• De cremene să stai în Adevăr, dar cu blândeţe să-l primeşti pe păcătosul înşelat de diavol. Nu judeca, ci arată tuturor iubire. Şi să nu zici în sinea ta: Acesta-i păcătos, iar eu sunt drept, că vei avea de indurat ispită.
• Nu cu cuvinte aduci pe altul la credinţă. Oricât de lungi şi frumoase cuvântări ai rosti, rămân tot vorbe goale de nu e adevăr în viaţa ta. Se spune că venind în Alexandria Sfântul Antonie, înfăţişarea şi purtarea sa au fost mai grăitoare decât toate ritorisirile teologice.
• Dracii nu se scot din om cu vorbe, fie ele vorbe sfinte. Ci cu puterea Duhului alungă draci cel care are duh puternic, că-i grea lucrarea şi sleieşte de puteri. Şi izbuteşte având milă şi dragoste de frate şi voind să-l vadă izbăvit de rele. Aşa, uitând de sine, lasă să lucreze marea putere a lui Dumnezeu.
• Mai înainte însă de-a-i încreştina pe alţii, fii tu creştin adevărat, ca nu cumva să ţi se spună: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!”. Nu poate pătimaşul să se facă apostol şi să rămână nerănit de draci. Fii apostol cu fapta, nu cu vorba, ca să nu te întrebe duhul rău: „Îl ştiu pe Pavel, dar tu cine eşti”?
• Nu-i om pe lume să n-aibă nevoie de ajutorul tău. Ia seama mai întâi la suferinţa sufletelor. Cum să-l ajuţi, nu-i carte să te înveţe. Fă-o cu gingăşie. Şi cu mare umilinţă. Mândria otrăveşte roadele iubirii. Şi uneori e bine iubirea să lucreze, alteori mai bine e să aştepte până ce inima-i vesteşte. Că iubirea pururi cată la celălalt, gata în orice clipă să-i sară în ajutor. Şi rugăciunea o luminează cînd şi cum să ajute. Şi tot ea ne face în chip minunat văzători ai tainei celui de lângă noi... Iubirea nu cere mari isprăvi şi planuri mari; face mult bine doar cu o vorbă bună, cu o privire, cu o mică rugăciune…
• Nu-i om să n-aibă nevoie de bunătatea noastră. Pe nimeni să nu judecăm şi pentru toţi să ne rugăm, că-s cu toţii aşa năpăstuiţi. Şi toţi bolnavi. Nu-i unul teafăr cu sufletul. Că tot păcatul e boală. Şi chiar de par voioşi şi zdraveni, în faţa veşniciei sunt nişte betegi, că nu ştiu de Dumnezeu. Şi mulţi din cei ce nu ştiu de Dumnezeu par împodobiţi cu multe şi înalte virtuţi, iar creştinii câteodată se văd mai răi ca ei. Numai că aceia nu-L cunosc pe Dumnezeu, şi acest păcat al lor e mai mare şi mai rău decât toate.
• De ştii că fratele tău are necazuri, roagă-te pentru el, că-i datorie creştinească, şi-ai să dai seama de n-o săvârşeşti.
• La inima omului se-ajunge prin rugăciune. Şi ce să-i spunem şi cum să-i vorbim tot rugăciunea ne învaţă.
• Păcatul pentru care-l osândeşti pe celălalt se face păcat al tău. Şi întotdeauna, osândind şi clevetind, pe tine singur ai să te răneşti.
• De vezi la ceilalţi păcat şi suferinţă, spune-ţi: “Eu sunt vinovat!”

(din: Jean-Claude Larchet, Tine candela inimii aprinsa. Învăţătura parintelui Serghie, Editura Sophia, Bucuresti, 2007)

“(…) Multi fii ai sai duhovnicesti, bolnavi sufleteste sau psihic, s-au tamaduit cu ajutorul Parintelui Serghie, care a strabatut impreuna cu ei pustia de iad a suferintei. Pe Parintele Grigorie Krug, de pilda, care i-a stat in preajma peste douazeci de ani, l-a izbavit din mari si grele ispite, urcandu-l pana la urma pe inaltimile duhovnicesti.

Pururi alaturi de fiii sai, dar niciodata silnic. Daruit cu totul lor, se atinea in umbra; era parinte dupa chipul Parintelui ceresc, de la Care vine toata părinţimea, smerindu-se ca sluga inaintea Stapanului, implinind cu fapta cuvantul Sfantului Ioan Botezatorul, care spune: ”Acela trebuie sa creasca, iar eu sa ma micsorez” (In 3, 30). Urmand lui Dumnezeu, Care-i da omului toata libertatea, Parintele Serghie nu s-a impus si n-a impus niciodata nimic fiilor sai duhovnicesti. El i-a invatat ce inseamna libertatea de fii ai lui Dumnezeu, lucrul cel mai greu dintre toate. De aceea multi au ales in locul indrumarii sale delicate, predate cu credinta libertatii fiecaruia si lucrarii harului, părinţia [paternitatea duhovniceasca, n.n.] mai autoritara a altor duhovnici. (…)

Strain de lume, dar apropiat de oameni, Parintele Serghie lua aminte cu durere la suferinta celor din lume, suferind alaturi de toti, apropiati sau straini, cunoscuti ori necunoscuti. Citea ziarele nu pentru a-si trece timpul, ci pentru a afla ce se intampla in lume, luand parte astfel la ”calvarul unei omeniri suferinde”. Si asa, in fiecare zi, cu adevarat se facea partas la necazurile si suferintele tuturor oamenilor si se ruga pentru intreaga lume. Se gandea cu dragoste la Rusia sa si plangea de mila poporului rus, aratandu-si solidaritatea cu el prin cinstirea nestirbita a Bisericii-Mame.

Iubirea sa fata de semeni era uriasa si-i cuprindea pe toti, oricare le-ar fi fost rangul sau destoinicia, fie ca erau destepti sau pacatosi. Pe toti ii intampina cu chip surazator, cu bucurie si cu bunatate; era binevoitor fata de toti, rabdator cu toti, bland cu toti… Blandetea-i mai cu seama misca pe data inimile. Era la el nu o insusire fireasca, ci o minunata virtute, un har dumnezeiesc castigat prin multa osteneala cu care-si supusese firea iute, gata usor sa se aprinda.

Aspru cu sine, era peste masura de ingaduitor cu ceilalti; nu invinuia si nu judeca pe nimeni, socotind judecarea aproapelui semn de mandrie, patima rea care i-a dus la cadere pe ingeri si pe oameni. De neclintit cand era vorba de invatatura de credinta ortodoxa si de respectarea poruncilor, deosebea cu dragoste pe cel gresit de greseala sa, pe pacatos de pacatul lui, infierand vina si milostivindu-se de vinovat.

In orice imprejurare, cu gingasie, deplina daruire si luare-aminte ii asculta pe toti. Era cu totul plin de grija fata de cei pe care-i luase sub aripa sa si se simtea raspunzator pentru durerea intregii lumi. Gandindu-se la altii, fireste ca uita de sine, asa ca intrebat cum ii merge, raspundea vorbind de cei pe care-i purta in inima, spunand: Cutare e bolnav, cutare are greutati…

Om al rugaciunii, invata ca rugaciunea este cea care ne intoarce ochii spre suferinta semenilor, prieteni ori straini, si ne lumineaza cum sa-i ajutam”.

• Cititi integral la: Sfantul Siluan Athonitul catre Chiril Sevici (Cuviosul Serghie de mai tarziu): “DU-TE SI SPUNE OAMENILOR CAT SE POATE DE DES: POCAITI-VA!”

(din: Jean-Claude Larchet, Tine candela inimii aprinsa. Învăţătura parintelui Serghie, Editura Sophia, Bucuresti, 2007)

Din aceeasi carte, extrase din invataturile Cuviosului Serghie:

• Povatuiri de mare folos ale Parintelui Serghie: “Cand sufletul ti-e tulburat, alearga la cainta; de n-ai cainta, caieste-te de necainta ta!”

Nu-i om care să se simtă în largul său pe acest pământ. Asta ne e crucea.

Nu crede că eşti rob pe viaţă păcatului. Nădăjduieşte cu tărie în mila lui Dumnezeu. Că la El e multă milă şi iertare. De-I cerem, pe dată ne iartă şi ne izbăveşte.

Să nu deznădăjduieşti nicicând pentru greşelile din zilele trecute. Ia-ţi viaţa în orice zi de la început. Şi socoteşte ziua de azi ca pe cea din urmă. Altminteri, după cuvântul părintesc, e timp pierdut.

Mai de folos îi este omului să aibă voinţa slabă, decât una tare. Ca să-şi vadă neputinţa şi slăbănogeala. Altminteri, se trufeşte cu puterea sa şi, plin de sine, se leapădă de Dumnezeu.

Marea iscusinţă a vieţii duhovniceşti e să lucreze omul cu puterea lui Dumnezeu, nu cu puterile sale. Marea înţelepciune este să-L ai pe Domnul sălăşluit în tine.

Continuare AICI

• TINE CANDELA INIMII APRINSA! - Invataturile esentiale ale Parintelui Serghie despre duhul si practica rugaciunii

Fă din rugăciune candelă nestinsă a inimii tale, şi untdelemnul ei pururea să-l picuri, măcar cât picătura de puţin. Veghează ca fecioarele înţelepte, nu dormi ca cele nebune, ca să nu te afle clipa morţii negătit.

Ţine candela inimii pururi aprinsă. De se stinge, iute s-o aprindem din nou. Şi se stinge de păcătuim. Dar căindu-ne, să ne luminăm iarăşi cu ea. Iar candela nu-i alta decît rugăciunea.

Continuare AICI

• Cuviosul Serghie Şevici (+25 iulie 1987) despre iubire: “Ia seama mai intai la suferinta sufletelor!”

De cremene să stai în Adevăr, dar cu blândeţe să-l primeşti pe păcătosul înşelat de diavol. Nu judeca, ci arată tuturor iubire. Şi să nu zici în sinea ta: Acesta-i păcătos, iar eu sunt drept, că vei avea de indurat ispită.

Nu cu cuvinte aduci pe altul la credinţă. Oricât de lungi şi frumoase cuvântări ai rosti, rămân tot vorbe goale de nu e adevăr în viaţa ta. Se spune că venind în Alexandria Sfântul Antonie, înfăţişarea şi purtarea sa au fost mai grăitoare decât toate ritorisirile teologice.

Dracii nu se scot din om cu vorbe, fie ele vorbe sfinte. Ci cu puterea Duhului alungă draci cel care are duh puternic, că-i grea lucrarea şi sleieşte de puteri. Şi izbuteşte având milă şi dragoste de frate şi voind să-l vadă izbăvit de rele. Aşa, uitând de sine, lasă să lucreze marea putere a lui Dumnezeu.

Mai înainte însă de-a-i încreştina pe alţii, fii tu creştin adevărat, ca nu cumva să ţi se spună: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!”. Nu poate pătimaşul să se facă apostol şi să rămână nerănit de draci. Fii apostol cu fapta, nu cu vorba, ca să nu te întrebe duhul rău: „Îl ştiu pe Pavel, dar tu cine eşti”?

Continuare AICI

• Documentar VIDEO cu Jean-Claude Larchet despre Cuviosul Părinte Serghie Șevici (Serge Chevitch):

ASPECTE DIN VIATA LUMINOASA A UNUI “STARET AL VREMURILOR NOASTRE”, DARUIT CU HARISMA TAMADUIRII BOLILOR PSIHICE:

Fiul lui Gheorghe Sevici si al Mariei Struve Chiril – viitorul staret Serghie – , s-a nascut la 3 august 1903 (21 iulie, dupa calendarul nou), la Haga (Olanda), unde parintii sai erau in vizita la bunicul sau dinspre mama, Chiril, care era ambasador al Rusiei in Tarile de Jos. A fost adus in Rusia pe cand avea trei saptamani. (intreaga biografie aici)

(…)

Ducand tot mai mult o viata de rugaciune si cautand sa implineasca invataturile Parintilor din care se hranea zilnic, Chiril s-a simtit atras de viata monahala. Ratiuni familiale insa l-au impiedicat sa intre indata in monahism; trebuia sa contribuie la intretinerea parintilor, a surorii, nepotului si a doua slujnice in varsta. Ducea totusi pe cat ii statea in putinta o viata de monah ”in lume”. In 1938, i-a marturisit Staretului Siluan dorinta sa de a deveni monah. Acesta i-a dat binecuvantarea sa intr-o scrisoare (1), in incheierea careia ii dadea un sfat care s-a dovedit profetic: ‘‘Du-te si spune oamenilor cat se poate de des: Pocaiti-va!’‘ Cand Chiril s-a hotarat sa se retraga in Muntele Athos, a izbucnit razboiul.

In urma pactului germano-sovietic si datorita unei atmosfere de ”xenofobie generala”, Chiril, ca vechi conducator al miscarii Tinerilor Rusi, a fost arestat impreuna cu mai multi dintre compatriotii sai, la sfarsitul lui mai 1940, si inchis in lagarul de concentrare de la Vernet (2). Eliberat dupa o vreme, a fost din nou arestat, la 22 iunie 1941, de autoritatile germane de aceasta data, chiar in ziua invadarii teritoriului sovietic de catre trupele Wehrmacht-ului si in aceeasi zi in care patriarhul Serghie a tinut o cuvantare cerand ortodocsilor rusi din lumea intreaga sa contribuie la apararea patriei lor. Atunci Chiril a fost inchis, impreuna cu alte cateva sute de emigranti de origine rusa, in lagarul de la Compiegne.

Aceasta aspra incercare a lagarelor l-a facut sa resimta profund limitele si tragismul existentei pamantesti, dezvoltandu-i simtul eshatologicului. Chiril si-a dedicat intreg timpul petrecut in lagarul de la Vernet lecturii Sfintei Scripturi, cugetarii la intelesul cuvantului dumnezeiesc si rugaciunii lui Iisus, urmand pilda si sfaturile Parintelui Serafim, tovaras de captivitate, care avea darul rugaciunii necontenite a inimii. Tot in rugaciune si-a petrecut si timpul cat a stat in Compiegne.

La iesirea din lagar, s-a hotarat sa-si implineasca neintarziat dorinta de a deveni monah. A depus voturile monahale in ziua de 18 noiembrie 1941, sub obladuirea Sfantului Serghie din Valaam, si a mers sa vietuiasca alaturi de parintele sau duhovnicesc, arhimandritul Stefan (Svetosarov), parohul bisericii ‘‘Sfanta Treime” din Vanves (Hauts-de-Seine), potrivit randuielii manastiresti de la Valaam, de unde venea acesta. Parintele Serghie s-a implicat in viata parohiei, ocupandu-se mai cu seama de ajutorarea celor in nevoi. Printre acestia se afla si Gheorghe Krug (cel ce va fi parintele Grigorie), un artist de mare talent, care studiase iconografia impreuna cu prietenul sau Leonid Uspenski, dar care suferea de multi ani de tulburari psihice grave care-l aruncau in cea mai adanca angoasa si deznadejde. In timpul cat a fost internat in spitalul Sainte Anne, intre 6 noiembrie 1942 si 1 iulie 1943, Parintele Serghie a mers la el in fiecare zi, fiindu-i alaturi in suferinta, cu o iubire si un devotament nemarginit. Prezenta lui a avut un efect benefic, asa incat Gheorghe Krug a putut fi externat.

Hirotonit diacon pe 11 septembrie 1945, iar a doua zi preot, in catedrala Alexandre Nevski, din strada Daru, de Episcopul Vladimir (Tikhonisky), cu binecuvantarea Episcopului Nicolae al Krutitelor (3), Parintele Serghie a fost numit paroh al bisericii ”Sfanta Treime” din Vanves, in locul Parintelui Stefan, care tocmai fusese numit paroh al bisericii ”Sfintii Trei Ierarhi ” din strada Petel. Acestei insarcinari i s-a adaugat curand cea de egumen al Schitului Pogorarea Sfantului Duh din Mesnil-Saint-Denis, aproape de Trappes (Yvelines), al carei intemeietor, Parintele Andrei Sergueienko, se intorsese in Rusia. (4)

Odata hirotonit, parintele Serghie a devenit duhovnicul lui Gheorghe Krug, dandu-i intreg ajutorul de care acesta avea atata nevoie. In octombrie 1945, Krug a venit sa locuiasca impreuna cu Parintele Serghie, in jurul caruia se crease deja o mica fratie monahala, compusa din monahiile Anastasia (Boulatsel), Teodosia (Orlova) si Ana (Kiparisova). Krug participa activ la viata bisericii, implinind slujirea de citet. A inceput sa picteze din nou icoane, dupa ce parasise atata vreme aceasta indeletnicire. Datorita ingrijirilor si rugaciunilor Parintelui Serghie, starea sa psihica s-a imbunatatit incetul cu incetul, ajungand la o insanatosire deplina. (5) Curand a dorit sa se faca monah si a depus voturile in 1948, in prima duminica a Postului Mare, luandu-si ca sfant patron pe Grigorie Zugravul. Cu binecuvantarea Parintelui Serghie, cateva luni mai tarziu, atras de frumusetea si linistea locului, s-a dus sa locuiasca la Schitul inchinat Sfantului Duh, revenind insa regulat la Vanves pentru a participa la slujbele de aici, ca citet; Parintele Serghie a inceput si el de atunci sa-si imparta timpul intre biserica din Vanves si schit, unde slujea Liturghia in fiecare saptamana si unde ramanea din ce in ce mai mult alaturi de Parintele Grigorie, de care l-a legat o profunda prietenie (6), pana la moartea acestuia pe 12 iunie 1969. Intre timp, Parintele Grigore si-a fructificat talentul de pictor, aratandu-se a fi un mare iconar.

(Parintele Grigorie Krug)

Atunci cand, in 1946, jurisdictiile ruse din Europa Occidentala, reunite pentru o vreme, s-au separat din nou, Parintele Serghie, ca si prietenii sai: Nicolae Berdiaev, Vladimir Lossky, Leonid Uspenski si Grigorie Krug, a ramas in Patriarhatul Moscovei, nu din considerente politice (7), ci din pura fidelitate fata de Biserica-Mama si din respect pentru cei care, primejduindu-si viata, ramasesera in Rusia ca sa mentina cu orice pret viata Bisericii. (…)

Atasat de Rusia si de folosirea slavonei in slujbele bisericesti, Parintele Serghie n-a fost insa un filetist. Avea asupra Bisericii Ortodoxe o viziune cu adevarat universala, si i-a primit fara nicio rezerva pe monahii de alte nationalitati care voiau sa-i devina fii duhovnicesti, ca si pe credinciosii de origine franceza care, la sfarsitul anilor ’60, veneau din ce in ce mai multi, sporind numarul enoriasilor sai din Vanves. Prin iubirea, smerenia si delicatetea sa, Parintele Serghie a stiut intotdeauna sa mentina in parohia sa o atmosfera de unitate si fraternitate, cu toata marea diversitate a membrilor ei. Ii primea de asemenea fara nicio retinere pe credinciosii din alte parohii care veneau sa se spovedeasca la el sau sa-i ceara sfaturi duhovnicesti.

La inceputul Postului Mare din anul 1985, Parintele Serghie s-a imbolnavit grav. Abia dupa cateva luni a putut sa slujeasca din nou, dar numai sprijinit. La inceputul lunii octombrie 1986, boala l-a lovit din nou, inca si mai grav. A fost internat la spitalul din Courbevoie, in sectia condusa cu mare competenta de un prieten al sau, medicul Thomas Eftimiou, care-l ingrijise cu mult devotament si pe Parintele Grigorie Krug in ultimele sale luni de viata. Diagnosticul a fost o grava pleurezie, care a necesitat multe luni de ingrijire. Parintele Serghie s-a intors la Vanves, dar pe 3 iunie 1987 a fost lovit de hemiplegie si a trebuit sa fie din nou spitalizat. La o radiografie s-a descoperit ca mai multe organe ale trupului sau erau atinse de cancer.

Pe data de 25 iulie Parintele Serghie s-a impartasit, si la ora sase si cinci, dupa amiaza, cand la Vanves incepea Vecernia, si-a dat sufletul in mana lui Dumnezeu, in liniste si pace.

(Icoana pictata de Parintele Grigorie Krug)

***

Slujirea ca preot si duhovnic. Lumina raspandita de sfanta lui vietuire

De cand s-a preotit si pana l-a doborat boala, Parintele Serghie a slujit neobosit lui Dumnezeu si semenilor.

Savarsea cu negraita evlavie slujbele bisericesti, dupa tipic, cu tot sufletul. Cu mare bucurie slujea la praznicele inchinate Domnului, Maicii Sale si marilor Sfinti. In Postul Mare, la biserica sa slujbele tineau cate opt ore. Si pe toate Parintele Serghie le savarsea cu luare-aminte, cu buna randuiala, fara nicio graba, cu glas lin, aproape soptit, simplu si firesc; smerenia, pacea si blandetea cu care slujea miscau inima credinciosilor, umpland-o de duhul rugaciunii. Si fiecare Liturghie ce-o savarsea ii adancea pe toti, cu adevarat, in marea si dumnezeiasca Taina.

Sufletul si l-a pus pentru cei pe care Dumnezeu i-a dat spre pastorire. Strabatea neobosit Parisul, pana la periferie, mergand pe la batrani si bolnavi, miluindu-i pe saraci, mangaind sufletele intristate, rugandu-se la capataiul celor aflati pe patul mortii. S-a facut intotdeauna tuturor toate, daruindu-se pe sine, fara sa-si dramuiasca timpul, raspunzand pe data la orice chemare, ajutand cu sfatul si cu rugaciunea, savarsind deopotriva fapte de milostenie trupeasca si sufleteasca. A raspuns la sute de scrisori, a stat ore in sir la telefon, ascultand marturisirea multor dureri si suferinte.

Nu i-a lipsit de dragostea sa nici pe cei plecati din lumea asta, rugandu-se pentru ei ca nimeni altul, la Liturghie si in zilele de pomenire obsteasca a mortilor randuite de Sfanta Biserica, lungind slujba numai ca sa-i pomeneasca pe toti. Avea vrafuri de pomelnice, ingalbenite de timp si zdrentuite de atata rasfoire, cu nume de rude, prieteni, cunoscuti, enoriasi de-ai sai, trecuti de multa vreme la Domnul. Pomenea mii de oameni, cerand pentru ei milostivirea lui Dumnezeu si iertarea pacatelor. Te facea sa simti ca intr-adevar cei plecati dintre noi nu sunt morti, ca nu e prapastie intre lumea lor si a noastra, ca viii si mortii viaza laolalta in sanul Bisericii, care biruie timpul, ca madulare vii ale trupului Celui ce este Viata vesnica; vrednici cu totii de-aceeasi luare-aminte si iubire.

Parintele Serghie a fost un mare si stralucit duhovnic, al unor oameni mari si straluciti, ca Nicolae Berdiaev si Vladimir Lossky, de pilda; veneau la el sa-i ceara sfatul fete bisericesti (astazi mitropoliti si episcopi), egumeni (printre care doi egumeni atoniti renumiti), preoti, monahi, crestini din lumea intreaga. Numerosi celebri reprezentanti ai inteligentei ruse, crestini tainuiti – romancieri, poeti, pictori, filosofi, istorici, cineasti, regizori, aflati in exil sau veniti cu treburi in Europa – il cautau ca sa auda de la el un cuvant de zidire ori ca sa se spovedeasca. Si toti, faimosi ori nestiuti, frati prin credinta si cainta in ochii lui Dumnezeu si ai sai, au aflat in el un parinte care stia sa le asculte pasurile, milos si iubitor ca nimeni altul.

Ca fiu duhovnicesc, simteai pe data forta duhovniciei sale si minunata desertare de sine, simteai, adica, darul celui ce se facuse desavarsit vas al harului dumnezeiesc. Asculta marturisirile cu cea mai mare luare aminte, si-atat de tare il durea pacatul fiilor sai duhovnicesti, ca vina lor o lua asupra sa. Si prin puterea rugaciunilor sale fierbinti facute inainte, in timpul si dupa spovedanie, simteau pe data revarsandu-se asupra lor, pe masura caintei, mila lui Dumnezeu si mangaierea harului Sau…

Era inca puternic si in cuvant. Si avand harisma rara si de mare pret a cunoasterii inimilor – data de Duhul Sfant celor ajunsi pe culmea smereniei si a iubirii – , mangaia si lecuia cu acele cuvinte ce merg la inima omului. Si mustind de har, ele lucrau pe data, si omul se simtea cu totul usurat, curatit de pacate, linistit si impacat. Dadea fiecaruia sfat pe potriva firii si asezarii sale. Cunoscator al inimii, ii dezvaluia omului cele ce el insusi nu stia despre sine. Fiii sai duhovnicesti se minunau de adevarul spuselor sale, de-a dreptul proorocesti, care intotdeauna se implineau, facand vadita voia lui Dumnezeu cu privire la ei. Nu vorbea mult. Spunea doar ce era de spus si de folos. Putine vorbe, dar pline de caldura si tarie, pentru ca nu erau ”cuvinte convingatoare ale intelepciunii omenesti’‘, ci ”dovada Duhului si a puterii” (1 Cor. 2,3). Cuvinte ce schimbau pe cei ce le-ascultau si daruiau puterea de a duce schimbarea pana la capat.

A fost cu adevarat un Staret al vremurilor noastre, si asa a fost numit de mari barbati duhovnicesti, ca parintele Sofronie, prietenul sau, parintele Iustin Popovici si parintii atoniti Efrem de la Katunakia, Haralambie si Paisie. Ucenici n-a avut decat putini, din pricina marii sale smerenii. N-a dorit sa fie indrumator ori calauza, si nici duhovnic n-a voit sa fie, urmand poruncii lui Hristos: ‘‘Voi insa sa nu va numiti rabbi, ca unul este Invatatorul vostru: Hristos… Si tata al vostru sa nu numiti pe nimeni pe pamant, ca Tatal vostru Unul este, cel din ceruri, nici invatatori sa nu va numiti, ca Invatatorul vostru este Unul: Hristos’‘ (Mt 23, 8-10). Si din smerenie, unita cu sfiala si cutremurarea in fata celor tainice si duhovnicesti, se ferea sa vorbeasca despre asemenea lucruri inalte si sa dea sfaturi, vorbind mai degraba despre lucruri de rand. Spunea adesea ca duhovnicia sta in a fi duhovnicesc, nu in a grai duhovniceste; si ca-i primejdios sa vorbesti despre ceea ce nu esti, si sa dai la iveala taina sufletului. De aceea, Parintele Serghie n-a predicat niciodata, ci numai citea uneori, potrivit obiceiului manastiresc, cate un cuvant de-al Parintilor.

Ca sa-i fii fiu duhovnicesc, multa vreme si tare mult trebuia sa-l rogi si sa alergi dupa el, pentru ca fugea de duhovnicie, socotindu-se nevrednic de a fi parinte. Insa de te primea, te lua cu totul sub aripile lui, luand asupra sa si indurandu-ti toate slabiciunile si necazurile, suferind si rugandu-se pentru tine zi si noapte, standu-ti alaturi, nevazut, clipa de clipa, ajutandu-te in ispite si intarindu-te in stradanii. Isi socotea fiii duhovnicesti madulare ale sale si carne din carnea sa.

Multi fii ai sai duhovnicesti, bolnavi sufleteste sau psihic, s-au tamaduit cu ajutorul Parintelui Serghie, care a strabatut impreuna cu ei pustia de iad a suferintei. Pe Parintele Grigorie Krug, de pilda, care i-a stat in preajma peste douazeci de ani, l-a izbavit din mari si grele ispite, urcandu-l pana la urma pe inaltimile duhovnicesti.

Pururi alaturi de fiii sai, dar niciodata silnic. Daruit cu totul lor, se atinea in umbra; era parinte dupa chipul Parintelui ceresc, de la Care vine toata părinţimea, smerindu-se ca sluga inaintea Stapanului, implinind cu fapta cuvantul Sfantului Ioan Botezatorul, care spune: ”Acela trebuie sa creasca, iar eu sa ma micsorez” (In 3, 30). Urmand lui Dumnezeu, Care-i da omului toata libertatea, Parintele Serghie nu s-a impus si n-a impus niciodata nimic fiilor sai duhovnicesti. El i-a invatat ce inseamna libertatea de fii ai lui Dumnezeu, lucrul cel mai greu dintre toate. De aceea multi au ales in locul indrumarii sale delicate, predate cu credinta libertatii fiecaruia si lucrarii harului, părinţia [paternitatea duhovniceasca, n.n.] mai autoritara a altor duhovnici.

Indrumarea duhovniceasca a Parintelui Serghie privea viata, nu teoria. Pe intelectualii care veneau la el ii indemna la cea mai grea nevointa pentru ei: rastignirea mintii, lepadarea intelepciunii astei lumi. Ca si Parintele Sofronie, prietenul sau, credea ca intelectualii pornesc in viata duhovniceasca cu un mare handicap. Ca si Dostoievski, pentru care avea o mare admiratie, ura ”spiritul euclidian”, rationalitatea concentrata pe sine, chiar cand era vorba de speculatii teologice, care astazi, pentru multi tin loc de spiritualitate.

Pentru aceasta, unii se indepartau de el, socotindu-l om ”simplu”, in sensul dispretuitor pe care-l dau acestui cuvant admiratorii intelepciunii acestui veac. Simplitatea lui insa era desavarsirea nevoitorului ajuns pe culmea sporirii duhovnicesti, caci, potrivit Parintilor, aceasta-i tinta sfintelor osteneli. Mai inainte de a se calugari, se impartasise cu alti mari intelectuali din stiinta vremii. Insa a inteles curand ca adevarata cunoastere nu-i rodul straduintei mintii, ci darul Duhului Sfant, care intrece puterea mintii si toata stiinta, dat celui care prin sfanta nevointa s-a curatit de patimi, sadind in locul lor virtuti, intre care mai mari si mai inalte sunt smerenia si iubirea. De la Parinti si prin cercarea lucrului, iarasi a aflat ca la lumina acestei cunostinte ajunge cel care si-a agonisit rugaciunea curata si necontenita, ca acela este teolog, care se roaga cu adevarat. De aceea, mai intai de toate Parintele Serghie ii indemna pe fii sai duhovnicesti la lucrarea poruncilor si a rugaciunii.

Le spunea sa se tina de rugaciune si ii invata si cum sa o faca in viata lor de zi cu zi. Urmand invataturii isihaste, el insusi un mare isihast, nu inceta sa spuna ca rugaciunea este pentru suflet ce-i aerul pentru trup, ca e rasuflarea sufletului, fara de care e ca si mort, ca trebuie, dar, sa ne rugam necontenit. Si acestea le spunea din cercarea lucrului, caci lui de multa vreme rugaciunea i se facuse rasuflare.

Inca spunea ca rugaciunea n-are pret de nu porneste dintr-o inima curata, de nu se insoteste, asadar, de pazirea tuturor poruncilor, nu dupa litera, ci dupa Duh. Ca Sfantul Isaac Sirul, vedea in porunci unelte date de Dumnezeu omului ca sa se schimbe si sa se faca om nou in Hristos. Si-adesea amintea de cuvantul ce spune: ”Toate acestea vi s-au dat ca voi sa va schimbati”.

Ca nimeni altul a indemnat la necurmata cainta inaintea lui Dumnezeu, cu frangerea de inima si pentru raul facut, si pentru binele nefacut, si indeobste pentru pacatosenia firii noastre si pentru instrainarea de Dumnezeu. ”Mergi si spune cat mai des oamenilor: Pocaiti-va!”, il indemnase Sfantul Siluan. Si sfatul acesta, mai inainte de a-l da altora, Parintele Serghie l-a urmat el insusi, stand pururea inaintea lui Dumnezeu cu o inima zdrobita. Pentru el, pocainta era darul lui Dumnezeu, deopotriva uneltitoare minunata a prefacerii duhovnicesti a omului, adica a indumnezeirii sale, lecuitoare de pacate si patimi, feritoare de muscatura inveninata a nevazutilor vrajmasi. De uneltirile acestora, Parintele Serghie amintea adeseori, ca unul ce avea duh stravazator si o mare putere impotriva lor.

Aducerea aminte de moarte face parte si ea din invataturile sale. Revolutia sangeroasa prin care trecuse, exilul, lagarele, pierderea, rand pe rand, a rudelor si pastoritilor sai, rugaciunile la capataiul muribunzilor, instrainarea de aceasta lume si stramutarea intregii sale vieti in vesnicie, impletite cu o traire profunda a vietii monahale, i-au dat simtirea vie a desertaciunii si vremelniciei vietii pamantesti. De aceea, urmand invataturii sfintilor nevoitori, isi indemna fiii duhovnicesti sa-si aduca necontenit aminte de moarte si fiecare zi s-o traiasca ca si cand ar fi fost cea din urma. Nu voia sa-i faca astfel nepasatori fata de viata lor, ci sa-i invete, dimpotriva, sa-si traiasca viata cu cea mai vie simtire duhovniceasca. Spunea adesea: ”Traieste-ti ziua ca ziua de pe urma, dar fara s-o dispretuiesti. Daca la Dumnezeu, dupa cuvantul Scripturii, <<o mie de ani sunt ca ziua de ieri>>, inseamna ca in ochii Lui o singura zi pretuieste cat mia de ani. Aducerea-aminte si rugaciunea dau darul deosebirii celor desarte de cele de pret, ca sa alegem ”singurul lucru de trebuinta”, fara a uita ca cel mai marunt lucru din viata noastra, trait in Domnul, are talc si rost“.

Strain de lume, dar apropiat de oameni, Parintele Serghie lua aminte cu durere la suferinta celor din lume, suferind alaturi de toti, apropiati sau straini, cunoscuti ori necunoscuti. Citea ziarele nu pentru a-si trece timpul, ci pentru a afla ce se intampla in lume, luand parte astfel la ”calvarul unei omeniri suferinde”. Si asa, in fiecare zi, cu adevarat se facea partas la necazurile si suferintele tuturor oamenilor si se ruga pentru intreaga lume. Se gandea cu dragoste la Rusia sa si plangea de mila poporului rus, aratandu-si solidaritatea cu el prin cinstirea nestirbita a Bisericii-Mame.

Iubirea sa fata de semeni era uriasa si-i cuprindea pe toti, oricare le-ar fi fost rangul sau destoinicia, fie ca erau destepti sau pacatosi. Pe toti ii intampina cu chip surazator, cu bucurie si cu bunatate; era binevoitor fata de toti, rabdator cu toti, bland cu toti… Blandetea-i mai cu seama misca pe data inimile. Era la el nu o insusire fireasca, ci o minunata virtute, un har dumnezeiesc castigat prin multa osteneala cu care-si supusese firea iute, gata usor sa se aprinda.

Aspru cu sine, era peste masura de ingaduitor cu ceilalti; nu invinuia si nu judeca pe nimeni, socotind judecarea aproapelui semn de mandrie, patima rea care i-a dus la cadere pe ingeri si pe oameni. De neclintit cand era vorba de invatatura de credinta ortodoxa si de respectarea poruncilor, deosebea cu dragoste pe cel gresit de greseala sa, pe pacatos de pacatul lui, infierand vina si milostivindu-se de vinovat.

In orice imprejurare, cu gingasie, deplina daruire si luare-aminte ii asculta pe toti. Era cu totul plin de grija fata de cei pe care-i luase sub aripa sa si se simtea raspunzator pentru durerea intregii lumi. Gandindu-se la altii, fireste ca uita de sine, asa ca intrebat cum ii merge, raspundea vorbind de cei pe care-i purta in inima, spunand: Cutare e bolnav, cutare are greutati…

Om al rugaciunii, invata ca rugaciunea este cea care ne intoarce ochii spre suferinta semenilor, prieteni ori straini, si ne lumineaza cum sa-i ajutam.

Mare inca i-a fost si smerenia; s-a smerit deopotriva inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor. De multe ori au voit sa-l faca episcop, dar n-a primit. Nesocotind cinstirile si slava de la oameni, a voit, dupa pilda nevoitorilor, sa traiasca pe acest pamant nestiut de nimeni. Pe cel nestiut de oameni insa l-a stiut Dumnezeu, Care i-a dat darul de a revarsa in numele Sau asupra celor care l-au cunoscut belsug de har din harurile Sale.

Parintele Serghie a fost un om de o neasemanata curatie, simtita si laudata de toti marii barbati duhovnicesti care l-au cunoscut. Pentru ca era asa de curat si de smerit si cu adevarat izvor nesecat de rugaciune, Domnul i-a daruit inca si harul cunoasterii inimilor si l-a facut vas ales al luminii Sale necreate. Si toti vazandu-l se minunau de stralucirea ingereasca a fetei sale.

S-a aratat astfel si dupa trup marturie vie a nemincinoasei fagaduinte dumnezeiesti, primind inca de aici arvuna minunatei preschimbari si a indumnezeirii, ce-si vor lua implinirea in Imparatie. Si in chip vadit ajunsese la capatul doririlor si castigase odorul pentru care au suspinat si s-au nevoit toti sfintii: salasluirea in inima a Duhului Sfant“.

———————————————————————————————-

Note:

(1) Scrisa cu putine zile inainte de moartea Staretului, ea a fost gasita pe masa sa de lucru de catre Parintele Sofronie, care a pus-o la posta.

(2) Lagarul de la Vernet era situat in nordul satului Ariege, la aproximativ 15 Km de Pamier. Pe la jumatatea anului 1940, aproximativ 3000 de persoane de saizeci de nationalitati au fost inchise in acest lagar. Arthur Koestler, inchis acolo, a istorisit in La Lie de la terre in chip detaliat conditiile foarte aspre de incarcerare in acest ”Babel din Pirinei al proscrisilor”, comparandu-l cu celebrul Dachau: ‘‘La Vernet, bataile erau la ordinea zilei; la Dachau, oamenii erau batuti pana isi dadeau duhul. La Vernet oamenii mureau din pricina lipsei de ingrijiri medicale; la Dachau erau pur si simplu ucisi. La Vernet, jumatate din prizonieri dormeau, la 20 de grade sub zero, fara sa aiba cu ce sa se inveleasca; la Dachau, erau pusi in lanturi si scosi in frig”.

(3) Pe 2 septembrie tocmai avusese in acelasi loc o slujba de impacare si reunire a celor jurisdictii ruse din Europa apuseana.

(4) Protoiereul Andrei Sergueienko (1902-1973), parohul bisericii din Meudon, cumparase terenul in 1934 si cu ajutorul credinciosilor construise in anii urmatori biserica si casa parohiala. In 1945, profitand de destinderea de dupa razboi, s-a intors in Uniunea Sovietica, devenind profesor la Academia teologica din Moscova.

(5) In comunicarea sa consacrata evolutiei launtrice a Parintelui Grigorie, C. Aslanov noteaza: ”Psihiatrul care vorbea cu regularitate cu Parintele Serghie despre starea lui Krug, a recunoscut ca Parintele Serghie avea acest dar, cu adevarat har dumnezeiesc, de a ingriji si tamadui bolnavi psihici”.… Acest har i-a fost recunoscut si de un mare psihiatru, doctorul Henri Ey, Parintele Serghie insotind vreme de multi ani un pacient al acestuia, care-i era fiu duhovnicesc si care suferea de o psihoza maniaco-depresiva.

(6) V. Marcade evoca astfel aceasta prietenie: ‘‘Parintele Grigorie a petrecut douazeci de ani in manastire, sub veghea parintelui sau duhovnicesc, Arhimandritul Serghie, care punea la inima sa, cu iubire, toate grijile si necazurile lui. Felul miscator in care se purtau unul cu altul ne aminteste de cronicile lui Leskov, mai ales de ”Oameni ai Bisericii”. Era de-ajuns sa-i spui Parintelui Serghie c-ai vrea sa-i arati fotografii cu biserici si manastiri din Rusia, ca indata te ruga sa i le arati si Parintelui Grigorie, stiind ca asta o sa-l bucure foarte mult. Si daca il chemai pe Parintele Grigorie sa le vada, nici n-apucai sa termini vorba, ca indata te oprea, multumindu-ti de atentie si adaugand ca si Parintelui Serghie i-ar placea sa le vada. Fiecare dintre ei se gandea mai mult la celalalt decat la sine insusi. Asa, de pilda, intamplandu-se intr-o zi un incident legat de o terta persoana, Parintele Serghie s-a intristat gandindu-se ca acesta l-ar putea indurera pe parintele Grigorie; pe de alta parte, Parintele Grigorie, la randul sau, era ingrijorat ca, din pricina lui, Parintele Serghie avea sa indure urmarile acestui incident”

(7) Devenit monah, Parintele Serghie a renuntat definitiv la ideile sale din vremea cand activa ca militant in miscarea Tinerilor Rusi. Faptul ca a ramas prieten cu multi dintre fostii conducatori ai acestei miscari era o chestiune pur personala. Politica o judeca numai din punct de vedere moral si spiritual. Personal am avut de nenumarate ori ocazia sa ne dam seama de deplina sa independenta de gandire cat priveste acest subiect.

(din: Jean-Claude Larchet, Tine candela inimii aprinsa. Învăţătura parintelui Serghie, Editura Sophia, Bucuresti, 2007)

Din aceeasi carte, extrase din invataturile Cuviosului Serghie:

• Povatuiri de mare folos ale Parintelui Serghie: “Cand sufletul ti-e tulburat, alearga la cainta; de n-ai cainta, caieste-te de necainta ta!”
• TINE CANDELA INIMII APRINSA! - Invataturile esentiale ale Parintelui Serghie despre duhul si practica rugaciunii
• Cuviosul Serghie Şevici (+25 iulie 1987) despre iubire: “Ia seama mai intai la suferinta sufletelor!”

- Pe blogul lui Vasile Calin Dragan: Documentar VIDEO cu Jean-Claude Larchet despre Cuviosul Părinte Serghie Șevici (Serge Chevitch)

***

Alte legaturi:

• Cuviosul Paisie Aghioritul: Toata cheia aici este – sa se pocaiasca lumea!
• Cuviosul Paisie despre pierderea simtamantului pocaintei la crestinii de azi
• POCAITI-VA!
• “Mantuiti-va!”
• Sfantul Valeriu: “E VREMEA, E VREMEA POCAINTEI!”
• “Nu e pacat care sa tina piept pocaintei. Pentru ce sa intarziem?”
• Luati seama, ca tare scump este Raiul!

***

• SUFERINTELE OMENIRII SI MANTUIREA IN VREMEA NOASTRA
• CUVIOSUL SOFRONIE DE LA ESSEX: “Naiv este cel ce crede ca va putea urma lui Hristos, fara lacrimi”
• Despre libertatea pierzarii si despre durerea rugaciunii pentru lume
• Spalarea picioarelor – razboiul tacut impotriva duhului lumii
• Omul duhovnicesc este plin de durere pentru ceilalti
• Cuviosul Paisie Aghioritul: “Daruirea contine oxigen duhovnicesc”
• “FABRICA” DE RUGACIUNE SI DE MANGAIERE

• Nu-i om care să se simtă în largul său pe acest pământ. Asta ne e crucea.
• Nu crede că eşti rob pe viaţă păcatului. Nădăjduieşte cu tărie în mila lui Dumnezeu. Că la El e multă milă şi iertare. De-I cerem, pe dată ne iartă şi ne izbăveşte.
• Să nu deznădăjduieşti nicicând pentru greşelile din zilele trecute. Ia-ţi viaţa în orice zi de la început. Şi socoteşte ziua de azi ca pe cea din urmă. Altminteri, după cuvântul părintesc, e timp pierdut.

***

• Mai de folos îi este omului să aibă voinţa slabă, decât una tare. Ca să-şi vadă neputinţa şi slăbănogeala. Altminteri, se trufeşte cu puterea sa şi, plin de sine, se leapădă de Dumnezeu.
• Marea iscusinţă a vieţii duhovniceşti e să lucreze omul cu puterea lui Dumnezeu, nu cu puterile sale. Marea înţelepciune este să-L ai pe Domnul sălăşluit în tine.
• De vrei să faci un lucru cât de mic, cheamă-L pe Dumnezeu în ajutor. Fă-le pe toate ca în faţa Lui, şi fără El nimica să nu faci. Că spune Domnul: „Cel care nu adună cu Mine risipeşte” (Lc 11, 23).
• Puterea împotrivirii la păcat e de la Dumnezeu, şi se câştigă cu rugăciunea.
• Teme-te de mândrie. E cel dintâi şi mare vrăjmaş. Pe îngeri i-a făcut să cadă.
• De ai vreun mic câştig duhovnicesc, nu te împăuna cu părerea de sine. Nu aduna comoară pentru tine, ci îmbogăţeşte-te în Dumnezeu.
• Smerenia s-o cauţi mai întâi de toate. Că fără ea nimic nu poţi să faci. Smerenia e mântuire iute.
• Cată smerenia, nu sfinţenia. Că fără smerenie, sfinţenia-i curată amăgire. Că pentru lipsa smereniei au ajuns draci căzuţi duhurile îngereşti şi sfinte.
• Trăieşte aşa ca să-L mulţumeşti pe Dumnezeu, nu pe tine. Mulţumirea de sine e primejdioasă.
• La baza bolilor mintale nu stă sexualitatea, cum zice Freud, ci mândria.
• Centrarea pe sine este începutul bolii mintale. Boala mintală se întemeiază pe socotirea propriei persoane drept centru al lumii.

***

• Nu-i om pe lume cu psihic sănătos. Tot omul are în el toate bolile. Cel care pare sănătos şi normal, este cel care ajunge să-şi stăpânească boala şi s-o ţină în frâu. Bolnavul mintal însă nu-şi mai poate controla boala, şi ea iese la iveală.
• Duhovnicul e şi psihiatru. Până la urmă, rădăcina bolii mintale e o nepuţinţă a sufletului. Totul are sens duhovnicesc, duhovnicescul le cuprinde pe toate. Şi tratamentul duhovnicesc poate tămădui, adesea, boala mintală.
• Un psihiatru care nu-i şi om duhovnicesc poate să aline boala, îl poate aduce din nou în lume pe bolnav, îl poate face să trăiască alături de ceilalţi oameni. Dar n-are ce-i da sufletului său, nu-i poate arăta sensul existenţei sale. Asta numai duhovnicul poate s-o facă.

***

• Pururea să avem căinţa tâlharului pe cruce. Că nu ştim lungimea vieţii.
• Dacă eşti tulburat în vremea rugăciunii, alungă tulburarea şi te căieşte de tulburarea ta. De nu-ţi e inima zdrobită, iarăşi să te căieşti. De nu te poţi căi, căieşte-te de neputinţa ta. Şi aşa, pururea stăruie în căinţă.
• Sileşte-te spre căinţă. De n-ai râvnă spre căinţă, roagă-L pe Dumnezeu să-ţi ierte lipsa de râvnă.
• Când sufletul ţi-e tulburat, aleargă la căinţă; de n-ai căinţă, căieşte-te de necăinţa ta. Ca pururea să biruie căinţa.
• Pocăinţa nu-i doar plângere de o clipă a păcatului, ci e necontenită mustrare a inimii.
• De eşti creştin, fă din căinţă firea sufletului tău. Căinţa nu doar cere iertarea de păcate, îşi cunoaşte încă neputinţa şi nimicnicia în faţa lui Dumnezeu. E însoţită de smerenie, de frica de Dumnezeu şi aducerea-aminte de moarte. Petrece pururea în ea. Ca s-o afli, cere-o de la Dumnezeu, şi ca pururea s-o ai, pururea cere-o.
• Începe orice lucru cu căinţa. Şi rugăciunea tot aşa s-o începi. Împacă-te întâi cu Dumnezeu, ca să nu te rogi cu păcat. Că rău rugându-se oarecând un hoţ de cai la Sfântul Nicolae, a fost mustrat de sfânt şi aruncat într-o groapă cu hoituri, ca să-şi cunoască din acea duhoare urâciunea rugăciunii sale.
• La rugăciune, uneşte-ţi mintea cu inima. Şi vezi de-i bine răsădită acolo. Iar calea unirii e căinţa. Şi prin căinţă intrând în ascunzişul inimii, aflăm acolo ferire de primejdii şi adăpost.
• De moleşeală şi puţinătate de suflet să te căieşti ca de păcat, silindu-te să-ţi vii în fire.
• Pentru răceala sufletului să te căieşti, că e păcat.
• Căieşte-te că nu-i iubeşti de ajuns pe oameni, că nu te dor necazurile lor.
• Căieşte-te că nu eşti sfânt, căieşte-te de starea ta jalnică.
• „Greşiţi ai noştri”, pe care îi iertăm, ca să primim iertare, sunt şi cei pe care nu-i placem pentru că sunt altfel decât noi.

***

• Mulţi talanţi are omul, dar puţin câştig, că-i iroseşte în vremea vieţii sale.
• Adevărata ta viaţă, omule, e în ceruri. Începe s-o trăieşti de aici, de pe pământ.
• Pururea să fim ca cel ce-aşteaptă să-i vină trenul dintr-o clipă în alta şi-i gata să se urce în el.
• Cele duhovniceşti sunt cu adevărat, şi-s mai adevărate decât cele pământeşti şi văzute. Însă pe ele numai ochiul inimii le vede.
• Despre teama de Judecata ce va să fie: Cată la Împărăţie ca un călător, fără grijă de ziua de mâine, pururea gata de drum. Şi neştiind ceasul plecării, fii pururi treaz, cu candela nestinsă.
• De trândăvie şi deznădejde scăpăm de cugetăm la moarte şi, după cuvântul părintesc, de socotim fiecare zi ca pe cea din urmă. Că numai aşa vezi că n-ai vreme de pierdut, şi nu amâni rugăciunea. Că în orice clipă poţi muri, în noaptea asta chiar, si-n cele ce vei fi aflat, în acelea vei fi judecat, după cum spune Domnul. Să ne îngrijim, dar, întotdeauna să fim împăcaţi cu Dumnezeu şi cu oamenii.
• Trăieşte ziua de azi şi lasă grija zilei de mâine, că îngrijorarea n-o schimbă cu nimic. Să nu-ţi pierzi timpul, irosindu-ţi clipa. De clipa de acum să te îngrijeşti, veghind să ai mereu ulei în lampă ca fecioarele înţelepte, şi-n toată clipa gata să-L primeşti pe Mire. Asta să ne fie grija, cum suntem aici şi acum. Că aşa cum vom fi aflaţi, aşa vom fi judecaţi de Hristos.

***

• Tainele cele dumnezeieşti nu se iscodesc cu mintea, ci se primesc cu inimă credincioasă, şi atunci ni se arată desluşit.
• Duhovnicia e a vieţii, nu a minţii.
• Temeiul poruncilor dumnezeieşti e viaţa, nu ştiinţa. Nu cerceta, dar, cu mintea la ce-s bune. Dacă scrie pe ceva „otravă”, te fereşti, nu guşti să vezi de e aşa sau nu.

***

• Fugi de îndoială ca de dracul. Nu citi Scripturile cu duh îndoit, că vine dracul în chip de teolog şi ţi le tâlcuieşte el cu viclenie. Cu credinţa, taie pe dată şirul vorbelor lui.
• Nu sta de vorbă cu dracii, nu le fă pe voie. Nu lua aminte în nici un chip la şoptirile lor.
• De te cuprind ispitele, zbate-te să scapi, ca omul prins de vâltoare. Ţine la viaţa sufletului cum ţii la viaţa trupului.
• De se aprinde în tine flacăra ispitei, stinge-o iute cu apa rugăciunii, până nu se înteţeşte pârjolul. Nu sta nepăsător, revino-ţi iute şi respinge-o iute. Zbate-te şi strigă, ca un om luat de şuvoi. Moliciunea în vreme de ispită e moarte curată.
• Ispita e şarpele muşcător. Cum l-ai simţit că muşcă, loveşte-l şi taie-i capul.
• Zicea unul dintre Părinţi: „De pofteşti trup, mergând la morminte vezi ce rămâne din frumuseţea lui”.
• Cugetele de hulă arată fără puţinţă de tăgadă că Necuratul există. Că sunt cumplit de înfricoşătoare, cum omul nu poate gândi. E bine că-şi dă arama pe faţă, că îndeobşte lucrează pe furiş, şi nu cunoaştem tăria vrăjmăşiei sale şi nu ştim cu ce duşman hain avem de luptat. Numai aşa putem să-l vedem. Împotriveşte-te, leapădă-te, nu le lăsa să-ţi intre în suflet, nu sta de vorbă cu ele nicidecum. Nu te înfricoşa. După cum spun Părinţii, e o ispită bine ştiută a vieţii duhovniceşti. În Scara aflăm multe învăţături în această privinţă. Când, la rugăciune, dracul ne aduce astfel de gânduri, încă mai mult să ne ţinem de ea, punând împotriva lucrării lui lucrarea noastră, prin chemarea lui Iisus.

***

• Cunoaşte omul când harul s-a sălăşluit în el? Uneori ştie. Alteori însă Domnul ne lasă în neştiinţă, ca să nu ne mândrim. Cum ştii că harul sălăşluieşte în tine? Pur şi simplu simţi. Sfântul Serafim de Sarov spune însă că astăzi omul a pierdut simţirea prezenţei lui Dumnezeu.
• De te înfruntă cineva în duh de ceartă, din pricina credinţei, cere în inima ta luminare şi înţelepciune de la Duhul Sfânt, ca să ştii ce să-i spui şi cum.
• Cel nărăvit în păcat nu poate osebi cugetele şi nu-şi vede păcatele, socotindu-le slăbiciuni omeneşti, cu neputinţă de îndreptat.
• Nu pune pe seama vremurilor şi a lumii slăbiciunea sufletului tău.
• Nu-i rău că truda nu-ţi aduce nici o bucurie. Că n-am venit pe lume ca să ne desfătăm. Ci suferinţa-i zestrea noastră pământească. Ba, rău este să-ţi placă munca ta, să-ţi faci din ea un idol, să-i dai tot sufletul tău, lăsând de o parte ce e cu adevărat de preţ. Veselie să-ţi aducă lucrarea celor duhovniceşti. Iar munca să-ţi fie nevoinţă, spre încercare, cum este pentru călugăr ascultarea care-l rupe de la rugăciune şi slujbe. Socoteşte-o uneltitoarea răbdării, că multă răbdare cere munca. Şi sila de muncă n-o socoti păcat de nu-ţi vatămă sufletul. Îndur-o cu gândul la Dumnezeu şi rugăciune. Şi fă-o bine, aşa cum se cuvine, ca să nu sufere alţii din pricina ta. Şi cu iubire, luare-aminte şi bunăvoinţă să te porţi cu cei cu care împarţi povara muncii. Să-ţi fie încă munca spre smerire, cugetând că pentru nevrednicia noastră ni s-a dat treaba asta de rând pe care-o facem, şi nu alta mai de soi.
• Înstrăinarea nu-i nici silă de viaţă şi de lume, nici nepăsare. Sfântul Ioan Scărarul istoriseşte că, minunându-se de smerenia unui monah, care primea cu linişte batjocurile, l-a întrebat cum a ajuns la o asemenea nepătimire. Iar acela i-a răspuns: „Pentru ce aş lua aminte la nişte oameni de nimic?”. Şi sfântul încheie, suspinând: „Am văzut atuncea în ce adânc de răutate căzuse“.

(din: Jean-Claude Larchet, Tine candela inimii aprinsa. Învăţătura parintelui Serghie, Editura Sophia, Bucuresti, 2007)

Din invataturile aceluiasi parinte, mai cititi si:

• TINE CANDELA INIMII APRINSA! – Invataturile esentiale ale Parintelui Serghie despre duhul si practica rugaciunii
• Cuviosul Serghie Şevici (+25 iulie 1987) despre iubire: “Ia seama mai intai la suferinta sufletelor!”

• Cuviosul Serghie Şevici (+25 iulie 1987) despre iubire: “Ia seama mai intai la suferinta sufletelor!”

ŢINE CANDELA INIMII APRINSĂ. Învăţătura PĂRINTELUI SERGHIE

          de Jean-Claude Larchet

(fragmente din Partea a treia – “CUVINTE DE MÂNTUIRE”)

• Fă din rugăciune candelă nestinsă a inimii tale, şi untdelemnul ei pururea să-l picuri, măcar cât picătura de puţin. Veghează ca fecioarele înţelepte, nu dormi ca cele nebune, ca să nu te afle clipa morţii negătit.
• Ţine candela inimii pururi aprinsă. De se stinge, iute s-o aprindem din nou. Şi se stinge de păcătuim. Dar căindu-ne, să ne luminăm iarăşi cu ea. Iar candela nu-i alta decît rugăciunea.

• Nu fă din rugăciune roaba bunului tău plac. Nu spune nebuneşte: N-am nici un chef să mă rog. E o ocară adusă lui Dumnezeu, şi adevărată hulă. Rugăciunea să-ţi fie ţie lege necălcată. E vorba aici de viaţă şi de moarte. Că nu respiri după cum ţi-e voia, nu cauţi pricini şi prilej ca să respiri. Nu întrebi: La ce bun să respir, de ce respir eu, oare? Atâta ştii: mor de nu respir. Aşa-i şi rugăciunea; nu sta să te tocmeşti. Spune: Asta-i porunca, şi cu asta basta. Pune-ţi canon de rugăciune şi ţine-te neabătut de el.
• La deşteptare, sari la rugăciune cum sare călăreţul în şa, neprivind înapoi şi negândind la ce-o să fie mâine, şi aţine-te aşa măcar o clipă. Iar seara, tot aşa, măcar o clipă, fă-ţi socoteala zilei ce-a trecut şi plânge-ţi greşelile, cerând iertare de la Dumnezeu.
• Nu socoti nebuneşte că rugăciunea cere anume timp şi loc. Roagă-te în toată vremea şi în tot locul. Şi ce nu poţi face cu plecarea genunchilor, fă cu plecarea duhului, stând ca în faţa lui Dumnezeu.
• Nu-i de ajuns să te rogi dimineaţa şi seara. Că nici plămânii nu ţi-i umpli cu aer numai de două ori pe zi.
• De nu poţi să te rogi lucrând, lucrează măcar cu duhul rugăciunii.
• De nu poţi însoţi necontenit lucrul tău cu rugăciunea, fă rugăciune măcar la început şi la sfârşit. Şi strecoar-o în toată clipa de răgaz.
• De-ţi vine la vremea rugăciunii silă, lene, vlăguire, cunoaşte că-s de la draci, şi o veche ispită. Căieşte-te şi roagă-L pe Domnul să te ierte pentru neputinţa ta.
• Iarăşi, de-ţi fuge mintea şi nu mai ştii ce spui la rugăciune, nu te lăsa de ea. Nu-i fă dracului pe plac. Vezi-ţi de rugăciune, că spune în Pateric: „de nu pricepi cuvântul, îl pricepe dracul şi se teme”. Fără osteneală nu e rugăciune.
• Nu trecem dincolo de chipul văzut al lucrurilor şi al făpturilor, şi nici pe noi nu ne cunoaştem cu adevărat, pentru că nu ne rugăm pe cât s-ar cuveni. Numai rugăciunea descuie taina fiinţei noastre. În rugăciune prinde-le pe toate, nimic să nu rămână în afara ei. Nu pune rugăciunea într-o parte, şi toate celelalte ale vieţii tale într-altă parte. Sădeşte rugăciunea în tot ce faci şi pe toate fă-le rugăciune.
• Sileşte-te la rugăciune şi la citirea Scripturii, şi nu după pofta ta, ci după nesmintită rânduială fă-le sfânt şi bun obicei. Că trupul boleşte şi moare pentru lipsa hranei, iar sufletul, pentru lipsa rugăciunii. Că asta-i hrana lui.
• Sufletul tău, când ţi se arată curat şi paşnic, să ştii că e asemeni unui luciu înşelător de apă, clară la vedere, dar plină de mâl şi murdărie în străfundul ei. Aşează-te la rugăciune, şi-ai să vezi îndată cum, ca dintr-o apă răscolită, îi iese la iveală toată necurăţia. Să nu te tulburi, şi mai mult să te rogi, şi ai să te speli de toată întinăciunea.
• De se abat asupra ta cugetele rele ca un roi de muşte, nu te tulbura, ci vezi-ţi cu tărie de rugăciunea ta.
• Pentru tot gândul rău pe care-l ai, căieşte-te pe dată şi roagă-L pe Domnul să te ierte.
• Nu te lăsa de rugăciune chiar de ţi-e sufletul trândav şi scârbit. Şi chiar de-ţi pare că te rogi cu vorbe străine şi de neânţeles, rămâi la rugăciune. Că dracii le înţeleg şi se îndepărtează.
• Stăruie bărbăteşte în rugăciune, în duh de căinţă. Rabdă până la capăt, cum au răbdat mucenicii. E şi asta o cruce pe care o ai de dus.
• Dacă, din mila lui Dumnezeu, rugăciunea curge de la sine, şi ţi-e uşor s-o faci, şi sufletul ţi-e plin de bucurie, unde e vrednicia ta? La greu se arată cât eşti de puternic şi cât de drag ţi-e Dumnezeu.
• Mereu e în rugăciune o parte de trudă omenească. Şi la început e plugărie plină de osteneală. Dar vine apoi harul şi-o face uşoară.
• Uşurinţa la rugăciune semeţeşte. Vezi să n-ajungi ca omul din Evanghelie, căruia stăpânul îi iartă datoria, iar el, neiertător, îşi strânge datornicii de gât.
• Nu căuta dulceaţa şi bucuria rugăciunii. De n-ai parte de ele, nu te întrista; vezi-ţi de rugăciune, şi n-aştepta mângâieri. Pe Dumnezeu să-L cauţi, nu desfătarea ta.
• Lucrarea rugăciunii cere îndelungă-răbdare. Mângâierea harului e darul lui Dumnezeu, nu rodul ostenelii noastre, şi toată bogăţia de la Domnul, s-o adunăm în Domnul şi pentru Domnul, iar nu pentru noi. Iar dacă harul nu vine, să nu deznădăjduim, ci cu răbdarea să trecem pustia părăsirii.
• În vremea rugăciunii vin asupra noastră atâtea ispite, că ni se pare că avem mai multă pace şi linişte când nu ne rugăm! E o veche şi bine-ştiută viclenie a dracului, care ne-aduce gândul că ne merge rău fiindcă ne rugăm, şi de nu ne vom mai ruga, ne va fi mult mai bine. Slavă lui Dumnezeu că dracul nu-i prea mintos, si-i sărac în momeli!
• Când nu te rogi, sufletul se vede limpede ca un lac. Dar un lac plin de mâl, care îndată ce-i răscolit se tulbură. Aşa rugăciunea răscoleşte sufletul şi scoate la iveală relele de care-i ispitit. De stăruim într-însa cu răbdare, ispitele se risipesc şi încet-încet vom stârpi cugetele rele care răsar în noi. De unde vin aceste ispite? De la draci. Dacă vin de la draci, cum poate rugăciunea să ne curăţească, de vreme ce izvorul lor e în afara noastră? Nu vom fi pururi războiţi de draci? Cu adevărat, ispitele vor dăinui, dar nu în suflet, ci în afara lui. În sufletul curăţit prin rugăciune nu-şi mai află hrana răutăţii lor şi surghiunite şi vlăguite nu ne mai războiesc ca mai înainte. „Iscodit-au fărădelegi şi au pierit când le iscodeau, ca să pătrundă înlăuntrul omului şi în adâncimea inimii lui” (Ps. 63, 6-7).
• Nu fi de cremene la rugăciune. Că cere cucernicie, nu voinţă tare, cum socotesc yoghinii, de pildă. Nu-i nicidecum o faptă a voii tale.
• Ziarele ne pun în faţa ochilor o lume bântuită de chin şi suferinţă. Cum să nu-ţi fie milă şi să nu te rogi pentru întreaga lume?
• Nu poate fi obştească rugăciunea lui Iisus. Că nu-s două inimi să bată la fel. Iar rugăciunea e lucrare slobodă a omului slobod să se roage după cum voieşte, şi mai ales să tacă când simţirea sufletului îi vesteşte venirea harului. Cum spune unul dintre sfinţi [Serafim de Sarov, n.n.]: „Pentru ce să mai strigi după Domnul, când El a şi venit?”.
• Fără smerenie, rugăciunea lui Iisus e pierzare curată.
• Ia seama cu ce inimă te rogi. Rugăciunea cere o inimă căită. N-a venit Domnul să te înveţe meşteşugul rugăciunii, ci să te cheme la căinţă.
• Lucrarea rugăciunii lui Iisus e întodeauna însoţită la început de tulburare? De tulburare ne scapă smerenia adâncă şi aşteptarea cu răbdare a vremii roadelor, care nu cere minuni pe dată… Un pic de mândrie să fie, şi îndată e mare tulburare. Lucrarea rugăciunii cere viaţă curată şi nevoinţă duhovnicească. Nu poate sta împreună cu patimile. Cel ce vine la această lucrare, dar de păcat nu se desparte, şi mai vârtos e ţinut de mândrie şi desfrânare, merge la pieire. Unul ca acesta iute îşi poate pierde minţile.
• Cel mult rugător are de înfruntat ispita înşelării duhovniceşti.

• De cremene să stai în Adevăr, dar cu blândeţe să-l primeşti pe păcătosul înşelat de diavol. Nu judeca, ci arată tuturor iubire. Şi să nu zici în sinea ta: Acesta-i păcătos, iar eu sunt drept, că vei avea de indurat ispită.
• Nu cu cuvinte aduci pe altul la credinţă. Oricât de lungi şi frumoase cuvântări ai rosti, rămân tot vorbe goale de nu e adevăr în viaţa ta. Se spune că venind în Alexandria Sfântul Antonie, înfăţişarea şi purtarea sa au fost mai grăitoare decât toate ritorisirile teologice.
• Dracii nu se scot din om cu vorbe, fie ele vorbe sfinte. Ci cu puterea Duhului alungă draci cel care are duh puternic, că-i grea lucrarea şi sleieşte de puteri. Şi izbuteşte având milă şi dragoste de frate şi voind să-l vadă izbăvit de rele. Aşa, uitând de sine, lasă să lucreze marea putere a lui Dumnezeu.
• Mai înainte însă de-a-i încreştina pe alţii, fii tu creştin adevărat, ca nu cumva să ţi se spună: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!”. Nu poate pătimaşul să se facă apostol şi să rămână nerănit de draci. Fii apostol cu fapta, nu cu vorba, ca să nu te întrebe duhul rău: „Îl ştiu pe Pavel, dar tu cine eşti”?
• Nu-i om pe lume să n-aibă nevoie de ajutorul tău. Ia seama mai întâi la suferinţa sufletelor. Cum să-l ajuţi, nu-i carte să te înveţe. Fă-o cu gingăşie. Şi cu mare umilinţă. Mândria otrăveşte roadele iubirii. Şi uneori e bine iubirea să lucreze, alteori mai bine e să aştepte până ce inima-i vesteşte. Că iubirea pururi cată la celălalt, gata în orice clipă să-i sară în ajutor. Şi rugăciunea o luminează cînd şi cum să ajute. Şi tot ea ne face în chip minunat văzători ai tainei celui de lângă noi... Iubirea nu cere mari isprăvi şi planuri mari; face mult bine doar cu o vorbă bună, cu o privire, cu o mică rugăciune…
• Nu-i om să n-aibă nevoie de bunătatea noastră. Pe nimeni să nu judecăm şi pentru toţi să ne rugăm, că-s cu toţii aşa năpăstuiţi. Şi toţi bolnavi. Nu-i unul teafăr cu sufletul. Că tot păcatul e boală. Şi chiar de par voioşi şi zdraveni, în faţa veşniciei sunt nişte betegi, că nu ştiu de Dumnezeu. Şi mulţi din cei ce nu ştiu de Dumnezeu par împodobiţi cu multe şi înalte virtuţi, iar creştinii câteodată se văd mai răi ca ei. Numai că aceia nu-L cunosc pe Dumnezeu, şi acest păcat al lor e mai mare şi mai rău decât toate.
• De ştii că fratele tău are necazuri, roagă-te pentru el, că-i datorie creştinească, şi-ai să dai seama de n-o săvârşeşti.
• La inima omului se-ajunge prin rugăciune. Şi ce să-i spunem şi cum să-i vorbim tot rugăciunea ne învaţă.
• Păcatul pentru care-l osândeşti pe celălalt se face păcat al tău. Şi întotdeauna, osândind şi clevetind, pe tine singur ai să te răneşti.
• De vezi la ceilalţi păcat şi suferinţă, spune-ţi: “Eu sunt vinovat!”

(din: Jean-Claude Larchet, Tine candela inimii aprinsa. Învăţătura parintelui Serghie, Editura Sophia, Bucuresti, 2007)

• “Fratele meu este viata mea”
• O pilda a iubirii adevarate pentru fiecare dintre “fratii lui Hristos”
• “Toţi ne gîndim numai la noi înşine. De aceea ne înecăm cu toţii”
• “Daruirea contine oxigen duhovnicesc”
• “FABRICA” DE RUGACIUNE SI DE MANGAIERE
• “LUMEA ARDE. PRICEPETI ASTA?”
• Omul duhovnicesc este plin de durere pentru ceilalti
  
• Parintele Savatie: Creştinismul este dragoste izvorâtă din durere
• CRUCEA CARE ODIHNESTE
• “Vad ca satana joaca in fata ta si nu voi plange?”
• Pildele Sfintei Veronica
• Apoftegme trezitoare de la Cuv. Seraphim Rose (2)
• Sf. Tihon din Zadonsk ne arata IN CATE FELURI NE PUTEM LEPADA DE HRISTOS
• IOV – MEDITATIE DESPRE SUFERINTA SI PRIETENIE
• Sf. Serafim de Virita – o pilda despre puterea rugaciunii pentru aproapele

Scurta biografie

Fiul lui Gheorghe Sevici si al Mariei Struve Chiril – viitorul staret Serghie – , s-a nascut la 3 august 1903 (21 iulie, dupa calendarul nou), la Haga (Olanda), unde parintii sai erau in vizita la bunicul sau dinspre mama, Chiril, care era ambasador al Rusiei in Tarile de Jos. (1) A fost adus in Rusia pe cand avea trei saptamani.

Tatal sau era ofiter superior in armata rusa. Provenea dintr-o nobila familie venetiana, care poseda un domeniu in Hertegovina. Strabunicul sau a plecat in Banat, iar bunicul, in Rusia, in 1752. Acesta din urma a dobandit rangul de general si i s-a incredintat conducerea husarilor din garda tarului. S-a distins in batalia de la Borodino (1812) si a murit in batalia de la Leipzig (1813). Tatal lui Gheorghe a fost si el ofiter superior in armata rusa.

Pentru ca statutul social al lui Gheorghe Sevici ii permitea sa dispuna de un mare numar de oameni de serviciu in casa sa, s-a ingrijit sa angajeze francezi, germani si englezi, pentru ca, de mici, copii sai, Chiril, Maria (Masa) (2) si Ioan (3) sa vorbeasca aceste trei limbi. Asa se face ca inca de la varsta de opt ani Chiril vorbea perfect franceza. I-a ramas toata viata recunoscator doicii sale Parascheva, care era frantuzoaica, pentru ca l-a invatat limba si cultura unei tari care i-a fost foarte draga, dar si pentru ca a contribuit mult la formarea sa religioasa. (4)

Intre 1911 si 1913, Chiril a locuit la Willmanstrand, in Finlanda, unde tatal sau, colonel in acea vreme, fusese pus comandant al regimentului de dragoni. Amintirea frumusetii acestei tari nu i s-a sters niciodata din suflet. Casa in care locuiau avea o perspectiva minunata; situata intr-un loc inalt, avea o gradina in terase, care cobora pana la marele lac Saima, impanzit de insule impadurite, cu maluri abrupte pline de brazi si de mesteceni. Iarna, Chiril – care la noua ani era un calaret desavarsit – isi insotea adesea mama in lungile ei plimbari calare, pe lacul inghetat.

Tanarul Chiril a pastrat de asemeni nestearsa amintirea Parintelui Serghie, preotul regimentului, de la care lua lectii de religie si care i-a daruit un Nou Testament, cu text slavon si rus, pe doua coloane.

In Memoriile sale, Maria Sevici il infatiseaza pe Chiril, in aceasta perioada, ca fiind un copil dezghetat, curajos, bun si generos: ‘‘Din cea mai frageda copilarie a dat dovada de o mare bunatate. La varsta de opt ani, afland ca femeia care se ingrijea de fratele sau primise vesti rele de la familia sa si ca fiul ei isi pierduse slujba, Chiril i-a dat femeii, care, necajita, pleca sa-si vada fiul si nepotii, o hartie impaturita, spunandu-i: Ati vrea sa le duceti nepotilor dumneavoastra ceva din partea mea? Era un desen pe care l-a facut pentru ei. Dar sa nu va uitati la el decat cand ajungeti acolo! In hartia impaturita era, pe langa desen, si o bancnota de cinci ruble, toata mica sa avere”.

Tatal sau fiind numit in 1914 general al husarilor din Garda imperiala si ”membru al suitei Majestatii Sale”, Chiril a mers cu intreaga familie sa locuiasca la Tarskoe Selo, unde se afla palatul tarului (5). In varsta de unsprezece ani, Chiril a primit, ca toti fii de demnitari, gradul (onorific) de ofiter si a primit o mica formatie militara, in care echitatia era pe primul plan. Fotografiile de familie ni-l arata calare pe un splendid cal alb (era culoarea cailor regimentului de garda pe care-l conducea tatal sau), in uniforma de gala, cu sabia la sold, avand aerul celui care-si ia in serios functia.

Intre 1915 si 1916, in timpul razboiului, familia a stat in mai multe randuri la Kislovodsk, un oras din Caucaz, apoi, la sfarsitul anului 1916, s-au dus sa locuiasca pentru o vreme la Tiflis, unde generalul Sevici isi avea garnizoana.

In 1917, la izbucnirea revolutiei, familia Sevici si-a vazut toate bunurile confiscate (mai ales locuinta si padurile pe care le aveau in regiunea Voronej). Ca multe alte familii nobile, s-au refugiat la Petrograd, la Kislovodsk, unde mai statusera in numeroase randuri. Au reusit sa ramana acolo pana in 1920, in pofida ocuparii orasului cand de ”albi”, cand de ”rosii”.

Inca adolescent, Chiril a intrat in 1918 alaturi de tinerii de varsta sa in gruparea Uniunii panruse a tineretului monarhist, fondata de contele Mihail Grabbe; acolo i-a intalnit pe unii dintre cei care aveau sa-i devina prieteni apropiati, printre care Alexandru Kasem-Beg si printul Vladimir Romanov. Tatal sau a luptat in acea vreme in armata alba, condusa de generalul Denikin, apoi de generalul Wranghel; in octombrie 1920, familia a fost silita ca multe altele, sa ia calea exilului, parasind Rusia, prin Odesa, spre Constantinopol.

Dupa o scurta sedere in Elvetia (unde Chiril a dat un examen la nivelul bacalaureatului), familia sa a locuit doi ani la Berlin. Acolo, Chiril si-a gasit o slujba la o banca. Si-a ostoit aici pasiunea pentru muzica clasica, in special pentru opera (isi amintea cum, in acea perioada de inflatie galopanta, i se intampla sa-si cheltuiasca salariul pe o saptamana pentru a-si cumpara bilet la un concert). La Berlin, unul dintre prietenii sai a fost Paul B. Andeson, viitorul conducator al Miscarii internationale a tineretului crestin (YMCA).

In 1923, familia Sevici s-a instalat la Paris, intr-un imobil situat pe bulevardul Fremiet, la numarul 9, in arondismentul XVI. Chiril si-a gasit de indata de lucru la banca Morgan, al carei sediu se afla in Place Vendome; sarcina sa acolo era sa tina contabilitatea conturilor curente ale capetelor incoronate, printi si mari duci. Locuia cu parintii sai, a caror casa era frecventata de marile figuri ale emigratiei ruse: intelectuali, artisti si politicieni.

La sfarsitul anului 1924, Chiril s-a implicat in miscarea Tinerilor rusi (Mladoross), care tocmai fusese creata. Condusa de Alexandru Kasem-Beg, aceasta organizatie politica, care isi avea sediul la Paris si era reprezentata in douazeci si sase de tari, a fost cea mai importanta si mai activa organizatie e emigratiei ruse. Cu un caracter nationalist – una dintre devizele sale era: ”Nici Alb, nici Rosu, Rus” - si patrunsa de idealuri religioase, ea milita pentru restaurarea in Rusia a unei monarhii democratice, lucru ce se reflecta la un moment dat printr-o alta deviza a ei: ”tarul si sovietele” ( acest ultim termen fiind folosit in sensul lui prim, de adunari ale reprezentantilor alesi). Aceasta pozitie ii conferea un caracter ambiguu si incomod – adversarii ei in stanga o acuzau ca e de dreapta, iar adversarii de dreapta, ca e de stanga. Incepand din 1933, Chiril a fost trezorierul miscarii si, pana la disparitia ei in anul 1929, a facut parte din membrii Consiliului director (alaturi, printre altii, de Maximilian V. Stenger si printul Vladimir A Romanov, cu care a ramas prieten pana la sfarsitul vietii lor). In ultimii ani ai acestei miscari, Chiril s-a indepartat din ce in ce mai mult de fondatorul ei, A. Kasem-Beg, din pricina apropierii acestuia de miscarea fascista. In raportul furnizat de el, in 1944, Departamentului de Razboi al Statelor Unite (unde a emigrat), Kasem-Beg noteaza: ”Sevici reprezenta gandirea monarhista si, in acelasi timp, ramura cea mai antifascista a miscarii Mladoross”.

Miscarea a fondat mai multe reviste, in care Chiril a scris un numar de articole, majoritatea referitoare la situatia Bisericii din Rusia, afirmand mai ales, ca o conditie a supravietuirii acesteia, necesitatea ca ea sa fie total neangajata politic. (6)

Cu toate acestea Chiril a continuat sa fie interesat si sa activeze in cercul politic al Tinerilor Rusi. La sfarsitul anilor ’20, participa activ la intalnirile organizate de Fellowship Saint Alban and Saint Sergius, care ii puneau alaturi, in Anglia, pe anglicani si ortodocsi in vederea schimbului de idei teologice. Tot in aceasta perioada, a urmat cursurile de Istorie a Bisericii, de Patrologie si Teologie la Universitatea din Oxford. In acea vreme de asemenea a redactat pentru revista Vestnic (Le Messager) un numar de articole referitoare la situatia Bisericii din Rusia.(7) A colaborat, de asemenea cu grupul pentru studierea religiei in Rusia, din care faceau parte Paul B. Anderson, Ivan A. Lagovski, Parintele iezuit Paul Mailleux (rectorul Colegiului Rossicum, din Roma) si Michel Enden.

Cand, la sfarsitul anului 1930, mitropolitul Evloghie a parasit patriarhatul Moscovei (8), ducandu-se la Patriarhia de Constantinopol, Chiril a facut parte din minoritatea de preoti si credinciosi care au hotarat sa ramana fideli Bisericii Mama. Impreuna cu episcopul Benjamin (Fedtsenkov), ieromonahii Atanasie (Netsaiev), Stefan (Svetosarov), Serafim (Rodionov), Teodor (Tecutsev), preotii Stefan (Stefanovschi), Mihail (Belsky), Dimitrie (Sobolev), Vsevolod (Palaskovski) si un numar de laici, dintre care Nicolae Berdiaev, Vladimir Lossky, Andrei Bloom (viitorul mitropolit Antonie de Suroj), Vladimir Iliin, Mihail Zimin, Leonid Uspensky, petru, Eugraf (viitorul episcop Jean) si Maxim Kovalevsky, Gheorghe (viitorul parinte Grigorie) Krug si Teodor Pianov, a participat la intemeierea parohiei si a noului sediu al Exarhatului patriarhiei Moscovei, la Paris, in strada Petel, din arondismentul XV.

Va continua insa colaborarea la revista Vestnik.

In anii ’30, Chiril a frecventat asiduu grupul tinerilor intelectuali pe care-i reunea in fiecare saptamana in casa sa din Clamart filosoful Nicolae Berdiaev, printre care se numarau teologii Vladimir Lossky sau Eugraf Kovalevsky, filosofii Gabriel Marcel, Emmanuel Mounier, Maurice de Gandaillac si Jacques Maritain, orientalistul Oliver Lacombe, specialistul in islam, Louis Massignon, criticul literar Charles du Bois… Fiecare reuniune debuta cu un expozeu asupra unui subiect teologic sau filosofic, urmat de discutii. A frecventat de asemenea si reuniunile de acelasi fel organizate de Jacques Maritain, de care l-a legat o profunda prietenie, ce a durat pana la moartea acestuia. In aceste cercuri de intelectuali era apreciat in mod deosebit ca un specialist in scrierile lui Dostoievski.

Paralel, Chiril era din ce in ce mai mult atras de viata spirituala.

Se ruga ore in sir seara si mergea cu consecventa la Liturghie. Cei care l-au cunoscut in aceasta perioada si-l amintesc stand ore de-a randul in biserica, nemiscat, adancit in rugaciune.

Duhovnicul sau in aceasta perioada a fost Parintele Atanasie Netsaiev, cel dintai paroh al bisericii ”Sfintii Trei Ierarhi” din strada Petel, monah venit de la Valaam, pe care mitroplolitul Antonie (Bloom) – caruia de asemenea i-a fost duhovnic in aceasta perioada pana la moartea sa timpurie, in 1943 – il descria ca pe ”un om minunat, de o mare smerenie, care traia mai din nimic”, impartind saracilor putinul ce-l avea.

Munca sa la banca nu era acaparanta, lasandu-i mult timp liber, pe care-l dedica lecturii Sfintilor Parinti si copierii de texte patristice. Admira indeosebi Apoftegmele Parintilor pustiei si Scara Sfantului Ioan Scararul, pe care a copiat-o in intregime.

Ducand tot mai mult o viata de rugaciune si cautand sa implineasca invataturile Parintilor din care se hranea zilnic, Chiril s-a simtit atras de viata monahala. Ratiuni familiale insa l-au impiedicat sa intre indata in monahism; trebuia sa contribuie la intretinerea parintilor, a sorei, nepotului si a doua slujnice in varsta. Ducea totusi pe cat ii statea in putinta o viata de monah ”in lume”. In 1938, i-a marturisit Staretului Siluan dorinta sa de a deveni monah. Acesta i-a dat binecuvantarea sa intr-o scrisoare (9), in incheierea careia ii dadea un sfat care s-a dovedit profetic: ”Du-te si spune oamenilor cat se poate de des: Pocaiti-va!’‘ Cand Chiril s-a hotarat sa se retraga in Muntele Athos, a izbucnit razboiul.

In urma pactului germano-sovietic si datorita unei atmosfere de ”xenofobie generala”, Chiril, ca vechi conducator al miscarii Tinerilor Rusi, a fost arestat impreuna cu mai multi dintre compatriotii sai, la sfarsitul lui mai 1940, si inchis in lagarul de concentrare de la Vernet (10). Eliberat dupa o vreme, a fost din nou arestat, la 22 iunie 1941, de autoritatile germane de aceasta data, chiar in ziua invadarii teritoriului sovietic de catre trupele Wehrmacht-ului si in aceeasi zi in care patriarhul Serghie a tinut o cuvantare cerand ortodocsilor rusi din lumea intreaga sa contribuie la apararea patriei lor. Atunci Chiril a fost inchis, impreuna cu alte cateva sute de emigranti de origine rusa, in lagarul de la Compiegne.

Aceasta aspra incercare a lagarelor l-a facut sa resimta profund limitele si tragismul existentei pamantesti, dezvoltandu-i simtul eshatologicului. Chiril si-a dedicat intreg timpul petrecut in lagarul de la Vernet lecturii Sfintei Scripturi, cugetarii la intelesul cuvantului dumnezeiesc si rugaciunii lui Iisus, urmand pilda si sfaturile Parintelui Serafim, tovaras de captivitate, care avea darul rugaciunii necontenite a inimii. Tot in rugaciune si-a petrecut si timpul cat a stat in Compiegne.

La iesirea din lagar, s-a hotarat sa-si implineasca neintarziat dorinta de a deveni monah. A depus voturile monahale in ziua de 18 noiembrie 1941, sub obladuirea Sfantului Serghie din Valaam, si a mers sa vietuiasca alaturi de parintele sau duhovnicesc, arhimandritul Stefan (Svetosarov), parohul bisericii ”Sfanta Treime” din Vanves (Hauts-de-Seine), potrivit randuielii manastiresti de la Valaam, de unde venea acesta. Parintele Serghie s-a implicat in viata parohiei, ocupandu-se mai cu seama de ajutorarea celor in nevoi. Printre acestia se afla si Gheorghe Krug (cel ce va fi parintele Grigorie), un artist de mare talent, care studiase iconografia impreuna cu prietenul sau Leonid Uspenski, dar care suferea de multi ani de tulburari psihice grave care-l aruncau in cea mai adanca angoasa si deznadejde. In timpul cat a fost internat in spitalul Sainte Anne, intre 6 noiembrie 1942 si 1 iulie 1943, Parintele Serghie a mers la el in fiecare zi, fiindu-i alaturi in suferinta, cu o iubire si un devotament nemarginit. Prezenta lui a avut un efect benefic, asa incat Gheorghe Krug a putut fi externat.

Hirotonit diacon pe 11 septembrie 1945, iar a doua zi preot, in catedrala Alexandre Nevski, din strada Daru, de Episcopul Vladimir (Tikhonisky), cu binecuvantarea Episcopului Nicolae al Krutitelor (11), Parintele Serghie a fost numit paroh al bisericii ”Sfanta Treime” din Vanves, in locul Parintelui Stefan, care tocmai fusese numit paroh al bisericii ”Sfintii Trei Ierarhi” din strada Petel. Acestei insarcinari i s-a adaugat curand cea de egumen al Schitului Pogorarea Sfantului Duh din Mesnil-Saint-Denis, aproape de Trappes (Yvelines), al carei intemeietor, Parintele Andrei Sergueienko, se intorsese in Rusia. (12)

Odata hirotonit, parintele Serghie a devenit duhovnicul lui Gheorghe Krug, dandu-i intreg ajutorul de care acesta avea atata nevoie. In octombrie 1945, Krug a venit sa locuiasca impreuna cu Parintele Serghie, in jurul caruia se crease deja o mica fratie monahala, compusa din monahiile Anastasia (Boulatsel), Teodosia (Orlova) si Ana (Kiparisova). Krug participa activ la viata bisericii, implinind slujirea de citet. A inceput sa picteze din nou icoane, dupa ce parasise atata vreme aceasta indeletnicire. Datorita ingrijirilor si rugaciunilor Parintelui Serghie, starea sa psihica s-a imbunatatit incetul cu incetul, ajungand la o insanatosire deplina. (13) Curand a dorit sa se faca monah si a depus voturile in 1948, in prima duminica a Postului Mare, luandu-si ca sfant patron pe Grigorie Zugravul. Cu binecuvantarea Parintelui Serghie, cateva luni mai tarziu, atras de frumusetea si linistea locului, s-a dus sa locuiasca la Schitul inchinat Sfantului Duh, revenind insa regulat la Vanves pentru a participa la slujbele de aici, ca citet; Parintele Serghie a inceput si el de atunci sa-si imparta timpul intre biserica din Vanves si schit, unde slujea Liturghia in fiecare saptamana si unde ramanea din ce in ce mai mult alaturi de Parintele Grigorie, de care l-a legat o profunda prietenie(14), pana la moartea acestuia pe 12 iunie 1969. Intre timp, Parintele Grigore si-a fructificat talentul de pictor, aratandu-se a fi un mare iconar.

Atunci cand, in 1946, jurisdictiile ruse din Europa Occidentala, reunite pentru o vreme, s-au separat din nou, Parintele Serghie, ca si prietenii sai: Nicolae Berdiaev, Vladimir Lossky, Leonid Uspenski si Grigorie Krug, a ramas in Patriarhatul Moscovei, nu din considerente politice (15), ci din pura fidelitate fata de Biserica-Mama si din respect pentru cei care, primejduindu-si viata, ramasesera in Rusia ca sa mentina cu orice pret viata Bisericii.

In aceasta perioada,Parintele Serghie a corespondat constant cu marele egumen si duhovnic al manastirii Valaam, staretul Hariton, care i-a dat o multime de sfaturi folositoare pentru viata sa duhovniceasca.

Din februarie pana in aprilie 1947, Parintele Serghie a facut o prima vizita si un prim pelerinaj in Rusia, insotit de protopopul Andrei Sergueienko si de viitorul episcop Serafim (Radionov). La intoarcere, a fost invitat in Anglia de Fellowship Saint Alban and Saint Sergius pentru o serie de conferinte despre situatia Bisericii Ruse.

Abia in 1977 a mai facut o a doua vizita, cu ocazia intronizarii patriarhului Pimen, de data aceasta insotit de Mgr. Pierre L’Huillier si de protopopul Alexandru Turintev.

Parintele Serghie n-a mai facut nicio alta calatorie in timpul vietii sale de monah, ingrijindu-se sa asigure in parohia sa o desavarsita continuitate a slujbelor si sa fie intotdeauna prezent si disponibil pentru cei care aveau nevoie de el.

Atasat de Rusia si de folosirea slavonei in slujbele bisericesti, Parintele Serghie n-a fost insa un filetist. Avea asupra Bisericii Ortodoxe o viziune cu adevarat universala, si i-a primit fara nicio rezerva pe monahii de alte nationalitati care voiau sa-i devina fii duhovnicesti, ca si pe credinciosii de origine franceza care, la sfarsitul anilor ’60, veneau din ce in ce mai multi, sporind numarul enoriasilor sai din Vanves. Prin iubirea, smerenia si delicatetea sa, Parintele Serghie a stiut intotdeauna sa mentina in parohia sa o atmosfera de unitate si fraternitate, cu toata marea diversitate a membrilor ei. Ii primea de asemenea fara nicio retinere pe credinciosii din alte parohii care veneau sa se spovedeasca la el sau sa-i ceara sfaturi duhovnicesti.

La inceputul Postului Mare din anul 1985, Parintele Serghie s-a imbolnavit grav. Abia dupa cateva luni a putut sa slujeasca din nou, dar numai sprijinit. La inceputul lunii octombrie 1986, boala l-a lovit din nou, inca si mai grav. A fost internat la spitalul din Courbevoie, in sectia condusa cu mare competenta de un prieten al sau, medicul Thomas Eftimiou, care-l ingrijise cu mult devotament si pe Parintele Grigorie Krug in ultimele sale luni de viata. Diagnosticul a fost o grava pleurezie, care a necesitat multe luni de ingrijire. Parintele Serghie s-a intors la Vanves, dar pe 3 iunie 1987 a fost lovit de hemiplegie si a trebuit sa fie din nou spitalizat. La o radiografie s-a descoperit ca mai multe organe ale trupului sau erau atinse de cancer. Pe data de 25 iulie Parintele Serghie s-a impartasit, si la ora sase si cinci, dupa amiaza, cand la Vanves incepea Vecernia, si-a dat sufletul in mana lui Dumnezeu, in liniste si pace.

Note:

(1) A fost de asemenea ambasador al Rusiei in Germania si Japonia. Era fiul astronomului Otto Wilhelm Struve, si nepotul celebrului astronom Wilhelm Struve (1793-1864), nascut in provincia germana Holstein, care a doptat nationalitatea rusa. A fost fondatorul, in 1839, al observatorului din Sankt Petersburg. E socotit ”parintele astronomiei moderne”. Chiril Struve a mai avut in afara de Maria inca trei fiice, una a fost printesa Vera Mestserskaya, fondatoarea azilului rus din Sainte-Genevieve-des-Bois; alta a fost sotia generalului Orlov, iar a treia, sotia lui Mumm, celebrul producator de sampanie.

(2) Nascuta in 1899. A fost o pianista excelenta si a compus mai multe piese muzicale.

(3) Nascut in 1901. Avand dese crize de convulsii, de la varsta de sase luni, a murit de tanar, in 1920.

(4) In Memoriile sale, mama sa scria si ea: ”Era o slujnica foarte credincioasa si fara indoiala ea a pus in sufletul copilului intaia piatra a edificiului ce-avea sa se inalte mai apoi”

(5) Generalul Gheorghe Sevici era unul din apropiatii tarului Nicolae al II-lea si al sotiei lui, dupa cum se vede din aceasta scrisoare a tarinei catre sotul sau, datata 31 ianuarie 1915: ”Mi-am luat la revedere de la cinci ofiteri care se intorceau de la razboi, printre care Sevici, care era trist ca nu poate astepta intoarcerea voastra; va pleca maine, caci se teme ca altfel isi va pierde regimentul”.

(6) El scria, de pilda: ‘‘Patriarhul Tihon si succesorii sai, care, in ciuda tuturor tentatiilor, au reusit sa salveze Biserica Ortodoxa din viata politica si sa-i defineasca o noua pozitie, pur religioasa, i-au lipsit astfel pe dusmanii Bisericii de arma lor cea mai puternica: posibilitatea de a combate Biserica in calitate de organizatie politica” (”Rusia. A fi sau a nu fi? – Lupta pentru credinta in Rusia”), in Opovestsenie, 7-8, octombrie, 1929. Sau, in alta parte: ”Lupta pentru viitorul Rusiei se poate duce pe doua cai: religioasa si politica. Aceste doua cai, chiar daca apropiate, sunt din multe puncte de vedere total diferite. Ceea ce intr-unul din cazuri este expresia fortei si a unei maxime intensitati a luptei, poate fi, in celalalt caz, expresia slabiciunii, capitularii si a compromisului. Legile luptei duhovnicesti, limpede aratate in Sfintele Scripturi – de pilda in Epistola Sfantului Pavel catre Efeseni – si in scrierile Sfintilor Parinti, confirmate de experienta seculara a Bisericii, sunt adesea cu neputinta de aplicat in lupta politica, si invers. Confundarea acestor doua cai a provocat de nenumarate ori in istorie conflicte si neintelegeri tragice, care continua sa existe si in prezent” (”Doua cai de lupta pentru Rusia”, Mladoross, 7, aprilie, 1931).

(7) Organ al ACER (Asociatia crestina a studentilor rusi), aceasta revista exista si astazi, ca si asociatia, creata in Cehoslovacia in 1924.

(8) A fost depus, din ordinul puterii sovietice, de mitropolitul Serghie (loctiitorul scaunului patriarhal), pentru ca a criticat in cursul unei conferinte tinute in Anglia persecutiile contra Bisericii in Rusia.

(9) Scrisa cu putine zile inainte de moartea Staretului, ea a fost gasita pe masa sa de lucru de catre Parintele Sofronie, care a pus-o la posta.

(10) Lagarul de la Vernet era situat in nordul satului Ariege, la aproximativ 15 Km de Pamier. Pe la jumatatea anului 1940, aproximativ 3000 de persoane de saizeci de nationalitati au fost inchise in acest lagar. Arthur Koestler, inchis acolo, a istorisit in La Lie de la terre in chip detaliat conditiile foarte aspre de incarcerare in acest ”Babel din Pirinei al proscrisilor’‘, comparandu-l cu celebrul Dachau: ”La Vernet, bataile erau la ordinea zilei; la Dachau, oamenii erau batuti pana isi dadeau duhul. La Vernet oamenii mureau din pricina lipsei de ingrijiri medicale; la Dachau erau pur si simplu ucisi. La Vernet, jumatate din prizonieri dormeau, la 20 de grade sub zero, fara sa aiba cu ce sa se inveleasca; la Dachau, erau pusi in lanturi si scosi in frig”.

(11) Pe 2 septembrie tocmai avusese in acelasi loc o slujba de impacare si reunire a celor jurisdictii ruse din Europa apuseana.

(12) Protoiereul Andrei Sergueienko (1902-1973), parohul bisericii din Meudon, cumparase terenul in 1934 si cu ajutorul credinciosilor construise in anii urmatori biserica si casa parohiala. In 1945, profitand de destinderea de dupa razboi, s-a intors in Uniunea Sovietica, devenind profesor la Academia teologica din Moscova.

(13) In comunicarea sa consacrata evolutiei launtrice a Parintelui Grigorie, C. Aslanov noteaza: ‘‘Psihiatrul care vorbea cu regularitate cu Parintele Serghie despre starea lui Krug, a recunoscut ca Parintele Serghie avea acest dar, cu adevarat har dumnezeiesc, de a ingriji si tamadui bolnavi psihici”.… Acest har i-a fost recunoscut si de un mare psihiatru, doctorul Henri Ey, Parintele Serghie insotind vreme de multi ani un pacient al acestuia, care-i era fiu duhovnicesc si care suferea de o psihoza maniaco-depresiva.

(14) V. Marcade evoca astfel aceasta prietenie: ‘‘Parintele Grigorie a petrecut douazeci de ani in manastire, sub veghea parintelui sau duhovnicesc, Arhimandritul Serghie, care punea la inima sa, cu iubire, toate grijile si necazurile lui. Felul miscator in care se purtau unul cu altul ne aminteste de cronicile lui Leskov, mai ales de ”Oameni ai Bisericii”. Era de-ajuns sa-i spui Parintelui Serghie c-ai vrea sa-i arati fotografii cu biserici si manastiri din Rusia, ca indata te ruga sa i le arati si Parintelui Grigorie, stiind ca asta o sa-l bucure foarte mult. Si daca il chemai pe Parintele Grigorie sa le vada, nici n-apucai sa termini vorba, ca indata te oprea, multumindu-ti de atentie si adaugand ca si Parintelui Serghie i-ar placea sa le vada. Fiecare dintre ei se gandea mai mult la celalalt decat la sine insusi. Asa, de pilda, intamplandu-se intr-o zi un incident legat de o terta persoana, Parintele Serghie s-a intristat gandindu-se ca acesta l-ar putea indurera pe parintele Grigorie; pe de alta parte, Parintele Grigorie, la randul sau, era ingrijorat ca, din pricina lui, Parintele Serghie avea sa indure urmarile acestui incident”.

(15) Devenit monah, Parintele Serghie a renuntat definitiv la ideile sale din vremea cand activa ca militant in miscarea Tinerilor Rusi. Faptul ca a ramas prieten cu multi dintre fostii conducatori ai acestei miscari era o chestiune pur personala. Politica o judeca numai din punct de vedere moral si spiritual. Personal am avut de nenumarate ori ocazia sa ne dam seama de deplina sa independenta de gandire cat priveste acest subiect.