Război întru Cuvânt

“După cum o rădăcinuţă de iederă, crescând, acoperă un copac întreg şi câteodată îl înăbuşă, asa si păcatul, rămânând în noi prin vreo latura a sa, umple cu duhul său toată viaţa noastră si spurcă toate faptele noastre, făcându-le netrebnice in ochii lui Dumnezeu. Atunci înseşi faptele savarsite, chipurile, pentru a face placul Domnului devin armă a patimii pe care o răsfăţăm in noi, adica evlavia devine arma a pacatului si a lumii, iar formele slujirii lui Dumnezeu – acoperire a faptelor nedumnezeieşti. Şi reiese că noi suntem un fruct frumos la înfăţişare, cu putreziciune sau viermi înăuntrul său. Multe persoane care iubesc lumea au conştiinţa împăcată. Frica pierzării veşnice le împinge să facă unele fapte potrivit poruncilor evanghelice, însă autocompătimirea le ţine în slujba lumii şi a păcatului”.

***

Legaturi tematice:

SFANTUL TEOFAN ZAVORATUL: Este, oare, desăvârşită întoarcerea noastră?

“In Evanghelie se vorbeşte despre un tânăr bo­gat, care căuta mântuirea şi nu era în stare să o găsească (Mt. 19,16-22). Tânărul acela voia să se mântuiască şi făcea ceva pentru mântuire, însă avea anumite împătimiri, care, după cum îi spu­nea conştiinţa, erau incompatibile cu lucrarea mântuirii. Auzind de Mântuitorul, tânărul cău­ta să stea de vorbă cu El, poate că în nădejdea de a găsi în învăţătura Lui vreo îndreptăţire pen­tru dispoziţiile strâmbe din taina sufletului său. „Poate că, gândea el, pentru mântuire sunt de ajuns doar faptele pe care le fac eu, şi Dumnezeu nu mă va osândi pentru strâmbătăţile din ini­ma mea”. După cum ştiţi, el se înşela în aşteptarea sa. Mântuitorul i-a spus asemenea cuvin­te, că tânărul a plecat de la El mâhnit (Mt. 19, 22). Domnul a pretins de la el ca jertfă tocmai ceea ce el dorea să păstreze pentru sine. Avea multe avuţii (Mt. 19, 22), se desfăta de ele şi de tot ce ţi­nea de asta: îndestulare, poziţie de vază între oa­meni, onoruri, o anumită treaptă de autoritate şi putinţa de a face prin alţii şi în mijlocul altora tot ce voia. El făcea şi fapte bune, însă acestea nu-l costau nimic; împlinirea lor nu cerea de la el nici un fel de jertfe. Domnul a văzut de la prima privire aruncată asupra tânărului boala de care era molipsit sufletul lui. Apoi, după ce a atins uşor ceea ce făcea el, a apăsat cu toată greutatea hotararii Sale dumnezeieşti pe ceea ce el ascundea în sine – pe împătimirea lui de agoniseli...

„Ai implinit, zice, toate poruncile… acum, dacă voieşti sa fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor, şi vei avea comoară în ceruri; lasă totul, vino şi urmează Mie!” (Mt. 19,21)

A avea comoară în ceruri: ce poate fi mai de preţ decât acest lucru? Şi totuşi, tânărul a plecat mâhnit… negreşit, pentru că ceea ce avea pe pământ era pentru el mai de preţ decât ceea ce îi fu­sese făgăduit în ceruri. Şi totuşi, nu putem spune că nu se îngrijea de mântuire. Toată problema lui consta în aceea că nu avea întoarcere desăvârşită spre Dumnezeu. El voia să-şi mântuiască sufle­tul, dar nici de iubirea lucrurilor lumeşti nu voia să se lase, iar lucrurile acestea două sunt incom­patibile între ele…Unde e Domnul, acolo nu e nimic lumesc. Şi unde e ceva lumesc, acolo nu-i nimic de-al Domnului. Continuare»

12 Comentarii »

“… s-a apropiat imparatia lui Dumnezeu!”

Unde e Dumnezeu, acolo e fericirea

” (…) Dar ce este imparatia lui Dumnezeu? Ea este imparatirea lui Dumnezeu. Unde este aceasta Imparatie? Imparatia lui Dumnezeu inlauntrul vostru este, legiuieste Domnul (Lc.17, 21). Asadar Imparatia lui Dumnezeu este imparatirea lui Dumnezeu inauntrul nostru, si a cauta Imparatia lui Dumnezeu inseamna a cauta ca Dumnezeu sa imparateasca inauntrul nostru. Peste ce sa imparateasca? Peste tot ce este in noi, peste gandurile, dorintele, simtamintele, intentiile, faptele noastre: sa cautam, deci, ca Dumnezeu sa devina Imparat al mintii, al inimii si al vointei noastre…

Dumnezeu este Imparatul mintii atunci cand mintea, prin supunere fata de credinta, dupa ce si-a insusit tot ce ni se aduce la cunostinta prin sfanta descoperire dumnezeiasca,se gandeste numai la Dumnezeu si judeca dupa criteriile dumnezeiesti tot ce exista si se intampla.

Dumnezeu este imparatul vointei si al constiintei noastre atunci cand, dupa ce ne-am intiparit in noi insine poruncile dumnezeiesti si ni le-am luat ca lege nestramutata, nu ne ingaduim nici in lucrurile mici, nici in cele mari sa ne departam nici cu o iota de la voia lui Dumnezeu, pe care am constientizat-o.

Dumnezeu este Dumnezeul inimii noastre atunci cand ea, dupa ce a simtit dulceata dumnezeiasca, leapada toate desfatarile lumesti si, negasind nimic pe gustul sau in cele pamantesti, traieste toata in cer, acolo unde e si comoara sa.

Asa se intampla inauntru. Insa Imparatia lui Dumnezeu se intinde dinauntru si in afara… Pentru ca atunci cand toate cele de care am vorbit se savarsesc inauntrul nostru, toate cele din afara se reorganizeaza potrivit aceluiasi duh si aceleiasi orientari; potrivit aceluiasi duh incep sa lucreze si limba, si ochii, si auzul, si toate celelalte simturi; acelasi duh indruma atunci orice miscare din afara si orice actiune – cand suntem singuri, cand suntem cu familia, cand suntem la datorie, cand suntem in societate si, in general, in toate raporturile in care ne pune viata… Continuare»

16 Comentarii »

“Opriti-va! Dezmeticiti-va din vraja lumii, care va tine fara contenire in robie! Plecati-va urechea la ceea ce graieste Mantuitorul, luati aminte cum se cuvine la cuvintele Lui!”

“Lepadati de la voi nu doar pacatele invederate - omorul, furtul, desfranarea, clevetirea, minciuna -, ci si distractiile cele pierzatoare, ci si inchipuirile nelegiuite, ci si gandurile cele fara de lege – tot, tot ce este oprit de Evanghelie”.

***

Va recomandam si:

*

Continuare»

12 Comentarii »

*

Să ne sârguim a ne curaţi nu doar de patimile trupeşti, ci şi de cele sufleteşti: de slava deşartă, de necredinţă, de viclenie, de pizmă, de ură, de iubirea de argint şi de celelalte neputinţe asemănătoare, ce par a se mişca şi a lucra doar în suflet, fără împărtăşirea trupului, şi ca atare se numesc „sufleteşti”. Am spus „par” fiindcă ele inrâuresc şi trupul, însă în chip subţire, pe care puţini îl bagă de seamă şi îl pricep...

 

Păcatul smintirii şi osândirii pierde atât de lesne pe oameni şi este, ca atare, atât de iubit de către diavol, încât acesta nu se mulţumeşte să stârnească în inimile noastre râvna vicleană şi străină de înţelegerea evanghelică, cu stârnirea gândurilor trufaşe, ce totdeauna sunt unite cu înjosirea şi dispreţuirea aproapelui, ci întinde şi curse vădite pentru a-i împinge la smintire şi osândire pe cei fără luare aminte

Continuare»

37 Comentarii »

Predica la Botezul Domnului

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Sărbătorind Botezul Domnului, ne aducem aminte şi că Dumnezeu S-a descoperit oamenilor ca Treime, şi că Iisus S-a arătat oamenilor ca Hristos. Unde S-a arătat Hristos? Unde Şi-a început lucrarea? S-a dus, oare, într-un mare oraş şi S-a arătat acolo în slava Sa? Ori S-a urcat pe un multe înalt, ca o mulţime numeroasă de oameni adunată în jur să-L privească de jos, ca pe o ciudăţenie? Nu! Hristos S-a dus în pustie, la apa Iordanului, unde Ioan boteza poporul. Ioan propovăduia pocăinţa şi îi chema pe păcătoşi ca, în semn de pocăinţă, să se boteze în Iordan. Şi iată, tot ca un păcătos vine şi Hristos şi cere să fie botezat. El, Care nu are păcat. S-a temut Ioan. „Tu trebuie să mă botezi pe mine”, „Lasă asta acum – îi răspunde Iisus – căci aşa ni se cuvine să împlinim toată dreptatea”.

Adam a păcătuit prin mândrie, a vrut să se înalţe, să fie ca Dumnezeu. Iar Hristos a venit să plinească dreptatea lui Dumnezeu, să îndrepte prin smerenie păcatul mândriei lui Adam. Continuare»

30 Comentarii »

… smintirea are ochii mari: ea vede la aproapele şi păcatele care nu sunt de fel într-insul, păcate nascocite de închipuirea pe care o mână viclenia.

Fariseul, în amăgirea sa de sine, aduce laudă lui Dumnezeu pentru starea sa. El îşi tăinuieşte semeţia, iar aceasta se tăinuieşte de el sub obrăzarul recunoştinţei faţă de Dumnezeu. Privind Legea superficial, i se părea că este plinitor al Legii.

Cu gura, cu vârful limbii el Il mărturiseşte pe Dumnezeu, iar cu inima se leapădă de Dânsul. El nu simte niciodată prezenţa lui Dumnezeu, nu vede purtarea lui de grijă, nu cunoaşte din experienţă ce înseamnă frica de Dumnezeu. Pentru inima lui nu există Dumnezeu şi nu există nici aproapele.

Fiind strain de Dumnezeu, fariseul are nevoie sa para înaintea oamenilor slujitor al Lui; fiind plin de toata nelegiuirea, are nevoie sa para înaintea oamenilor îmbunatatit; nazuind sa-si împlineasca patimile, are nevoie ca faptele sale sa para bune. Fariseul nu se poate lipsi de masca. Nevrând de fel sa fie cu adevarat cucernic si îmbunatatit, vrând doar sa fie socotit de oameni ca atare, fariseul se învesmânteaza în fatarnicie. Totul în el e facatura, totul e nascocire! Faptele, cuvintele, viata lui sunt o necurmata minciuna. Inima lui, ca o otrava întunecata, este prea plina de toate patimile, de toate viciile, de chin neîncetat – si tocmai aceasta inima de iad sufla împotriva aproapelui simtamântul neomenos, ucigator, al smintirii si osândirii. Fariseul, îngrijindu-se sa apara drept înaintea oamenilor – fiind dupa suflet fiu al satanei – vâneaza din Legea Lui Dumnezeu câteva trasaturi, se împodobeste cu ele, ca ochiul necercat sa nu recunoasca în el un vrajmas al lui Dumnezeu si, încredintându-i-se ca unui prieten al lui Dumnezeu sa-i cada jertfa. Fariseul osândeste in aproapele nu raul, nu pacatul, nu încalcarea Legii. Nu! Cum poate el sa osândeasca raul, al carui prieten si ucenic iubit este? Sagetile lui sunt îndreptate împotriva virtutii – însa pentru ca loviturile sa nimereasca mai bine, el cleveteste virtutea, îi pune în seama raul, se sminteste de acest rau si, parând a-l lovi, el ucide pe robul lui Hristos, pe care îl uraste…

Cei molipsiţi de aluatul fariseilor sunt până acum în dusmanie neimpacata cu adevăraţii ucenici ai lui Iisus, îi prigonesc fie la arătare, fie ascunzandu-se înapoia clevetirii şi smintelii; cu sete, neobosiţi, caută sangele lor…

Fariseul

(in două parti)

De Sfantul Ignatie Briancianinov

Fraţilor! Să privim în Evanghelie la felul de a se purta al Domnului nostru Iisus Hristos. Vom vedea că el nu se sminteşte niciodată de păcătoşi, oricât de grele ar fi păcatele acestora. De asemenea, nu avem nici o pildă în sfintele Evanghelii ca Sfinţii Apostoli să se fi smintit de cineva. Dimpotrivă, fariseii se smintesc mereu – se smintesc de Cel Atotdesăvârsit, de Dumnezeu Inomenit; se smintesc pâna acolo încât îl osândesc pe dumnezeu ca pe un nelegiuit, Il dau unei morţi de ocară; pe Mântuitorul Il răstignesc pe cruce în mijlocul a doi tâlhari! De aici tragem în chip firesc concluzia că înclinarea spre a te sminti este o boală grea a sufletului, este semnul fariseismului. Trebuie sa luăm aminte cu osardie la inima noastră şi să ucidem în ea simţământul smintirii de aproapele prin cugetarea duhovnicească culeasă din Evanghelie.

Evanghelia – carte sfinţită şi atotsfântă! Precum în apele curate se îşi răsfrânge înfăţişarea soarele, aşa şi în Evanghelie este zugrăvit Hristos. Cel ce doreşte să-L vadă pe Hristos să îşi cureţe mintea şi inima prin pocăinţa!Il va vedea în Evanghelie pe Hristos, Adevăratul Dumnezeu, Mântuitorul oamenilor căzuţi; va vedea în Evanghelie ce însuşiri trebuie să aibă ucenicul lui Iisus, care este chemat să înveţe blândeţea şi smerenia de la Insuşi Domnul. In aceste virtuţi prin care urmăm lui Dumnezeu va afla fericită odihnă sufletului său. Continuare»

50 Comentarii »

• PARINTELE RAFAIL: Care este sensul adevarat al pocaintei si ce ne va salva de valurile urgiei care va urma?

(…) Dar iarasi zic: Este nevoie sa stim ce facem, si zic, este nevoie urgenta astazi. Intotdeauna a fost urgenta: nu stim cand se va taia firul vietii noastre si in ce fel. Intotdeauna trebuie sa fim treji, in toata vremea. Acestea sunt cuvinte pe care le gasiti in toate Evangheliile si in toate spusele Sfintilor Parinti. Dar astazi suntem batuti si bantuiti de multe uraciuni, la care nu vom putea face fata cu nimic, decat cu Harul.

Astazi, cred eu, vin zilele cand nu vom putea sa facem fata cu nimic la ce vine sa bantuie lumea asta, dar vom inghiti fara sa ne dam seama otravuri peste otravuri, vorbesc, de exemplu, de New Age si tot ce mai aduce el; si multi, multe suflete simple de crestini buni, constiinte curate au cazut, mai bine zis, am cazut in multe feluri de rataciri, fara sa ne dam seama, pana cand Mantuitorul, in bunatatea Lui, a gasit calea sa ne trezeasca si sa ne aduca la adevarata Credinta.

Prin asta am castigat si multa experienta, si cei care s-au poticnit stiu ce este poticneala, dar cei care nu s-au poticnit – as vrea sa va rog – credeti pe cei ce s-au poticnit, si daca nu credeti, cereti lui Dumnezeu har ca sa credeti; ca in poticneala nu se stie cine se poate ridica si daca unul sau doi ajung sa nu se mai poata ridica – nu ca Dumnezeu nu-I poate ridica, dar sunt poticneli din care cu anevoie se ridica omul, deznadejdi din care cu anevoie iese omul. Legam legaturi de nedezlegat. Dar daca unii s-au ridicat, adesea au dobandit mai multa experienta decat cei ce “nu cazusera”, si pe acestia va indemn sa-i credeti – experienta lor.

Cred deci ca se apropie zilele in vom intelege cuvantul Mantuitorului Care spune, in clipa de care am pomenit adineauri, cand i-a spus lui Petru: “Fericit esti Simone, fiul lui Iona, fiindca nu trupul si sangele”, nici educatia ta, nici Vechiul Testament cu care te-ai hranit, nici rugaciunile pe care ai invatat sa le faci ca atare, ca act al nevointei tale, nu au putut sa-ti dezvaluie taina asta, ci Tatal Meu Care este in ceruri, Harul, singur Harul Dumnezeiesc. (…)”

“Era joi”, scrie Motovilov. “Ziua era posomorata. Stratul de zapada masura 20 de centimetri; fulgi uscati si tari cadeau abundent din cer, atunci cand Sfantul Serafim si-a inceput conversatia cu mine, pe un camp din apropierea chiliei sale, de cealalta parte a raului Sarovului, la poalele dealului ce se coboara spre mal. Mi-a spus sa sed pe buturuga unui copac pe care tocmai il taiase si s-a asezat inainte-mi.

“Domnul mi-a aratat” spuse marele Staret (batran), “ca in copilarie ati avut o puternica dorinta de a cunoaste scopul vietii crestine, si ca ati intrebat, mereu, multe persoane duhovnicesti despre acesta”. Continuare»

20 Comentarii »

Uneste-ti sufletul cu Dumnezeu prin credinta izvorata din inima si vei putea face tot ce doresti. Poarta razboi cu tine vrajmasii nevazuti, puternici si neadormiti? Ii vei invinge! Sau vrajmasii din afara, vazuti? Ii vei birui si pe aceia! Te hartuiesc patimile? Le vei inlatura. Te coplesesc supararile? Le vei depasi. Ai slabit cu duhul? Vei dobandi tarie.

Viata omului, a crestinului adevarat, apartine viitorului, veacului ce va sa vina. Acolo il asteapta toate bucuriile, deplina fericire. Aici pe pamant nu este decat un surghiunit, care isi ispaseste pedeapsa. Uneori natura toata i se ridica impotriva, din cauza pacatelor, ca sa nu mai vorbim de dusmanul sau invederat, diavolul, care umbla racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita (1 Petru 5, 8 ).

“Nefireasca dominatie a carnii asupra spiritului se explica printre altele si prin aceea ca spiritul pare a fi “ingropat” in carne, legat de aceasta. Aceasta iese in evidenta indeosebi in raport cu slujirea lui Dumnezeu. Omul pare a se apropia de Dumnezeu mai mult cu gura, cu trupul, fals, nu I se inchina in duh si adevar. Intr-adevar, traim adesea ca si cum n-ar exista in noi spirit, suprema treapta a desfranarii vadindu-se in om atunci cand spiritul este sufocat cu totul si cand omul ramane doar trup si nimic altceva.

“Nu va ramane Duhul Meu pururea in oamenii acestia pentru ca sunt numai trup” (Facerea 6, 3).

Priviti cu atentie in ce chip il cinstesc oamenii pe Dumnezeu: veti constata ca trupul incearca sa o ia inaintea spiritului. La sfinti se vede ca spiritul precumpaneste asupra trupului, fiindca acestia traiesc cu spiritul, nu vad in lume nimic altceva decat spirit, intelepciunea, atotputernicia si bunatatea lui Dumnezeu vadindu-se in toate. In orice fenomen, in orice lucru vad pecetea spiritului. La oameni exista o preponderenta considerabila a trupului asupra spiritului si ea apare in faptul ca ei recunosc doar cele ce pot fi percepute prin simturi, nu vad – cum se spune – mai departe de lungul nasului; omul simturilor, omul trupesc vede lumea aproape ca si fiintele necuvantatoare, irationale; il lasa rece intelepciunea, puterea pururea fiitoare, bunatatea Creatorului. Continuare»

4 Comentarii »

• Omilie a Sf. Teofan Teofan Zavoratul in a doua zi a Sarbatorii Nasterii Domnului

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

• Cuvant al Sf. Teofan Zavoratul despre talcuirea proorociilor despre Mesia

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

• Omilie a Sf. Teofan Zavoratul la Nasterea Domnului

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

***

ALTA PREDICA A SF. TEOFAN ZAVORATUL LA NASTEREA DOMNULUI

Ne bucuram sau nu ne bucuram in ziua de astazi? Iata piatra de incercare prin care se arata daca suntem in legaturile cuvenite cu Domnul ce S-a nascut

Acum este vremea nu pentru invataturi, ci pentru slavoslovire, nu pentru povete, ci pentru multumire, nu pentru a propune lectii, ci pentru a vadi bucurie. Deci, cu recunostinta sa dam slava Domnului si sa ne bucuram intru numele Lui cel sfant. Slava negraitei Tale milostiviri, Doamne, care nu ne-ai parasit in caderea noastra amara! Slava nesfarsitei Tale intelepciuni, care ne-a intocmit un chip de mantuire atat de minunat! Slava proniatoarei Tale purtari de grija pentru noi anume, care ne-a chemat sa fim partasi harului Tau rascumparator! Veniti sa-L marim pe Domnul, care a cautat spre smerenia robilor Sai!

Ingerii dau slava, si nu pentru ei insisi. Intre cer si pamant proptind picioarele lor, ei ba se intorc spre cer, ba se apropie de pamant; vazand in cer slava, iar pe pamant pace si bunavoire, nu pot sa tina in ei cantarile de lauda, care le scapa fara voie. Si atunci cum sa ne infranam de la cantarile de lauda noi, de vreme ce in Nasterea lui Hristos totul e pentru noi? Iata, se gateste jertfa de milostivire – Mielul lui Dumnezeu, care va sa fie injunghiat pentru a noastra mantuire! Iata, se pogoara din cer painea vietii, ce va sa daruiasca viata lumii! Iata, Domnul, ca un pastor, pleaca dintru inaltime si, lasand cele noua oi – soboarele ingeresti, S-a pogorat cautand-o pe una singura – omenirea ratacita, pentru ca, luand-o pe umerii Sai, sa o aduca mantuita la Tatal Sau! Continuare»

6 Comentarii »

“Priveste mai des in inima ta, coboara-te  in adancul ei (adanca este inima omului); scoate la lumina limpede a constiintei tot ce e rau in ea, si cu suspine de parere de rau sau cu lacrimi amare de cainta schimba tot raul ce se ascunde in adancul inimii. Ah! Cat de multi oameni raman nepasatori fata de inima lor: nu vor sa se uite in ea si sa cerceteze cu deadinsul ce rautati s-au adunat in ea. Foarte mult pierd oamenii acestia si in privinta bunastarii lor vremelnice, dar mai ales in privinta mantuirii. Indeletnicirea de capetenie a crestinului in aceasta viata trebuie sa fie curatirea inimii lui, pentru ca inima, curatita, sa-L poata vedea in viata cea viitoare pe Dumnezeu – pentru ca cei curati cu inima Il vor vedea pe Dumnezeu – si sa se poata uni cu El. Fara inima curatita nu poti vedea fata lui Dumnezeu si nu te poti uni cu El. Tot ce e uracios ori necurat nu poate intra in Imparatia lui Dumnezeu. Nici nu vor petrece calcatorii de lege in preajma ochilor tai, urat-ai pre toti cei ce lucreaza faradelege (Ps. 5, 5).

Spre curatirea inimii sunt orientate aproape toate Tainele, altfel spus tot harul Duhului care este in Taine: Botezul este baia inimii, a celei de-a doua nasteri a omului; Taina Mirungerii intareste curatia inimii, daruita de harul lui Dumnezeu prin Botez. Pocainta este cea de-a doua baie a ini­mii, dupa Botez; Impartasania il uneste pe crestin, prin inima curatita, cu Preacuratul Hristos; Nunta sfinteste si curateste pornirile firesti spre nunta, adica urmareste tot curatia inimii in insotirea nuntii, ca nunta sa fie in Domnul, iar nu din patima; Mirungerea vindeca trupul prin curati­rea inimii, sufletului, de pacatele a caror iertare se da prin Taina Pocaintei. Atat de multa nevoie are fiecare crestin sa-si curateasca inima pacatoasa. In viata morala si in cea obisnuita, curatia sau necuratia inimii noastre, starea ei patimasa sau linistita, despatimita, are foarte mare insemnatate. Atunci cand ea este necurata, supusa patimii, nu asteptati nici un fel de fapte bune de la omul ce are o asemenea inima: el nu e liber, el este rob, manat de patima care traieste in ini­ma lui. Iar daca inima este nepatimasa, linistita, atunci totul ii merge omului ca pe roate si toata activitatea lui este nobila, in acord cu constiinta.

Dati Bisericii si societatii oameni cu inimi cat se poate de curate, si oamenii acestia vor fi intregi si cinstiti, drept savarsind cuvantul adevarului dumnezeiesc, slujitori minunati ai patriei, care in scurta vreme vor inalta bunastarea Bisericii si a statului.

***

In natura, apa adapa pamantul, iar caldura soarelui face ca umezeala ei si particulele foarte fine de pamant sa fie asimilate de vegetale. Si Domnul Iisus Hristos, dupa bunavoirea lui Dumnezeu-Tatal, revarsa harul Sau ca apa in inimile crestinilor: din pantece vor curge rauri de apa vie (In 7,38), iar Duhul Sfant, caldura cea du­hovniceasca si de viata facatoare, face ca inimile noastre sa si-l insuseasca.

***

Continuare»

11 Comentarii »