Vezi si:

• Fer. Dimitrie Gagastathis: ACUM E TIMPUL SA PLANGEM SI SA NE RUGAM PENTRU STAREA LUMII!

• Marturie despre viata si darurile minunate ale Fericitului Parinte Dimitrie Gagastathis, “prietenul Sfintilor Arhangheli”: CREDINTA NOASTRA ESTE VIE, FIII MEI!

O mărturie scrisă cu sânge şi duh…

“Trăim vremuri foarte grele. În numele libertăţii drepturilor celorlalţi ni se cere să trecem cu vederea cuvântul lui Hristos. Şi ne întrebăm: Ce trebuie să facem? Suntem slabi, suntem neputincioşi, dar în acelaşi timp suntem conştienţi de faptul că în viaţa duhovnicească orice greşeală poate fi fatală. Şi ne întrebăm: Cum trebuie să ne mărturisim credinţa? Care este voia lui Dumnezeu cu noi? Ce aşteaptă de la noi Cel Ce Se îngrijeşte de mântuirea noastră?

Avem trei variante: să păstrăm tăcerea, să acceptăm compromisurile sau să ne asumăm mărturisirea jertfelnică a credinţei în Hristos. Dacă judecăm cu luare aminte, ne vom da seama că, de fapt, prima variantă e o acceptare tacită a celei de a doua. Cel care îşi propune să tacă va sfârşi prin a se teme de adevăr. De multe ori tăcerea nu este o treaptă a curajului, ci a fricii. Sfinţii Părinţi nu au spus că trebuie să fim orbi faţă de apostazia care ne înconjoară.

Este adevărat însă că există şi o tăcere înţeleaptă. Citim despre ea în vieţile sfinţilor, care nu s-au repezit să meargă în faţa prigonitorilor, ci au aşteptat momentul potrivit pentru ca mărturisirea lor să aibă roade. Nu de puţine ori Hristos Însuşi li S-a arătat şi le-a spus când anume venise acest moment. Numai că această tăcere însoţită de răbdare nu este provocată de frică, ci de dorinţa de a da mărturia potrivită la timpul potrivit.

Ne rămân deci două mari alegeri: ori acceptăm minciuna, ori mărturisim adevărul.

Ce să facem? Sunt unii creştini care spun din gură că ar vrea să dea mărturia cea bună, şi tot ei recunosc că faptele lor spun cu totul altceva.

Este uşor să îi judecăm, considerându-ne mai buni decât ei. Dar suntem oare mai buni? E viaţa noastră o viaţă răstignită, sau nu?

Cum să Îl mărturisim mai bine pe Hristos? E firesc să ne punem această întrebare. Şi tot la fel de firesc este să căutăm răspunsul nu în cărţile unor închipuiţi mărturisitori creştini, ci în vieţile celor care au cunoscut durerea mărturisirii.

De mare folos este citirea Vieţilor Sfinţilor. Sufletul prinde puteri citind despre eroismul acestor robi ai lui Dumnezeu ale căror fapte de vitejie le covârşesc pe cele ale celor mai „tari” eroi de filme hollywoodiene. Şi totuşi, ceva ne pune pe gânduri. Diferenţa foarte mare între condiţiile în care avea loc mărturisirea credinţei pe vremea lui Nero şi a celor dimpreună cu el, şi cele în care ar trebui să aibă loc în zilele noastre. Tocmai de aceea vieţile sfinţilor care au pătimit pentru Hristos în vremea diferitelor prigoane din secolul XX ne dau răspunsul de care aveam de fapt nevoie. În ei îi găsim pe fraţii noştri, pe vecinii noştri, pe cunoscuţii noştri. Suntem pur şi simplu vecini de bloc cu mucenicii din Rusia, din Serbia, din Georgia, din România şi din celelalte părţi ale lumii.

Nu e bine să ascultăm sfaturile înfierbântate ale celor care, fără să îşi fi biruit patimile, ne împing pe noi în rândurile din faţă pentru a primi cununa muceniciei de la înaintemergătorii Antihristului. Plini de mândrie, de o demonică iubire de sine, aceşti sfetnici se autopropun drept vase ale lui Hristos, prooroci ai Dumnezeului profetului Iona într-o lume care se aseamănă din ce în ce mai mult cu o cetate Ninive care refuză pocăinţa.

(…)

Ne punem deci problema: cum ar trebui să Îl mărturisim pe Hristos dacă va începe prigoana contra creştinilor?

Răspunsul potrivit îl putem afla vorbind cu puţinii bătrâni care mai trăiesc astăzi după ce din pricina numelui lui Hristos au fost prigoniţi sau chiar au fost aruncaţi în lagăre şi închisori de către comuniştii atei. Îl putem afla citind vieţile lor, pline de fapte de curaj, pline de sevă duhovnicească. Sau îl putem afla citind chiar mărturiile acestor eroi ai credinţei. Nu s-au păstrat multe, e adevărat. Eroii nu căutau să dea mărturie scrisă despre virtuţile lor, ci preferau să dea mărturie vie, prin fapte care se întipăreau în ochii şi în minţile privitorilor. Dar, atunci când din rânduiala lui Dumnezeu au aşternut în scris câteva întâmplări, nu au făcut-o pentru a se lăuda posterităţii. Ci au făcut-o pentru a le dărui urmaşilor lor duhovniceşti din puterea lor. Aşa cum Sfântul Ilie i-a aruncat proorocului Elisei cojocul său.

Dar oare ce avem noi în plus ca să Îl mărturisim pe Hristos? Ştim doar că în prigoana comunistă milioane de creştini s-au lepădat de credinţa lor. Nu oficial, cu declaraţie şi semnătură cum că nu cred în El, ci faptic, refuzând să meargă la biserică de teama represaliilor, refuzând să se spovedească şi să se împărtăşească pentru a nu fi consideraţi retrograzi sau misticoizi. Şi oare noi ne-am purta altfel în faţa prigoanei?

Mai e încă un motiv de îngrijorare: aproape fiecare cunoaşte măcar un preot sau a auzit de vreun preot care s-a purtat cu nevrednicie atunci când credinţa sa a fost pusă la încercare. Raţionamentul pare simplu: dacă prigonitorii comunişti i-au băgat în închisori pe toţi cei care se împotriveau ideologiei atee, înseamnă că cei care nu au trecut prin închisori au fost într-un fel sau altul acceptaţi tacit de către ateii pe care nu îi deranjau cu nimic, câtă vreme nu aveau curajul de a mărturisi jertfelnic Ortodoxia. (O astfel de generalizare este însă riscantă. În timpul prigoanei comuniste, Dumnezeu a avut robi care nu au cunoscut întunericul temniţelor sau al lagărelor şi nici nu au murit muceniceşte. Aceştia însă au purtat crucea cea grea a muceniciei nesângeroase, prin rugăciune şi nevoinţe istovitoare.)

Nu ne este de nici un folos să privim la neputinţele clericilor. Ne este mai de folos să ne ridicăm cugetele spre cei care au luat cununa mărturisirii. Spre cei care ne pot fi cu adevărat modele de curaj, răbdare şi credinţă.

Părintele Dimitrie Gagastathis este unul dintre marii mărturisitori ai secolului XX. A trăit în Grecia, o ţară pe care fiara comunistă a încercat să o cucerească. Astăzi, la început de secol XXI, în această ţară comuniştii prind noi puteri. De exemplu, în mediul universitar, între studenţi, cel mai puternic şi cel mai activ curent este cel comunist. De aceea mărturia părintelui Dimitrie trebuie privită cu şi mai multă atenţie. Ea ne ajută să înţelegem căror puteri nevăzute le slujesc comuniştii. Dar nu numai atât: ne ajută să înţelegem modul în care lucrează şi alţi duşmani ai Bisericii. Care, chiar dacă se declară duşmani ai comuniştilor, nu sunt cu nimic mai buni decât aceştia. Şi nici mai creştini…

***

Pe 22 februarie 1943, forţele de gherilă [pro-comuniste] au venit în satul nostru răspândind slogane patriotice. La început arătau ca nişte sfinţi, pentru a-i câştiga pe toţi. De fapt, erau „lupi în blană de oaie”. Am fost şi eu înşelat şi i-am urmat. Le-am dat să mănânce, le-am dat haine etc. Totuşi, chiar din primul moment de când am început să-i susţinem, biserica Arhanghelilor nu a mai vrut să mă primească. Chiar şi când eram acolo, am simţit de undeva o presiune care mă îndemna să plec repede, ca şi când cineva m-ar fi izgonit afară. Mi-am dat seama că păcătuisem şi că eram izgonit din cauza păcatului, de aceea i-am rugat fierbinte pe Arhangheli să mă scape. În timp ce slujeam într-o duminică, înainte de Doxologie, mi-a trecut un gând prin minte, care îmi spunea că Biserica era ameninţată de comunism şi că trebuie să mă jertfesc pentru ea în acord cu Evanghelia: Îmi pun sufletul pentru oi (Ioan 10, 11). M-am hotărât să propovăduiesc împotriva comunismului. După ce am terminat Dumnezeiasca Liturghie, m-am dus către Arhangheli şi le-am cerut să mă sprijine în marea luptă care era pe cale să înceapă. Frica m-a părăsit imediat…

În acea noapte am văzut în vis două armate strălucitoare de ofiţeri greci, care mi-au adus mai multe bucăţi de pâine spunându-mi: „Nu te teme! Suntem de partea ta. Nu ţi se va întâmpla nimic. Uite, ia aceste pâini, pentru că ai o cale lungă de făcut – o cale grea, prăpăstioasă şi de care nu poţi scăpa uşor. Aceasta este cu siguranţă calea spre biruinţă, dar îţi va lua timp îndelungat. În orice primejdie, noi vom fi cu tine. Aceasta este adevărata cale către Dumnezeu!”

De atunci până acum, m-am hotărât să proclam cu toată puterea că comuniştii sunt duşmanii Bisericii, ai ţării şi ai familiei. Eu, să mă lepăd de Hristos? Niciodată! M-au chemat de trei ori la interogatoriu. Voiau să mă facă să mă răzgândesc şi să-mi ţin gura, aşa cum făcuseră şi alţi preoţi din ţinutul nostru. Dar am stat pe poziţie şi m-am rugat Arhanghelilor să mă ajute să-mi împlinesc misiunea. Nu am semnat declaraţia pe care o voiau. „Voi muri la datorie”, am spus. [...]

Când au văzut că nu mă răzgândesc, l-au convins pe episcopul Ioachim al Kozaniei să emită o hotărâre în septembrie 1943 prin care mă condamna de două ori la moarte. Le eram o adevărată pacoste – nu puteau realiza nimic în sat. Toţi enoriaşii mă ascultau pe mine, ca în fiecare situaţie dificilă, eu eram primul care mă aruncam în pericol de dragul lor, făcând tot ce puteam pentru a-i salva. Episcopul l-a trimis pe arhimandritul său, părintele Cosma, împreună cu cinci luptători de gherilă, pentru a isprăvi odată cu mine. Au sosit vineri, 1 octombrie 1943. Eram în pădure, tăind lemne pentru familie. La întoarcere, la marginea satului, am simţit un pericol. M-am dus direct acasă. Preoteasa mătura în tinda bisericii. I-am spus că am intrat în necaz. Îmi spuse că mă căutase un preot. Am fugit imediat la Arhangheli şi i-am implorat să-l facă pe preot să renunţe la intenţiile sale. În acea noapte nu apăruse nimeni. Am stat acasă şi am aşteptat. În dimineaţa următoare, în jurul orei 10, un ofiţer de gherilă însoţit de doi inşi au venit să mă ia. Le-am deschis şi le-am spus: „Ştiu foarte bine ce mă aşteaptă. Aşteptaţi puţin, vă rog, mă întorc imediat”. Am aprins candela de la icoană, am stat şi am cântat câteva imne, precum „De tine se bucură toată făptura, cea plină de dar…”, etc. După aceea, am chemat-o pe preoteasă şi pe cele patru fete şi le-am spus câteva cuvinte de mângâiere: „Ei bine, sunt pe calea muceniciei mele. Domnul mă cheamă. Fie numele Lui binecuvântat! Voi primi mucenicia pentru Biserică”. A fost o despărţire dureroasă – cuvintele nu o pot descrie. Mişcat adânc, am plecat către locul de execuţie.

Pe cale, am cerut să mi se acorde zece minute pentru a mă duce la Arhangheli. Voiam să mă rog lor pentru ultima dată şi să-mi iau rămas bun. Mi-au acceptat cererea şi au aşteptat afară. Am intrat în locaş, am căzut în genunchi în faţa icoanelor şi m-am rugat Arhanghelilor din adâncul sufletului zicând următoarele cuvinte: „Dacă timpul meu nu a venit, scăpaţi-mă prin orice mijloace. Dacă totuşi Domnul mă cheamă la mucenicie, fie binecuvântat. Numai rugaţi-vă Lui pentru mine ca să mă miluiască. Pentru că, om fiind, am păcătuit fie în cuvânt, fie în faptă”. De îndată ce am început canonul de pocăinţă zicând: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru…”, am auzit o lovitură puternică în iconostas, iar icoana Arhanghelilor s-a mişcat, ca şi cum mi-ar fi spus: „Nu te teme, suntem cu tine!”. Nu-mi amintesc ce-am spus; eram tulburat. Mi-am luat curaj şi am ieşit afară, dar n-am văzut pe nimeni. În tot satul era numai rumoare, toată lumea alerga încolo şi-ncoace. Nemţii sosiseră pe neaşteptate stabilindu-şi avanposturile la marginea satului. Gherilele au dispărut. Apoi am strigat: Să învieze Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Săi şi să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe El! (Ps. 68, 1). [...]

Ciobanii m-au dus la casa cea nouă a preotului. Era târziu în noapte, iar furtuna era tot mai puternică. A ieşit afară de parcă era Ana sau Caiafa. A început să mă ridiculizeze. „Bine ai venit, eroul naţionaliştilor!… Iată-l aici pe salvatorul naţiunii şi al Bisericii… Îi vezi pe toţi preoţii din jurul tău? Ei sunt cu noi! Avem de partea noastră mari oameni de ştiinţă şi chiar şi un episcop, şi tu crezi încă, omule de nimic, că numai tu poţi face ceva bun?”

M-a condus într-o cameră cu o podea murdară, oferindu-mi o piatră pe care să stau în loc de scaun. Apoi s-a apucat să-mi toarne tot felul de lucruri despre absurda lui propagandă într-o încercare de a mă converti. Mă rugam în gând tot timpul: „Dacă Dumnezeu este cu noi, cine e împotriva noastră?”

Îmi dădeam seama că nu mai am mult până la moarte. I-am spus: „Ascultă, părinte Nicolae, în seara aceasta voi muri sigur în casa ta, dar vreau să-ţi reamintesc că eşti un preot al Celui Preaînalt şi că slujeşti Preacuratele Taine… Voi pleca din viaţa aceasta, dar o dată ce se va termina cu totul, tu vei sta înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor dând socoteală pentru mine şi pentru familia mea”. A ieşit afară lăsându-mă singur în cameră. Nu era nici un foc pentru a mă usca, nici haine de schimb…

Stând pe piatră şi aşteptând ca moartea să vină în orice moment, m-am rugat în întuneric. Ceva mai târziu, am simţit o căldură înlăuntrul meu. Cu puterea lui Dumnezeu, m-am uscat tot. Fiindcă preotul nu m-a uscat, a făcut-o Dumnezeu… Cine este Dumnezeu, mare ca Dumnezeul nostru, Singurul Care face minuni? (Ps. 77, 13).

Părintele Nicolae s-a întors dimineaţă şi m-a întrebat ironic cum îmi petrecusem noaptea. Spuse apoi „Nu te teme; am aranjat totul pentru tine. Du-te în satul tău şi dă o declaraţie de părere de rău, spunând că vei colabora cu noi, şi nu ţi se va întâmpla nimic”. Preoteasa lui îmi aduse nişte tăiţei, atât de acri încât numai porcii îi puteau mânca. Am mâncat puţin – ce puteam să fac? – apoi am plecat… Cuvintele pe care mi le-a spus au rămas fără ecou; nu m-am răzgândit. „Voi muri la datorie”, spusei, îmi pun sufletul pentru oi (Ioan 10, 11).

M-am îndreptat către un alt sat din apropiere pentru a vedea un prieten, pe părintele Chrestos. Imediat ce m-a văzut, a alergat să mă strângă în braţe. A suspinat pentru starea în care eram şi s-a oferit să aibă grijă de mine. Nu i-am cerut decât ceva de mâncare şi un pahar de vin. Voia să-i povestesc o grămadă de lucruri, dar eram prea obosit. L-am părăsit cu cuvintele: „Suntem bucuroşi să-L avem pe Hristos ca ajutor al nostru. Ţine-te de datoria ta şi nu te teme. Roagă-te şi pentru mine, că nu ştiu unde mă voi sfârşi”.

În cele din urmă am sosit în satul meu. Întâi m-am dus la biserica Celor mai Mari dintre Arhangheli pentru a mă ruga şi a mă întări duhovniceşte şi să le mulţumesc pentru tot ce au făcut pentru mine – trebuia să fac acest lucru…

M-am dus apoi acasă. Am bătut uşor la uşă ca nu cumva să audă vreun vecin şi să mă trădeze. După puţin timp, preoteasa şi-a dat seama că eram eu şi mi-a deschis uşa. Scena a fost foarte emoţionantă – cuvintele nu o pot descrie. Eram mort şi am înviat, pierdut eram şi-am fost aflat (cf. Luca 15, 32), ca şi fiul cel pierdut. M-a întrebat cum am reuşit să supravieţuiesc, cum am trecut prin toate satele fără să fiu prins etc. I-am spus că „Dumnezeu este Viu, împărăţeşte şi păzeşte lumea!” „Ştii, îmi spuse, astăzi au venit gherilele ca să ne ia proviziile şi să ne închidă în casă pentru a muri de foame, dar nu s-au pus de acord între ei. Unul dintre ei spunea: «Preotul şi-a ieşit din minţi şi a luat-o la sănătoasa prin munţi, dar ce rău au făcut aceşti micuţi pentru a muri?»; un altul spunea: «Nu i-a păsat nici de copii, nouă de ce să ne pese?»; un al treilea spunea: «Să lăsăm lucrurile aşa cum sunt. Poate că se răzgândeşte şi se întoarce. Numai să ai grijă, preoteasă, să-l somezi să se întoarcă şi să lucreze pentru partid…»”

M-a întrebat dacă mi-era foame. „Nu, spusei, am mâncat la casa preotului – slavă lui Dumnezeu. Acum vreau numai haine de schimb şi să mă culc în şopronul nostru”. Îmi spuse: „Chiar că ţi-ai ieşit din minţi. Ai de gând să lupţi singur? Nu-i vezi pe ceilalţi preoţi, care stau liniştiţi în casele lor, se duc la treaba lor, mănâncă şi beau cu familiile lor? Tot ce e pus deoparte pentru fiecare, e pus şi pentru noi”. I-am spus: „Voi muri pentru Hristos! Nu voi fi niciodată comunist!”

Când mi-am schimbat hainele, s-a desprins o parte din piele de la piciorul stâng. S-a frecat de piatră în timp ce fugeam, dar, slavă lui Dumnezeu, nu mi s-a întâmplat nimic… În noaptea următoare, a venit preoteasa şi mi-a adus ceva de mâncare. Veniseră cu ea şi doi prieteni evlavioşi. Cu lacrimi în ochi, mi-au spus: „Părinte, în ce stare ai ajuns! Cât de mult suferi!” Le-am spus: „Hristos a suferit pentru noi, şi noi trebuie să suferim pentru Hristos. Toată această mizerie şi tot acest întuneric vor trece, în timp ce Biserica va străluci mai departe. Ei se vor ruina, dar cei care cred în Hristos vor trăi şi vor împărăţi… “ Mi-au spus că tot satul plângea pentru mine ca să mă întorc. „Întotdeauna ne-a iubit ca un tată”, spuneau ei. „Nu a făcut rău nimănui! El ne este de folos, nu este o vătămare”.

Sătenii se duseră în dioceza Trikala pentru a afla despre mine. Secretarul le-a spus că, dacă vor cu adevărat să mă vadă din nou, trebuie să semneze o petiţie prin care să declare că toţi vor acest lucru şi că îmi vor garanta viaţa. [...] După câteva zile, gherilele s-au gândit să-mi ofere o funcţie pentru a mă ademeni. Erau conştienţi de popularitatea mea, dar erau şi îndemnaţi de Satana să mă murdărească. Voiau să-mi asigure un cal şi patru gărzi de corp pentru a merge prin sate să propovăduiesc comunismul. Cea mai satanică funcţie!

Au venit în sat şi au anunţat hotărârea. Sătenii s-au enervat. „Ce fel de treabă e asta, spuneţi-ne? Ce aveţi de gând cu preotul, nu-l lăsaţi în pace o dată? Îl veţi nenoroci prin această funcţie păgânească…” Am plecat către Arhangheli şi i-am rugat fierbinte, zicându-le: „Ei vor să mă nimicească, dar voi să staţi împotriva tuturor intrigilor lor!”

I-am întâlnit pe cale, iar ei mi-au dat să citesc un ordin scris. Am spus: „Ceea ce spuneţi aici nu pot să fac cu nici un chip. O asemenea treabă are nevoie de un om educat şi experimentat. Şi, oricum, am declarat deschis că vreau să mor ca un preot adevărat şi nu ca un clovn. Nu voi accepta slujba. Fie acum, fie mai târziu, sunt gata să mor pentru Hristos oricând veţi voi!“ Tot satul era de partea mea… Au plecat din nou cu mâna goală. Vezi cât de vie e credinţa noastră?

Pe 18 ianuarie 1944 două gherile mi-au adus o înştiinţare de la Ioachim, episcopul Kozaniei, care îmi cerea să mă întâlnesc cu el în dimineaţa următoare la ora opt la Mănăstirea Preasfintei Doamne din Gorbovo. M-am rugat în genunchi toată noaptea Arhanghelilor, cerându-le să-l împiedice pe episcop să ajungă aici. Şi ce minune! Ajungând la întâlnire, mi s-a spus că episcopul se îmbolnăvise şi, prin urmare, nu putuse să vină. Avea o criză de diaree care nu-l lăsa să se mişte nici un metru! Ce binecuvântare de la Domnul! Ce minune au lucrat Arhanghelii! Cuvintele de mulţumire pe care I le-am adresat lui Dumnezeu la întoarcere nu pot fi descrise. [...]

Pentru a mă pedepsi şi a mă face să mă răzgândesc, gherilele mi-au luat toate hainele, astfel că nu mai aveam nimic de schimb. Au trimis de asemenea şi diferiţi preoţi pentru a-i spune preotesei: „În mod sigur el nu este singurul preot care refuză comunismul! Nici noi nu-l vrem! Dar ce putem face? Acum le facem jocul şi, de îndată ce situaţia se mai îndreaptă, pur şi simplu uităm de el!” Preoteasa mă bătea tot timpul la cap, dar eu o ţineam pe a mea: „Nu, nu voi asculta de nimeni!“

În Vinerea Mare, 1944, doi preoţi pro-comunişti au vizitat un sat din apropiere. Jucau cărţi şi mâncau ouă cu brânză. Femeile din sat au început să strige: „Vai! Ne va bate Dumnezeu! Ia te uită ce fac preoţii într-o zi ca aceasta – Vinerea Mare!” Spuneau: „Acum avem de dat o luptă – nu e timp de astfel de lucruri!” Un alt preot mergea de colo-colo predicând în adunări: „Frontul gherilelor este al lui Hristos, iar membrii frontului sunt Apostolii lui Hristos! Aşa cum mesajul lui Hristos a fost vestit peste tot, tot aşa şi mesajul frontului trebuie auzit până în cel mai îndepărtat cătun!”

Toate acestea m-au făcut să pornesc o nouă luptă. Nu-mi puteam găsi odihna. Numai rugăciunea neîncetată împreună cu acatistele pe care le rosteam regulat îmi dădeau putere şi mângâiere. [...]

În februarie 1945, în ajunul lăsatului de sec de carne, comuniştii m-au chemat la ei şi mi-au spus: „Mâine dimineaţă te vom pune pe un cal şi vom merge împreună prin tot satul către Trikala pentru a participa la recrutare”. Am spus: „V-aţi ieşit din minţi? Mâine avem chiar şi o cununie!” „Luăm şi cununia cu noi”, spuseră ei, „E o vreme de mare nevoie!” M-am dus la Arhangheli şi le-am zis: „Nu lăsaţi duşmanul să-şi facă voia! Arătaţi acum o minune! Nu lăsaţi pe nimeni să meargă la recrutare!” Dimineaţă devreme, acei diavoli vicleni au început să bată clopotul şi să cheme pe toţi printr-un megafon ca să participe la recrutare. Preoteasa veni să-mi spună că aceşti diavoli nu mă vor lăsa să slujesc astăzi! „Ce îngăduie Domnul” – spusei eu. Din biserica Arhanghelilor am coborât spre biserica parohială Sfântul Nicolae. Am vorbit cu ei la modul cel mai amabil. Le-am cerut să mă lase să slujesc. S-au oprit puţin, dar după un timp au început din nou. Le-am cerut să se dea jos din clopotniţă, dar m-au luat în derâdere. Mişcat de o râvnă dumnezeiască, am terminat de zis „Slavă Tatălui…” şi după ce cântăreţul se apucase să citească cei şase Psalmi, am luat în mână un toiag de stejar şi m-am dus la icoana Sfântului Nicolae. „Sfinte Nicolae – spusei – nu auzi ce se întâmplă afară? Nu mă lasă să slujesc! Sfinte Nicolae, tu l-ai lovit odinioară pe Arie. De ce ai făcut un astfel de lucru? Deoarece atunci când Sfântul Spiridon a luat cărămida şi a sfărâmat-o pentru a aduce o dovadă în sprijinul dogmei Sfintei Treimi, cu un foc care se înălţa, cu o apă care curgea şi cu pământul rămas în mâini, vicleanul Arie a spus că era curată magie. În acel moment, Sfinte Nicolae, mişcat de o râvnă dumnezeiască, l-ai lovit pe Arie. Ai fost pus în temniţă pentru aceasta, dar Hristos şi Născătoarea de Dumnezeu te-au adus înapoi, ca pe unul ce avea dreptate… Acum, din partea mea, îi voi lovi pe aceşti diavoli unul câte unul şi-i voi da jos din clopotniţă! Eu le voi da bătaia, dar toată responsabilitatea pentru ceea ce mi se va întâmpla va fi a ta!”

Am ieşit afară şi am strigat la ei fără frică să se dea jos. Deveneam tot mai furios când am văzut steagul cu secera şi ciocanul în piaţa satului şi m-am repezit asupra lor, lovindu-i fără milă, unul câte unul. I-am dat pe toţi jos; am spart şi megafonul. Nu prea mi-amintesc ce le-am spus. M-am întors în biserică, am dat slavă Sfântului Nicolae zicând: „Am lovit, Sfinte Nicolae! Situaţia este acum în mâinile tale: nu lăsa pe nimeni să meargă la Trikala!“ Minunea a continuat. La recrutare s-au prezentat doar opt oameni. Am stat în biserică şi am săvârşit Liturghia viu şi nevătămat. Dau mărturie cu toată sinceritatea: „Nu mi-au replicat cu nici un cuvânt - harul Sfântului Nicolae şi al Arhanghelilor nu i-a lăsat să facă nimic! Dacă Dumnezeu este cu noi, cine va sta împotriva noastră?”

Pe 20 octombrie 1945, duminică dimineaţa, la puţin timp după ce am bătut clopotul, trupele de gherilă au încercuit satul. Un detaşament de naţionalişti îşi făcuse tabăra în satul nostru voind să ne distrugă pe toţi. Tocmai intrasem în biserică. Auzind toată agitaţia, mi-am făcut cruce, am cerut ajutorul Sfântului Nicolae şi am fugit rapid. Au tras în mine cu puştile, dar nu m-a atins nici un glonţ. M-am îndreptat către alt sat în care se afla armata naţionalistă. La scurtă vreme după aceea m-au ajuns optsprezece călăreţi. Gloanţele au pătruns prin sutană, dar nu prin mine… M-au înconjurat la aproape cincizeci de metri şi au strigat: „Unde ai de gând să te duci, diavol bărbos, eh?” (M-au înjurat foarte urât.) Mi-am ridicat mâinile către cer şi am strigat din adâncul sufletului: „Arhanghele Mihail, sunt în primejdie, salvează-mă!” Şi iată, mare minune: Arhanghelul Mihail a apărut ca un fulger! Pe şeful lor l-a aruncat jos de pe cal, tăindu-i cu sabia curelele de la şa. Şeful şi-a frânt şira spinării, timp în care ceilalţi zece au îngheţat pe loc. În cele din urmă, unul dintre ei mi-a spus: „Iartă-ne, păstorul nostru, du-te pe calea ta! Ai dobândit păzitori puternici!” „Îţi mulţumesc” – spusei eu. I-am iertat şi m-am rugat lui Dumnezeu să-i lumineze ca să se poată pocăi şi să devină oameni buni. „Întotdeauna să grăiţi adevărul – le spusei eu – şi Dumnezeu să fie ajutorul vostru!”

***

Mărturia părintelui Dimitrie nu are nevoie de laude. Şi-a primit deja răsplata de la Hristos. Noi însă avem nevoie să luăm aminte la ea, pentru că multe dintre detaliile tabloului zugrăvit de părintele Dimitrie se pot observa şi în tabloul vieţii de astăzi. Unele apar chiar ca nişte constante în istoria Bisericii creştine, încă din cele mai vechi timpuri. „Frontul gherilelor este al lui Hristos, iar membrii frontului sunt Apostolii lui Hristos! Aşa cum mesajul lui Hristos a fost vestit peste tot, tot aşa şi mesajul frontului trebuie auzit până în cel mai îndepărtat cătun!” Porunca dată sfinţilor apostoli, de a propovădui Evanghelia în toată lumea, a fost răstălmăcită de către slujitorii diavolului: aceştia au vrut ca mărturia care să cucerească lumea să fie una mincinoasă. Cu câtă putere s-au luptat ereticii să împrăştie rătăcirile lor… Şi iată că apar aceşti noi eretici care unesc Biserica lui Hristos cu un partid politic ai cărui întâi stătători au mucenicit zeci de mii de creştini. Care consideră că idealurile comuniste îşi găsesc ecourile în paginile Evangheliei.

Dacă ideea aceasta nu şi-ar fi găsit susţinători, nu ar fi meritat atenţie. Totuşi, nu numai că oamenii slabi în credinţă s-au lăsat seduşi de ea (de fapt înşelarea lor era previzibilă), ci chiar unii slujitori ai Bisericii au devenit propagatori ai ei. Este adevărat, unii au făcut-o de frică, alţii din dorinţa de a fi sprijiniţi de către comunişti, alţii pentru că nu vroiau să iasă în evidenţă rupându-se de poziţia pe care se aflau cei apropiaţi lor. Unii erau conştienţi de faptul că ideologia comunistă e mincinoasă, că nu poate fi legată de adevărul lui Hristos, dar preferau să nu îşi facă publice punctele de vedere.

Mai trăiau prin Grecia şi alţi părinţi mărturisitori, numai că în regiunea în care trăia părintele toţi se lăsaseră ademeniţi de otrava comunistă. Este trist, dar soţia părintelui Dimitrie îi reproşa că este singur, în timp ce toţi ceilalţi clerici reuşiseră ca prin compromisuri mai mici sau mai mari să pactizeze cu comuniştii. Oare nu era mai simplu ca şi părintele Dimitrie să facă acelaşi pas? Şi totuşi, în timp ce atâţia alţii trăiau în nepăsare, părintele Dimitrie simţea cum credinţa sa era supusă marelui examen: „Voi muri pentru Hristos! Nu voi fi niciodată comunist!”

Situaţiile prin care a trecut părintele Dimitrie se vor regăsi în vremurile de pe urmă, când mărturisitorii vor fi atât de puţini încât vor avea impresia că sunt singuri. Părintele Dimitrie, curajos ca un cavaler în faţa unui balaur, a luptat cu toate puterile sale. Şi a biruit.

Oamenii se mulţumesc să judece păcatele preoţilor şi ale episcopilor, şi duc o viaţă păcătoasă. Ce s-ar fi întâmplat oare dacă părintele, aflând că episcopul Ioachim al Kozaniei îşi trimisese arhimandritul împreună cu alţi cinci ucigaşi ca să îl omoare, s-ar fi lăsat biruit de gândurile drăceşti şi ar fi spus că Dumnezeu a părăsit Biserica? Ce Biserică este aceea în care un ierarh plănuieşte uciderea unui mărturisitor? Cum să fie această Biserică Trupul lui Hristos? Ce părtăşie are o crimă cu sfinţenia?

Evident, nici una. Dar părintele Dimitrie a trecut cu vederea scăderile ierarhului său, ca şi ale celorlalţi clerici care făcuseră compromisuri cu comuniştii. El şi-a văzut de slujirea sa, fără să se lase influenţat de greşelile altora. Trebuie să luăm aminte însă la faptul că, atunci când duşmanii lui Hristos vor să se dea drept prieteni ai creştinilor, caută să atragă de partea lor preoţi şi episcopi care să le ţină partea. „Îi vezi pe toţi preoţii din jurul tău? Ei sunt cu noi! Avem de partea noastră mari oameni de ştiinţă şi chiar şi un episcop, şi tu crezi încă, omule de nimic, că numai tu poţi face ceva bun?”

Şi iată că adevărul era de partea acestui om de nimic, şi nu a puternicilor care se lăsaseră înşelaţi de diavol. Acest om de nimic a luptat din toate puterile pentru mărturisirea lui Hristos. Şi, atunci când s-a aflat în faţa morţii, a rostit acele cuvinte care par scoase din vechile scrieri hagiografice despre mucenici: „Sunt pe calea muceniciei mele. Domnul mă cheamă. Fie numele Lui binecuvântat! Voi primi mucenicia pentru Biserică”. Şi atunci, cine era mai puternic, fricoşii care se lepădaseră sau el, care nu se temea de moarte?… Întrebarea nu are nevoie de răspuns. Este ea însăşi un răspuns.

Dacă Biserica ar fi avut numai episcopi care să condamne mărturisitorii la moarte şi numai preoţi asemeni celor care mâncau brânză şi jucau cărţi în acea Vineri din Săptămâna Patimilor, porţile iadului ar fi biruit-o. Numai că o Biserică îngenuncheată nu poate fi a lui Hristos. Dar Biserica a avut cete de mucenici preoţi şi ierarhi. Numai dacă ne uităm la canonizările făcute în ultima vreme de Biserica Rusă, vom găsi destule exemple… Slavă lui Dumnezeu!

Cineva ar putea spune: dar oare de ce părintele Dimitrie a cutezat să îi bată pe comunişti cu toiagul? Oare Hristos nu ne-a învăţat să îi iubim pe vrăjmaşii noştri? Dacă părintele nu avea iubire pentru vrăjmaşi, atunci cum ajunsese la mari măsuri de sfinţenie?

Trebuie să facem o deosebire între duşmanii noştri şi duşmanii lui Hristos. Când duşmanii ne batjocoresc, ne prigonesc, ne defaimă, trebuie să îi iertăm şi să ne rugăm pentru ei. (Părintele Dimitrie chiar l-a ajutat să rămână în viaţă pe unul dintre cei care semnaseră condamnarea lui la moarte şi care după o vreme se afla el însuşi în faţa morţii.) Dar când e vorba de batjocorirea Sfintei Biserici, atunci putem fi fermi în mărturisirea credinţei noastre. Preoţii ortodocşi nu aveau datoria să pună mâna pe arme atunci când prigonitorii îi împiedicau să săvârşească sfintele slujbe. (Biserica nu trebuie transformată în detaşament de gherilă, în care preoţii să fie un soi de Rambo locali.) Dar fiecare dintre ei avea datoria să stea împotriva acestor prigonitori, folosindu-se de sabia cuvântului.

Ar fi multe de spus pe marginea mărturiei date de părintele Dimitrie. Chiar numai lupta de durată pe care a dus-o cu soţia sa, care îl îndemna să accepte compromisul cu comuniştii, putea fi descrisă într-un articol întreg. Eu nu încerc însă să fac tâlcuiri pe marginea unui text care are o valoare apropiată de cele din martirologiile Bisericii primare. Am încercat doar să surprind anumite idei care m-au frământat citind şi recitind cuvintele părintelui Dimitrie.

Foarte mult m-a impresionat şi faptul că aceeaşi preoteasă, care în tinereţe îl sfătuia să facă lucruri potrivnice lui Dumnezeu, spre sfârşitul vieţii îl ajuta într-un mod aparte pe părintele Dimitrie (care cu o răbdare mucenicească suferea dureri groaznice pe patul de spital):

„Am de partea mea un colaborator – preoteasa – care are grijă de mine şi mă uşurează cu răspunsul Doamne miluieşte. Sunt foarte emoţionat de acest lucru, că am pe cineva care-mi stă alături, îndeosebi în rugăciune. Mă întreb, aşa ca nişte neînvăţaţi cum suntem amândoi, dacă această lucrare a noastră este bineplăcută lui Dumnezeu. [...] Treaba merge bine, fără piedici. Cât de bine s-a îndreptat totul cu ajutorul lui Dumnezeu, al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi al Arhanghelilor! Durerea îşi va face treaba ei, eu pe a mea. De îndată ce-mi voi termina rugăciunea cu epitrahilul pe mine, voi lua mătăniile… E o lucrare fără sfârşit… Preoteasa are grijă de mine fără să se plângă. De îndată ce termină de făcut mâncarea, ia mătăniile… Bucurie dumnezeiască, binecuvântarea lui Dumnezeu!”

Să ne ajute şi pe noi bunul Dumnezeu să avem parte de pocăinţa de care a avut parte această preoteasă. Şi, dacă prin viaţa noastră am amărât într-un fel sau altul pe vreunul dintre cei care ne-au sfătuit să ducem o viaţă de rugăciune şi nevoinţă – fie că este vorba de cunoştinţe, soţi, soţii, părinţi, socri sau alte rude, şi fie că este vorba poate chiar de copiii noştri – să încercăm să schimbăm lucrurile. Şi aşa cum preoteasa i-a devenit părintelui din prigonitor sprijinitor, tot aşa să fim şi noi sprijinitori ai celor care se luptă pentru binele Bisericii lui Hristos.

Nu ne este uşor. Ne e greu, da, ne este foarte greu. Dar asta e singura noastră cale de mântuire…

Însemnări pe marginea unei cărţi

Citind viaţa părintelui Dimitrie Gagastathis, am fost impresionat de câteva din cuvintele acestui om luminat de Dumnezeu. Le-am copiat şi am scris câteva rânduri pe marginea lor…

Am văzut multe lucruri în viaţa mea, unul dintre ele fiind acela că rugăciunile, canoanele şi dumnezeieştile Liturghii i-au făcut pe mulţi să se întoarcă în staulul Bisericii.

Ne plângem că lumea se îndepărtează de Biserică. Asistăm neputincioşi la această apostazie, şi ne supărăm că cercul se strânge din ce în ce mai tare în jurul nostru. Ce e de făcut? Părintele Dimitrie arată clar: rugăciunea este o lucrare prin care putem să îi ajutăm pe ceilalţi. Nu se întorc ceilalţi spre Dumnezeu? Poate că nu ne-am rugat lui Dumnezeu destul pentru ei. Nu se întorc ceilalţi spre Dumnezeu? Poate că nu am ştiut să Îl mărturisim pe Dumnezeu în faţa lor, prin cuvintele şi mai ales prin faptele noastre…

Când prelaţii altor biserici au venit în Trikala, la început m-am dus doar să-i văd, dar apoi mi-am zis: „Părinte Dimitrie, pleacă imediat de aici şi nici măcar nu privi înapoi…”. Nu trebuie să-i acceptăm. Urmez acest principiu de mulţi ani. A fost cam nepoliticos din partea mea. Dar e mai bine să te pui bine cu Dumnezeu decât cu oamenii…

În relaţia cu „preoţii” celorlalte confesiuni, părintele Dimitrie a avut o poziţie nepoliticoasă. Dacă ar fi trăit astăzi, ar fi fost etichetat drept fundamentalist sau extremist. De ce s-a purtat aşa acest om a cărui inimă era plină de dragoste pentru toată făptura, a cărui inimă îi cuprindea până şi pe cei care îi doreau moartea? Răspunsul nu e deloc original. Îl găsim mărturisit de atâtea ori atât de marii sfinţi ai Bisericii, cât şi de cuvioşii vremurilor noastre: decât să Îl superi pe Dumnezeu, e mai bine să îi superi pe oamenii care nu Îl cunosc pe Dumnezeu. Şi, crezând că slujesc adevărului, de fapt sunt amăgiţi de minciună… Lipsa de politeţe a părintelui Dimitrie trebuie deci înţeleasă ca o virtute…

Este cumplit. Oamenii de aici au părăsit biserica, ducându-se în duminici să lucreze la câmp – să adune bumbac… Câmpiile sunt pline, iar bisericile sunt goale. Umblă după aur [în gr. chrisos] şi nu după Hristos.

Câte duminici am pierdut până acum în deşertăciuni?… Suntem ca fariseii care înţelegeau legea după cum le convenea. Şi ce facem acum? Nu vorbesc despre cei care muncesc duminicile, pentru că dacă ar fugi la biserică, ar fi concediaţi. (Pe aceştia parcă dinadins diavolul îi împiedică să îşi găsească un alt loc de muncă; deşi, la drept vorbind, mulţi dintre aceşti creştini acceptă serviciile la care lucrează şi duminicile nu pentru că altfel le-ar muri copiii de foame sau pentru că nu ar avea cum să se întreţină, ci pentru că de fapt iubesc mai mult un gram de aur decât un moment de rugăciune…).

Fugim de muncă duminica, nu cumva să Îl supărăm pe Dumnezeu, şi, după ce venim de la biserică, deschidem televizorul şi ne pierdem timpul „odihnindu-ne”. Vedem şi lucruri care ne smintesc, vedem şi imagini păcătoase, dar ne mândrim că nu muncim. Nu cumva stând la televizor şi privind deşertăciuni suntem asemenea celor care mergeau la cules de bumbac? Sau poate că faţă de noi aceştia sunt virtuoşi…

În timpul Postului Mare, inspectorul şcolar din districtul nostru ne-a vizitat satul, iar preotul din sat a fript un miel pentru a-i mulţumi cumva. Iată cum dărâmăm Biserica. El a zis aşa: „Mulţumeşte şi mănâncă!” Dumnezeu să aibă milă de noi…

Am auzit şi fapte mult mai smintitoare prin care anumiţi slujitori ai altarului au încercat să facă pe placul stăpânitorilor lumii acesteia – „pentru a le mulţumi cumva”... Am auzit şi pe mulţi luându-le apărarea, pe motiv că e greu să mai rezişti astăzi fără să faci compromisuri. Şi e mai bine să faci un compromis mai mic decât unul mai mare. O astfel de perspectivă exclude însă faptul că Dumnezeu ne dă posibilitatea să ne purtăm creştineşte oricât de mari ar fi ispitele din faţa noastră. Şi, excluzând această perspectivă, dărâmăm Biserica. Fie că vrem, fie că nu…

Îmi cereţi să vă însoţesc în excursie. Problema e câţi din ei vor fi pelerini şi câţi vor fi turişti şi spectatori – se poate ca cele de pe urmă… să se facă mai rele ca cele dintâi (Matei 12, 45)… Femeile fumează, au buzele rujate, etc… Cu astfel de oameni eu nu merg.

Dacă preoţii care organizează pelerinaje ar pune condiţii morale celor care au intenţia de a merge împreună cu ei, atunci grupurile de pelerini ar fi mult mai mici. Oare faptul că unele femei fumează şi se rujează este suficient pentru ca un părinte de talia părintelui Dimitrie să refuze să ia parte la un pelerinaj alături de ele? Cine este el ca să îi judece pe alţii?

Şi totuşi… sunt multe grupuri de pelerini care vin prin mănăstiri şi produc sminteală (şi dacă nu ar mai fi atâţia „pelerini” care să le smintească pe maici sau închinătoare necuviincioase care să îi smintească pe călugări, nu ar mai fi tot atâta cădere prin mănăstiri…); preotul care îşi asumă riscul de a le însoţi se face părtaş păcatului lor. Şi ce e de făcut? Să meargă în pelerinaje numai oameni sfinţi? Nu, în nici un caz. Dar cei care merg în pelerinaje să fie conştienţi de faptul că, aşa cum împărtăşania le este spre osândă celor care o primesc fără să se pocăiască, la fel şi un pelerinaj le poate fi spre osândă celor care batjocoresc „cetăţile lui Dumnezeu”…

De altfel, Sfântul Ioan Maximovici nici nu le lăsa pe femeile rujate să sărute icoanele. Câtă vreme o femeie vine la biserică pregătită să atragă privirile bărbaţilor, ce legătură are ea cu Maica Domnului, Pururea Fecioara? Iar dacă vine ca să Îl afle pe Dumnezeu, de ce se găteşte într-un fel în care nu Îi place Domnului?

Tinerii, fete şi băieţi, au luat-o razna şi astfel nu vor putea nici să audă, nici să vadă, în vreme ce nimeni nu se osteneşte să-i oprească. Şi totuşi, cum ar putea s-o facă cineva, când şi cei mari merg spre mai rău?…

„Tineretul păcătuieşte… Vai de el…” – spunem, de multe ori, pentru că este uşor să aruncăm cu pietre în cei care fac păcate pe care noi nu le-am făcut (sau poate am şi uitat că le-am făcut). Şi este şi mai uşor să aruncăm cu pietre în cei care fac păcate pe care şi noi le-am face, dacă am avea prilejul… Problema mare este că în loc să ne ostenim să îi oprim, nu facem altceva decât să fim martori ai căderii lor. Fără să ne dăm seama că prin lipsa noastră de dragoste suntem părtaşi păcatelor lor. Şi, mai mult încă: cei care ar trebui să le ofere tinerilor pilde de virtute de multe ori le oferă pilde de făţărnicie, de egoism, de răutate, de orice, numai de virtute nu. Uneori cei mari sunt chiar mai păcătoşi decât tinerii pe care îi judecă. Şi atunci, cum să se ridice tinerii?…

Numai harul dumnezeiesc mă va ajuta. Trebuie să rămân ţintuit la pat – nu e uşor să faci aur! Nu vreau să supăr nici un sfânt – pur şi simplu nu am dreptul. N-au suferit ei destul, Sfântul Gheorghe, Sfântul Dimitrie şi ceilalţi? Nici pe Dumnezeu nu-L mai rog să mă vindece. Iubitul meu Arhanghel m-a asigurat de aceasta spunându-mi: „Părinte Dimitrie, eu sunt cel ce te-am apărat şi te-am ajutat întotdeauna. Dar acum nu te mai pot ajuta…” „Mulţumesc, copilul meu – am spus eu -, ştiu că nu putem continua prin a cere amânări la nesfârşit.”

Oare noi vom ajunge să avem atâta credinţă? Ne place să spunem că suntem creştini, dar când suntem pironiţi pe crucea durerii, fie în necazuri, boală sau din alte motive, cârtim. Şi aşa pierdem cununa…

Atât clerul, cât şi oamenii de astăzi şi-au pierdut duhovnicia. Vorbesc neîncetat despre chestiuni materiale şi politice.

Diferiţi oameni care ocupă poziţii sociale înalte vorbesc despre faptul că astăzi Ortodoxia ar trebui să sufere un „aggiornamento”, să iasă din închistare şi să îşi mai strunjească punctul de vedere. Episcopii, clericii şi mirenii care evadează din închistarea dogmatică a Bisericii sunt priviţi ca oameni model, care exprimă noua sfinţenie, varianta modernistă a sfinţeniei. Ce atâta preocupare pentru dobândirea raiului, când problemele politice sunt mult mai aproape de noi? Ce atâta luptă pentru sfinţirea sufletului, când în loc de nevoinţă iubim lenevia, în loc de ascultare de Dumnezeu iubim libertatea pătimaşă?

Oamenii, fie ei clerici sau mireni, vorbesc despre subiectele pe care le macină în minţile şi în inimile lor. Nu e de mirare atunci că sfinţenia lor e îndoielnică. Totuşi, cine poate să îi judece? Numai Dumnezeu, sau sfinţii prin care vorbeşte Dumnezeu. Şi părintele Dimitrie Gagastathis este un astfel de glas binecuvântat. Dar glasul său nu a fost pe placul multora dintre cei care se simţeau mustraţi de el…

Vorbind despre părintele Dimitrie, cunoscutul stareţ athonit Emilian – de la Sfânta Mănăstire Simonos Petras – întreba retoric: „să mai pomenim oare şi miile de prilejuri de mucenicie şi prigoniri prin care a trecut? … Chiar şi mâinile preoţilor cu care obişnuia să liturghisească erau gata să-i ia viaţa”. De ce? Pentru că el nu vroia să amestece lumina lui Hristos cu întunericul minciunii, curăţia virtuţii cu murdăria compromisurilor.

(Părintele nu susţinea ideea eretică potrivit căreia, pentru păcatele lor, clericii îşi pierd puterea de a săvârşi Sfintele Taine. Ci spunea că, deşi au acest har, nu se poartă cu vrednicia cuvenită. Şi atunci darul, în loc să îi învrednicească de cunună, îi învredniceşte de osândă…)

Să ţinem minte verdictul părintelui: „ne-am pierdut duhovnicia…”.

***

Suntem slabi, suntem neputincioşi, suntem… Cum suntem? Aşa cum vrem să fim. Nu suntem predestinaţi nici să fim laşi, nici să fim păcătoşi, nici să fim răi. Dimpotrivă, Dumnezeu ne trimite harul Său pentru a duce o viaţă de sfinţenie. Lupta e grea, desigur. Dar şi robii lui Hristos sunt puternici. Părintele Dimitrie ne vorbeşte şi ne cere să fim eroi ai lui Hristos, mai eroi decât eroii din filme, decât eroii din romane, decât eroii din cărţile de istorie. Să fim eroi, aşa cum a fost şi părintele Dimitrie. Să fim urmaşi ai păstorului David, care l-a biruit pe Goliat. Pentru că, ne place sau nu, din ce în ce mai mulţi urmaşi ai lui Goliat se arată la orizont. Şi trebuie să le stea cineva împotrivă…

(Danion Vasile, Noi sfinti preoti de mir, Editura Lucman, 2007)

• Sa ne acoperim cu aripile Sfintilor Arhangheli!
• Sfinţii Arhangheli şi războiul nevăzut
• Cantari psaltice la Praznicul Sfintilor Arhangheli – Stavropoleos

***

• Marturie despre viata si darurile minunate ale Fericitului Parinte Dimitrie Gagastathis, “prietenul Sfintilor Arhangheli”:

(…) Cand a venit vremea sa se duca in armata, a mers la biserica Sfintilor Arhangheli, s-a rugat lor, dupa care a facut cu ei o intelegere. Le-a spus: “Va cer si eu un lucru. Eu va slujesc de mic copil. Va curat candelele si fac tot ce pot… Vreau sa ma aduceti inapoi, fara sa ma atinga niciun rau. Imi sunteti datori. Va cer si eu o favoare…”

S-a dus in Asia Mica si a scapat cu bine din toate pericolele prin care a trecut. Iata ce zicea parintele: “In Smirna se taiau intre ei, iar mie imi dadeau un cal si imi spuneau sa merg in Gesme. Ma aflam intr-un loc cu alti trei, doi dintre ei erau ucisi, iar pe mine ma trimiteau sa prind ultimul vapor spre Chios“.

Mai tarziu, pe timpul Razboiului Civil, a trecut prin mari incercari, pentru ca vorbea despre Hristos, despre tara si familie. L-au bagat la carcera, l-au amenintat si de multe ori au incercat sa-l omoare, dar a scapat de fiecare data.

Acestea sunt doar cateva din intamplarile minunate care au marcat viata parintelui Dimitrie. Toate sunt insemnate in jurnalul pe care il tinea de mic copil, ce ni l-a incredintat. Din aceasta transpare un stil vesel, dar si marinimia si caracterul sau eroic. Redau in continuare un fragment din jurnal:

“Am sosit duminica dimineata. Abia am apucat sa intru in biserica. Erau zece calareti si, impreuna cu comandantul lor, unsprezece, care ma vanau la camp deschis. Taranii, atat si satul din spate, cat si cei din satul din fata, iesisera din biserica si se uitau la privelistea de dinaintea ochilor lor”.

K.I.: Il urmareau revolutionarii comunisti?

S.K.: Da.

“Ma injurau ca vai de mine. Nici nu pot sa pronunt ce-mi ziceau: popa-tapu si altele asemenea, si trageau in mine cu arma. Gloantele mi-au strapuns rasa, dar nu m-a atins niciunul. Cand au ajuns la 50 de metri si m-au inconjurat, am cazut in genunchi. Am ridicat mainile spre cer si am strigat din adancul sufletului meu: <<Sunt in pericol, Arhanghele Mihaile! Ajuta-ma!>> Pe loc, cei unsprezece s-au facut stana de piatra. Comandantul lor a cazut de pe cal si si-a rupt coloana vertebrala. Eu, cum am vazut ca ceilalti nu se misca, I-am multumit lui Dumnezeu si Arhanghelului Mihail si le-am zis celor care voisera sa ma prinda: <<Sa va pocaiti si sa va faceti oameni buni! Sa spuneti adevarul si sa cereti ajutorul lui Dumnezeu>>. Dupa aceea, i-am binecuvantat – fara ca ei sa ma deranjeze in vreun fel -, m-am dus in satul de alaturi, unde oamenii asteptau sa vada deznodamantul intamplarii, am intrat cu totii in biserica si L-am slavit pe Dumnezeu, Care a facut astazi o minune”.

(…)”

***

In evanghelia care se citeste in duminica aceasta, Hristos vindeca femeia care suferise vreme de doisprezece ani de scurgere de sange si invie fata care se savarsise dupa numai doisprezece ani de copilarie.  Talita kumi! i-a spus Iisus copilei, rechemand-o la viata.

Cuvintele acestea mangaietoare nadajduim sa slujeasca si spre intarirea tuturor fratilor si surorilor noastre, a caror sensibilitate – greu incercata de valul de necuratii revarsat asupra noastra in fiecare zi, de presiunea duhului lumesc, de prigoane si nedreptati si, mai ales, de singuratatea sufleteasca – ii face sa deznadajduiasca mai usor. Fie ca Domnul sa ne izbaveasca pe noi de putinatatea sufletelor noastre, ca intarindu-ne in credinta sa punem in lucrare puterea lui Dumnezeu si sa ne vindecam de toate neputintele noastre. Continuare

• Traiesc astazi si marturisesc ca Dumnezeu pazeste fiecare fiinta umana care Îi ramâne credincioasa.
• Dumnezeu ne-a salvat de comunism, dar Satana ne-a predat materialismului.
• Acum e timpul sa plângem si sa ne rugam pentru starea lumii de astazi. Trebuie sa ne rugam pentru ca Dumnezeu sa-i lumineze pe oameni pentru a vedea calea lui Dumnezeu, calea adevarului si a dreptatii.
• Atat clerul cat si oamenii de astazi si-au pierdut duhovnicia. Ei vorbesc intr-una despre lucruri pamantesti si politice.
• Prin icoana ei care plânge, Maica Domnului ne arata ca este trista, deoarece vede cât sufera Rusia de la atei si ca este hulita de multi.
• Aveti dragoste între voi, smerenie si ascultare. Dumnezeu si îngerii se bucura de acestea… Iubiti cel mai mult pe Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu, pentru ca ea mult ajuta neamul nostru omenesc si pacatos.
• Credinta noastra este vie, dar noi am parasit-o din pricina ca egoismul si materialismul ne-au indepartat de ea.
• Nu l-am asezat pe Hristos in launtrul nostru si pentru aceasta nu stim ce este dragostea, pacea, intelegerea s.a.
• Nu pot afla odihna. Vreau sa ajut pe toti cei ce-mi cer ajutor, chiar intreaga lume.
• Cand il iubesti pe Dumnezeu si pe toti oamenii din inima ta, atunci te afli in legea lui Dumnezeu. Vom fi judecati pentru ca nu iubim.
• Nu ma rog pentru mine. Iubesc oamenii intr-atat ca ma rog numai pentru ceilalti.
• Cum sa nu te poti ruga pentru cel in suferinta, pentru cel bolnav, pentru cel sarac?
• De vreme ce nu pot propovadui, lasati-ma macar sa plang pentru pacatele mele si pentru cei ce s-au ratacit.
• Rugaciunea este un telefon, o legatura fara fir, prin care cineva comunica direct cu Dumnezeu. Formezi un numar la telefonul rugaciunii ca sa vorbesti cu Dumnezeu, si El iti raspunde. Il auzi limpede, il simti foarte aproape.
• In mod sigur nu sunt invatat, dar va pot spune in urma experientei – ceea ce m-a invatat viata – ca la vreme de noapte si cu pantecul gol, te poti ruga mai bine.
• Rugaciunea vine mai intai in laringe, apoi se duce catre creier si apoi coboara catre inima. Si apoi fantani, lacrimi vin catre ochi. De acolo, nu mai este nimic de spus. E adevarat ca la inceput, vei avea greutati. Vei incerca sa te rogi si uneori nu vei putea, alteori vei avea ganduri desarte si ispite, si alteori nu vei putea sa te trezesti noaptea. Dar trebuie sa perseverezi. Domnul, vazandu-ti dispozitia, te va intari si te va izbavi de toate ispitele. Nu trebuie sa irosim in somn intreaga noapte, caci atunci Satan face cu noi tot ce doreste.
• Rugaciunea de noapte este de mare pret. Oamenii dorm si Dumnezeu asculta.
• Vedem ca astazi, în vremea noastra, este imposibil sa lucrezi bine în viata dupa voia lui Dumnezeu, din cauza ca ne lipsesc cele doua aripi: cea a dragostei si cea a smereniei.
• Minuni se întâmpla în fiecare minut, dar noi nu le vedem din cauza împietririi. Avem nevoie de blândete si simplitate…
• Nu-mi amintesc nimic din aceasta viata; numai povara cea grea a pacatelor.
• Intr-adevar, credinta noastra este vie, dar nu vrem sa ii urmam, caci este mai greu si cere din partea noastra unele angajamente. Oamenii vor libertate si o panta care sa ii poarte ca sa nu se oboseasca si sa naduseasca, dar nu stiu ca aceasta coborare duce catre un sfarsit rau. Calea pierzarii arata la inceput bine, vesela si usoara. Ofera bucurii si placeri artificiale, dar toate acestea dispar cu repeziciune. Trebuie sa ne rugam neincetat pentru ei. Poate vreun suflet se va mantui. In particular, noi – preotii – avem o raspundere teribila in fata lui Dumnezeu si a oamenilor.
• Când prelatii altor biserici au venit în Trikala, la început m-am dus doar sa-i vad, dar apoi mi-am zis: “Parinte Dimitrie, pleaca imediat de aici si nici macar nu privi înapoi…”. Nu trebuie sa-i acceptam. Urmez acest principiu de multi ani. A fost cam nepoliticos din partea mea. Dar e mai bine sa te pui bine cu Dumnezeu decât cu oamenii…
• Am fost încercuiti de Francmasonerie si multi lupta împotriva Bisericii noastre, dar cred ca încercarile lor sunt zadarnice, deoarece Conducatorul Bisericii este Însusi Hristos; iar Biserica nu va pieri cu nici un chip.
• Tinerii, fete si baieti, au luat-o razna si astfel nu vor putea nici sa auda, nici sa vada, în vreme ce nimeni nu se osteneste sa-i opreasca. Si totusi, cum ar putea sa o faca cineva, când si cei mari merg spre mai rau?…
• Cel ce alearga la înselatori si la ghicitori este un înselat si un ticalos la care nici Dumnezeu nu Se mai uita.
• Monahismul este oastea lui Hristos si vrajmasul Satanei. Manastirile sunt avanposturile Bisericii. Fara avanposturi, vrajmasul ne va prinde. Rugaciunea din manastiri ajunge la Dumnezeu precum un glonte. Asa cum o ostire straina se teme de aviatie si se ascunde, asa si Satan se teme de rugaciunea monahilor si se departeaza.

***

• Despre problema calendarului:

Cum pot spune vechii calendaristi ca Tainele noastre sunt nelucratoare? In 1947, in timp ce faceam slujba Sfintirii si cantam „Slavit esti Tu, Doamne, si slavite sunt lucrurile Tale”, un abur a iesit din potir si apa s-a incalzit. Chiar si in cupele ce era tinute de crestinii evlaviosi, s-a incalzit apa. Cum poti sa-mi zici atunci ca Tainele sunt nelucratoare?

Cum poate face Dumnezeu minuni pe noul calendar, daca este de osanda? Cum se putea petrece minunea Sfantului Visarion, din satul Dusiko? Este indeajuns, ca sa ne arate ca dreapta credinta, dragostea si tinerea poruncilor joaca un rol important in sfintirea omului. Nu iau in considerare nimic altceva. Am scris despre problema aceasta Parintelui Filotei Zervakos (ucenicul Sfantului Nectarie) si mi-a raspuns cu dreptate – si la fel cred si eu, cel neinvatat, din experienta mea de viata – ca treisprezece zile nici nu te vor indeparta, nici nu te vor aseza in Imparatia Cerurilor...

I-am intrebat si pe Arhangheli despre aceasta, si ei mi-au zis: „Ramai unde esti”.

(Sursele: Biblioteca virtuala a Man. Saraca: Invataturi ale Parintilor;

Profetii si marturii crestine pentru vremea de acum. Antologie de texte de la Sfintii Parinti si autori contemporani, Editura Cartea Ortodoxa, Alexandria, 2008)

Cititi si:

• Marturie despre viata si darurile minunate ale Fericitului Parinte Dimitrie Gagastathis, “prietenul Sfintilor Arhangheli”
• Fericitul Filotheos Zervakos – DOUA MINUNI DOVEDITOARE CA NU MANTUIESTE CALENDARUL, CI POCAINTA

Convorbire a lui Klitos Ioannidis cu Stylianos Kementzetzidis, teolog, scriitor despre Parintele Dimitrie Gagastathis:

S.K.: Este vorba despre un om sfant, care, desi casatorit, a fost inzestrat cu numeroase harisme. Era un om sarguincios, cu constiinta curata, cu o credinta desavarsita, smerit si plin de iubire fata de Dumnezeu si de semeni. S-a nascut la inceputul secolului XX, mai concret in 1902, in satul Platanos, unde mai tarziu, vreme de 42 de ani la rand, bunul pastor si-a indrumat turma de oi intelegatoare pe drumul mantuirii. A adormit in pace, in anul 1975, pe 29 ianuarie. (…)

Parintele Dimitrie nu a excelat la invatatura. Abia a terminat scoala primara din satul sau. Era cioban la oi. Dar, oriunde s-ar fi aflat, avea in suflet amintirea lui Dumnezeu si a mortii. Astfel, de multe ori, isi inchidea oile in stana si se ducea la biserica cu lacrimi in ochi. Cand nu putea sa faca lucrul acesta, ingenunchea in munti, acolo unde se afla si plangea, cerand milostivirea lui Dumnezeu, pentru ca se afla departe de casa Sa. Citea cu multa evlavie Vietile Sfintilor, care erau aparatorii si binefacatorii sai. Avea simtamantul viu al prezentei lor. Nu facea nimic si nu incepea nimic fara sa-si indrepte gandul spre Dumnezeu. De exemplu, daca pleca dis-de-dimineata cu oile, trecea mai intai pe la biserica Sfintilor Arhangheli – un lacas din anul 1600, cu fresce impresionante, aflat in apropierea casei lui. A deprins invatatura sfanta de la bunica sa, care era foarte evlavioasa, si de la parinti. Le zicea: “Sa ma aparati si sa ma ingrijiti, ca sa ma intorc in casa voastra si sa va multumesc”. Mai intai mergea la biserica, si abia mai apoi la treburile de zi cu zi; dupa aceea se intorcea din nou la biserica si, in fine, se ducea acasa la el. Acesta era programul vietii lui.

K.I.: Cu alte cuvinte, viata sa era inchinata lui Dumnezeu.

S.K.: Asa este. Oriunde se afla, pastra o legatura vie cu Dumnezeu. La camp si la padure canta imne bisericesti si multumea fara incetare Creatorului. Traia in bucuria lui Dumnezeu si in binecuvantarea Sa. Asadar, avea plansul vesel, despre care vorbesc Sfintii Parinti. Parintele Dimitrie avea propriul sau mod de a trai relatia cu Dumnezeu. Noi suntem straini de asemenea trairi; de multe ori nu intelegem nici macar ca ele pot sa existe. O sa povestesc in continuare un episod care arata faptul ca era chemat de Dumnezeu pe drumul sfant pe care l-a urmat.

Intr-o seara, pe cand statea si se odihnea in casa lui saracacioasa, a venit la el un batran care l-a trezit spunandu-i: “Scoala-te repede, ca o sa cada casa!” L-a mai strigat o data si a reusit sa-l trezeasca de tot. Au iesit amandoi afara, si imediat casa a cazut! Batranul era Sfantul Nicolae. In sat aveau o biserica inchinata Sfantului Nicolae, care a venit la parintele Dimitrie si l-a aparat.

K.I.: Casa a cazut cu adevarat?

S.K.: Da. Imediat ce parintele Dimitrie a iesit afara, casa s-a prabusit.

K.I.: A fost o mare minune.

S.K.: Niciun fir de par nu cade de pe capul celui pe care il apara Dumnezeu. Iar cand i se da vreo greutate, pentru a se vedea credinta, rabdarea sau maretia virtutilor sale, atunci i se pun la indemana si mijloacele de a iesi cu bine la mal. Acestea sunt indelunga rabdare si iubirea, pe care Parintii le au din plin si cu care reusesc sa depaseasca si cea mai mare incercare.

Am uitat sa va spun faptul ca parintele Dimitrie s-a casatorit cu Elisabeta si a avut noua fete.

K.I.: Numai fete?

S.K.: Da. Cand a venit vremea sa se duca in armata, a mers la biserica Sfintilor Arhangheli, s-a rugat lor, dupa care a facut cu ei o intelegere. Le-a spus: “Va cer si eu un lucru. Eu va slujesc de mic copil. Va curat candelele si fac tot ce pot… Vreau sa ma aduceti inapoi, fara sa ma atinga niciun rau. Imi sunteti datori. Va cer si eu o favoare…”

S-a dus in Asia Mica si a scapat cu bine din toate pericolele prin care a trecut. Iata ce zicea parintele: “In Smirna se taiau intre ei, iar mie imi dadeau un cal si imi spuneau sa merg in Gesme. Ma aflam intr-un loc cu alti trei, doi dintre ei erau ucisi, iar pe mine ma trimiteau sa prind ultimul vapor spre Chios“.

Mai tarziu, pe timpul Razboiului Civil, a trecut prin mari incercari, pentru ca vorbea despre Hristos, despre tara si familie. L-au bagat la carcera, l-au amenintat si de multe ori au incercat sa-l omoare, dar a scapat de fiecare data.

Acestea sunt doar cateva din intamplarile minunate care au marcat viata parintelui Dimitrie. Toate sunt insemnate in jurnalul pe care il tinea de mic copil, ce ni l-a incredintat. Din aceasta transpare un stil vesel, dar si marinimia si caracterul sau eroic. Redau in continuare un fragment din jurnal:

“Am sosit duminica dimineata. Abia am apucat sa intru in biserica. Erau zece calareti si, impreuna cu comandantul lor, unsprezece, care ma vanau la camp deschis. Taranii, atat si satul din spate, cat si cei din satul din fata, iesisera din biserica si se uitau la privelistea de dinaintea ochilor lor”.

K.I.: Il urmareau revolutionarii comunisti?

S.K.: Da.

“Ma injurau ca vai de mine. Nici nu pot sa pronunt ce-mi ziceau: popa-tapu si altele asemenea, si trageau in mine cu arma. Gloantele mi-au strapuns rasa, dar nu m-a atins niciunul. Cand au ajuns la 50 de metri si m-au inconjurat, am cazut in genunchi. Am ridicat mainile spre cer si am strigat din adancul sufletului meu: <<Sunt in pericol, Arhanghele Mihaile! Ajuta-ma!>> Pe loc, cei unsprezece s-au facut stana de piatra. Comandantul lor a cazut de pe cal si si-a rupt coloana vertebrala. Eu, cum am vazut ca ceilalti nu se misca, I-am multumit lui Dumnezeu si Arhanghelului Mihail si le-am zis celor care voisera sa ma prinda: <<Sa va pocaiti si sa va faceti oameni buni! Sa spuneti adevarul si sa cereti ajutorul lui Dumnezeu>>. Dupa aceea, i-am binecuvantat – fara ca ei sa ma deranjeze in vreun fel -, m-am dus in satul de alaturi, unde oamenii asteptau sa vada deznodamantul intamplarii, am intrat cu totii in biserica si L-am slavit pe Dumnezeu, Care a facut astazi o minune”.

K.I.: Ce lucruri impresionante! Sunt unice. M-am cutremurat cu totul. Mai spuneti-ne si altele.

S.K.: Toata viata si-a petrecut-o inconjurat de astfel de intamplari, fara ca ele sa-l duca spre slava desarta. Se semna: “Ultimul om”, “Parintelul neinsemnat”, “Vasul de lut”… Credea lucrurile acestea si le simtea cu adevarat. Niciodata nu-si pierdea cumpatul in fata greutatilor. Cand ii spunea preoteasa lui: “Chiar nu-ti pasa ce-o sa se aleaga de fete? Altii fac asa si asa…”, el raspundea: “O sa mor preot, nu mascarici. Ma jertfesc pentru Hristos si pentru oile Sale. Ce e azi sau maine? Doar un suflet avem. O sa-l las in mana Creatorului meu”.

A fost chemat sa se duca in Orientul Mijlociu. Iata cum a raspuns acestei invitatii: “Nu m-ati salvat voi. Sfintii Arhangheli m-au salvat. Si acum sa-mi las ocrotitorii si turma mea, ca sa ma duc in Orientul Mijlociu sau in Atena? Nici chiar asa”.

Dumnezeu il acoperea si il apara. Parintele Dimitrie spunea: “Hristos este Cel Care imi conduce viata. Oamenii nu-L simt cu adevarat in inima lor si nu-I inteleg maretia. Este dulce. Nu-L schimb cu nimic. De o viata intreaga Il rog sa ma invredniceasca sa-mi vars si eu sangele pentru El. Dorm fara grija, ca pasarea in cuib. Are El grija de toate mai bine decat oricine altcineva”.

K.I.: Se lasase cu totul in grija lui Dumnezeu.

S.K.: Avea deplina incredere in Dumnezeu, ca un copil mic. Vorbea cu atata curatie si sinceritate, cum nu intalnim decat la prunci. Odata m-am dus cu el la parintele Filothei Zervakos, care i-a spus: “Esti bolnav. De ce ai facut atata drum pana aici?”

K.I.: V-ati dus in Paros?

S.K.: Da. “Eu sunt ultimul dintre pacatosi”, a spus parintele Filothei. “In Trikala sunt preoti buni si vrednici”. “N-am venit de capul meu”, a raspuns parintele Dimitrie. “M-a adus Dumnezeu. Am venit sa-mi curat si sa-mi innoiesc sufletul”.

Cand se marturisea era ca un inger. Avea bucuria intiparita pe chip. “O asemenea marturisire curata si desavarsita nu am auzit in 70 de ani de cand spovedesc”, a raspuns parintele Filothei Zervakos. Parintele Dimitrie era un sfant in viata.

K.I.: Cuvintele acestea au fost rostite de parintele Filothei?

S.K.: Da, in prologul cartii parintelui Dimitrie Gagastathis. Parintele Filothei l-a cunoscut indeaproape pe parintele Dimitrie, stia multe din intamplarile minunate legate de el si-l numea “sfantul parinte Gagastathis”. L-am intrebat de ce isi incepea prologul astfel, iar el a raspuns: “Pentru ca parintele Dimitrie este un sfant. Cand am aflat ca a adormit, am postit si m-am rugat ca sa-mi descopere Dumnezeu locul unde se afla. Si dupa cateva zile, mi s-a aratat slava unde se gaseste el acum. Este un sfant”.

(Parintele Filotei Zervakos)

K.I.: Domnule Kementzetzidis, ingaduiti-mi sa va intreb: avea parintele Dimitrie harisme precum stravederea sau inainte-vederea, asa cum au toti parintii si sfintii Bisericii noastre?

S.K.: Duhul Sfant lucreaza in diferite feluri. Unuia ii da darul prorociei, altuia facerii de minuni sau darul rabdarii. Parintele Dimitrie avea harismele credintei vii, a rabdarii, a smereniei si a iubirii. Atunci cand primesti in tine iubirea lui Hristos, este ca si cum ai primi pe mama tuturor virtutilor, fenomen care nu s-a petrecut cu niciunul dintre marii intelepti ai lumii.

Sa va povestesc inca o intamplare, care se refera la o persoana pe care am cunoscut-o si care a murit. Este vorba despre un om foarte evlavios si intelept, fiu duhovnicesc al parintilor Dimitrie si Filothei. Se numea Atanasie Murmuris si era director de vama. Trecea printr-o foarte mare incercare. La adresa lui se formulasera niste acuzatii care, daca s-ar fi dovedit adevarate, l-ar fi trimis la inchisoare. Asa ca a alergat la Dumnezeu si la cei doi mari oameni.

“Sa nu te ingrijorezi”, i-a spus parintele Dimitrie. “Linisteste-te si o sa te scoata Dumnezeu la liman. Tu fa-ti numai datoria. Roaga-te si vei primi raspuns”. Raspunsul urma sa se dea peste o luna la tribunal. Parintele Dimitrie s-a apucat sa se roage. Stia rezultatul de dinainte. Si s-a intamplat exact cum a spus el.

O alta persoana, pe nume Gheorgos Saidinis, care lucra in armata, in loc sa fie promovat, a fost mutat disciplinar in Hania si Sparta. S-a zbatut in dreapta si-n stanga, dar nu a obtinut reabilitarea. A ajuns pana la Consiliul de Stat. Parintele Dimitrie se afla atunci in ultima faza a vietii sale. Avea cancer. Domnul acela in necaz i-a trimis parintelui Dimitrie o scrisoare in care ii descria problema si il intreba ce sa faca. Iar parintele Dimitrie a inceput sa se roage. Cum incepea sa se roage, primea raspuns de la Dumnezeu. Era ca si cum Dumnezeu ii descria de dinainte ce avea sa se intample. Iata ce i-a raspuns: “O sa primesti deodata tot ce ti s-a refuzat pana acum. Toate acuzatiile care ti s-au adus or sa se piarda pe drum, iar presedintele Tribunalului Militar o sa-ti spuna asa si asa…”

Parintele Dimitrie era foarte bolnav si avea febra ridicata. A avut loc recursul, iar domnul Saidinis l-a vazut pe parintele Dimitrie in spatele Presedintelui Tribunalului, in timp ce acesta rostea exact cuvintele pe care parintele Dimitrie i le spusese in scrisoare.

K.I.: Ce lucru extraordinar…

S.K.: Dupa aceea, l-au avansat pe o inalta functie in Ministerul de Interne, exact asa cum prevazuse parintele Dimitrie.

Asemenea lucruri s-au intamplat si in legatura cu mine. Mi-am dat seama ca parintele Dimitrie era din acei oameni care Ii cer lui Dumnezeu sa le dea ocazia sa-si indrepte preaplinul iubirii catre semeni.

Relatia dintre mine si parintele Dimitrie a fost un dar de la Dumnezeu. Pe vremea aceea, scoteam o revista intitulata Sfantul Nectarie. Parintele Dimitrie s-a dus la Mitropolie, unde un cleric i-a spus: “Luati o revista din asta, pentru ca stiu ca-l iubiti pe Sfantul Nectarie. Are in ea lucruri bune”. “Cum am atins-o”, marturisea parintele Dimitrie, “am simtit pe loc ca veti probleme. Mi-am zis: parinte Dimitrie, sa predici nu stii, sa scrii nu poti, pentru ca esti neinvatat. Dar fa si tu ce poti”. Asa ca ne-a trimis o scrisoare in care ne spunea: “Am nevoie de numele dumneavoastra ca sa va pomenesc. Iata, simt o bucurie nespusa. Este binecuvantarea lui Dumnezeu, ceva ce nu poate fi descris. E un lucru mare”. Asa ca i-am trimis numele noastre si i-am zis ca aveam mari incercari.

K.I.: Domnule Kemenzetzidis, din dialogurile pe care le-ati avut cu parintele Dimitrie, ne puteti spune si noua cateva cuvinte de folos legate de viata acestui prunc al lui Dumnezeu si al Imparatiei Cerurilor?

S.K.: Odata am plecat din Tesalonic cu un autocar si ne-am dus pe la diferite locuri de inchinaciune, intre care si pe la Sfantul Nectarie. Acolo, parintele Dimitrie a facut cu multa evlavie o sfanta slujba. Dupa aceea, i-am zis: “Nu plecam de aici pana ce nu ne spuneti cateva cuvinte de folos”. El a reactionat astfel: “Sunt nestiutor de carte, mi-e greu, nu pot”. Se inrosise. Dar noi am raspuns: “Daca vreti sa plecam de aici, alungati-ne”. Atunci a deschis gura si a inceput sa vorbeasca o ora, doua, trei… Nimeni n-a zis: ajunge. Cu totii eram absorbiti. Vorbea cu multa evlavie si cu lacrimi in ochi.

“Credinta noastra este vie, fiii mei. Vedeti aceasta sfanta Masa? Cand slujesc, se umple de o mireasma placuta. Oamenii din biserica nu o simt. I-am adus aici pe parintele Filothei si pe cutare parinte, si ei mi-au spus: <<Aceasta este o harisma speciala pe care Hristos ti-a daruit-o ca sa te mangaie, pentru anii de prigoana pe care i-ai indurat>>. Si, cu adevarat, intru in Altar si ma imbat de mireasma sfanta. Nu stiu ce se intampla. Nici nu stiu daca am savarsit Liturghia. Asa ceva nu se poate descrie in cuvinte. Orice obiect pe care il pun pe Sfanta Masa se umple de mireasma. Stiti, dragii mei, ce simt cand se intoneaza <<ale Tale dintru ale Tale>> sau la <<Cuvine-se cu adevarat…>>? Atunci pogoara harul. De ti-ar da lumea intreaga, n-ar avea nicio valoare…”.

“Odata, eram in munti, chinuit si prigonit. Ma cautau ca sa ma omoare. Oamenii ma parasisera. Dar Dumnezeu nu m-a lasat. La un moment dat, ma aflam intr-un loc cu ceata, dinaintea unui rau iesit din matca. Nu puteam sa trec de cealalta parte si am inceput sa plang ca un copil, spunand: <<Doamne, sau scoate-ma din necaz, sau ia-ma la Tine. Sunt in pericol>>. Acolo unde ma aflam, a venit un calaret pe un cal si, pana sa ma dezmeticesc, eram pe malul celalalt al raului. M-am intrebat: <<Ce s-a intamplat cu mine pacatosul?>> L-am slavit pe Dumnezeu si il cautam si pe binefacatorul meu ca sa-i multumesc. Intr-o seara, a venit la mine un tanar si mi-a spus: <<M-ai uitat, parinte Dimitrie>>. <<Fiul meu, eu il caut pe cel care mi-a fost binefacator>>. <<Eu sunt Gheorghe. Iti aduci aminte in anul cutare, in locul cutare, cum plangeai? Cine te-a salvat atunci?>> <<Nu stiu. Caut, poate l-oi gasi>>. <<Eu sunt acela si nu ai venit nici macar o data sa slujesti la bisericuta mea>>. Atunci m-am trezit, am iesit afara din casa, am batut clopotele bisericii, am adunat satul, am postit, dupa care ne-am dus cu totii la bisericuta Sfantului. Era un loc unde se intampla candva o minune. Desi pamantul era uscat, fara urma de verdeata, de ziua Sfantului Gheorghe aparea un izvor cu apa limpede. Numai de ziua lui. Noi luam apa aceasta ca pe aghiazma. Dar dupa aceea, fiindca oamenii erau pacatosi, minunea nu s-a mai savarsit. Pentru ca minunea cere credinta. Asadar, m-am dus sa fac acolo Sfanta Liturghie si i-am intrebat pe sateni: <<Ce ziceti, este Sfantul Gheorghe aici sau nu este? Traieste Dumnezeu? Imparateste El peste toata lumea, pe care o apara? Veniti cu totii aici>>. S-au apropiat. <<Sfinte Gheorghe, nu fac lucrul acesta din necredinta, nici din curiozitate, ci ca sa intaresc credinta turmei mele. Vreau sa vii si sa faci din nou sa curga apa din izvor, asa cum era odata>>. In timp ce ma rugam, s-a vazut un firicel de apa. Dar eu nu eram multumit. Voiam mai mult. Am cerut mai multa apa si, dintr-odata, cei care se aplecasera sa-si unga sticlutele, au fost improscati de suvoiul care a iesit din pamant. Aceasta este credinta noastra – credinta vie si adevarata”.

K.I.: Faptele pe care ni le povestiti sunt minunate. Nu pot sa comentez nimic. Sunt intamplari sfinte… de la Dumnezeu.

S.K.: Pentru ca am trait in mod direct si personal aceste fapte pot afirma ca ele erau ceva obisnuit.

K.I.: Ceea ce se poate spune despre Sfintii Parinti, intre care si parintele Dimitrie Gagastathis este ca, pentru ei, dimensiunile s-au unit si nu mai exista aici si acolo. Acesta este motivul pentru care ei se misca fara impiedicare atat pe pamant, cat si in ceruri“.

(in: Klitos Ioannidis, Patericul secolului XX, Editura Egumenita)

• Vezi si: Fer. Dimitrie Gagastathis: ACUM E TIMPUL SA PLANGEM SI SA NE RUGAM PENTRU STAREA LUMII!