casa lui. Este sufletul care s-a cait, a fagaduit sa nu mai pacatuiasca si a primit harul drept ajutor. Insa prietenii ei se plictiseau fara ea si, stiind ca se afla in casa stapanului, isi zisera: „Haideti, sa mergem sa-i dam un semn. Ea va auzi si ne va iesi in intampinare”. Sunt patimile care revin si incep din nou sa ademeneasca sufletul. Dar fosta pacatoasa, auzindu-le chemarile, isi infunda urechile, fugi in camarile dinauntru si incuie toate usile. Este sufletul care, dupa ce s-a pocait, nu mai asculta de patimi si fuge de ele, ca de amagirea vrajmasului. Asa sa fugim si noi de ademenirile patimase, de fiecare data cand le simtim navalirea.

Sa mai amintim o istorisire a Sfantului Macarie cel Mare. Acesta vazu odata pe vrajmas, purtand tot felul de vase si il intreba: „Ce faci cu ele?” Acela ii raspunse: „Sunt armele ademenirilor mele. Le ofer tuturor, si cel ce le primeste incepe imediat sa faca ce vreau eu.” „Si incotro te duci cu ele?” „Intr-acolo.”¹ „Dar ce, esti primit acolo?” „Nu, sunt rai cu totii; am un singur prieten, care, de cate ori vin la el, nu stie ce sa mai faca de bucurie.” Afland numele aceluia, Sfantul Macarie il intoarse la Dumnezeu si-l invata sa se impotriveasca patimilor. Cand dracul veni din nou cu ademenirile lui, acela nu le mai primi, ci le respinse si le alunga cu manie. Vazandu-l iarasi pe acest drac, Sfantul Macarie il intreba: „Ei, cum iti mai merge pe-acolo?” „Acum cu totii sunt rai; chiar si acela care, mai inainte, ma asculta s-a facut rau, mai rau decat ceilalti.” Asa sa ne inraim si noi impotriva patimilor, stiind ca astfel il biruim pe vrajmasul, ucigatorul de oameni.

Si, cu cit vom respinge ademenirile patimilor cu mai multa rautate [ravna, n.n.], incrancenare si neclintire, cu atat mai repede vor slabi si, neprimind de mancare, se vor vlagui de tot si vor muri, asa cum se vlaguieste si se usuca un copac, daca nu primeste apa si lumina. Atunci sufletul, ajuns intr-o dulce tihna, va gusta din belsug pacea si bucuria iti Duhul Sfant, band prisos de viata din adancurile Domnului. Atunci sufletul va trece intr-o stare cu totul opusa celei dinainte. Acolo traia numai pentru patimi si era mort, acum este mort pentru patimi si plin de viata. Acum, orice patima ar veni, ea nu se mai face simtita si nu produce tulburari si furtuna, ca inainte. Este ca izbitura unui praf usor peste un perete solid sau ca o lovitura de ciocan intr-o camera lipsita de aer, al carei sunet nu se aude; sau ca un gospodar care se odihneste in odaile dinauntru, dupa ce a poruncit sa fie incuiate toate usile, iar cand vin unii de pe strada si bat in usi si in geamuri, el nu aude; atunci aceia pleaca, spunand: ,,Parc-au murit cu totii, n-a mai ramas nici un suflet”. Asa trebuie sa ne pregatim si noi in privinta patimilor. N-au decat sa bata in ferestrele simturilor si in usile carnii: noi ne vom ascunde in inima si ne vom linisti intru Domnul, incat nici sa nu le simtim, oricat de puternice le-ar fi ademenirile si intaratarile. Aceasta stare este a celei mai inalte desavarsiri, este telul catre care trebuie sa nazuim.

Cei ce au atins-o pasesc in fericita nepatimire, stare in care sufletul, in adancul constiintei, marturiseste: Nu eu traiesc, ci Hristos traieste in mine (Gal. 2, 20). Acum veti intelege ce spun Sfintii Parinti despre atitudinea noastra fata de patimi. Dupa atitudinea lor fata de patimi — spun parintii -, oamenii sunt de trei categorii: unii sunt supusi patimilor, altii se lupta cu ele, altii le-au dezradacinat. Primii se afla in moarte, a doua categorie renaste de la moarte la viata, iar a treia a pasit pe taramul vietii si s-a cufundat in belsugul izvoarelor ei.

Stiind acestea, fratilor, socotiti-va ca sunteti morti pacatului, dar vii pentru Dumnezeu, in Hristos Iisus, Domnul nostru. Deci sa nu imparateasca pacatul in trupul vostru cel muritor, ca sa va supuneti poftelor lui; nici sa nu puneti madularele voastre ca arme ale nedreptatii in slujba pacatului, ci infatisati-va pe voi lui Dumnezeu ca vii, sculati din morti, madularele voastre ca arme ale dreptatii lui Dumnezeu (Rom. 6, 11-13).

Acestea sa vi le daruiasca Domnul, Cel ce a venit in lume sa ne invieze pe noi, cei morti prin pacate. Amin”.

27 octombrie 1863, in saptamana a 23-a dupa Cincizecime

[1] Dintr-o versiune mai veche a povestirii, aflam ca diavolul se ducea la o manastire.

(Sfantul Teofan Zavoratul, Viata launtrica, Editura Sophia, Bucuresti, 2011)

Legaturi:

Legaturi tematice:

„Voi, cei botezati, va tineti oare in felul cuvenit celor botezati? Slujiti, oare, Acelui Dumnezeu Caruia ati fagaduit la botez ca ii veti sluji?“

Cititi si:

Sfantul Teofan Zavoratul: PREDICA LA BOTEZUL DOMNULUI

Domnul a poruncit Bisericii Sale sa praznuiasca luminat dumnezeiasca Sa aratare, iar pe fiecare dintre noi binevoieste a-l aduce in bucuria praznuirii doar dupa ce l-a trecut mai inainte prin judecata constiintei.

“Praznuind Dumnezeiasca Aratare, sa ne mutam cu gandul la locul intamplarii si sa luam aminte cu intelegere la cele ce au loc acolo! (…) Il vedeti la mal pe Sfantul Ioan, in strai din par de camila, incins peste coapse cu curea din piele. Il inconjoara multime fara numar de popor din Ierusalim, din Iudeea si din tot tinutul Iordanului. Botezul Manturului numai ce s-a sfarsit, si ochii tuturor sunt atintiti la Fiul Omului, Care Se ridica din apa. Ei nu mai vad nimic altceva. Voi faceti insa ager prin credinta ochiul mintii voastre si in urma lui Ioan, trecand de acestea pe care le vad toti, opriti-va privirea plina de luare-aminte asupra celor pe care nu le vede toata lumea: cerul deschis, porumbelul care se pogora si glasul ce s-a auzit: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, intru Care bine am voit! (Mt. 3, 17). Sa va opriti privirile si sa nu va desprindeti luarea-aminte de aceasta priveliste minunata! O! Cine va da cuvantului nostru putere ca sa cantam dupa vrednicie slava lui Dumnezeu Care S-a aratat la Iordan in Trei Ipostasuri!

Impreuna cu raiul pierdut, si cerurile au fost inchise de dreptatea lui Dumnezeu -  dar dupa cum nici macar un stavilar trainic nu poate opri un mare potop de apa, si taria dreptatii s-a topit in cele din urma de la focul iubirii lui Dumnezeu, si iata ca s-au deschis cerurile. Asa ne deschidem si noi, fratilor, toate puterile firii noastre, sa-L primim cu nesat pe Dumnezeu, Care S-a descoperit noua, si sa ne desfatam de Dansul. Sa ne hranim cu El toate simturile, toate gandurile si poftele.

Suntem cufundati in bezna, dar iata aici lumina imbelsugata. Suntem loviti de o trista dezbinare atat fata de cer, cat si fata de noi insine, dar iata aici impacare atotinvioratoare. Suntem istoviti de neputinta, dar iata aici izvor nesecat al puterilor de tot felul!

Asadar, precum dupa indelunga intunecime a noptii toata faptura inseteaza de lumina si nazuieste cu dorire sa primeasca cele dintai raze ale soarelui ce rasare, asa si noi, atintind la Dumnezeiasca Aratare ochiul luminat de credinta al mintii, sa primim cu pofta razele aducatoare de veselie ale dumnezeiestii randuieli a mantuirii noastre, pe care le trimite cuvantul cel milostiv al lui Dumnezeu-Tatal, si sa ne indulcim de ele. Precum faptura zgribulita de frigul iernii intampina cu lacomie primavara, ce rupe legaturile gerului, si primeste din nou o inviorare plina de armonie, asa si noi sa primim cu inima inviorata de nadejdea mantuirii impacarea care rasare in Domnul Cel botezat, si sa ne indulcim de ea!

Precum in vremea arsitei verii pamantul insetat soarbe cu toate gurile sale ploaia care se pogoara la el din cer, asa si noi sa primim cu toata dorirea sufletului puterile de tot felul, care sunt gata sa se reverse asupra noastra de la Duhul, Ce Se pogoara in chip de porumbel, si sa ne indulcim de aceasta!

Dar de ce sa ne poftim pe noi insine la aceasta? Caci doar n-am fost adusi deja cu toti in toata iconomia mantuirii, si ca atare n-ar trebui sa fie toti si luminati, si impacati, si inviorati? Ce bine ar fi fost insa sa fìe asa! Candva, pomenind de Ioan BotezatoruI, Domnul le-a zis iudeilor cu dojana: „El era faclie, care arde si lumineaza, iar voua vi s-a facut de cautarea altor placeri in ceasul cand a luminat el”.

Iata ca an de an in Sfanta Sa Biserica Domnul trimite si asupra noastra lumina Dumnezeiestii Sale Aratari de la Iordan, din vremea lui Ioan. Oare nu El ne spune prin aceasta: „Iata, unde este lumina care arde si lumineaza!”? Aveti grija, deci, sa nu vi se faca pofta de altceva decat de a va bucura in ceasul cand lumineaza El. Luati seama, dar, fratilor, caci cu primejdie umblati! Oare chemarile amagitoare ale vrajmasilor mantuirii noastre nu ne inseala uneori auzul?

Intelepciunea cea desarta si mincinoasa imbie: „Vaniti la mine, la mine este lumina” — insa la ea nu este lumina, ci numai o naluca a luminii, si cei care o asculta numesc lumina intuneric si intunericul – lumina.

Lumea cheama: „veniti la mine, eu va voi da pace!” — insa la ea nu este pace, ci o naluca a pacii si cei care se lasa momiti de ea, descoperind-o tarziu, o osandesc mustrator, zicand: „Pace! Pace! Si unde este pacea?”

Stapanitorul acestei lumi fagaduieste largime, si viata, si putere, si indestulare – insa la el nu e nici putere, nici libertate, nici indestulare, ci numai o naluca a acestora, si cei amagiti de el au doar nume ca sunt vii, liberi si indestulati, insa de fapt sunt robi caldicei, chinuiti de lipsuri.

Grabiti-va, fratilor, sa capatati deprinderea de a deosebi toate acestea in lumina Dumnezeiestii Aratari, si nu va lasati atrasi de ceea ce doar se numeste lumina, si pace, si putere, insa de fapt nu este, ci mai vartos nazuiti spre Cel care este calea, adevarul si viata, dreptatea si sfintirea si izbavirea!

Aproape ca am ajuns, iata, la judecarea si osandirea de sine. Asta si vrea Domnul. Bisericii i-a poruncit sa praznuiasca luminat Dumnezeiasca Sa Aratare, iar pe fiecare dintre noi binevoieste sa il aduca in bucuria praznuirii numai dupa ce l-a trecut prin judecata constiintei. Cine a gustat din darurile datorita carora praznuieste Biserica, acela se bucura, iar cine nu a gustat, sa guste mai inainte, si se va bucura. Amin!”

 ***

ALTA PREDICA A SFANTULUI TEOFAN LA BOTEZUL DOMNULUI

Cum se cuvine sa se poarte la Botezul Domnului cei botezati? Locul obiceiurilor paganesti in intampinarea noului an. Despre clarvazatoare.

Trebuie sa ne dam seama ca nu trebuie sa amanam lucrarea mantuirii noastre si sa aratam hotarare in nazuinta catre Domnul.

“Ar trebui acum doar sa cantam slava lui Dumnezeu, Care S-a aratat la Iordan in chip treimic, slava a carei mare cuviinta ra­peste pana si mintile ingeresti, iar limbile ingeresti le misca spre cantari duhovnicesti. Dar suntem oare buni sa ne apucam de aceasta lucrare sfanta si preacereasca? Ne-am pregatit, oare, ne-am agonisit merinde de vederi cu mintea intru cugetare la cele dumnezeiesti si de graiuri bineglasuitoare, ne-am instrunat, oare, sufletul, ca pe o psaltire davidica, incat sa cantam cu el, asemenea imparatului-proroc, psalm Fiului, Celui ce Se boteaza, Sfantului Duh, Care Il adumbreste, si Tatalui, Care da despre El marturie? Cine este gata, sa cante, indulcindu-se de mangaietoarele miscari ale inimii si de multcuprinzatoarele vederi ale mintii. Eu sunt nevoit sa-mi intorc insa cuvantul spre altceva.

De praznicul Dumnezeiescului Botez este vremea potrivita pentru a-i intreba pe cei botezati: „Voi, cei botezati, va tineti oare in felul cuvenit celor botezati? Slujiti, oare, Acelui Dumnezeu Caruia ati fagaduit la botez ca ii veti sluji? Privind la voi, va spune, oare, oricine: «Acestia sunt botezati, sunt cei care s-au lepadat de satana, fi de toate lucrurile lui, si de toata slujirea lui, si de toata trufìa lui»?”

Dinainte va rog: nu va maniati. Vreau sa va dojenesc. Vreau sa va dojenesc pentru faptul ca v-ati intors la obiceiurile pagane, si in loc sa alergati la Dumnezeu ati inceput sa alergati la draci. Acestea nu sunt doar vorbe mari, ci adevarul adevarat! Aduceti-va aminte cum ati intampinat multi dintre voi anul cel nou, si acum judecati singuri, cu sange rece, daca seamana asta cu ceva cat de cat crestinesc! Sa jucati carti pana la miezul noptii ori sa palavragiti despre toate fleacurile, iar la miezul noptii, la hotarul dintre anul vechi si anul cel nou, sa luati paharele si sa va invartiti – ce inseamna asta? Ce noima e aici? Dumnezeu, Stapanul vremii si al vietii noastre, ne-a dat sa incheiem un an si sa intram in altul. In aceasta clipa de trecere ce se cuvine oare? Sa ne inaltam mainile catre cer si sa dam multumita Domnului pentru milele Sale cele trecute si sa-L rugam sa prelungeasca bunavoirea Sa si pe viitor. Fie ca faceti asa fìecare familie in parte, fie ca va adunati mai multe familii, asa este binecuvantat sa intampinati noul an. Dar ce noima are sa te invarti si paharele? Oare viata noastra este o gluma, iar vremea este un lucru bun de nimic? Daca asa stau lucrurile, bineinteles ca anul cel nou nu poate fi intampinat intr-un fel mai bun decat prin graire in desert si prin dansuri. Acestea ar da, nu-i asa, tonul pentru anul ce vine. Dar nici voi nu ganditi asa despre vreme si despre viata! Si atunci, de ce ati facut asa? Vi s-a facut de distractie?!, dar pentru distractie n-ati putut gasi, oare, un alt moment, cu totul neinsemnat? Veti spune: „Asa s-a incetatenit obiceiul”. Iar eu voi intari: ,,S-a incetatenit obiceiul”, si voi adauga: „obicei intru totul necrestinesc, paganesc, necredincios, potrivnic lui Dumnezeu”. Pentru ca asteptati clipa aceasta ca pe o clipa sfintita, si luati paharele cu intru totul alte ganduri decat in alte clipe, si va invartiti nu in acelasi duh ca de obicei. Faceti toate acestea ca pe un fel de ritual. Acum va voi intreba: „Pentru care Dumnezeu savarsiti voi ritualul acesta?! Pentru Hristos Mantuitorul, Ce ne-a rascumparat, Care a gustat fiere si otet, ale Carui maini si picioare au fost pironite pe cruce pentru a noastra mantuire?!” Bineinteles ca nu. Ce impartasire, ce impartasire este intre Hristos si Veliar?! Nu catre Dansul merg toate acestea, ci fie catre Bacchus, zeul pagan al veseliei celei betive, fie catre Venera, zeita necuratelor desfatari trupesti. Si iata dumnezeii vostri, noule Israil! De la ei sa si asteptati ceea ce va urati unul altuia, iar de la Dumnezeu Cel adevarat n-aveti ce astepta, pentru ca atunci cand Sfanta Biserica se ruga Lui pentru binecuvantarea anului celui nou, voi nu erati in biserica. Nu mai aveati putere. Puterile voastre fusesera jertfite dumnezeilor paganesti sau visarii desarte si amagirii vrajmasului.

Si acum, unde duc urarile voastre de bine? Parca ati fi luat in mainile voastre toate bunatatile si le-ati fi impartit cu mana plina de darnicie – unuia una, altuia alta – fara sa va intoarceti catre Dumnezeu Cel adevarat! Altfel nici nu se poate intelege una ca asta, decat ca ati jefuit vistieria lui Dumnezeu si faceti cu ea ce vreti, in pofida lui Dumnezeu, Atottiitorul Carmuitor al lumii – sau toate vorbele voastre dulci sunt o bufonerie copilareasca. Chiar asa: din orice parte ai privi la obiceiul acesta, trebuie spus ca nu este buna lauda voastra. Si sa nu va indreptatiti zicand ca nu aveti ganduri apostate atunci cand faceti una ca asta, pentru ca lucrul tocmai de apostati este, iar la Dumnezeu nici nu va ganditi cand il savarsiti. Si atunci, cum se poate numi asa ceva, fara numai apostazie? Sa nu va indreptatiti nici prin aceea ca nu stiti cum s-a incetatenit acest obicei. Cum s-ar fi incetatenit, daca voi nu l-ati fi primit? Nu l-ar fi primit unul, al doilea, al treilea – si gata, nu s-ar mai fi incetatenit deloc.

In fine, asta este deja de domeniul trecutului. Mortul de la groapa nu se mai intoarce. Il veti bucura insa pe Domnul si pe Sfintii Lui daca, dandu-va seama de nerozia lucrului pe care l-ati facut, va veti cai si veti lua hotararea de a nu va mai supune unor asemenea obiceiuri desarte.

Trist a fost sa auziti unele ca aceasta, dar inca n-a trecut intristarea aceasta, ca vine alta. Acum cateva zile am auzit ca a venit nu stiu care clarvazatoare si toti dau fuga asteptand sa afle de la ea toate tainele si toata soarta vietii lor: ce a fost, ce este si mai ales ce va fi. Oare nu aveti nici macar un pic de intelegere crestina, ca sa pricepeti cat de neintemeiate va sunt nadejdile si cat de subrede sunt fagaduintele acestei amagitoare? Intrucat ea promite ca va raspunde la oricare intrebari. Asadar ea afirma ca stie toate. Iar voi nu v-ati adus aminte ca asa ceva nu se poate spune despre nici un om, oricare ar fi el. Toate le stie doar Dumnezeu, precum si cei carora Dumnezeu le descopera. Iar ei Dumnezeu i-a descoperit? De unde si pana unde! Cel caruia Dumnezeu ii descopera nu se apuca sa faca negot cu descoperirile. Cum puteti sa va bazati fara nici un fel de rezerva pe ceea ce spune ea? Poate ca sunt lucruri pe care chiar le ghiceste, dar mai mult incurca si ascunde sub cuvinte lipsite de limpezime.

Aici se intampla ceea ce se intampla cu oracolele in vremurile pagane. Preotii pagani, pithiile, insisi idolii proroceau. Cu ce putere se facea asta, puteti judeca dupa faptul ca atunci cand se arata undeva un rob adevarat al lui Hristos prezicatorii amuteau si dracii se plangeau in gura mare ca sunt prigoniti si stramtorati de crestini. Cand s-a raspandit crestinismul, oracolele au tacut. Si iata ca acum cand crestinismul a slabit, ele au inceput iarasi sa se iveasca sub felurite chipuri, momindu-i pe cei lesne increzatori si rusinand in ei numele lui Hristos. La inceput, ele s-au deschis in Apus, iar de acolo au trecut si la noi, si iata ca iau tribut de la cei superstitiosi si lesne increzatori. Si bine ar fi sa fie vorba doar de credulitate. Nu, aici este vorba de ceva mai rau, si anume de tradarea nadejdii crestinesti. Intreaba-te singur la cine te duci si de la cine astepti ajutor? Vei spune ca acolo e o anumita putere. Dar nu stii, oare, ca singura putere adevarata este puterea lui Dumnezeu, singura de la care poti astepta toate? Iar intorcandu-te catre aceasta putere necunoscuta, oare nu apostaziezi de la singura putere adevarata? Iar de vreme ce asa stau lucrurile, unde duce asta? Bineinteles, la puterea cea mincinoasa, potrivnica puterii adevarate, potrivnica lui Dumnezeu. Nu ma voi apuca sa va lamuresc starile acestor prezicatori. Dupa parerea mea, este vorba fìe de o stare neobisnuita, bolnavicioasa, de o tulburare in urma careia cei cuprinsi de ea parte vad mai multe decat vedem noi, iar parte – si cel mai des – sunt unelte ale duhurilor viclene. Dracii se folosesc de tulburarea lor si ii atrag prin ei pe cei slabi – pentru ca ei sunt foarte batrani si cunosc o multime de lucruri din trecut, zboara peste tot si stiu ce se face acum intr-un loc sau altul, si povestesc prin aceste unelte ale lor. Despre viitor ei nu au o cunoastere sigura, ci doar ghicesc – dar intrucat celor ce ii intreaba ei le povestesc fara gres multe dintre cele ce au fost si sunt, acestia cred si ceea ce li se spune despre viitor, cu toate ca de obicei nu se implineste. Aici se afla, cred eu, adevaratul izvor al „clarviziunii”. Judecati acum singuri: ce faceti voi mergand la clarvazatori? Va dati in vileag credinta in draci. Eu nu va spun acum nascociri de-ale mele. Aduceti-va aminte ce s-a intamplat in Filippi cand propovaduia Sfantul Apostol Pavel. Acolo se afla o slujnica ce avea duh pitonicesc si care aducea mult castig stapanilor ei ghicind si prezicand (Fapte 16, 16). Apostolul Pavel a izgonit duhul acela, zicand: In numele lui Iisus Hristos, iti poruncesc sa iesi din ea! Si stapanii, vazand ca s-a dus nadejdea castigului lor, au pornit prigoana impotriva Sfantului Apostol Pavel si a lui Sila, care era cu el. De acelasi fel este si aceasta clarvazatoare, care acum va momeste la sine. In ea este un duh iscoditor, iar scopul ei este de a scoate mult castig pentru sine sau pentru cei care o duc incoace si incolo. Iar voi n-aveti nici un folos de tras de la ea, afara de cheltuiala si de spurcarea sufletului prin apropierea de puterea draceasca si prin increderea in ea.

Iata ca si la aceasta privind, sunt silit sa spun: „Nu este buna lauda voastra!” Pe de o parte, gasesc la voi obiceiuri paganesti, care miros a inchinare la idoli, iar pe de alta – impartasire nemijlocita cu dracii. Ce inseamna asta? Oare v-ati lepadat de numele lui Hristos? Ori s-a imparatit din nou stapanitorul intunericului, care a fost alungat de Hristos, Dumnezeul nostru? Caci daca ar fi sa inviem vreun pagan si sa ii aratam de la inceput cum este intampinat la noi noul an, iar dupa aceea cum trag toti la pithia-prezicatoare, n-ar fi gasit la noi nici o deosebire fata de cum era la ei. „Aici totul este al nostru”, ar spune el. „Si noi slujeam la fel dumnezeilor nostri, cu distractii si cu betie, si la fel mergeam la prezicatoarele noastre. Unde-i aici Hristos si unde sunt crestinii, care s-au botezat in Hristos, care atunci erau mai presus ca noi?!” Oare n-ar fi indreptatite spusele lui? Bineinteles ca da. Dupa haina se cunosc, de pilda, civilul, functionarul si militarul, dupa obiceiuri, dupa fapte si dupa nadejdi se cunoaste care ce credinta are. Daca veti ingadui multe asemenea lucruri, care nu sunt potrivite pentru cei care cred in Domnul si sunt botezati in numele Lui, cine va fi de vina daca unii vor avea indoieli in privinta botezului vostru?

Iertati-ma, pentru Domnul, ca de luminat praznic al Botezului va graiesc asemenea cuvinte dojenitoare. Sunt dator sa vorbesc astfel, si o fac in cinstea Domnului, Care astazi S-a botezat si ne-a sfintit pe noi cu botezul, neavand alt scop decat ca voi sa luati seama si sa inlaturati din purtarea voastra tot ce poate fi ca o pata neagra pe luminatul strai in care v-ati invesmantat la botez. Amin!”

(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

***

ARATAREA DOMNULUI (EPIFANIA) – Predici ale IPS Bartolomeu Anania, 2005 si 2006:

Legaturi:

***

Audio: CANTARI PSALTICE SI CUVINTE DUHOVNICESTI la Boboteaza:

Cuvant al Sfantului Teofan Zavoratul

LA TAIEREA CAPULUI INAINTE-MERGATORULUI IOAN

Prin toata viata sa, de la inceput pana la sfarsit, Sfantul Inainte-Mergator le da tuturor lectii bune

“Sfantul Ioan, Inainte-Mergatorul Domnului, este cel dintai model de viata calugareasca. Asa il si socoteau primii asceti crestini si se imbarbatau in chip deosebit cu pilda lui in ostenelile sihastresti. De la el invatau insingurarea, fiindca el din copilarie a petrecut in pustie. De la el invatau postirea, pentru ca el se hranea cu plantele peste care dadea intamplator in pustie. De la el invatau simplitatea in imbracaminte pentru ca haina lui era din peri de camila si era incins cu cingatoare din piele. De la el invatau necasatorirea, lepadarea de sine, smerenia, devotamentul fata de Dumnezeu, necrutarea propriei vieti, spre mantuirea proprie si a altora – virtutile ale caror trasaturi sunt atat de vadite in viata lui.

Ca inainte-mergator al harului celui nou, ca propovaduitor al pocaintei, ca aratator al randuielilor dupa care ajunge omul sa placa lui Dumnezeu si calauza catre Hristos, el le este insa model si indrumator tuturor crestinilor in viata mantuitoare. Toate varstele, toate clasele sociale si toate felurile de meserii vor gasi destul spre zidire fie in faptele lui, fie in feluritele imprejurari ale vietii lui Acum praznuim Taierea capului Inainte-Mergatorului Ioan – sfarsitul si cununa vietii lui. Sa strabatem, deci, cu pomenirea aceasta viata incepand de la zamislire si pana la moarte, asa incat prin aceasta sa implinim datoria cinstiririi lui pline de evlavie si totodata sa dam fiecaruia putinta de a lua din viata lui cele de priinta si trebuinta, ca sa traga invatatura si sa-i urmeze.

De la prima privire, viata Inainte-Mergatorului Domnului va parea de neurmat prin inaltimea sa si prin caracterul exceptional al situatiei sale. Ales din pantecele mamei, marturisindu-L pe Hristos Domnul si dand cinstire Preacuratei Stapane inca din pantece, silit la scurta vreme dupa nastere sa se ascunda in pustie, crescut acolo – bineinteles, nu fara acoperamantul si ingrijirea de Sus, potrivit menirii sale -, chemat de acolo printr-un osebit glas de Sus la lucrarea pregatirii oamenilor pentru intampinarea Domnului, catehizand cu propovaduirea vaile Iordanului, atragand la sine si invatand cete intregi de rataciti si aratandu-le tuturor calea mantuirii in Domnul – Mielul injunghiat de la intemeierea lumii, botezandu-L pe acest Miel-Mantuitor si la scurta vreme dupa aceea, ca unul care si-a savarsit deja lucrarea, a fost inchis in temnita pentru darea in vileag fara teama a nedreptatii – din rautatea unei femei pe de o parte si dintr-o slabiciune ca de femeie pe de alta -, isi incheie aici alergarea prin sfarsitul mucenicesc, la porunca stapanitorului care-si pierduse cu totul chibzuinta in focul poftei aprinse de miscarile dansului la ospat.

„Ce poate fi urmat aici”, vor spune unii, „si ce sa invatam de acolo noi, neputinciosii?” Patrundeti insa mai adanc, si veti afla!

Sfantul Ioan Inainte-Mergatorul este ales din pantecele maicii sale. Zamislirea lui este prevestita, viitoarea lui slujire e dinainte aratata, ca si slava ce-l asteapta in imparatia harului. Iata trasatura ce pare cel mai departe de noi si care, totusi, este cea mai apropiata. Nu va mirati daca voi spune ca noi toti, crestinii, suntem alesi din pantecele maicii noastre, ca ni s-a prevestit si menirea noastra, si slava ce ne asteapta. Apostolul Pavel spune ca Dumnezeu ne-a ales pe noi in Hristos Iisus inca mai inainte de intemeierea lumii, ca sa fim sfinti si fara de prihana inaintea Lui intru dragoste, si prin aceasta sa fim mostenitori ai vietii vesnice (Efes. 1, 4; 4, 16).

Faptul ca ne-am nascut din parinti crestini si indata ne-am facut si noi crestini prin botez este cea dintai mila a lui Dumnezeu fata de noi - alegerea noastra pentru a fi partasi ai harului lui Hristos si ai bunurilor celor vesnice ce ne sunt pregatite. Iata cum ne asemanam Sfantului Ioan prin alegere! Sa ravnim, deci, a ne asemana lui si indreptatind aceasta alegere. El s-a vadit a fi chiar asa cum a fost ales sa fie. Sa aratam si noi asa cum am fost alesi sa fim. Scopul alegerii il cunoasteti si stiti cum sa ajungeti la el. Eu numai va poftesc folosind cuvintele Apostolului: Siliti-va, fratilor, sa faceti temeinica chemarea si alegerea voastra (II Petr. 1, 10).

Sfantul Ioan Inainte-Mergatorul se insingureaza in pustie ca sa se pregateasca pentru slujirea sa. Iata o lectie pentru noi, parinti si educatori! Veti spune: „Dar ce, trebuie sa mergem si noi in pustie cu copiii nostri?!” Nu, nu in pustie trebuie sa plecati, ci trebuie neaparat sa va desprindeti de toate obiceiurile potrivnice crestinismului si sa va departati copiii de inraurirea lor cea vatamatoare, caci si pe Sfantul Ioan purtarea de grija dumnezeiasca l-a departat in pustie, cu scopul ca acolo sa creasca desavarsit in noile principii si randuieli, fara amestecul vechilor randuieli iudaice. Pruncul crestin primeste prin botez samanta vietii celei noi, harice. Duhul lumii si obiceiurile ei sunt cu totul potrivnice vietii acesteia. Indepartati, deci, de ele pruncul nou-botezat asa incat acest duh si aceste obiceiuri sa nu inabuse in el, ca niste maracini si ciulini, mladita vietii noi. Daca veti face asa, aceasta va fi pentru el pustie. Si sa-l tineti in ea pana cand se va intari si va ajunge in stare sa iasa la lucreze potrivit menirii sale, tineti-l sub inraurirea haricului mediu bisericesc, care-i de acelasi neam cu mladita vietii pruncului crestin. Sa nu auda si sa nu stie alte cantari afara de cantarile crestinesti. Sa nu vada si apoi sa nu isi inchipuie alte chipuri si privelisti decat cele bisericesti. Sa nu stie de alte biografii afara de Vietile Sfintilor, sa nu cunoasca alte locuri de vizitat in afara bisericii, alte cuvantari in afara celor ce slujesc spre zidire, si asa mai departe. Dupa ce a fost educat in mediul acesta, dupa aceea chiar si cand va purcede la lucrare va lucra nu altfel decat in acelasi duh si, prin urmare, in chip potrivit alegerii sale.

Dupa ce a crescut si s-a pregatit, Inainte-Mergatorul este chemat la lucrarea sa printr-un osebit glas de Sus. Este auzit glasul acesta, oare, si de catre crestini atunci cand ei purced la viata faptuitoare? El trebuie sa fie auzit, si cei ce iau aminte la sinesi, care purced cu frica de Dumnezeu la slujirea lor, il vor auzi, fara indoiala. Felul de viata si felul indeletnicirilor noastre ne este hotarat in cea mai mare parte prin nastere. Dar daca nasterea este de la Domnul, glasul ei nu este oare glasul lui Dumnezeu? De altfel, si dupa aceea multe raman la alegerea noastra, pentru care ne trebuie indrumare de nadejde, pe care nu avem de unde s-o asteptam, daca nu de Sus. De noi depinde daca vom ramane in viata cetateneasca si de familie sau ne vom retrage din lume. Daca vom alege retragerea din lume, iarasi, de noi depinde ce manastire vom alege si in ce tara: la miazanoapte sau la miazazi, pe Athos sau in Palestina si asa mai departe. Cand te apuci sa alegi, iau nastere sovaieli tulburatoare si dureroase pentru inima, si tocmai aici face trebuinta un glas de Sus. Tu insa cauta, ia aminte, si il vei auzi! Daca e sa alegi viata cetateneasca si de familie, aici toti trebuie sa-si aleaga tovarasa de viata, felul indeletnicirilor si locul lor, meseria, negotul, slujba, legaturile si celelalte laturi de tot felul ale vietii obisnuite, care alcatuiesc intocmirea ei neaparat trebuincioasa. Multe sunt lasate la alegerea noastra, insa se stie ca cea mai buna alegere este cel care impreuna-glasuieste cu voia lui Dumnezeu, atunci cand omul alege ceea ce-I place Lui, altfel spus ceea ce vrea El. Dar cum sa ajungi la asta daca nu primesti glas de Sus?! Si iarasi zic: cauta, ia aminte, si vei auzi. Eu nu pot arata cum anume, pentru ca fiecare trebuie sa auda glasul acesta in felul aparte ce i se potriveste; voi spune insa ca cei cu luare-aminte, care sunt plini de frica lui Dumnezeu, primesc semne de Sus, sunt calauziti de ele si alearga pe calea vietii preabinecuvantate, in pofida faptului ca uneori se afla in imprejurari cat se poate de neprielnice.

Chemat la lucrare, Sfantul Ioan Inainte-Mergatorul o savarseste cu toata osardia, necrutandu-si viata, nepartinind si nedorind sa fie pe placul oamenilor nelasandu-se clintit de indoiala. Aceasta lectie este simpla si toti, chiar fara sa vrea, o indeplinesc, desi poate ca nu intru totul desavarsit. Dupa ce ti-ai ales felul de viata, lucrarea ori slujba, ia seama sa lucrezi in tot ce tine de ea cu constiinta nepatata, asa cum cere legea lui Dumnezeu, legea constiintei, legea vietii si cea civila; nu fa strambatati nici in lucrurile mici, nici in cele mari, ci sa umbli drept. Esti servitor? Slujeste asa cum trebuie. Esti meserias? Fa-ti constiincios meseria. Esti negustor? Negutatoreste dupa dreptate. Esti functionar? Fa-ti datoria asa cum ti s-a aratat, si asa mai departe, in toate urmarind binele aproapelui si slava lui Dumnezeu. Asta arata si Sfantul Ioan cand da povete deosebite pentru oamenii de tot felul. Cand s-a adunat poporul  in jurul lui si il intreba ce sa faca, el raspundea: cel ce are doua haine sa dea celui ce nu are, si cel ce are bucate sa faca asemenea (Lc. 3, 11), altfel spus “ajutati-va intre voi care cu ce puteti”. Il intrebau vamesii ce sa faca, si el le spunea – iar prin ei si tuturor celor ce iau asupra-si slujiri care tin de ocarmuire: sa nu faceti nimic mai mult peste ce va este randuit (Lc. 3, 13). Intrebau ostasii, iar el le poruncea: sa nu asupriti pe nimeni… si sa fiti multumiti cu leafa voastra (Lc. 3, 14), si asa mai departe. Fara indoiala, orice indatorire si orice fel tagma si slujire primea de la el lectia potrivita, care arata ca in fiecare dintre ei este un fel de a lucra cerut de Dumnezeu si bineplacut Lui. Lamureste-ti asta in lumina cuvantului dumnezeiesc si niciodata sa nu te abati de la el cu lucrul.

Pentru mustrarea neinfricata a nedreptatii, Sfantul Ioan este inchis in temnita si acolo este descapatanat prin rautacioasa amagire femeiasca din vremea ospatului si a dansurilor care-i facusera pe toti sa-si iasa din minti. Pentru aceasta, el a fost proslavit in Cer si este slavit in toata lumea crestineasca de pe pamant, iar cei vinovati pentru moartea lui si aici au fost pedepsiti (au fost trimisi in surghiun, unde au trait in saracie si au avut parte de o moarte nenorocita), si in cealalta viata vor suferi, bineinteles, vesnic. Asadar, oricare ar fi clasa ta sociala, meseria, felul de viata, nu te teme atunci cand, facandu-ti treaba cu constiinta impacata, te vei lovi de piedici, necazuri, stramtorari, pierderi si chiar iti vei pune viata in primejdie. Rautatea n-are decat sa triumfe peste un Ochi care vede toate si este o dreapta rasplatire a fiecaruia pentru faptele sale. Aceasta viata este scurta, si pierderile ei tot scurte sunt, pe cand cealalta viata e nesfarsita. A dobandi vesnica odihna printr-o pierdere mica si de scurta vreme – ce schimb slavit si ce atragatoare agonisita! Patimirile vremii de acum nu sunt vrednice de slava ce ni se va descoperi (Rom. 8, 18), spune Apostolul. Iar cat priveste faptul ca cei ce vor sa traiasca in buna credinta vor fi prigoniti, aceasta e o lege a vietii de aici, in mijlocul lumii nedrepte. Si Domnul a patimit, si toti Apostolii, si toti Sfintii, intr-o masura sau alta.

De aceea si noi, avand imprejurul nostru atata nor de marturii, sa lepadam orice povara si pacatul ce grabnic ne impresoara si sa alergam cu staruinta in lupta care ne sta inainte, cu ochii atintiti asupra lui Iisus, incepatorul si plinitorul credintei (Evr. 12, 1-2).

Iata trasaturile din viata Sfantului Ioan pe care trebuie sa le urmam. Sa ia fiecare ce i se potriveste mai bine si sa aplice in viata sa. Doar prin aceas­ta vom arata cinstire adevarata Sfantului Inainte-Mergator, placuta lui si lui Dumnezeu, iar pentru noi mantuitoare. Neincetat sa rasune in inima voastra acest cuvant al lui: tot pomul care nu face roada buna se taie si se arunca in foc (Mt. 3, 10). Sa facem roade vrednice de pocainta, si de legamintele pe care le-am facut, si de numele ce-l purtam, si sa ne invrednicim de bunatatile fagaduite noua, cu harul lui Dumnezeu, Cel in Treime inchinat, a Caruia este slava in veci. Amin”.

(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

***

Cuvantul Parintelui SOFIAN BOGHIU despre moastele Sfantului Ioan Botezatorul

“Capul lui, fraţi creştini, a urmat nişte „drumuri” mai speciale. El a fost recuperat din palatul Irodiadei şi purtat, ca un odor de mare preţ, prin Siria, Mesopotamia, Egipt, iar astăzi este într-o moschee din Damasc, ridicată pe ruinele unei catedrale închinate Sfântului Ioan Botezătorul. Acolo vin mulţi bolnavi, mai ales orbi. Te impresionează privirea lor, fixată undeva în gol… Am întrebat pe cineva: „Ce aşteaptă aceştia, de stau aici de atâta vreme?” şi mi s-a răspuns: „Foarte mulţi dintre ei se vindecă”.

Trupul Sfântului Ioan a rămas îngropat în Sevastia până la anul 362, când Iulian Apostatul a vrut să-l ardă, împreună  cu alte  sfinte moaşte. Creştinii l-au  scos  din  mormânt — era cu trupul întreg – şi l-au dus în Alexandria, punând în locul lui alte oseminte care au fost arse de tiranul împărat. Despre trupul lui nu mai ştim nimic [nota noastra: vezi stirea din 2010: MOASTELE SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL – DESCOPERITE IN BULGARIA]. Înainte de asta, Sfântul Luca, trecând prin  Sevastia,  ia mâna  dreaptă  a sfântului Ioan şi o duce în Antiohia, păstrând-o cu foarte  mare cinste. În timpul lui Iulian au ascuns-o într-un zid, ca s-o ferească de furia tiranului, apoi a ajuns la Athos. Astăzi această mână este la Mănăstirea Sfântului Dionisie şi cu ea se sfinţesc apele.

Fraţi creştini, să nu uitaţi încă un amănunt. Trupul omenesc este tot aşa de valoros ca şi sufletul. „Trupul este templu al Duhului Sfânt, iar voi nu sunteţi ai voştri, ci ai lui Dumnezeu” — spune sfântul Pavel. Cu atât mai mult copilul care ia fiinţă în pântecele mamei, este al lui Dumnezeu. Şi cine va strica templul acesta, îl strică Dumnezeu pe el” — spune sfântul Pavel. Şi apoi, ce ştii tu ce va fi cu pruncul acesta? Când s-a născut sfântul Ioan Botezătorul, cei din jur se întrebau: „Ce va fi cu pruncul acesta?” Era un pui de om, fără nici un alt semn deosebit.

Câţi prunci nu se nasc fără multe semne de oameni mari, şi ajung oameni mari cu adevărat. Câţi prunci ar putea să se nască şi nu se nasc, pentru că mamele îi ucid — şi nu ştiu ce ucid, poate un mare preot, sau un arhiereu, sau poate un om de geniu. Îl ucid. Pentru ce? Pentru că e „incomod”. Preferă să-l omoare, copilul acesta [e] ucis şi aruncat la gunoi sau la câini, ca un pumn de gunoi. Şi cred că au terminat cu el… Nu, nu au terminat, pentru că sufletul lui ţipă acolo, înaintea lui Dumnezeu. Tu omori trupuşorul lui, dar sufletul se întoarce înapoi, pentru că omul şi femeia au stricat vasul lui. Şi ţipă straşnic pruncul înaintea lui Dumnezeu, împotriva mamei ucigaşe şi a tatălui ucigaş! Pentru că amândoi sunt vinovaţi, şi soţul este la fel de vinovat înaintea lui Dumnezeu şi vor da socoteală amândoi pentru această crimă… V-am spus aceste lucruri în legătură cu naşterea sfântului Ioan Botezătorul. Nu vă ucideţi pruncii, lăsaţi-i să se nască, să-i creşteţi aşa, cu toată greutatea. Nu uitaţi că şi dumneavoastră aţi fost prunci, şi cineva s-a ostenit cu fiecare din dumneavoastră, cu fiecare din noi.

Sfântul Ioan a fost ucis cu un an înainte de patimile Domnului. Vă spuneam că trupul lui a rămas îngropat acolo, în închisoare, iar capul a rămas la palatul lui Irod, iar apoi a fost luat de acolo şi păstrat cu foarte mare grijă de către ucenicii lui, ca un odor de mare preţ, un odor sfânt, care-i scăpa din foarte multe primejdii. Din cauza prigoanelor care au urmat, acest sfânt cap a fost păzit şi ascuns. Din când in când numai, îşi face simţită prezenţa — aşa cum izbucnesc uneori izvoare de sub pământ — şi apare odată la Edessa altădată în Egipt… Iar acum este în Damasc, într-o mare moschee, aşa cum v-am spus, o moschee construită pe locul unei catedrale. Am văzut şi eu această moschee luxoasă, cu lampadare şi covoare. Este acolo un mic paraclis acoperit cu email verde şi cu pereţi de sticlă. Acolo înăuntru este capul sfântului Ioan Botezătorul. In jurul acestui paraclis stau foarte mulţi orbi, în genunchi sau turceşte, într-o tăcere care te uimeşte. Stau şi nu văd nimic, dar ochii lor dinlăuntru sunt deschişi. Ei se roagă şi foarte mulţi se vindecă. Ce spun ei numai Dumnezeu ştie, dar, în mod sigur, primesc foarte mult ajutor de la capul sfântului Ioan. Se revarsă foarte multe minuni de acolo asupra acestor musulmani… Vin şi foarte multe femei musulmane, cu copii în braţe, şi se sprijină de bara care înconjoară mormântul, acel sicriu. Il înconjoară de trei ori, apoi pleacă la treburile lor… pleacă cu faţa veselă… Pun şi un fel de pomelnice într-un locşor anume de lângă acel sicriaş. Sunt acolo grămezi de rugăciuni către sfântul Ioan Botezătorul este un semn de mare veneraţie pentru acest sfânt.

Este în calendar o sărbătoare numită Soborul Sfântului Ioan Botezătorul. Aceasta înseamnă sărbătoarea pământească şi cerească a Sfântului Ioan. El este fiinţa de legătură dintre profeţi şi apostoli. E marele pustnic şi marele celib şi totodată, primul martir din lumea creştină: el moare pentru sfinţenia vieţii de familie. S-a spus despre el că venea  „în duhul şi puterea lui Ilie” – acel profet temut, care zguduia conştiinţele într-o vreme când lumea intrase intr-o mare criză duhovnicească…“.

(din: Parintele SOFIAN, Editura Bizantina, 2007, Bucuresti)

Cititi si:

• SFANTUL IOAN BOTEZATORUL, prietenul smerit al Mirelui-Hristos si trezitorul constiintelor noastre (extrase din: Sf. Nicolae Velimirovici, Arhimandritul Sofronie, Parintele Rafail Noica, Parintele Nicolae Steinhardt, Parintele Ioan Buliga)

• “Iata, securea sta la radacina pomilor si tot pomul care nu face roada buna se taie si se arunca in foc”

• INAINTEMERGATORUL IOAN, BOTEZATORUL DOMNULUI si duhul asteptarii Celui Smerit impotriva duhului fariseic si ideologic

• SFANTUL IOAN BOTEZATORUL – “MINUNATA INCRUNTARE”

• Acatistul Sfantului Ioan Botezatorul (text)
• Acatistul Sfantului Ioan Botezatorul – doua versiuni (audio)
• Troparul Sfantului Ioan Botezatorul
• Paraclisul Sfantului Ioan Botezatorul (text)

Cuvinte despre Maica Domnului ale parintilor ARSENIE PAPACIOC SI DUMITRU STANILOAE (audio)

***

LA ADORMIREA PREASFINTEI NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU

Adormirea Maicii lui Dumnezeu – nădejde a trecerii la viaţa veşnică. Moartea e soarta tuturor, pe când slava de după moarte e moştenirea credinţei curate şi vii

În toată lumea creştină se prăznuieşte luminat Adormirea Preasfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare, pentru că ea, după Învierea şi Înălţarea Domnului, este cea mai apropiată şi mai vie încredinţare de slava menită celor ce cred în Domnul. Priveşte la Adormire, si vei pricepe care este nădejdea chemării noastre, iar când vei pricepe nu vei cruţa nimic pentru a o dobândi.

Iată icoana! Maica Domnului a trecut la cele veşnice. O înconjoară Apostolii, care se tânguiesc. Pe loc Se pogoară însă Domnul, înconjurat de îngeri de toţi sfinţii, şi primeşte în braţele Sale preacuratul ei suflet. Aşa a fost Maica lui Dumnezeu. Ea este însă şi Maica noastră, a tuturor, şi a înnoit această cale de mutare din viaţa aceasta în cealaltă, ca în urma ei să se strămute mai apoi la Dumnezeu, pe aceeaşi cale, şi toţi apropiaţii ei, şi ca la vremea potrivită să poată mărturisi: „Iată eu şi copiii mei!” Moartea e soarta tuturor, pe când slava de după moarte e moştenirea credinţei curate şi vii.

Văzând cu mintea această slavă şi nestrămutarea făgăduinţelor ei, precum si înrâurirea pe care încredinţarea de acest lucru o are asupra întocmirii vieţii noastre duhovniceşti, Apostolul Petru nu se poate înfrâna să nu strige:

Binecuvântat fie Dumnezeu… Care ne-a născut din nou, spre nădejde vie, spre moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru noi! (I Petru 1-3)

Păgânii n-aveau nădejde, după cum ne încredinţează Apostolul Pavel. Nă­dejdea moştenirii vieţii veşnice a devenit trăsătură deosebitoare a creştinilor şi cel mai puternic sprijin al tăriei morale pentru răbdarea tuturor ostenelilor şi lipsurilor care sunt de neocolit în viaţa cea după credinţa în Domnul. A căzut această verigă din lanţul mişcărilor duhovniceşti ale omului – şi iată că Domnul o pune la loc şi reface duhul, care căzuse în nenădăjduire. În Sine învie, înalţă la cer şi aşază de-a dreapta lui Dumnezeu şi Tatălui firea omenească, după ce a dat mai înainte încredinţare că unde este El, acolo va fi şi sluga Lui (v. In 12, 26). După aceea, le înfăţişează tuturor în chip vădit mutarea la slavă a Maicii Lui şi a noastre. În fine, nu o dată a arătat aceasta asupra apostolilor şi a multor sfinţi, şi totul ca să întipărească în chip cât se poate de pipăit nu numai gândul, ci şi simţirea slavei celei după aceea (I Petru 1, 11).

Duhul cel nou al vieţii îi umplea pe credincioşii care intrau în această făgăduinţă. Ei încetau să mai trăiască pe pământ şi pentru pământ, având vieţuire în ceruri, după cum arată apostolul, ca nişte moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos. Iată de ce putea oricine să adevereasca prin cuvântul apostolului: „Cine şi ce ne va despărţi de Domnul? Nimeni şi nimic”. Simţeau şi ei necazurile când erau în împrejurări aducătoare de necaz; însă răbdau necazurile, iar prin nădejde se bucurau. Trăind în lume, aveau ceea ce este socotit în lume a fi bun, şi îi vedeau şi pe alţii că au acestea, însă pe toate le socoteau a fi gunoi, din pricina nădejdii care le stătea înainte.

Greu le era şi lor să fie neclintiţi, să nu dea înapoi în viaţă şi în credinţă; ei biruiau însă toate ostenelile prin nădejdea că cel credincios în puţine va fi pus peste multe, că va fi proslăvit împreună cu Cel pentru Care pătimeşte (v. II Tim. 2, 12; Apoc. 21, 7).

Aşa că iată unde e cheia vieţii întru Hristos Iisus, Domnul nostru: în nădejdea vie! Să vă chem oare, fraţilor, a ţine nădejdea care ne este pusă înainte (Evr. 6, 18) pentru a o avea ancoră tare şi de nădejde a sufletului? Aş dori ca la o asemenea chemare să răspundeţi cu dojana: „Oare noi nu suntem creştini?”. M-aş putea bucura de o dojana ca aceasta. Dar dacă la cuvântul despre nădejde inima va răspunde cu întrebarea nedumerită: „Ce este nădejdea şi la ce foloseşte ea în viaţă?”, asta va însemna că acest cuvânt, „nădejde”, este şi de neînţeles pentru minte, şi de neîncăput pentru inimă. Să ştiţi, cel puţin, că dacă dulceaţa cea vremelnică a păcatului, sau nici măcar neapărat a păcatului, atrage cu putere, dacă neplăcerile cu care se întâlneşte omul în viaţă îi moleşesc duhul şi nasc cârtirea, dacă osteneala de a împlini îndatoririle ceruta sau consfinţite de credinţă — ea singură – omoară râvna pentru ele, acesta este un semn că nădejdea – acest motor ceresc – nu a pătruns în sfera vierii noas­tre duhovniceşti, că acest oaspete ceresc n-a cercetat sufletul nostru. Fiindcă atunci când el ne cercetează, reorânduieşte toate în felul său şi face vădiţă prezenţa sa. Când casa este luminată, toţi îşi dau seama de acest lucru după lumina care iese pe ferestre: când casa sufletului nostru e luminată de nădejde, lumina aceasta nu poate să se ascundă, ci se descoperă îndată prin nepăsarea faţă de plăcerile trupeşti şi lumeşti, prin seninătatea şi pacea sufletului în pofi­da tuturor potrivniciilor dinafară şi prin necontenita râvnă nestinsă de a sluji Domnului în sfera unde am fost puşi, în pofida tuturor ostenelilor. Despre cel în care are loc asta se poate spune că a fost născut spre nădejde vie, iar cel in care nu are loc este cufundat în nenădăjduire şi e în lume ca un om fără Dumnezeu.

Dacă ne vom cerceta pe noi înşine cum se cade, câţi dintre noi vor trebui aşezaţi în cea din urmă tagmă? Cu toate acestea, puţini se vor învoi să se socoată creştini neadevăraţi, nedeplini. Nădejdea este simţământul cel mai subţire. Spre mângâierea noastră, dobândirea ei este simplă şi pipăită. Vrei să te împodobeşti cu nădejdea? Începe să slujeşti Domnului prin împlinirea poruncilor Lui, şi vei naşte nădejdea, şi vei creşte în ea. Sluga credincioasă stăpânului este încredinţată că stăpânul e binevoitor faţă de ea şi că nu o va lăsa nicidecum de izbelişte: cel credincios lui Dumnezeu nu poate să nu poarte în sine simţirea bunăvoinţei Lui şi a încredinţării că îl aşteaptă răsplăţi din partea Lui. Dimpotrivă, şi fiul îşi pierde încredinţarea în bunăvoinţa tatălui său atunci când calcă în vreo privinţă voia lui vădită: şi la cei care vieţuiesc cu sfinţenie nădejdea piere când ei încalcă cu bună ştiinţă porunca vădită a Dumnezeu.

În viaţă se întâmplă ca cel care a crezut să purceadă a sluji Domnului. Această slujire naşte nădejdea. Nădejdea, la rândul său, aprinde  şi mai mult râvna de a plăcea lui Dumnezeu. Când omul face mult pe placul lui Dumnezeu, aceasta întăreşte din nou nădejdea. Şi astfel, ele se sprijină, se întăresc şi se cresc una pe alta, până când în cele din urmă toate cele lăuntrice şi dinafară sunt cuprinse de nădejde - şi însuşi Dumnezeul nădejdilor umple omul (v. Rom. 15, 13). Şi ce fericire poate fi mai mare decât atunci când inima dă mărturie că Dumnezeu nu mai este în noi doar nădejde, ci şi gustare a slavei?

Domnul să ne dăruiască, fraţilor, şi nouă lucrul acesta — a prisosi în nădejde, pentru ca avându-o să putem lucra cu multă îndrăznire (vezi II Cor. 3, 12) iarăşi, să arătăm aceeaşi râvnă spre adeverirea nădejdii până la sfârşit (Evr. 6, 11), ca astfel să ne facem moştenitori vieţii veşnice (Tit 3, 7). Amin!

***

Acum prăznuim Adormirea Preasfintei Stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioara Maria. Aceasta a fost însă moartea Maicii Lui Dumnezeu – moarte adevărată, asemenea morţii oricărui om. Şi atunci, de ce a fost numită „adormire“? Poate pentru că Preacurata n-a fost ţinută mult timp în legăturile morţii şi în tărâmul stricăciunii, ci după trei zile s-a desco­perit că ea a înviat, asemenea Fiului ei, Domnul Iisus Hristos, dar mai ales pentru că moartea aceasta a fost cu pace, lină, plăcută, cu dulceaţă, asemenea unui somn dorit, liniştit, după istovirea trupului de către ostenelile zilei.

Dar nu aşa ar trebui să fie, oare, şi moartea noastră? Da. Preasfânta-Născătoare de Dumnezeu este Mama noastră, iar noi suntem copiii ei. Ea merge îna­inte, noi avem datoria să o urmăm. Şi iată lecţia pe care o primim de la Ador­mire noi, care prăznuim ziua Adormirii: an de an, apropiindu-ne de moarte, să ne îngrijim în tot chipul ca moartea noastră să nu fie smulgere cu sfâşiere şi tulburare a sufletului din trup, ci ieşire paşnică şi fără de tulburare din această lume în alta, asemenea unei adormiri tihnite şi line… Se ridică întrebarea: cum să ajungem la aceasta şi ce se cere din partea noastră în acest scop?

Moartea nu este nimicire, ci trecere din acest sălaş pământesc în altul. Dar să luăm un exemplu din viaţa obişnuită: când trec oamenii dintr-un loc în altul cu sufletul nu numai liniştit şi împăcat, ci chiar bucuros? Atunci când nu sunt legaţi prin nimic de locul din care ies, iar de locul unde se mută nu doar că nu se tem, ci doresc din toată inima mângâierile şi plăcerile pe care le aşteaptă acolo. Aşadar să ne însuşim această dispoziţie sufletească şi în privinţa morţii, şi atunci o vom întâmpina nu doar fără necaz şi fără frică, ci cu dorinţă plină de bucurie... Si anume:

1. Să stingem în noi orice împătimire faţă de trup şi faţă de tot ce este trupesc, faţă de pământ şi faţă de tot ce e pământesc. Pentru că atunci când nimic nu te mai leagă de pământ, ce necaz să mai fie când îl părăseşti? Un lucru se desparte cu uşurinţă de altul atunci când nu sunt legate şi nu sunt încleiate, ci numai alipite unul de altul: cu uşurinţă se desparte şi sufletul de trup atunci când în el nu sunt împătimiri faţă de trup şi când el, petrecând în trup, nu vieţuieşte după trup. Călătorul ce merge spre ţinta sa părăseşte liniştit şi fără plăcere locurile unde face popas. De ce? Fiindcă totul e pentru el străin. Şi atunci când inima noastră va socoti străin de sine tot ce e pământesc, nu vom avea greutăţi la trecerea în cealaltă viaţă.

Bineînţeles, nu putem trăi fără unele lucruri sau chiar fără multe lucruri. Putem dobândi însă o asemenea aşezare sufletească faţă de ele încât să ne putem despărţi de ele tot atât de uşor ca şi cum am dezbrăca o haină de care nu mai avem nevoie. De asta să ne şi îngrijim! Cam greu? Da… însă putem face aceasta nu dintr-o dată, ci câte puţin. Cum încurcă vrăjmaşul sufletul in împătimirile pământeşti? Le aduce una după alta cu stăruinţă, aşa cum paianjenul încurcă gâzele care îi cad în plasă, aruncând asupra lor pânză după pânză. Dimpotrivă, cine vrea să iasă din aceste curse trebuie să aibă priceperea de a lucra tocmai pe dos – de a tăia împătimire după împătimire, începând cu cele mai mici şi ajungând la cele mai mari. Cel care s-a împotmolit în noroi scoate mădular după mădular, până se eliberează cu totul: aşa să tăiem împătimire după împătimire, până ce vom deveni cu desăvârşire liberi. Dacă ne vom osteni în felul acesta, în ceasul morţii putem să fim deja rupţi de toate şi gata să părăsim fără necaz pământul şi tot ce e pământesc, aşteptând numai porunca lui Dumnezeu.

2. Însă nu doar împătimirile pământeşti pot tulbura liniştea sufletului în ceasul morţii. Nu mai puţin decât acestea tulbură teama: cum ne vom arăta pe lumea cealaltă, unde trebuie să te arăţi înaintea feţei lui Dumnezeu, Dreptul Judecător, ai Cărui ochi sunt mai luminoşi decât soarele, pătrunzând toate şi văzând toate – iar noi avem multe păcate. Cel care ştie că s-a făcut vinovat cu ceva se teme să meargă la mai-marele său şi cu atât mai mult la împărat: şi păcătosul se teme să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu – atât de teamă încât, după cuvântul dumnezeieşti sunt împinşi să strige: „Munţilor, cădeţi peste noi!” Pricina sunt păcatele, care-L jignesc [=ranesc dragostea Lui, n.n.] pe Dumnezeu. Ca atare, dacă doreşte cineva să întâmpine fără frică moartea şi să treacă liniştit pe lumea cealaltă, să aibă grijă să fie fără de păcat sau, dacă deja a păcătuit, să facă în aşa fel încât păcatele să nu îi fie spre osândă. Cum se face asta? Prin pocăinţă nefăţarnică şi prin hotărârea de a nu mai încălca poruncile Domnului. Cine a păcătuit să nu mai păcătuiască, iar pentru păcatele dinainte să facă pocăinţă. Pocăinţa şi frângerea inimii pentru păcate, împreună cu spovedania şi cu făgăduinţa de a nu mai păcătui, şterg păcatele din toate locurile unde se întipăresc ele: din fiinţa noastră, din tot ce ne înconjoară şi chiar din amintirea lui Dumnezeu, şi îl fac pe păcătosul care se pocăieşte nevinovat înaintea feţei lui Dumnezeu Cel drept, îmbrăcându-l în veşmântul îndreptăţirii, luat din haina Domnului, Care a pătimit pentru noi… Dezlegarea preoţească rupe zapisul păcatelor, iar zapisul, odată rupt, îşi pierde toată puterea, din vrerea însuşi Judecătorului, Care a zis: Câte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în ceruri (Mt. 18, 18). Încredinţarea că aşa sta lucrurile umple inima păcătosului cu nădejde bună, şi măcar că el ştie că a păcătuit, merge înaintea Judecătorului fără cutremur ştiind că înaintea venirii lui acolo a mers îndreptăţirea, altfel spus că acolo este înaintea Judecătorului un Mijlocitor gata să îi ia partea… Căci dacă va păcătui cineva, Mijlocitor avem către Tatăl, pe Iisus Hristos, Cel drept (I In 2, 1). Dacă un criminal ar fi încredinţat că pentru el va mijloci moştenitorul tronului, al cărui cuvânt are putere înaintea împăratului, ar merge la împărat fără frică, orice fărădelege ar fi făcut. Aşadar fără frică şi tulburare se poate arăta înaintea Judecătorului Dumnezeu şi păcătosul care s-a pocăit, întrucât acolo va mijlo­ci pentru el Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, Care a luat păcatele noastre asupra Sa şi le-a ridicat pe cruce, şi Care a zis: Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi de păcate, şi Eu vă voi odihni pe voi! (Mt. 11, 28) Prin urmare, cine vrea să moară liniştit, să se pocăiască şi de acum să nu mai păcătuiască…

3. Dacă, după aceea, la aceste două aşezări sufleteşti – adică la ruperea de toate cele pământeşti şi la pocăinţă – vom mai adăuga şi dorinţa bunătăţilor viitoare, vom întâmpina moartea nu doar fără necaz şi frică, ci chiar cu bucu­rie. Unii pleacă bucuroşi dintr-o casă atunci când în ea e umed, ori sobele scot fum, ori acoperişul e prost… Unii, deşi nu au în casă asemenea neplăceri, se mută cu bucurie în alta deoarece presupun că vor avea parte în ea de mai mult confort şi de avantaje mai mari. Astfel, când vom pricepe cu mintea şi simţi cu inima pe de o parte sărăcia şi nimicnicia bunătăţilor pământeşti, iar pe de alta înălţimea şi necuprinderea bunătăţilor care ne aşteaptă pe lumea cealaltă, vom dori trecerea din această lume în cealaltă nu numai cu plăcere, ci chiar cu năzuinţă puternică, asemenea Apostolului Pavel, care spunea despre sine că doreşte mult să se desfacă de trup şi să fie cu Hristos, şi asemenea Preacuratei Stăpâne, care în fiecare dimineaţă se suia pe Muntele Măslinilor (unde mai apoi avea să fie pus, pentru scurtă vreme, şi trupul ei) şi Îl ruga pe Dumnezeiescul său Fiu să o ia mai repede de aici şi să îi dea putinţa de a vedea frumu­seţea feţei Lui… în locaşurile cereşti. Sufletul care a înţeles ce înseamnă viaţa de aici şi viaţa pe lumea cealaltă va suspina după aceasta din urmă aşa cum cel robit suspină după patrie, călătorul – după casa sa şi cel ce sade în temniţă – după libertate… şi cu multă dorire va chema moartea ca pe o izbăvitoare, binefăcătoare şi mângâietoare. Veţi întreba: „Cum poate fi înălţat sufletul la o asemenea aşezare?” Prin cugetarea la nimicnicia bunătăţilor pământeşti şi la măreţia celor cereşti – iar cel mai sigur prin simţământul amărăciunii tuturor celor pământeşti şi prin gustarea dulceţii celei cereşti. Pentru că atunci, gus­tând dulce, nu va mai vrea amar – se va feri de acesta din urmă şi îl va pofti pe cel dintâi. Sau, şi mai bine zis: atunci sufletul va fugi din această viaţă în cealaltă aşa cum fuge omul la aer curat dintr-o cameră înăbuşitoare.

Iată tot ce ne face trebuinţă pentru a muri liniştiţi: să nu avem împătimiri faţă de cele pământeşti, să trăim în virtute după ce ne-am curăţit conştiinţa, să educăm în noi înşine dorinţa puternică de bunătăţile veşnice. Cea dintâi şi cea din urmă vin de la sine atunci când va fi în noi ceea ce este de căpetenie: conştiinţa curată şi faptele cele bune.

Fraţilor şi părinţilor! Ştim că între toate cele nesigure de pe acest pământ un singur lucru este cu totul sigur: faptul că vom muri… şi că moartea va fi pentru noi fie amară şi chinuitoare, fie plăcută şi desfătată. Deci, să nu ne arătăm a fi proprii noştri vrăjmaşi, amarând ca nişte nepricepuţi trecerea din această viaţă în cealaltă, de vreme ce avem toate mijloacele pentru a o îndulci. Azi, mâine vine moartea – deci, să fim gata! Iată, vin curând! zice Domnul (Apoc. 22, 12). Mica osteneală purtată în acest scop va fi răsplătită cu bucuria cea veşnică. Şi chiar de se va întâmpla să purtăm o osteneală mare şi să pătimim, nu vom ieşi în pagubă… pentru ca pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de slava care va să se arate întru noi (Rom. 8, 18). Amin!”

(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

***

Omilia Sf. Teofan Zavoratul la SCHIMBAREA LA FATA A DOMNULUI

Prin schimbarea Sa la faţă, Domnul arată la ce slavă ridică El în sine firea omenească.

Schimbarea la faţă a omului lăuntric este însă cu neputinţă fără harul dumnezeiesc, care se dă prin Sfintele Taine

“Prăznuind Schimbarea la Faţă a Domnului, suntem datori să ne însuşim însemnătatea ei şi să dăm chip în noi înţelesului ei. Nu pentru Sine însuşi a arătat Domnul, prin Schimbarea la Faţă, slava Dumnezeirii Sale în omenitate, ca Cel slăvit dinainte de veci. El a vrut să arate la ce slavă înalţă El în Sine firea omenească, iar prin aceasta pe orice om: slava Schimbării Lui la Faţă este slava noastră în Domnul Iisus Hristos. El parcă ne-ar spune: „Iată cum o să fiţi!”

Adevărat e cuvântul Domnului! Fără îndoială, asa sunt meniţi să fie toţi cei ce cred în numele Lui – însă aşa ne vom arăta de-abia după cea de-a Doua Venire a lui Hristos, după învierea tuturor şi după reorânduirea a toate; ne vom arăta când vom fi vrednici de aceasta.

Acum se pune întrebarea: cum să ne facem vrednici de asta?! Trebuie să ne schimbăm la faţă lăuntric în această viaţă, ca în cea viitoare să primim slava în care a arătat Domnul omenitatea Sa când S-a schimbat la faţă.

Iată spre ce trebuie, prin urmare, să se îndrepte toată grija noastră: să ne zidim după omul lăuntric (Rom. 7, 22), schimbându-ne la faţă în el din slavă în slavă de la Domnul Duhului (II Cor. 3, 18).

După cum ştiţi, este în noi un om lăuntric, omul cel tainic al inimii. Aţi ascultat, bineînţeles, cum le grăieşte Apostolul Petru femeilor:

Podoaba voastră să nu fie cea din afară — împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (I Petr. 3, 3-4).

Sau, cum zice altundeva Apostolul Pavel:

„Mă rog să vă întăriţi în omul lăuntric prin Duhul lui Dumnezeu” (v. Efes. 3, 16).

Tocmai pe acest om lăuntric îl vom înălţa din slavă în slavă.

„Eu lumină am venit în lume”, zice Domnul. Lumina aceasta este lumina adevărului* adusă de El pe pământ, lumina cunoaşterii dumnezeieşti. S-a întunecat mintea noastră si s-a făcut beznă. Vine Domnul si o luminează. Când în locul adevărului intră în minte minciuna, ea se întunecă, iar când adevărul se întoarce în ea, se luminează si intră în slava sa. Slava mintii este cunoaşterea adevărului. Cu cât îsi însuşeşte ea mai mult adevărul, cu atât urcă mai mult din slavă în slavă. Vreţi să înălţaţi mintea voastră în slava Schimbării la Faţă? Umpleţi-o cu adevărul, pe care l-a adus Domnul pe pământ. Ştiţi în ce constă acest adevăr. Ni-l lămureşte Simbolul de credinţă si ni-l tâlcuieste Catehismul. El mărturiseşte că Dumnezeu există, si că El este întreit în Persoane – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Treimea Cea de o fiinţă şi nedespărţită; că Dumnezeu a făcut lumea prin cuvântul Său, că poartă grijă de ea şi de fiecare făptură din ea, şi cu atât mai mult de om; că în afara lumii acesteia văzute este şi o altă lume, nevăzută, a duhurilor netrupeşti, din care o parte a căzut şi luptă împotriva lui Dumnezeu cu înverşunare; că am fost făcuţi pentru fericire, însă, din insuflarea duhului răutăţii călcând porunca, am căzut în protopărinţi şi răbdăm necazuri potrivit dreptei judecăţi a lui Dumnezeu; că Dumnezeu a arătat faţă de noi o nemărgi­nită milostivire, binevoind ca Dumnezeu-Fiul să Se întrupeze şi să pătimească pentru noi, că Acest Domn, îndreptăţindu-ne pe noi prin moartea pe cruce, a deschis intrare la noi darurilor îmbelşugate ale Sfântului Duh; că Acest Duh, după înălţarea la cer a Domnului, S-a revărsat asupra Sfinţilor Apostoli, iar prin ei şi asupra întregii omeniri, a înfiinţat pe pământ Sfânta Biserică, vindecătoarea, luminătoarea şi sfinţitoarea noastră; că cel care, unindu-se cu Biserica aşa cum este unit un mădular cu trupul, umblă în duhul ei, numai acela umblă în adevăr şi îşi pregăteşte fericirea în veşnicie; că moartea desparte sufletul de trup, dar acestea se vor uni din nou după înviere şi împreună fie vor fi fericite, fie vor pătimi veşnic, potrivit felului în care a lucrat omul pe pământ.

Iată adevăruri! Cine şi le însuşeşte unul după altul, acela alungă minciună după minciună şi intră tot mai mult pe tărâmul luminii. Iar atunci când mintea se umple de tot adevărul şi se uneşte astfel cu el şi se pătrunde de el în aşa fel încât nu numai că nu îngăduie nici un gând împotriva lui, ci, dimpotrivă, supune lui şi verifică prin el orice gând al său şi tot efortul său intelectual, omul alungă din sine tot întunericul şi se face pe de-a-ntregul luminat şi purtător de lumină. Mintea lui este mintea lui Hristos, potrivit apostolului (I Cor. 2, 16).

El se schimbă la faţă din omenesc în dumnezeiesc şi, îmbrăcându-se în lumină din întunecat ce era, luminează în sine însuşi şi îi luminează şi pe toţi cei dimprejur. Acesta este singurul mijloc de înnoire prin duh a minţii noastre (v. Efes. 4, 23). Aşadar cu această înnoire a minţii să vă schimbaţi la faţă (v. Rom. 12, 2), ştiind că toate celelalte învăţături, sunt  potrivit apostolului, sunt gâlcevi ale răilor grăitori în deşert, stricaţi la minte, care înşeală şi se înşală (v. I Tim. 6, 5; II Tim. 3, 8; Tit 1, 10).

Să mergem mai departe. Înţeleptul Solomon spune că Dumnezeu l-a făcut pe om drept sau, aşa cum lămureşte Macarie cel Mare, l-a împodobit cu toată virtutea: cu frica de Dumnezeu, cu smerenia, cu blândeţea, cu înfrânarea, cu dragostea şi aşa mai departe. Când omul a luat aminte la sfatul şarpelui, a primit în sine sămânţa răutăţii egoiste, care, crescând, a dat naştere spinilor patimilor, care au înăbuşit virtuţile. Fiecare virtute a fost acoperită şi înăbuşită de patima potrivnică ei, şi omul a devenit în loc de blând – nestăpânit, în loc de smerit – trufaş, în loc de iubitor – urâtor şi invidios, în loc să fie iubitor de împărtăşire a ajuns pretenţios şi interesat, şi aşa mai departe.

Era luminat cu lumina dreptăţii şi a sfinţeniei, şi a devenit întunecat cu răutatea şi patimile. A venit Domnul să refacă frumuseţea noastră cea dintâi, şi iată ce porunceşte: fericiţi cei săraci cu duhul, fericiţi cei blânzi, fericiţi făcătorii de pace, fericiţi cei curaţi cu inima, fericiţi cei răbdători.

„Lepădaţi, zice, patimile, care vă necinstesc şi vă întunecă, şi fericiţi veţi fi. Refaceţi în voi înşivă curăţia obiceiurilor, întru care era fericit strămoşul Adam si sunt fericiţi locuitorii cerului”.

Fiţi sfinţi, zice Domnul, precum Eu sunt sfânt (I Petr. 1, 16). Şi aici nu este nimic de prisos şi exagerat, pentru că noi suntem după chipul Celui ce ne-a zidit. Chipul acesta a fost stricat prin cădere. El trebuie refăcut. Cum? La fel cum refac pictorii tablourile stricate. Ei ghicesc formele părţilor, găsesc culorile potrivite, aşa cum erau în original, şi refac ast­fel, parte după parte, întreg tabloul, aşa cum era acesta la început. Trebuie să refacem dispoziţiile cele bune, potrivnice patimilor. Astfel, să stingem mânia şi să primim în noi blândeţea, să înăbuşim egoismul şi să refacem dragostea, să alungăm invidia şi să ne întărim în împărtăşirea de bucuria aproapelui, să încetăm a mai osândi si să lăudăm, să nu ne mai însuşim cele necuvenite, ci să dăm, şi aşa mai departe. Astfel, dezrădăcinând patimă după patimă şi înrădă­cinând virtute după virtute, ne vom întoarce la curăţia dintâi; dezbrăcându-ne de omul cel vechi, ne vom îmbrăca în cel nou, care este zidit după chipul lui Dumnezeu, întru dreptate şi întru cuvioşia adevărului (v. Efes. 4, 22, 24), ne vom îmbrăca în Hristos, umblând întru înnoirea vieţii (v. Rom. 6, 4).

Lumina adevărului şi curăţia sfinţeniei şi a despătimirii sunt cele două laturi ale schimbării noastre la faţă lăuntrice. Nu o putem împlini singuri nici pe una, nici pe cealaltă. De aceea ni s-a făgăduit şi ni se dă harul Dumnezeieştilor şi Sfintelor Taine. Scânteia lui este pusă prin Sfântul Botez. Focul lui este hrănit toată viaţa prin Sfânta Pocăinţă şi Împărtăşanie, iar de înteţit este înteţit prin împărtăşirea de toate rânduielile rugătoare şi sfinţitoare ale Bisericii, fiind de trebuinţă credinţa şi faptele cele bune. Atunci când scânteia, căzând într-o materie care se aprinde cu uşurinţă, este înteţită de către vânt, ea se preface grabnic în flacără. Şi în noi, atunci când scânteia harului, pe care am primit-o la botez şi este nutrită prin pocăinţă şi Împărtăşanie, este înteţită prin ostenelile în cucernicie şi în bine, ea luminează nu  numai înlăuntrul nostru, ci şi în afară.

„Foc, zice Domnul, am venit să aprind pe pământ, şi cât aş dori să se aprindă cât mai curând!”

Acest foc este focul harului Atotsfântului Duh, Care S-a pogorât în chipul limbilor de foc şi aprinde foc duhovnicesc în inimile celor ce Îl primesc. Voi ştiţi că aşa este. Şi să aveţi râvnă pentru păstra­rea şi înteţirea acestui foc. Când în om este acest foc, nici o osteneală nu este grea şi totul se face lesne. El aduce pace, curăţie şi putere, şi este acelaşi lucru ca aripile la păsări. Cu aripile sale, pasărea se înalţă în văzduh, iar în noi focul haric ne smulge de la cele pământeşti la cele de Sus, şi nu numai cu gândul, ci şi cu lucrul ne înalţă la desăvârşirea dumnezeiască. Focul, topind minereul impur, extrage din el metalul nobil în stare pură: aşa şi focul Duhului curăţă firea noastră, cea necurată. Mai mult: el se uneşte cu noi. Metalul nobil, in­trodus în cupru, îi adaugă acestuia din urmă sunetul său, foarte curat şi foarte plăcut: aşa şi harul, unindu-se cu duhul nostru, îi împărtăşeşte curăţia sa cea dumnezeiască, atât conştientizată lăuntric, cât si vădită în afară.

Iată mijlocul de a ne schimba la faţă! Să ne însuşim dogmele credinţei şi să hrănim cu ele mintea noastră; să dezrădăcinăm patimile şi să înrădăcinăm dispoziţiile cele bune, iar în primul rând să înteţim în noi harul prin mijloacele harice care sunt cuprinse în Biserică. Aşa va vedea şi aşa se va schimba la faţă omul nostru lăuntric, tainic. Acesta va fi Ioan al nostru – haric, Iacov — drept, Petru - râvnitor în credinţă. Aşa se împlinesc în noi legea şi prorocii – Moisi şi Ilie! Iar sfârşitul care este? Acela despre care Ii vorbeau ei Domnului: a intra în slavă după ce vom fi suferit şi pătimit în ostenelile de a plăcea lui Dumnezeu, înainte de a-şi lua zborul în văzduh, fluturii cei frumoşi sunt închişi în crisa­lide urâte la înfăţişare: si omul nostru lăuntric, atunci când lucrează asa cum îi arată Dumnezeu, se pârguieşte în pofida învelişului grosolan al trupului şi a exteriorului lipsit de strălucire. Când va veni sorocul, el va lepăda trupul cel gros, se va rupe din legăturile dinafară, în care îl ţine curgerea vieţii acesteia,  şi işi va lua zborul în Sus – către Dumnezeu, în ceata îngerilor şi a sfinţilor, ca să petreacă acolo de-a pururea, întru veselie şi bucurie, până la învierea cea de obşte, când va începe deplina fericire fără sfârşit.

Domnul să vă ajute să fiţi în aşa fel, încât schimbându-vă la faţă aici să vă învredniciţi a intra în slava Lui în veacul ce va să fie. Amin!”

(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

Legaturi:

• Iara si iara… PERFUZII VITALE PENTRU INCERCARILE VREMURILOR
• NE MAI STIM CHEMAREA ADEVARATA? O MAI LUAM IN SERIOS? – Arhimandritul Sofronie
• FIRESCUL MINUNILOR, SIMPLITATEA NOBILA A SFINTENIEI. Parintele Rafail despre duhovnicul sau sfant, Cuviosul Sofronie

• PARINTELE RAFAIL: DIN CE MOARTE NE-A IZBAVIT HRISTOS PRIN MOARTEA SI INVIEREA SA? (si VIDEO)
  

• Parintele Arsenie Muscalu: Viata in Biserica: “FOC AM VENIT SA ARUNC PE PAMANT!”
• SCRISOARE CATRE UN PRIETEN, LA POGORAREA SFANTULUI DUH
• POGORAREA SFANTULUI DUH. Predica Sfantul Teofan Zavoratul. “Au nu stiti ca biserica a lui Dumnezeu sunteti si Duhul lui Dumnezeu traieste intru voi?”
• Atintiti cu privirea la Cer… Mitropolitul Hierotheos Vlachos despre TRAIREA EVENIMENTULUI INALTARII LUI HRISTOS IN VIATA PERSONALA
• “Lu­minatorul trupului este ochiul…” PARINTELE MIRON MIHAILESCU despre porunca de a vedea lumea prin ochii lui Dumnezeu si despre DUREREA IROSIRII

• “In aceasta lume in care diavolul isi striga isteric chemarile…” DESPRE DISCRETIA SFINTENIEI SI TAINA VIE A SALASLUIRII DUHULUI SFANT

• PREDICA P.S. SEBASTIAN LA DUMINICA TUTUROR SFINTILOR: Sfintenia este posibila si este poruncita si pentru mireni, si pentru cei casatoriti!
• Sfantul Iustin Popovici: “SFINTENIA ESTE STAREA NORMALA A SUFLETULUI NOSTRU… Sa te sfintesti tu insuti mai intai, si apoi sa sfintesti pe altii“

Sfintenia se manifesta intotdeauna ca lumina. Din acest adevar traieste Evanghelia lui Hristos si in lumea aceasta si in cea ingereasca, in Schimbarea la Fata a Mantuitorului Hristos ni se infatiseaza modelul transformarii fiecaruia dintre noi prin sfintenie in lumina (vezi Matei 17,2; Luca 9,29). Transfigurati prin sfintenie, sfintii revarsa pururea razele luminii celei pline de har care, uneori, prin harul lui Dumnezeu, poate straluci din ei ca un soare. Lucrul acesta se intampla foarte adesea sfintilor Asceti. Iata cateva exemple.

“Era un oarecare avva Pamvo si despre acesta se spune ca a staruit trei ani cerand de la Dumnezeu si zicand: “Doamne, nu ma slavi pe mine pe pamant!”; si Dumnezeu l-a slavit pe el atat de mult, incat nu putea cineva sa-l priveasca in fata, din pricina slavei pe care o raspandea fata lui”.

“Spuneau despre avva Pamvo, ca asa cum Moise a luat chipul slavei lui Adam atunci cand a fost slavita fata lui, tot asa si fata lui avva Pamvo stralucea si era intocmai ca un imparat sezand pe tronul lui; in acelasi chip era si avva Silvan si avva Sisoe “.

“Spuneau despre avva Sisoe, ca atunci cand urma sa se savarseasca, in timp ce parintii se gaseau asezati langa el, fata lui stralucea ca soarele; si le spunea lor: “Iata avva Antonie a venit”; iar dupa putina vreme, le spunea: “Iata, ceata Proorocilor a venit”; si fata lui stralucea si mai mult, si le zicea: “Iata ceata Apostolilor a venit”; si fata lui s-a umplut indoit de lumina. Si iata-l ca vorbea cu unii: iar batranii s-au rugat de el, spunand: “Cu cine vorbesti, Parinte?” Si acela le-a zis: “Iata ingerii au venit sa ma ia si-i rog sa fiu lasat sa ma pocaiesc putin”. Si batranii i-au zis lui: “N-ai nevoie sa te pocaiesti, Parinte!” Dar batranul le-a zis: “inca nu stiu sa fi pus inceput”; si atunci toti au aflat ca este desavarsit. Si din nou fata lui s-a facut ca soarele. Si toti au strigat, iar el le-a zis lor: “Vedeti, Domnul a venit si zice: Aduceti-Mi vasul pustiului”; si indata si-a dat duhul. Si a fost ca un fulger; si toata casa s-a umplut de buna-mireasma”.

Un exemplu asemanator avem in timpurile mai noi pe Sfantul Serafim din Sarov (Convorbirea cu Motovilov).

Transformat prin nevointele in har, omul devine treptat din ce in ce mai sfant si mai luminos. A trai cineva in spirit evanghelic inseamna sa reverse lumina Cuvantului lui Dumnezeu, lumina dumnezeiasca necreata, sa se transforme in lumina, sa devina lumina, pentru ca viata si lumina sunt de-o-fiinta in Dumnezeu si in Dumnezeul-om (vezi Ioan 1,9) si de aici si in toti crestinii adevarati. Aceasta stralucire a Luminii celei pline de har este infatisata in Sfintele Icoane, printr-un nimb de lumina. Trasatura caracteristica a personalitatii sfantului este aceea ca el iradiaza lumina adevarului vesnic, a dreptatii, a sfinteniei si frumusetii.

“Si lumina in intuneric lumineaza si intunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1,5).

“Mă doare inima, pătimeşte sufletul meu şi cele dinăuntru ale mele se sfâşie! De unde să iau lacrimi, de unde să iau frângere de inimă şi suspinuri ca să plâng după vrednicie, că am rămas orfani şi s-a împuţinat sfinţenia dintre noi?

Văd, Stăpâne, că pe Sfinţii Tăi, cum se ia aurul ales, îi iei din lumea aceasta deşartă la odihna vieţii veşnice.

Văzând roadele bine coapte, lucrătorul de pământ sârguieşte să le culeagă, ca să nu sufere vătămare: şi Tu, Mântuitorule, îi culegi pe cei aleşi, care cu dreptate se ostenesc.

Iar noi, cei leneşi şi slabi cu voia, stăruim în învârtoşarea noastră şi roada noastră rămâne întotdeauna nepârguită, fiindcă nu ne hotărâm să ne ostenim, fără a ne cruţa pe noi înşine, ca să ne pârguim în faptele cele bune şi să fim adunaţi pe drept în jitniţa vieţii.

„Vai mie, vai!” spune, suflete, şi plângi, rămânând aşa curând lipsit de Părinţii cei desăvârşiţi şi de drepţii nevoitori. Unde sunt Părinţii noştri? Unde sunt Sfinţii? Unde sunt privighetorii? Unde sunt trezvitorii? Unde sunt smeriţii? Unde sunt blânzii? Unde sunt cei ce se liniştesc? Unde sunt înfrânaţii? Unde sunt cei cu inima înfrântă, care în rugăciune curată stăteau înaintea Domnului ca nişte îngeri ai lui Dumnezeu? S-au mutat de aici la Cel Sfânt, având candelele aprinse.

Vai nouă! În ce vremuri trăim? În ce adânc al răutăţilor am ajuns? Părinţii noştri au intrat în limanul vieţii, ca să nu vadă necazurile şi smintelile care ne ajung pentru păcatele noastre. Ei se încununează, iar noi dormităm, dormim şi ne facem voile.

Doamne, fie-Ţi milă de noi! Trezeşte gândurile noastre care se învârt în deşertăciune. Dăruieşte-ne frângere de inimă şi lacrimi, ca să se lumineze cu ele întrucâtva orbirea inimii noastre şi să putem vedea calea pe care au mers Părinţii noştri în urma Ta. Dăruieşte-ne dorinţa şi puterea de a merge pe aceeaşi cale, ca împreună cu dânşii să primim şi noi partea celor mântuiţi, întru slava numelui Tău”.

(din cartea Sfantului Teofan Zavoratul: “Psaltire, sau cugetari evlavioase si rugaciuni scoase din facerile Sfantului Efrem Sirul si asezate dupa randuiala Psalmilor lui David“, Ed. Cartea Ortodoxa, Bucuresti, pag. 86-87)

Legaturi:

• PARINTELE ARSENIE PAPACIOC A TRECUT AZI, 19 IULIE, LA DOMNUL. Inmormantarea va avea loc joi, la Techirghiol (UPDATE VIDEO)
• Parintele Arsenie Papacioc, despre ucenicul sau, Vladica Bartolomeu Anania, dupa trecerea sa la Domnul: ERA ODIHNITOR, MANGAIETOR, INIMA CALDA… (VIDEO)

… Cand ti-e drag cineva, orice miscare te odihneste. Era odihnitor. Iarta-l, Doamne, si ma ia si pe mine langa el!’

• IN ACEASTA SEARA MITROPOLITUL BARTOLOMEU ANANIA A PLECAT SPRE LUMINA CEA NEAPUSA, INAINTE DE A FI IMPLINIT 90 DE ANI: “Moartea, practic, nu exista, pentru ca noi credem in Inviere!” (MARTURII VIDEO)

• S-au scurs 2 luni de la plecarea discreta dintre noi a unui duhovnic de Pateric: PARINTELE NICODIM BUJOR

• Ne pleaca Batranii… Parintele PETRONIU TANASE A ADORMIT IN DOMNUL, AZI, IN JURUL ORELOR 16.00
• “Nu este cel ce intelege, nu este cel ce cauta pe Dumnezeu…”

• “In aceasta lume in care diavolul isi striga isteric chemarile…” DESPRE DISCRETIA SFINTENIEI SI TAINA VIE A SALASLUIRII DUHULUI SFANT

Cititi si:

Ce ne învaţă Petru şi Pavel prin înţelesul numelor lor şi prin schimbarea acestora

“Prăznuind acum în cinstea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, trebuie sa primim de la ei şi povaţuirea cuvenita zilei, ca sa nu praznuim in deşert, ci prin prăznuire să învăţăm cum să trăim creştineşte, iubind. La Sfinţii Apostoli totul este dătător de învăţătură: pilda vieţii lor, ostenelile în propovăduirea Evangheliei şi mai ales scri­erile lor de Dumnezeu insuflate, cu care şi suntem îmbiaţi în fiecare an prin cele ce se citesc în biserică. Cine doreşte, poate să tragă învăţătură şi din acest izvor îmbelşugat, dar adânc; eu însă vreau acum să-mi opresc luarea-aminte, împreună cu voi, la ceea ce e mai simplu şi mai apropiat nouă, şi anume la numele Sfinţilor Apostoli verhovnici, şi să scot din ele, pentru mine însumi şi pentru voi, o lecţie pe ziua de astăzi. Vă rog să ascultaţi.

În primul rând, pătrundeţi cu gândul în noima numelor acestor Sfinţi Apostoli: ce înseamnă numele „Petru” şi „Pavel”, şi de ce Domnul a rânduit ca ei să fie prăznuiţi împreună?

„Petru” înseamnă „piatră”, şi arată tăria, sta­tornicia şi neclintirea. „Pavel” înseamnă „mic”, şi arată părerea de sine lipsită de îngâmfare, defăimarea de sine şi smerenia. Împreună, Petru şi Pavel ne învaţă că trebuie să fim tari în credinţa şi în vieţuirea creştină, dar totodată smeriţi şi defăimători de sine, şi ne arată că nu trebuie să fim tari fără să fim smeriţi, ci, dimpotrivă, cu cât este cineva mai smerit, cu atât este mai tare şi mai neclintit în credinţa şi în vieţuirea creştină. Cel ce clădeşte o casă face la început temelie adâncă: şi în creştinism trebuie să ne adâncim prin defăimarea de sine, ca să ne întemeiem cu tărie în el şi abia apoi să ne clădim casa mân­tuirii, aşa cum ne arată Domnul, Care e temelia mântuirii noastre – temelie pe care nimeni altul n-o poate pune – şi Care, fiind mai presus de toate, S-a  smerit totuşi, ascultător fâcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce. Astfel, smerenia este cea mai trainică temelie a vieţii şi a virtuţii creştine. De ce aşa? Pentru că fără harul dumnezeiesc nu putem nici să gândim, nici să facem vreun lucru bun, iar harul lui Dumnezeu nu se dă celor încrezuţi, care nădăjduiesc în puterile lor. Spre cine voi căuta, zice Domnul, fără numai spre cel blând si smerit, care tremură de cuvintele Mele? Ploaia se coboară de sus şi adapă locurile joase: şi smerenia atrage harul îmbelşugat al lui Dumnezeu, iar trufia şi nădăjduirea în sine îl fac să se îndepărteze. Aceasta este legea dreptăţii dumnezeieşti: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har. Nu cred că e nevoie să vă mai lămuresc, fraţilor, la ce îndatorează lucrul acesta, deoarece vedeţi, fără îndoială, şi singuri.

În al doilea rând, luaţi aminte la schimbarea numelor apostolice. Petru se numea înainte Simon, iar Pavel - Saul. Domnul le-a schimbat numele şi pe Simon l-a numit Petru, iar pe Saul – Pavel. Această schimbare a numelor arată schimbarea esenţială care s-a petrecut în sufletele Apostolilor, pentru că Dumnezeu nu pune numele la întâmplare, ci în aşa fel că prin punerea lor nu numai că arată schimbarea, ci o şi face. La fel, fraţilor, primim şi noi, toţi creştinii, un nume nou printr-o schimbare esenţială. Ne naştem, ca toţi oamenii, din Adam cel vechi, şi după acest Adam de pământ ne numim şi suntem şi noi de pământ, precum şi acela era de pământ. După aceea însa ne naştem pentru a doua oară în Adam Cel nou – în Domnul nostru Iisus Hristos, şi după Acest Adam Ceresc ne numim şi suntem cereşti, precum şi El este ceresc. Creştinul se împodobeşte cu numele lui Hristos tocmai pentm că primeşte o viaţă nouă de la Hristos Domnul. Dacă este cineva în Hristos, faptura nouă este (II Cor. 5, 17). Aceasta se săvârşeşte prin Sfintele Taine, şi se săvârşeşte prin cuvânt. Odată cu cuvintele „se botează robul lui Dumnezeu” moare omul cel vechi şi se naşte cel nou; odată cu cuvintele: „pecetea darului Sfântului Duh” se pogoară şi se întipăresc în fiinţa noastră noile puteri harice. La început, Dumnezeu, dând nume celor ce nu erau, le-a dat şi fiinţare: şi aici, cuvântul lucrător de taină pricinuieşte în chip de taină ceea ce a plănuit Dumnezeu. Cugetând la asta, fraţilor, ce vom spune? Vom spune: „Mulţumim Domnului pentru darul Lui negrăit!”

Şi atâta doar? Nu, ci potrivit numelui nostru să fie şi vieţuirea noastră. Hristos, odată înviat, nu mai moare: şi noi, odată renăscuţi prin har la viaţa nouă, să începem a umbla întru înnoirea vieţii (v. Rom. 6, 4). Dumnezeu, Cel mai înainte de veci, încă dinainte de întemeierea lumii ne-a numit pe noi ca să ne înfieze prin Iisus Hristos (v. Efes. 1, 4-5). Numindu-ne astfel însă, El tot atunci ne-a ales, altfel spus ne-a menit întru Sine ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea Lui în dragoste. Aşadar, fraţilor, fiind părtaşi chemării cereşti, să umblaţi cu vrednicie după chemarea cu care aţi fost chemaţi (Efes. 4, 1), ca altminteri să nu cadă şi asupra vreunuia dintre noi mustrarea: ai nume că trăieşti, dar eşti mort (Apoc. 3, 1). Numele nu ne este de folos singur. Trebuie să adăugăm la nume şi fapta. Iudeii se lăudau că sunt fii ai lui Avraam şi se mândreau cu asta; Domnul ce le-a zis însă: Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul (In 8, 44). Şi noi suntem de fapt aşa cum ne vede Domnul, deşi El nu doreşte să ne vadă niciodată astfel. Numele nostru este cel de „creştini”, însă de fapt poate că unii dintre noi sunt păgâni, iar alţii necredincioşi prin felul  lor de a gândi şi de a trăi. Asa îl şi vede Dumnezeu, şi  unul ca acesta poartă în chip de taină numele potrivit – bineînţeles, nu spre îndreptăţire, ci spre mustrare. Să râvnim, deci, a fi aşa cum Dumnezeu doreşte să ne vadă pe toţi în Domnul nostru Iisus Hristos, adică sfinţi şi neprihăniţi în dragoste, precum ne-a şi nu­mit în El mai înainte de întemeierea lumii. Iar pentru asta, cel ce are de slujit,  să slujească; cel ce are îndatorirea de a învăţa, să înveţe; cel ce este într-un post de conducere, să conducă; cine are îndestulare materială, să dea cu simplitate şi altora; între noi să trăim în dragoste nefăţarnică, urând răul şi alipindu-ne de bine, să fim harnici cu osârdie, să ardem cu duhul, slujind Domnului prin  rugăciunile de acasă şi prin cele de la biserică. Indeobşte, potrivit Apostolului,

nu trebuie să ne potrivim cu acest veac, ci trebuie să ne schimbăm prin înnoirea minţii, deosebind care este voia lui Dumnezeu cea bună, şi plăcută, şi desăvârşită (Rom. 12, 2).

Dacă ne vom întocmi un asemenea fel de viaţă şi vom fi statornici în el, biruind toate piedicile – atât cele dinafară, cât şi cele lăuntrice -, luaţi seama  ce făgăduinţe mari ne vesteşte Domnul:

Biruitorului îi voi da să mănânce din mana cea de taină, şi îi voi da lui o pietricică albă, şi pe pietricică scris un nume nou, pe care nimeni nu-l ştie decât primitorul (Apoc. 2, 17),

şi în continuare:  

Cel ce biruieşte va fi îmbrăcat în veşminte albe, şi nu voi şterge nicidecum numele lui din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui (Apoc. 3, 5),

iar în cele din urmă:

Pe cel ce biruieşte îl voi face stâlp in templul Dumnezeului Meu, şi afară nu va mai ieşi, şi voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, al Ierusalimului celui nou, care se pogoară din Cer, de la Dumnezeul Meu, şi numele Meu cel nou (Apoc. 3, 12).

Ce poate fi mai presus de asta? Deci, cel ce are urechi de auzit, să audă. Amin!”

(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)