“Sfântul Munte este împotriva ecumenismului!”

***

Omilie la Facultatea de Teologie din București (Mărturie athonită în România)

” [...] Arhim. Efrem: Mă bucur mult că sunt împreună cu dumneavoastră. Pentru cei care-şi amintesc, ne întâlnim pentru a doua oară în Facultatea de Teologie din Bucureşti. Cred că şi prezenţa mea aici este de la Dumnezeu, este în pronia dumnezeiască, deoarece în clipa aceasta şi eu mă aflu în ascultare. Noi credem că orice om care se află în ascultare se află de fapt în chiar voia lui Dumnezeu. Aşadar, este un dar al harului dumnezeiesc faptul că mă aflu din nou în facultatea dumneavoastră, într-o zi ca aceasta pe care o pot considera istorică pentru Facultatea de Teologie din Bucureşti, deoarece am inaugurat Centrul pentru Studiul Spiritualităţii Ortodoxe, care sper că o să vă deschidă orizonturi noi şi vă va ajuta într-un mod foarte special să pătrundeţi, atât cât vă permite perspectiva academică, în experienţa teologiei. Îndeosebi, aşa cum mi-a spus Părintele Constantin, sunt de mult folos lucrările Părinţilor recenţi ai Bisericii Ortodoxe, aşa cum este Părintele Stăniloae, un mare luminător al Bisericii Ortodoxe Române, Părintele Iustin Popovici, Părintele Sofronie de la Essex, precum şi noii Părinţi aghioriţi, podoabe ale Bisericii Ortodoxe între care Gheron Iosif Isihastul, Părintele Paisie, Părintele Efrem Katunachiotul, Părintele Porfirie şi mulţi alţii… Dar şi cei ai dumneavoastră, aşa cum este prezenţa binecuvântată a Părintelui Cleopa, a Părintelui Sofian care a adormit de curând şi pe care l-am cunoscut acum doi ani. De la prima întâlnire cu dânsul am simţit că omul acesta este un vas deosebit al harului dumnezeiesc.

Pr. Prof. C-tin Coman: Trebuie să spunem, cu îngăduinţa dumneavoastră, că astăzi este ziua sa de naştere, ar fi împlinit 90 de ani.

Arhim. Efrem: Nu este nici acest lucru întâmplător! Trebuie să ştiţi că toate amănuntele din viaţa noastră, toate evenimentele, aşa cum au spus Părinţii Bisericii, sunt toate în voia şi în pronia lui Dumnezeu. Faptul că eu îmi mişc acum mâna este o lucrare a proniei lui Dumnezeu. Ar fi putut mâna mea să paralizeze, aşa cum se întâmplă cu foarte mulţi oameni care se aşează şi nu se mai ridică, ori care se culcă sănătoşi şi nu se mai scoală a doua zi. Aşadar, faptul că ne aflăm aici este o lucrare a proniei dumnezeieşti.

Astăzi, cu prilejul inaugurării Centrului pentru Studiul Spiritualităţii Ortodoxe, am dorit să vă împărtăşesc câteva trăiri, câteva experienţe ale unor oameni sfinţi pe care i-am cunoscut, pentru ca în mod practic să se adeverească faptul că teologia noastră este una experimentală, empirică, şi că teologia academică, teologia de şcoală primeşte valoare doar din moment ce este adeverită în „universitatea pustiului”, care este orice mănăstire ortodoxă; cu atât mai mult republica monahală ortodoxă din Sfântul Munte. Aşa cum ştiţi, Sfântul Munte nu ne aparţine numai nouă, grecilor, ci întregii Biserici Ortodoxe. Dovada acestui lucru sunt mănăstirile de la Athos: cu toate că ţin de statul grec, pronia Maicii Domnului a făcut ca în ele să vieţuiască monahi de pretutindeni, ai întregii Biserici. Mai mult, există o mănăstire rusească, alta sârbească, una bulgărească, precum şi cele două schituri mari româneşti: Prodromu şi Lacu. Iar noi avem cinstea deosebită de a deţine în aria noastră chilii româneşti prin tradiţie, pe care dorim să le păstrăm ca atare.

Despre sfintenia vadita a Parintelui Dionisie Ignat de la Colciu.

Care era spovedania lui? Ce spunea despre tinerii monahi de astazi?

O binecuvântare cu totul specială pentru noi este prezenţa, la Schitul Colciu, a unuia dintre sfinţii de astăzi: Părintele Dionisie Ignat. El este un om al smereniei prin excelenţă. Vreau să vă spun că de mulţi ani este orb, iar când îl întâlneşti îţi spune: „Sunt orb pentru păcatele mele”. Vă voi descoperi un lucru: odată m-a chemat printr-un ucenic de-al dânsului să merg să-l spovedesc de urgenţă. Care credeţi că era păcatul care l-a determinat să ceară cu atâta urgenţă spovedania? Prea Sfinţite Părinte Ciprian, cred că în astfel de situaţii avem îngăduinţa să spunem cele auzite la spovedanie… Ce credeţi că mi-a spus?!

„Gheronda, zice, sunt orb pentru păcatele mele. Câteodată această neputinţă a mea îmi provoacă oarecare supărare lăuntrică, iar asta nu-mi place. Din cauza asta v-am chemat”.

Acesta era „păcatul” care l-a determinat să ceară cu atâta urgenţă spovedania! De multe ori, mulţi părinţi din mănăstirea noastră, sărutându-i mâna, au simţit bună mireasmă, datorită sfinţeniei şi ascezei sale. Acest Părinte face în mod deosebit cinste României. Are mai mult de 70 de ani în Sfântul Munte. A făcut ascultare necondiţionată la părintele său duhovnicesc.

Tinerii de astazi ucenicesc la cele ale mandriei. Smerenia nu mai este inteleasa in cultura europeana, antropocentrica

Când l-am întrebat cum vede monahismul contemporan la Sfântul Munte, mi-a răspuns:

„Gheronda, tinerii care vin astăzi la Athos sunt bine intenţionaţi, dar sunt stăpâniţi de un spirit critic foarte puternic, datorită modului de viaţă greşit al lumii de azi. Noi priveam gura duhovnicului ca pe gura lui Dumnezeu şi orice ne spunea, nu ceream un alt cuvânt. Astăzi suntem nevoiţi adesea să explicăm de ce dăm o anumită poruncă!”

Trebuie să ştiţi că, după Sfinţii Părinţi, explicarea poruncii este un pogorământ, iar nu un fapt firesc. De aceea un motiv pentru care astăzi nu mai există duhovnicia de demult, nu este acela că omenirea de astăzi, care este un pic pervertită, nu mai are forţa ascetică a celor de demult, ci pentru că oamenii de astăzi nu mai au aceeaşi dispoziţie de a se nevoi precum cei din vechime. Astăzi tinerii noştri ucenicesc la cele ale mândriei, la încrederea în sine, care este un „dar” al civilizaţiei europene. Din păcate, astăzi, europeanul a rătăcit un pic în acest domeniu şi trăieşte antropocentric. Europa consideră smerenia — care este cel mai binecuvântat rod al Duhului Sfânt — ca fiind complex de inferioritate. De aceea teologia ortodoxă învaţă încrederea de sine în Hristos. Sfântul Apostol Pavel spune: „Pot totul întru Hristos, care mă întăreşte”. Hristos însuşi ne-a asigurat: „Iată, v-am dat toată puterea să călcaţi pe şerpi, scorpii şi toată puterea vrăjmaşului.” De aceea, fraţilor, în monahismul ortodox, care este adeverirea teologiei ortodoxe, tânărul se încadrează în monahism, tăindu-şi voia cu voia sa şi urmează voia părintelui duhovnicesc.

Din păcate astăzi, judecat din perspectiva antropocentrică, monahismul este considerat un mod de viaţă greşit. Ne spun mulţi dintre închinătorii de la Sfântul Munte: „Voi, stareţii, sunteţi nişte dictatori!” Iar noi le răspundem: „Am fi fost dictatori dacă i-am sili pe monahi să facă voia noastră.” Un părinte duhovnicesc însă, fraţilor, contribuie la caracterul pe deplin hristocentric al monahismului şi al creştinismului. El nu va încerca niciodată să-l pună pe ucenic să facă voia părintelui duhovnicesc, ci face tot ce este posibil, după multă rugăciune, ca să-i convingă pe călugări să-şi identifice propria lor voie cu voia lui Dumnezeu. Acesta este caracterul hristocentric absolut al creştinismului. Aşa cum accentuează Părintele Iustin Popovici în scrierile sale, faptul că ucenicul este ascultător la modul absolut îl face să dobândească voinţa lui Hristos, mintea lui Hristos, gândirea şi inima lui Hristos şi devine următor al Lui.

De aceea, vedeţi, toţi aceşti părinţi duhovniceşti virtuoşi, îndeosebi cei de astăzi, au dăruit multă speranţă lumii, au arătat că Dumnezeu este viu. Oricine întâlnea astfel de Părinţi avea sentimentul celor spuse de Sfântul Apostol Pavel în Noul Testament: „Iisus Hristos, ieri, astăzi şi în veci este acelaşi.”

Parintele Sofronie Saharov – un alt Grigorie Palama, parintele Efrem Katunakiotul – un sfant Spiridon contemporan. Experienta luminii necreate la Cuviosul Paisie

Când l-am întâlnit pe Părintele Sofronie de la Essex, care după părerea multora şi a mea personală este un alt Sfânt Grigorie Palama, mi-a spus că în timp ce rostea rugăciunile Sfintei Liturghii gura sa scotea flăcări, iar veşmintele răspândeau lumina cea necreată. Aşa cum el însuşi mi-a spus, zile în şir era copleşit de această lumină dumnezeiască. Asta îmi aminteşte cele ce mi-a povestit odată Părintele Paisie:

„Într-o iarnă, pe la apusul soarelui, plecam de la Mănăstirea Stavronichita, îndreptându-mă către chilia mea. La 100 de metri de poarta mănăstirii, m-am întâlnit cu un grup de cinci studenţi care mă căutaseră la chilie (era aproape de Stavronichita) şi-mi aduseseră ceva de la un părinte arhimandrit din lume. Negăsindu-mă, le-au lăsat la chilie şi s-au dus către mănăstire. Când m-au întâlnit m-au rugat să rămân puţin cu ei şi să le vorbesc. Aveau multă râvnă pentru Dumnezeu. Astfel, fără să-mi dau seama, a trecut mult timp stând de vorbă. Nici ei nu se dezlipeau de mine. S-a întunecat însă şi, deoarece nu se mai vedea nimic, i-am trimis la mănăstire, ajungând la vreme înainte de a se închide porţile. Eu m-am grăbit să ajung la chilie. Din pricina întunericului nu mai distingeam drumul şi astfel am intrat în nişte mărăcini, nemaiputând ieşi. Nu aveam nici lanternă. Mi-am zis că, pe frigul acesta, cu un singur plămân, este imposibil să supravieţuiesc nopţii care mă aştepta în desiş. Am îngenuncheat şi mă rugam pentru ieşirea sufletului, nemaiavând nici o speranţă de viaţă. În timp ce mă rugam, deodată din mine iese o lumină aşa de puternică, încât soarele la amiază putea fi considerat întuneric în comparaţie cu ea. Condus de această lumină am ajuns cu bine la chilie şi, îndată ce am pus cheia în uşă, a dispărut”.

V-am relatat această întâmplare inedită pentru ca să vă arăt că experienţa Părinţilor Bisericeşti este una comună. Este aceeaşi experienţă a luminii dumnezeieşti necreate în diferite împrejurări.

Părintele Efrem Katunachiotul care a adormit întru Domnul acum patru ani îmi spunea aproape acelaşi lucru referindu-se la experienţa dânsului. Astfel, în timp ce se ruga, chilia i s-a umplut de lumină şi se întreba în inima sa ce putea fi aceasta. A auzit însă un glas preadulce care cânta un tropar al Cincizecimii: „Toate sunt dăruite de Duhul Sfânt…” Era o mărturie că lumina necreată este însăşi prezenţa Duhului Sfânt. Trebuie să vă mai spun că Părintele Efrem Katunachiotul, care este ucenic al lui Gheron Iosif Isihastul, este un contemporan Sfânt Spiridon al Trimitundei. Dau mărturie personală înaintea Bisericii că atunci când l-am întrebat odată cu îndrăzneală — deoarece îi port numele şi avea o afecţiune deosebită pentru mine — dacă a slujit vreodată în prezenţa văzută a îngerilor, mi-a răspuns afirmativ: „Da, fiule, m-a învrednicit harul lui Dumnezeu să slujesc cu îngerii. Aveam heruvimi de-a dreapta şi de-a stânga”. Acest om, atunci când slujea avea faţa plină de lumină şi când îl vedeai credeai că este Moise Proorocul. De multe ori, când făcea otpustul la Sfânta Liturghie faţa lui era atât de luminoasă încât îmi amintea de Moise coborând de pe Muntele Sinai cu tablele legii. Părintele Efrem are multă îndrăzneală la Dumnezeu, se arată astăzi multora, aşa cum veţi vedea şi din următoarea întâmplare:

Un tânăr portretist din Tesalonic (care purta şi cercel!) şi care nu era, se înţelege, om al Bisericii, a văzut într-o librărie cartea despre Părintele Efrem pe care a editat-o mănăstirea noastră (şi care din fericire acum se traduce şi în limba română) şi i-a plăcut atât de mult faţa Părintelui încât a desenat-o cu creionul. În timp ce lucra la portret, în cameră s-a răspândit deodată bună mireasmă. A fost foarte impresionat, însă aşa cum singur spunea, nu voia să meargă cu gândul mai departe. Terminând portretul, l-a pus în servietă. După mai multe zile a luat servieta şi s-a suit într-un taxi. Având nevoie să scoată un act din valiză, a tras din întâmplare afară şi portretul. Deodată mireasma s-a răspândit din nou, însă mult mai puternic, încât taximetristul s-a întors şi l-a întrebat: „Ce miroase, ai tămâiat în maşină?” Această întâmplare l-a determinat să vină să se închine la mormântul Părintelui Efrem şi să devină un creştin fidel.

Un alt eveniment legat de Părintele Efrem: o doamnă din Cipru ne-a scris că avea o problemă de familie foarte gravă. Noaptea a văzut un pustnic în vis care i-a spus: „Fiica mea, eu te voi ajuta. Voi fi alături de tine şi problema se va rezolva curând.” Nu i-a spus însă cine era. După câteva zile doamna respectivă s-a dus în Larnaca şi, trecând întâmplător — nimic nu este întâmplător! — pe lângă o librărie bisericească, a văzut cartea despre Părintele Efrem în vitrină. Cum a dat cu ochii de ea, au trecut-o transpiraţii reci, recunoscându-l pe ascetul din vis. Iar problema familială s-a rezolvat în scurt timp.

Vă voi mai spune o întâmplare, şi aceasta va fi ultima, căci voi primi după aceea întrebări. S-a întâmplat de curând în Pafos, Cipru. Un vopsitor vopsea pereţii unei case. În Pafos sunt mulţi struguri şi localnicii fac nişte dulciuri tradiţionale din must şi făină: înşiră alune pe aţă şi apoi le trec prin amestecul de must şi făină, alcătuind un fel de baghete pe care le agaţă la uscat afară, de nişte cârlige mari. Muncitorul, în timp ce vopsea, s-a dezechilibrat şi a căzut de pe scară, rămânând însă spânzurat de zid, deoarece un astfel de cârlig pentru uscat dulciuri i s-a înfipt în arcada orbitei. Durerea era insuportabilă. Urla de durere, însă casa nu era locuită şi nu avea cine să-l ajute. În timp ce striga după ajutor, suspendat de cârligul care-i intrase în ochi, vine un călugăr care îl ajută să coboare. „Mergi la spital, dar să ştii că nu ai nimic!” i-a zis monahul. „ O să-ţi pună picături în ochi şi o să pleci teafăr.” Muncitorul s-a dus la spital, le-a zis medicilor ce i s-a întâmplat, însă aceştia, uitându-se la ochiul lui, i-au spus că nu are absolut nimic. „Bine, dar am rămas agăţat de ochi!” „ Nu ai nici măcar o zgârietură!” În momentul acela a înţeles că este vorba de o minune, însă nu le-a zis nimic doctorilor. După trei zile a mers la un magazin de alimente şi a văzut acolo, pe un perete, fotografia Părintelui Paisie. Întrebând pe vânzătoare cine este călugărul respectiv, aceasta i-a răspuns contrariată: „Cum, nu-l ştii pe Părintele Paisie de la Athos?!” „Dă-mi mie fotografia!” i-a cerut muncitorul. „Nu se poate, o am ca binecuvântare!” „Nici dacă-ţi dau 500 de lire cipriote (o sumă foarte mare)?” „Nici măcar!” „Îţi dau 1000 de lire!” „Păstrează-le!” „2000 de lire!” „Oricât mi-ai oferi, nu o dau!” „Bine, dar vreau o fotografie a omului acestuia!” „Mergi la o librărie, cumpără o carte cu Părintele Paisie pe copertă şi vei avea ceea ce doreşti!” Aşa a şi făcut. Apoi a mărturisit tuturor că acesta este cel care l-a salvat prin intervenţie miraculoasă.

Harul Duhului Sfant lucreaza si astazi cu putere in cei care duc lupta cea buna

Aceştia sunt sfinţii contemporani nouă, dragii mei. Într-un manuscris din Sfântul Munte, un călugăr care avea mare evlavie la Sfântul Gheorghe, în timp ce se ruga în strană, într-o slujbă din Postul Mare, a fost răpit în chip minunat şi dus de Sfântul Gheorghe în rai, unde i-a arătat diferitele cete ale celor mântuiţi. După cum singur povesteşte, era acolo o ceată de monahi care străluceau mai mult decât toţi ceilalţi, având mai multă slavă. L-a întrebat aşadar pe Sfântul Gheorghe: „Cine sunt aceştia?” „Sunt cei care s-au sfinţit în ultima vreme, neavând multe exemple de sfinţenie precum cei din vechime!” De aceea, fraţilor, cu aceste puţine lucruri pe care vi le-am spus, aş dori să conştientizaţi înlăuntrul vostru că harul lui Dumnezeu există, există Duhul Sfânt, există trăiri ale Duhului Sfânt. Dacă aş avea timp v-aş povesti până seara, dar nu vreau să vă obosesc. Mesajul pe care vreau însă a vi-l da este: luptaţi lupta cea bună a credinţei şi fără îndoială că fiecare nevoitor va simţi înlăuntrul său harul Duhului Sfânt. Acestea am vrut să vă spun. Dacă doreşte cineva să pună vreo întrebare…

Întrebare: Cum poate cineva, într-o viaţă monahală în care bunele rânduieli şi tradiţia Sfinţilor Părinţi s-au pierdut, cum poate vieţui în Hristos sau cum se poate mântui?

Arhim. Efrem: Este adevărat că acum, din cauza comunismului, Biserica Ortodoxă Română se află într-o perioadă de refacere şi astfel unele mănăstiri în mod sigur nu au recuperat încă adevărata tradiţie. Însă pronia dumnezeiască va ajuta ca toate lucrurile să-şi recupereze rânduiala firească, aşa cum era odinioară. Dumneavoastră monahii trebuie să fiţi cu multă atenţie, să trăiţi în ascultare şi chiar dacă rânduielile încă lasă de dorit, să faceţi răbdare, iar harul lui Dumnezeu vă va ajuta. Oricum, monahul care este cu luare aminte nu riscă nici chiar în astfel de mănăstiri.

Întrebare: Preacuvioase Părinte Efrem, cum trebuie rugat părintele stareţ să-i dea binecuvântare ucenicului să se împărtăşească mai des, mai ales dacă duhovnicul este foarte ocupat, ca toţi duhovnicii buni dealtfel, şi nu-l poate mărturisi pe ucenic?

Arhim. Efrem: Orice ucenic trebuie să fie cercetat duhovniceşte îndeaproape. Aşa cum văd în mănăstirile din România, stareţul are doar un rol administrativ, pentru cele spirituale fiind duhovnicul, situaţie similară cu cea din Rusia. Desigur, este bine să existe mai mulţi duhovnici într-o mănăstire, însă doar cu rol secundar, rolul principal revenindu-i stareţului. Stareţul nu trebuie să fie numai supraveghetorul administrativ al lucrurilor, iar duhovnicii să fie separat supraveghetori ai problemelor duhovniceşti. Acum două luni am fost în Rusia. Am mers la o mănăstire cu mulţi vieţuitori şi am discutat despre tema aceasta cu stareţul, care era şi episcop. Îmi zice: „Gheronda, dacă îi zic unui călugăr să meargă să facă o anumită ascultare, îmi zice că nu are binecuvântare de la duhovnic!” Păi, în astfel de situaţie nu se poate face mănăstire! Trebuie ca stareţul să fie şi părinte duhovnicesc, pentru a da în mod corect binecuvântările. Dacă ucenicul nu se spovedeşte la stareţ, cum îi poate cere binecuvântare pentru împărtăşanie?

Întrebare: Cum vede Sfântul Munte ecumenismul?

Arhim. Efrem: Este un lucru cunoscut! Sfântul Munte este împotriva ecumenismului, în ciuda faptului că Athosul este o realitate ecumenică, nu ecumenistă. Nu suntem împotriva dialogului, ci pentru un dialog purtat de pe baze ortodoxe corecte.

Întrebare: O femeie care nu poate avea copii se poate mântui prin căsătorie?

Arhim. Efrem: Desigur! Dacă Dumnezeu nu dăruieşte copii nu înseamnă că femeia îşi pune mântuirea în pericol. Dealtfel, dobândirea de prunci nu este un scop absolut al căsătoriei. M-am întristat recent când am auzit despre un bărbat care şi-a părăsit soţia pentru că nu putea face copii. El credea că femeia o să ia nişte medicamente şi o să-i facă copii! Omul este persoană, fraţii mei. În căsătorie, într-o familie, există o comuniune interpersonală, unul trebuie să trăiască în celălalt. Soţul nu trebuie să-şi iubească soţia doar dacă şi face copii! Ci o iubeşte pentru că cei doi se află în comuniune cu Hristos. Din păcate astăzi o familie care nu are o bază creştin ortodoxă este sortită eşecului.

Întrebare: Se poate întâmpla ceva rău cu noi când ascundem ceva de duhovnic?

Arhim. Efrem: Sfinţii Părinţi nu se nelinişteau de ucenicii lor, chiar dacă se întâmpla că cadă în cel mai mare păcat. Se nelinişteau însă de călugării care-şi ascundeau gândurile. Cea mai puternică armă a diavolului este ascunderea gândurilor. Călugărul care o face crede în propriile gânduri, devine autosfătuitor. După Sfântul Vasile cel Mare, autosfătuitorul luptă împotriva lui însuşi. Gheron Iosif Isihastul spunea: „Ai văzut vreun călugăr care s-a rătăcit? Ei bine, acela a crezut în gândul său propriu!” Ascunderea gândului rupe dependenţa de duhovnic. Nu nevoinţa trupească, ci ascultarea adevărată este cea care aduce harul lui Dumnezeu.

Întrebare: Cum poţi hotărî în rugăciune între două lucruri bune?

Arhim. Efrem: Când te rogi nu trebuie să dai importanţă nici gândurilor bune, nici celor rele, nu trebuie să te gândeşti la nimic. După rugăciune, Dumnezeu te poate lumina în problema respectivă. Sau, dacă ai un duhovnic, trebuie să-l întrebi pe el. [...]”

(sursa traducerii si continuarea cu transcrierea introducerii si finalului care nu mai apar pe fragmentul video de mai jos: Pemptousia)

***

Cuvantul Parintelui Efrem la Biserica “Rusa” (Studentilor):

“Va aducem copia unei icoane facatoare de minuni, care este la manastirea noastra si care se numeste Pantanassa (Atotimparateasa); icoana care face foarte multe tamaduiri, si care, indeosebi, vindeca pe cei bolnavi de cancer.

Sunt nenumarate minunile care se intampla sub ochii nostri, iar aceasta biserica a Sfantului Nicolae este prima care primeste o astfel de icoana aici, in Bucuresti si in Romania. Si, sunt sigura ca, avand aceasta icoana, biserica Sfantul Nicolae va deveni un punct duhovnicesc important pentru Bucuresti, iar Maica Domnului Panatanassa va atrage catre dansa foarte multi credinciosi care sa vina sa i se inchine, pentru a-i vindeca trupeste cat si duhovniceste.

Timpurile in care traim, fratii mei, sunt foarte dificile, foarte grele. Astazi omul L-a uitat pe Dumnezeu, crezand ca poate face orice singur, fara Dumnezeu, insa s-a inselat. De aceea Dumnezeu, Care din dragoste S-a apropiat catre om, cu toata ca omul neaga existenta lui Dumnezeu si pacatuieste in prezenta lui Dumnezeu, cu toate acestea, Dumnezeu, din marea Sa dragoste catre oameni nu ia in seama pacatele oamenilor si tradarea lor si Se pogoara la om si Se goleste de dumnezeirea Sa. Asa cum in urma cu doua mii de ani a devenit Om pentru a se putea uni cu omul, tot asa si astazi gaseste orice ocazie nimerita sa se apropie de oameni. O dovada a dragostei Sale, a prezentei dragostei Sale aici, este chiar prezenta acestei icoane a Maicii Domnului Pantanassa care vine de la Sfantul Munte, si astfel, in aceasta clipa, aceasta biserica a dumneavoastra devine cumva o prelungire a Sfantului Munte.

Veti veni aici sa va inchinati  la Maica Domnului Pantanassa  si va veti aduce aminte ca la Sfantul Munte sunt parinti care va iubesc si care se roaga pentru dumneavoastra. Si, atunci cand va veti inchina, sa va aduceti aminte ca, in clipele cand foarte multa lume pacatuieste, exista foarte multi alti oameni care nu se arata lumii si care de fapt se afla in lumina prezentei lui Dumnezeu, oameni care cu mainile ridicate se roaga lui Dumnezeu pentru intreaga lume. Se roaga pentru toate incercarile, si necazurile si supararile prin care trece poporul. Poate monahii sunt departe cu trupul de lume, insa in inima lor duc, asupra umerilor lor, crucea lumii. Monahii se rastignesc pentru lume si intotdeauna se ingrijoreaza pentru lume.

La Manastirea Vatopedi vin foarte multe scrisori din Romania si raspundem la mii de scrisori pentru a-i mangaia pe cei care ni le trimit si pentru a le aduce alinare sufleteasca. De aceea ma rog din toata inima ca Maica Domnului Panatanassa sa va mangaie in durerile pe care le aveti, sa va usureze curcea, si, oricate suparari si necazuri veti avea, niciodata sa nu va pierdeti curajul. Intotdeaua cu credinta sa priviti catre Maica Domnului; Maica Domnului care este chiar Maica noastra si care intotdeauna asteapta rugaciunile noastre, fiind gata de a ne ajuta, si care este mereu si pururea cu noi, si care ne observa tot timpul.

Asa cum ne-a spus si Sfantul Siluan Athonitul, cand era in lume acest Sfant de la Muntele Athos, Maica Domnului i-a spus: “Nu imi plac lucrurile tale, faptele tale” si i-a spus-o aceasta din dragoste. Pentru ca, Maica Domnului fiind cea in care a incaput intreaga iubire dumnezeiasca,  inima ei, prin dragostea pe care o are, acopera intreaga lume.

Si vreau sa va spun o mica intamplare de la manastirea noastra prin care ni se arata ca Maica Domnului este tot timpul cu noi:

Unul dintre  monahii nostrii avea o foarte mare durere de dinti, care l-a apucat chiar atunci cand toti parintii  se odihneau, dupa miezul noptii. Si, cu toate ca avea dureri foarte mari, nu a vrut sa se duca sa-l trezeasca pe monahul care se ocupa cu cabinetul medical, si a rugat-o pe Maica Domnului sa-l ajute. Si atunci, cand gemea de dureri, vede in fata lui o calugarita care vine si il inchina acolo unde avea durerea, si imediat durerea a incetat.

Aceata este o intamplare care poate parea mica, dar este esentiala, si care trebuie sa ne ajute sa creasca si sa sporeasca credinta noastra, pentru ca astazi cea mai mare biruinta a diavolului asupra lumii este de a lua credinta din inimile ortodocsilor. De aceea, pe cat putem trebuie sa o rugam pe Maica Domnului sa ne dea credinta catre Fiul ei, pentru ca credinta este cheia care deschide toate tainele duhovnicesti, credinta este o putere foarte mare, credinta este viata noastra, pentru ca numai prin credinta putem aduce harul Duhului Sfant in inima,  si atunci inima noastra va deveni tron al harului Duhului Sfant.

Inainte de a termina vreau sa va asigur ca noi, desi ne aflam la Sfantul Munte, va iubim si ne rugam pentru dumneavoasta, si va asiguram ca vom continua sa ne rugam pentru dumneavoasta, si ne rugam ca Maica Domnului sa va acopere pe toti si sa va lumineze astfel incat sa deveniti faruri duhovnicesti ca prezenta dumneavoastra in mijlocul celorlalti sa fie o dovada ca Dumnezeu este viu“.

Vezi si:

“[...] Aceasta tema este, incontestabil, una din cele mai adanci si mai greu de atins. Contemporanii, auzind din gura celor vii aceleasi cuvinte pe care le citesc in Sfanta Scriptura, nu ii rabda, ii socotesc nebuni si mandri, ii gonesc cu deplina constiinta a propriei lor dreptati, ba chiar sincer gandesc ca “aduc slujba lui Dumnezeu“ (Io. 16:2). Si daca nu am avea inaintea ochilor nostri pilda prorocilor, Apostolilor si Sfintilor Parinti ai Bisericii, fara gres ne-am pierde si am deznadajdui; pentru ca ceea ce intalnim este total opus a ceea ce dorim din tot sufletul. Noi tanjim catre dragoste si intalnim ura. Noi tanjim catre unire, si drept raspuns primim respingere si sfasieri. Dara culmea celor pomenite sunt evenimentele din Vinerea Mare. Aceasta culme nimenea dintre oameni nu a atins si nu va atinge. Insasi Dragostea, Dumnezeu, s-a aratat in lume, pentru nemarginita Lui dragoste pentru ea, iar lumea L-a lepadat si L-a rastignit. In acea zi, cu adevarat stranie si infricosata, Hristos singur statea inaintea judecatii Stapanirii Imperiului Roman, cel mai drept in acea vreme; si in sfarsit, inaintea judecatii poporului simplu care se adunase in multimi in Ierusalim, de praznicul Pastilor. Si toti l-au osandit mortii. Iar mai presus si mai mult decat toti, reprezentantul Bisericii Vechiului Legamant. Vrajmasia lor nu s-a potolit nici cu moartea. Si dupa moarte, cand stapanirea s-a linistit, cand poporul, in desertaciunea lui, deja uitase de El, slujitorii Bisericii nu incetau sa-l urmareasca.

Vorbesc despre cele de mai sus ca despre o lege duhovniceasca in virtutea careia, dupa cuvantul Apostolului Pavel, toti care voiesc cu buna-cinstire a vietui intru Hristos Iisus prigoni-se-vor (2 Tim. 3:12). Si aceasta este de neocolit. Dar mai mult, in momentul de fata voiesc sa evidentiez aceasta lege inca si pentru ca tot ce paseste pe aceasta cale duhovniceasca trebuie sa aiba in vedere nu numai aspectul ei negativ, adica prigoana, dar si cel pozitiv – ca manifestarea unei anumite dreptati a lui Dumnezeu, ca o pronie plina de purtarea de grija pentru robii si slujitorii lui Dumnezeu, ca ceva de absoluta trebuinta pentru insisi cei prigoniti. Sfantul Isaac Sirul spunea ca daca lui Pavel ii trebuia un “imbolditor trupului” (2 Cor.12:7), ca sa-l “bata peste obraz”, atuncea taca toata gura – adica noua tuturor ne trebuiesc acei imbolditori, acele prigoane, ca niste conditii pentru inaltarea catre cunoasterea lui Dumnezeu si a dragostei Lui; ca niste conditii neocolite noua, pentru a pastra harul primit de sus.

[...]

Cuvantul despre monahism este deosebit de greu, mai cu seama cand despre el vorbeste un monah. A spune ca monahismul este “sarea lumii“, indreptatirea a insesi existentei ei (fiindca mai ales prin monahism se atinge telul pus inaintea omului – indumnezeirea, se infaptuieste chemarea pusa in om de catre suflul dumnezeiesc), inseamna a starni un vifor de indignare impotriva luisi. Cand intalnim aceasta constiinta la Apostolul Pavel, ea nu starneste nici un protest. Dar cand un om viu vorbeste despre ea, el neaparat “va fi scos afara”. Astfel de pilde ni s-au aratat in vietile sfintilor, precum Cuviosul Simeon Noul Teolog si Cuviosul Serafim din Sarov.

Cititi cu atentie viata celui din urma, si veti vedea cate prigoane a suferit din partea tuturor: chiar si de la episcopi, chiar si de la stareti, chiar si din partea fratilor manastirii. Desigur, daca ani de zile s-a ascuns in padure, hranindu-se cu loboda, oare nu este limpede ca manastirea nu-i dadea nici de mancare? Nu putea sa-si apere netulburarea, nu putea sa-si apere libertatea decat pe calea indepartarii si a infranarii la culme. Ani de zile a tacut, a trait ca un iesit din minti. Cu orisicine se intalnea, cadea cu fata la pamant si ramanea asa pana plecau oamenii, monahii, ca sa nu spuna nici un singur cuvant, pentru ca orice cuvant ar fi intetit vrajmasia impotriva lui. Ca un iesit din minti, ca unul ce nu ingreuia manastirea materialmente cu nimic, mai era inca rabdat. Si asa au trecut zeci de ani pana sa iasa la slujirea oamenilor, dupa o vadita porunca de sus; si nici dupa aceea nu a incetat sa apara indoielnic in ochii mai-marilor clerici. Nici printre fratii manastirii nu se bucura de autoritate. Numai poporul l-a iubit si venea catre el. Daca ne uitam cu luare-aminte la vietile sfintilor nevoitori, citindu-le cu dreapta intelegere, vom descoperi aceasta lege duhovniceasca aproape in toate cazurile. Exceptiile au fost extreme de rare. Si aceasta se intampla numai atunci cand inaltele stapaniri, bisericesti sau statale, ii aparau si ii acopereau asa cum se cuvine.

Zicand “ii acoperea asa cum se cuvine”, vreau sa adaog ca printre credinciosi sau ierarhi adesea se poate observa inclinarea de a veni in ajutor, dar aproape intotdeauna, la “inclinarea de a ajuta”, ei pun celui ce primeste ajutorul conditii de un soi sau altul. Cu alte cuvinte, ei se vor implica in viata lor intr-un fel sau altul; iar cand conditiile lor nu se implinesc, caci nu corespund cautarilor monahilor, atunci se retrage si ajutorul. Aceasta se poate observa din experienta intregii istorii a monahismului. Tocmai de acest fel de implicare cu prilejul ajutorului a condus la faptul ca Sfantul Munte Athos s-a sustras de sub conducerea stapanirilor. Mai tarziu independenta monahilor a fost intrucatva stavilita, dar totusi pana astazi manastirile de la Sfantul Munte raman “stavropighice”. In aceste conditii, pana astazi manastirile se bucura de drepturi foarte ample de autogestiune. Si, in esenta, supravegherea sau stapanirea patriarhului de Constantinopol are caracterul de acoperire, si nu de implicare...”.

(in: Arhimandritul Sofronie, “Nasterea intru Imparatia cea neclatita“, Editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2003).

• CITITI MAI MULT IN: Parintele Sofronie despre monahismul cel pururea prigonit

… si aceasta este prapad pentru om

“(…) Şi iată astăzi vreau să spun fraţilor şi surorilor nou veniţi că nu în cantitatea cunoştinţelor stă puterea mântuirii, ci în chipul vieţii: aspectul, nu gnostic, ci etic al vieţii noastre – iată ce ne mântuieşte. Mântuieşte acea dragoste pe care ne-a poruncit-o Domnul atunci, când la Cina cea de Taină a spus: Să vă iubiţi unul pe altul. Aceasta nu înseamnă că noi suntem împotriva oricăror cunoştinţe. Dimpotrivă, porunca lui Dumnezeu ne îndatorează a „căuta” şi a deţine deplinătatea cunoaşterii – acea deplinătate care este însuşi Domnul. Cu toate acestea, chiar dacă ne-ar fi cunoaşterea absolută, totuşi nu în ea constă mântuirea, ci în chipul vieţuirii. Voi aţi observat deja că eu nu am rânduială cronologică în discuţiile mele cu voi, în ce priveşte anume subiecte mai înainte hotărâte, aşa cum se obişnuieşte în şcolile teologice. Dar aşa curge viaţa.

Şi iată astăzi vreau să spun fraţilor şi surorilor că deşi noi împărţim truda în fizică şi intelectuală, totuşi unimea şi mântuirea vin numai prin dragoste.

Şi cât de amar îmi este să observ că în noi trăieşte o cumplită înclinaţie către dominare şi către întâietate, către faptul de a vedea pe celălalt mai prejos - şi aceasta este prăpăd pentru om. Adesea întâlnim situaţia unde oamenii în exterior sunt plini de informaţie în tot felul de domenii ale cunoaşterii, dar lăuntric nu au învăţat să iubească.

În cartea mea despre Stareţul Siluan, la sfârşitul descrierii vieţii sale adaug cuvântul lui cel de pe urmă. Eu i-am zis:

- Îmi pare rău că sunt tot mereu bolnav şi că nu am mai multă vreme să dau teologiei.

Cu blândeţea şi liniştea lui caracteristică, el m-a întrebat:

- Şi socotiţi aceasta a fi ceva mare?

Eu mă purtam cu el ca ştiind că era cel mai înalt dar al bunăvoirii lui Dumnezeu către mine. Şi, fireşte, nu am putut răspunde la întrebarea lui.

După un moment de tăcere, îmi zice:

- Mare, este un singur lucru: a se smeri, a înfrânge mândria care împiedică a iubi.

(…)”

• Cititi mai departe la:

CUVIOSUL SOFRONIE NE INVATA: Ce sa urmarim esential in viata duhovniceasca sau in cea calugareasca si cum sa traim pentru a ocoli ratacirile?

***

Care este tragedia?

“(…) Şcolile noastre sânt sub dependenţa sferelor logicii omeneşti şi a intereselor pământeşti. Din pricina pierderii credinţei părinţilor, copiii vin la şcoală şi învaţă theologia la fel ca pe alte discipline – chimia, fizica, geografia, lingvistica ş.a.m.d. Şi aceasta pricinuieşte o cumplită daună, pentru că ei se obişnuiesc să trăiască pe Dumnezeu în chip logic. Însă cei cărora le este cunoscut suflul Duhului Sfânt înţeleg că logica lui Aristotel nu se potriveşte cuvântării de Dumnezeu, că acea realitate ce ni se descoperă cere îndepărtare de la logica formală şi trecerea în logica ale cărei categorii sânt însăşi Fiinţa pe care Dumnezeu ne-o descoperă cu a Sa venire. (…)

(…) Rugăciunea cât se poate de simplă: „Doamne, învredniceşte-ne fără de păcat să ne păzim în ziua aceasta, în noaptea aceasta,” de care sânt în stare şi copiii – iată adevărata cale. Atunci vom vedea ştiinţa precum se cuvine: ştiinţa, în sine, nicicum şi pe nimeni nu mântuie, şi nu dă o cunoaştere fiinţială de Dumnezeu, ci numai toujour autour du pot – tot mereu primprejur şi pe de lături.

Şi se ceartă oamenii pentru nimicuri: Când începi să înţelegi pentru ce se ceartă, nici nu poţi pricepe cum oamenii ăştia învăţaţi pot fi atât de ignoranţi. Dar nu despre aceasta vreau să vă vorbesc astăzi. Altcândva voi spune câteva cuvinte despre ceva ce ar trebui să fie evident din Descoperire. Şi cum oamenii nu o pot înţelege. Dar ce am la inimă: Ca voi să ştiţi acestea, şi să nu vă înşelaţi, şi să nu rătăciţi.

Aşa, ca să se descopere adevărata cunoaştere, noi vom urma un singur principiu; „Învredniceşte-ne, Doamne, în ziua aceasta, fără de păcat a ne păzi noi…” Astfel, „Tatal nostru” este adevarata noastra Patrologie!”

• Cititi mai departe la:

Parintele Sofronie despre ratacirile academismului teologic si teologia vietii fara de pacat

***

Cei stapaniti de patima puterii intuneca chipul lui Dumnezeu in ei insisi

” (…) Rugaciunea cere experienta unei libertati duhovnicesti pe care majoritatea oamenilor o ignora. Primul semn de emancipare e renuntarea la a ne impune vointa asupra celorlalti. Cel de-al doilea, e o eliberare launtrica de sub puterea pe care ceilalti o au asupra noastra. Infranarea dorintei de a domina e o etapa extrem de importanta, urmata indeaproape de neplacerea de a-l constrange pe fratele nostru. Omul e facut dupa chipul lui Dumnezeu, Care e smerit si in acelasi timp liber. De aceea, e firesc si normal ca el sa fie dupa asemanarea Creatorului sau – ca el sa se retina de la exercitarea vreunui control asupra celorlalti, fiind el insusi liber si independent in virtutea prezentei Duhului Sfant inuntrul sau.

Cei stapaniti de patima puterii intuneca chipul lui Dumnezeu in ei insisi. Lumina adevaratei vieti se indeparteaza, lasand un gol chinuitor, plictiseala sacaitoare. Viata e lipsita de semnificatie. Atunci cand prin prezenta Sa blanda in sufletul nostru, Duhul Sfant ne face in stare sa ne stapanim patimile, ne dam seama ca faptul de a privi de sus in jos la ceilalti e potrivnic duhului iubirii. Si daca dragoste nu am, orice altceva – chiar si darul profetiei, al intelegerii tuturor tainelor sau al facerii de minuni – nu este de niciun folos (cf. I Corinteni 13, 1-3).

Libertatea spirituala e un har sublim. Fara ea nu exista mantuire – o mantuire revelata noua ca indumnezeire a omului, ca asimilare de catre om a formei divine a existentei.

Este esential ca omul sa se hotarasca prin propria sa vointa libera pentru toata vesnicia. Singura adevarata calauza in lupta pentru a indeplini aceasta negraita si inalta chemare e porunca lui Hristos. Creatia toata suspina si geme in lanturile stricaciunii, asteptand eliberarea care-i va veni prin “descoperirea fiilor lui Dumnezeu” (cf. Romani 8, 19-23). E trist sa vedem ca abia daca mai exista cineva care sa stie in ce anume consta libertatea autentica, dumnezeieste imparateasca a “fiilor lui Dumnezeu (…)“

• Cititi mai departe la:

ARHIMANDITUL SOFRONIE: Ce putere are rugaciunea, ce efecte are cainta?

***

Slujire sau stapanire?

• Viata in lume este intemeiata pe forta si violenta. Scopul crestinului este invers. Forta nu apartine de viata vesnica. Nici un act impus prin forta nu ne poate mantui.
• Eu nu am venit pentru a impune voia mea altuia, ci, dupa exemplul lui Hristos, pentru a-l sluji. Incercati sa procedati astfel, si veti vedea ca harul lui Dumnezeu va fi cu voi. Apoi, adoptati aceasta atitudine in fiecare moment al vietii voastre. Daca nu vom invata sensul slujirii aproapelui, viata noastra va fi inutila. Daca vrem sa ne reinnoim firea, sa devenim asemenea lui Dumnezeu, trebuie ca dorinta de a-i sluji aproapelui sa ne domine viata.
• Slujirea aproapelui are o putere mantuitoare infinit mai mare decat oricare teorie teologica.
• Cum putem sa-L cunoastem pe Dumnezeu asa cum este? Hristos ne arata calea, rugandu-ne sa traim in sfintenie ca sa nu vatamam pe aproapele, sa preferam pe altii noua insine, sa nu luptam pentru a-i domina.
• Pentru ca ceilalti sa traiasca, noi trebuie sa murim noua insine. Hristos a spus: Sa nu va fie frica ca va veti perde sufletul in aceasta slujire. Cel care slujeste aproapelui isi castiga sufletul pentru viata vesnica.
• Care este arma vrajmasului impotriva mantuirii noastre? Invidia. In Evanghelie, Pilat stie ca evreii vor sa-L omoare pe Hristos din invidie. Invidia este cea mai mare putere a vrajmasului. Iata de ce trebuie, inainte de toate, sa evitam gandul de invidie. Invidia este caracteristica tuturor oamenilor, independent de situatia lor sociala. Intr-adevar, mereu e cineva mai puternic decat noi. Mereu, ceilalti au ceva ce ne-ar place sa avem. Din invidie ii respingem pe altii, si, pentru Dumnezeu, viata noastra devine, intr-adevar, ca o imagine obscura si intunecata.
• Prin slujire, si nu prin stapanire, devenim asemenea Domnului. Hristos a aratat calea in timpul Cinei celei de Taina. El era Domnul si spala picioarele ucenicilor Sai.

Cititi mai departe la:

Spalarea picioarelor – razboiul tacut impotriva duhului lumii

Cuviosul Sofronie Saharov ne invata:

• „Dumnezeu a slavit-o pe Maica Domnului si a pastrat-o in tacere. Tai­na Nascatoarei de Dumnezeu este taina tacerii. De aceea Dumnezeu nu i-a luminat pe oameni pentru a vorbi despre viata ei trupeasca. Biserica insa a slavit-o”.

• „Cuvantul unui sfant deschide mintea ascultatorului si acest cuvant poate fi o predica intreaga“.

• „Descoperirea lui Dumnezeu nu este in vedenii, ci in inraurirea dumnezeiescului har, care se manifesta gradual, treptat”.

• „Hristos a spus o data un cuvant, iar acest cuvant ramane vesnic. Intele­gem asta si de la sfinti. Au auzit o data un cuvant si l-au pastrat pentru toa­ta viata lor. Astfel intelegem si lucrarea cuvantului lui Dumnezeu”.

• „Pentru ca cineva sa faca misiune in mod ortodox trebuie sa aiba inaun­trul lui pe Duhul Sfant. Dar trebuie sa detina si cultura locului in care se gaseste. Atunci se poate darui celorlalti”.

• „Nimeni nu suporta sa convietuiasca cu un sfant, deoarece cuvantul unui sfant este arzator. Sfantul, cu toata viata lui, urca spre cruce, se rastigneste, iar omul care traieste alaturi de el nu suporta aceasta viata rastignita“.

• „Nu exista scrieri ale sfintelor femei. Asta nu se intampla pentru ca ele ar fi sfinte mai mici decat barbatii, si sunt chiar mai multe, insa femeile sfinte au o viata ascunsa, isi pot pastra viata lor tainica. Maica Domnului a primit un mare har de la Dumnezeu. Nu avem nici o descoperire care sa provina de la Maica Domnului, dar stim ca are un mare har, si Biserica il simte, ea si toti cei ce i se roaga“.

• „Prin urmare femeile nu au avut nevoie sa conduca pastoral pentru a-si descoperi vietile. Toate cele care ne-au lasat cateva cuvinte de-ale lor erau batrane. Dar si sfintii ar fi tacut si nu am fi avut nici o scriere de-a lor, daca nu ar fi fost nevoie de persoane responsabile, de pastori ai Bisericii, pentru a conduce turma. Testamentul lui Dumnezeu cu oamenii este inclinatia catre Dumnezeu si chemarea catre Acesta a fiecarui om. Raspunsul acestei chemari este pazirea testamentului“.

• „Cand a adormit Cuviosul Siluan, m-am simtit orfan o saptamana, apoi am avut o alta simtire”.

• „Cand cineva se roaga din inima, la un moment dat i se poate da un cuvant. Acest cuvant naste alte cuvinte, astfel se deschide mintea omului, primeste intelesul deplin al Sfintei Scripturi. Fiecare cuvant descoperitor contine intregul inteles al Sfintei Scripturi“.

• „Cand cineva incepe sa traiasca dupa Hristos, atunci societatea il exclu­de, insa atunci dobandeste o alta comuniune, caci noi, crestinii, avem o al­ta comuniune, o alta societate, nu pierdem nimic nici din aceasta lume“.

• „Cea mai mare ispita a mea, cand m-am facut monah, a fost atunci cand a trebuit sa-mi parasesc arta, pictura, deoarece consideram ca prin ar­ta m-as fi putut apropia de vesnicie. Vesnicia insa se apropie cu rugaciunea, cu negarea bogatiei intelectului si in special cu vederea lui Dumnezeu“.

• „Ramanerea si asceza in manastire aduc experiente noi, asa incat mona­hul poata sa ramana si in pustiu, altfel nu poate sa valorifice pustiul. Cand cineva fuge catre pustiu si il chinuie gandul pentru ceva (tristetea fratelui), atunci acest gand nu-l va lasa niciodata linistit”.

• „Fecioria duhului vindeca si fecioria pierduta a trupului. Ava Zosima, care avea si fecioria trupului si fecioria duhului, s-a plecat inaintea Cuvi­oasei Maria Egipteanca, care a fost desfranata de mica. Insa fecioria duhovniceasca pe care o dobandise Cuvioasa Maria Egipteanca o vindecase pe deplin“.

• „O valoare mult mai mare o are fecioria duhovniceasca, caci fecioria duhovniceasca este implinirea poruncii lui Hristos atunci cand mintea omu­lui se lipeste de Dumnezeu cu rugaciune. Aceasta feciorie duhovniceasca poate fi dobandita de toti, si de cei casatoriti, si de cei necasatoriti. Mona­hii care nu au fecioria duhovniceasca sunt nefericiti, caci nici nu nasc in zona fireasca, in zona trupeasca, nici nu isi transfera existenta in Rai“.

• „Daca oamenii au stiinta despre cum sa se mantuiasca si o si reusesc, cum sa nu reusim noi, monahii, care avem tocmai acest scop, mantuirea?”

• „Pentru ca o manastire sa creasca trebuie sa aiba duhovnicul, batranul, staretul si inchinatori. Inchinatorii ii ajuta pe monahi sa-si slabeasca patimile lor, deoarece se daruiesc, iubesc, se jertfesc. Este un mare folos atunci cand, in fiecare saptamana, inchinatorul renaste la manastire”.

• „Sfintii Parinti fac deosebire intre tristete, plans si bocire. Plansul es­te evlavie. Uneori, omul care are plans tresalta in suspine puternice, care nu sunt de natura psihologica, ci harismatica, duhovniceasca. Aceasta este plangerea. In situatia aceasta este nevoie de pustiu, ca sa nu auda nimeni plansul cu hohote. Monahul atunci nu poate sa ramana in manastire, caci plangerea inmulteste lacrimile”.

• „Parintii monahilor inteleg folosul daruirii copilului lor lui Dumnezeu doar in clipa mortii“.

• „Nu trebuie nimeni sa ceara preotia, in timp ce schima monahala trebu­ie sa o ceara, deoarece monahismul este expresia pocaintei“.

• „Cand eram monah in Manastirea Sfantul Pantelimon, nu am vrut sa-mi treaca deloc prin gand hirotonia in diacon sau preot, nici nu am vrut sa fiu propus la hirotonie. Atunci cand egumenul mi-a propus hirotonia, atunci, in timpul slujbei, deoarece nu putea sa-mi puna orarul, am facut o miscare cu mana pentru a-i ajuta. Apoi asta m-a preocupat foarte mult. Nu cumva a existat in sinea mea dorinta si s-a manifestat in acest fel? Preo­tia are multe ispite. Cand omul incepe si continua singur, atunci nu poate sa le depaseasca“.

• „Martiriul in viata monahala si, in general, in viata crestina se gaseste in cum poate cineva trai la masura varstei lui Hristos”.

• „Manastirea, pentru a functiona bine, trebuie sa aiba un duhovnic cu discernamant SAU o organizare foarte buna, altfel se transforma intr-un sat de vacanta. Cuviosul Ignatie Briancianinov, in autobiografia sa, se plange de duritatea cu care a fost abordat de primul lui duhovnic, de primul lui staret. Astfel, i-a taiat puterea rugaciunii; de aceea staretul sau duhovnicul trebuie sa fie atent la fii sai duhovnicesti sub toate aspectele. Un monah zi­cea: «Am o mare siguranta despre ceea ce spun, pentru ca vorbesc din cu­vantul parintelui (duhovnic)».”

• „Traim ca si cum nu am avea in mintea noastra nimic si, atunci cand ne intreaba cineva, avem ce spune“.

• „Uneori, odata cu predica, se poate slabi duhovniceste. Asta se intampla cand cineva vorbeste de multe ori pe zi cu putere, cu intensitate“.

• „Sfintii Parinti, de obicei, nu vorbesc in amanunt despre casnicie sau so­ti. Cand omul traieste in pocainta, gaseste solutie la multe probleme. Cand omul are frica lui Dumnezeu, atunci este luminat pentru a aborda si pro­blemele specifice vietii lui“.

• „Oamenii vor da raspuns lui Dumnezeu pentru cuvantul spus oameni­lor, cuvant ce ii depaseste ca putere“.

• „Trebuie sa vorbim atunci cand situatia ne preseaza; atunci presam si noi pe Dumnezeu Cel vesnic si ne da cuvant de libertate”.

• „Trebuie sa cinstim libertatea celuilalt. Orice se intampla cu forta nu rezista nici in timp, nici in vesnicie“.

• „Cand duhovnicul gaseste raspuns din partea cuiva, atunci il iubeste, deoarece se folosesc amandoi. De aceea, nu este rau sa existe o dragoste speciala in duhul si o multumire intre duhovnic si ucenic“.

• „Cand primim duhovnicul ca pe un dar al lui Dumnezeu sau cand in rugaciune se nasc multumirea si recunostinta fata de Dumnezeu si fata de duhovnic, atunci il iubim in duhul“.

• „Cand cineva vrea sa schimbe duhovnicul, intai trebuie sa ceara binecuvantarea lui, si astfel va pleca in pace. Sa nu duca niciunde nici un repros sau sa nu redea vreo fapta din trecut. Cand se plange, referindu-se la unele fapte, atunci diavolul primeste putere asupra lui, in timp ce, dimpotriva, daca tace, toate uneltirile diavolului sunt zadarnicite. La Revolutia france­za, cineva a zis: «Dati-mi doar o scrisoare a cuiva si ii voi lua gatul», adica ar fi putut gasi orice pretext ca sa-l omoare. De aceea, cel mai bun lucru pe care ii putem face in astfel de situatii este tacerea“.

• „Lucrarea duhovnicului este grea, deoarece trebuie sa observe in mod foarte atent si foarte amanuntit, cu mult discernamant, greselile fiilor sai duhovnicesti. Asta provoaca impotrivire si naste ura“.

• „Cand vorbim despre lucruri pe care nu le cunoastem personal si care ne depasesc, atunci ne situam in fata unui gard, unui zid care nu ne lasa nici sa le traim“.

• „Moartea unui om nevinovat preschimba toata lumea in bine, deoarece lucrarea omului nevinovat foloseste intregii lumi si vindeca nedreptatea“.

• „Nu trebuie sa facem fagaduinte lui Dumnezeu, insa, daca se intampla, trebuie sa le si implinim“.

• „L-au chemat odata pe Sfantul loan de Kronstadt sa vindece un asa-zis paralitic, dar era o cursa, deoarece voiau sa-l omoare. Cand Sfantul Ioan a inteles cursa, a zis: «Faca-se, Doamne, dupa cuvantul lor!», si asa-zisul pa­ralitic a devenit cu adevarat paralitic. In continuare, Sfantul Ioan s-a ru­gat si omul s-a facut bine la loc. Cel ce se preface bolnav este ingaduit de Dumnezeu chiar sa devina bolnav“.

• „Exista doar o mica diferenta intre megalomani si nebuni“.

• „Oamenii destepti, dupa doua saptamani de rugaciune si dupa studiul unor texte patristice, sunt capabili sa scrie o carte intreaga despre rugaciu­ne si sa si creada ca au cunoscut rugaciunea“.

• „Cand omul cunoaste desfatari pamantesti in arta, atunci simte o mare dezamagire si o mare amaraciune. Asta se intampla deoarece omul isi lu­creaza arta pentru a dobandi vesnicia, dar nu poate reusi lucrul acesta in­tr-o lucrare omeneasca. Sufletul insa cunoaste ca nu se gaseste vesnicia in acea lucrare si de aceea sufera“.

• „Cand cineva primeste un dar duhovnicesc, atrage, de obicei, invidia celorlalti si simte nevoia de a-l ascunde. Astfel, fara sa inteleaga, devine ne­bun intru Hristos”.

• „Tema nebuniei intru Hristos este o tema foarte delicata. Unii au sa­varsit aceasta lucrare pentru a-si ascunde bogatia darurilor duhovnicesti si pentru a nu provoca invidia altor oameni“.

• „Starea psihologica trebuie transformata intr-o lucrare duhovniceasca, in plans. Exista o metoda pe care crestinul trebuie sa o cunoasca. Atunci cand simtim o ispita, din desconsiderare din partea oamenilor sau dintr-un atac nedrept, atunci inima se amaraste din cauza nedreptatii acesteia si isi face diverse ganduri, care influenteaza intreaga viata. Rugaciunea se opres­te de indata“.

• „Metoda terapiei este sa lasam pe fratele care ne-a nedreptatit si sa cres­tem in dialogul cu Dumnezeu, adica sa spunem: «Dumnezeul meu, eu sunt de vina, caci nu sunt vrednic sa ma iubeasca oamenii.» Atunci vin po­cainta si plansul, ceea ce vindeca starea psihologica negativa si o face du­hovniceasca. Vedem asta in viata lui Hristos. Apostolul Petru L-a impiedi­cat pe Dumnezeu sa paseasca spre cruce, iar El avea fata indreptata catre Ierusalim, catre Golgota. Rastignitorii Lui huleau, insa El avea mintea in­dreptata catre voia lui Dumnezeu si Se ruga Tatalui Sau. Nu a deschis dia­logul cu oamenii, ci dialogul cu Dumnezeu. Astfel ne putem insanatosi si vindeca si noi. Acesta este unul din modurile de lupta cu Dumnezeu”.

• „Cartea Filocaliei cuprinde putine despre felul stiintific al rugaciunii (metoda tehnica), dar scrie multe despre atmosfera rugaciunii si despre im­plinirea poruncilor lui Hristos. Unii apuseni traduc Filocalia numai in lo­curile in care se scrie modul tehnic al rugaciunii si o prezinta ca pe o yoga crestina – asta este o greseala“.

• „Amintirea mortii, precum a fost traita de Parinti si precum si vorbesc ei despre ea, nu este doar o cunoastere exterioara a faptului ca, la un moment dat, vor muri — aceasta cunoastere o au toti varstnicii si o spun dese­ori —, ci este o stare harismatica, este o simtire a mortii interioare. Omul vede pustietatea sa interioara din harul lui Dumnezeu si existenta patimi­lor. Cunoaste faptul ca Dumnezeu este Dumnezeul celor vii, insa el este duhovniceste mort, L-a pierdut pe Dumnezeu. Starea aceasta este traita de oamenii din Apus, de aceea si spun ca Dumnezeu a murit. Nu Dumnezeu a murit, ci a murit omul pe calea catre Dumnezeu“.

• „Cand omul vede in har moartea sa interioara, atunci vede moartea in toata zidirea si le simte pe toate moarte, vede peste tot doar moartea. Asta provoaca o mare durere, se preface in plans si in cautarea Vietii, a Dumnezeului Celui viu, a invierii proprii. Acesta este un dar, este un fapt duhov­nicesc care naste rugaciunea. Atunci cand nu exista acest dar, atunci folosim fapte exterioare pentru simtirea mortii, precum imaginile cu morminte, oasele si altele“.

• „Crestinismul este atat de mare, incat cineva poate refuza sa-l creada, pre­cum s-a intamplat dupa invierea lui Hristos cu ucenicii care s-au inchinat Lui, cei ce se indoisera. Nu s-au indoit din lipsa dragostei sau din necredinta, ci din simtirea unei asemenea maretii. La a Doua Venire a lui Hristos, drep­tii vor fi foarte uimiti, insa si pacatosii vor fi uimiti. Primii, pentru ca nu se asteptau sa fie mantuiti, iar ceilalti, ca nu se asteptau sa fie osanditi“.
• „Daca amintirea mortii curateste pe om, cat de mult il curateste moar­tea, adica inraurirea mortii, atunci cand asta se face in pocainta?”.
• „Toata viata noastra o traim ca pe o judecata“.
• „Vamile, despre care scriu Parintii, sunt simbolurile unei realitati. Parintii le inteleg in felul urmator: dupa caderea omului, sufletul se hranes­te din trup, adica din desfatari materiale. Dupa moarte insa aceste patimi trupesti, care au insufletit sufletul pana atunci, nemaiexistand, din pricina separarii sufletului de trup, sufoca sufletul. Astea sunt vamile si iadul. Ava Dorotei spune ca iadul este ca cineva sa fie inchis trei zile intr-o camera fa­ra mancare, fara somn si fara rugaciune. Astfel poate cineva intelege putin ce inseamna iad”.
• „Cand omul dobandeste amintirea mortii, atunci intelege irationalitatea dobandirii si desfatarii cu lucruri materiale“.
• „Dreptii, la a Doua Venire, vor spune: «Cand am facut, Doamne, asta? Cand am facut cealalta?» Nu vor sti ce bine au facut, deoarece au trecut prin uscaciunea prezentei vieti cu rabdare, cu credinta, increzandu-se in cuvintele Sfintei Scripturi”.
• „Raiul este harul Imparatiei lui Dumnezeu. Dumnezeu trimite neince­tat harul Sau si ne cheama la aceasta viata. Toti cei care Il ignora pe Dum­nezeu si Il indeparteaza, la a Doua Venirea a Sa Il vor vedea pe Dumnezeu pe Care L-au indepartat si se vor osandi. Cei care traiesc de pe acum in Dumnezeu, atunci vor fi atrasi“.
• „Avem un Dumnezeu atat de bogat, de inalt, Care are un atat de mare har, si noi traim totusi saraci… Ne intristam din te miri ce. E mare pacat! Ar trebui sa fim neincetat bucurosi. Ar trebui ca viata noastra sa fie neincetat o uimire de zi cu zi. Nu exista zi in viata noastra in care Dumnezeu sa nu ne dea o simtire noua a vietii celei vesnice“.

(din: Mitropolit Hierotheos Vlachos,“Cunosc un om in Hristos: Parintele Sofronie de la Essex”, Editura Sophia, Bucuresti, 2011)

– Aţi pomenit de Stareţul Mănăstirii Essex, Părintele Sofronie; vorbiţi-ne despre experienţa vieţuirii Sfinţiei Voastre alături de acest Părinte duhovnicesc, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul.

- Părintele Rafail: In legătură cu ce ziceam, că sfinţenia nu este un lucru pe care l-a gândit Dumnezeu, pentru câţiva, mai-nainte de veacuri, şi pe acei câţiva, când s-au născut, i-a pus pe un piedestal înalt, Părintele Sofronie, poate mai presus de multe lucruri, aprecia firescul. Şi el era un om aşa de firesc! Într-una din Evanghelii se zice că Apostolilor li se împietriseră inimile, erau obişnuiţi cu minunile pe care le făcea învăţătorul. Vedeţi firescul sfinţeniei şi cum te poţi blaza, cum ţi se poate urî cu binele! Asta contemplam, într-un oarecare grad de conştient, când eram cu Părintele Sofronie, observam că mă obişnuisem cu Părintele Sofronie. Acesta-i un element între multe altele; aş putea să vorbesc zile întregi dar, nu ştiu de ce, elementul acesta al firescului îmi vine întâi.

Până unde mergea el? În bătrâneţile lui, Părintele Sofronie nu mai primea, nu mai putea nici să spovedească, nici să vorbească cu oamenii. Ne lăsa nouă asta. Rareori dacă mai venea, un Episcop, să zicem – a venit Înalt Preasfinţitul Serafim, Mitropolitul Germaniei, şi atuncea Părintele Sofronie a făcut un efort să vorbească cu dânsul, dar asta doar cu foarte rare ocazii. Dar dacă era cineva bolnav de cancer care venea să-i ceară rugăciunea, pentru asta întotdeauna ieşea, de multe ori sprijinit de doi, îl purtam doi, unul la dreapta şi unul la stânga, şi-l duceam înapoi acasă. Cei care veneau din Grecia ca să se trateze de cancer în Anglia, înainte de a merge la spital (sau eventual după), treceau pe la Mănăstire să ceară rugăciunea Părintelui Sofronie. Şi am început să bănuiesc că nu era doar o întâmplare, că probabil se întâmplase câte ceva în Grecia. Ei, în vara asta am auzit de o sumedenie de minuni care s-au întâmplat. Dar trăiam lângă Părintele Sofronie, în firescul acesta – şi, cum spuneam la început, pe sfinţi nu minunile îi atrag şi îi interesează cel mai mult, ci smerenia şi dragostea, care sunt temeiul, de multe ori neobservat de om, pe care pot după aceea să se întâmple şi minuni, la o adică. Minunea este firescul omului când s-a îmbunătăţit, şi îmbunătăţirea este sfinţenie.

Şi, spunea Părintele Sofronie, cancerul e o boală care se teme de rugăciune. Şi zâmbea, şi chiar râdea. Iar despre el însuşi, de multe ori seara când mă duceam la el, spunea:

„Uite, iar au venit din Grecia. Ei cred că sunt un sfânt, îmi merge acuma renumele în Grecia că sunt un sfânt. Dar lasă-i, nu-i nimic, să creadă că sunt sfânt. O să aibă încredere în rugăciunea mea, şi atunci rugăciunea mea o să-i vindece“, zicea el; „dar Dumnezeu găseşte mijloace să mă smerească“. Şi râdea, îl pufnea râsul. Zicea: „Pentru mine există doar o singură realitate acuma: Toate dor! Toate oasele mele dor!“ şi într-adevăr, aşa era. Zicea asta şi râdea.

Iată un crâmpei din trăirea cu un om ca acesta. Şi am văzut acest firesc şi la Părintele Porfirie. Nu l-am cunoscut personal, dar prin ucenicii lui şi prin cărţile pe care le avem. Şi la Părintele Paisie – pe el l-am cunoscut – şi la alţii, Efrem de la Katunakia (şi despre el s-a scris ceva). Toţi oamenii aceştia, mari în duh, sunt oameni aşa simpli! Unii fiindcă sunt şi ţărani, oameni simpli, fără carte; alţii, ca Părintele Sofronie – cărturar, – cu multă cultură şi educaţie şi nu ştiu ce – dar simpli şi fireşti!

Şi zic asta fiindcă şi noi trebuie să o urmărim. Părintele Sofronie încuraja către asta, către firesc. Lui nu-i plăceau lucrurile prefăcute, comportamentismele şi manierismele. Nu-i plăceau deloc. „Smerenia”, zicea, „e adevărat firească, lucru frumos, lucru sfânt“. Şi frumos, sfânt şi firesc erau trei cuvinte care de multe ori erau în aceeaşi frază.

(fragment din conferinta: “Postul şi iertarea, destin şi vocaţie în ortodoxie“, Alba-Iulia, aprilie 2002 – integral audio pe cuvintele evidentiate de mai sus; aparut in: Parintele Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2002)

• „Teologi adevarati in biserica sunt aceia care se urasc pe sine (patimile lor). Daca cineva nu se va uri pe sine pana la moarte, nu poate sa fie ucenic al lui Hristos si invatator al poporului”.

• „Sa pastram credinta ortodoxa si, deoarece traim in vremuri grele, vom  lua plata mai mare decat cei care au trait in vremurile vechi si isi mentineau credinta atunci”.

• „Cand vorbim despre Dumnezeu trebuie sa fim patrunsi de frica si de simtirea prezentei Lui“.

• „Si orientalii care se ocupa cu meditatia vad o oarecare lumina, dar aceasta vedere ii desparte de toata zidirea intr-o trufie deosebita. Aceasta lumina nu este dumnezeiasca, ci diabolica, zidita. Dimpotriva, in Ortodo­xie, vederea luminii dumnezeiesti il preface pe om, preface viata acestuia, daruindu-i dragoste pentru toata zidirea”.

• „O fata care se preocupa de budism a venit in contact cu niste protes­tanti, a inceput sa citeasca Sfanta Scriptura si sa se roage. De indata, guru nu a mai putut sa comunice cu ea si n-a mai putut sa-i citeasca gandurile. Cu atat mai mult se intampla aceasta cand cineva se face ortodox. Atunci va avea mai mare putere”.

• „Există o diferenţă între budism şi asceza ortodoxă. In budism, oamenii încearcă să facă o smucitură sau o sfâşiere şi să ajungă în nirvana. Dezvoltă o ţintă într-o teorie misticistă, văd lumina zidită a cugetului lor, şi asta s-a petrecut în mod similar şi la Plotin, la neoplatonicieni. Părinţii au ştiut as­ta, pe care o putem numi nor, dar trec peste ea şi ajung la vederea luminii necreate. Atunci trăiesc faptul că lumina vine din Persoană şi nu dintr-o idee şi simt legătura personală cu Dumnezeu şi în acelaşi timp dezvoltă o mare dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de toată lumea, pănă la martiriu şi ură de sine”.
• „Cei ce se fac ortodocşi din cugetare filosofică sau estetică, în clipele de mare concentrare în sine, dezvoltă acest intelect într-o teorie mistică şi văd o lumină a cugetului lor şi se îndrăgostesc de ei înşişi. Această lumină nu este nici diabolică, nici dumnezeiască. Când o acceptă a fi dumnezeiască, atunci se demonizează, precum zice şi Sfântul Apostol Iacob, fratele Domnului: înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, trupească, demonică (Iacov 3, 15). Cunoaşterea psihică sau sufletească, pământeas­că, atunci când este îndumnezeită sau i se atribuie caracter dumnezeiesc, devine demonizată. Numai când cineva vede dumnezeiasca lumină, vede distincţia între lumina cea firească a intelectului, cea a diavolului şi lumi­na necreată”.
• „Karatele pot părea bune la început, pentru că exersează trupul, dar la sfârşit conduc mintea omului aparte de asceza ortodoxă şi de teologie. Această activitate depinde de ideologia cu care este legată”.
• „Cand unii apuseni devin ortodocsi, stralucesc. Dupa cinci, sase ani, devin tari ca piatra, se lupta cu firea lor, cu mostenirea lor”.
• „Există o diferenţă în legătură cu înţelesul persoanei nu doar între creştini si musulmani, dar chiar si între creştini, adică între ortodocşi si celelalte confesiuni. Căci, de vreme ce Dumnezeu este Persoană, iar omul este persoană, putem vorbi despre omul-persoană, deoarece este chip al lui Dumnezeu”.
• „Erezia filioque are mare influenta in firea apusenilor si de aceea este foarte greu ca ei sa devina ortodocsi”.
• „Apostolul Petru a inchis dinspre apus portile Raiului (vrea sa spuna „erezia lumii apusene”). Noi astazi intram in Rai de la rasarit”.
• „In Biserica Catolica, in timp ce aparent sunt primite hotararile Sinodului al IV-lea Ecumenic, in realitate lucrurile stau cu totul altfel. Poate nu au priceput nici primul Sinod Ecumenic si de aceea au cazut in erezia lui filioque”.
• „Un preot catolic mi-a spus: «Pentru voi, ortodocsii, dogmele sunt cai catre Dumnezeu, in timp ce pentru noi, dogmele (cele noi) sunt obstacole si de aceea trebuie sa le evitam».”
• „Nu trebuie sa ne gandim: «Ia uite ce fac papistasii, sa nu fac si eu!» Asta e gresit, criteriul nostru nu sunt ei, ci vointa lui Dumnezeu”.
• „In general, protestantii sunt indiferenti. Intre protestanti, evanghelistii sunt cei mai buni. Sunt indiferenti, cred in Hristos ca Dumnezeu, deoare­ce zice Sfanta Scriptura, dar nu au adancimea pe care o au ortodocsii, nu au cunoasterea adanca, personala, a lui Hristos si nu cunosc cum sa se razboiasca cu gandurile lor. Se poate ca in Biserica Ortodoxa sa existe si traduceri ale Noului Testament cu erori, dar acestea nu au creat probleme, de­oarece exista viata, Dumnezeiasca Euharistie. Dimpotriva, la protestanti, care considera ca Sfanta Scriptura este unicul izvor al credintei, greseala de traducere le strica toata mentalitatea”.
• „Un mahomedan, pentru a deveni ortodox, trebuie sa astepte sa primeasca un mare har, astfel incat sa fie gata sa marturiseasca pentru Hristos. Daca nu primeste acel har, acesta sa mai astepte”.
• „Cineva a trecut de la musulmani, prin hinduism, la budism si se ocu­pa si cu magia neagra. De fapt, in toate religiile se ocupase si cu magia. De cum a devenit ortodox, a vrut sa se ocupe in continuare si cu magia, dar nu mai putea sa o faca. Din aceasta a inteles ca magia este inferioara oricarei religii si ca celelalte religii sunt moarte. Principiile lor sunt moarte, in timp ce Hristos este Dumnezeul Cel viu”.
• „Trebuie citite lepadarile si rugaciunea de dezlegare multi ani pentru cei ce au trecut prin magie. Asa facea Biserica primara”.
• „Budismul are multe elemente de adevar, dar are un adevar omenesc care ajunge pana la zero, adica la o concentrare de sine in care meditatia il conduce pe om catre nefiinta din care a fost zidit. E vorba despre o sinuci­dere existentiala. Hristos ne conduce catre indumnezeire, catre comuniu­nea cu Dumnezeu in Treime”.
• „Multi spun ca budismul nu are legatura cu demonismul. Cei care vorbesc asa cunosc budismul din carti, vorbesc doar teoretic; in realitate este cu totul altfel”.
• „Unii spun ca prin meditatie dobandesc linistire. Asta se arata doar in afara ca un lucru bun, dar oamenii aceia sunt subjugati de trufie si esueaza repede in razboiul trupesc. Şi chiar daca sunt in budism, tot au razboi al trupului. Asta arata satanismul acestei metode“.
• „Daca cineva citeste diverse carti psihologice budiste, nu mai poate niciodata dobandi simtirea curata a Ortodoxiei”.
• „Cei care au fost atei si spun ca din ateism sau din existentialism au ajuns la Ortodoxie fara sa petreaca intr-o perioada de pocainta se vor lovi de probleme, ceva nu va merge in viata lor si nu vor avea roade bune“.

(din: Mitropolit Hierotheos Vlachos,“Cunosc un om in Hristos: Parintele Sofronie de la Essex”, Editura Sophia, Bucuresti, 2011)

Legaturi:

• DIN COMOARA CUVINTELOR CUVIOSULUI SOFRONIE DE LA ESSEX: “Noi si spunem, si vrem sa auzim multe cuvin­te, dar nu facem nimic pentru a le implini”, “Trufia, erezia si inselarile nu se vindeca usor, trebuie multa pocainta”
• Parintele Sofronie de la Essex: IN CATOLICISM PRINCIPIUL IMPERSONAL STRIVESTE PERSOANA
• “Faţă către faţă” cu Dumnezeu si cu fratele nostru. Cum iesim din DUHUL IMPERSONAL, cum devenim PERSOANE, cum ni se deschid ochii?
• PARINTELE SOFRONIE SAHAROV: “Nu inteleg o credinta adogmatica…”
• Parintele Rafail Noica: “FILIOQUE” ESTE CULMEA RATACIRILOR INTR-UN SINGUR CUVANT

Din aceeasi carte mai puteti citi:

• CARTE-EVENIMENT: “Cunosc un om in Hristos: Parintele Sofronie de la Essex” de Mitropolit Hierotheos Vlachos (extrase)
• Cuviosul Sofronie Saharov: SFATURI SI EXPLICATII DUHOVNICESTI ESENTIALE PENTRU VIATA DE FAMILIE (I). CUM SA NE CRESTEM COPIII? PENTRU CE ESTE CASATORIA?
• Arhimandritul Sofronie Saharov: „Traim in vremurile de pe urma. Judecata se poate petrece si acum”. CARE E CONDITIA DEOSEBIRII DUHURILOR?

• „Preotii participa la preotia tainica a lui Hristos. Papa se pune deasupra, exercitandu-si puterea. Preotii ortodocsi participa la chenoza lui Hristos, la preotia marturisitoare a lui Hristos, Care S-a rastignit si a coborat pa­na la iad. Ispitele primite de sfinti sunt mai mari decat ale noastre, deoa­rece inima lor era mai sensibila si de aceea toate lucrurile primite in viata lor capatau dimensiuni mult mai mari. Crucea lui Hristos depaseste orice martiriu omenesc, deoarece Hristos era nepatimas, era fara de pacat. Noi mostenim moartea si chiar intarim puterea mortii in toata viata noastra, prin pacatele noastre“.

• „Crestinii vor fi intotdeauna neintelesi de oamenii din jur“.

• „Trebuie sa respectam libertatea necredinciosilor si a ateilor si sa nu-i ju­decam. Atunci ne vor lasa si ei liberi sa facem lucrarea noastra”.

• „In Grecia se barfeste usor si se sminteste usor, dar in acelasi timp oamenii au si o simtire si inteleg rostul cel bun si dispozitia buna a celorlalti. Iar asta se intampla deoarece Grecia este tara ortodoxa”.

• „Cand cineva are canon de la duhovnic sa nu se impartaseasca, iar el, deoarece inseteaza, se impartaseste, atunci, in afara de neascultare sau de calcarea cuvantului, isi raneste sufletul sau, caci inceteaza de a mai inseta dupa Dumnezeiasca impartasire. Daca insa va asculta de duhovnicul sau, va continua sa inseteze dupa Dumnezeiasca impartasire. Aceasta sete este foarte folositoare. Prin insasi tinerea cuvantului duhovnicului, primeste har de la Dumnezeu“.

• „Cand cineva a trecut de la budism, trebuie sa se pocaiasca si sa planga mult. Altfel va ramane o urma in adancul lui din viata precedenta, din viata de pana atunci, adica o oarecare trufie. Pacatele trupesti (curvia) se vindeca si se uita usor prin pocainta. Pacatele sufletesti, duhovnicesti, trufia, erezia, inselarile nu se vindeca cu usurinta. Asta se intampla si din cauza culturii. Un monah care se preocupa de cultura arata ca nu traieste pocainta. Daca avea pocainta, toate acestea de care se ocupase mai demult, si cultura, si ce­lelalte, ar fi ramas in urma, de vreme ce harul lui Dumnezeu ar fi fost mereu inaintea lui“.

• „Ce inseamna cuvintele: «Ţine-ti mintea in iad si nu deznadajdui»? Pentru noi nu inseamna nimic, dar parintele Siluan le-a inteles ca pe o ma­re mangaiere, deoarece trecea printr-o perioada de parasire dumnezeiasca. De aceea, a zis: «Am luat arma mantuirii mele.» Era ca un triumf. Iadul in­seamna lipsa harului lui Dumnezeu. Şi asta este din educatia lui Dumne­zeu. Scaparea parintelui Siluan era: «Nu deznadajdui!»“.

• „Dumnezeu l-a parasit pe Apostolul Petru in vremea ispitei, pentru a-l pregati pentru un har mai mare. A primit atata har de la Dumnezeu, incat chiar si umbra lui vindeca oamenii“.

• „Harul lui Dumnezeu care vine la sfinti este atat de mare, incat sufletul nu poate sa-l tina, si de aceea pleaca din lume si din manastire chiar. Asta i s-a intamplat si Sfantului Serafim de Sarov.”

• „Cel casatorit, atunci cand nu pretuieste si nu lucreaza fecioria duhului (curatia inimii), nu traieste bine nici ca om casatorit, deoarece viata in ca­satorie se hraneste din aceasta curatie a inimii“.

• „Este diferita deznadejdea dupa Dumnezeu de deznadejdea cea dupa lume. Deznadejdea cea dupa Dumnezeu se leaga de o adanca pocainta, de parasirea lui Dumnezeu”.

• „Diferenta intre fapta psihologica si fapta cea duhovniceasca este dife­renta dintre cele omenesti si cele dumnezeiesti. Toate ale vietii duhovnicesti sunt roadele conlucrarii omului cu dumnezeiescul har“.

• „Dumnezeu iconomiseste omului trufas intristari, ispite, pentru a-l man­tui. Celui ce are trup puternic ii da o boala, pentru a nu mai fi neretinut. Tristetile apasa inima si, din aceasta apasare si frangere, iese rugaciunea”.

• „Omul este un microcosmos. Se pocaieste, se sfinteste, primeste intrea­ga lume si astfel devine o noua zidire mica”.

• „Toti, in diferite grade, suntem criminali. Cand suntem sustinatori afectiv ai unui stat care se razboieste impotriva altui stat, atunci participam si noi, duhovniceste, la crimele ce se petrec”.

• „Lucrarea fecioriei presupune ascultare. Monahul nu se fereste de dife­ritele ispite cand convietuieste cu mama sau cu sora lui, ci atunci cand are binecuvantarea parintelui si face ascultare de acesta”.

• „Esenta ascultarii este deschiderea inimii, a ipostasului ei, si primirea vointei unui alt ipostas. Asta il face sa dobandeasca cunoasterea intregii firi. Cand cineva face deplina ascultare de parintele sau, atunci isi deschide inima si mosteneste bogatia parintelui, intr-un timp foarte scurt. Nu este un subiect psihologic, ci un subiect care se face in Duhul. Asta inseamna ca pe cat primeste ascultatorul in rugaciune harul Duhului Sfant, pe atat si mintea lui tinde catre parintele si spune ce spune si face ce face pentru ru­gaciunile parintelui. Aceasta este ascultarea intru duh si dragoste catre pa­rintele. Ascultarea de duhovnic in aceasta procedura omoara patimile. Este singurul mod de destramare si de prefacere a patimilor“.

• „Indrazneala devine, de multe ori, flacara ce arde. E nevoie de simplita­te si nu de indrazneala“.

• „Rugaciunea «Ţie Unuia am pacatuit si Ţie Unuia ne inchinam si pe Ti­ne singur Te slavim» are o mare insemnatate teologica, adica Il slavim si il slujim pe Dumnezeu, dar nu putem trai mereu cu El. Este o oglinda care ne arata uratenia noastra. Astfel, omul creste duhovniceste si fata de cele de jos, si fata de cele de sus.”

• „Rugaciunea trebuie sa se faca in cadru dogmatic, ecleziologic si evan­ghelic, altfel, rugaciunea nu poate sa lucreze. Şi daca va lucra, in ora ispitei va fugi, se va pierde. Trebuie sa cunoastem toata calauzirea lui Dumnezeu, pedagogia Lui”.

• „Implinirea poruncilor lui Hristos este pentru toti crestinii. Viata mo­nahala este un mod mai tehnic, mai adanc pentru a ajuta la mai buna im­plinire a poruncilor lui Hristos. Astfel, noi nu predicam monahismul, ci crestinismul“.

• „Nu-mi place sa vorbesc despre intuitie, ci despre simtire si despre inte­lesurile inimii, care sunt lucrari ale dumnezeiescului har“.

• „Nu trebuie sa ne impotrivim celui viclean in cuvinte, caci impotrivi­rea dezvolta rautatea. Precum zice Ava Dorotei, inotatorul cel bun trece pe sub valuri“.

• „Nu trebuie sa ne smerim fata de cei ce nu se smeresc, deoarece o vor exploata ca pe o slabiciune si, in consecinta, ne vor afunda mai rau. Cei re­nascuti in Duhul, atunci cand il intalnesc pe un smerit, se smeresc si ei mai mult, in timp ce cei care nu sunt renascuti, atunci cand intalnesc un sme­rit, gasesc ocazia de a se sui in carca lui, de a se folosi de el“.

• „Sunt mai de pret cinci minute de rugaciune, atunci cand tot trupul nostru doare, decat toata noaptea intru rugaciune ce se face intru odihni trupeasca.“

• „Este de preferat putina lucrare duhovniceasca si sa avem pace in inima decat sa urmarim multe si sa pierdem pacea inimii. Trebuie sa preferam sa avem putin din toate virtutile decat o virtute desavarsita, deoarece astfel se curatesc mintea omului, vointa si pofta. Sufletul lucreaza in intreg trupul. De aceea omul are nevoie de a se curati pe deplin“.

• „Nu trebuie numai sa vorbim despre rugaciune, ci sa si stim cum sa ne pazim de necredinta. De obicei, oamenii cad din cauza trufiei si ignorantei, din dezinteres. Acestea doua sunt cei mai mari dusmani ai omului: trufia si uitarea “.

• „Fiecare are felul lui particular de viata, care nu seamana cu un altul, insa toti sunt condusi si sfarsesc in Dumnezeu, precum spitele unei roti se intalnesc in centru”.

• „Chiar si in vremurile de uscaciune duhovniceasca, Dumnezeu ne trimi­te cate o mangaiere, deoarece stie neputinta noastra. Folositor pentru noi ar fi sa traim in toata viata noastra intr-o uscaciune duhovniceasca, dar sa ne luptam in aceasta, adica sa putem ajunge la Hristos intr-o astfel de deplina parasire a lui Dumnezeu, intr-o deplina smerenie si chenoza a noastra, pre­cum s-a intamplat cu Hristos pe cruce. Atunci si slava omului ar fi mare. In masura chenozei si a durerii pe care o rabdam, vom avea si slava“.

• „Toate lucrurile, si duhovnicesti si materiale, sunt ale lui Dumnezeu, nu ale noastre. Ale noastre se fac atunci cand le oferim lui Dumnezeu. Prin rugaciunea facuta inaintea mesei, oferim bunurile materiale lui Dumne­zeu, si atunci devin ale noastre, deoarece Domnul ni le reda ca daruri cerute de noi.”

• „Libertatea nu este independenta politica, ci lipsa stapanirii diavolului asupra noastra“.

• „Sfintii nu au primit acelasi har de la Dumnezeu, ci si-au umplut vasul pe care l-au oferit lui Dumnezeu“.

• „Uneori este bine cand se creeaza intre frati tulburare, deoarece, pe de o parte, sunt feriti de achedie, de nepasare, si, pe de alta, ajung la smerenie“.

• „De vreme ce cineva primeste harul lui Dumnezeu, incepe razboiul, lupta. Adica primeste primul har. Cugetul trupesc atrage sufletul catre ce­le de jos, dar, in acelasi timp, si harul lui Dumnezeu il atrage catre cele de sus. Aceasta este o clipa grea. Omul poate sa se insele catre dreapta sau catre stanga. Durerea psihica e mare si poate sa-l loveasca intr-un punct slab al trupului, in inima sau in creier. Atunci este nevoie de ascultarea de un parinte plin de discernamant. Trebuie sa fuga de la noi voia noastra proprie“.

• „O talcuire a cuvantului Apostolului Pavel: Cuvantul lui Hristos sa locu­iasca intru voi cu bogatie (Coloseni 3, 16) este si urmatoarea: cand auzim sau citim un cuvant al lui Dumnezeu, atunci in har il simtim ca pe o hrana a inimii. Aceasta este o pretuire si o evaluare duhovniceasca a lui Dumne­zeu, si nu intelectuala”.

• „O mare patima care il preocupa pe omul contemporan este patima tristetii celei lumesti. Din nefericire, tinem inauntrul nostru tristetea, o mangaiem pana ne omoara. Omul trebuie sa se razboiasca si sa se vindece de patima tristetii”.

• „Nimeni sa nu asculte de gandurile sale, deoarece prin ganduri lucreaza diavolul si duhul satanic. Daca omul va asculta de gandul sau si in cele mici, atunci diavolul va dobandi incet-incet putere si stapanire asupra lui si il va arunca si in inselari mari. Daca diavolul ii spune sa faca ceva si el asculta, apoi, dupa un timp, ii va spune si sa se sinucida, si omul il va asculta”.

• „Un catolic m-a intrebat de ce noi, ortodocsii, spunem rugaciunea in mod repetat. Şi i-am raspuns: «O repetam, deoarece suntem inceti la minte si nu intelegem usor. Dar si cand intelegem ceva, n-o mai lasam niciodata» “

• „Crestinii apuseni sunt presati, se forteaza sa se roage, si astfel se naste o presiune in creier. Ortodocsii se roaga odihnindu-se, deoarece aceasta ru­gaciune se face cu harul care exista din plin in Biserica Ortodoxa.”

• „Slujbele cele mari, de obicei, ingreuneaza rugaciunea interioara. Parin­tele Siluan, dupa o priveghere lunga, zicea: «Am omorat magarul (trupul), dar n-am facut nimic.» Nu ajuta progresului duhovnicesc atat postul, cat rugaciunea, si mai ales rugaciunea interioara, cu plans. De multe ori postul indelungat si fara discernamant creeaza probleme pentru rugaciune“.

• „Oamenii sunt capabili sa tina carbuni aprinsi in mana, dar nu sunt ca­pabili sa tina cu usurinta harul in inima. Ei simt dumnezeiescul har ca pe un foc care ii mistuie. E nevoie de smerenie, de prihanire de sine, si e ne­voie ca harul dumnezeiesc sa nu fie primit sarbatoreste“.

• „Oamenii din Vest nu cunosc taina parasirii dumnezeiesti, a pedagogi­ei lui Dumnezeu, de aceea si cad in achedie. In viata monahilor ortodocsi se repeta continuu aceasta taina a parasirii dumnezeiesti, a smeririi, a chenozei. Insa ei cunosc aceasta taina si cum s-o infrunte. Micsorarea conduce catre slava, daca o poate omul rabda“.

• „Poruncile lui Dumnezeu sunt mod de viata dumnezeiasca. Omul nu poate implini in deplinatate poruncile lui Dumnezeu si de aceea e nevoie de har. Şi aceasta e treaba rugaciunii. Uneori, omul infaptuieste porunci­le lui Dumnezeu si traieste etosul lui Hristos Cel rastignit si atunci simte harul lui Dumnezeu fara sa faca rugaciune, sau se roaga din dragoste. Ru­gaciunea neincetata nu este scopul (atunci cand se face mecanic), ci scopul este comuniunea noastra cu Dumnezeu, care reuseste prin rugaciune“.

• „Parintii nu au cerut cuvinte multe. Primeau un cuvant duhovnicesc si fugeau in pustiu sa traiasca multi ani cu acel cuvant; incercau sa-l impli­neasca si se hraneau din el. Noi si spunem, si vrem sa auzim multe cuvin­te, dar nu facem nimic pentru a le implini. Cand cineva vorbeste mult, se slabanogeste duhovniceste“.

• „Oamenii simpli se emotioneaza din te miri ce si asta le da putere, in­sa pot sa se si impotriveasca, sa se si planga si sa carteasca din te miri ce, si asta ii extenueaza”.

• „Cel care are ascultare si dragoste e pregatit pentru orice situatie, se adapteaza usor, orice s-ar intampla“.

• „Multi au o curatie de neinvins”.

• „Ca laic, am fost foarte sensibil. Cineva desconsidera Sfanta Scriptura si a lovit cu ea in masa. Am plans si m-a durut vreme de doua saptamani. Mai tarziu am incetat sa fiu sensibil, deoarece s-a transformat si aceasta pu­tere a sufletului”.

• „In Vest oamenii traiesc in mod rational, adica au ratiunea ca centru al vietii lor. Astfel, daca cercetatorii descopera un mecanism, atunci vor putea sa citeasca gandurile oamenilor si sa-i directioneze, sa-i indrume. Cei care in­sa traiesc cu inima, in care lucreaza harul lui Dumnezeu si se roaga din ini­ma, acestia au chipul crucii sau semnele crucii in ea si nu poate nimeni sa-i controleze duhovniceste. Acestia au libertatea duhului“.

• „In pestera Sfintei Treimi, aproape de Manastirea Sfantul Pavel, am avut rugaciune cu putere, cu plans, deoarece nu ma auzea nimeni si aveam libertatea de a o face, in timp ce in Karoulia imi era greu, deoarece aveam vecini”.

• „In capitolul 12 din Epistola catre Evrei a Sfantului Apostol Pavel este descrisa fapta duhovniceasca a pedagogiei lui Dumnezeu. Aceasta pedago­gie a lui Dumnezeu are loc uneori in rugaciune, alteori in plans, alteori in parasirea lui Dumnezeu. Dumnezeu il instruieste in multe feluri pe om si ii ofera cunoastere desavarsita, ca sa nu guste si din cadere, precum a gus­tat, la inceputul zidirii, Adam. Astfel, calea catre Dumnezeu trebuie sa fie stabila”.

• „La incepatorii vietii duhovnicesti se intampla urmatoarele: dintr-un cuvant pe care il spun sau dintr-un pacat facut, se genereaza inauntrul lor o mare tulburare. Ar trebui putin ignorate aceste mici caderi cotidiene, ca sa castige alte lucruri mai inalte. Este mai bine sa fim mai jos, dar in pace, decat mai inalti, dar in tulburare“.

• „Cand inima se aprinde de rugaciune, dar din diferite motive nu se poa­te ruga, atunci seamana cu un vulcan stins“.

• „Cand omul nu se poate impotrivi gandurilor sale, cel putin trebuie sa i le spuna duhovnicului sau si atunci se va folosi.”

• „Cand omul ajunge la o stare duhovniceasca si are harul de la Dumne­zeu, atunci devine invatat al lui Dumnezeu. Atunci toate il invata pe acesta. Dumnezeu l-a trimis pe Marele Antonie la cizmar, pentru a-l invata prihanirea de sine, desi Marele Antonie avea har si era superior cizmarului, de aceea il si sarbatorim pe Marele Antonie si nu pe cizmar. De asemenea, omul duhovnicesc invata din intreaga zidire“.

• „Cand omul are pacate ascunse nemarturisite, cand aude un cuvant du­hovnicesc, simte o durere undeva in trupul lui. Dumnezeiescul har arata starea lui si prin acest fel si, de va vrea, se va izbavi de orice rau duhovnicesc prin spovedanie“.

• „Cand cineva se roaga intr-un fel propriu si intampina diverse obstacole si, la un moment dat, chiar nu se mai poate ruga in felul acesta, de va avea inspiratie, va deschide un alt drum, va gasi un alt fel de a se ruga si va do­bandi mai mare cunoastere a lui Dumnezeu”.

• „Cand vorbim in Biserica Ortodoxa despre asceza, nu intelegem simplu asceza trupului, nevointe trupesti, desi si acestea sunt necesare, ci invierea sufletului din patimi si dragostea catre Dumnezeu, invierea sau redarea vie­tii sufletului de catre Duhul Sfant“.

(din: Mitropolit Hierotheos Vlachos,“Cunosc un om in Hristos: Parintele Sofronie de la Essex”, Editura Sophia, Bucuresti, 2011)

Cititi si:

Arhimandritul Sofronie Saharov, “Din Viata si din Duh”:

• “Straduiti-va sa nu acuzati niciodata pe altul, ci rugati-va pentru el. A judeca pe cineva pentru lipsurile pe care le are, inseamna sa nu-ti vezi propriile tale defecte.

• In starea noastra de cadere suntem incapabili sa judecam, in mod corect, pe fratele nostru. Sa nu fiti atat de siguri ca fratele vostru se inseala. Nu-l judecati.

• Este preferabil sa nu judecam. A trai in frica de Dumnezeu inseamna a-ti fi teama sa judeci pe altul intr-o maniera pacatoasa si nu asa cum l-ar judeca Dumnezeu.

• Ce castig judecand pe fratele meu? Atata timp cat nu-l voi vedea asa cum Domnul il vede, totul va fi gresit. Incepeti prin aceasta rugaciune, prin ideea de a fi ascultatori, de a nu judeca pe fratii vostri. Incepeti prin aceasta dorinta de a-i sluji pe altii cu dragoste, ca si Sfantul Siluan, care cerea, in zilele de sarbatoare, sa poata sluji in trapeza sutelor de calugari. Era atat de fericit sa vada cat de mult ii iubea Hristos pe acesti oameni, pe acesti copii ai lui Dumnezeu. Ii slujea cu multa dragoste. Implinite in acest duh, muncile vietii de zi cu zi, pot sa devina o hrana duhovniceasca foarte agreabila. Seara, datorita acestei atitudini de slujire, inima voastra va fi foarte blanda si veti plange inaintea lui Dumnezeu pentru propriile voastre greseli, pentru lipsa voastra de iubire.

• Greutatea de a comunica cu semenul provine intotdeauna dintr-o lipsa de rugaciune si iubire. Cum spunea “Staretul” Siluan, se poate intampla ca, in ciuda rugaciunilor celor mai fierbinti, sporul sa fie dificil. Totusi, cand ajungi, prin rugaciunea lui Iisus, sa traiesti in pace cu o persoana, devii capabil sa traiesti cu milioane de alte persoane care i se aseamana.
• A ne ruga pentru altul, inseamna, datorita unei bune dispozitii a inimii noastre cu privire la el, a-l ajuta sa reziste gandurilor rele pe care poate, nu fara de motiv, sa le aiba cu privire la noi. In schimb, a nu ne ruga pentru altul, inseamna a justifica, prin lipsa noastra de iubire, gandurile urate pe care poate sa le aiba impotriva noastra. Sa pastram unitatea in rugaciune in jurul potirului lui Hristos si vom vedea ca este usor sa iubim.
• Sa fiti foarte atenti! Nu permiteti nici unui gand rau sa intre in inima voastra. Nu considerati neinsemnate gandurile negative pe care, in liniste, le puteti avea cu privire la altul. Paziti-va de orice cuvant care raneste. Este foarte important. Aminiti-va, de asemenea, de aceste cuvinte ale lui Hristos: Nu faceti altora ceea ce nu doriti sa vi se faca voua.
• Urmati atitudinea acestui om pe care Dumnezeu il iubea atat de mult, Parintele Misail, egumenul Manastirii Sfantul Pantelimon, pe vremea cand eram eu acolo: ”Daca cineva mi se impotriveste, eu cedez”.
• In compania acelor care va primesc, alesii lui Dumnezeu care va intampina si va accepta sa-i slujiti, considerati-va, dincolo de orice, nevrednici si onorati. Atunci viata voastra se va schimba. In schimb, daca veti judeca pe altii pentru lucruri neinsemnate si exterioare, veti pierde totul.
• Tot ceea ce dobanditi in luptele voastre interioare se reflecta in viata voastra in Dumnezeu. Luptati impotriva oricarei patimi care provoaca in voi gandurile critice cu privire la aproapele! Nu primiti ceea ce vrajmasul va sugereaza impotriva celui care va nedreptateste. Fie ca sunteti singur in camera sau cu cineva, orice gand critic, orice miscare interioara negativa creaza o lipsa in cetatea voastra duhovniceasca si in cea a comunitatii voastre. Nici un gand nu se naste si nu trece prin minte fara urmari. Avand ganduri bune veti putea vedea in orice persoana pe care o veti intalni o fiinta scumpa. In schimb, avand gandurile urate, fata voastra, energiile voastre psihice va vor irosi relatiile si va vor afecta anturajul. Cand harul este cu tine, nu mai vezi defectele altora: nu mai vezi decat suferintele si dragostea pentru frati.
• De asemenea, este fals si iluzoriu sa astepti desavarsirea unui grup decat pe cea a unei persoane. Mai intai, pentru ca noi insine nu avem o idee adevarata si dreapta despre ceea ce inseamna desavarsirea. Apoi, pentru ca desavarsirea este starea de asemanare totala cu Dumnezeu.
• Respingeti orice duh de curiozitate. Faceti-va munca fara sa va ingrijiti sa aflati daca ceilalti o fac pe a lor. Cand lipseste curiozitatea, fiecare primeste de la Dumnezeu ceea ce i se cuvine. Nu putem sa-L inselam pe Dumnezeu. El este atat de puternic si atat de drept incat nu putem sa-I ascundem nimic.
• “Daruieste-mi ca sa-mi vad greselile mele si sa nu osandesc pe fratii mei”, spune Sfantul Efrem in rugaciunea sa. Cand incepem sa comparam nevointele noastre cu cele ale aproapelui, vrajmasul poate sa gaseasca mijloacele prin care sa ne descurajeze.
• Cand intervin intre oameni certuri, neintelegeri, stari tensionate, unitatea nu poate sa fie pastrata decat daca fiecare suporta slabiciunile celorlati. Dupa Apostolul Pavel, este mai bine sa suporti o jignire decat sa jignesti.
• Daca ne rugam in mod constant pentru binele fratilor si al surorilor noastre, pentru a parcurge drumul vietii in acelasi duh si aceeasi armonie a dragostei duhovnicesti, realizarea asemanarii cu Hristos va fi mai usoara. In schimb, daca ne vom opri la detaliille inevitabile si la lipsurile vietii exterioare, vom pierde harul contemplarii lui Dumnezeu.

(extrase din aforismele duhovnicesti incluse in volumul: Arhimandritul Sofronie, Din Viata si din Duh [editia veche], Editura Pelerinul, Iasi, 1997)

- carte care a aparut, intr-o noua traducere, a parintelui Rafail Noica, la Editura Reintregirea:

*

a CUVIOSULUI SOFRONIE SAHAROV, unul dintre cei mai mari sfinti ai ultimului veac

ÎNAINTE-CUVÂNTARE

(la cartea “Din viata si din Duh“, trad. de Parintele Rafail Noica pentru editia 2011)

«Avem nevoie de ajutor, avem nevoie de cei ce ne po­văţuiesc după Dumnezeu», scria Dorothei al Gazei în veacul al Vl-lea. În dorinţa lor de a-şi săvârşi chemarea originară, de a-şi afla calea inimii şi de a urca «scara cea sfântă» ce duce la Dumnezeu, oameni din toate păturile sociale şi-au căutat încă dintru începuturile creştinătăţii «îndrumători» în stare a-i călăuzi pe «calea cea strâmtă» a mântuirii. De-a lungul veacurilor, în căutarea unui sfat, a unei mângâieri sau a unei însuflări, bărbaţi şi femei au tot revenit la acea zicere iubită Părinţilor pustiei: «Avva, spune-mi un cuvânt». Dar al Duhului Sfânt, duhovniceasca părinţie este inima vie a Bisericii Dreptslăvitoare. Lanţ de aur al predaniei, ea ne aminteşte că trăirea creştină nu este religia unei cărţi, ci descoperirea tainei persoanei.

Strălucit martor al acestei descoperiri, Părintele Sofronie deosebeşte în învăţătura sa două feluri de cuvânt: cuvân­tul ce înştiinţează şi cuvântul ce împărtăşeşte. Cuvântul care informează şi cel care insuflă. Cuvântul «psihic», chiar cu subiect religios şi cuvântul «duhovnicesc», purtător al Duhului Sfânt, al continuei Cincizecimi ce nu este alta decât predania Bisericii nedespărţite, trupul lui Hristos.

Albie a harului dumnezeiesc, cuvântul «duhovnicesc» este rar. Susţinut de o riguroasă conştiinţă dogmatică, el nu este speculativ. Theologic, în înţelesul cel mai adânc, el nu se naşte din cărţi sau dintr-o cunoaştere teoretică, ci din nevoinţă şi rugăciune, din deşertare şi trăirea lui Dumnezeu. Căci nevoie este a ne deşerta de patimi şi de propria voinţă spre a ne putea umple de Duhul Sfant, izvorul a tot cuvântul adevărului. Nevoie este a chema Numele ce cuprinde toate numele, Iisus Hristos, a face să se pogoare mintea în tainiţa inimii, spre a pătrunde în nesfârşita tăcere unde Dumnezeu ne grăieşte şi de unde putem cu adevărat grăi inimii celuilalt. Nevoie este a străbate întunerecul propriului iad lăuntric, pentru a renaşte luminii nezidite ce luminează din Cuvântul întrupat.

Icoane vii ale lui Hristos, purtători ai Duhului Sfânt care grăieşte într’înşii, Părinţii duhovniceşti o dovedesc prin pilda lor. Singur cel ce a murit luişi şi a înviat în Hristos poa­te da naştere unui cuvânt care trezeşte la viaţă şi la slobo­zenia în Duh. Singur cel ce s’a cufundat în tăcere, «graiul veacului ce va să fie», după Sfântul Isaac Sirul, poate izvodi un cuvânt care să fie ecoul cuvântului originar al Cuvântului făuritor. Singur cel ce a văzut lumina cea adevărată, cel ce s-a pătruns de energiile Sale poate dovedi prezenţa lui Dumnezeu prin prezenţa sa şi prin cuvântul său.

Tocmai aceasta este calea, una cu precădere a «deşer­tării», pe care Părintele Sofronie a urmat-o de-a lungul celor şasezeci şi şapte de ani ai vieţii sale monahale. Născut la Moscova, în 1896, încă din cea mai fragedă vârstă a fost frământat de întrebările ultime. Războiul din 1914-18, apoi războiul civil din Rusia îi descoperă caracterul tragic al fiinţării omeneşti. Insuflat de pomenirea morţii trăieşte experienţa nefiinţei, dar, în acelaşi timp, simte existenţa unei Fiinţe nemărginite. Stingherit de Revoluţia rusă în a-şi înfăptui pasiunea sa cea mare, pictura, călătoreşte în Europa şi ajunge la Paris în 1922, unde curând începe a expune la Salon d’Automne şi la Salon des Tuileries. Acolo îşi face «călătoria spre Damasc». Se deschide tainei lui Dumnezeu ca Absolut viu şi personal, întrupat în Iisus Hristos. Atins de har, conştientizează proporţiile păcatului său prezent şi trecut, a tot ceea ce îl desparte de Dumnezeu şi de desăvâr­şirea la care este chemat omul. Deznădejde, noian de lacrimi – el îşi trăieşte al doilea botez: pocăinţa. Aflându-se cufundat in întunerecul iadului, Dumnezeu i Se arată în lumina Sa. Începe o nouă viaţă, pătrunsă de rugăciune şi de dragostea lui Hristos. Se desprinde de lume şi, în aceeaşi măsură, lu­mea se desprinde de el. Alternarea cercetărilor dumnezeieştii lumini cu «pomenirea morţii» îi turbură lucrarea de pictor. După luni de luptă lăuntrică părăseşte arta şi se hotărăşte să-şi închine viaţa lui Dumnezeu. Se înscrie la Institutul theologic Sfântul Serghie, care tocmai se deschisese. Insă studiile theologice nu îl împlinesc.

In 1925 Părintele Sofronie soseşte la Muntele Athos şi devine monah la Mănăstirea Rusească a Sfântului Panteleimon. Foarte curând primeşte darul rugăciunii neîntrerupte. In acelaşi timp cunoaşte şi «durerea ucigătoare şi de-viaţă-făcătoare» a pierderii harului. «Ucigătoare», întrucât îi des­coperă propria nimicnicie şi adâncul păcatului său. «De-viaţă-făcătoare» căci, fiind izvorul unei pocăinţe ce frânge inima, cheamă dumnezeiasca milă şi un har şi mai îmbel­şugat. Întinsă între Grădina Ghethsimani şi Muntele Thavorului, viaţa duhovnicească a Părintelui Sofronie avea să fie Un «drum al lacrimilor» şi o călătorie lăuntrică între bucurie fi deznădejde, între părăsiri de către Dumnezeu şi cercetări ale Duhului Sfânt.

Insă, pentru Părintele Sofronie, Muntele Athos a însemnat mai cu seamă evenimentul major şi hotărâtor al vieţii sale, un adevărat dar al harului: întâlnirea cu fericitul Stareţ Siluan. Acest înflăcărat nevoitor, un ţăran rus în care Thomas Merton vedea «monahul cel mai autentic al veacului al 20-lea», primise nu numai harul de a «vedea» pe Hristos, ci şi un cuvânt de mântuire pentru vremea noastră: «Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui». în acest suflet smerit, care se ruga şi plângea pentru întreaga lume ca pentru sine însuşi, care trăia în cea mai înaltă măsură dragostea pentru vrăjmaşi, Părintele Sofronie a văzut întruparea însăşi a desăvârşirii ipostatice: un om după chipul lui Dumnezeu.

După moartea Stareţului său în 1938, Părintele Sofro­nie pleacă la «pustie». Ţelul său: a-şi pune la încercare credincioşia dragostei sale pentru Dumnezeu. Sihastru fiind, şi duhovnic al mai multor mănăstiri, el gustă din nesfârşita slobozenie a rugăciunii curate, dincolo de moarte. Dar, în adâncul peşterii sale, aude şi strigătul lumii. Dumnezeu îi dă harul de a se ruga pentru întregul Adam, de a lua parte în inima sa la suferinţele şi grozăviile omenirii în război.

În 1947, pleacă de la Muntele Athos şi se întoarce în Franţa, unde avea putinţa de a lucra asupra textelor încredin­ţate lui de către Cuviosul Siluan. În anul următor publică scrierile Stareţului Siluan şi o introducere la învăţătura lui, ceea ce avea să devină o lucrare clasică a nevoinţei în tradiţia orthodoxă: Starets Silouane, Moine du Mont Athos (Ed. Presence). Atrase de înrâurirea sa duhovnicească, mai multe persoane de diferite naţionalităţi s-au adunat în jurul lui, la Sainte-Genevieve-des-Bois, lângă Paris. Grav bolnav, aflat în împrejurări nefavorabile, Părintele Sofronie nu se mai poate întoarce la Sfântul Munte. În 1959, însoţit de ucenicii săi, se îndreaptă către Anglia unde întemeiază Mă­năstirea Sfântului Ioan Botezătorul. După ce fusese chinovnic şi pustnic, iată-l «martor al Luminii» în mijlocul lumii. Regăsindu-şi primele înzestrări, pictează icoane şi scrie mai multe cărţi, între care autobiografia sa duhovnicească: Voir Dieu tel qu ‘II est (Ed. Labor et Fides).

Adevărat purtător al Predaniei, slujind ca punte între două lumi, el înfăţişează Orthodoxia Apusului şi Apusul lumii orthodoxe. În mănăstirea sa Liturghia sfântului Ioan Gură de Aur este tradusă în engleză şi slujită în mai multe limbi. Rugăciunea lui Iisus, alcătuită ca slujbă obştească, se rosteşte în graiul fiecăruia. În 1988 intuiţia adâncă a Părin­telui Sofronie este adeverită iar lucrarea sa de căpetenie răsplătită: Stareţul Siluan este proslăvit între sfinţi de către Patriarhia Constantinopolei. Astăzi Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul numără 27 de monahi şi monahii de douăsprezece naţionalităţi diferite. Centru unde sânt primiţi sute de pelerini din întreaga lume, ea este nu numai unul din principalii poli ai luminii Orthodoxiei în Apus, ci şi una dintre cele mai puternice mărturii ale universalităţii ei.

Apropiindu-se de sfârşitul vieţii sale în această lume Părintele Sofronie simţea în ultimii ani nevoia de a împărtăşi esenţialul experienţei vieţii sale în Hristos fiilor săi duhovniceşti. Săptămână de săptămână a hrănit din cuvântul său pe membrii obştii, a «insuflat» viaţa lor de fiecare zi cu sfaturile şi îndemnurile sale. Zicerile inedite adunate în această cărţulie sunt extrase din aproximativ patruzeci de cuvântări. Fiind fragmentare, pierzându-şi vitalitatea prin scris, ele nu pot reda decât nedeplin bogăţia învăţăturii sale; căci trebuie să-l fi văzut pe Părintele Sofronie vorbind, să fi văzut privirea sa iubitoare îmbrăţişând în rugăciune pe fraţii şi surorile sale, pentru a cerca cu adevărat măsura energiei şi suflului dumnezeiesc de care sânt însufleţite cuvintele sale. Fragmentele pe care le-am ales a le publica nu sânt nici gânduri metafizice, nici reguli de viaţă, nici principii morale. Hrănit de cuvântul lui Dumnezeu şi de scrierile Părinţilor ne­voitori, cuvântul Părintelui Sofronie este, în înţeles deplin, evanghelic şi filocalic. Născut din inimă, el nu se adresează minţii raţionale, ci acelui «subţire vârf al sufletului» care este inima ascunsă a omului. Roadă a Duhului Sfânt, el este sămânţă a vieţii în Duh. Irumpt din chemarea Numelui, el este rugăciune, îndemn la rugăciune. Insuflat de Dumnezeu, el duce către Dumnezeu. Puternic fiind, este blând. Plin fiind de dragoste, întăreşte. Absolut fiind, este slobozitor. Cuvânt care te obligă şi totuşi alină. Universal, el ţinteşte pe fiecare în ceea ce are unic. Şi, în sfârşit, tăios ca o spadă, el cheamă la pocăinţă, la preschimbarea «inimii noastre de piatră» în «inimă trupească», la reîndreptarea duhului, la redescope­rirea lăuntricitătii noastre, a chipului lui Dumnezeu tăinuit în străfundurile sufletului nostru şi acoperit de toate falsele în­făţişări în care se îmbracă egoul nostru.

Părintele Sofronie nu caută nici a convinge, nici a atra­ge. Cuvântul său atinge sufletul sau nu. O sămânţă nu poate a se înrădăcina şi a rodi decât într’un pământ gata a o primi. Totul depinde de capacitatea noastră de a asculta, de dorinţa noastră de a ne preschimba, de voirea noastră de a zice da. Sântem oare gata a ne deschide şi a ne dărui? Sântem slobozi. «Tot cuvântul poate fi tăgăduit de un alt cuvânt, dar care cuvânt poate tăgădui viaţa?», spunea Sfântul Grigorie Palama în veacul al 14-lea.

Maxime Egger

Vezi, din aceeasi carte, si:

• “Din Viata si din Duh”. PARINTELE SOFRONIE SI SINGURA INTREBARE FUNDAMENTALA: “Cum sa dobandim pe Duhul Sfant in noi si sa-L pastram?”
• Spalarea picioarelor – razboiul tacut impotriva duhului lumii
• Parintele Sofronie – Cuvinte duhovnicesti de cea mai mare adancime despre lumea contemporana

***

Cuvânt înainte al parintelui Rafail Noica

la cartea Arhimandritului Sofronie

“Despre temeiurile nevoinţei ortodoxe”

Domnul a zis: “Tot cel ce este din adevăr ascultă glasul Meu”. (Ioan 18, 37)

Mulţi sunt astăzi care caută glasul adevărului şi Cuvânt de întemeiere în Duh şi în Adevăr. Poate nu din întâmplare şi înnoirea soartei neamului nostru a început cu strigătul: “Nu mai vrem minciună!”

Lumea adesea a năzuit în istorie către înnoire, într-un “viitor mai fericit”, mai “promiţător”, vrând să lepede, sau chiar să dărâme, cele din trecut care i s-au părut învechite; astăzi, poate mai mult ca oricând, omenirea încearcă să-şi “croiască o nouă soartă”, anunţându-se până şi o “Nouă Eră”, un “Nou Veac” (New Age).

Duhul, însă, “unde voieşte suflă, şi glasul lui auzi, dar nu ştii de unde vine şi unde merge” (Ioan 3, 8). Iar în Duh, lucrarea tainică a înnoirii este prin întoarcere, cum ar fi, “înapoi”. Şi, într-adevăr, unde vom găsi apă proaspătă în curgerea istoriei noastre pământeşti: la vale, sau la revărsarea râului în mare, sau în marea sărată din care nimeni nu se poate adăpa; sau “înapoi” la izvoare, unde pururea izvorăşte apă nouă, curată, limpede? Iar Izvorul, pentru cei ce “au iubit arătarea” lui Hristos (2 Tim. 4, 8), este acolo unde Domnul, pentru veşnicie a înnoit omul, împărţind apostolilor şi celor ce erau împreună cu ei, ca nişte limbi de foc, Duhul Adevărului, Duh pe care până astăzi îl cerem spre înnoire în Sfintele Liturghii şi în slujbele noastre bisericeşti.

Şi iată că, astăzi, în toate bisericile, atât în Apus, cât şi în Răsărit, se face simţită, şi din ce în ce mai puternică, o căutare “către izvoare”. Şi ar putea părea lucru de mirare că unul din “înnoitorii” veacului nostru a fost Arhimandritul Sofronie, cel prin care Sfântul Siluan Athonitul s-a făcut cunoscut lumii. De mirare, fiindcă s-ar putea spune că nu a fost om mai “clasic”, prin viaţa şi formaţia lui, decât Părintele Sofronie. Născut într-o Rusie încă ţaristă, educat în spiritul culturii celei mai tradiţionale, într-o Biserică Ortodoxă încă neclătinată de valurile urgiilor veacului nostru, Părintele se refugiază de la începuturile acestor urgii, ca tânăr pictor, la Paris, pentru o vreme, de unde chemarea rugăciunii îl duce la Muntele Athos, unde are să rămână, călugăr, douăzecişidoi de ani, formându-se la şcoală, poate cea mai tradiţională a Bisericii Ortodoxe.

Înnoirea Omului, însă, nu constă în forme noi, ci este lucrarea mântuitoare a Duhului, aş cum şi învechirea nu este alta decât lucrarea păcatului, a “stricăciunii”, care roade, care putrezeşte conţinutul, apoi formele, “stricând” viaţa. Duhul însă, ca Dumnezeu Făcător, poate nu numai înfăptui, ci şi înnoi viaţa; iar El o înnoieşte întâi lăuntric, esenţial, apoi, la nevoie, şi formele, pe care le adaptează pentru ca viaţa nouă, proaspătă, adevărată, să îşi poată găsi loc în condiţiile exterioare, istorice (Mt. 9, 17; Marcu 2, 22; Luca 5, 37-38).

Părintele Arhimandrit Sofronie a fost un om al esenţei. Nelegat, neimpresionat peste măsură de forme exterioare, căutarea lui a fost totdeauna către sensul adânc al vieţii, care, odată înţeles, şi-a pus toată străduinţa spre a-i atinge ţelul: unirea cu Dumnezeu pentru veşnicie, încă de pe pământ; ţel către care a îndreptat, ca duhovnic, şi pe toţi cei care au venit către el.

Unirea cu Dumnezeu, sau – aşa cum el însuşi o spune: “năzuinţa de a face aceste porunci (ale lui Hristos) să devină singura şi veşnica lege a întregii noastre fiinţe”, atât cea vremelnică, cât şi cea veşnică, este adevărata chemare şi singura îndreptăţire a stării monahale în istorie. Dar ea este, în acelaşi timp, menirea şi chemarea a tot creştinul botezat – ba chiar a tot omul făcut în “chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu – şi în aceasta constă şi o posibilă slujire, sau “rol” istoric al călugăriei. Mântuirea călugărului nu este alta decât mântuirea a tot omul, deoarece, zicea Părintele, aceleaşi porunci şi aceeaşi Evanghelie au fost date de către Domnul – şi Maicii Domnului, şi sfinţilor, şi mirenilor, şi monahilor şi tuturor celor născuţi din Adam. Una este firea omenească, una, deci, şi mântuirea Omului; şi în virtutea acestui fapt, un călugăr poate, din experienţă proprie, dacă a cunoscut în rugăciunea sa esenţial, toate stările căderii şi tragediei Omului, dar şi ceva din rugăciunea cea răscumpărătoare din Gheţimani, poate, deci, îndruma sau ajuta pe orice om în calea mântuirii, ba chiar deveni un luminător al întregii Biserici, cum istoria nu o dată a dovedit. Dar toate acestea numai cu condiţia, şi în măsura propriei sale împliniri, din proprie nevoinţă şi experienţă trăită, şi trăită în Duh şi în Adevăr.

Ceea ce ne aduce la întrebarea: Care este această împlinire a nevoinţei? Ce este esential un călugăr?

Cuviosul Avva Siluan zice:

“Călugărul este un rugător pentru lumea întreagă; şi în aceasta stă lucrarea sa de căpătâi …Şi de aceea, nici păstorii Bisericii, nici călugării nu trebuie să se grijească de lucruri lumeşti, ci să urmeze Maicii Domnului, Carea, în biserică, în Sfintele Sfintelor, zi şi noapte se învăţa întru legea Domnului şi petrecea în rugăciune pentru lume”.

Toată lipsa, toată lepădarea, toată nevoinţa călugărească, dacă nu duce către această stare a rugăciunii, devine lipsită de sens.

Dar ce este un “rugător pentru lumea întreagă”? Ce este acea rugăciune pentru lumea întreagă, atât de iubită Cuviosului Siluan?

În cartea Facerii ne este dezvăluit gândul cel dintâi al lui Dumnezeu pentru Om. Dumnezeu, Care a înfăptuit şi cerurile, şi pământul, şi tot ce este, printr-un singur cuvânt – “Să fie…” – când ajunge la om altfel purcede: Se opreşte, cum ar fi, şi se sfătuieşte “sfatul cel mai înainte de veci”:

“Să facem om după chipul Nostru şi după asemănare…” (Facerea 1, 28)

– şi a făcut pe Adam. Şi Adam era unul, stând înaintea Feţei Dumnezeului său, purtând în trupul său toată omenirea ce avea să fie.

Dar Dumnezeu, în al cărui Chip l-a făcut pe om, nu este o Persoană singură (“…chipul Nostru…”) şi găseşte că: “nu este bine a fi omul singur; să-i facem ajutor…” (Facerea 2, 19), şi în cele din urmă, din trupul său, o scoate şi pe Eva, prin care avem să ne naştem toţi cei ce am umplut pământul în cursul istoriei… Şi totuşi: “Să facem om…” – nu “oameni”, nu “omenire”, ci “om”. Deci toată această omenire, toţi aceşti oameni, bărbaţi şi femei (ca să nu mai vorbim de “mase”, de “gloate” şi alte asemena lor, concepte care nicidecum nu-şi au locul în viaţa adevărată a rugăciunii), fie ei “ca nisipul mării şi ca iarba pământului” în număr, şi “ca stelele cerului” – toţi aceştia, suntem un om, în chipul Dumnezeului nostru, Care în trei persoane este un Dumnezeu; aceasta, totuşi, nu se va putea plini decât atunci când se va desăvârşi în noi, în cele din urmă, în veşnicie, acea asemănare la care nu vom putea ajunge până nu se va naşte şi mântui cel din urmă ce mai are a se naşte din femeie (cf. Ev. 11, 40).

Această asemănare, însă, trebuie desăvârşită mai întâi la nivel personal, sau cum îi plăcea Părintelui Sofronie să întărească, ipostatic, asemănându-ne, fiecare dintre noi, cu Persoana, cu ipostasul Hristos–Omul; şi în aceasta şi stă lucrarea, nevoinţa mântuirii fiecăruia. Iar asemănarea, după cuvântul lui Hristos: “Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel din Ceruri, desăvârşit este” (Mt. 5, 48) trebuie dusă la desăvârşire, la “măsura vârstei plinirii lui Hristos” (Ef. 4, 13). Această măsură, Părintele o vedea în rugăciunea din Gheţimani, rugăciune la care mult cugeta, şi pe care mult o pomenea, îndeosebi în ultima vreme a vieţii sale pe pământ.

Cuprinsul acestei rugăciuni mântuitoare nu ne este dezvăluit în Sfintele Evanghelii; numai Sfântul Luca pomeneşte ceva din cele ce au urmat rugăminţii “să treacă paharul acesta”; dar ştim că, în acea rugăciune, Hristos-Omul se ruga pentru păcatele, pentru pierzania, pentru iadul cel veşnic al fiecărui suflet ce se născuse, sau ce avea să se nască din Adam, ca pentru Sine Însuşi. În acea Rugăciune, Hristos-Omul, părăsit de toţi, singur, era Unul, stând înaintea Feţei Dumnezeului Său, purtând în Duhul Său toată omenirea ce fusese de la primul Adam, şi ce avea să fie, până la cel din urmă ce are încă a se naşte din femeie. Căci “făcutu’s-a Omul, Adam cel dintâi, întru suflet viu, iar Adam cel de pre urmă, Duh făcător de viaţă” (1 Cor. 15, 45).

Aceasta este “rugăciunea pentru lumea întreagă”, sau, iarăşi, cum îi plăcea Părintelui Sofronie să spună – pentru “întreg Adamul”; rugăciune în care omul îşi atinge culmea asemănării sale cu Hristos-Omul; unde trece de la nivelul de “individ” la cel de persoană, de ipostas; adică, unde şi el devine un Adam, purtând în sinea sa, în rugăciune, întreaga omenire – întreg Adamul, rugăciune pe care Părintele Sofronie, în ultimele sale zile, o numise “Rugăciunea Ipostatică”.

Dar mântuirea omului nu se sfârşeşte la asemănarea cu Hristos-Omul, fiindcă Hristos, în acelaşi timp, este Însuşi Dumnezeu; iar omul, în măsura asemănării sale cu acel Om, cu Dumnezeu se aseamănă. Şi aceasta nu ar trebui să fie de mirare, deoarece, atunci când Dumnezeu hotăra “să facem om după chipul Nostru, şi după asemănare”, El nu era întrupat în alt chip, ci se afla în starea Sa dumnezeiască, cea de mai înainte de veci. De aceea, Biserica Ortodoxă şi înţelege mântuirea ca fiind nimic mai puţin sau mai prejos decât îndumnezeirea omului; şi Ea singură are înţelegerea adâncului acestei “taine…ascunse din veci întru Dumnezeu” (Ef. 3, 9), şi, smerita îndrăznire a o crede.

Am vorbit de “înnoire”, şi de arhimandritul Sofronie ca fiind unul dintre “înnoitorii” veacului nostru. Dar, precum se va vedea în lucrarea de faţă, deaprte de a pretinde la a înnoi, să zicem, chipul nevoinţei pentru “omul modern” (expresie mult întrebuinţată astăzi), Părintele Sofronie repune vechile, anticele temelii duhovniceşti ale nevoinţei în general, şi, deci, în special ale călugăriei, la locul lor, arătându-se, precum spunea despre el un stareţ din Muntele Athos, ca “un cărturar învăţat întru Împărăţia Cerurilor” care ştie să “scoată din vistieria sa noi şi vechi” (Mt. 13, 52); şi aceasta, într-o epocă unde omul mult prea uşor judecă şi trăieşte numai după efecte exterioare. Şi această judecată şi trăire se observă nu numai în nevoinţă, în monahism, în biserică, ci în toate domeniile vieţii şi ale culturii sale, omul modern apărând neputincios de a pătrunde duhul şi sensul lucrurilor. Or “Duhul este Carele face viu; trupul nimic nu foloseşte” (Ioan 6, 63). “Trupul”, sau, în general, forma exterioară, trăieşte numai din duhul care îi dă viaţă. Iar dacă duhul lipseşte, atunci şi forma sa supune stricăciunii, se dezintegrează – de unde şi aceste forme noi, “moderne”, în arte sau în arhitectură, de pildă, care nu sunt decât chipul dezintegrării celor tradiţionale, sau “fireşti”, uneori până la a nu le mai putea recunoaşte. Dacă, însă, forma se păstrează, este de notat că motivul, în general, nu este unul esenţial, de trăire în duh, ci tot “exterior”: o inerţie istorică de “a păstra”, spre exemplu; sau o oarecare nostalgie a trecutului, sau o consideraţie estetică arbitrară prin care se imită cu mai multă sau cu mai puţină reuşită cele ale trecutului. În ambele aceste cazuri ne vine să parafrazăm vechea zicală românească: “Duhul trece, formele rămân”.

Mult se vorbeşte astăzi despre “evoluţie”, ba chiar de “progres”; iarăşi, însă, fără a se observa nici duhul acestora, nici sensul lor, nici către ce evoluăm sau progresăm. Teamă ne este că vremea a venit, ori să ne întoarcem la Duh şi la Adevăr, ori…

Învechitu-s’a lumea, “ca o haină”; îmbătrânit-a Adam în păcatul său a cărui curgere îşi atinge astăzi străfundurile. “Încă puţin”, şi ajungem acolo unde stihiile “ca un veşmânt se vor înveli şi se vor schimba” (cf. Ev. 1, 12) de către mâna cea blândă, dar atotputernică a Domnului. Vremea este creştinului cu adevărat a se înnoi, a’şi umple candela cu untdelemnul Duhului, căci “iată vine Mirele în miezul nopţii” – întunericului acestui Veac; căci “trece chipul lumii acesteia” (1 Cor. 7, 31). Iar “untdelemnul” Duhului este – a face a se sălăşlui în om Cuvântul lui Dumnezeu – iar acel Cuvânt este Hristos – Adevărul (Ioan 14, 6)”.

sursa

Nu uitati aceste cuvinte. Dumnezeu v-a dat timp pentru a lucra la mantuirea voastra vesnica. Nu-l irositi!

• Intr-o zi, un pelerin aflat in Muntele Athos a pus aceasta intrebare mai multor stareti: Ce este cel mai important in viata noastra? De fiecare data i s-a raspuns: Dragostea divina: sa iubim pe Dumnezeu si pe aproapele nostru. El a spus: N-am dragoste nici pentru rugaciune, nici pentru Dumnezeu, nici pentru semeni. Ce sa fac? Apoi, in sinea lui, a hotarat: Voi trai in asa fel ca si cum as avea aceasta dragoste. Treizeci de ani mai tarziu, Duhul Sfant i-a daruit darul iubirii.
• In mod inevitabil, vor fi ore, saptamani, ani in sir, in care vom trai fara sa simtim lucrarea Duhului Sfant in noi. Sunt perioade importante in care ni se ofera prilejul sa ne marturisim statornicia dragostei noastre pentru Hristos.
• Chiar daca nu percem lucrarea harului, trebuie sa traim ca si cum Duhul Sfant ar fi in noi. Staretul Siluan gandea ca daca pazim cu fidelitate poruncile lui Dumnezeu, va veni timpul cand harul se va face cunoscut si va ramane mereu in noi. Este inutil sa ne grabim. Unii parinti de la Muntele Athos n-au primit harul si nu l-au cunoscut pe Dumnezeu decat abia dupa patruzeci de ani de nevointe si, uneori chiar mai mult, tocmai inaintea sfarsitului lor.
• La inceput harul ne invata, provoaca in noi stari asemanatoare cu duhul poruncilor Evangheliei. Totul este usor. Intotdeauna cu noi, Duhul Sfant ne face sa fim binevoitori fata de semeni. Este o atitudine normala, naturala. Dar aceasta stare nu dureaza mult. Intr-o zi, pe nesimtite, harul ne va parasi sub aceasta forma tangibila. Incepe o a doua perioada dificila cu aceasta intrebare: Cum sa traim fara har? Trebuie sa continuam sa actionam ca si cum Duhul Sfant ar fi cu noi, sa incercam sa pastram aceeasi stare sufleteasca in care, prin har, am dobandit anumite atitudini fata de fratele si de sora noastra. Trebuie sa ne silim. Acelasi lucru este cu rugaciunea. La inceput, este ca o stare naturala. Ne rugam cu usurinta; rugaciunea tasneste din inima. Cand Duhul Sfant ne paraseste, trebuie sa ne silim sa ne rugam ca inainte, cand aveam harul: din toata fiinta, din toata inima, cu toata mintea si chiar cu tot trupul nostru.
• Trebuie sa pastram, in acelasi timp, un elan foarte puternic spre Dumnezeu si constiinta insuficientei si saraciei noastre. Daca suntem multumiti de noi insine, rugaciunea inceteaza sa fie ceea ce ar trebuie sa fie: eruptia unui vulcan.
• Intr-o societate, unde fiecare se imagineaza fiind primul, nimeni nu progreseaza. In schimb, daca se considera intotdeauna ultimul, intalnirea cu aproapele devine de fiecare data prilejul unui folos si al unui spor duhovnicesc. Astfel, e preferabil sa fii ultimul. Daca sunt primul, e o plictiseala groaznica. Daca sunt ultimul, e o bucurie continua, pentru ca invat mereu ceva util.
• Sa ne smerim continuu: iata lucrarea noastra! Domnul a spus: Cel ce se smereste se va inalta. Doar Dumnezeu singur poate sa inalte.
• Problema vietii cotidiene este, ascetic vorbind, legata de frica de Dumnezeu. Aceasta este un dar extrem de pretios. Prin ea cerem lui Dumnezeu sa ne povatuiasca in viata de zi cu zi, in fiecare clipa. Printr-o actiune a harului care scapa logicii noastre, intram pe nesimtite in libertatea copiilor lui Dumnezeu.
  Sa ramanem in fiecare moment in frica de Dumnezeu. Astfel, vom ajunge sa slujim pe semenii nostri si sa lucram la mantuirea noastra.
• Nu incetati, in fiecare zi, sa-L rugati pe Dumnezeu sa va Daruiasca Duhul Sfant, harul pentru a implini si a ne insusi poruncile lui Hristos, pana ce ele devin a doua natura.
• Daca simtim o anumita antipatie fata de cineva, cel mai bine este sa nu ne gandim nici la chipul acestei persoane, nici la cauza acestei uri, ci sa ne rugam independent de toate acestea. Prin aceasta lucrare interioara, putem sa trecem peste antipatia noastra, sa refuzam imaginea nascuta din patimile noastre.
• Daca ne ataca “gandurile” si ne impiedica sa ne rugam curat, trebuie sa rabdam si sa strigam: “miluieste-ma pe mine!”. Prin aceasta impotrivire activa, transformam, putin cate putin, natura umana cazuta, care face din noi copiii primului Adam. Luptam, si aceasta lupta trebuie sa fie, cu adevarat, profunda, sa imbrace o forma cosmica. Nu, noi nu suntem doar niste indivizi atacati de “ganduri”. Cu rabdare sa strigam: “Miluieste-ma, miluieste-ma!”. Iata maniera de a rezista “gandurilor” urate si de a le impiedica sa ne stapaneasca.
• Nu va descurajati prea repede, ci repetati rugaciunea, pana cand ea se va intipari in mintea voastra. “Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”. Cand rostim aceasta rugaciune, stabilim cu Hristos o relatie personala care scapa ratiunii noastre. Viata lui Hristos patrunde treptat in noi.
• Unii se roaga cu gandul, cu mintea. Or, nu poate exista rugaciune acolo unde nu e participarea inimiii. In rugaciune, inima si mintea sunt, in mod indisolubil, unite.
• Rugati-va in camera voastra. Unii vor putea sa se scoale cu o ora mai devreme, altii cu o jumatate de ora, altii cu un sfert de ora sau zece minute. Asta depinde de puterile fiecaruia. Dar trebuie s-o faceti. Astfel, inima si mintea voastra se vor obisnui sa traiasca mereu si pretutindeni cu rugaciunea. Cand rostiti rugaciunea lui Iisus, impiedicati orice alt gand sa va atace. Cei care sunt incepatori in viata duhovniceasca trebuie sa invete sa lupte impotriva poftelor trupesti.
• Rugati-va seara, dimineata si in celelalte clipe ale vietii voastre de zi cu zi. Rugati-va pentru altii. Numai prin unitate in Duhul Sfant veti fi capabili sa lucrati mantuirea voastra. Rugati-va pentru semeniii vostri si cereti lui Dumnezeu sa va binecuvinteze prin rugaciunile lor.
• Cand ne rugam pentru o persoana bolnava, rostim numele ei si ne gandim la ea cerand lui Dumnezeu sa o vindece. Nu este o iluzie, ci o realitate. Nu este un pacat, ci o atitudine de iubire crestineasca pentru fratele nostru.
• Cand sufletul nostru este in intregime indreptat spre Dumnezeu, toate intrebarile inceteaza. Nu mai exista decat o intrebare: Cum sa dobandim pe Duhul Sfant in noi si sa-L pastram?
• In zborul sufletului spre Dumnezeu, putem atinge sfera rugaciunii curate. Cand rugaciunea devine curata, o altfel de vedere se naste in om. Tot ceea ce a asimilat in aceasta lume, prin experienta sau prin studii, este depasit. In starea de rugaciune, omul nu-si cunoaste nici varsta, nici starea sociala sau ierarhica. Toate detaliile vietii pamantesti sunt depasite. Intelegem mai bine sensul cuvintelor lui Hristos: Si in ziua aceea, nu Ma veti mai intreba despre nimic.
• Cum sa ne comportam in Biserica? Trebuie sa fim incordati si concentrati; sa avem o tensiune, adica o atentie foarte mare pentru ca sa nu fim distrasi de lucruri superficiale si de ganduri straine. (…)
• Doar printr-o experienta indelungata, ce poate dura luni si ani, putem dobandi, incetul cu incetul, o atitudine crestineasca in rugaciune.
• Fiti nebuni, nebuni precum adevaratii asceti! De ce nebuni? Pentru ca a fi crestin inseamna a trai pe doua planuri in acelasi timp: in prezent si in vesnicie.
• O repet: sa ne sporim acum atentia pentru zidirea vietii noastre.
• Pastrati toate acestea in constiinta voastra si viata va va fi plina de interes, nu doar in fiecare zi, ci in fiecare clipa.
• Nu uitati aceste cuvinte. Dumnezeu v-a dat timp pentru a lucra la mantuirea voastra vesnica. Nu-l irositi!
• Sa pastram aceasta trezvie, care mentine trupul intr-o tensiune permanenta. Datorita acestei tensiuni, chiar dormind putem pastra in minte scopul vietii noastre. Rugaciunea poate sa patrunda pana in ceea ce psihologii numesc subconstient. Un adevarat ascet se cerceteaza pe sine mereu, chiar si in somn. Daca mintea sa este invadata de ganduri urate, el se scoala si se roaga. Astfel, putin cate putin, constiinta va lumina tot ceea ce facem zilnic.
• Nu lasati ca lucrurile acestei lumi sa va imprastie mintea. Concentrati-va toata atentia, dedicati-va toata puterea unei vieti care sa corespunda duhului poruncilor Evangheliei.

(extrase din aforismele duhovnicesti incluse in volumul: Arhimandritul Sofronie, Din Viata si din Duh [editia veche], Editura Pelerinul, Iasi, 1997 - carte care a aparut recent, intr-o noua traducere, deosebita, a parintelui Rafail Noica, la Editura Reintregirea)

Din aceeasi carte:

• Spalarea picioarelor – razboiul tacut impotriva duhului lumii
• Parintele Sofronie – Cuvinte duhovnicesti de cea mai mare adancime despre lumea contemporana

Legaturi:

• CARTE-EVENIMENT: “Cunosc un om in Hristos: Parintele Sofronie de la Essex” de Mitropolit Hierotheos Vlachos (extrase)
• Cuviosul Sofronie Saharov: SFATURI SI EXPLICATII DUHOVNICESTI ESENTIALE PENTRU VIATA DE FAMILIE (I). CUM SA NE CRESTEM COPIII? PENTRU CE ESTE CASATORIA?
• Arhimandritul Sofronie Saharov: „Traim in vremurile de pe urma. Judecata se poate petrece si acum”. CARE E CONDITIA DEOSEBIRII DUHURILOR?
• “Daca Parintele Sofronie nu este sfant, atunci nimeni nu e sfant!”
• Noi marturii despre Sfintii Siluan si Sofronie. DARUL CUVANTULUI TAMADUITOR SI TAINA “REPETITIEI” DUHOVNICESTI
• CUVIOSUL SOFRONIE (†11 iulie 1993) DESPRE ORBIREA OMULUI CONTEMPORAN: “In afara smereniei sau fara smerenie nu este si nici nu poate fi iubire”
• Cuviosul Sofronie Saharov despre razboaie si oamenii zdrobiti ai vremii noastre: “SCRIU DINTR-O PROFUNDA DURERE A SUFLETULUI MEU SI NU SOCOTI LUCRUL ACESTA A FI UN PESIMISM NEMODERAT”
• Cuviosul Sofronie, ucenicul Sfantului Siluan despre rugaciune si Liturghie dincolo de formalism
• Parintele Sofronie despre ratacirile academismului teologic si teologia vietii fara de pacat
• PARINTELE SOFRONIE SAHAROV: “Nu inteleg o credinta adogmatica…”
• SUFERINŢELE PRIN CARE SE CUNOAŞTE UNIMEA OMENIRII – CALE A MÂNTUIRII ÎN VREMEA NOASTRĂ