Război întru Cuvânt

“Am spus mai înainte că Părintele Serafim nu şi-a schimbat niciodată poziţia de principiu împotriva ecumenismului şi a reformei în Biserică. Totuşi, în anii de pe urmă, văzând cum unii îi numesc „eretici” pe cei din alte jurisdicţii pentru că participă la întruniri ecumenice, şi-a dat silinţa să-şi definească poziţia mai clar. Iată ce scria în articolul său „In apărarea Părintelui Dimitri Dudko”:

„Unii aşa-zişi râvnitori ai Ortodoxiei folosesc acest termen [ecumenism] într-o manieră total imprecisă, de parcă simpla utilizare a termenului sau contactul cu o organizaţie ecumenică ar fi deja o «erezie». Asemenea păreri sunt vădit nişte exagerări. «Ecumenismul» este o erezie numai dacă implică negarea faptului că Biserica Ortodoxă este adevarata Biserică a lui Hristos. Prea puţini dintre întâi-stătătorii ortodocşi care participă la mişcarea ecumenică au mers atât de departe; însă marea majoritate a participanţilor ortodocşi la mişcarea ecumenică nu au susţinut aşa ceva; iar câţiva (între care răposatul Părintele Georges Florovsky) au ajuns să-i irite pe protestanţii din mişcarea ecumenică, afirmând în mod repetat la întrunirile ecumenice că Ortodoxia este Biserica lui Hristos. Desigur, am putea critica participarea chiar şi a acestor persoane la mişcarea ecumenică, care în cel mai bun caz este mult prea vagă şi poate duce în rătăcire în ce priveşte natura Biserici lui Hristos; dar nu-i putem numi pe acesti oameni «eretici», şi prea putini dintre personalităţile ortodoxe au învăţat că ecumenismul este cu adevarat o erezie. Bătălia pentru adevărata Ortodoxie în vremea noastră nu este ajutată de asemenea exagerări”.

Intr-altă parte Părintele Serafim spunea:

„Reacţia exagerată împotriva mişcării ecumenice este animată de acelaşi duh lumesc prezent în mişcarea ecumenică însăşi”.

Tot astfel, deşi nu şi-a schimbat poziţia cu privire la calendarul bisericesc, Părintele Serafim avertiza impotriva exagerarii importanţei acestei chestiuni care provoacă inutile certuri si dezbinari. In prelegerea sa de la pelerinajul Sf. Gherman din 1979, după ce a vorbit pe larg despre însufleţitoarele evoluţii din Biserica Ortodoxă din Africa, Părintele Serafim s-a referit la îngrijorarea ortodocşilor supercorecţi, reticenţi deoarece convertiţii ortodocşi africani erau după noul calendar: Continuare»

29 Comentarii »

“În epoca noastră plină de incertitudine, îndărătnicie şi violenţă, din prea mult zel unii cad într-o extremă periculoasă, străină de originile Bisericii noastre, după cum am încercat să arăt în raportul meu; la prima bănuială, aceştia sunt gata să vadă în aproapele lor un eretic sau schismatic periculos, trezind sentimente rele faţă de acesta, în loc de dragoste şi bunăvoinţă, căzând în acelaşi timp în mândrie, fără să-şi dea seama, fapt nu mai puţin periculos pentru sufletul omului decât slăbirea în credinţă. Un exemplu trist putem vedea la Geneva, în persoana părintelui destul de vrednic, V. Sakkas, pentru care nici chiar Sinodul Episcopilor nu este suficient de ortodox, supunerea faţă de el nefiind necesară. Aceasta nu mai este ortodoxie, ci sectarism!”

Randurile care urmeaza fac parte dintr-un raport oficial citit la Sinodul al III-lea al ROCOR (“Russian Orthodox Church Outside Russia” = Biserica Ortodoxa Rusa din Diaspora) in anul 1974. In el se face un istoric al atitudinii pe care ROCOR a adoptat-o fata de marile provocari ale modernimului: tendintele reformiste impuse Bisericii Ortodoxe, inclusiv noul calendar, tendintele ecumeniste, precum si obedienta fata de stapanirea politica. In acest istoric se arata ca ROCOR, ca biserica libera atat de stapanirea politica, cat si de tentatiile moderniste, a pastrat comuniunea cu bisericile ortodoxe care au fost afectate de astfel de procese, avand o atitudine plina de intelegere, pastrand, asadar, calea de mijloc prin reprezentantii sai cei mai inalti – de la intai-statatori pana la arhierei sfinti ca Ioan Maximovici.

Astfel, ROCOR nu a declarat niciodata, sub nicio forma, nicio biserica ortodoxa drept schismatica sau eretica pentru adoptarea noului calendar sau pentru ecumenism, ci a pastrat comuniunea spirituala cu Biserica Ortodoxa Universala (oficiala). Relatiile de con-celebrare cu reprezentantii bisericilor oficiale nu au fost intrerupte de catre ROCOR, nu la intentia Sinodului ROCOR si nu datorita calendarului sau ecumenismului, ci de unele biserici oficiale, si aceasta din cauza conditiilor politice de atunci, dupa cum va fi aratat mai jos.

Mai mult decat atat, surpriza este ca pana si in sanul ROCOR au existat comunitati ortodoxe care au tinut calendarul nou. In mod socant pentru cei care il invoca pe Sfantul Ioan Maximovici ca sa isi indreptateasca propriul zelotism si fetişism calendaristic, Sfantul Ioan a păstorit el insusi doua asemenea comunitati: cea olandeza si cea română din Franta, hirotonind chiar un episcop roman nou-calendarist. Cat mai ramane din propaganda stilista ce il invoca pe Sfantul Ioan Maximovici, in dispretul istoriei si al vietii Sfantului, in sprijinul lor? Nimic, asa cum nimic va ramane, prin materialele care vor fi publicate pe viitor, si din minciunile prin care Cuviosul Serafim Rose este revendicat de acesti “apologeti” ai schismei calendaristice. Continuare»

50 Comentarii »

Despre starea de moarte a duhului omenesc

- fragment din Predica Sf. Ignatie Briancianinov la Duminica Mironositelor -

(de mentionat ca Sfantul a murit chiar intr-o zi cand Biserica praznuia Duminica Mironositelor, in anul 1867)

“Cine ne va pravali noua piatra de la usa mormantului?”

Aceste cuvinte ale sfintelor femei au un anume inteles de taina. El e atat de ziditor ca dragostea de aproapele si dorinta ca el sa capete folos duhovnicesc nu ne ingaduie sa-l trecem sub tacere.

Mormantul este inima noastra. Inima a fost candva biserica; ea s-a facut mormant. In el intra Hristos prin taina Botezului ca sa salasluiasca intru noi si sa lucreze intru noi. Atunci inima este sfintita ca biserica a lui Dumnezeu. Noi ii rapim lui Hristos putinta de a lucra atunci cand dam viata omului nostru celui vechi, cand lucram mereu dupa imboldul vietii noastre cazute, al ratiunii noastre otravite de minciuna. Hristos, Care a fost adus prin Botez in suflet, continua sa ramana in noi, dar este ca ranit si omorat de purtarea noastra. Biserica nefacuta de mana a lui Dumnezeu se preface in mormant stramt si intunecos.

La intrarea acestuia este pravalita o piatra mare foarte. Vrajmasii lui Dumnezeu pun la mormant straja, pecetluiesc deschizatura astupata cu piatra, legand prin pecete piatra de stanca pentru ca, in afara greutatii, si pecetea sa nu ingaduie nimanui a se atinge de piatra. Vrajmasii lui Dumnezeu vegheaza ei insisi asupra pazei mortului! Ei au nascocit si au randuit toate piedicile cu putinta pentru a preintampina Invierea, pentru a o impiedica, pentru a o face cu neputinta. Piatra este acea boala a sufletului prin care se pastreaza neatinse toate celelalte boli, si pe care Sfintii Parinti o numesc nesimtire. “Ce fel de pacat este acesta? Nici nu am auzit de el”, vor spune multi. Dupa definitia Parintilor, nesimtirea este starea de moarte a simturilor duhovnicesti, este moartea nevazuta a duhului omenesc in ce priveste lucrurile duhovnicesti, el fiind totodata viu fata de lucrurile materiale. Se intampla uneori ca, in urma unei indelungate boli trupesti, sa se cheltuiasca toate puterile, sa paleasca toate calitatile trupului: atunci boala, neafland hrana, inceteaza sa mai sfasie trupul; ea il paraseste pe bolnav, lasandu-l istovit, ca mort, neinstare sa faca nimic din pricina istovirii de catre suferinte, din pricina cumplitei, mutei stari bolnavicioase care nu se vadeste prin nicio suferinta aparte. Acelasi lucru are loc si in sufletul omenesc.

Viata nepasatoare petrecuta vreme indelungata in mijlocul imprastierii statornice, in mijlocul pacatelor statornice savarsite de buna voie, in uitare de Dumnezeu, de vesnicie, in neluare-aminte sau in luarea-aminte cat se poate de superficiala la poruncile si invatatura Evangheliei: ei bine, aceasta viata rapeste duhului nostru impreuna-simtirea fata de lucrurile duhovnicesti, il omoara in privinta lor. Fara a inceta sa mai fiinteze, acestea sunt pentru el ca si cum n-ar fi, intrucat viata lui in ce le priveste a incetat: toate puterile lui sunt indreptate numai spre material, spre vremelnic, spre desertaciune, spre pacat. Oricine vrea sa cerceteze fara impatimire si in chip temeinic starea sufletului sau va vedea cat de mare este insemnatatea ei, va vedea cat de grea este ea, va recunoaste ca ea este vadire si marturie a starii de moarte a duhului.

Cand vom vrea sa ne indeletnicim cu citirea Cuvantului lui Dumnezeu, ce plictiseala ne va apuca! Ce greu de inteles, ce putin interesant, ce ciudat ni se pare tot ce citim acolo! Cum dorim sa scapam mai repede de aceasta lectura! De ce? Pentru ca nu avem impreuna-simtire fata de Cuvantul lui Dumnezeu. Cand ne sculam la rugaciune, ce uscaciune, ce raceala simtim! Cum ne grabim sa terminam rugaciunea noastra superficiala, plina de imprastiere! De ce? Fiindca suntem straini de Dumnezeu: credem in existenta lui Dumnezeu cu o credinta moarta; El nu exista pentru simtirea noastra. Pentru ce am uitat de vesnicie? Suntem cumva scosi din randul celor ce trebuie sa intre in necuprinsul ei taram? Oare nu ne asteapta moartea, asa cum ii asteapta si pe ceilalti oameni? Si atunci, pentru ce am uitat de vesnicie? Fiindca ne-am lipit cu tot sufletul de materie, fiindca niciodata nu ne gandim si nu vrem sa ne gandim la vesnicie, fiindca am pierdut pretioasa ei presimtire si am dobandit un fel mincinos de a simti pribegia noastra pamanteasca. Acest fel mincinos de a simti ne infatiseaza ca nesfarsita viata noastra pamanteasca. Suntem atat de amagiti si atrasi de el incat randuim potrivit lui toate faptele noastre, aducand puterile sufletului si trupului jertfa stricaciunii, neingrijindu-ne deloc de lumea cealalta, care ne asteapta: si, totusi, va trebui negresit sa devenim vesnici locuitori ai acelei lumi.

De ce curg din noi ca dintr-un izvor vorbirea desarta, cuvintele spurcate, glumele de nimic, osandirea aproapelui, batjocurile muscatoare? De ce petrecem multe ceasuri in cele mai desarte distractii fara a simti nicio greutate, de ce nu ne mai saturam de ele, de ce ne straduim sa trecem de la o indeletnicire desarta la alta si nu vrem sa dam macar cateva clipe cercetarii pacatelor noastre, plansului pentru ele? Fiindca am dobandit impreuna-simtire fata de pacat, fata de tot ce este desartaciune, fata de tot lucrul prin care intra pacatul in om si prin care se pastreaza pacatul in om; fiindca am pierdut impreuna-simtirea fata de toate indeletnicirile prin care intra in om virtutile cele iubite de Dumnezeu, prin care acestea se inmultesc si se pastreaza in om. Nesimtirea este sadita in suflet de lumea cea vrajmasa lui Dumnezeu si de ingerii cazuti cei vrajmasi lui Dumnezeu, cu impreuna-lucrarea slobodei noastre voi. Ea creste si se intareste prin vietuirea dupa principiile lumesti; ea creste si se intareste atunci cand omul urmeaza propriei sale ratiuni si voi cazute, cand el paraseste slujirea lui Dumnezeu si cand slujeste lui Dumnezeu cu nepasare. Continuare»

12 Comentarii »

Din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”: PAREREA DE SINE

De se va bizui cineva numai pre a sa dreptate si pre izbavirea ce singur si-o lucreaza, in desert si in zadar se trudeste. Ca toate ale dreptatii sale ca o carpa lepadata se vor arata in ziua cea de pre urma, precum zice Isaia: „Ca o carpa lepadata toata dreptatea noastra” (Is 64,5)

(Sf. Macarie cel Mare (†390), Omilii duhovnicesti XX, 3)

Diavolul nu vaneaza pe cei pierduti; el ii vaneaza pe cei trezvitori, pe cei ce sunt aproape de Dumnezeu. El ia de la dansii increderea in Dumnezeu si incepe sa-i loveasca cu intemeiere in sine, cu indreptatiri, cu ganduri si cartire. Prin urmare, sa nu ne punem increderea in gandirea noastra logica. Sa nu crezi niciodata gandurilor tale. Traieste simplu si fara sa te gandesti prea mult, ca un copil pe langa tatal sau. Credinta fara prea multa gandire lucreaza minuni. Gandirea logica impiedica harul lui Dumnezeu si minunile. Lucreaza rabdarea, fara a judeca cu gandirea logica.

(Avva Paisie Athonitul, †1994)

“Intr-un capitol anterior am discutat despre sindromul, fatal atat pentru monahism, cat si pentru oricare alta nevointa crestina, cunoscut sub numele de „intemeiere in sine”. Strans legat de acesta este un alt sindrom, pe care parintele Seraphim l-a identificat drept parere de sine „duhovniceasca”.Persoana prinsa in aceasta capcana ajunge sa creada si sa pretinda ca actioneaza conform unor „principii duhovnicesti”, dar in realitate el isi face voia, satisfacandu-si si conservandu-si egoul si ramanand intarit in propriile pareri. „In jurul lui se tese o plasa de idei“, explica parintele Seraphim, „ce nu au niciun contact cu realitatea… De obicei diavolul se foloseste de o idee neinsemnata ca sa ne «prinda», stiind ca aceasta ne va prinde prin ceva ce ne emotioneaza, si ca aceasta «prindere» este de ajuns ca sa ne faca sa incepem a tese intreaga panza de paianjen care sa ne prinda“¹ .

Parintele Seraphim a discutat aceasta problema de mai multe ori in scrierile si in epistolele sale, precum si in discutiile cu fratii de la schit. In 1973, bunaoara, i-a scris unui fost frate de manastire despre care simtea ca fusese prins in capcana parerii de sine: Continuare»

40 Comentarii »

Sandu Tudor (parintele Daniil Teodorescu) despre NOUA SPIRITUALITATE

„Viaţa duhovnicească nu este nici nouă, nici veche, e veşnică asemenea Duhului cel Sfânt al lui Dumnezeu. Vremea de acum pare că nu poartă semnele adevăratei duhovnicii. Dăinuieşte mai mult o „preocupare”, o mirare, nu o trăire în cele sfinte. Sub icoana Hristosului întrezăreşti mutra animalului decăzut al veacului. Câtă murdărie grămădită în viaţa ascunsă a fiecăruia, cât băligar de păcate acre face din suflet o hazna, cât puroi care astupă urechile și înăbuşe inimile! Trebuie să fie ars în cenuşă de minunea acelui foc duhovnicesc pe care a venit să îl aprindă Hristos. Continuare»

31 Comentarii »

• Va rugam sa cititi integral, fiind un cuvant de mare folos si de mare actualitate: IPS AVERCHIE TAUSEV: TREI NIVELURI ALE APOSTAZIEI

“(…) Cel de al treilea nivel al apostaziei

In sfârşit, cel de al treilea nivel de apostazie cu privire la care Arhiepiscopul Averchie ne-a avertizat, este atins atunci când bisericile ortodoxe, chiar şi când păstrează toate tradiţiile a ceea ce ele numesc „Ortodoxie ade­vărată”, pierd totuşi „savoarea” preţioasă a credinţei lor şi ajung contaminate de un duh lumesc travestit în spi­ritualitate. Aceasta se întâmplă din pricina:

(1) a pierderii dragostei creştine adevărate, fără de care toate tradiţiile ajung mai degrabă osânditoare decât purtătoare de har, şi

(2) a întrebuinţării în scopuri lumeşti a formelor şi suporturilor de credinţă exterioare (care sunt menite să trezească amintirea lumii de dincolo). Dintru aceşti factori se iveşte o altă formă de „pseudo-Ortodoxie“, de data aceasta mult mai subtilă, pentru că poate fi tăinuită în toate formele corecte. Câteva din simptomele sale, ca­re pot fi găsite şi în „pseudo-Ortodoxia” apostaziei de nivelul al doilea, vor fi înfăţişate mai jos. Continuare»

28 Comentarii »

“În ce mă priveşte, eu mă tem mult mai mult de inimile reci ale celor «corecţi intelectual»…”

ORTODOXIA INIMII

Şi această poruncă avem de la El: cela ce iubeşte pre Dum­nezeu, să iubească şi pre fratele său. (1 In. 4, 21)

“Încrederea Părintelui Serafim în propria-i misiune creştea pe măsură ce el însuşi devenea un om al inimii. La începuturile lucrării sale misionare pusese accentul pe susţinerea adevăratei Ortodoxii, pe rezistenţa împotriva modernismului, renovaţionismului şi ecumenismului. Toate acestea erau bune pentru început. După cum spunea el însuşi: „Cu cât afli mai multe despre învăţătura şi practica creştină, descoperi tot mai mult câte «greşeli» ai făcut până atunci, iar dorinţa ta firească este aceea de a fi «corect»”. Dar toate acestea sunt doar la nivel exterior, după cum avea să vadă tot mai limpede Părintele Serafim o dată cu trecerea anilor. Nu şi-a schimbat niciodată filosofia de temei, originară; nu a devenit nicidecum mai ecumenist, mai modernist sau nou-calendarist spre sfârşitul vieţii decât fusese la început, când pornise să tipărească Cuvântul Ortodox. Doar că acum, mai ales după ce văzuse roadele amare ale „bolii corectitudinii” în Biserică, şi-a dat seama că există ceva cu mult mai esenţial ce trebuie propovăduit în vremurile acestea de pe urmă, când dragostea multora se va răci (Mt. 24, 12). Continuare»

27 Comentarii »

• Vezi si: Cuv. Seraphim Rose: “Cerule! Ce se intampla cu oamenii?…” - PUR SI SIMPLU ACTUAL! (I)

• Intr-adevar, daca privim la situatia Bisericii Ortodoxe din Grecia, putem vedea ca miscarea ecumenica a provocat o reactie ce a devenit deseori excesiva, si uneori aproape la fel de rea ca boala pe care cauta sa o vindece. Gruparile mai moderate ale vechilor calendaristi greci au o pozitie similara cu cea a Bisericii noastre Ruse de peste granite; dar au avut loc schisme dupa schisme intre vechii calendaristi asupra chestiunii „strictetei”. Acum cativa ani, unul din aceste grupuri a rupt comuniunea cu biserica noastra, deoarece episcopii au refuzat sa declare ca toate celelalte Biserici Ortodoxe sunt lipsite de har; acest grup afirma acum ca e unicul ce poseda harul, ca este singurul ortodox. De curand, a atras niste convertiti din biserica noastra, si trebuie sa fim constienti ca aceasta atitudine este un pericol pentru unii din convertitii americani si europeni: cu mintile noastre calculate, rationaliste, este foarte usor sa credem ca suntem plini de ravna si de strictete, pe cand in realitate ne lasam, mai ales, in voia patimii noastre pentru dreptatea sinelui.
• Un episcop vechi-calendarist grec ne-a scris ce rau nemasurat a fost facut Bisericii Ortodoxe din Grecia de ceea ce el numeste „boala corectitudinii”, atunci cand oamenii citeaza canoane, Parinti, tipicul bisericesc, spre a dovedi ca au „dreptate” si ca toti ceilalti se inseala. Corectitudinea poate deveni cu adevarat o „boala” atunci cand este administrata fara dragoste, toleranta si fara constientizarea propriei intelegeri imperfecte, a cuiva. O astfel de „corectitudine” va produce mereu numai schisme, si in cele din urma ajuta numai miscarea ecumenica, reducand numarul celor ce marturisesc Ortodoxia.
• Vadit printre ortodocsii de astazi – si cu siguranta ne va insoti si in anii ’80 – este duhul lumesc, prin care Ortodoxia isi pierde din savoarea sa, ce se manifesta in miscarea ecumenica, impreuna cu reactia impotriva acesteia, care este deseori exagerata, exact din cauza aceluiasi duh lumesc ce se gaseste intr-insa.
• Trebuie sa ne straduim ca marturia misionara pe care o dam sa ajute la plamadirea nu a unor experti in litera legii, reci, calculati, “corecti”, ci a unor crestini calzi, iubitori, simpli - macar pe cat ne va ingadui aroganta noastra fire apuseana. Continuare»

28 Comentarii »

“La celalalt sa te duci cu pasi de porumbel. Asadar, sa te apropii de el in mod delicat si cu blandete, pentru ca semenul tau are si el fricile si supararile sale. Are si asa destula greutate pe suflet, ca sa-i mai adaugi si tu“. (Cuv. Iustin Popovici).

***

• Cititi si prima parte: Sfantul Iustin Popovici – Noul sfant filosof si martir al lui Hristos in vremurile noastre
• CINSTITUL PARACLIS AL CELUI INTRE SFINTI PREACUVIOSULUI PARINTELUI NOSTRU IUSTIN POPOVICI

Astazi, 7 aprilie, se implinesc 31 de ani de cand a trecut la Domnul Cuviosul Iustin Popovici. In articolul dedicat anul trecut pomenirii celui pe care sarbii, si nu numai ei. il numesc deja Sfantul Iustin (articol pe care va invitam sa-l (re)cititi), ne oprisem la mărturiile din viata sa de pana la momentul instalarii comuniştilor la putere în fosta Iugoslavie. Continuăm asadar mărturiile din perioada comunistă cu câteva extrase din cartea despre cuviosul Iustin apărută la Editura Sophia, cuprinzand si cateva dintre minunile sale, reluând, în acelaşi timp, şi un episod legat de întreruperea revistei ortodoxe pe care o edita curajosul arhimandrit.

Viaţa şi scrierile sale s-au făcut, pentru noi, izvoare nesecate de duh al credinţei celei adevărate, predanisite şi câştigate pentru noi de către Sfinţii lui Dumnezeu. Importanta covârşitoare a cuvantului si a pildei vietii sale pentru noi toti, ortodocsii vremurilor de cernere este mărturisită şi de “fratele” sau de nume si de marturisire, părintele Justin Pârvu prin aceste cuvinte categorice:

„Dacă nu vom mărturisi Adevărul şi Ortodoxia după învăţătura Cuviosului Părinte Iustin Popovici, nu ne mîntuim”.

Parintele Iustin al sarbilor nu a fost insa numai un neinfricat si aprig luptator, cu imbatabile arme teologice impotriva ecumenismului si a tuturor umanismelor antihristice (toate de extractie ariana, a demonstrat el) care cauta sa sfasie Biserica dinlauntru si dinafara; nu a fost nici numai o constiinta vie care a denuntat ferm compromisurile apostate cu fiara comunista, asumandu-si pentru sine o neincetata prigoana; nu a fost numai un fin si adanc teolog al Tainei lui Hristos Dumnezeu-Omul si a Tainei Trupului Bisericii.

Pe langa toate acestea si pe langa multe altele, Cuviosul Iustin a fost, in acelasi timp – NOTA BENE! – si un om de o desavarsita smerenie, sensibilitate, blandete si delicatete, care nu putea sa vorbeasca oamenilor despre Dumnezeu fara sa-i vina darul lacrimilor, care, in mod sincer, nu vedea nimic bun in sine si nu se simtea deloc vrednic de mantuire si care, acolo unde nu era in joc Adevarul Bisericii, nu stia cum sa se poarte mai atent si mai cald cu fiecare om, astfel incat sa nu-l mahneasca cu nici cel mai mic lucru. Sa luam deci aminte, cu intelepciune la viata acestui far luminos al Ortodoxiei contemporane! Continuare»

16 Comentarii »

INVIEREA DOMNULUI SI MANTUITORULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

• ÎNVIEREA – MAREA PROVOCARE A VIEŢII NOASTRE – meditatie duhovniceasca
• MARTURIILE ICOANEI INVIERII - de Arhimandrit Mihail Stanciu
• Da si altora Lumina! - POEM PASCAL de Constantin Pavel

***

• PARINTELE CALCIU SI DEMONSTRATIA CA HRISTOS A INVIAT
• Sfantul Varsanufie de la Optina despre bucuria adevarata a Invierii
• O PASTORALA CALDA SI MARTURISITOARE: Cuvantul pastoral de Invierea Domnului al IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei (2009)
• HRISTOS A INVIAT, IAR NOI MURIM? - Pastorala la Invierea Domnului a P.S. Sebastian (2009)
• DRUMUL CATRE EMAUS SAU DE CE ERA NEVEROSIMILA INVIEREA?
• Audio – parintele Rafail Noica despre Drumul spre Emaus si paralela intre perioada noastra si ultimele zile ale lui Hristos pe pamant
  

***

Imnul Invierii de Valeriu Gafencu

Noaptea învierii de Nichifor Crainic

Alte resurse:

• Pagina speciala pentru Invierea Domnului

• Credo: pagina dedicata Invierii Domnului

***

Continuare»

41 Comentarii »