Război întru Cuvânt

• A fi ucenicul lui Iisus nu însemnează a te opri la mijlocul uceniciei. A fi ucenicul lui Iisus însemnează o prevedere, un război şi a-ţi zidi o cetate. A nu-ţi face socoteala aceasta însemnează a te face de râs. Iar a nu te face de râs însemnează a-L urma pe Iisus în toată calea vieţii Sale pământeşti, chiar dacă ultimul pas al căii îl vei avea de făcut răstignit pe o cruce. „Dumnezeu poartă paşii omului”, iar acestea sunt marile hotărâri spre El.

• Vecinul tău bate crâşmele, verişoara ta a fugit necununată, feciorul tău fuge de biserică, copiii tăi umblă la joc seara şi scuipă după preot. N-ai pe nimeni de adus la Iisus? Poate ai de gând să te aduci pe tine.

• Nu te simţi mai aproape de Dumnezeu şi de oameni ca de pe Cruce (dupa ce ai trecut prin calvarul „crucii”). Dar nouă nu ne-a fost rînduită, pentru că nu suntem vrednici.

• Eu nu va dau neapărat canoane, mătănii, rugăciuni şi post, ci vă îndemn să vă schimbaţi purtările şi să-I mulţumiţi lui Dumnezeu pentru crucea pe care v-a dat-o, că Sfânta Biserică, Sfânta Împărtăşanie le ştiţi – dar faptul acesta l-am găsit de cuviinţă să vi-l spun mai mult. Vreau să schimb lacrimile voastre în bucurie, că mulţumind lui Dumnezeu de toate durerile şi schimbându-vă purtările vă veţi bucura. O veţi face?
• Dometie, un călugăr tânăr de la Muntele Athos, era foarte vesel, tot timpul cânta. Într-o zi l-am găsit în chilie plîngînd şi l-am întrebat, de ce plânge. Mi-a răspuns că l-a părăsit Dumnezeu. Eu l-am întrebat, cum? Şi a zis: – Nu mai am niciun necaz, „sunt scutit de supărări”. Care dintre voi aţi plînge, pentru faptul că v-a părăsit Dumnezeu, în cazul că v-a luat crucea? Căci nu v-a bătut nimeni piroane în mâini şi nici cunună de spini nu v-a pus pe cap. Sfântul Apostol Pavel zice aşa: „Roagă-te neîncetat, munceşte neîncetat şi mulţumeşte lui Dumnezeu neîncetat pentru toate bucuriile şi durerile pe care ţi le-a dăruit” (I Tesaloniceni 5, 16-18). Continuare»

4 Comentarii »

• Cititi si: Astazi in casa ta trebuie sa raman!

Arhimandritul Sofronie Saharov:

“(…) Pentru ce, insa, rusinea spovedaniei se preface in putere care biruieste patimile si pacatul? Si pentru ce starea acestei fapte il aseaza pe om in calea vietii?

Intrebarile de mai sus se vor face intelese indata, daca cercetam pericopa evanghelica despre Zaheu din Ierihon. Acest om de vaza si bogat, incepator al vamesilor, a fost stapanit de dorinta “sa vada cine este Iisus“. Lucrul acesta era anevoios din pricina inaltimii sale mici, cat si a multimii aflate de fata. Zaheu a luat asupra-si de bunavoie rusinea si putinta de a fi luat in ras de multime, si, pentru a-L vedea pe Iisus, “s-a suit intr-un sicomor“.

Cand Domnul a ajuns in acel loc, a luat aminte la Zaheu; l-a poftit sa se pogoare si sa-L intalneasca. I-a facut chiar si cinstea de a-l cerceta in casa lui si a ramane impreuna cu el. Insa rodul acestei vizite este unul minunat. Uitand de cele ale lumii, Zaheu s-a indreptat. Nedreptatea faradelegilor trecutului sau a fost indreptata prin “intoarcerea impatrita“. Si, in chip firesc, asa precum adevereste insasi gura cea sfanta a Mantuitorului Dumnezeu, “s-a facut mantuire casei” lui Zaheu. Continuare»

2 Comentarii »

“La omul stapanit de patimi pervertirea conştiinţei e in acelaşi timp mare si subtilă. In viaţa duhovnicească, omul posedat de o patima face adeseori ca această patimă să treacă drept o căutare dezinteresata a adevărului şi binelui, ba uneori chiar o lupta pentru slava lui Dumnezeu. In numele lui Hristos Care S-a predat mortii pentru vrăjmaşii Săi, oamenii sunt adeseori gata să verse sânge, nu însă propriul lor sânge, ci pe cel al „fraţilor” lor ‘vrăjmaşi’”.

Incercari duhovnicesti

Dumnezeu nu e întotdeauna uşor de suportat pentru om. In răstimpurile, în general extrem de îndelungate, în care harul îl părăseşte pe om, Dumnezeu poate să-i apară ca un tiran neînduplecat. Omul care, în ciuda eforturilor şi ostenelilor sale împinse până la extrem, se simte părăsit de milostivirea dumnezeiască, îndură astfel de suferinţe încât ar renunţa, dacă ar fi cu putinţă, la orice formă de existenţă.

Care e, aşadar, natura acestor suferinţe? Nu e uşor de răspuns la această  întrebare. Continuare»

2 Comentarii »

Despre viaţa bisericească contemporană – articolul „Unitatea Bisericii”.

Despre corelaţia dintre general şi particular în viaţa bisericească

The Old Rectory, 24 august 1973

Dragă Maria, Pace ţie!

Mi-ai spus că pe voi toţi vă interesează să aflaţi cum privesc viaţa bisericească contemporană împreună cu problemele cele mai actuale ale zilelor noastre. Pentru a răspunde la rugămintea ta, consider că trebuie să expun câteva idei fundamentale, exprimate de mine încă prin anii ‘50 [1]. Continuare»

2 Comentarii »

Din: “Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul de arhimandritul Sofronie“:

Despre deosebirea intre iubirea crestina si dreptatea omeneasca

“Oamenii au de obicei o concepţie juridică despre dreptate. Ei resping ca nedreaptă ideea ca cineva să ia asupra lui responsabilitatea greşelii altuia. Acest lucru nu cadrează cu conştiinţa lor juridică. Dar duhul iubirii lui Hristos vorbeşte altfel. Potrivit duhului acestei iubiri, a împărtăşi responsabilitatea greşelii celui pe care-l iubim şi chiar a o lua cu totul asupra noastră nu este un lucru ciudat, ci cu totul firesc. Mult mai mult, numai luând asupra noastră greşeala altuia se descoperă autenticitatea iubirii şi ne dăm cu adevărat seama de aceasta; unde ar mai fi sensul iubirii, dacă n-am păstra din ea decât latura plăcută? Dar când luăm în mod liber asupra noastră greşeala şi durerile făpturii iubite, atunci iubirea atinge desăvârşirea sub toate aspectele ei.

Mulţi oameni nu pot sau nu vor să accepte de bunăvoie urmările păcatului strămoşesc al lui Adam. Ei spun: „Adam şi Eva au mâncat din pomul oprit, dar acest lucru nu mă priveşte. Sunt gata să răspund pentru păcatele mele, dar numai pentru ale mele, iar nu pentru păcatele altora“. Omul nu înţelege că, prin această mişcare a inimii lui, repetă în sine însuşi păcatul protopărintelui nostru, care devine astfel propriul său păcat şi propria sa cădere. Adam a tăgăduit responsabilitatea sa, aruncând greşeala asupra Evei şi a lui Dumnezeu Care-i dăduse această femeie, şi prin acest lucru a rupt unitatea omului şi unirea sa cu Dumnezeu. Astfel, de fiecare dată când refuzăm să ne asumăm responsabilitatea răului universal, a faptelor aproapelui nostru, repetăm acelaşi păcat şi rupem de asemenea unitatea omului. In rai, Domnul l-a chemat pe Adam la căinţă; ne e îngăduit să credem că, dacă în loc să se justifice, Adam şi-ar fi asumat responsabilitatea păcatului lor comun, al său şi al Evei, destinul lumii ar fi fost altul. In acelaşi chip, destinul lumii va fi diferit dacă vom răspunde pozitiv aceluiaşi Domn venit în trup şi Care-şi înnoieşte chemarea Sa la căinţă, şi dacă vom lua asupra noastră povara greşelilor aproapelui nostru. Continuare»

11 Comentarii »

Cititi si:

• IUBIREA DE VRAJMASI - PORUNCA “IMPOSIBILA”
• Arhim. Ioil: Predică la Duminica a XIX-a după Rusalii

“Cei ce-l urăsc pe fratele lor şi-l resping duc o existenţă amputată şi mutilată. N-au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu Care e Iubire ce îmbrăţişează toate, şi n-au găsit calea ce duce spre El”.

Despre iubirea de vrajmasi

“Orice sistem raţionalist îşi are propria structură logică, dialectica sa internă; de asemenea, lumea duhovnicească are şi ea – ca să ne exprimăm în mod convenţional – structura şi dialectica proprie. Dar experienţa duhovnicească are o dialectică cu totul deosebită şi care nu coincide cu demersul obişnuit al gândirii.

Astfel spiritelor raţionaliste le-ar putea părea ciudat faptul că fericitul stareţ vede în iubirea de vrăjmaşi criteriul adevăratei credinţe, al adevăratei comuniuni cu Dumnezeu, semnul autenticei lucrări a harului. Continuare»

31 Comentarii »

“Gândiţi-vă la cele spuse şi veţi vedea că un asemenea mod impersonal de a aborda structura societăţii umane pierde sensul autentic al ascultării creştine inclus în poruncile lui Hristos, şi că în locul lui intervine „disciplina”. Desigur, aceasta din urmă e indispensabilă şi inevitabilă când oamenii trăiesc împreună, dar numai până la un anumit punct. Pierderea ascultării personaliste creştine nu va fi compensată de nici un succes exterior al „Instituţiei”, nici de realizările îmbinării armonioase a întregului”.

Despre legătura personală  cu Dumnezeul Personal

Domnul i-a spus lui Ponţiu Pilat: „Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr“. Sceptic, Pilat a replicat: „Ce este adevărul?” (In 18,37-38). Sigur că la această întrebare nu poate exista răspuns, n-a aşteptat să-l primească de la Hristos, ci a ieşit înaintea iudeilor.

Intr-un anume sens, Pilat avea dreptate; dacă prin „adevăr” înţelegem Adevărul ultim, care e izvorul a tot ce există, atunci întrebarea „Ce este adevărul?” nu poate avea răspuns. Continuare»

4 Comentarii »

Partile anterioare:

• Fost-a un om pe pamant mistuit de dorinta lui Dumnezeu… SILUAN ATHONITUL 
• Sfantul Siluan Athonitul – Copilaria si anii tineretii. “ROAGA-TE CA LUMEA SA NU MA TINA!”

LA MUNTELE ATHOS

Semion a sosit la Sfantul Munte in toamna anului 1892 si a intrat in manastirea Sfantului si Marelui Mucenic Pantelimon sau Russikon [a rusilor]. Incepea pentru el o noua viata, o viata de nevointa monahala.

Potrivit traditiei athonite, tanarul novice, sau „fratele Semion”, a trebuit sa petreaca cateva zile retras pentru a-si aduce aminte toate pacatele savarsite in cursul vietii sale, sa le insemneze in scris si apoi sa mearga sa se marturiseasca unui duhovnic. Chinurile iadului pe care le indura au facut sa se nasca in el un simtamant aprins si nestavilit de cainta. In Sfanta Taina a Spovedaniei a vrut sa-si elibereze sufletul de tot ce apasa asupra lui si, de aceea, plin de bunavointa si cu frica mare, si-a marturisit toate faptele vietii sale, fara sa incerce ori sa se justifice cu nimic. Continuare»

10 Comentarii »

“Am luat cunostinta de o conversatie intre Sfantul Siluan Athonitul si un arhimandrit care isi desfasura activitatea misionara printre non-ortodocsi. Acest arhimandrit il stima mult pe staret si a venit in diverse randuri sa vorbeasca cu el cu ocazia sederilor sale la Sfantul Munte.

Staretul l-a intrebat cum anume predi­ca. Arhimandritul, care era inca tanar si lipsit de experienta, a strigat gesticuland si miscandu-se din tot trupul: Continuare»

2 Comentarii »

• Cititi prima parte: Fost-a un om pe pamant mistuit de dorinta lui Dumnezeu… SILUAN ATHONITUL

Copilăria şi anii tinereţii

Viaţa fericitului stareţ Siluan a trecut fără întâmplări deosebite pentru cine priveşte lucrurile din afară. Până la vârsta înrolării în armată, a fost cea a unui sărman ţăran rus; apoi, în perioada serviciului militar, a fost viaţa unui simplu soldat; în sfârşit, la mănăstire, timp de patruzeci şi şase de ani, a fost viaţa monotonă a unui simplu monah.

Din arhivele mănăstirii aflăm următoarele:

„Părintele Siluan, schimonah. Numele civil: Semion Ivanovici Antonov, ţăran din gubernia Tambov, districtul Lebedinsk, satul Şovsk. Născut în 1866. Sosit la Sfântul Munte în 1892. Monah în 1896, schimomah în 1911. Ascultări: la moară, la Kalamareia [moşia mănăstirii în afara Athosului], la Vechiul Russikon, la economat. Dece­dat la 24 septembrie 1938.”

Între cuvintele „născut” şi „decedat” nimic neobişnuit, nimic de povestit. Iar a ne atinge de viaţa lăuntrică a unui om înaintea lui Dumnezeu e un lucru în acelaşi timp indiscret şi îndrăzneţ. A dezvălui în piaţa publică a acestei lumi „adâncul inimii” unui creştin e aproape un sacrilegiu. Dar, siguri de faptul că stareţul care e ieşit din această lume ca biruitor asupra lumii nu mai are de acum nimic de ce să se teamă, şi că nimic n-ar mai putea tul­bura odihna sa veşnică în Dumnezeu, vom cuteza să facem aici povestirea măcar în parte a vieţii sale atât de bogate, având în vedere micul număr al celor ce sunt ei înşişi atraşi spre aceeaşi viaţă în Dumnezeu.

Pentru fiecare om arena în care se desfăşoară lupta sa du­hovnicească e înainte de toate propria sa inimă. Cine a învăţat să pătrundă în inima sa va şti să aprecieze cum se cuvine cuvântul prorocului David: „Inima omului e un adânc” (Ps 63, 7). Adevărata viaţă creştină se petrece aici, în adâncul inimii, în acest abis ascuns nu numai de privirile străine, dar, în deplină­tatea lui, ascuns şi omului însuşi. Cine a pătruns în aceste taini­ce palate a simţit fără îndoială o uimire negrăită în faţa miste­rului existenţei. Cel care cu o minte curăţită s-a dedicat unei intense contemplaţii a „omului său lăuntric” va înţelege că a ob­serva în totalitate, chiar şi numai pentru scurt timp, desfăşurarea propriei sale vieţi este cu neputinţă. Va recunoaşte deopotri­vă şi neputinţa de a surprinde pe viu procesele vieţii duhovni­ceşti ale inimii sale, care, în profunzimea ei ultimă, atinge Fiinţa cea mai presus de mişcare şi proces. Şi totuşi, în paginile ce ur­mează sarcina noastră va consta tocmai în descrierea procesului creşterii duhovniceşti a unui mare ascet.

Nu, nu ne vom impune o sarcină irealizabilă. Fiindcă nu vom atinge decât în parte etapele vieţii sale care ne sunt cele mai bi­ne cunoscute. Cu atât mai mult nu vom fi înclinaţi să facem psi­hanaliză, dat fiind că acolo unde lucrează Dumnezeu ştiinţa în­cetează de a mai putea fi aplicată. Continuare»

7 Comentarii »