“Însuşirea creştină neabătută, de neîncredere în gândurile şi simţirile cele „bune”, li s-a făcut lor cu totul străină. Ca urmare, experienţele „spirituale” şi arătările duhurilor sunt poate mai obişnuite astăzi decât în oricare altă vreme a veacurilor creştine şi omenirea lesne-încrezătoare este pregătită să primească teoria „new age” a minunilor spirituale, sau o „nouă pogorâre a Duhului Sfânt”, pentru a lămuri acest fapt. Omenirea s-a împuţinat atât de mult duhovniceşte, socotindu-se „creştină” chiar în vreme ce se pregăteşte pentru veacul „minunilor” drăceşti, care reprezintă un semn al vremurilor de pe urmă”.

PARINTELE SERAFIM ROSE:

Salasul din vazduh al duhurilor

“Pentru a înţelege care este sălaşul în care intră sufletul după moarte, trebuie să-l socotim întru toată alcătuirea firii omeneşti. Va trebui să cunoaştem firea omului înainte de căderea lui, schimbările care s-au săvârşit după cădere, şi înţelegerea pe care o are omul pentru a intra în legătură cu fiinţele cele duhovniceşti.

Poate că cea mai scurtă expunere despre aceste subiecte, trebuie să se afle în aceeaşi carte a Episcopului Ignatie Brianceaninov, despre care am mai vorbit, şi în care se găseşte învăţătura ortodoxă despre îngeri (vol. III al colecţiei). Episcopul Ignatie scrie un capitol al cărţii despre „simţirea duhurilor” – adică, despre arătările îngereşti şi diavoleşti care se arată oamenilor. În cele ce urmează, vom cita acest capitol, care prezintă învăţătura ortodoxă, aşternută pe hârtie cu dreptate şi întru adevăr, de către unul dintre marii părinţi ortodocşi ai vremurilor moderne.

1. Firea cea dintâi a omului

„Înainte de căderea omului, trupul său era nemuritor, străin de neputinţe, străin de urâciune şi de greutăţile de acum, nu cunoştea păcatul şi simţirile trupeşti, care acum i se par lui, fireşti” (Sf. Macarie cel Mare, Omilia 4).

Simţirile sale erau fără de asemănare, cu mult mai alese, lucrarea lor era fără de asemănare mai largă şi în întregime slobodă. Fiind îmbrăcat cu un astfel de trup, cu astfel de simţuri, omului i-a stat în putinţă să perceapă duhurile, pe a căror treaptă se afla omul însuşi, prin sufletul lui. Omului îi stătea în putinţă să vorbească cu aceste duhuri, să aibă acea vedenie dumnezeiască şi să vorbească cu Dumnezeu, lucru care stă în firea duhurilor sfinte. Trupul sfânt al omului nu era o piedică pentru aceasta, el nu despărţea omul de lumea duhurilor. Îmbrăcat într-un astfel de trup, omul avea putinţa de a vieţui în rai, în care acum numai sfinţilor le stă în putinţă să sălăşluiască, şi numai cu sufletele lor, iar numai după înviere se vor înălţa şi trupurile care se vor uni cu sufletele lor. În zilele acelea, aceste trupuri vor lăsa în mormânt întinarea pe care şi-au luat-o asupră-le după cădere; în zilele acelea se vor înduhovnici, şi chiar se vor face duhuri după grăirea Sfântului Macarie cel Mare (Omilia 6; cap. 13), şi vor arăta în ei înşişi aceste însuşiri, care le-au fost date la zidirea lor. În zilele acelea, oamenii vor intra din nou în rândul duhurilor sfinte şi se vor afla în legătură deschisă cu ele. Putem vedea chipul trupului, care va fi deodată atât trup, cât şi duh, în trupul Domnului nostru Iisus Hristos după înălţarea Lui.

2. Căderea omului

„Prin cădere, atât sufletul, cât şi trupul omului s-au schimbat. În înţeles mărginit, căderea era de asemenea o moarte pentru ei. Ceea ce vedem şi numim moarte este, într-un înţeles mai profund, numai despărţirea sufletului de trup, amândouă fuseseră deja mai înainte osândite la moarte, prin moarte veşnică! Neputinţele trupului nostru, înrobirea lui faţă de lucrarea potrivnică a feluritelor materii din lumea materială, starea lui de învârtoşare, alcătuiesc urmările căderii. Din pricina căderii, trupul nostru a intrat în acelaşi rând cu trupurile animalelor; el are o viaţă care este asemenea firii lui căzute. Trupul slujeşte sufletului ca închisoare şi mormânt.

Aceste cuvinte pe care le-am folosit noi sunt tari. Dar chiar şi aşa, ele nu arată în chip potrivit pogorârea trupului nostru din înălţimea stării duhovniceşti la starea trupească. Omul trebuie să se curăţească prin pocăinţă adâncă, omul trebuie să simtă cel puţin până la o anumită treaptă libertatea şi înălţimea stării duhovniceşti pentru a dobândi o înţelegere a stării de stricăciune a trupului nostru, condiţia morţii lui pricinuită de înstrăinarea de Dumnezeu.

În această stare de moarte, din pricina învârtoşării prea mari, simţurile trupeşti sunt neputincioase de a intra în legătură cu duhurile, oamenii nu le văd, nu le aud, nu le simt. Astfel, securea tocită nu se mai poate folosi potrivit menirii sale. Duhurile sfinte ocolesc legătura cu oamenii care nu se învrednicesc de o asemenea legătură; în vreme ce duhurile căzute, care ne-au tras în căderea lor, s-au amestecat cu noi şi, fiindcă ne prind în strânsoare cu mai multă lesniciune, se străduiesc să se facă nevăzute pentru noi, atât ele însele, cât şi legăturile lor. Şi atunci când ele se descoperă, o fac pentru a-şi întări stăpânirea asupra noastră.

Noi toţi cei care suntem robi ai păcatului, trebuie să pricepem că legătura cu sfinţii îngeri este nefirească pentru noi, din pricina înstrăinării noastre de ei, prin cădere; pentru aceeaşi pricină este firească pentru noi legătura cu duhurile căzute, pe a căror treaptă ne aşezăm cu sufletul nostru; căci duhurile care se arată prin simţuri oamenilor care se află într-o stare de păcat şi cădere, sunt draci şi nici pe departe nu sunt sfinţi îngeri. ’Sufletul întinat’, zice Sf. Isaac Sirul, ’nu intră în sălaş curat şi nu se aşează laolaltă cu duhurile sfinte’ (Omilia 74). Sfinţii îngeri se arată numai oamenilor sfinţi care au refăcut legătura cu Dumnezeu şi cu îngerii Lui, printr-o viaţă sfântă”.

3. Legătura cu duhurile căzute

„Deşi în arătările lor înaintea oamenilor, dracii îşi iau de obicei înfăţişare de îngeri de lumină pentru a amăgi mai uşor, deşi ei se străduiesc uneori să lămurească oamenii că sunt suflete omeneşti şi nu draci (acest chip de înşelare de acum, reprezintă o oarecare modă printre draci, din pricina unei aplecări oarecare a oamenilor din zilele noastre, de a crede în aceasta); chiar dacă ei prevăd uneori viitorul; şi chiar dacă descoperă taine – chiar şi aşa, oamenii nu trebuie să creadă în ei cu nici un chip. Ei amestecă adevărul cu minciuna; adevărul este folosit numai atunci când au nevoie de o înşelare mai prielnică. Satan se schimbă într-un înger de lumină, şi slujitorii lui în slujitori ai dreptăţii, a spus Sf. Apostol Pavel” (II Cor. 11, 14-15) (Episcopul Ignatie, Opere complete, vol. III, pag. 7-9).

„Toţi oamenii trebuie să ne ţinem departe de aceste duhuri şi pentru nici o pricină să nu avem încredere, atunci când ele se ivesc prin simţiri, nici să nu începem să vorbim cu ele, nici să nu le dăm vreun fel de atenţie, să cunoaştem că arătarea lor este cea mai mare şi mai primejdioasă ispită. Când vine o astfel de ispită, omul trebuie să-şi îndrepte mintea şi inima către Dumnezeu, cu o rugăciune pentru milă şi pentru scăparea de ispită. Dorinţa de a vedea duhuri, iscodirea de a descoperi ceva despre ele şi de la ele, este un semn al celei mai mari nebunii, şi este necunoaşterea totală a tradiţiilor Bisericii Ortodoxe cu privire la morală şi la viaţa lucrătoare. Cunoaşterea duhurilor se dobândeşte în chip mai deosebit decât chipul în care socoteşte cel care trece printr-o asemenea împrejurare şi este lipsit de experienţă şi este plin de uşurătate. Vorbirea deschisă cu duhurile este cea mai mare nenorocire pentru cei lipsiţi de experienţă, sau le slujeşte ca pricină pentru cele mai mari nenorociri.

Scriitorul de insuflare dumnezeiască a cărţii Facerea, spune că după căderea celor dintâi oameni, Dumnezeu, în rostirea osândei asupra lor, înainte de izgonirea lor din rai, a făcut pentru ei haine de piele şi i-a îmbrăcat cu ele (Facerea 3, 21). Hainele de piele, aşa cum desluşesc Sfinţii Părinţi, (Sf. Ioan Damaschin, Arătarea cea adevărată a credinţei ortodoxe, Cartea 3, cap. 1), semnifică trupul omului de pe treapta de jos care, la cădere, s-a făcut stricăcios; el şi-a pierdut subţirimea şi firea duhovnicească şi a primit starea învârtoşată de acum. Deşi pricina cea dintâi pentru această schimbare a fost căderea, totuşi schimbarea s-a făcut sub înrâurirea Ziditorului Atotputernic, în mila Lui de negrăit pentru noi, şi pentru marele bine al nostru. Printre celelalte urmări de folos pentru noi, care vin din starea în care se află trupul nostru acum, ar trebui să arătăm una: prin învârtoşarea trupului nostru ne-am făcut neputincioşi să simţim duhurile, în al căror sălaş am căzut … Înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu a aşezat o piedică între oamenii izgoniţi din rai pe pământ şi duhurile care fuseseră izgonite pe pământ din cer; această piedică este materialitatea grosolană a trupului omenesc. Astfel lucrează ocârmuitorii pământeşti care îi despart pe făcătorii de rele, de lume, prin zidul unei închisori, ca nu cumva ei să pricinuiască rău acestor oameni, după propria lor dorire şi să strice şi alţi oameni (Sf. Ioan Casian, Convorbirea 8, cap. 12). Duhurile căzute lucrează asupra oamenilor, aducându-le gânduri şi simţiri pline de păcat; dar foarte puţini oameni ajung să vadă duhurile” (Episcopul Ignatie, op. cit. pag. 11-12).

„Sufletul, îmbrăcat în trup, împrejmuit şi despărţit prin acesta de lumea duhurilor, cunoaşte cu încetul, şi dobândeşte dreapta judecată de a deosebi binele de rău, prin cercetarea legii lui Dumnezeu, sau, ceea ce este acelaşi lucru, prin cercetarea creştinismului (Evrei 5, 14). Atunci îi este îngăduită vederea duhovnicească a duhurilor, şi dacă aceasta se face după rânduiala lui Dumnezeu, care îl călăuzeşte, de acum încolo, amăgirea şi înşelarea sunt cu mult mai puţin primejdioase, aducând ca folos experienţa şi cunoaşterea.

La despărţirea sufletului de trup prin moartea cea văzută, intrăm din nou în rândul şi în lumea duhurilor. De aici, este limpede că pentru o intrare potrivită în lumea duhurilor, este foarte trebuincioasă buna cunoaştere a legii lui Dumnezeu, la vremea cea bine socotită, că tocmai pentru această cunoaştere El a hotărât o vreme oarecare pentru fiecare om în parte, pentru pelerinajul său pe pământ. Acest pelerinaj se numeşte viaţă pământească.”

4. Deschiderea simţurilor

„Oamenii capătă putinţa de a vedea duhurile printr-o subţiere a simţurilor, care se săvârşeşte în chip nevăzut şi nedesluşit pentru om. El numai observă că deodată a început să vadă ceea ce înainte de aceasta nu vedea, şi ceea ce alţii nu văd; şi începe să audă ceea ce înainte de aceasta nu auzea. Pentru cei care cunosc o astfel de subţiere a simţurilor în lăuntrul lor, este foarte simplu şi firesc, chiar dacă acesta este un lucru de nepriceput pentru ei şi pentru alţii. Pentru cei care nu au cunoscut o astfel de subţiere, este uimitor şi de nepriceput. În acelaşi chip, este cunoscut tuturor că oamenii se pot cufunda în somn; dar ce fel de fenomen este somnul, şi în ce chip, nevăzut nouă, trecem de la starea de veghe la starea de somn, şi la uitarea de sine – aceasta rămâne o taină pentru noi.

Subţierea simţurilor prin care omul intră în legătură cu fiinţele din lumea nevăzută este numită în Sfânta Scriptură deschiderea simţurilor. Scriptura spune: Atunci a deschis Domnul ochii lui Valaam şi acesta a văzut pe îngerul Domnului, care stătea în mijlocul drumului cu sabia ridicată în mână (Numerii 22, 31). Fiind împresurat de potrivnici, proorocul Elisei, pentru a-l linişti pe slujitorul său cel înfricoşat, s-a rugat şi a zis: „Doamne, deschide-i ochii să vadă!” Şi a deschis Domnul ochii slujitorului şi acesta a văzut că tot muntele era plin de cai şi de care de foc împrejurul lui Elisei (IV Regi 6, 17)” (vezi şi Luca 24, 16-31).

„În locurile citate din Sfânta Scriptură, se vede limpede că mădularele trupului slujesc drept uşi şi porţi spre cămara lăuntrică în care sălăşluieşte sufletul, şi că aceste porţi sunt deschise şi închise la porunca lui Dumnezeu. În chipul cel mai înţelept şi milostiv, aceste porţi rămân mereu închise în oamenii căzuţi, ca nu cumva vrăjmaşii noştri juruiţi, duhurile căzute, să se năpustească asupra noastră şi să ne ducă la pierzare. Această măsură este cu mult mai însemnată prin aceea că noi, după cădere, ne aflăm în sălaşul duhurilor căzute, împresuraţi de acestea, înrobiţi de ele. Fiind cu totul neputincioase de a intra în lăuntrul nostru, ele ni se fac cunoscute din afară, pricinuind felurite gânduri şi închipuiri spurcate, şi prin aceasta aprinzând sufletul neştiutor la vorbirea cu ele. Omului nu-i este îngăduit să pună oprelişte purtării de grijă a lui Dumnezeu şi prin mijloacele sale proprii (prin îngăduirea lui Dumnezeu, iar nu prin voia Lui), să-şi deschidă simţurile şi să intre în legătură văzută cu duhurile. Dar tocmai aşa se întâmplă. Este limpede că, prin propriile sale mijloace, omul poate să intre în legătură numai cu duhurile cele căzute. Nu este obişnuit sfinţilor îngeri să ia parte la ceva ce nu este după voia lui Dumnezeu, ceva ce nu-I este bine plăcut lui Dumnezeu …

Ce-i atrage pe oameni să intre în legătură deschisă cu duhurile? Oamenii care au o minte luminată şi nu cunosc creştinismul în lucrare, sunt atraşi din iscodire, din neştiinţă, din necredinţă, fără a pricepe că intrând într-o astfel de legătură, îşi pot pricinui lor înşişi cel mai mare rău” (pag. 13-14).

„Socotirea că, cunoaşterea duhurilor cu ajutorul simţurilor are ceva de o aleasă însemnătate este greşită. Aflarea duhurilor numai cu simţurile, fără cunoaşterea cea duhovnicească, nu aduce înţelegerea cea dreaptă a duhurilor; ea aduce numai o înţelegere a lor pe din afară. Aflarea cu simţurile poate plăsmui cu mare lesniciune socotinţele cele mai greşite, şi cu adevărat, cel mai adesea, aceasta se întâmplă celor fără experienţă şi celor stricaţi de slava deşartă şi de mărirea de sine. Cunoaşterea duhovnicească a duhurilor se dobândeşte numai de către creştinii adevăraţi, în vreme ce oamenilor care duc cea mai desfrânată viaţă, le stă în putinţă să le cunoască cu simţurile … Sunt puţini oameni cărora le stă în putinţă aceasta prin alcătuirea lor firească, şi duhurile se arată înaintea puţinor oameni într-o împrejurare oarecare din viaţa lor. În ultimele două împrejurări, omul nu este de osândit, dar el trebuie să se ostenească din toate puterile ca să iasă din această stare, care este foarte primejdioasă. În vremurile noastre, mulţi oameni cutează a intra în legătură cu duhurile căzute prin mijlocirea magnetismului (spiritismului), în care vin de obicei duhurile căzute în chipul îngerilor de lumină, şi amăgesc şi înşeală cu ajutorul feluritelor poveşti neobişnuite, amestecând adevărul cu minciuna. Acestea pricinuiesc pururea mare tulburare sufletului şi chiar minţii” (pag. 19).

„Oamenii care văd duhuri, chiar sfinţi îngeri, prin mijlocirea simţurilor, nu ar trebui să-şi facă nici un fel de închipuiri despre ei înşişi: numai singură această simţire, nu este mărturie, oricare ar fi vrednicia celor care simt, pentru că nu numai oamenii stricăcioşi sunt în stare de aceasta, ci chiar şi animalele fără de judecată (Numerii 22, 23)” (pag. 21).

5. Primejdia legăturii cu duhurile

„Oamenilor care nu au cunoaşterea cea duhovnicească, vederea duhurilor cu ochii cei trupeşti le aduce pururea stricăciune, uneori mai mare, alteori mai mică. Aici, pe pământ, chipurile adevărului sunt amestecate cu chipuri ale minciunii (Sf. Isaac Sirul, Omilia 2), tot aşa cum într-o ţară binele este amestecat cu răul la un loc, tot aşa cum se întâmplă pe tărâmul alunecării îngerilor căzuţi şi al oamenilor căzuţi” (pag. 23).

„Omul care află duhurile cu simţurile poate fi înşelat cu lesniciune către a lui stricăciune şi pierzare. Dacă, în simţirea duhurilor, omul arată că are încredere în ele şi că nu le cunoaşte, acela va fi înşelat fără greş, va fi atras negreşit, acela va fi negreşit pecetluit cu pecetea înşelării, care nu este de priceput pentru cel gol de haina cunoaşterii, acela va fi pecetluit cu pecetea stricăciunii înfricoşătoare a duhului său; şi mai mult decât atât, putinţa îndreptării şi a mântuirii este adesea pierdută. Aceasta s-a întâmplat cu mulţi, foarte mulţi. S-a întâmplat nu numai cu păgânii, ai căror preoţi erau de cele mai multe ori în legătură nemijlocită cu dracii; s-a mai întâmplat nu numai cu mulţi creştini care nu cunosc tainele creştinismului şi din vreo pricină sau alta au intrat în legătură cu duhurile; s-a întâmplat cu mulţi ostenitori şi călugări care au aflat duhurile cu simţurile, fără să fi dobândit cunoaşterea duhovnicească a lor.

Intrarea dreaptă, după lege, în lumea duhurilor, este îngăduită numai de învăţătura şi lucrarea nevoinţei creştine. Toate celelalte mijloace sunt în afara legii şi oamenii trebuie să se lepede de ele căci sunt netrebnice şi primejdioase. Numai Dumnezeu este Cel Care îl duce pe ostaşul cel adevărat al lui Hristos, la cunoaşterea duhurilor. Când Dumnezeu călăuzeşte, nălucirile adevărului, în care se ascunde minciuna, se despart de adevăr; atunci i se dă ostenitorului, înainte de toate, cunoaşterea cea duhovnicească a duhurilor, descoperindu-i-se în amănunt şi cu hotărâre, însuşirile acestor duhuri. Numai după aceasta, unor sihaştri oarecare, li se îngăduie cunoaşterea duhurilor cu ajutorul simţurilor, prin care se întregeşte cunoaşterea lor primită prin duh” (pag. 24).

6. Câteva sfaturi practice

Din cuvântarea Sfântului Antonie, care se află în Viaţa sa scrisă de Sf. Atanasie (despre care s-a pomenit deja mai sus, ca izvor de căpetenie al cunoaşterii noastre despre lucrarea dracilor), Episcopul Ignatie primeşte sfaturi lucrătoare pentru ostenitorii creştini, despre cum să se socotească aceştia pentru cunoaşterea duhurilor cu ajutorul simţurilor, dacă s-ar întâmpla ca acelea să i se arate vreunuia. Acest lucru este de cea mai mare însemnătate pentru toţi cei care doresc să ducă o viaţă duhovnicească cu adevărat creştină în zilele noastre, când (pentru pricinile pe care vom încerca să le lămurim mai jos) aflarea duhurilor cu ajutorul simţurilor a ajuns să fie cu mult mai obişnuită decât până acum. Sf. Antonie ne învaţă:

„Trebuie să cunoaşteţi următoarele pentru ocrotirea voastră. Când se arată oarecare chip de vedenie, nu vă înfricoşaţi. Ci, oricare chip de vedenie s-ar arăta, mai înainte de toate întrebaţi bărbăteşte: ‘Cine eşti şi de unde vii?’ Dacă este o lucrare a sfinţilor, ei vă vor aduce pace şi vor schimba frica voastră întru bucurie. Dar dacă este o arătare drăcească, când află hotărâre în sufletul vostru, acela îndată se va cutremura, căci întrebarea slujeşte ca semn al sufletului celui întărit. Punând o întrebare ca aceasta, Iosua, fiul lui Navi, s-a lămurit de adevăr (Iosua 5, 13), şi potrivnicul nu s-a ascuns de Daniel (Daniel 10, 20)”.

(Episcopul Ignatie op. cit. pag. 43-44; Viaţa Sf. Antonie, ediţia englezească a colecţiei Eastern Orthodox Books, pag. 29).

După ce povesteşte despre chipul în care, chiar şi Sf. Simeon Stâlpnicul a fost oarecând aproape biruit de către un oarecare drac, care i s-a arătat lui în chip de înger, într-un car de foc (Vieţile sfinţilor, 1 septembrie), Episcopul Ignatie îi atenţionează pe creştinii ortodocşi de astăzi:

„Dacă sfinţii s-au aflat într-o primejdie ca aceea, de a fi înşelaţi de duhurile cele rele, această primejdie este şi mai înfricoşătoare pentru noi. Dacă sfinţii nu-i cunosc întotdeauna pe draci, care li s-au arătat lor în chipul sfinţilor şi al lui Hristos, cum este cu putinţă să socotim că noi îi vom cunoaşte fără să ne înşelăm? Singurul mijloc de scăpare din faţa acestor duhuri este să alungăm cu desăvârşire aflarea lor şi vorbirea cu ele, dându-ne seama că noi suntem nepotriviţi pentru asemnea vedere şi vorbire.

Învăţătorii sfinţi ai războiului duhovnicesc … poruncesc ostenitorilor cucernici să nu se încreadă în nici un fel de chip ori vedenie dacă s-ar arăta pe neaşteptate, nici să nu se pornească a vorbi cu duhurile acelea, nici să nu le dea nici un fel de atenţie. Ei poruncesc că în vremea unor asemenea arătări, omul trebuie să se păzească însemnându-se cu semnul crucii, să închidă ochii, şi cu conştiinţa neclintită a unuia ce este nevrednic şi nepotrivit de a vedea duhuri sfinte, să-L roage stăruitor pe Dumnezeu să ne ocrotească pe noi de toate cursele şi înşelările care sunt pornite cu vicleşug asupra oamenilor de către duhurile cele rele” (pag. 45-46).

Mai mult, Episcopul Ignatie îl citează pe Sf. Grigorie Sinaitul:

„Cu nici un chip să nu primiţi în lăuntrul ori în afara voastră, dacă vedeţi ceva cu ochii ori cu mintea, fie că este chip al lui Hristos sau al vreunui înger, sau sfânt, sau dacă s-ar plăsmui ori înfăţişa în minte vreo lumină prin lucrarea închipuirii. Căci prin fire îi este prea obişnuit minţii să se lase în voia închipuirilor, şi cu uşurinţă alcătuieşte chipurile pe care le doreşte. Acest lucru este obişnuit celor ce nu-şi poartă de grijă cu dreptate, şi prin aceasta ei singuri se păgubesc” (pag. 47-49).

Concluzii

În concluzie, Episcopul Ignatie ne învaţă:

„Singura intrare dreaptă în lumea duhurilor este învăţătura creştină şi punerea întru lucrare a nevoinţei creştine. Singura cunoaştere dreaptă a duhurilor este urcuşul duhovnicesc şi desăvârşirea creştină” (pag. 53).

“Când vine vremea rânduită de Unul Dumnezeu şi care numai de El este ştiută, vom intra fără greş în lumea duhurilor. Vremea aceea nu este departe de fiecare dintre noi. Fie ca Atotbunul Dumnezeu să ne îngăduiască să ne petrecem viaţa pământească în asemenea chip, ca de-a lungul zilelor vieţii noastre să avem oprită legătura cu duhurile cele căzute şi să putem intra în legătură cu duhurile cele sfinte, aşa încât, pe această temelie, când vom ieşi din trup, să ne putem număra în rândul duhurilor celor sfinte, iar nu al celor căzute!” (pag. 67).

Învăţătura Episcopului Ignatie Brianceaninov, scrisă cu peste o sută de ani în urmă, ar fi putut foarte bine să fie scrisă şi astăzi, prezentând cu atâta limpezime ispitele duhovniceşti ale vremurilor noastre, când „porţile simţirii” (pentru a folosi expresia popularizată de către un lucrător în acest domeniu, Aldous Huxley) au fost deschise în oameni, într-o măsură nevisată în vremea Episcopului Ignatie.

Cei care istorisesc acum experienţele lor de „după moarte”, se vădesc a fi la fel de încrezători în experienţele lor, ca oricare alţii care s-au rătăcit în trecut. În toată literatura contemporană despre acest subiect, sunt foarte puţine situaţii în care o persoană socoteşte cu dreaptă judecată, că cel puţin o parte a experienţei ar putea să vină de la diavol. De bună seamă, cititorul ortodox îşi va pune această întrebare şi va încerca să priceapă aceste experienţe în lumina învăţăturii duhovniceşti a părinţilor şi a sfinţilor ortodocşi.

Acum trebuie să mergem mai departe şi să vedem ce anume se întâmplă cu sufletul, după învăţătura ortodoxă, când acesta părăseşte trupul la moarte şi intră în lumea duhurilor”.

(Ieromonah Serafim Rose, “Sufletul dupa moarte”, Editura Sophia, 2007)

PARINTELE SERAFIM ROSE: Invatatura ortodoxa despre ingeri

“Ştim, din cuvintele lui Hristos Însuşi, că, la moarte, sufletul este întâmpinat de îngeri: Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam (Luca 16, 22).

Cu privire la forma în care apar îngerii, cunoaştem tot din Evanghelie: îngerul Domnului (a cărui) înfăţişare era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada (Matei 28, I 2-3); un tânăr îmbrăcat în veşmânt alb (Marcu 16, 5); doi bărbaţi în haine strălucitoare (Luca 24, 4); doi îngeri în veşminte albe (Ioan 20, 12). De-a lungul istoriei creştine, îngerii s-au arătat întotdeauna în aceeaşi formă, a unor tineri strălucitori cu veşminte albe. Tradiţia iconografică a înfăţişării îngerilor a fost, de asemenea, aceeaşi de-a lungul veacurilor, zugrăvind tocmai astfel de tineri strălucitori (adesea având aripi, care, desigur, sunt o trăsătură simbolică, ele nefiind de obicei văzute la arătarea îngerilor); iar al şaptelea Sinod Ecumenic din anul 787 a hotărât ca îngerii să fie întotdeauna înfăţişaţi în acest chip, ca bărbaţi. „Cupidonii” artei apusene din vremea Renaşterii şi de după aceea sunt de inspiraţie păgână şi nu au nimic de-a face cu adevăraţii îngeri.

Într-adevăr, nu numai în ceea ce priveşte redarea artistică a îngerilor, ci în toată învăţătura despre făpturile duhovniceşti, Apusul modern romano-catolic (şi protestant) a rătăcit foarte mult de la învăţătura Scripturii şi a vechii tradiţii creştine. Înţelegerea acestei rătăciri este de mare însemnătate pentru noi, dacă vrem să înţelegem adevărata învăţătură creştină despre soarta sufletului după moarte.

Episcopul Ignatie Briancianinov (+ 1867), unul dintre ma­rii Părinţi din vremurile apropiate nouă, şi-a dat seama de această rătăcire şi a închinat un întreg volum al scrierilor sale dării ei în vileag şi înfăţişării adevăratei învăţături ortodoxe despre acest subiect (vol. III în ediţia Tuzov, St. Petersburg 1886). Criticând părerile cuprinse într-o lucrare teologică romano-catolică clasică din veacul al XlX-lea (Abbe Bergier, Dictionnaire de Theologie), Sfântul Ignatie închină o mare parte a volumului său combaterii ideii moderne, întemeiate pe filosofia lui Descartes din veacul al XVII-lea, că tot ce este în afara lumii materiale aparţine lumii „spiritului pur”. Consecinţa unei astfel de idei este aşezarea Dumnezeului Ce­lui nemărginit pe aceeaşi treaptă cu diferitele duhuri mărgini­te (îngeri, demoni, sufletele celor adormiţi). Ideea a devenit foarte răspândită astăzi (cu toate că cei care şi-au însuşit-o nu îi înţeleg în întregime consecinţele) şi este cauza principală a confuziei moderne privitoare la lucrurile „spirituale”: există un viu interes pentru orice se găseşte dincolo de lumea mate­rială, adeseori fâcându-se foarte puţin deosebirea dintre ceea ce este dumnezeiesc, îngeresc, demonic, sau numai rodul închipuirii sau al unor neobişnuite puteri umane.

Abatele Bergier învăţa că îngerii, demonii şi sufletele ce­lor adormiţi sunt „perfect spirituale“; astfel fiind, ele nu sunt supuse legilor timpului şi spaţiului. Putem vorbi de „forma” sau „mişcarea” lor numai metaforic şi „au nevoie să fie îmbrăcate într-un trup subţire, atunci când Dumnezeu le îngădu­ie să lucreze asupra trupurilor“. Până şi o lucrare romano-catolică, altminteri bine informată, despre spiritismul modern reia această învăţătură, spunând, de pildă, că atât îngerii, cât şi demonii „pot împrumuta materialul necesar (pentru a se arăta oamenilor) de la o natură inferioară, însufleţită sau ne­însufleţită, înşişi adepţii spiritismului şi ai ocultismului şi-au însuşit aceste idei din filosofia modernă. Un apologet sofisticat al creştinismului supranatural, C. S. Lewis (care este anglican), critică după cum se cuvine moderna „concep­ţie despre Rai ca fiind pur şi simplu o stare sufletească“, dar el însuşi încă pare tributar, cel puţin în parte, părerii vremuri­lor moderne „că trupul şi locul şi mişcarea şi timpul sunt acum fără nici o însemnătate pentru cele mai înalte piscuri ale vieţii spirituale“. Asemenea idei sunt rodul unei simplifi­cări peste măsură a realităţii duhovniceşti, sub înrâurirea ma­terialismului modern şi din pricina pierderii legăturii cu învă­ţătura creştină şi trăirea duhovnicească autentice.

Pentru a înţelege învăţătura ortodoxă despre îngeri şi alte duhuri, trebuie mai întâi să dăm uitării opoziţia modernă, prea simplificată, dintre „materie şi spirit“. Adevărul este mai complex şi în acelaşi timp atât de „simplu”, încât cei care încă mai sunt capabili să îl creadă vor fi socotiţi de cei mai mulţi drept nişte „naivi care iau totul literal“. Episcopul Igna­tie scrie:

„Când Dumnezeu îi des­chide unui om ochii (duhovniceşti), acela poate vedea duhurile cu propriul lor chip“ (p. 216).

„Ingerii li s-au arătat întot­deauna oamenilor cu înfăţişare omenească” (p. 227).

De asemenea,

„din Scriptură se vede cu toată limpezimea că sufletul omenesc are înfăţişare de om în trup, asemeni tuturor celor­lalte duhuri create” (p. 233).

Sfântul citează foarte multe scrieri patristice pentru a dovedi adevărul celor spuse. Să ne întoarcem şi noi, aşadar, spre învăţătura Sfinţilor Părinţi.

Sfântul Vasile cel Mare, în cartea sa despre Sfântul Duh, spune că

„esenţa lor [a puterilor îngereşti] este duh aerian, da­că există (o asemenea esenţă), sau foc imaterial… De aceea se şi află într-un loc şi se fac văzute, înfăţişându-se celor vrednici cu corpurile proprii“.

Şi iarăşi:

„Se crede că fiecare dintre în­geri se află într-un anume loc. Pentru că îngerul care s-a pre­zentat lui Corneliu nu era în acelaşi timp şi lângă Filip (Fapte 10, 3; 8, 26), nici cel ce se întreţinea cu Zaharia la jertfelnic (Luca 1,11) nu se afla în acelaşi timp în cer, la locul său“.

De asemenea, Sfântul Grigorie Teologul învaţă:

„Lumini se­cundare după Sfânta Treime, cu slavă împărătească, sunt înge­rii străluciţi şi nevăzuţi. Ei înconjoară fără oprelişte Tronul cel mare, fiindcă sunt minţi ce se mişcă cu iuţime, flacără, şi du­huri dumnezeieşti care se poartă cu repeziciune prin văzduh“.

Astfel, îngerii, chiar fiind „duhuri” şi „pară de foc” (Psalm 103, 5, Evrei 1, 7) şi locuind într-o lume unde nu stăpânesc legile pământeşti ale timpului şi spaţiului, sunt totuşi mărgi­niţi de timp şi spaţiu în astfel de chipuri „materiale” (dacă putem spune aşa), încât unii Părinţi nu şovăie să vorbească despre „trupurile aeriene” ale îngerilor. In veacul al VIII-lea, Sfântul Ioan Damaschin, rezumând învăţătura Sfinţilor Pă­rinţi dinaintea sa, grăieşte astfel:

„Se spune că [îngerul] este necorporal şi imaterial în raport cu noi, deoarece tot ceea ce se spune în comparaţie cu Dumnezeu, singurul incomparabil, este grosolan şi material. În realitate, numai Dumnezeirea este imaterială şi necorporală.“

Şi iarăşi, el învaţă:

„Ingerii sunt circumscrişi, căci atunci când sunt în cer nu sunt pe pă­mânt, iar când sunt trimişi de Dumnezeu pe pământ, nu ră­mân şi în cer. Nu sunt limitaţi de pereţi, de uşi, de încuietori sau de peceţi, căci sunt nelimitaţi. Eu spun nelimitaţi. Cu toa­te acestea, ei nu apar aşa cum sunt celor vrednici, cărora Dumnezeu va voi ca ei să se arate, ci sub o formă oarecare, în aşa fel încât să-i poată vedea aceia cărora li se arată” .

Spunând că îngerii „nu apar aşa cum sunt”, Sfântul Ioan Damaschin nu îl contrazice, desigur, pe Sfântul Vasile, care învaţă că îngerii se înfăţişează „cu corpurile proprii“. Şi unul, şi celălalt spun adevărul, după cum se poate vedea din multe­le arătări ale îngerilor din Vechiul Testament. Astfel, Arhan­ghelul Rafael a fost tovarăşul de drum al lui Tobie vreme de multe săptămâni, fără să se fi bănuit măcar o dată că nu era făptură omenească. Totuşi, la sfârşit, când el a dezvăluit cine era, a spus: în toate zilele am fost văzut de voi, dar eu n-am mâncat nici n-am băut, ci numai ochilor voştri s-a părut aceasta (Tobit 12, 19). Şi cei trei îngeri care s-au arătat lui Avraam au părut că mănâncă şi au fost socotiţi oameni (Fa­cere cap. 18 şi 19). De asemenea, Sfântul Chirii al Ierusali­mului, în Catehezele sale, ne învaţă cu privire la îngerul vă­zut de Daniel:

„Când Gavriil, care este slugă a lui Dumnezeu, s-a arătat lui Daniel, îndată acesta s-a înspăimântat şi a căzut cu faţa la pământ; şi profetul n-a îndrăznit să-i răspundă până ce îngerul n-a fost silit să se prefacă în asemănarea fiului omului“.

Totuşi, în Cartea lui Daniel (capitolul 10) citim că şi la întâia arătare strălucitoare îngerul avea tot înfăţişarea unui om, doar că strălucirea era atât de mare (faţa lui ca fulgerul, ochii lui ca flăcările de foc, braţele şi picioarele lui străluceau ca arama lustruită), încât ochii omeneşti nu o puteau îndura. Prin urmare, înfăţişarea unui înger este asemenea celei omeneşti; însă, deoarece „trupul” îngeresc nu este materialnic şi numai vederea chipului său de foc, strălucitor, este de ajuns pentru a face să încremenească orice om care încă mai este în trup, este nevoie ca arătările îngerilor să fie potrivite oamenilor care le văd, apărând cu o înfăţişare mai puţin scânteietoare şi cutremurătoare decât au ei de fapt.

Despre sufletul omenesc, de asemenea, Fericitul Augustin învaţă că, atunci când sufletul este despărţit de trup,

„omul care se găseşte în această stare, chiar dacă numai în duh, nu în trup, totuşi se vede pe sine atât de asemenea propriului trup încât nu poate să-şi dea seama de nici o deosebire“.

Acest adevăr a fost confirmat în zilele noastre de experienţele personale ale miilor, poate, de oameni resuscitaţi.

Insă chiar dacă vorbim de „trupurile” îngerilor şi ale altor duhuri, trebuie să avem grijă să nu le atribuim trăsături groso­lan materiale. Până la urmă, învaţă Sfântul Ioan Damaschin, „înfăţişarea şi firea acestei materii, singur Făcătorul le în­ţelege” [3]. In Apus, Fericitul Augustin scria că este acelaşi lucru să vorbim despre „trupurile aeriene” ale demonilor şi ale altor duhuri sau să spunem că sunt pur şi simplu „fără trup”.

Însuşi Episcopul Ignatie era poate puţin prea mult aplecat spre a tâlcui despre trupurile îngerilor folosindu-se de cunoş­tinţele ştiinţifice despre gaze ale veacului al XlX-lea; din aceasta pricină s-a iscat o neînsemnată dispută între el şi Episcopul Teofan Zăvorâtul, care a socotit de trebuinţă să stăruiască asupra firii necompuse a duhurilor (care, desigur, nu sunt formate din molecule elementare, ca gazele). Cu toa­te acestea, în ceea ce priveşte învăţătura de căpătâi – „învelişul subţire” pe care îl au toate duhurile —, era în acelaşi gând cu Sfântul Ignatie. Poate că o neînţelegere asemănătoare asupra unui lucru de mică însemnătate sau a unei probleme de terminologie a fost pricina împotrivirii iscate în Apus în veacul al V-lea, când un Părinte latin, Sfântul Faust de Lerins, a propovăduit aceeaşi învăţătură a „materialităţii” relati­ve a sufletului, întemeiată pe cuvintele Părinţilor din Răsărit.

Deşi definiţia exactă a firii îngereşti nu o ştie decât Dumne­zeu, lucrarea îngerilor (cel puţin cea din lumea aceasta) poate fi cunoscută de oricine, căci despre aceasta sunt multe măr­turii, atât în Scriptură şi în scrierile patristice, cât şi în Vieţile Sfinţilor. Pentru a înţelege pe deplin arătările văzute de oameni pe patul de moarte, va trebui să cunoaştem îndeosebi cum se arată îngerii căzuţi (demonii). Îngerii buni se arată în­totdeauna cu propria lor înfăţişare (doar mai puţin strălucitori decât sunt de fapt) şi fac totul numai pentru a îndeplini voia şi poruncile lui Dumnezeu. Îngerii căzuţi, dimpotrivă, deşi apar uneori cu chipul lor (descris de Sfântul Serafim de Sarov, din proprie experienţă, ca fiind „hâd”), de obicei îşi iau diferite înfăţişări şi fac multe ,,minuni” cu puterile pe care le au prin supunerea faţă de stăpânitorul puterii văzduhului (Efeseni 2, 2). Sălaşul lor este văzduhul, iar lucrarea lor cea mai însemnată este ispitirea sau înfricoşarea oamenilor, pentru a-i târî împreună cu ei în pierzanie. Împotriva acestora este lupta creşti­nului:

Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sân­gelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva du­hurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri (Efeseni 6,12).

Fericitul Augustin, în tratatul său puţin cunoscut, Despre divinaţia demonilor, pe care l-a scris când a fost rugat să tâlcuiască unele dintre multele arătări demonice din lumea păgână, zugrăveşte bine întregul tablou al lucrărilor demonilor:

„Firea demonilor este astfel încât, prin simţurile proprii trupului aerian, ei întrec cu uşurinţă percepţia pe care o au tru­purile pământeşti, dar şi iuţimea acelora, deoarece, datorită puterii mai mari de mişcare a trupului aerian, ei întrec în chip neasemuit nu numai mişcările oamenilor şi ale fiarelor, ci până şi zborul păsărilor. Având aceste două însuşiri, în măsu­ra în care ele sunt trăsături ale trupului aerian, adică simţuri ascuţite şi mişcare iute, ei prezic şi spun multe lucruri pe care le află cu multă vreme înainte ca acestea să se petreacă. Oa­menii se miră de aceasta, din pricina încetinelii simţurilor omeneşti. De asemenea, datorită lungimii vieţii lor, au do­bândit o experienţă privitoare la cele ce se petrec mult mai însemnată decât cea pe care o câştigă oamenii în scurtul răs­timp al vieţii lor. Cu aceste însuşiri, datorate trupului aerian, demonii nu numai că prezic multe lucruri ce au să vină, ci şi săvârşesc multe minuni” .

Multe dintre „minunile” şi reprezentaţiile demonilor sunt zugrăvite în lungul cuvânt al Sfântului Antonie cel Mare din Viaţa sa scrisă de Sfântul Atanasie, unde se aminteşte despre „trupurile mai subţiri” ale demonilor. Viaţa Sfântului Ciprian, care mai întâi a fost vrăjitor, cuprinde şi ea numeroase pilde de schimbare a chipului sau de săvârşire de minuni de către demoni, povestite de cineva care a luat parte la ele.

O înfăţişare clasică a lucrării demonilor se găseşte în Con­vorbirile a şaptea şi a opta ale Sfântului Ioan Casian, marele părinte al Galiei din veacul al V-lea, cel dintâi care a adus Apusului întreaga învăţătură a monahismului răsăritean. Sfântul Ioan Casian scrie:

„Este atât de încărcat văzduhul de mulţimea duhurilor ne­curate, care mişună între pământ şi cer, mişcându-se fără li­nişte şi odihnă, încât cu multă înţelepciune pronia divină a fe­rit ochii oamenilor de vederea acestor duhuri rele. De teama asaltului lor, sau de groaza produsă de chipurile în care se transformă după cum vor şi cum le place, oamenii, nemaiputând suporta frica de ele, ar fi ajuns să fie mereu chinuiţi şi să sufere…

Că duhurile necurate sunt conduse de puteri mai rele decât ele şi sunt supuse acestora, în afară de acele mărturii ale Scripturilor şi de acest răspuns al Domnului la defăimările fa­riseilor: «Dacă Eu alung demonii în numele lui Beelzebul, căpetenia demonilor», ne învaţă şi vedeniile neîndoielnice, precum şi multele experienţe ale sfinţilor. Iată, de pildă, pe când unul dintre fraţii noştri călătorea prin acest pustiu, într-o zi, spre asfinţit, descoperind o peşteră, s-a oprit acolo, voind să facă în ea slujba de seară. Cât timp a cântat el, după obi­cei, psalmi în peşteră, a trecut de miezul nopţii. După ce a sfârşit slujba, s-a aşezat puţin să-şi refacă trupul obosit. Dar deodată a început să vadă cete de demoni care veneau împresurându-l din toate părţile. Înaintând într-o mulţime nesfârşită şi-ntr-un şir foarte lung, unele mergeau înaintea căpeteniilor, altele îi urmau. Acesta, mai înalt decât toţi şi mai îngrozitor la înfăţişare, când a ajuns în mijlocul peşterii, s-a oprit şi s-a aşezat pe un tron, pus de către ceilalţi, ca un scaun de judecată. A început să examineze cu atenţie şi să discute faptele fiecăruia. Pe cei care spuneau că n-au putut împresura pe nimeni îi alunga din faţa lui, înfierându-i şi insultându-i ca pe nişte nemernici şi neputincioşi, acuzându-i cu mare furie că au pierdut atâta timp şi atâta osteneală zadarnic. Iar pe aceia care-i raportau că au amăgit şi au dus în păcat pe mulţi, îi încărca cu laude, cu felicitări şi mare bucurie, ca pe cei mai vi­teji dintre toţi luptătorii, şi-i scotea în faţă, dându-i ca exemplu, spunând că sunt cei mai glorioşi dintre toţi. In numărul acestora s-a prezentat vesel şi un duh dintre cele mai necurate, care, pentru a-şi arăta un triumf strălucitor, a pronunţat numele unui monah foarte bine cunoscut, afirmând că după cincisprezece ani în care l-a asaltat neîncetat, până la urmă a reuşit să-l împingă în prăpastia desfrânănării chiar în noaptea aceea. După aceea, fratele care a fost martorul acestei în­tâmplări a aflat că vestea despre monahul căzut era, într-ade­văr, adevărată”.

Creştinii ortodocşi au trăit asemenea întâmplări dintotdeauna. Este limpede că ele nu sunt vise sau vedenii, ci experierea în stare trează a prezenţei demonilor, aşa cum sunt ei cu adevărat – însă, desigur, numai după ce ochii duhovniceşti s-au deschis, ca să vadă aceste făpturi care de obicei sunt ne­văzute pentru ochii omeneşti. Până nu demult, poate numai puţini creştini ortodocşi „înapoiaţi” sau „săraci cu duhul” mai puteau crede în „adevărul literal” al acestor istorisiri; chiar şi acum unora dintre ortodocşi le este greu să le creadă, atât de mult s-a insinuat credinţa modernă că îngerii şi demonii sunt „numai spirit” şi nu lucrează în astfel de chipuri „materiale”. Numai odată cu înteţirea activităţii demonice din ultimii ani aceste istorisiri au reînceput să pară cel puţin credibile. De asemenea, larg răspânditele experienţe „de după moarte” din zilele noastre au făcut cunoscut tărâmul realităţii nemateriale multor oameni obişnuiţi, care nu se mai întâlniseră cu supranaturalul; o explicaţie coerentă şi corectă a acestui tărâm şi a făpturilor care locuiesc în el a devenit una dintre nevoile acestor vremuri. Singur creştinismul ortodox poate da această explicaţie, deoarece el a păstrat învăţătura creştină autentică până în zilele noastre. [...]“.

(va urma)

(Ieromonah Serafim Rose, “Sufletul dupa moarte”, Editura Sophia, 2007)

• SFINTII ARHANGHELI MIHAIL SI GAVRIIL. Predica Parintelui Sofian despre arhangheli, ingeri si celelalte puteri ceresti
• Sa ne acoperim cu aripile Sfintilor Arhangheli!
• SFINTII ARHANGHELI SI RAZBOIUL NEVAZUT
• O SABIE SI UN CRIN, DE STRAJA LA POARTA CERULUI. Predica Parintelui Cleopa la Praznicul de taina al Soborului cetelor ingeresti si al Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil
• Cantari psaltice la Praznicul Sfintilor Arhangheli – Stavropoleos
• Schitul Darvari - Slujba Acatistului Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil (mp3)
• Acatistul Sfintilor Voievozi (Arhangheli) Mihail si Gavriil – Iasi
• Troparul Sfintilor Arhangheli

• Canon catre puterile ceresti (text)
• Acatistul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil (text)
• Acatistul Sfantului Arhanghel Rafail (text)
  
• Acatistul Ingerului Pazitor (text)

“Printre ideile oculte mult dezbătute în prezent şi uneori ac­ceptate de cei care trăiesc experienţe „din afară de trup” şi „de după moarte”, şi chiar şi de unii oameni de ştiinţă, se nu­mără şi ideea de reîncarnare: adică, după moarte, sufletul nu trece prin Judecata Particulară şi apoi se sălăşluieşte în Rai sau în iad, aşteptând învierea morţilor şi Judecata de Apoi, ci (bineînţeles, după o mai lungă sau mai scurtă şedere pe „pla­nul astral”) se întoarce pe pământ şi intră într-un nou trup, de dobitoc sau de om.

Această idee era foarte răspândită în Antichitatea păgână din Apus, înainte de a fi înlocuită de ideile creştine; însă răs­pândirea ei de astăzi se datorează în mare parte influenţei hinduismului şi budismului, unde ea este acceptată. In zilele noastre, ideea este de obicei „umanizată”, adică oamenii pre­supun că în „vieţile lor anterioare” au fost tot oameni, în vre­me ce ideea mai des întâlnită printre hinduşi şi budişti, pre­cum şi la grecii antici şi romani, este că e destul de greu să te „încarnezi” ca om şi că cele mai multe dintre „încarnările” de azi sunt în trupuri de dobitoace, insecte şi chiar şi plante.

Cei care cred în ideea aceasta spun că ea justifică toate multele nedreptăţi din viaţa pământească, precum şi anumite frici aparent inexplicabile: dacă cineva se naşte orb sau sărac, aceasta este o dreaptă răsplată pentru faptele lui dintr-o „viaţă anterioară” (sau, după cum spun hinduşii şi budiştii, se în­tâmplă din pricina unei „karme rele”); dacă cineva se teme de apă este pentru că într-o „existenţă anterioară” a murit înecat.

Cei ce cred în reîncarnare nu au vreo concepţie completă de­spre originea şi destinaţia sufletului, nici dovezi convingătoare pentru a-şi sprijini teoria; principalele ei atracţii sunt superficia­le: faptul că pare a aduce „dreptate” pe pământ, că explică unele taine psihologice şi că oferă o oarecare aparenţă de „nemurire” celor care nu acceptă premizele creştine ale nemuririi.

Cugetând mai profund însă, teoria reîncarnării nu oferă nicidecum o explicaţie pentru nedreptăţi: dacă omul pătimeşte în această viaţă pentru păcate şi greşeli săvârşite într-o altă viaţă, pe care nu şi le poate aminti şi pentru care (dacă „înainte” a fost animal) nici măcar nu poate fi socotit răspunzător, şi dacă (după învăţătura budistă) nu există nici măcar un „eu” care trăieşte de la o încarnare la alta, iar greşelile trecute sunt literalmente ale altcuiva, atunci nu este nici o dreptate, ci numai o pătimire oar­bă a unor rele al căror izvor nu poate fi aflat. Învăţătura creştină despre căderea lui Adam, din care izvorăsc toate relele din lume, oferă o explicaţie mult mai bună pentru nedreptăţile lu­mii; iar revelaţia creştină despre desăvârşita dreptate a lui Dum­nezeu în judecata pe care El o face oamenilor, spre viaţă veşnică în Rai sau în iad, dovedeşte ca inutilă şi trivială ideea „dreptăţii” făcute prin „încarnări” repetate în lumea aceasta.

In ultimele decenii ideea de reîncarnare a dobândit o po­pularitate deosebită în lumea apuseană şi au existat numeroa­se cazuri care voiau să sugereze „amintirea” „vieţilor anterioare”; de asemenea, mulţi oameni se întorc din experienţe „din afară de trup” cu credinţa că acestea sugerează sau vor­besc foarte convingător despre ideea de reîncarnare. Ce să credem despre aceste cazuri?

Foarte puţine dintre ele, trebuie spus, oferă „dovezi” care să aibă ceva mai mult decât o legătură îndepărtată cu faptele în sine şi care ar putea foarte bine să fie rodul închipuirii: un co­pil se naşte cu un semn pe gât şi mai târziu „îşi aminteşte” că a fost spânzurat într-o „viaţă anterioară” deoarece fusese hoţ de cai; cineva se teme de înălţimi şi apoi „îşi aminteşte” că a mu­rit căzând în viaţa sa „anterioară”, şi tot aşa. Tendinţa firească a oamenilor spre plăsmuirea de închipuiri face ca aceste cazuri să nu aibă nici o valoare ca „dovezi” ale reîncarnării.

Cu toate acestea, în multe cazuri aceste „vieţi anterioare” au fost descoperite printr-o tehnică hipnotică numită „hipno­ză regresivă“, care de multe ori a dat rezultate uimitoare pentru amintirea unor fapte de mult uitate de mintea conştienta mergând înapoi până în fragedă copilărie. Hipnotizatorul duce pe om „înapoi” în pruncie, apoi întreabă:

- Dar înainte de aceasta?

Adesea, în astfel de cazuri, omul acela îşi va „aminti” pro­pria „moarte” sau chiar o întreagă altă viaţă; ce să credem de­spre aceste amintiri?

Înşişi hipnotizatorii bine instruiţi recunosc cursele „hipnozei regresive”. Dr. Arthur C. Hastings, un specialist în psiho­logia comunicării din California, spune că

„cel mai lămurit lucru care se petrece în starea de hipnoză e că persoana res­pectivă este extrem de deschisă faţă de orice sugestii subtile, inconştiente, non-verbale şi verbale, ale hipnotizatorului şi este foarte supusă. Dacă le ceri să se întoarcă într-o altă viaţă din trecut şi ei nu au aşa ceva, vor inventa una pentru tine. Dacă le sugerezi că au văzut un OZN, au văzut un OZN“.

Un hipnotizator din Chicago, Dr. Larry Garrett, care a făcut aproximativ 500 de hipnoze regresive, observă că adeseori aceste întoarceri în timp sunt incorecte, chiar şi când ţin este un fapt trecut din viaţa aceasta:

„De multe ori oamenii inventează fapte din dorinţe, fantezii, vise, lucruri de acest fel… Oricine se ocupă de hipnoză şi face orice tip de regresie va descoperi că de multe ori oamenii au o imaginaţie atât de vie încât, stând acolo, vor inventa tot felul de lucruri numai ca să îi facă pe plac hipnotizatorului” .

Un alt cercetător al acestei probleme scrie:

„Această meto­dă este plină de riscuri, cel mai mare fiind înclinaţia minţii inconştiente către fantezia dramatică. Ceea ce se descoperă în hipnoză poate fi, de fapt, un vis privitor la un fel de existenţă anterioară pe care subiectul ar fi dorit să o aibă sau pe care crede, având sau nu dreptate, că a trăit-o… Un psiholog le-a spus mai multor subiecţi hipnotizaţi să îşi amintească o exis­tenţă anterioară şi toţi, fără nici o excepţie, au făcut acest lu­cru. Unele relatări erau pline de detalii pline de culoare şi pă­reau convingătoare… Cu toate acestea, când psihologul i-a hipnotizat din nou, în stare de transă ei au putut să găsească o sursă firească pentru fiecare element din acele relatări – un om pe care îl cunoscuseră în copilărie, scene din cărţi citite sau filme văzute cu ani în urmă, şi aşa mai departe“.

Ce se întâmplă însă cu acele cazuri cărora li s-a făcut mul­tă publicitate în ultima vreme, în care există „dovezi obiecti­ve” despre „viaţa anterioară” a cuiva – când o persoană îşi „aminteşte” amănunte privitoare la vremuri şi locuri pe care este cu neputinţă să le fi cunoscut personal, dar care pot fi ve­rificate cu documente istorice? Astfel de cazuri par foarte convingătoare pentru cei care sunt deja înclinaţi să creadă în reîncarnare; însă aceste „do­vezi” nu se deosebesc de informaţiile obişnuite transmise de „spirite” în timpul şedinţelor de spiritism (care pot fi şi ele foarte impresionante) şi nu există nici un temei pentru a pre­supune că au alt izvor. Dacă „spiritele” de la şedinţe sunt evi­dent demoni, atunci şi informaţiile despre „vieţile anterioare” pot fi transmise tot de ei.

In amândouă cazurile, ţelul este acelaşi: să-i zăpăcească pe oameni cu un spectacol orbitor de cunoştinţe aparent „sau paranaturale” şi astfel să-i înşele cu privire la adevărata faţă a vieţii de după moarte şi să-i lase nepregătiţi pentru ea.

Până şi ocultiştii, care în general sunt binevoitori faţă de ideea de reîncarnare, recunosc că „dovezile” în favoarea ei pot fi interpretate în mai multe feluri. O americancă ce răspândeşte ideile oculte crede că „majoritatea faptelor relatate, ce oferă dovezi în favoarea reîncarnării, ar putea fi cazuri de posedare“. „Posedarea”, după asemenea ocultişti, se petrece atunci când o persoană „moartă” pune stăpânire pe un trup viu, iar personalitatea şi însăşi identitatea acestuia din urmă par a se schimba, dând astfel impresia că respectivul este stăpânit da trăsăturile vieţii „anterioare” a cuiva. Desigur, acele făpturi care „posedă” oamenii sunt diavoli, oricât s-ar preface ei că sunt suflete ale morţilor. Vestita carte a Dr. Ian Stevenson, publicată recent, Twenty Cases Suggestive of Reincarnation (Do­uăzeci de cazuri care sugerează reîncarnarea), pare într-adevăr a fi o culegere de astfel de cazuri de „posedare”.

Biserica creştină din primele veacuri a luptat împotriva ideii de reîncarnare, care pătrunsese în lumea creştină prin în­văţături orientale, precum cea a maniheilor. Învăţătura mincinoasă a lui Origen despre „pre-existenţa sufletelor” era strans legată de aceste învăţături şi la al Cincilea Sinod Ecumenic din Constantinopol, în 553, ea a fost osândită cu tărie, iar cel ce o urmau, anatemizaţi. Mulţi Părinţi ai Bisericii, la rândul lor, au scris împotriva ei; cei mai cunoscuţi sunt Sfântul Am­brozie al Milanului, în Apus (Despre credinţa în Invieret Cartea a II-a), Sfântul Grigorie de Nyssa în Răsărit (Despre suflet şi înviere), împreună cu alţii.

Pentru creştinul ortodox de astăzi, care este ispitit de această idee sau care îşi pune întrebări în legătură cu presupusele „dovezi” ale ei, este poate de ajuns să cugetăm asupra a trei învăţături creştine fundamentale care resping definitiv însăşi posibilitatea reîncarnării.

1. Învierea trupului. Hristos a înviat din morţi în acelaşi trup care murise cu moartea tuturor oamenilor şi s-a făcut pârga tuturor oamenilor, ale căror trupuri vor fi şi ele înviate în Ziua de Apoi şi se vor uni iarăşi cu sufletele lor pentru a trăi veşnic în Rai sau în iad, după dreapta judecată a lui Dum­nezeu făcută faptelor lor de pe pământ. Acest trup înviat, asemenea trupului lui Hristos, se va deosebi de trupurile noastre pământeşti, fiind mai subţire şi mai asemănător firii îngereşti, altminteri neputând locui în Împărăţia Cerurilor, unde nu este moarte, nici stricăciune; dar va fi tot acelaşi trup, restaurat şi pregătit pentru viaţa veşnică în chip minunat de Dumnezeu, precum a văzut Iezechiel în arătarea „oaselor uscate” (Iezechiel 37, 1-14). În ceruri, cei mântuiţi se vor recunoaşte unii pe alţii. Astfel, trupul este o parte ce nu poate fi neglijată a per­soanei integrale care va trăi veşnic, iar ideea mai multor tru­puri aparţinând aceleiaşi persoane neagă însăşi firea împărăţiei Cerurilor, pregătită de Dumnezeu pentru cei care îl iubesc.

2. Răscumpărarea noastră de Iisus Hristos. Dumnezeu S-a întrupat şi prin viaţa, patimile şi moartea Sa de pe Cruce ne-a răscumpărat de sub stăpânirea păcatului şi a morţii. Prin Biserica Lui, noi suntem mântuiţi şi pregătiţi pentru împără­ţia Cerurilor, fără a trebui să plătim vreo „penalizare” pentru fărădelegile noastre din trecut. Însă conform ideii de reîncar­nare, dacă omul este „mântuit” cumva, aceasta nu se petrece decât după multe „vieţi” în care a ispăşit urmările păcatelor lui. Acesta este legalismul rece şi uscat al religiilor păgâne, care a fost cu desăvârşire desfiinţat de jertfa de pe Cruce a lui Hristos; tâlharul din dreapta Sa a primit mântuirea într-o cli­pă, prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, „karma rea” a fărăde­legilor sale fiind ştearsă de harul lui Dumnezeu.

3. Judecata. “Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9, 27). Viaţa omenească este o perioadă de încercare unică, precisă, după care nu mai există „încă o şansă“, ci numai judecata lui Dumnezeu (care este atât dreaptă, cât şi milostivă) făcută omului după starea în care se găseşte sufletul lui la sfârşitul vieţii.

În aceste trei învăţături revelaţia creştină este foarte precisă şi clară, în comparaţie cu religiile păgâne care nu cred nici în înviere, nici în mântuire şi nici nu au o învăţătură limpede cu privire la judecata şi viaţa viitoare. Singurul răspuns pentru toate presupusele experienţe sau amintiri ale „vieţilor an­terioare” este tocmai învăţătura lămurită a creştinismului despre viaţa omenească şi relaţiile lui Dumnezeu cu oamenii.

(Ieromonah Serafim Rose, “Sufletul dupa moarte”, Editura Sophia, 2007)

Parintele Serafim Rose:

Vremurile noastre, mai mult ca oricare alte vremuri anterioare, sunt „apocaliptice”. In plan politic a devenit un lucru comun sa se vorbeasca despre posibilitatea distrugerii unei tari intregi sau chiar a lumii intregi, indiferent daca s-ar realiza prin arme nucleare sau prin consecintele dezastruoase ale modernitatii: poluarea, experimentele chimice si biologice si altele asemenea.

Asadar, nu este deloc surprinzator faptul ca Apocalipsa este cartea catre care astazi, mai mult decat oricand, multi isi indreapta atentia. Totusi, interesul fata de ea este unul superficial, cum este si cazul cartii lui Hal Lindsay, The Late Great Planet Earth, foarte raspandita in prezent (peste 10 milioane de exemplare au fost vandute in Statele Unite). Cineva interesat de starea politica a lumii, care este si credincios adevarului biblic, citind aceasta carte, ramane, la o prima vedere adanc impresionat de modul in care toate „se potrivesc”, iar profetiile Apocalipsei par sa fie aplicabile perfect zilelor noastre. Asocierile se fac pe baza personajelor si simbolurilor scripturistice: „imparatul de la miazazi”, „imparatul de la miazanoapte”, „Gog”, „Magog” si multe altele, iar intamplarile din Scriptura legate de aceste nume sunt atribuite istoriei contemporane si proiectiilor ei in viitor privind situatia Rusiei, Chinei, Europei, Israelului si a tarilor arabe etc. In astfel de carti gasim expresii precum: „fii atent la ce va face Rusia”, „priveste Iranul”, „a zecea natiune se alatura Pietei Comune” din Europa etc. Toate acestea pot fi incitante, chiar ametitoare in acea agonie a suspansului creat de urmatorul eveniment apocaliptic care se va implini.

Insa cartea Apocalipsei nu trebuie citita in acest fel. S-ar putea ca unele interpretari sa fie corecte, iar altele sa fie rodul imaginatiei infierbantate, dar aceasta atitudine este una de suprafata, care nu ajuta la mantuirea sufletului. Trebuie sa abordam intr-un mod cu totul diferit profetia biblica si mai cu seama cartea Apocalipsei.

Sprijin pentru interpretarea Apocalipsei

Reprezentarile si simbolurile dificile ale Apocalipsei sunt foarte bine analizate in comentariul demn de in­credere al Arhiepiscopului Averchie, care a considerat ca prim izvor al studiului sau un comentariu din secolul al V-lea al Sfantului Andrei de Cezareea, care la randul lui cuprinde primele comentarii patristice despre aceasta carte (unele dintre acestea nu se mai pastreaza). De asemenea in abordarea acestei carti ne vor fi de folos si cateva reguli de baza care se utilizeaza in interpretarea Sfintei Scripturi.

1. In unele cazuri, Scriptura insasi ne talcuieste re­prezentarile dificile. Spre exemplu, in Apocalipsa, cand Domnul nostru Iisus Hristos s-a aratat in prima vedenie in mijlocul a sapte sfesnice de aur, avand in mana sa dreapta sapte stele, El Insusi ii lamureste Sfantului Ioan intelesul acestor doua imagini simbolice. In mod asemanator, ingerii care i s-au aratat profetului Daniel i-au talcuit unele simboluri din viziunea sa (Daniel 7, 16-27; 8, 16-26 etc); aceste simboluri sunt legate si de continutul Apocalipsei.

2. Textele paralele din alte carti ale Scripturii fac lu­mina asupra reprezentarilor dificile ale Apocalipsei sau chiar le talcuiesc. In aceasta privinta ne sunt de folos mai ales cartea lui Daniel si cartile altor profeti din Vechiul Testament; la fel si cartile Noului Testament in care este descrisa venirea lui Antihrist. Faptul ca exista o multime de comentarii ortodoxe la aceste carti suplineste putinatatea celor referitoare la Apocalipsa.

3. Cunoasterea intregii invataturi ortodoxe si in spe­cial a eshatologiei (dogma despre sfarsitul lumii acesteia) este absolut necesara pentru studierea Apocalip­sei. Neavand-o, talcuitorii protestanti au ajuns la o multime de interpretari cu totul fanteziste despre Apocalipsa (de exemplu: conceptele de „mileniu” si „rapire” etc.) care indeparteaza cititorii de la intelegerea corecta si, de cele mai multe ori, ii pregatesc de fapt pen­tru primirea lui Antihrist in locul lui Hristos. Relatarea generala a evenimentelor anterioare si simultane sfarsitului lumii, descrise in celelalte carti ale Noului Testa­ment (Matei, cap. 24-25; Marcu, cap. 13; Luca, cap. 21; II Petru, cap. 3; II Timotei, cap. 4; I Tesaloniceni, cap. 4-5; II Tesaloniceni, cap. 2; Romani, cap. 1; I Corinteni, cap. 15 – toate intelese in conformitate cu talcuirile Sfintilor Parinti ai Bisericii) contureaza liniile generale ale invataturii eshatologice crestine, care aseaza in contextul lor firesc din punct de vedere dogmatic si istoric evenimentele din Apocalipsa.

4. De ajutor este si studiul cartii in sine: autorul, timpul si locul scrierii si mai cu seama scopul ei - toate acestea insa in contextul traditiei si al credintei ortodoxe, nu in spiritul criticii rationaliste specifice vremurilor noastre, care deformeaza sensul cartii de dragul de a se conforma tinutei academice. Introducerea Arhiepiscopului Averchie ofera cititorilor ortodocsi posibilitatea acestui studiu.

5. Cunoasterea limbilor vechi, a geografiei, a istori­ei, a arheologiei etc. poate uneori sa faca lumina asupra diferitelor pasaje ale Scripturii.

6. Mai de seama insa decat cunoasterea stiintifica de orice profil este perspectiva de ansamblu asupra istoriei si culturii si filosofia acestora. Pentra intelegerea unora dintre viziunile Apocalipsei (si ale cartii lui Daniel din Vechiul Testament, de care este strans legata) este necesara o perspectiva asupra modului in care se succed stapanirile lumesti cat si asupra imparatiei nepieritoare a lui Hristos, care se va instaura in locul acestora. Persoana Antihristului poate fi mai bine inteleasa prin studierea tiranilor Antichitatii (precum Antioh Epifanie) si a stapanitorilor modernitatii (adevaratii premergatori ai Antihristului) care au incercat sa cucereasca lumea: Napoleon, Hitler si comunismul.

Avand aceste indrumari, continutul Apocalipsei, desi uneori dificil, poate fi inteles destul de bine. Totusi, fìindca are multe simboluri si sensuri figurate, vom face re­ferire la diferitele niveluri de intelegere a Sfintei Scripturi.

Intelesurile literale in opozitie cu cele simbolice sau mistice

Pornind de la acest aspect, multi comentatori ai Bi­bliei se ratacesc, indiferent daca aceasta se intampla prin intelegerea prea literala (cum este cazul protestantilor fundamentalisti, care cred ca totul in Biblie trebuie considerat „literal”) sau printr-o prea libera talmacire (cum este cazul celor cu vederi liberale, care indeparteaza toate intelesurile dificile, considerandu-le „simbolice” sau „alegorice”). In traditia ortodoxa a talmacirii Bibliei, cele doua niveluri de intelegere, literala si simbolica, sunt adeseori imbinate.

Exista multe fragmente care trebuie intelese doar literal, cum sunt partile exclusiv istorice ale Scripturii (de exemplu: „Eu, Ioan,… fost-am in insula ce se cheama Patmos, de dragul cuvantului lui Dumnezeu si al marturiei lui Iisus. Am fost in duh in zi de duminica” - Apocalipsa 1, 9-10). Teoretic, fiecare aspect al unor asemenea relatari istorice poate fi verificat cu ajutorul unor mijloace precum: documente istorice timpurii, istoricii Bisericii primare, martori oculari etc. Reprezentarile metaforice, ca cele de tipul lucrurilor firesti redate in imagini poetizate („soarele si-a cunoscut apusul sau” - Psalmi 103, 20) pot fi, de asemenea, consi­derate ca facand parte din intelesurile literale ale Bibliei; la fel si in situatiile in care actiuni si insusiri ale lui Dumnezeu sunt redate in termeni pamantesti sau I se atribuie membre trupesti si sentimente omenesti (Dumnezeu s-a maniat sau s-a cait sau s-a plimbat prin Rai). Astfel de intelesuri pot fi considerate tot literale (chiar daca nu sunt strict literale) intrucat prin ele se incearca sa se descrie realitatea asa cum este (pamanteasca sau dumnezeiasca) si nu sa se redea un cu totul alt inteles.

Pe de alta parte, intelesurile simbolice pot fi de mai multe feluri. De exemplu: prefigurante care utilizeaza persoane sau intamplari istorice drept asemanari sau imagini din umbra ale unor intamplari din viata lui Hristos (cele trei zile ale profetului Iona in pantecele chitului prefigureaza sederea de trei zile a lui Hristos in mormant – Matei 12, 40); simbolurile in care se ara­ta voia sau descoperirea lui Dumnezeu prin lucrari in­spirate de El (de exemplu, legaturile si jugul pe care si le-a pus Ieremia semnifica robia babiloniana – Ieremia 27, 1; sau braul apostolului Pavel cu care Agab pro­fetul si-a legat mainile si picioarele semnifica arestarea lui in Ierusalim – Faptele Apostolilor 21, 11). In aceste doua feluri de intelegere simbolica a textului este valabila si intelegerea literal-istorica.

In ceea ce priveste reprezentarile tainice care ascund un sens duhovnicesc mai adanc sub chipul anumitor persoane umane, lucruri sau intamplari, ramane valabil si sensul literal – cum este, de exemplu, cazul pomului cunostintei binelui si raului din rai, pe care Sfàntul Grigorie Teologul il talcuieste drept treapta a contem­platiei, fara a nega faptul ca era si un pom real; sau pomul vietii care, pe langa faptul ca este o prefigurare a crucii lui Hristos, este si o inchipuire a vietii viitoare, fara a-si pierde intelesul de pom real intr-o gradina reala, asa cum arata destul de clar traditia patristica.

Alegoria utilizeaza o povestire imaginara pentru a reda simbolic o realitate superioara. In Biblie, aceasta este rar intalnita si se limiteaza indeosebi la parabole si apologii - povestiri si fabule moralizatoare, in care relatarea insasi nu trebuie sa fie reala (desi in unele para­bole poate fi reala). Chiar si Cantarea Cantarilor, care este un fel de alegorie a iubirii dintre Hristos si Biserica, are un suport istoric – iubirea dintre Solomon si mireasa lui din Egipt.

Viziunile din Apocalipsa contin totusi simboluri care difera oarecum de cele mentionate. Uneori sunt infatisate realitati ceresti pe masura intelegerii unui profet (vedenia lui Hristos in capitolul 1, a Imparatiei cerurilor in capitolul 7, a veacului viitor in capitolele 21-22); alteori sunt infatisate imagini alegorice ale Bisericii si vietii acesteia („femeia invesmantata cu soarele”, in capitolul 12, „mia de ani” a existentei Bisericii in capitolul 21) sau ale anumitor fiinte care poarta razboi impotriva Bisericii (balaurul in capitolul 12, cele doua bestii din capitolul 13) sau ale unor intamplari viitoare in general (cei patru calareti din capitolul 6) sau in special (cele sapte plagi din capitolul 15).

Talcuirea tuturor acestor reprezentari simbolice - intr-un mod accesibil in prezent, inainte ca toate profetiile sa se implineasca - ne este oferita de textul comentariului. Vom face acum ultimele recomandari pentru pregatirea si prevenirea cititorului.

1. Nu trebuie sa fim prea categorici sau peste masu­ra de limitati in interpretarea data de noi a acestor re­prezentari simbolice si viziuni. Multe dintre simboluri­le Apocalipsei sunt atat de cuprinzatoare in aplicarea lor practica, incat nici o formulare literara obisnuita nu le poate reda. Cel cu o experienta si o cunoastere mai bogata va vedea mai mult decat cel lipsit de ele. De asemenea, pe masura ce istoria se va apropia de sfàrsit, semnificatia unor simboluri se va limpezi. Arhiepiscopul Averchie insusi remarca faptul ca unor simboluri inca nu li se poate da o interpretare, in timp ce altora (cum ar fi „lacustele”si „caii” din capitolul 9) se hazardeaza, pe baza experientei razboaielor secolului XX, sa le dea o talcuire.

2. Trebuie sa fim atenti la deosebirea fragmentelor care fac referire la realitatile lumii pamantesti cazute si a celor care fac referire la cea cereasca. Talcuirile gresite ale Apocalipsei confunda invariabil aceste doua realitati, incercand sa aplice viziunile profetice legate de lumea cereasca (unde boala si intristarea vor inceta, unde moartea nu exista si „leopardul se va odihni impreun cu iedul” - Isaia 11, 6) lumii acesteia pamantesti. Aceasta este gresala cea mai grava a interpretarii hiliaste [milenariste], predominanta in randul protestantilor, care considera „mia de ani” din capitolul 20 drept o perioada istorica „cereasca” si aplica profetiile Vechiului Testament Ierusalimului pamantesc si nu Ierusalimului ceresc, al veacului viitor.

Uneori, chiar comentatorii ortodocsi au interpretari diferite ale vedeniilor si reprezentarilor lor simbolice. Nu trebuie totusi sa ne grabim sa observam „contradictiile”, intrucat in limbajul simbolic se intampla adeseori ca reprezentarile sa aiba sensuri si niveluri de interpretare multiple. Astfel, creaturile stranii din capitolul 9 pot reprezenta infricosatoarele arme moderne, insa ele pot deopotriva simboliza demoni si actiuni ale patimilor umane; „steaua cea mare” din capitolul 8 poate fi un meteorit sau un proiectil sau un alt corp fizic capabil sa cauzeze distrugere, dar il poate simboliza si pe diavol.

3. Interpretarea hiliasta a Apocalipsei porneste si de la o alta greseala fundamentala pe care o fac majoritatea comentatorilor protestanti: sa considere continutul cartii intr-o ordine strict cronologica. Textul trebuie inteles asa cum este de fapt, adica o insiruire de vedenii distincte una de alta prin continut: unele se refera la cer, altele la pamant; unele sunt foarte generale si cu sens simbolic, altele foarte precise si cu sens literal; unele sunt despre trecut, altele despre viitor, iar altele despre prezent. Pentru lamurirea acestor vedenii este necesar un comentariu ortodox amanuntit, si nu o simpla citire de text care ar fi accesibila intelegerii noastre moderne. Cartea de fata incearca sa fie un astfel de comentariu ortodox atat de necesar.

Apocalipsa – cartea vremurilor noastre

Apocalipsa este o descriere mistica a viitorului Bisericii lui Hristos si a lumii intregi; ea descrie lupta Bisericii impotriva tuturor dusmanilor sai si biruinta finala asupra lor. Astfel, lectura acestei carti este o mare mangaiere, mai cu seama in vremuri de persecutie si descurajare pentru crestini, asa cum sunt si vremurile noastre. Evenimentele istorice pe care le vedem petrecandu-se in jurul nostru [textul a fost scris in perioada de persecutie comunista asupra multor popoare ortodoxe, n.n.] fac parte din intregul context al luptei Bisericii impotriva puterilor raului, al biruintei finale a ei si al inceputului vesnicei Imparatii a cerurilor.

Membrii Bisericii de catacomba din Rusia de astazi se considera a fi in postura femeii alungate in pustie (Apocalipsa, cap. 12) si astfel dobandesc putere de la Dumnezeu in incercarile lor cele mai dificile. Atunci cand puterile raului ajung sa ia o forma atat de puternica, precum este aceea a unei guvernari ateiste totalitare, este foarte usor sa renunti la lupta daca nu ai perspectiva sensului acestei aparente biruinte a raului si cunoasterea faptului ca  biruinta finala apartine binelui si Bisericii lui Hristos.

Biserica din primele veacuri crestine a manifestat un mare interes pentru aceasta carte, intrucat se parea ca evenimentele descrise in ea sunt pe cale sa se implineasca. Cu toate acestea, tentatia hiliasmului, in care au cazut chiar si unii dintre parintii timpurii ai Bisericii (Sfantul Irineu de Lyon, Sfantul Iustin Martirul si Filosoful), impreuna cu starea de pace si stabilitate din timpul lui Constantin, cand intreg imperiul devenise crestin, au dus la o diminuare a gandirii apocaliptice in Biserica si la o neglijare generala a cartii. Chiar si situarea ei in canonul Noului Testament era incerta pana in secolul IV, iar unii dintre marii Parinti ai Bisericii abia o mentioneaza. Asa cum afirma Arhiepiscopul Averchie, aceasta este singura carte din Noul Testament care nu este cuprinsa in canonul citirilor scripturistice din timpul slujbelor bisericesti, chiar daca Tipicul bisericesc o asaza intr-o slujba rareori sau deloc savarsita in zilele noastre (la slujba Miezonopticii de sambata noaptea sunt randuite sa fie citite in ordine toate epistolele Noului Testament si Apocalipsa, intre Vecernie si Utrenie, incepand cu Duminica Tuturor Sfintilor).

Unii dintre marii Parinti ai Bisericii s-au folosit to­tusi de textul Apocalipsei. Printre Parintii secolelor al III-lea si al IV-lea putem mentiona pe: Sfantul Ipolit al Romei, Sfantul Ciprian al Cartaginei, Sfantul Grigorie Teologul, Sfantul Ambrozie al Milanului, Sfantul Atanasie cel Mare, Sfantul Chiril al Ierusalimului si Fericitul Augustin. Unele talcuiri la Apocalipsa ale acestora vor fi redate in notele de subsol.

Unul dintre cele mai de seama comentarii patristice ale cartii este cel al Sfantului Andrei al Cezareei din secolul al V-lea, care indeparteaza interpretarile eronate ale primelor secole si infatiseaza viziunea ortodoxa in aceste privinte, cum ar fi „mia de ani” a stapanirii lui Hristos si a sfintilor Lui (cap. 20). In lucrarea de fata, pe langa comentariul Sfantului Andrei, Arhiepiscopul Averchie s-a folosit si de invatatura ortodoxa rusa despre Apocalipsa din secolele al XIX-lea si al XX-lea, precum si de propriile sale reflectii despre evenimentele apocaliptice din timpurile noastre.

Se pare ca traim intr-adevar ultimele veacuri ale acestei lumi, cand profetiile Apocalipsei despre sfarsitul ei incep sa se implineasca. Fara indoiala, este timpul potrivit – mai ales din perspectiva multitudinii interpretarilor eronate despre aceasta carte raspandita in mentalitatea contemporana – pentru un comentariu ortodox complet al acesteia.

Fie ca crestinii ortodocsi sa dobandeasca prin citirea acestui comentariu o constiinta treaza a semnelor acestor vremuri si sa invete sa se pregateasca pentru a rabda pana la capat incercarile grele si necazurile care vor veni asupra noastra!

[...]

Comentariul Arhiepiscopului Averchie nu cuprinde textul integral al Apocalipsei pe care l-a talcuit. Insa in traducerea de fata este prezentat intregul text, astfel incat comentariul se desfasoara verset cu verset. In unele situatii, materialul explicativ din comentariul Sfantului Andrei, pe care Arhiepiscopul Averchie nu l-a citat, a fost adaugat pentru a oferi o interpretare a fiecarui ver­set. Totusi, scopul autorului si al traducatorului nu a fost acela de a realiza o interpretare exhaustiva a Apo­calipsei (care ar necesita un volum mult mai mare de pagini), ci mai degraba de a pune la dispozitia crestinilor ortodocsi ai acestor vremuri un ghid practic al ei. [...]“.

(introducere la: “Arhiepiscop Averchie Tausev, Apocalipsa Sfantului Ioan: un comentariu ortodox”, Editura Sophia, 2005)

Arhim. Roman Braga: Adevarata rugaciune nu se sfarseste niciodata

- Ce să facem ca să-L iubim pe Dumnezeu mai mult, ca să-L simţim mai aproape de noi?

- Trebuie să vorbim cu El. Trebuie să-L simţi pe Dumnezeu în tine, nu în afară de tine, în exterior, ci în interior, în inima ta, căci inima noastră este infinită întrucât în ea se sălăşluieşte Hristos de la botez. O persoană are nişte dimensiuni infinite ale personalităţii lui; în adânc, fără limită, persoana umană este veşnică. În adâncul acesta din noi există Dumnezeu, după cum spune Sfântul Pavel de atâtea ori: „voi sunteţi biserica Dumnezeului Celui Viu”.

Să nu direcţionăm rugăciunea noastră într-un colţ, că Dumnezeu nu e material sau spaţial să-L pui într-un colţ şi să spui: acolo e Dumnezeu! Coboară-te în tine şi adresează rugăciunea în inima ta lui Dumnezeu şi vei simţi prezenţa Lui. Convorbirea cu Dumnezeu îţi aduce simţirea acesta a prezenţei lui Dumnezeu. Spune-I lui Dumnezeu când ţi-e foame, când ţi-e sete, spune-I lui Dumnezeu că te duci la Rădăuţi, spune-I lui Dumnezeu ceva pe drum, arată-I lui Dumnezeu ce frumoase sunt florile. Vorbeşte cu Dumnezeu de toate. „Doamne, ce să fac? Uite trebuie să fac asta şi asta; mi-e foame, mă duc să mănânc o bucăţică de pâine”; tot ai în minte lucrurile astea, par copilăreşti, dar conversaţia aceasta cu Dumnezeu se preface în rugăciune.

Pentru că ce este rugăciunea? Este o continuă comunicare a omului cu Dumnezeu. Gândiţi-vă ce spunea Sfântul Apostol Pavel în epistola către Tesaloniceni: „Rugaţi-vă neîncetat!”. Cum putea el să se roage neîncetat când era un om foarte activ? Atâtea biserici a făcut, atâtea epistole a dictat, atâtea lucruri avea de făcut. Nu putea să stea în genunchi neîncetat. La asta s-a gândit: să ai întotdeauna în inima ta sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. De fapt, Sfinţii Părinţi aşa definesc rugăciunea: rugăciunea este sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. Rugăciunea nu este doar atunci când citeşti din carte. Trebuie spus tinerilor lucrul acesta. Nu este doar când te rogi dimineaţa şi, gata, am terminat. Sau zici: „ah, nu mi-am sfârşit rugăciunile!”. Rugăciunea nu se sfârşeşte niciodată. Vorbeşte cu Dumnezeu copilăreşte, că noi suntem copiii lui Dumnezeu! Şi vorba asta copilărească cu Dumnezeu îţi aduce sentimentul prezenţei intime a lui Dumnezeu în inima ta. Voi ştiţi proverbul călugăresc: „dacă te rogi numai când te rogi, nu te rogi deloc”. Dacă ai prezenţa lui Dumnezeu în tine, atunci eşti într-o stare de rugăciune. Omul devine o rugăciune. Omul are o stare de rugăciune, nu momente de rugăciune, momente când se roagă şi momente când nu se roagă. Ar fi groaznic. Trebuie să avem tot timpul simţirea lui Dumnezeu.

Când spui: „Doamne!”, să fii sigur că Dumnezeu Se întoarce cu faţa la tine şi aşteaptă să-I spui ceva. Când eşti ocupat, fii atent la lucrul pe care-l faci. Când ai conversaţii, gândeşte- te la ce spui. Dar, dacă ai timp, puţin, 2-3-4 minute sau chiar într-o conversaţie cu oamenii, poţi să spui: „Doamne Iisuse Hristoase uită-te la noi, ajută-ne!” sau: „Binecuvintează-i pe oamenii aceştia!”.

(sursa: Cuvinte catre tineri, 2010)

***

Sfantul Ioan de Kronstadt: Aratati-va Domnului pacatele, cu cuvintele voastre!

Uneori avem impresia ca ne rugam sarguitor, dar rugaciunea noastra nu aduce roadele pacii si ale bucuriei intru Duhul Sfant. De ce oare? Fiindca rugandu-ne numai cu rugaciuni gata scrise, nu ne caim cu sinceritate de greselile facute in timpul zilei, prin care ne-am intinat inima – templul lui Hristos – si L-am maniat pe Domnul. Daca ne vom aduce aminte de ele, caindu-ne din toata inima si osandindu-ne fara partinire, in aceeasi clipa ni se va umple inima de “pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte” (Filipeni 4,7). Rugaciunile bisericesti enumera greselile si deseori nu gasim in aceasta enumerare pacatele in care am cazut. Pe acestea trebuie sa le spunem noi insine cand ne rugam, constienti de gravitatea lor, cu smerenie si inima zdrobita. De aceea in rugaciunile de seara, atunci cand se numesc pacatele, apare deseori cuvantul sau – “sau altceva rau am facut“, adica ni se lasa libera vointa de a pomeni pe langa pacatele specificate si altele.

Inima trebuie trezita mereu pentru rugaciune, altminteri se va usca de tot. Dragoste de Dumnezeu, sinceritate, firesc, iata calitatile de care nu trebuie sa se lipseasca rugaciunea. Sa ne rugam in duh, fiindca Dumnezeu nu este trup, ci duh. Sa ne rugam adevarat, nu fatarnic, fiindca Dumnezeu este Adevarul. Tot asa si in rugaciunile catre sfinti. Sa nu-i chemam doar cu gura, fiindca ei nu mai au gura, nu mai au glas, nu mai au nimic din cele ale trupului, ci cu inima, cu suflet fierbinte si atunci ne vor auzi, fiindca ceea ce se aseamana, se aduna. Nu carnea si sangele vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu, ci duhul curat, arzand de iubire de Dumnezeu.

Cuvintele rugaciunii trebuie rostite cu convingere, din toata inima.

Cand va rugati seara, nu uitati sa aratati, in rugaciunea catre Duhul Sfant, cu toata sinceritatea si cu zdrobire de inima, pacatele in care ati cazut in timpul zilei. Prin cateva clipe de pocainta fierbinte, Duhul Sfant va va curati de toata intinaciunea, mai alb decat zapada va va albi, din ochi va vor picura lacrimi de curatire a inimii, acoperiti veti fi cu haina adevarului lui Hristos, uniti cu El, cu Tatal si cu Duhul Sfant.
Ni se intampla uneori in timpul rugaciunii, acasa sau la biserica, sa ne cuprinda un fel de slabiciune a sufletului si a trupului; sufletul ni se face atunci neputincios, rece, neroditor, ca un templu pagan pustiu si desert. Dar indata ce ne incordam inima intr-o rugaciune sincera, indreptandu-ne-o catre Dumnezeu impreuna cu mintea, cu o credinta vie, indata sufletul prinde viata, se incalzeste, devine roditor. Si ne cuprinde deodata, o stare de pace, de usurare, de umilinta, un foc launtric sfant; incep sa ne picure din ochi lacrimi si sa ne para rau din tot cugetul ca L-am maniat pe Stapanul Cel Preabun cu pacatele noastre. Cata lumina in inima si in minte, ce bogat suvoi de apa vie ne inunda inima, putand sa se reverse de acolo nestanjenit, in cuvinte rostite sau scrise cu condeiul ori cu creionul pe hartie! Pustiul din suflet incepe sa infloreasca precum un crin o data cu venirea Domnului in inima. De ce oare nu ne indreptam mai des sufletele spre Domnul? Cata pace si cata liniste ne pregateste Domnul in locasurile Sale! “Cat este de mare multimea bunatatii Tale, Doamne, pe care ai gatit-o celor ce se tem de tine“ (Psalmul 30,20).

(mai mult la: Sfantul Ioan de Kronstadt ne invata sa traim si sa ne rugam in Duh)

***

Sfintii stareti de la Optina: SA AI CUGETUL SI TRAIREA VAMESULUI!

• Puterea rugaciunii nu sta in multa vorbarie, ci in sinceritatea suspinului de rugaciune. (Sfantul Nectarie al Optinei)

• Nu asteptati de la rugaciune numai extazul si nu va intristati atunci cand nu simtiti bucurii. Caci se intampla si sa stai, sa stai in biserica si inlauntrul tau sa nu ai inima parca, ci asa, o bucata de lemn, dar un lemn neprelucrat…..Pai si pentru aceasta, adica pentru lemn, ne mantuieste Domnul. Inseamna ca asa trebuie sa fie. Caci sufletul, simtind bucurii foarte mari, se poate ingamfa, iar aceasta stare de “inlemnire” il smereste. (Sfantul Varsanufie)

• Trebuie sa rostim cu atentie cuvintele rugaciunii, sa patrundem sensul lor, nu sa tindem spre ceva prea inalt. Caci, daca nu citim corect si nu suntem atenti la cele citite, ii mangaiem pe diavoli. (Sfantul Nicon)

• Nu va lipiti inimile de desertaciunea lumii. Mai ales in timpul rugaciunii lepadati toate gandurile legate de cele lumesti. Dupa rugaciunea savarsita acasa sau in biserica, pentru a pastra starea rugatoare, induiosata a sufletului, este nevoie de tacere. Uneori chiar o vorba simpla, in aparenta neinsemnata, poate distruge si speria, ca pe o pasare mica, induiosarea din sufletul nostru. (Sfantul Nicon)

• Trebuie sa pazim rodul rugaciunii. El se pagubeste, se pierde foarte adesea din pricina vorbariei desarte indata dupa rugaciune si din pricina visarii, care este tot vorbarie desarta, dar dusa numai cu noi insine. Tacerea dupa rugaciune este foarte folositoare: ea tine rugaciunea in minte, in inima si chiar pe buze, in auzul nostru launtric. (Sfantul Nicon)

• Nu trebuie sa atribuim rugaciunii noastre o putere miraculoasa, nu trebuie sa credem ca Domnul implineste intotdeauna cele cerute de noi. Aceasta parere vine din mandrie si duce la inselare. (Sfantul Ilarion)

• In toata vremea, orice ati face, fie ca stati, fie ca mergeti, fie ca lucrati, sa rostiti in inima: “Doamne, miluieste!” (Sfantul Nectarie)

• Cel pe care il cerceteaza Domnul prin grea incercare, prin necaz, prin pierderea celui iubit dintre cei apropiati, acela si fara sa vrea se roaga cu toata inima si cu tot cugetul sau, cu toata mintea sa. Prin urmare, izvorul rugaciunii fiecare il are, dar se deschide fie prin adancirea treptata in sine, dupa invatatura parintilor, fie dintr-odata cu burghiul lui Dumnezeu. (Sfantul Lev)

• Roaga-te pentru tine, cautand numai mila si voia lui Dumnezeu, fie ca esti in biserica, fie ca nu esti in biserica, fie ca mergi, fie ca stai, fie ca te odihnesti, roaga-te: “Doamne, miluieste-ma cum stii si cum voiesti Tu“. (Sfantul Ambrozie)

• De la incepatori Dumnezeu nu cere rugaciune neamprastiata: ea se dobandeste prin multe osteneli si dupa mult timp, asa cum spun scrierile Sfintilor Parinti: “Dumnezeu da rugaciune celui ce se roaga…“. (Sfantul Ilarion)

• Cand nu aveti mult timp pentru rugaciune, multumiti-va cu cat aveti, iar Dumnezeu va primi vointa voastra. Tineti minte ca lui Dumnezeu Ii place sa aveti la rugaciune trairea vamesului si feriti-va sa puneti pret pe rugaciunea voastra: aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, nu a noastra. (Sfantul Macarie)

• Rugaciunea este un asemenea lucru, incat, daca traiesti in manastire cativa ani, nu inveti imediat sa te rogi asa cum trebuie, dar deocamdata roaga-te cum stii si cum poti, numai sa ai cugetul vamesului. (Sfantul Ambrozie)

(mai mult la: Staretii de la Optina ne invata rugaciunea adevarata)

***

Parintele Serafim Rose: Tamaduirile si minunile se fac inimilor indurerate, dar care au nadejde

“De ce par a fi atât de puţine minuni astăzi? Pentru că noi de-abia dacă mai ştim ce este durerea inimii”,

… credea Părintele Serafim, într-un bileţel scris de mână, rătăcit şi descoperit la mulţi ani după moartea sa, Părintele Serafim cristaliza în doar câteva cuvinte esenţa acestui mare ade­văr pentru vremurile noastre:

„Durerea inimii este condiţia creşterii duhovniceşti şi a arătării puterii lui Dumnezeu. Tămăduirile şi celelalte minuni se întâmplă celor deznădăjduiţi, inimilor îndurerate, dar care totuşi continuă să se încreadă şi să nădăjduiască în ajutorul lui Dumnezeu. Atunci lucrează Dumnezeu. Lipsa (parţială) a minuni­lor din ziua de azi arată lipsa durerii inimii din oameni şi chiar din mulţi creş­tini ortodocşi – prinşi de răcirea tot mai mare a inimilor din vremurile de pe urmă”.

Dovada afirmaţiei de mai sus se poate vedea chiar în experienţa personală a Părintelui Serafim, din care s-a şi născut. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat strigătul lui Eugene din faţa standului cu vederi din San Francisco, ieşit din adânca durere a inimii sale, ca şi strigătul asemănător al lui Gleb la mor­mântul Sfântului Gherman din Alaska, care au dus la minunea întâlnirii lor şi la tot ceea ce au putut mai apoi să înfăptuiască? Toate minunile la care Părintele Serafim a fost martor în viaţa sa, inclusiv cele ale marelui lucrător de minuni, Arhiepiscopul Ioan Maximovici, au fost rodul rugăciunilor unor inimi ce nu s-au ferit de durerea Golgotei.

Atunci când şi Părintele Serafim a fost chemat să fie călăuzitor de suflete, el le amintea mereu fiilor săi duhovniceşti să nu deznădăjduiască în mijlocul sufe­rinţelor, ci, după cum spune Sf. Marcu Pustnicul, „să rabde durerea inimii pen­tru buna-cinstire”.

(Mai mult la:  Sfaturi parintesti de folos exceptional si pentru noi de la Cuviosul Serafim de la Platina)

***

Cuviosul Paisie Aghioritul: TREBUIE SA NE DOARA SI SA FIM STARUITORI!

- Părinte, atunci când ne rugăm pentru un oarecare motiv serios, oare trebuie ca rugăciunea să fie însoţită de post?

- Nici nu mai încape discuţie. Asta este ceva ce se impune. Postul şi nevoinţa sunt condiţii absolut nece­sare. Dar pentru ca rugăciunea să se facă în chip corect, trebuie să te doară pentru ceilalţi. Pentru că tipicul multor creştini din vremea noastră este să nu dorească să se mâhnească. Chiar şi pensionarii, care toată ziua stau, nu se duc să se apropie de un copil părăsit, deoarece aceasta cere durere de cap. Mănân­că, îşi beau cafeaua lor, fac o plimbare, se duc la vreun spital care are infirmieri, la ceva organizat, ca să vadă vreun bolnav pentru că aceasta este mai uşor. Adică fac aceasta ca să fie satisfăcuţi şi astfel îşi odihnesc gândul că şi-au făcut datoria. Pe câţi n-am îndem­nat să ajute copii părăsiţi! Dar n-au făcut nimic.

In Sfântul Munte au făcut undeva litanie pentru secetă şi în loc să plouă s-a aprins foc. Litania nu se face ca şi cum am face o plimbare. Trebuie să ne doară. Oare poate persista o ispită sau o stare grea dacă se roagă călugării cu inima? Cu toate că trecem prin ani grei, văd că în mănăstiri domneşte un duh… de veselie! Lumea arde. Ni se cere să facem o prive­ghere, de pildă, pentru un bolnav, iar noi cântăm: “Des­chizând Tu mâna Ta” şi ne bucurăm. Noi ne petrecem timpul în chip plăcut, iar celălalt între timp moare. “Am făcut priveghere pentru bolnav”, îţi spune. Ce prive­ghere? Voi aţi făcut petrecere. Aceasta se numeşte pe­trecere duhovnicească. Uneori nici atunci când preotul spune: “Pentru cei ce zac în neputinţă” nu ne rugăm pentru bolnav. Am fi ajutat mai eficace dacă am fi făcut puţină rugăciune cu metaniile. Nu spun să supri­măm privegherile praznicale pe care le prevede tipicul, dar în astfel de cazuri să orânduim puţin timp ca să facem cel puţin una-două aţe de metanii spunând: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte pe robul Tău“.

Totul este calitatea rugăciunii. Rugăciunea trebuie să fie din inimă, să se facă cu durere. Pentru Dumnezeu nu are atâta valoare cantitatea rugăciunii precum are calitatea ei. Rugăciunea ce se face în mănăstiri are cantitate, dar nu ajunge aceasta. Trebuie să aibă şi calitate. Atâtea ore de rugăciune făcută de atâtea persoane, dacă ar fi fost din inimă, ar fi schim­bat lumea. De aceea scopul este ca slujbele să se facă din inimă.

Rugăciunea din inimă ajută nu numai pe ceilalţi, ci şi pe noi înşine, pentru că înlesneşte să vină bunătatea lăuntrică. Când ne punem în locul celuilalt vin în mod firesc dragostea, durerea, smerenia, recunoştinţa noastră faţă de Dumnezeu cu slavoslovire neîncetată, şi atunci rugăciunea pentru semenul nostru se face bine primită de Dumnezeu şi îl ajută.

“Şi L-au rugat stăruitor“

- Părinte, inima îmi rămâne rece în rugăciune.

- Aceasta se întâmplă pentru că mintea nu dă tele­gramă inimii. Apoi în rugăciune trebuie să lucreze şi omul. El nu poate să ajungă dintr-odată în starea în care mintea lui să nu-i fugă deloc. Este trebuinţă de răbdare. Vezi, celălalt bate la uşă, iarăşi bate, aşteaptă şi după aceea se deschide uşa. Tu baţi numai odată şi vrei ca să intri imediat înăuntru. Nu se poate aşa. Atunci când începi să rosteşti rugăciunea, nu doreşti să participe şi inima?

- Simt nevoia de ajutor, pentru că mă simt neputin­cioasă.

- Ei, de aici se începe. In rugăciune este trebuinţă de stăruinţă. “Şi L-au rugat stăruitor”, spune Evanghelia despre cei doi ucenici care L-au întâlnit pe Hristos în drumul spre Emaus. Hristos a rămas cu ei, pentru că aceia aveau o înrudire cu El şi de aceea li se cuvenea aceasta. Aveau smerenie, simplitate, bunătate, curaj, în sensul cel bun. Ei întruneau toate condiţiile şi pen­tru aceasta Hristos a rămas cu ei.

Trebuie să ne rugăm cu credinţă pentru orice ce­rere şi să avem răbdare, iar Dumnezeu va grăi. Deoa­rece atunci când omul se roagă cu credinţă, într-un fel îl obligă pe Dumnezeu să-i împlinească cererea pentru această credinţă a lui. De aceea, atunci când cerem ceva de la Dumnezeu, să nu “ne îndoim” şi vom fi auziţi. “Să aveţi credinţă fără să vă îndoiţi[7], a spus Domnul. Dumnezeu ştie când trebuie să ne dea ceea ce cerem, ca să nu ne vătămăm duhovniceşte. Uneori cerem ceva de la Dumnezeu, dar nu avem răbdare şi ne neliniştim. Dacă n-am avea un Dumnezeu atotpu­ternic, atunci ar trebui să ne neliniştim. Dar fiindcă avem un Dumnezeu atotputernic şi Care are foarte multă dragoste, atât de multă încât ne hrăneşte şi cu Sângele Său, nu suntem îndreptăţiţi să ne neliniştim. De multe ori nu lăsăm o problemă grea a noastră în mâinile lui Dumnezeu, ci acţionăm omeneşte. Atunci când cerem ceva de la Dumnezeu şi ni se zdruncină credinţa şi voim să acţionăm omeneşte în cele greu de izbutit, fără să aşteptăm răspuns de la Dumnezeu la cererea noastră, este ca şi cum am face o cerere la împăratul Dumnezeu şi o luăm înapoi chiar în vremea când Acela întinde mâna Sa ca să o împlinească. Il rugăm din nou, dar iarăşi ni se zdruncină credinţa şi ne neliniştim şi repetăm acelaşi lucru. Astfel se prelungeş­te chinul nostru. Adică procedăm ca acela care face o cerere la minister şi după puţin îi pare rău şi o retrage. Se răzgândeşte şi iarăşi o depune, iar după puţin o retrage din nou. Insă cererea trebuie să rămână acolo, pentru ca să intre la rând.

Rugăciune cu durere

- Părinte, cum faceţi rugăciune pentru o problemă?

- Cheia reuşitei este ca pe cel ce se roagă să-l doa­ră. Dacă nu-l doare, poate sta ore întregi cu metania în mână şi rugăciunea lui să nu aducă nici un rezultat. Dacă există durere pentru problema pentru care te rogi, chiar şi cu un suspin faci rugăciune din inimă. Mulţi, atunci când alţii le cer să facă rugăciune pentru ei nu au timp să se roage în momentul acela şi de aceea se roagă numai cu un suspin pentru problema acelora. Nu spun ca să nu se facă rugăciune, ci, dacă se întâmplă să nu fie timp, chiar şi un suspin pentru durerea celuilalt este o rugăciune din inimă, adică echivalează cu ore întregi de rugăciune. Citeşti, de pildă, o scrisoare, vezi o problemă, suspini şi după aceea te rogi. Acesta este mare lucru! Inainte de a apuca receptorul, înainte de a forma numărul, Dumnezeu te aude! Şi să vezi cum se înştiinţează şi celălalt! Să vedeţi cum demonizaţii înţeleg atunci când fac rugăciune pentru ei şi strigă oriunde s-ar afla!

Adevărata rugăciune începe de la durere, nu este plăcere, “nirvana”. Dar ce fel de durere este? Omul se chinuieşte în sensul cel bun. Il doare, geme, suferă atunci când face rugăciune pentru orice. Ştiţi ce în­seamnă a suferi? Da, suferă, pentru că participă la du­rerea generală a lumii sau a unui om în particular. Această participare, această durere Dumnezeu o răs­plăteşte cu veselia dumnezeiască. Desigur că nu omul cere veselia dumnezeiască, ci ea vine ca o consecinţă, deoarece participă la durerea celuilalt.

- Cum să înceapă cineva lucrarea aceasta?

- Află ceva, de pildă, despre un accident. “Ah!”, suspină el şi Dumnezeu îndată îi dă mângâierea dumne­zeiască pentru puţin suspin. Vede pe unul îndurerat şi iarăşi suferă împreună cu el, iar Dumnezeu îl mângâie cu mângâierea dumnezeiască, nu rămâne cu acea amărăciune. Iar celălalt este ajutat prin rugăciunea lui. Sau se gândeşte: “Dumnezeu ne-a dat atâtea, dar eu ce am făcut pentru El?”. Mi-a făcut mare impresie ceea ce mi-a spus un suflet: “Ingerii îşi acoperă feţele atunci când se săvârşeşte Taina Dumnezeieştii Liturghii, iar noi ne împărtăşim cu Trupul lui Hristos. Eu ce am făcut pentru Hristos?“. Unul ca acesta suferă în sensul cel bun.

- Părinte, cum înţelege cineva că celălalt s-a folosit prin rugăciunea sa?

- Este înştiinţat de aceasta prin mângâierea dum­nezeiască pe care o simte înlăuntrul său după rugă­ciunea ce-a făcut-o cu durere de inimă. Dar mai întâi trebuie ca durerea celuilalt să o faci durerea ta şi după aceea să faci şi rugăciune din inimă. Dragostea este o însuşire dumnezeiască şi ea îl vesteşte pe celălalt. Şi în spitale, când pe medici şi pe surori îi doare pentru bolnavi, acesta este medicamentul cel mai eficace din­tre toate medicamentele ce li se dau. Bolnavii simt că se interesează de ei, simt siguranţă, mângâiere. Celui care suferă nu trebuie să-i spui multe cuvinte, nici să-l dăscăleşti. Inţelege că te doare pentru el şi astfel se foloseşte. Durerea este totul. Dacă ne doare pentru ceilalţi uităm de noi înşine şi de problemele noastre.

Mângâierea dumnezeiască

- Părinte, când mă doare pentru ceilalţi, mă cuprin­de o nelinişte şi nu mă pot ruga.

- Fiindcă există nelinişte, aceasta este dovada că înăuntrul tău există elementul omenesc. Eu, cu cât mă doare mai mult pentru lume, cu atât mai mult mă rog şi mă bucur duhovniceşte, deoarece le spun pe toate lui Hristos şi El le aranjează. Şi văd că pe măsură ce trece timpul, deşi curajul trupesc se micşorează, cel sufletesc se măreşte, pentru că dragostea, jertfa, du­rerea pentru celălalt dau multă putere sufletească. Iată, în noaptea aceasta în care ati avut priveghere, aveam puţin curaj, dar am prins putere de la durerea celorlalţi. Şi am stat în picioare toată noaptea până la Sfânta Liturghie primind lume[8]. După aceea şi înăun­trul bisericii am stat în picioare, dar n-am simţit oboseală pentru că mă durea pentru lume şi asta mă întă­rea. Iar tu să te rogi şi să te bucuri, pentru că Hristos le va iconomisi pe toate.

In înfruntarea duhovnicească nu există mâhnire. Câtă durere n-am suferit acum cu lumea! Nu puteam trece aşa oricum peste problemele lor. Mă durea, sus­pinam, dar la fiecare suspin încredinţam problema lui Dumnezeu şi la durerea ce o simţeam pentru altul Dumnezeu îmi dădea mângâiere. Adică prin înfrun­tarea duhovnicească venea mângâierea dumneze­iască, pentru că durerea care are în ea nădejde în Dumnezeu are mângâiere dumnezeiască. Altfel cum va putea suferi cineva?! Cum m-aş fi putut descurca în alt fel cu atâtea câte aud? Mă doare, dar mă gândesc şi la răsplata dumnezeiască dăruită celor îndureraţi. Suntem în mâinile lui Dumnezeu. De vreme ce există dreptate dumnezeiască şi răsplătire dumnezeiască, nimic nu se pierde. Cu cât se chinuieşte cineva mai mult, cu atât va fi răsplătit mai îmbelşugat. Dumnezeu, deşi vede atâta durere pe pământ, chiar şi lucruri pe care noi nu le putem percepe, nu-şi pierde cumpătul ca noi, oamenii. Ci iti spune: “Suferi mai mult, mai mult te voi iconomisi în cealaltă viată”, şi de aceea Se bucură. Altfel cum ar fi putut suferi, să spunem, atâta nedreptate şi atâta răutate ce există? Dar Dumnezeu are în vedere răsplata celor ce suferă şi poate – într-un anume fel spus – să sufere această durere mare. Noi nu vedem ce slavă va primi celălalt şi ne doare, de aceea Dumnezeu ne răsplăteşte cu dumnezeiască mângâiere.

- Părinte, această mâhnire nu-l răpune pe om?

- Nu. Omul nu este răpus atunci când înfruntă duhovniceşte orice situaţie. La început se amărăşte atunci când aude că suferă cineva, dar după aceea vine mângâierea dumnezeiască drept răsplată şi nu i se distruge organismul. In timp ce amărăciunea prove­nită din mâhnire lumească aduce dureri de stomac etc, aceasta însă nu vatămă organismul, pentru că are balsam dumnezeiesc.

Primejdia nesimţirii

- Părinte, uneori mirenii îmi cer să mă rog pentru problemele lor. O fac, dar fără să simt durere.

- Aici există două cazuri: primul este primejdios, al doilea este înfruntare duhovnicească. Atunci când mo­nahul le uită pe ale lui şi nu se gândeşte nici la ceilalţi, adică nu se roagă pentru lume, acesta este un lucru foarte rău. Venim la mănăstire, îi părăsim pe ai noştri şi ajungem să-i uităm şi pe ei şi pe toţi ceilalţi. Adică înfruntăm lucrurile duhovniceşte, dar nu participăm duhovniceşte la durerea celorlalţi. Nu sporim duhovni­ceşte ca să putem simţi problemele lor şi există pri­mejdia să ajungem la nesimţire. Incepe încet-încet să se înstăpânească în noi o nepăsare şi inima se face de piatră. In al doilea caz îl doare pe cineva de toată lumea, dar simte şi o mângâiere, pentru că se gân­deşte că celălalt care suferă va avea plată de la Dumnezeu, va fi mucenic. La gândul acesta simte întru sine o siguranţă profundă şi are o bucurie lăuntrică. In cazul acesta inima nu este de piatră, ci dumnezeiască.

Dacă monahii nu iau aminte la ei înşişi, inima lor poate deveni foarte aspră. Mirenii văd accidentele şi nefericirea celorlalţi şi îi doare. Noi n-o vedem şi se poate să ajungem să cerem totul numai pentru noi înşine. Adică dacă nu facem o lucrare fină, în aşa fel încât să simţim nefericirea celorlalţi şi să facem pentru ei rugăciune din inimă, vom ajunge să avem inimă împietrită. Vom ajunge la punctul să dorim doar aran­jarea noastră, iar inima ne va deveni de piatră prin nepăsare, lucru ce este antievanghelic. Monahul tre­buie să se intereseze, să-1 doară şi să se roage în ge­neral pentru lume. Aceasta nu-i aduce răspândire, ci, dimpotrivă, se foloseşte şi el însuşi cu rugăciunea şi îi ajută şi pe ceilalţi.

- Părinte, deşi mă văd în ce hal sunt, fac mai multă rugăciune pentru alţii. Nu cumva este mai bine să nu mă rog pentru alţii, ci să mă rog numai pentru mine?

- Faci aceasta din smerenie? Dacă este din smere­nie, să spui lui Dumnezeu cu multă smerenie: “Dum­nezeul meu, aşa cum sunt nu trebuie să mă auzi. Dar nu este oare nedrept ca alţii să sufere din pricina mea? Pentru că, de aş fi avut o stare bună duhovnicească, îndrăzneală către Tine, m-ai fi auzit şi i-ai fi ajutat. Şi eu sunt vinovată pentru că acela suferă. Acum însă de ce să sufere din pricina mea? Te rog, ajută-l!”. Adică depinde cum te aranjezi pentru ceilalţi. Simţi că nu eşti vrednică, dar se întâmplă să vezi pe un îndurerat, te mâhneşti, te doare şi te rogi. Atunci când, de pildă, văd un orb, mă simt şi eu vinovat, pentru că de aş fi avut o stare duhovnicească bună l-aş fi putut vindeca. Dumnezeu ne-a dat posibilitatea să devenim sfinţi, să facem minuni precum a făcut şi El. Să ne recunoaştem boala noastră duhovnicească, mare sau mică şi să cerem cu smerenie sănătate trupească pentru seme­nul nostru, deoarece şi noi suntem vinovaţi pentru boala lui. Pentru că de am fi avut noi sănătate duhov­nicească şi acela ar fi fost vindecat de mult timp şi nu s-ar fi chinuit. Când ne aranjăm corect, socotindu-ne vinovaţi de toată starea lumii, şi spunem: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi“, se foloseşte întreaga lume. Desigur, şi pentru propria stare de neputinţă trebuie să-l doară pe fiecare şi să ceară mila lui Dumnezeu. Dar, fireşte, dacă va ajunge la o astfel de stare precum cea de mai sus, atunci nu mai cere nimic pentru sine.

Văd că de multe ori îl înţelegem greşit pe “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” şi, chipurile, din smere­nie nu spunem “miluieşte-ne pe noi” şi nu ne rugăm pentru alţii, ci numai pentru noi. De aceea de multe ori mirenii ne iau în nume de rău pe noi, monahii, şi spun că suntem egoişti şi că ne îngrijim să ne mântuim nu­mai pe noi înşine. “Miluieşte-mă” este pentru ca să nu cădem în mândrie, căci rugăciunea unui om smerit, care crede că e mai rău decât toţi, are mai multă valoa­re decât privegherea ce o face un altul cu gând mân­dru. Când ne rugăm cu mândrie, ne batem joc de noi înşine.

Stare de alarmă

Nu uitaţi că trecem prin vremuri grele şi este tre­buinţă de multă rugăciune. Să vă gândiţi la marea nevoie pe care o are lumea astăzi şi la marea pretenţie pe care Dumnezeu o are de la noi pentru rugăciune.

Să vă rugaţi pentru situaţia generală cu totul ieşită din comun a întregii lumi, ca să se milostivească Hristos de făpturile Sale, pentru că merg spre cata­strofă. Să intervină dumnezeieşte în epoca complicată în care trăim, pentru că lumea se îndreaptă spre zăpăceală, nebunie şi impas.

Dumnezeu ne-a chemat să facem rugăciune pentru lume, care are atâtea probleme. Unii sărmani nu apucă să-şi facă nici măcar o cruce. Dacă noi, monahii, nu fa­cem rugăciune, cine va face? Militarul în vreme de război este în stare de alarmă, gata încălţat. In aceeaşi situaţie trebuie să fie şi monahul. Ah, Macabeu[9] aş fi ajuns de aş fi făcut aşa! Aş fi fugit în munţi, ca să mă rog mereu pentru lume.

Trebuie să ajutăm toată lumea cu rugăciunea, ca să nu facă diavolul orice vrea. Diavolul a dobândit drep­turi. Iar aceasta nu pentru că îl lasă Dumnezeu, ci pen­tru că El nu vrea să silească libertatea nimănui. De aceea noi să ajutăm cu rugăciunea. Când pe cineva îl doare pentru starea ce stăpâneşte azi în lume şi se roagă, atunci oamenii sunt ajutaţi fără să se fie silită libertatea voinţei lor. Dacă veţi mai spori încă puţin cu harul lui Dumnezeu, vom încerca să intrăm într-o rânduială nouă de rugăciune. Vreau să vă faceţi “radar”, pentru că lucrurile se precipită. Vom organiza un ate­lier de rugăciune. Să vă bateţi în război folosind şira­gul de metanii. Rugăciunea să se facă cu durere. Ştiţi ce putere va avea atunci rugăciunea? (…)

(vezi mai mult AICI)

***

Parintele Gheorghe Calciu: PUNETI-VA IN MISCARE INIMA!

“As vrea sa nu incetati sa va rugati. As vrea sa intelegeti ca daca exista vreo protectie care se intinde peste societatea umana, peste tara noastra, aceasta este puterea rugaciunii. Sa nu faceti o rugaciune de rutina – puneti-va in miscare inima, umpleti-va de fiorul rugaciunii.

Sunt convins ca multi dintre dvs. se roaga; si eu m-am rugat, si am crezut pana am ajuns in inchisoare ca stiam sa ma rog. Ajungand in inchisoare am descoperit ca nu stiam sa ma rog. (…)

Daca nu te patrunde fiorul credintei din crestet pana in talpi, nu esti in rugaciune adevarata. Nu este usor. Dar daca persisti, Dumnezeu te ajuta, iti da harul rugaciunii. Si harul rugaciunii se da la cerere. Harul rugaciunii se obtine prin stradanie, prin staruinta. Mantuitorul a spus: De la Ioan Botezatorul Imparatia Cerului se ia prin navala! Si aceasta navala noastra – cerand cu staruinta harul pe care Dumnezeu ni-L trimite.

Ma adresez acum teologilor si le spun: invatati sa va rugati, ca apoi sa puteti invata pe altii. Atata vreme cat tu nu stii sa te rogi, degeaba ii spui crestinului: <<Roaga-te!>>. Cand preotul va stii cum sa se roage, el va transmite fluxul puterii credinciosului sau”.

(Parintele Calciu despre rugaciune)

***

Parintele Rafail Noica: Toate se leaga si se dezleaga in Duh si in nevazut

- Aţi spus odată: toate lucrurile se leagă şi se dezleagă în Duh, explicaţi-ne, vă rog.

- Părintele Rafail: Da, am spus şi în felul ăsta. Tot ce face omul începe în nevăzut, adică în taina inimii tale, când ţi-ai pus în inimă asta, Dumnezeu a văzut şi dacă te-ai hotărât pentru acest asta este foarte probabil ca acel lucru o să înceapă să se înfăptuiască cândva în viaţa ta.

Uitaţi, vă dau o pildă: un monah mi-a spus într-o zi:

Mă certasem cu un alt monah dintr-o altă mănăstire şi m-am căit după aceea şi am vrut să-mi cer iertare, dar nu mai voia să ştie de mine aşa era de rănit şi mi-am zis ce să fac, mâine-poimâine trebuie să plec, eu vreau să mă apropii de Sfânta Împărtăşanie, ce să fac, am rănit pe fratele meu, cum o să pot să mă apropii de Împărtăşanie, cum să continui viaţa pocăinţei mele, că nu mă mai primeşte; eu vreau să-i cer iertare şi el nu vrea să audă nimic. Şi zice: mi-am amintit de un cuvânt din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.

Monahul acesta-i grec şi în greacă – îmi pare rău că în traducerea noastră nu reiese aşa – la pomeniri, după sfinţirea Tainelor când spune “pomeneşte, Doamne, pe cei care ai învrednicit să împărăţească pe pământ” spune aşa:

“Glăsuieşte în inimile lor cele bune pentru Biserica Ta, pentru poporul Tău“.

Monahul şi-a adus aminte de acest “glăsuieşte” şi a zis:

- Doamne! glăsuieşte în inima lui pentru pocăinţa mea, spune-i că mă căiesc pentru ce am făcut, că-i cer iertare şi că eu îl iert.

Şi mi-a spus: data următoare când l-am văzut parcă nu fusese niciodată nor pe cer, totul dispăruse şi împăcarea lor era deja făcută. Când am auzit cuvântul ăsta, am sfătuit multe persoane în această direcţie şi aproape de fiecare dată s-au întâmplat minuni dintr-astea.

O monahie care era nouă într-o mănăstire şi spunea “Părinte! Mi-e frică de toată lumea”, era foarte sensibilă şi rănită mai ales de monahia cutare care era un pic mai aşa, în vârstă şi mai autoritară. Zice: când intru în bucătărie m-apucă groaza, nu ştiu ce să fac. I-am spus să se roage:

“Doamne, spune în inima ei să-mi spună un cuvânt bun sau spune-i ceva bun despre mine”.

Într-o zi vine fugind către mine:

“Părinte! Părinte! Ştiţi ce s-a întâmplat? A venit maica cutare şi m-a apucat groaza şi am zis Doamne spune-i că o iubesc!” şi zice: “Nu ştiu părinte, coincidenţă, s-a uitat frumos la mine şi mi-a zis ceva frumos”.

Ultima oară când am văzut-o, acum un an era aceeaşi faţă luminată aşa cum se luminase atunci, acum vreo zece ani şi era împăcată cu toată lumea şi cred că au continuat aceste … “coincidenţe”.

Deci se leagă şi se dezleagă în Duh, în taina inimii şi profit de întrebare să spun şi lucrul ăsta: trebuie să ne nevoim în ceva ce strămoşii noştri cred că făceau fireşte. Cred că strămoşii noştri, care erau cât de cât apropiaţi de Dumnezeu, în mod firesc pentru fiecare lucru chemau pe Dumnezeu. Vezi o primejdie: Doamne! – şi zici ceva lui Dumnezeu. Vezi un păcat în tine: Doamne, uite ce-i în mine, nu mă lăsa aşa! Vezi pe cineva care te supără şi nu te poţi împăca cu el: Doamne, spune ceva în inima mea pentru aproapele meu! ş.a.m.d.

Chemaţi-L pe Dumnezeu! Zicem că Iisus Mântuitorul este singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om. Îndrăznesc să spun că lui Dumnezeu îi place să mijlocească între om şi om. Chemaţi-L pe Dumnezeu mijlocitor între tine şi vrăjmaşul tău, între tine şi cei cu care te-ai certat şi să vezi… Cum spuneam către cineva acum câtăva vreme: Dumnezeu nu există. Nu! Dar se preface bine! Fă şi tu ca şi cum ai crede şi să vezi cum şi Dumnezeu “se face” ca şi cum există! Şi provocăm “coincidenţe” dintr-acelea.

În esenţă profit ca să zic: să învăţăm, fraţilor, să chemăm pe Dumnezeu în toate împrejurările, să-i cerem sfat lui Dumnezeu, să mulţamim lui Dumenzeu când ne-a dat ceva ce i-am cerut, să-L întrebăm pe Dumnezeu ce înseamnă asta… şi toate nedumeririle noastre. Întâi “Doamne!” să fie în inimile noastre şi după aceea tot restul. Dacă vrei să-l vezi pe duhovnicul tău şi este la 100 de metri de tine, trebuie să faci 100 de metri şi poate altcineva l-a înhăţat sau trebuie să iei telefonul şi să faci un număr. Pentru Dumnezeu – nici atat: acum poţi să zici “Doamne!” şi, cum zicea cineva, ai contactat satelitul “Doamne” şi să vezi cum “se preface” acest Dumnezeu că există.

(mai mult AICI)

RUGACIUNEA CEA MAI SIMPLA SI DUMNEZEUL NOSTRU MATERN

“Ziceam la început că rugăciunile noastre frumoase pe care ni le-a dat Biserica: acatiste, paraclise, toate slujbele noastre, culmea culturii noastre – Liturghia, în care ne întâlnim cu Însuşi Dumnezeu, Însuşi Hristos in forma Acelui Trup şi Sânge pe care noi Le-am jertfit şi pe care El ni Le dă, ca să ne mântuim de păcatul de a-L jertfi – toate rugăciunile sunt vrednice. Dar, tot pe post de “filocalie”, v-aş propune rugăciunea cea mai simplă care poate – şi trebuie – să devină starea noastră constantă.

Când am zis cuvântul ăsta, cândva într-o întrunire cu tinerii în Anglia, la sfârşit o femeie m-a întrebat: “Totuşi, eu cum să mă rog? Eu nu ştiu cum să mă rog!“. Şi mi-a venit răspunsul ăsta pe care vi-l zic şi vouă: “Pai, spune asta lui Dumnezeu“. Şi e rugăciune. Nu ştii cum să te rogi? Spune-I lui Dumnezeu: “Doamne nu ştiu cum să mă rog! Tu spune-mi” Şi pe “baza” asta continuaţi voi. Continuaţi voi: ce vă doare, ce năzuinţe aveţi…

(…)

Uneori, spune şi Sfântul Pavel, [este câte] o rugăciune în care noi nu ştim ce să cerem sau pentru ce să ne rugăm şi Duhul Lui Dumnezeu ne ajută cu suspinuri negraite. Suspinuri pe care noi înşine nu ştim de ce [le avem]: ceva doare, de ceva avem nevoie… Făcătorul nostru ştie ce vrem!

Aşa cum mama cu pruncul nou născut ştie… M-am uimit de multe ori [când] tinerele de vârsta mea deveneau mame şi, cu pruncul în braţe – pruncul plângea, “zbiera”… Şi la un moment dat mama zice: “A, i-e foame, iertaţi-mă”. Pleacă şi hrăneşte pruncul, îl alăptează. După care, iar “zbiara” pruncul, şi mama: “Il doare ceva!” Şi-l întoarce pe faţă, pe dos, nu-stiu-ce, pana la urma, ii “ghioraia” stomacul – si… se potoleste pruncul. Şi pe după aia, iar zbiera pruncul. Şi zice mama: “A, vezi! Face capricii!” O, mămică, de unde ştii tu toate astea? Eu n-aud decat un prunc care zbiara! Dar poate c-o inteleg mai mult acum pe mama, ca de când m-am făcut duhovnic am devenit şi eu mamă într-un fel. Dar Dumnezeu dă intuiţie mamei sa inteleaga. Pruncul nu stie decat sa “să zbiere” când nu i-e bine. Si mama stie ce trebuie sa faca. N-are nevoie ca pruncul să facă un tratat de filozofie ca să ştie cum să acţioneze

Dumnezeu care a făcut mama, Dumnezeu care “a inventat” mama, El este mai… Mama decat orisicine... Si suspinurile noastre negrăite, ba şi… nesuspinurile noastre, le aude Dumnezeu şi le adună în vistieriile Lui. Si ştie să ne răspundă! “Filocalia” este: Hai, să facem aceste suspinuri conştiente, să conştientizăm din ce in ce mai mult…

(“Cum să mă rog? Nu ştiu cum să mă rog…” – ne raspunde Parintele Rafail Noica)

***

Parintele Arsenie Papacioc: Oriunde veti fi, oriunde veti avea necaz, rugati-va, nu va descurajati!

Eu personal nu sunt pentru rugaciunea de tipic. Aceea are folosul ei aparte, mai ales disciplinar. Omul nu trebuie să fie tipicar. Trebuie să fie tipicar ca procedeu, în ce priveste dorinta de a se înduhovnici. Nu avem numaidecât nevoie de o rugăciune de tipic. Avem nevoie de o prezentă continuă a inimii, această stare continuă de dragoste, de relatie cu Dumnezeu, asta este esenta rugăciunii. Pentru că si o tăcere adâncă înseamnă o rugăciune adâncă. Si o rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă.

Dacă faci rugăciunea asta care e obligatorie, o poti face. Dar dacă se face o rugaciune din aceasta după tipic, după ce se termină, omul se consideră achitat de obligatia rugăciunii din inimă si se retrage fără nimic de la ceea ce ar trebui să-l tină prezent. Adică sunt mai mult pentru o continuă tresărire duhovnicească. De aceea mă faceti să spun că orice clipă poate sa fie un timp si orice suspinare poate să fie o rugăciune. Suspinarea nu se face asa: “Uf!“, ci o faci lui Dumnezeu, ca plecând din adânc spre El. Asa ni se va arăta. Căci El nu se arată unei minti ascutite. “Nu tot cel ce zice “Doamne, Doamne va intra în împărătia Mea!” Ci numai cel care are inima curată, cel care are inima spre El, continuu.

Deci, o viată continuă de prezentă duhovnicească înseamnă un om mai înduhovnicit. Pentru că dacă te rogi, esti mereu prezent. Rugăciunea să zicem – tipicală poti lesne să o termini într-o jumătate de ceas, un ceas, dar pe urmă?

Vedeti, nu trebuie renuntat la ele, dar să nu fie singura treabă duhovnicească, singura rugăciune. Dacă ai citit un Paraclis e foarte bine, sau ceea ce mai ai de citit. Dar ceea ce, de fapt, trebuie adus la cunostintă, pentru a se întelege, pentru că lucrul ăsta e mai putin discutat, e prezenta inimii continuă. Si te rogi. Pentru că se rugau sfintii si stăteau în genunchi până se făcea dimineată si apărea soarele. Si la răsărit tot în genunchi erau.

Asta nu înseamnă că noi, nefiind ca ei, nu trebuie să ne rugăm. Dar era o stare de continuă prezentă.

- Părinte, rugăciunea neîncetată poate fi trăită de oricine?

- Intr-o măsură oarecare toată lumea poate. Pentru că întrebarea în sine despre rugăciune sau discutia despre rugăciune este neavenită, pentru că se rationalizează lucrurile. Oricine vrea să dobândească rugăciunea, să tacă si să zică. O rugăciune adâncă e o tăcere adâncă.

Se constată o limpezire imediată, o scăpare de ispite, căci se cere ajutorul Stăpânului cerului si al pământului. Trebuie să se obisnuiască lumea cu gândul că Dumnezeu guvernează si face orice pentru om. “Fără de Mine nu puteti face nimic“. Mai mult: “Nu se miscă fir de păr fără voia Mea.” Vă dati seama cât de mult ne apără.

Tineti-vă de Biserică, dragii mei! Si puteti să ziceti rugăciunea aceasta a mintii din inima. Este puterea numelui aceea care ne ajută atât de mult. Oriunde veti fi, oriunde veti avea necaz, rugati-vă, nu vă descurajati.

Iubiti mult! Hristos vă porunceste!

- Cum ii poti arata omului de azi drumul rugaciunii, necesitatea ei?

- Pr. Arsenie Papacioc: Dragul meu, ca esti student, te intreb si eu: ce asteptati dumneavoastra, studentii, de la catedra? Sa vi se explice ce este rugaciunea? Este un contact personal, pornit din inima, din constiinta noastra crestina catre Dumnezeu. Normal ca sunt rugaciuni de tipic, dar sunt si rugaciuni personale; cum spuneam inainte, un suspin poate fi o rugaciune. Chiar daca serviciul, ocupatiile, timpul nu permit rugaciuni de tipic, chiar daca nu apuci sa le faci, nu-i atat de grav, dar cu o conditie: sa ai o stare de prezenta continua a lui Dumnezeu in constiinta ta. Asta este important: gandul la Dumnezeu, constientizarea prezentei Lui – asta este o rugaciune la indemana fiecaruia, indiferent cat de ocupat ar fi. Sigur ca rugaciunile de tipic sunt foarte importante. Oricine poate si trebuie sa se roage, spunand: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, pacatosul!“

Gandul omului trebuie sa fie mereu la Dumnezeu. Chiar nu ne gandim ca Dumnezeu ne va cere socoteala pentru tot ce ne-a dat? Frumusete, intelepciune, putere (de multe ori dincolo de cea a ingerilor, daca tinem cont ca lumina ingerilor este mai difuza decat “chipul si asemanarea” care il imbraca pe om), toate aceste bogatii nemaipomenite Dumnezeu le-a varsat peste om si, chiar daca esti pacatos, chipul ramane la tine. Privind aceste frumuseti, aceste impodobiri, acest chip, nu putem sa nu ne gandim la El. Tocmai acest gand, asa cum izvoraste el, este o rugaciune.

Este foarte important si trebuie actualizat ca “fara Dumnezeu nu se poate face nimic”. Daca “fir de par nu se misca fara voia Lui“, dar lumea intreaga? De aceea, e o mare greseala sa nu ne gandim la Dumnezeu. Cum sa ne gandim? Intr-o forma cat mai directa: “Doamne iarta-ma!“, “Doamne-ajuta!“. Tot asa te gandesti, de exemplu, la sotia ta, la iubita ta, te gandesti sau, mai bine zis, ti-e gandul, inima tot timpul la ea, la iubirea ei. Ca o icoana ce-o porti in suflet, gandindu-te la ea intr-o forma simpla. In acest fel tii mereu legatura cu cel iubit. Deci, acelasi lucru este si rugaciunea: un contact permanent al inimii tale cu Dumnezeu.

Poti sa faci rugaciuni ingenunchiate, rugaciuni de tipic sau … poti sa nu le faci. Dar nu trebuie sa inceteze sub nici o forma acest contact, aceasta relatie cu Dumnezeu, intr-o forma personala si directa.

Dar si aici, in primul rand, trebuie evitate acele aparente care te pacalesc pe tine insuti, crezand ca faci bine ceea ce faci. Sfintii povestesc ca, odata, a venit diavolul la usa unui calugar. Impingea diavolul sa intre, impingea si calugarul dinauntru, sa nu-l lase si se ruga in timpul asta: “Doamne Iisuse ajuta-ma, miluieste-ma!” Dar diavolul il impingea mai tare si tot mai tare, mai sa-l biruie, cand, de teama, a strigat calugarul cat a putut de tare “Doamne, iarta-ma si ajuta-ma!” si imediat a disparut diavolul si, langa el, a aparut Mantuitorul. “De ce n-ai venit pana acum?” l-a intrebat calugarul. “Am venit cand M-ai chemat cu adevarat.”

Deci, rugaciunea si gandul la Dumnezeu, daca nu pleaca din inima, sunt spoiala. Cati dintre noi nu patim, asemenea calugarului, la usa sufletului nostru. Cica ne rugam, cica ne impotrivim pacatului, dar numai coplesiti, in momente de mare cumpana, ne gandim cu adevarat la Dumnezeu.

(mai mult la: CUM SA NE RUGAM? Ne invata ca nimeni altul… PARINTELE ARSENIE PAPACIOC: “Avem nevoie de o prezenta continua a inimii, asta este esenta rugaciunii…” – si VIDEO)

• Vezi si: Sfantul Iustin Popovici: “Sa transformam fiecare clipa libera a vietii noastre macar intr-un suspin de rugaciune”

Totusi, sa luam mare aminte si la…:

• DE CE CAUTA OMUL SEMNE, MINUNI SI VINDECARI PARANORMALE?

Perspectiva ortodoxa asupra lumii

de Parintele Serafim Rose

Inainte de a incepe conferinta, va voi spune un cuvant sau doua despre cat de important este sa avem o perspectiva ortodoxa asupra lumii si de ce este mai dificil de elaborat una astazi decat in secolele trecute.

In secolele trecute – de exemplu, in Rusia secolului al 19-lea – perspectiva ortodoxa asupra lumii era o parte fundamentala a vietii ortodoxe si era sustinuta de viata dimprejur. Nici macar nu era necesar sa se vorbeasca de ea ca fiind ceva separat – traiai Ortodoxia in armonie cu societatea ortodoxa ce te inconjura, si aveai o perspectiva ortodoxa asupra lumii asigurata de Biserica si de societate. In multe tari, chiar guvernul marturisea Ortodoxia, care se gasea in centrul functiunilor publice, iar regele sau conducatorul insusi era, din punct de vedere istoric, primul laic ortodox, avand responsabilitatea de a oferi un exemplu crestin tuturor supusilor sai. Fiecare oras avea biserici ortodoxe, si in multe din ele se tineau slujbe in fiecare zi, dimineata si seara. Se gaseau manastiri in toate marile localitati, in multe orase, in afara oraselor, si la tara, in pustiuri si in salbaticie. In Rusia existau peste 1000 de manastiri organizate oficial, pe langa multe alte grupari neoficiale. Monahismul era o parte acceptata a vietii. Multe familii chiar aveau in randul lor o sora sau un frate, unchi, nas, var sau pe cineva care era calugar sau calugarita, adaugandu-se celorlalte feluri de viata ortodoxa: oameni care peregrinau din manastire in manastire, si nebuni pentru Hristos. Intregul mod de viata cuprindea genurile ortodoxe de oameni, dintre care, desigur, monahismul este cel principal. Obiceiurile ortodoxe faceau parte din viata cotidiana. Majoritatea cartilor celor mai citite erau ortodoxe. Viata de zi cu zi era dificila pentru majoritatea oamenilor: ei trebuiau sa munceasca din greu pentru a supravietui, speranta de viata nu era mare, moartea era o realitate intalnita des – toate acestea intarind invatatura Bisericii asupra realitatii si vecinatatii celeilalte lumi. Trairea unei vieti ortodoxe in astfel de conditii era de fapt acelasi lucru cu a avea o perspectiva ortodoxa asupra lumii, si nu era mare nevoie sa se discute un astfel de subiect.

Astazi, pe de alta parte, toate acestea s-au schimbat. Ortodoxia noastra este o insulita in mijlocul unei lumi care opereaza dupa principii complet diferite – si cu fiecare zi aceste principii se schimba in mai rau, instrainandu-ne tot mai mult de ea. Multi oameni sunt ispititi sa isi imparta vietile in doua categorii distincte: viata cotidiana pe care o ducem la serviciu, cu prietenii lumesti, in afacerea noastra lumeasca, si ortodoxia, pe care o traim Duminicile si in alte zile ale saptamanii, cand avem timp pentru ea. Dar perspectiva unei asemenea persoane asupra lumii, daca o urmariti indeaproape, este adesea un amestec ciudat de valori crestine si valori lumesti, care in realitate nu pot sta laolalta. Scopul acestei conferinte este sa vedem cum pot incepe oamenii din ziua de azi sa isi elaboreze, dintr-o singura bucata, perspectiva lor asupra lumii, sa aiba o perspectiva in totalitate Ortodoxa.

Ortodoxia este viata. Daca nu traim ortodoxia, pur si simplu nu suntem ortodocsi, indiferent de ce convingeri formale am avea.

Viata in lumea noastra contemporana a devenit extrem de artificiala, de nesigura, de naucitoare. Ortodoxia, este adevarat, are o viata proprie, dar se afla si in legatura cu viata lumii dimprejurul ei, si astfel viata crestinului ortodox, chiar si atunci cand este cu adevarat ortodox, nu poate sa nu reflecte lumea in vreun fel. Un soi de nesiguranta si confuzie a intrat, de asemenea, in viata ortodoxa a vremilor noastre. In aceasta conferinta vom incerca sa analizam viata contemporana, iar apoi cea ortodoxa, pentru a vedea cum ne putem implini cat mai bine obligatiile noastre crestine de a duce viata celeilalte lumi, chiar si in aceste vremuri teribile, si de a avea o viziune crestina ortodoxa a intregii vieti care ne va permite sa supravietuim acestor vremuri, cu credinta neschimbata.

Viata cotidiana a devenit nefireasca

Oricine priveste viata noastra contemporana din perspectiva vietii normale duse de oamenii vremilor de mai dinainte – sa zicem din Rusia, din America, sau din oricare alta tara a Europei Occidentale din secolul al 19-lea – nu poate sa nu fie izbit de cat de anormala a devenit viata din ziua de astazi. Intregul concept al autoritatii si al ascultarii, al decentei si al politetei, al comportarii publice si private – toate s-au schimbat dramatic, s-au intors cu susul in jos, in afara unor grupulete izolate de oameni – de obicei crestini de vreun fel – care incearca sa pastreze un mod de viata asa-zis de „moda veche”.

Viata noastra anormala de astazi poate fi caracterizata ca fiind rasfatata, ghiftuita. Din frageda pruncie, copilul de azi este tratat, ca o regula generala, drept un mic zeu sau o zeita in familie: toanele ii sunt ascultate, dorintele implinite; este inconjurat de jucarii, distractii, placeri; nu este educat si crescut conform principiilor stricte ale comportamentului crestin, ci lasat sa se dezvolte asa cum tind dorintele sale. Este suficient ca el sa spuna „Vreau asta!” sau „N-o s-o fac!”, pentru ca parintii sai indatoritori sa i se plece in fata-i si sa il lase sa faca precum doreste. Poate aceasta nu se intampla tot timpul in fiecare familie, dar se petrece suficient de des pentru a fi regula educatiei contemporane a copiilor, si chiar si cei mai bine intentionati parinti nu scapa pe deplin acestei influente. Chiar daca parintii incearca sa isi creasca copiii cu strictete, cei din jurul lor incearca sa faca altceva. Trebuie ca ei sa ia in consideratie acest lucru, atunci cand isi educa copilul.

Cand un astfel de copil devine adult, se inconjoara, in mod natural, cu aceleasi lucruri cu care a fost obisnuit din copilarie: placeri, distractii si jucarii pentru cei mari. Viata lui devine o cautare continua dupa „distractie” care, apropo, este un cuvant complet necunoscut in orice alt vocabular; in Rusia secolului al 19-lea sau in orice alta civilizatie serioasa nu s-ar fi inteles ce inseamna acest cuvant. Viata este o cautare constanta dupa „distractie”, care este atat de goala de orice inteles serios, incat un vizitator din orice tara a secolului al 19-lea, privind la programele noastre populare de televiziune, la parcurile de distractii, la reclame, filme, muzica – la aproape orice aspect al culturii noastre de masa – ar crede ca a nimerit intr-un tinut de imbecili care si-au pierdut orice contact cu realitatea. Este un lucru pe care noi nu prea il luam adesea in consideratie, deoarece traim in societatea aceasta, luand-o asa cum este.

Unii observatori recenti ai vietii noastre contemporane au numit tineretul de astazi „generatia eu” si vremurile noastre „evul narcisismului”, caracterizat de veneratia si fascinatia pentru sine care impiedica dezvoltarea unei vieti normale. Altii au vorbit de un univers de „plastic” sau de o lume de vis, in care atat de multi oameni traiesc astazi, incapabili sa infrunte ori sa inteleaga realitatea lumii ce ii inconjoara sau a problemelor din launtrul lor.

Cand „generatia eu” se intoarce catre religie – ceea ce s-a intamplat extrem de des in ultimele decenii – o face de obicei catre o forma de religie de „plastic” sau fantastica: o religie a „dezvoltarii de sine” (in care sinele ramane obiectul venerarii), a spalarii creierului si a controlului mintii, a unor guru si swami zeificati, a unei goane dupa OZN-uri si fiinte „extra-terestre”, a unor stari si simtiri spirituale anormale. Nu vom analiza aici toate aceste manifestari, care probabil ca sunt indeajuns de familiare multora, doar vom discuta putin mai tarziu cum influenteaza acestea viata duhovniceasca a crestinilor ortodocsi din zilele noastre.

In tarile comuniste, cu o doctrina oficiala a ateismului, ti se spune pe fata ca trebuie sa: uiti de Dumnezeu si de orice alta viata in afara celei actuale; sa indepartezi din viata ta frica de Dumnezeu si respectul pentru lucrurile sfinte; sa ii privesti pe cei ce inca mai cred in Dumnezeu, de „moda veche”, ca pe niste dusmani ce trebuie eliminati. Cineva ar putea lua ca emblema a vremilor noastre lipsite de griji, iubitoare de distractii, inchinatoare la sine, „Disneyland”-ul nostru american; daca este astfel, nu ar trebui sa neglijam a vedea in spatele lui emblema mult mai sinistra care arata incotro se indreapta cu adevarat „generatia eu”: Gulagul sovietic, lantul de tabere de concentrare care domina deja viata a aproape jumatate din populatia lumii.

Doua abordari gresite ale vietii duhovnicesti

Dar, ar putea intreba cineva, ce au de a face toate acestea cu noi, care incercam sa ducem, pe cat de bine putem, o viata treaza de crestini ortodocsi? Au de a face mult cu noi. Trebuie sa constientizam ca viata ce ne inconjoara este locul in care ne incepem viata crestina. Indiferent ce facem cu viata noastra, indiferent cat de mult continut crestin ii dam, tot mai pastreaza asupra ei ceva din amprenta „generatiei eu”, si trebuie sa fim indeajuns de smeriti pentru a observa aceasta. De aici trebuie inceput.

Unul din membrii conducatori ai sectei sinucigase care a sfarsit-o atat de spectaculos acum patru ani in Jonestown era tanara fiica a unui preot ortodox grec; formatii rock sataniste precum KISS – „Kids in Satan’s Service” („Copii in slujba lui Satan”) – sunt constituite din tineri rusi fosti ortodocsi; majoritatea membrilor templului satanei din San Francisco, potrivit unui studiu sociologic recent – sunt baieti ortodocsi. Acestea sunt numai cateva din cazurile cele mai izbitoare; cei mai multi dintre tinerii ortodocsi nu merg atat de departe – ei doar se amesteca cu lumea anti-crestina din jurul lor si inceteaza sa mai fie exemple ale vreunui fel de crestinatate pentru cei din jur.

Acest lucru este gresit. Crestinul trebuie sa fie diferit de lume, deasupra lumii nefiresti, anormale, de astazi, si acesta trebuie sa fie unul din lucrurile fundamentale pe care sa le stie ca o componenta a educatiei sale crestine. Altminteri nu are nici un sens sa ne numim crestini – cu atat mai putin crestini ortodocsi.

[...]

Ce putem face?

Mai exact, ce putem face pentru a dobandi aceasta constiinta, aceasta intelegere, si cum o putem face sa dea roade in vietile noastre? Voi incerca sa raspund la aceasta intrebare in doua etape: prima, privind constienta noastra asupra lumii dimprejur, care, ca niciodata in istoria crestinatatii, a devenit vrajmasul nostru constient; si a doua, privind constienta noastra asupra Ortodoxiei, despre care, ma tem, multi dintre noi cunosc cu mult mai putin decat ar trebui, cu mult mai putin decat este necesar a cunoaste daca dorim a o pastra.

Mai intai, din moment ce, fie ca vrem ori ca nu vrem, suntem in lume (si influenta ei se simte puternic chiar si intr-un loc indepartat cum este manastirea noastra de aici), trebuie sa ne confruntam cu ea si cu ispitele ei intr-un mod direct si realist, dar fara a-i ceda; in particular, trebuie sa ii pregatim pe tinerii nostri pentru ispitele cu care se confrunta si sa ii vaccinam impotriva acestor ispite. Trebuie sa fim constienti ca lumea ce ne inconjoara rareori ajuta si aproape intotdeauna impiedica cresterea copilului in adevaratul duh al ortodoxiei. Trebuie sa fim gata, in fiecare zi, sa raspundem influentei lumii cu principiile unei educatii crestine solide.

Aceasta inseamna ca ceea ce un copil invata la scoala trebuie, in mod constant, verificat si corectat acasa. Nu putem presupune ca ceea ce el invata la scoala este pur si simplu ceva afacerist si lumesc si nu are nimic de a face cu educatia sa ortodoxa. El poate invata deprinderi si lucruri folositoare (desi multe scoli din America contemporana esueaza lamentabil chiar si cu aceasta; multi profesori ne spun ca tot ce pot ei face este sa tina copii in clasa, in ordine, fara macar a-i invata ceva), dar chiar si daca primeste doar atat, invata si multe pareri si filosofii gresite. Atitudinea primara a unui copil fata de aprecierea literaturii, muzicii, istoriei, artei, filosofiei, chiar a stiintei, si desigur a vietii si a religiei – trebuie sa vina, mai intai, nu din scoala, caci scoala ii va da toate acestea amestecate cu filosofie moderna; trebuie sa vina mai intai de acasa si de la Biserica, caci altfel el este obligat sa fie educat gresit de lumea de astazi, in care educatia publica este in cel mai bun caz agnostica, si in cel mai rau caz, in mod deschis, ateista sau anti-religioasa. Desigur, in Uniunea Sovietica toate acestea ii sunt impuse copilului, fara nici un fel de religie si cu un program activ de a-l face pe copil un ateu.

Parintii trebuie sa cunoasca cu precizie ceea ce sunt invatati copiii lor la cursurile educationale, de catre aproape toate scolile americane, si sa corecteze acasa, nu doar printr-o atitudine onesta asupra acestui subiect (mai ales intre tati si fii – un lucru foarte rar in societatea americana), dar si printr-o stabilire clara a laturii morale care lipseste cu desavarsire din educatia publica.

Parintii trebuie sa stie ce gen de muzica asculta copiii lor, ce contin filmele pe care ei le urmaresc (ascultand si privind impreuna cu ei atunci cand este necesar), la ce fel de limbaj sunt expusi si ce fel de limbaj folosesc, si sa ofere o atitudine crestina la toate acestea.

Televizorul – in caminele unde nu se gaseste suficient curaj pentru a-l arunca pe fereastra – trebuie controlat si supravegheat cu strictete pentru a evita efectele nocive ale acestui aparat care a devenit principalul promotor al atitudinilor si ideilor anti-crestine chiar acasa, mai ales catre cei tineri.

Vorbesc despre cresterea copiilor deoarece aici ii loveste mai intai lumea pe crestinii ortodocsi si ii formeaza in imaginea ei; o data ce la un copil au fost formate atitudini gresite, misiunea de a-i da o educatie crestina devine de doua ori mai dificila.

Dar nu doar copiii, ci noi toti ne confruntam cu lumea care incearca sa ne formeze intr-un anti-crestinism, prin intermediul scolilor, televiziunii, filmelor, muzicii la moda si al tuturor celorlalte influente care apasa asupra noastra, majoritatea in marile orase. Trebuie sa fim constienti ca tot acest bombardament este unul de factura unitara [totalitara]; are un ritm anume, ni se trimite un anumit mesaj, acest mesaj al venerarii sinelui, al relaxarii, al nepasarii, de a ne simti bine, de a parasi orice gand la cealalta lume, sub forme variate, fie in muzica, sau in filme, televiziune, sau prin ceea ce se invata in scoli, felul in care sunt accentuate subiectele, felul in care se prezinta contextul, si orice altceva; este un lucru anume care ni se prezinta. Este de fapt o educatie ateista. Trebuie sa ripostam cunoscand ceea ce lumea incearca sa ne faca, si formuland si comunicand raspunsul nostru crestin ortodox la aceasta. Sincer, urmarind modul in care familiile ortodoxe contemporane traiesc si transmit ortodoxia, s-ar parea ca aceasta batalie este mai des pierduta decat castigata. Procentul crestinilor ortodocsi care isi pastreaza ortodoxia intacta si care nu sunt schimbati in imaginea lumii de astazi, este intr-adevar mic.

Totusi, nu este necesar sa vedem lumea dimprejur ca fiind cu totul rea. De fapt, pentru supravietuirea ca si crestini ortodocsi trebuie sa fim indeajuns de destepti pentru a folosi orice este pozitiv in lume spre folosul nostru. Aici voi enunta, in cateva idei, ce anume putem folosi din lume, fara a parea sa aiba nimic de a face in mod direct cu ortodoxia, cu scopul a formula perspectiva noastra ortodoxa asupra lumii.

Copilul care a fost expus din frageda pruncie la muzica clasica de calitate, si si-a vazut sufletul format de ea, nu va fi nici pe departe atat de ispitit de ritmul si mesajul necizelat al rockului si al altor forme contemporane de pseudo-muzica, fata de o persoana care a crescut fara o educatie muzicala. O astfel de educatie muzicala, asa cum au spus mai multi din staretii de la Optina, rafineaza sufletul si il pregateste pentru primirea impresiilor spirituale.

Copilul care a fost educat cu literatura, teatru si lirica de calitate, si a simtit efectul lor in suflet – adica, i-au facut placere cu adevarat – nu va ajunge cu usurinta un dependent de filmele si programele de televiziune contemporane si de romanele ieftine care distrug sufletul si il indeparteaza de la calea crestina.

Copilul care a invatat sa vada frumusetea in pictura si sculptura clasica nu va fi tarat cu usurinta de perversitatea artei contemporane sau atras de produsele stridente ale publicitatii moderne si ale pornografiei.

Copilul care cunoaste cate ceva despre istoria lumii, mai ales din vremurile crestine, si despre cum traiau si gandeau alti oameni, in ce erori si capcane au cazut oamenii indepartandu-se de Dumnezeu si de poruncile Sale, si ce vieti slavite si influente au dus cand I-au fost credinciosi – vor discerne viata si filosofia vremilor noastre si nu vor avea tendinta de a urma prima filosofie sau mod de viata nou intalnite. Una din problemele fundamentale referitor la educatia copiilor in ziua de astazi este ca nu li se mai ofera in scoli un simt al istoriei. E un lucru primejdios si nefast sa lipsesti un copil de simtul istoriei. Inseamna ca el nu are nici o capacitate de a lua exemplu de la oamenii ce au trait in trecut. Si, in realitate, istoria se repeta in mod regulat. O data ce vezi aceasta, devine interesant cum au rezolvat oamenii problemele, cum au fost oamenii care s-au ridicat impotriva lui Dumnezeu si ce a rezultat de aici, si cum si-au schimbat oamenii vietile, devenind exceptii si oferind un exemplu care este trait pana in vremurile noastre. Acest simt al istoriei este un lucru extrem de important care ar trebui transmis copiilor.

In general, persoana care este o buna cunoscatoare a produselor de calitate ale culturii seculare – care in Apus aproape intotdeauna a avut implicatii clare religioasa si crestine – are o sansa mult mai mare de a duce o viata ortodoxa normala, rodnica, decat cineva care cunoaste doar cultura la moda astazi. Cel ce este convertit la ortodoxie direct din cultura „rock”, si in general oricine crede ca poate combina ortodoxia cu acel gen de cultura – are de trecut prin multe suferinte si un drum dificil in viata inainte sa poata deveni un adevarat crestin ortodox serios care isi poate transmite credinta si celorlalti.

Fara aceasta suferinta, fara aceasta constienta, parintii ortodocsi isi vor creste copiii pentru a fi devorati de lumea contemporana. Cea mai buna cultura a lumii, primita cum se cuvine, rafineaza si dezvolta sufletul; cultura la moda astazi schilodeste si deformeaza sufletul si il impiedica sa aiba un raspuns deplin si normal la mesajul ortodoxiei.

Prin urmare, in lupta noastra impotriva duhului acestei lumi, putem folosi cele mai bune lucruri pe care lumea are a ni le oferi cu scopul de a merge dincolo de ele; tot ceea ce este bun in lume, daca suntem indeajuns de intelepti ca sa vedem, arata catre Dumnezeu, si catre Ortodoxie, si trebuie sa folosim aceasta.

Perspectiva Ortodoxa asupra lumii

Cu o asemenea atitudine – vederea atat a lucrurilor bune cat si a celor rele din lume – este cu putinta sa avem si sa traim o perspectiva ortodoxa asupra lumii, adica, o perspectiva ortodoxa a tuturor aspectelor vietii, nu doar asupra subiectelor restranse bisericesti. Exista o opinie gresita, care din nefericire este mult prea raspandita astazi, cum ca e indeajuns a avea o ortodoxie limitata la cladirea bisericii si la activitati „ortodoxe” formale, cum ar fi rugaciuni in anumite momente sau facerea semnului crucii; in toate celelalte, sustine parerea aceasta, putem fi ca oricine altcineva, luand parte la viata si cultura vremilor noastre fara nici un impediment, atat timp cat nu pacatuim.

[...]

Asemenea, atitudinea noastra trebuie sa fi iubitoare si iertatoare. Un soi de duritate s-a strecurat in viata ortodoxa de azi: „Acest om e un eretic; nu te apropia de el”; „acela e ortodox, aparent, dar nu poti fi sigur cu adevarat”; „cel de acolo e cu siguranta un spion”. Nimeni nu neaga ca Biserica este astazi inconjurata de dusmani, sau ca sunt unii ce se vor injosi sa profite de increderea si confidenta noastra. Dar asa a fost de pe vremea apostolilor, si viata crestina a fost intotdeauna oarecum riscanta in acest fel practic. Chiar daca se profita uneori de pe urma noastra si trebuie sa aratam o oarecare precautie in aceasta privinta, tot nu putem renunta la atitudinea noastra primara de dragoste si de incredere fara de care vom pierde una din temeliile vietii noastre crestine. Lumea, care nu il are pe Hristos, trebuie sa fie neincrezatoare si rece, dar crestinii, din contra, trebuie sa fie plini de dragoste si deschidere, sau altfel vom pierde esenta lui Hristos din noi si vom deveni la fel ca si lumea, buni de aruncat si de calcat in picioare. Un pic de smerenie cand privim la noi insine ne-ar ajuta sa fim mai darnici si iertatori cu greselile altora. Ne face o imensa placere sa ii judecam pe ceilalti pentru ciudatenia comportamentului lor; le spunem „ticniti” sau „convertiti nebuni”. Este adevarat ca trebuie sa ne pazim de oameni intr-adevar dezechilibrati, care ne pot face mult rau in Biserica. Dar ce crestin ortodox serios din ziua de azi nu e un pic „nebun”? Nu ne potrivim in tiparele acestei lumi; daca o facem, in lumea de astazi, nu suntem niste crestini seriosi. Astazi, adevaratul crestin nu poate fi acasa in lume; nu are ce face decat a se simti si a fi considerat de ceilalti ca fiind un pic „nebun”. Doar pastrarea vie astazi a idealului din alta lume al crestinismului, sau botezul ca adult, sau rugaciunea serioasa, sunt suficiente pentru a fi internat intr-un spital de nebuni in Uniunea Sovietica si in multe alte tari, iar aceste tari deschid calea pentru ca restul lumii se le urmeze.

Prin urmare, sa nu ne fie frica sa fim socotiti un pic „nebuni” de lume , si sa continuam a practica iubirea si iertarea crestina pe care lumea nu le va putea intelege niciodata, dar dupa care tanjeste in inima.

Concluzie

Este evident pentru orice crestin ortodox care este constient de ceea ce se intampla in jurul lui astazi, ca lumea se apropie de sfarsit. Semnele vremilor sunt atat de evidente incat s-ar putea spune ca lumea se prabuseste spre sfarsit.

Care sunt unele din aceste semne?

- Anormalitatea lumii. Niciodata asemenea manifestari si comportamente, ciudate si nefiresti, nu au fost acceptate ca un fel de a fi precum in zilele noastre. Uitati-va doar la lumea dimprejur: ce se gaseste in ziare, ce fel de filme ruleaza, ce este la televizor, ce anume gasesc oamenii ca este interesant si distractiv, la ce rad ei; este cu totul ciudat. Si sunt oameni care incurajeaza deliberat acestea, desigur, pentru folosul lor banesc, si fiindca aceasta este moda, caci exista o cerere anormala pentru acest fel de lucruri.

- Razboaiele si zvonurile de razboaie, fiecare tot mai rece si nemilos decat cel dinainte, toate fiind eclipsate de amenintarea razboi nuclear mondial de neconceput, care ar putea fi declansat prin atingerea unui buton.

- Raspandirea dezastrelor naturale: cutremure, si acum vulcani – cel mai recent formandu-se nu departe de aici, langa parcul Yosemite, in California centrala – care deja modifica tiparele climatice ale lumii.

- Centralizarea crescanda a informatiei si a puterii asupra individului, reprezentata in particular de noul si imensul computer din Luxemburg, care are capacitatea de a pastra dosare cu informatii despre orice om in viata; numarul sau de cod este 666 si este supranumit „fiara” de catre cei ce lucreaza la el. Pentru a facilita lucrul cu asemenea computere, guvernul american intentioneaza sa inceapa din 1984 eliberarea catre persoane unor carti de Asigurare Sociala cu un numar (aparent continand numarul de cod 666) imprimat pe mana lor drapta sau pe frunte – exact conditia care va predomina, potrivit Apocalipsei (cap. 13), in timpul domniei antihristului. Desigur, nu inseamna ca prima persoana care va fi imprimata cu 666 este antihristul, sau slujitorul antihristului, dar o data ce te vei obisnui cu aceasta, cine va putea rezista? Mai intai te vor antrena si apoi te vor face sa ii te inchini lui.

- Iarasi, cresterea numarului hristosilor falsi si al falsilor antihristi. Cel mai recent candidat doar in aceasta vara a cheltuit probabil milioane de dolari facand publicitate aparitiei sale iminente pe televizoarele intregii lumi, promitand sa prezinte in acel moment un „mesaj telepatic” tuturor locuitorilor lumii. In afara oricaror puteri oculte care ar putea fi implicate in asemenea evenimente, deja cunoastem destul de bine posibilitatile de prezentare a mesajelor subliminale prin radio si mai ales prin televiziune, precum si faptul ca aceasta poate fi facuta de oricine ce poseda tehnologia de penetrare a semnalele normale de radio si televiziune, fara sa conteze cate legi ar putea fi impotriva.

- Primirea cu adevarat ciudata facuta noului film de care toata lumea in America vorbeste si il priveste: „E.T.”, care a facut ca efectiv milioane de oameni aparent normali sa isi exprime afectiunea si dragostea pentru erou, un „salvator” din spatiul extraterestru care este in mod evident un demon – o pregatire vadita pentru venerarea Antihristului ce va veni. (Si, incidental, recenzorul cinematografic al ziarului oficial al Arhidiocezei Grecesti din America, un preot ortodox, a recomandat din toata inima acest film ortodocsilor, spunand ca este un film minunat, care ne poate invata despre dragoste, si ca toata lumea ar trebui sa il vada. Este un contrast vadit intre oamenii care incearca sa fie constienti de ceea ce se intampla, si cei care se lasa purtati de dispozitia vremilor.)

Totusi chemarea lui Hristos ni se face auzita; sa incepem a-i urma. Cea mai limpede exprimare in ziua de astazi a acestei chemari vine din lumea ateista inrobita, unde exista suferinta reala pentru Hristos si o seriozitate a vietii pe care noi o pierdem cu repeziciune sau am deja pierdut-o. Un preot ortodox din Romania, Pr. Gheorghe Calciu, se gaseste acum aproape de moarte intr-o inchisoare comunista pentru indrazneala de a-i provoca pe tinerii seminaristi si studenti sa-si lase deoparte supunerea orbeasca fata de duhul vremilor si sa se apropie nevointelor pentru Hristos. Dupa ce vorbeste de goliciunea ateismului, el le zice tinerilor de astazi:

“Va chem catre o lupta mult mai inalta, catre renuntarea deplina, catre un act de curaj ce sfideaza ratiunea. Va chem catre Dumnezeu. Catre Cel ce transcende lumea pentru ca voi sa puteti cunoaste un rai nesfarsit de bucurie duhovniceasca, raiul dupa care bajbaiti acum in iadul propriu, si pe care il cautati chiar si intr-o stare de revolta neintentionata… Iisus v-a iubit dintotdeauna, dar acum aveti optiunea sa raspundeti invitatiei Sale. Drept raspuns, sunteti hotarati sa mergeti si sa purtati rodul ce va dainui. Sa fiti propovaduitori ai lui Hristos in lumea in care traiti. Sa va iubiti aproapele ca pe vo i insiva si sa ii faceti pe toti oamenii prietenii vostri. Sa declarati prin fiecare fapta dragostea aceasta fara de asemanare si netarmurita care l-a ridicat pe om de la starea de rob la cea de prieten al lui Dumnezeu. Sa fiti prooroci ai acestei iubiri eliberatoare, care va va izbavi de toate constrangerile, redandu-va integritatea pe masura ce va jertfiti lui Dumnezeu”.

Par. Gheorghe, vorbind tinerilor care au putina inspiratie sa slujeasca Bisericii lui Hristos deoarece au acceptat parerea lumeasca (obisnuita si printre noi, in lumea libera) ca Biserica este numai o grupare de cladiri sau o organizatie lumeasca, ii cheama la o constienta mai profunda a Bisericii lui Hristos si a faptului ca “apartenenta formala” la ea este insuficienta pentru a ne mantui.

„Biserica lui Hristos traieste si este libera. In ea ne miscam si vietuim, intru Hristos Cel care este Capul ei. In El avem libertate deplina. In Biserica cunoastem adevarul si adevarul ne va face liberi (Ioan 8:32). Esti in Biserica lui Hristos de fiecare data cand il ridici pe cel cazut in intristare, ori cand faci milostenie celui sarac, si il vizitezi pe cel bolnav. Esti in Biserica lui Hristos cand esti bun si intelegator, cand refuzi sa te manii pe fratele tau, chiar si atunci cand ti-a ranit sentimentele. Esti in Biserica lui Hristos cand te rogi: <<Doamne, iarta-l.>> Cand muncesti cinstit la slujba ta, intorcandu-te obosit seara acasa, dar cu zambetul pe buze; cand rasplatesti raul cu dragostea – esti in Biserica lui Hristos. Nu vezi, asadar, tinere prieten, cat de aproape este Biserica lui Hristos? Tu esti Petru si Dumnezeu si-a cladit Biserica Sa pe tine. Tu esti piatra Bisericii Sale impotriva careia nimic nu poate izbandi… Sa cladim biserici cu credinta noastra, biserici pe care nici o putere omeneasca nu le poate dobori, o biserica a carei temelie este Hristos… Simte-l pe fratele tau langa tine. Nu intreba niciodata: <<Cine e el?>> Mai degraba zi: <<Nu e un strain; este fratele meu. Este Biserica lui Hristos la fel ca si mine>>.”

Cu o astfel de chemare in inimi, sa incepem a apartine cu adevarat Bisericii lui Hristos, Biserica Ortodoxa. Apartenenta exterioara nu este suficienta; ceva trebuie sa se miste in noi ca sa ne faca deosebiti de lumea dimprejur, chiar daca aceasta lume isi zice „crestina” si chiar „ortodoxa”. Sa pastram si sa intretinem acele calitati ale adevaratei perspective ortodoxe asupra lumii pe care le-am mentionat mai devreme: o atitudine vie, normala, iubitoare si iertatoare, nu centrata asupra sinelui, pastrandu-ne inocenta si caracterul nelumesc, chiar cu o constienta deplina si smerita a pacatosiei proprii si a puterii ispitelor lumesti din jurul nostru. Daca traim cu adevarat aceasta perspectiva ortodoxa asupra lumii, credinta noastra va supravietui socurilor care ne asteapta si va fi o sursa de inspiratie si mantuire, pentru cei ce inca il vor mai cauta pe Hristos, printre ruinele omenirii, care au inceput deja sa apara din ziua de astazi.

Aparut in „The Orthodox Word”

Vol. 18, Nr. 4 (105) iulie-august, 1982

Traducerea: Radu Hagiu

INTEGRAL la sursa: siteul Manastirii Saraca

Apropo de Duminica tanarului bogat…

„… Se pune azi o întrebare importantă: Ce se poate face pentru tinerii ortodocşi? Nu cumva mulţi dintre ei îşi pierd credinţa şi se îndepărtează de Bise­rică?

Răspunsul multora la această întrebare sunt dansurile, picnicurile, întâlni­rile sociale. Dar acesta e un răspuns lumesc, ca şi cum adunarea oamenilor la­olaltă ar fi un scop în sine, sau o scurtă rugăciune şi o mică cuvântare ar fi de ajuns pentru a face reuniunea «religioasă» sau «creştină». Insă lucrurile acestea trec şi se uită, şi nici unul nu este cu mult mai creştin pentru ei…”

“… Este cu atât mai îngrijorătoare situaţia tineretului de azi ce se îndreaptă spre sectari. Eu cred că protestanţii şi catolicii (ca şi ortodocşii), plini de entuziasm «ecumenic», nu sunt foarte serioşi; ei sunt prinşi de curentul la modă, a cărui atracţie este, în esenţă, superficială şi fară nimic duhovnicesc. Dar sectarismul nu este ceva ce ţine de modă; cei ce se îndreaptă spre el o fac ca persoane indi­viduale şi pentru pricini ce pot fi complicate şi confuze, dar cu toate acestea ei tânjesc după ceva autentic duhovnicesc. Pentru aceşti oameni, dacă află despre Sfânta Ortodoxie, mai există nădejde…”

“… Alaltăseară am întâlnit întâmplător un grup de tineri ortodocşi vorbitori de engleză, care alcătuiesc un grup de sine stătător. Nu ştiu de ce m-au invitat, dar a fost un bun prilej de a afla ce viaţă au alţi ortodocşi. Răspunsul este: nici una. Moarte totală. Sunt sinceri, au intenţii bune; dar, pur şi simplu, nu au de la ce porni. Nu numai că nu sunt pregătiţi pentru hrana duhovnicească, dar aproape că nu sunt pregătiţi nici pentru lapte. Am să-ţi povestesc despre ei data viitoare când ne mai vedem… Nu vom fi în concurenţă cu ei, căci planurile lor nu trec de înţelegerea „inter-ortodoxă” şi studierea „tradiţiilor” ortodoxe la nivel elemen­tar; dincolo de asta, interesul lor este vag ecumenic, dar nu misionar…”

Vezi integral la: MINUNATA FRATIE A PARINTILOR SERAFIM ROSE SI GHERMAN. Ce putere are ravna sincera si curata pentru Ortodoxie si ce inseamna fratietatea adevarata in Duh…

***

Cei morti duhovniceste si cei care “stiu mai bine”

[..] Printre închinători se numărau oameni care erau ca şi morţi din punct de vedere duhovnicesc. Iată ce scria Părintele Serafim despre doi tineri ortodocşi veniţi din Sacramento pentru o vizită de câteva ore:

„Sunt tipici pentru confuzia duhovnicească în care se află tinerii din ziua de azi, şi doar faptul de a fi ortodocşi nu i-a ajutat, pentru că cei din jurul lor sunt oameni care au ajuns «să se obişnuiască» cu credinţa şi nu i-au învăţat să o păstreze cu scumpătate. Băiatul cel mai tânăr dorea să rămână mai multe zile, însă s-a temut. Poate că această primă cunoştinţă cu o mănăstire ortodoxă îi va ajuta să-şi afle calea de întoarcere către adevărata credinţă. Părintele Serafim a stat de vorbă cu ei şi au cântat împreună Paraclisul Maicii Domnului” .

Un alt închinător se afla într-o stare asemănătoare, însă din cu totul alte motive. Era un convertit la Ortodoxie, care trecuse prin religiile orientale şi petrecuse câteva luni pe Mount Shasta, înainte de a petrece un an şi jumătate în Mănăstirea din Boston, după care s-a căsătorit. După cum consemna Părintele Serafim în Cronica sa, omul acesta

„venise în California în primul rând pentru a revizita Mount Shasta, nădăjduind să-i reîntâlnească pe foştii lui tovarăşi într-ale ocultismului – dar în zadar. I-ar «plăcea» să se aşeze într-un orăşel ca Muntele Shasta, însă îşi dă seama cât este ceva nerealist – şi totuşi nu pare a fi lucid, ci cumva apatic: a intrat sub ascultarea totală a unui duhovnic şi nu i-a mai rămas nimic pentru sine. Familiile noastre ortodoxe din «orăşelele» californiene stau cu mult mai bine”.

Aplicarea greşită a duhovniciei făcuse din acest convertit exact ceea ce Vatican II reuşise să facă dintr-un călugăr romano-catolic care a vizitat schitul. C ălugărul era bun la inimă şi generos, era un creştin minunat, însă, după cum nota Părintele Serafim, părea „plictisit şi stins, de parcă cineva i-ar fi spus: «Războiul s-a încheiat şi l-ai pierdut»” .

Părinţii făceau tot ce ie stătea în puteri pentru a reaprinde scânteia în cei ce o pierduseră. Insă nu forţau lucrurile – nu căutau să pună vin nou în burdufuri vechi (Lc. 5, 37). De pildă, atunci când un aspirant la călugărie a plecat fără a se fi arătat prea interesat de ceva anume, Părintele Serafim scria:

„Nu am căutat să-i dăm o prea mare doză de insuflare, ştiind din experienţă că omul trebuie mai întâi să o dorească liber şi cu înfocare, ca să-i poată fi de un oarecare folos” .

Oricât de răbdător şi de neobosit era Părintele Serafim cu sufletele aflate în suferinţă, care căutau adevărul întru simplitatea inimii, totuşi nu-i plăcea să-şi piardă timpul cu oameni care urmăreau doar „să se joace de-a ortodoxia”, să încerce un alt gust al creştinismului. După cum am văzut deja, diletantismul era coşmarul Părintelui Serafim. El observase că Ortodoxia are tendinţa de a-i respinge pe cei ce cred că ei „ştiu mai bine”.

La 29 august 1975, trei fraţi de mănăstire anglicani vizitară schitul. Cu un an în urmă îşi întemeiaseră propria mănăstire într-o casă închiriată.

„Pravila lor”, scria Părintele Serafim, „încă nu este cu totul pusă la punct. Pare a fi un soi de pravilă anglicano-benedictină, însă «dezvoltată» destul de liber.

Auzindu-i că ei simt că rădăcinile lor sunt în «creştinismul celtic» (toţi trei erau englezi get-beget), părinţii le vorbiră bucuroşi despre Sf. Cuthbert şi despre alţi sfinţi apuseni – descoperind însă că ignoranţa lor despre aceşti sfinţi este la fel de totală ca şi ignoranţa în privinţa creştinismul răsăritean…

Sâmbătă dimineaţa, la 17/30 august, Părintele Serafim i-a dus la Schitul Sf. Ilie şi apoi în susul drumului, pentru a discuta cu ei şi a le răspunde la întrebări.

Nu au pus prea multe întrebări şi, evident, nu au fost prea încântaţi când au auzit că: «Ortodoxia este răspunsul căutărilor voastre; dobândiţi-o, şi toate celelalte vi se vor adăuga». Era vădit că doreau un creştinism şi un monahism făcut de ei, astfel încât să se simtă «confortabil» în el, după cum ei înşişi o spuseseră în repetate rânduri”.

(…)

Unii dintre închinătorii mănăstirii erau din jurisdicţii ortodoxe necanonice, adică neavând legătură canonică cu Biserica. Dacă închinătorii se aflau într-o asemenea situaţie doar fiindcă doreau ei cu tot dinadinsul să aibe o ortodoxie croită „după propriile păreri”, părinţii nu puteau face mare lucru pentru ei. Dacă, dimpotrivă, starea lor se datora unor împrejurări nefericite sau ignoranţei, atunci părinţii le dădeau tot ce le stătea în puteri…

(Vezi integral la: CUVIOSUL SERAFIM ROSE (†2 SEPTEMBRIE 1982) si “noii inchinatori ai Americii”)

***

Imaturitate si duh lumesc versus nazuinta spre viata ortodoxa integrala

[...] Întorcându-se acasă din vizita la Etna, Pr. Serafim scria că „mlădiţa Ortodo­xiei creşte bine acolo“. Altundeva nota că obştea „până acum pare să se dez­volte destul de bine pentru a păstra o insulă de Ortodoxie“.

Această nouă mlădiţă a Frăţiei i-a îndemnat pe părinţi să cugete la principiile obştilor ortodoxe laice, în special cele ce au vieţuit în condiţii moderne. Într-un articol pentru Cuvântul Ortodox Părintele Serafim s-a inspirat din învăţăturile şi pilda părintelui Adrian (devenit atunci Arhiepiscopul Andrei) spre a stabili aces­te principii.

“Esenţa adevăratei vieţi ortodoxe este buna-cinstire (sau blagocestia) [evlavia, n.n.], care, după definiţia Stareţului Nectarie, întemeiată pe etimologia cuvântu­lui, înseamnă «a cinsti ceea ce este al lui Dumnezeu». Este ceva mai adânc decât simpla învăţătură dreaptă: este intrarea lui Dumnezeu în orice aspect al vieţii, al unei vieţi trăite în cutremur şi în frica lui Dumnezeu… O asemenea atitudine pro­duce vieţuirea ortodoxă, care nu cuprinde doar obiceiurile şi purtările exte­rioare caracteristice creştinilor ortodocşi, ci întregul nevoinţei duhovniceşti con­ştiente a omului pentru care Biserica şi rânduielile ei sunt centrul a tot ceea ce face şi gândeşte. Experienţa împărtăşită, conştientă, a acestui mod de vieţuire, centrat pe dumnezeieştile slujbe zilnice, produce autentica obşte ortodoxă, cu simţămintele ei de seninătate, bucurie şi linişte lăuntrică. Neortodocşii şi chiar mulţi dintre creştinii ortodocşi neconştientizaţi deplin abia dacă îşi pot închipui ce este această experienţă a comuniunii, fiind înclinaţi să o excludă ca pe ceva «subiectiv», dar cel ce a participat cu toată inima la viaţa unei adevărate comuni­tăţi ortodoxe, monahală sau laică, nu se va mai îndoi niciodată de realitatea acestui simţământ ortodox“.

Chiar după publicarea articolului, părinţii au citit nişte scrisori adresate lui Alexei de un ortodox din Grecia, având ca temă comunităţile ortodoxe. „Le-am găsit cât se poate de interesante”, scria Pr. Serafim acestui om.

(…)

La câţiva ani după moartea părintelui Serafim, Alexei îşi amintea:

„Nu o dată Pr. Serafim mi-a scris/spus: «Să nu cumva să înveţi ruseşte. Dacă o să ştii ruseşte, vei auzi toate bârfele şi vei fi ispitit să iei parte la ele. Şi să nu intri în nici un consiliu parohial. Fugi de politica parohială ca de ciumă!» Fireşte că eu şi familia mea am fost încurajaţi să luăm parte la Liturghie în diferite parohii şi să primim Sfintele Taine, dar am fost descurajaţi să participăm la alte activităţi parohiale care, simţea el, m-ar fi abătut de la «chemarea» ce credea că-mi fu­sese trimisă de Dumnezeu, adică de la lucrarea misionară prin scris, învăţat şi publicat. Ca urmare, mulţi laici ruşi mă numeau «de rit vechi»!“

În scrisoarea către corespondentul lui Alexei din Grecia, Pr. Serafim explica nevoia unor comunităţi, precum cea a lui Alexei, de a scăpa de influenţa lu­mescului: „În condiţiile de azi este nevoie de un efort conştient pentru a nu ne lăsa prinşi de lume, şi astfel, marilor oraşe le vom prefera localităţile mici şi ne vom elibera (pe cât posibil) de televizor, ziare, telefon etc. Şi chiar mai mult: va trebui să existe o distanţare de duhul lumesc chiar în viaţa bisericească; aceasta înseamnă îndepărtarea chiar şi de viaţa parohială obişnuită, dacă e cu putinţă, fiindcă şi ea a devenit astăzi foarte lumească“.

„Comunitatea din Etna nu este în nici un caz o comunitate cu totul «ideală» sau «experimentală»; ci mai curând o dezvoltare naturală în nişte condiţii spe­ciale, deosebit de favorabile pentru o autoconservare ortodoxă – fireşte, cu condiţia ca zelul şi ardoarea ortodoxă de temelie să fie prezente încă de la înce­put, în mod paradoxal, cea mai mare binecuvântare a acestei comunităţi este faptul că se află departe de o parohie ortodoxă – ceea ce i-a silit să iasă de pe făgaşul pe care merg atâţia ortodocşi de astăzi care iau ca pe un lucru de la sine înţeles tot ceea ce ţine de Biserică, socotind că altcineva «are în sarcină» Biserica şi slujbele etc. Aceşti oameni au fost siliţi să facă ei înşişi slujbele şi astfel le-au îndrăgit cu mult mai mult; iar greutăţile prin care trebuie să treacă spre a ajunge la un preot şi a primi Sfânta Împărtăşanie sunt aşa de mari încât păstrează cu scumpătate acest privilegiu şi efectiv îşi lucrează mântuirea cu fri­că şi cutremur. Fireşte, noi americanii mai avem şi binecuvântarea ca tot ce ţine de Ortodoxie să fie nou pentru noi şi deci preţios – fiece nouă traducere a Vieţii sau slujbei unui sfânt este pentru noi o nouă descoperire, şi cu atât mai mult dacă putem participa noi înşine la ea“.

Într-o scrisoare către Alexei, Pr. Serafim scria:

„Ar trebui să-I mulţumeşti lui Dumnezeu din toată inima pentru că ai prilejul să trăieşti retras şi in­dependent, acolo unde Ortodoxia poate intra cu adevărat în viaţa ta de zi cu zi”.

Iar într-o altă scrisoare, comentând revista Nikodemos:

(vezi integral la: “O ORTODOXIE LAICA, DAR CARE NU E LUMEASCA…” sau: Cum putem aduce mireasma pustiei in lume?)

***

GENERATIA “EU“ SAU NARCISISMUL “DUHOVNICESC”

“Crestinul trebuie sa fie diferit de lume, deasupra lumii nefiresti, anormale, de astazi, si acesta trebuie sa fie unul din lucrurile fundamentale pe care sa le stie ca o componenta a educatiei sale crestine. Altminteri nu are nici un sens sa ne numim crestini – cu atat mai putin crestini ortodocsi.

Abordarea gresita ce se afla la extrema opusa este una care ar putea fi numita falsa spiritualitate. Pe masura ce traducerile cartilor ortodoxe despre viata duhovniceasca devin tot mai disponibile, si un vocabular ortodox de lupta duhovniceasca pluteste tot mai mult in atmosfera, apare un numar crescand de oameni ce vorbesc despre isihasm, Rugaciunea lui Iisus, viata ascetica, stari inalte de rugaciune si de cei mai inaltati Sfinti Parinti ca Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie Palama si Sf. Grigorie Sinaitul. Este foarte bine sa fim constienti de aceasta parte cu adevarat inalta a vietii duhovnicesti ortodoxe si sa ii veneram pe marii sfinti care chiar au trait-o; dar daca nu avem o constienta foarte realista si foarte smerita a cat de departe suntem de viata isihasta noi, toti cei de astazi, si cat de putin pregatiti suntem chiar si sa ne apropiem de ea, interesul in ea va fi doar inca una din exprimarile universului nostru de plastic [artificial], centrat asupra sinelui. „Generatia-eu devine isihasta!” - este ceea ce incearca unii sa faca astazi; dar in realitate adauga doar un joc nou numit „isihasm” atractiilor Disneyland-ului (…)

Voi mai accentua inca o data ca ambele extreme trebuie evitate – atat desertaciunea lumeasca cat si super-spiritualitatea - dar aceasta nu inseamna ca nu ar trebui sa avem o constiinta realista a cerintelor legitime pe care ni le ridica lumea, sau ca ar trebui sa incetam a respecta si a primi povatuirea marilor Parinti isihasti si a folosi rugaciunea lui Iisus noi insine, pe masura propriilor stramtorari si putinte. Trebuie doar sa fie la nivelul nostru, aici, jos, pe pamant. Ideea este – si este una absolut necesara supravietuirii noastre ca si crestini ortodocsi in ziua de azi – ca trebuie sa constientizam situatia noastra ca si crestini ortodocsi astazi; trebuie sa constientizam cu profunzime ce fel de timpuri traim, cat de putin stim si simtim cu adevarat Ortodoxia, cat de departe suntem nu doar de sfintii vremilor de mult trecute, ci chiar de crestinii ortodocsi obisnuiti de acum o suta de ani sau chiar de acum o generatie, si cat de mult trebuie sa ne smerim doar ca sa supravietuim ca si crestini ortodocsi in ziua de astazi.(…)

Prin urmare, atitudinea noastra, incepand din acest moment, trebuie sa fie cu picioarele pe pamant si normala. Adica, trebuie aplicata circumstantelor reale ale vietii noastre, sa nu fie un produs al imaginatiei, al tendintelor de evadare si al refuzului de a fi confruntat cu realitatile de multe ori neplacute ale lumii care ne inconjoara. O ortodoxie care este prea exaltata si prea mult cu capul in nori apartine unei sere si este incapabila de a ne ajuta in viata cotidiana, fara a mai spune ceva de mantuirea celor din jurul nostru. Lumea noastra este extrem de cruda si raneste suflete cu asprimea ei; trebuie sa raspundem inainte de toate cu dragoste crestina si intelegere, cu picioarele pe pamant, lasand isihasmul si formele avansate de rugaciune celor capabili sa le primeasca“.

(vezi mai mult la: Ortodoxia confortabila si inchipuita sau DESPRE ISPITELE GENERATIILOR RASFATATE)

***

“Am încredere în tine!”

Pliniţi bucuria mea, ca aceeaşi să cugetaţi, aceeaşi dragoste având, un suflet fiind, una cugetând (Filip. 2,2)

“Pe atunci Eugene [viitorul parinte Seraphim, n.n.] se gândea ce să facă cu viaţa lui după terminarea cărţii. Era puternic atras de monahism. În 1963 îi scria lui Alison:

“Dacă vrea Dumnezeu, mă gândesc să mă fac călugăr (şi poate preot) şi sa-I slujesc lui Dumnezeu atunci când voi termina cartea, peste un an sau doi.”

Având în vedere întreaga activitate plină de insuflare, generată de Arhiepiscopul Ioan în comunitatea din San Francisco, erau surprinzător de puţini potenţiali monahi. Aşa cum remarca şi Eugene într-o scrisoare,

“mai sunt prea puţini care se gândesc la viaţa monahala sau o iau în serios, chiar şi printre ruşi; mama lui Gleb, de pilda, m-a sfătuit foarte <<practic>> de ce nu trebuie să mă fac călugăr.”

Când Episcopul Sava a venit la San Francisco spre a-l apăra pe Arhiepiscopul Ioan, el a vorbit despre nădejdea sa de a întemeia o mănăstire şi de a căuta posibili călugări.

“În ce mă priveşte”, scria Eugene despre această posibilitate, “trebuie să-mi termin cartea şi să văd si Jordanville înainte de a mă hotarî.”

Şi Gleb [viitorul parinte Gherman Podmosenski, n.n.] îşi punea propriile întrebări în privinţa viitorului. Deocamdată trebuia să stea la Monterey ca să-şi ajute mama, care-i spusese că nu o poate părăsi până ce nu-i va cumpăra o casă şi nu va găsi un soţ bun pentru sora sa.

E adevărat că Gleb o ducea destul de bine cu slujba de la colegiul de lingvistică. Cu personalitatea sa expansiva, era foarte iubit de elevi şi i se ceruse să-şi completeze studiile spre a obţine un post mai bun în domeniul lingvisticii. Însă lăuntric se simţea neîmplinit. Tânjea după realizarea “visurilor” pe care i le mărturisise Fericitului Gherman în vizita la Spruce Island. Deja pusese început unei frăţii misionare care să-l proslăvească pe Parintele Gherman, scriind o scrisoare de intenţie către Arhiepiscopul Ioan si recrutând tineri din San Francisco, printre care şi pe Eugene. Însă, până în acel moment, Frăţia nu luase formă şi nici nu făcuse ceva.

Unde se afla “idiotul” ["nebunul"] pe care Gleb îl ceruse de la Fericitul Gherman, cel care urma să-i fie partener de viaţa pentru împlinirea visurilor sale misionare? Întrucât ameninţarea blestemului mamei sale atârna încă asupra lui, dacă o lăsa fără mijloace de trai şi se făcea călugăr, s-a gândit să devina preot misionar căsătorit, având-o ca parteneră pe prietena sa Sonia, o rusoaică din San Francisco. Sonia era foarte bisericoasă, dar, după o vreme i-a spus limpede lui Gleb că dorea o viaţă normală în lume şi nu o interesa realizarea “marilor lui idei” de totală jertfire pentru Dumnezeu. Amândoi au înţeles că drumurile lor trebuie să se despartă. După ceea ce s-a dovedit a fi ultima întâlnire cu Sonia, Gleb s-a dus la apartamentul lui Eugene şi, cu lacrimi în ochi, i-a spus ca tocmai renunţase la ultima speranţă de a fi fericit în lume. Mai târziu, când Gleb era pe punctul de a pleca înapoi în Monterey, Eugene s-a uitat la el cu o faţă extrem de serioasa. Iată ce îşi aminteşte Gleb:

“Mi-a spus acest gând al său: Indiferent de ce-mi va rezerva viitorul, să nu uit că prin ruptura mea cu Sonia făcusem legământ de a-I sluji lui Dumnezeu, ajutând oamenii să vină mai aproape de inima duhovnicească a Ortodoxiei. Ştiam cât de supărată va fi mama si că Pr. Vladimir din Jordanville va mai avea mult de aşteptat până să mă fac preot. Dar mă simţeam un învingător şi trebuia să iau noi hotărâri.”

Gleb continua să bată pădurile de pe langa Monterey, citind vieţile nevoitorilor şi rugându-se lui Dumnezeu să-l lumineze.

“Odată mă plimbam prin pădure”, îşi amintea el. “Păşeam pe muschi, iar oceanul sclipea printre copaci jos în dreapta mea. Îmi aminteam de Viaţa pustnicului Zosima din Siberia… Am adomit şi m-am trezit în plină noapte. Luna era sus strălucind puternic, iar jos, sub mine, oceanul era scăldat în lumină. Am hotărât să merg spre sud de-a lungul malului, dar prin pădure. Gândurile inimii mele luau un alt chip – mă simţeam undeva în Sfânta Rusie sau la Muntele Athos, căci citisem de curând fragmente din descrierea vizitei Parintelui Denasy la pustnicii singuratici si ascunşi. Am ingenuncheat cu faţa spre răsărit şi spre Biserica Sfântul Serafim, aflată la câteva mile, şi m-am rugat cu osârdie, punând mereu si mereu aceeaşi întrebare: <<Doamne, de ce acest minunat pământ al Părintelui Gherman – această Californie ce adăposteşte Fort Ross – nu ar putea să nască aceeaşi râvnă pentru pustnicie? De ce oare nişte vise, dorinţe şi insuflări atât de înalte t rebuie să rămână deşarte, redevenind prozaice şi mărginite compromisuri cu lumea? Fă cât mai mulţi neadaptaţi, nebuni, excluşi din lume şi dă-le această fericire nespusă pe care o simt eu acum!>> M-am rugat Stareţului Zosima, Stareţului Vasilisk şi ucenicului lor Petru Miciurin; lui Antonie, lui Moise de la Optina şi tuturor Stareţilor de la Roslavl, şi mai ales iubiţilor mei Theodor din Sanaxar şi Teofan de la Lacul Nou. Nu ştiu cât timp m-am rugat, stând în genunchi pe muşchiul moale în locul binecuvântat, cu stelele strălucind şi cu luna deasupra mea… Am pornit iar, apoi din nou am căzut la pământ şi am făcut mii de făgăduinţe. Fie ca acel simţământ pe care l-am avut să treacă la cineva mai deştept decât mine, care să poată afla căi şi mijloace de a propovădui de pe acoperişuri acea netâlcuita unitate cu zidirea lui Dumnezeu, aflată dincolo de egoismul sau câştigul personal.”

În plimbările lor prin pădure, Gleb şi-a dat seama că Eugene îi împărtăşea aspiraţiile.

“În mintea şi în inima mea era limpede că Eugene iubea şi el natura, asociind cu ea simţămintele religioase. Dar el avea o dragoste tăcută, un calm ce percepea esenţa lăuntrică a zidirilor. Am descoperit cum se cufunda în contemplarea naturii, în deplina linişte din afară şi dinlăuntru şi cât de mult tânjea după ea. Uimit, am început să-i descopăr visele mele despre <<codrii Roslavlului>>. Era întru totul de acord, spunând că acesta era şi visul său de multă vreme – dar rămânea întrebarea cum să-l punem în practică. Am citit Canonul Maicii Domnului îngenunchind pe muşchi…”

“Odată Eugene mi-a spus că doreşte să merg cu el la Muir Woods, pe lângă Sausalito, unde obişnuia să meargă şi să-şi piardă urma o zi întreaga. Urma să ne întâlnim dimineaţa foarte devreme pe strada Van Ness, de unde luam autobuzul către Mill Valley, cu intenţia de a petrece acolo o noapte lângă foc. Ne-am petrecut ziua într-o tăcere aproape totală şi am tremurat toată noaptea într-un fel de foişor de vară, încercând să ne adăpostim de groaznicul vânt şi de ploaie. Ceva asemănător am trăit şi pe o plajă unde a stat ca o statuie vreme de patru ceasuri, cufundat adânc în gânduri. Intenţia era de a îndura traiul în aer liber. Nu ştiu din ce pricina focul de tabară m-a făcut trist. Cerul era de un roşu minunat, iar el mă <<consola>> cu o nalbă mare coaptă pe jăratec, lucru nou pentru mine, dar care lui îi aducea aminte de copilărie şi-l făcea vorbăreţ. Tristeţea mea se datora faptului că dădeam greş în experimentele noastre. Ele nu ne apropiau defel de ideea nevoinţelor siberiene sau ale Fericitului Gherman din Alaska. Dar, fireşte, scopul era să ne obişnuim unul cu altul şi să vedem cum ne simţim şi cum lucram unul cu celălalt, dându-ne seama foarte bine că avem firi cu totul opuse.”

“Lună de lună simţeam tot mai mult cum mă apăsa conştiinţa că îmi pierd vremea. Dar mai ales îmi făceam griji pentru cartea lui Eugene, Împărăţia omului şi Împărăţia lui Dumnezeu, din care îi trimisesem o parte Părintelui Constantin, căruia îi plăcuse, numindu-l pe Eugene <<un adevărat scriitor bisericesc>> Deşi cartea era extrem de necesară pentru omul modern, ştiam că nimeni nu se va osteni să o tipărească. Marile edituri comerciale ar fi respins-o cu oroare din pricina felului extrem de negativ în care Eugene trata epoca modernă, numind-o perioada preantihristică. În acelaşi timp, nici o editură bisericească nu s-ar fi aventurat să suporte tipărirea unei lucrari atât de mari: nici nu ar fi citit-o, darămite să încerce să o publice! Chiar şi Părintelui Constantin i se reproşase publicarea unei cărţi voluminoase de filozofie cre ştină, atâta vreme cât publicul bisericesc contemporan nu era interesat să cumpere astfel de lucruri.

Deci Eugene îşi petrecea timpul scriind o carte, dar pentru cine? Cine avea să o vadă vreodată? Totuşi ştiam că este absolut necesar nu numai ca acel volum s ă fie publicat, ci ca vocea unui om de asemenea calibru să fie auzită, lucru ce avea să fie de mare folos adevăraţilor credincioşi ortodocşi! Cum să combini cele două lucruri: ca Biserica să se folosească de talentul lui Eugene, şi Eugene să se folosească de Biserică? Trebuia gasită o soluţie. Cum putea evita să-şi piardă entuziasmul, aşa cum păţiseră alţi convertiţi? Ştiam că trebuie să existe un răspuns şi m-am rugat fierbinte Sfântului Serafim.

Există o lege duhovnicească: când lucrezi pentru Domnul nu ai voie să urmăreşti câştiguri personale sau să fii motivat de egoism. E limpede că Eugene trăia după această lege; nu îi păsa de sine. Era un idealist dezinteresat, dar cu un cap bine înşurubat, cum spun ruşii: un om ce dorea să trăiască numai şi numai pentru Dumnezeu.

Îl priveam pe Eugene ca pe un personaj romantic, ca pe un poet atins de ftizie ce putea să se vestejească şi să moară în ploaie fără ca cineva să ştie sau să înţeleagă pentru ce a trăit. Acea nobleţe pe care o vedeam la Eugene era tocmai suferinţa unui suflet ce tânjeşte dupa Frumos şi Adevăr, în ciuda potrivniciei realităţii lumeşti. Era un lucru înnăscut în el, şi trebuia să fie păstrat…

Îmi luasem obiceiul să merg pe jos până la Biserica Sf. Serafim de-a lungul plajei, cale de vreo două mile. Marea mă punea în starea cea mai plăcută mie, rupt de tumultul lumii. Într-o sâmbătă seara, la sfârşitul lui august 1963, mergeam spre biserică într-un apus de soare auriu şi minunat, când marea, nisipul, cerul şi toate lucrurile se umpleau de strălucire. Biserica era neobişnuit de goală pentru o slujbă de priveghere. Preotul slujea singur, iar eu eram singurul cântăreţ. Avea o voce minunată de tenor şi ştia muzica psaltică. Era un om minunat, dar puţin cam speriat. Dascălii din <<intelighenţia>> locală îl aduseseră într-o asemenea stare încât refuza să ţină predici şi, dacă chiar ţinea uneori, se temea pentru fiecare cuvânt pe care îl spunea. Ce păcat! Era o comoară de înţelepciune, cunoaştere şi bunătate. Acei oameni care aveau de învăţat de la el, dar nu o făceau.

După singuratica slujbă de priveghere am plecat spre casă, pe drumul de pe plajă. Dar în loc de a fi insuflat de slujbă, eram plin de un simţământ de neajutorare şi de inutilitate la vederea preotului ce slujea singur în biserică, fără a fi apreciat. Şi iată că eu mă rugam ca Dumnezeu să-i ajute lui Eugene să-şi afle locul tocmai în acea Biserică! Ce s-ar fi întâmplat dacă, după trecerea noutăţii, s-ar fi găsit în aceeaşi stare moartă în care se află atât de mulţi? Iată cheia: el era un vin nou şi trebuia să găsesc pentru el burdufuri noi; căci nici unul dintre convertiţii noştri, dacă sunt cinstiţi cu ei înşişi, nu se simte în largul său în burdufurile noastre vechi.

Cu aceste gânduri mergeam spre casă de-a lungul plajei. Orizontul era incandescent, de un roşu rău-prevestitor, ce avea să dispară curând în noapte. Când am ajuns la Fisherman’s Wharf, în Monterey, era deja întuneric deplin, cu câteva lumini de neon de prăvăliile încă deschise. Am mers pe linia de cale ferată către Cannery Row şi Pacific Grove. Nu mă puteam duce acasă cu acea povară. Trebuia să găsesc o cale de ieşire din fundătura ce simţeam că se află în faţa lui Eugene. Am plâns cu amar în acea stare de neagră deznădejde, păşind pe stâncile ce înconjurau golful, mult deasupra valurilor întunecate ce se spărgeau sub mine. Priveam orizontul lipsit de culoare şi strigam în văzduh: <<Doamne, ce să fac? Luminează-mă!>>

Şi deodată am auzit clar venind din acel abis întunecat ca nişte rafale de vânt rostogolite spre mine, repetate de mai multe ori în ritmul bătăii inimii mele: <<Librărie>>, <<librărie>>, <<librărie>> - stingându-se apoi în depărtare la fel cum veniseră. O idee teribilă, ca un val ce se spărgea la picioarele mele! Am priceput îndată mesajul şi m-am auzit repetându-l de câteva ori până ce mi-am revenit: <<Librărie>>, <<librărie>>, <<librărie!>>

În chip vădit era ajutorul şi descoperirea dumnezeiască. Mă mai gândisem în treacăt la aceasta, pe lângă o mulţime de alte idei. Dar acum primisem un răspuns clar, ca pe o mult căutată piesă dintr-un joc de puzzle. Se potrivea cu Eugene, cu Frăţia Sfântul Gherman, cu cartea sa, cu convertiţii, cu idealul pustiei, cu Biserica Ortodoxă, toate într-un întreg. Tabloul devenise deja foarte clar.

Librăria avea să adăpostească Frăţia, făcându-l cunoscut şi pe nevoitorul şi iubitorul de pustie Gherman [Sfantul Gherman din Alaska, n.n.]. Vom vinde cărţi. Câştigul din cărţi ne va da posibilitatea să achiziţionăm o presă de tipărit, cu care vom tipări cartea lui Eugene despre Împărăţie, care ne va aduce bani ca să obţinem un teren pustiu pentru un schit, unde vom avea putinţa să ne pregătim, prin lucrarea misionară, pentru plecarea în Alaska şi pentru reclădirea Noului Valaam al Părintelui Gherman! Ce nimerit şi cât de evident era totul! Eram copleşit de întregul plan atât de limpede, aflat în faţa mea. Chiar atunci, în acea noapte, am conceput ideea << banilor sfinţi >>, adică câştigaţi din vânzarea materialelor curat ortodoxe, care să expună întreaga concepţie patristică – fără erezii sau liber-cugetători. Voiam să popularizăm nevoitorii prin mijloace sfinte (în opoziţie cu ideea iezuită că <<scopul scuză mijoacele>>). <<Banii sfinţi>> pe care-i câştigam blagosloviţi de Dumnezeu, aveau să fie temelia de stâncă pe care puteam construi în siguranţă.

Iar a doua idee era aceea de a fi într-un duh (edinoduşie), ceea ce în practică înseamnă să nu facem nimic fără a cere blagoslovenie unul celuilalt. Astfel ocoleam calea lumească, unde fiecare se joacă de-a Dumnezeu şi caută voia sa.

Trebuia să ştiu dacă toate acestea erau lucrarea lui Dumnezeu sau doar visurile mele înflăcărate. Am hotărât să mă rog cu putere şi apoi sa-i înfăţişez ideile mele mai întâi lui Eugene, chiar înainte de a le dezvălui Arhiepiscopului Ioan şi altor posibili fraţi. Câteva din ideile mele referitoare la Frăţie le spusesem deja Arhiepiscopului Ioan, atunci când venise în California, în noiembrie 1962.

Am ajuns repede la locuinţa lui Eugene. Era acolo şi Jon. Le-am spus îndată că veneam cu cea mai importantă propunere din viaţa mea şi că le ceream puţină atenţie şi timp. Ne-am întors cu faţa spre icoane şi am citit în genunchi Paraclisul Maicii Domnului. După ce am încheiat, le-am spus despre Frăţia care să ţină o librărie şi le-am cerut o părere sinceră. Stăteam în picioare. Încă înainte de a termina am simţit că Jon era supărat. Primul lucru pe care mi l-a spus a fost: <<Nu vreau să am nimic de a face cu aceasta! Este prea complicat. Şi-apoi nu-mi place să amestec religia şi banii. Pe mine să nu contaţi.>>

M-am întors în tăcere către Eugene, care m-a izbit prin calmul şi pacea sa lăuntrică, pe când eu efectiv ardeam. M-a privit adânc în ochi şi a spus calm, cu totală încredere, ca Jon să audă limpede ceea ce am înţeles şi eu imediat: <<Am încredere în tine>>.

Era de ajuns. Am ştiut îndată, atunci şi acolo, că în faţa mea se afla chiar acel <<nebun>> pe care-l cerusem Părintelui Gherman deasupra sicriului său şi despre care am primit încredinţare în inima mea: <<O să-l ai>>.

Am rămas liniştit, dar întreaga mea fiinţa era plină de energie, căci în acel moment ştiam că toate ideile mele se vor împlini: că va fi o Frăţie întru proslăvirea Părintelui Gherman; că el va fi canonizat şi făcut sfânt; că vom avea prăvălia cu <<banii sfinţi>> – şi o revistă, şi o pustie; şi că voi cumpăra casa pe care o dorea mama, că sora mea se va căsători bine şi cartea lui Eugene se va tipări – iar cândva vom avea şi un Nou Valaam în Alaska.

Eugene nu ştia toate aceste lucruri. Continua să mă privească cu fermitate, înadins, pe când Jon se plimba furios de colo-colo, şi curând a plecat. Am înţeles că Jon chiar nu putea să intre în această aventură. Ştiam că ne va fi de ajutor şi va lua parte la toate, dar era ceva ce îl depăşea. Însă ceea ce m-a uimit a fost faptul că Eugene nu a zis <<Ce grozav din partea ta>>, sau <<E o idee bună>>, sau <<Să vedem dacă merge>>, sau <<Ce vor ceilalţi?>> Nu. Prin acest cuvânt, ÎNCREDERE, sugerase, fără să mai fie nevoie de vreo încercare, că puteam fi în acelaşi duh, chiar dacă aveam temperamente şi personalităţi atât de diferite – şi în ciuda acestui fapt! Şi s-a dovedit că are dreptate!”

***

Frăţia

Cu mijlocirile tale dobândeşte grabnică uşurare sufletelor noas­tre celor împovărate, roagă-te să pricepem voia lui Dumnezeu; şi măcar că nimic bun nu am făcut înaintea lui Dumnezeu, să punem bun început… (Slujba de Dumnezeu purtătorului Părintelui nostru Gherman din Alaska)

In toată această vreme, încă de la sosirea sa la San Francisco, Arhiepiscopul Ioan se rugase înaintea unei icoane a Fericitului Gherman pentru rea­lizarea unei Frăţii misionare în numele lui. Iată relatarea lui Gleb despre cum s-a realizat acest lucru:

„Pe când mă aflam în Alaska, la locul Noului Valaam al Fericitului Gher­man, am vrut să văd o icoană tradiţională cu el.  Intrucât nu văzusem nici o icoană care să-l înfăţişeze cu aureolă, am cerut părintelui Gherasim să-mi dea blagoslovenie să pictez eu una. El mi-a dat blagoslovenie, spunând că ar vrea să vadă o fotografie a ei, dacă este cu putinţă. Forma am conceput-o lângă moaştele Fericitului Gherman, iar icoana a fost executată la Boston, în Postul Paştelui din anul următor. Părintelui Gherasim i-a plăcut şi m-am dus ca să ca­păt şi aprobarea Părintelui Adrian de la Noul Diveievo şi pe cea a Părintelui Ciprian, zugravul de icoane din Jordanville. Asociind icoana cu visul despre Frăţia Sfântului Gherman, am traversat cu ea Statele Unite atunci când m-am mutat pe Coasta de Vest. In acea vreme Arhiepiscopul Ioan tocmai se aşezase în eparhia San Francisco. Am dus-o la paraclisul Arhiepiscopului Ioan de la Orfelinatul Sf. Tihon şi i-am dat-o, cerându-i să se roage. El a aşezat-o la loc de cinste, în spate­le Sfintei Mese, spunând că o va lăsa acolo şi se va ruga pentru Frăţie până când o vom duce la viitorul sediu al Frăţiei. Icoana a fost martora multor Liturghii să­vârşite de Arhiepiscopul Ioan. In acelaşi timp, i-am dat o mică gravură alb-negru cu chipul Fericitului Gherman şi cu troparul său scris dedesubt. Mai târziu am văzut gravura înrămată şi aşezată la loc de cinste în biroul Arhiepiscopului Ioan, unde atârnă până astăzi. Maria Şahmatova mi-a spus că l-a văzut adeseori pe Arhiepiscopul Ioan rugându-se în faţa ei”.

In noaptea când Eugene spusese „Am încredere în tine”, noua Frăţie se născuse cu adevărat, iar fraţii se gândeau că acest lucru se îndeplinise prin rugăciunile Arhiepiscopului Ioan. Următorul pas al noii Frăţii a fost să ceară blagoslovenia Arhiepiscopului Ioan pentru lucrarea lor. Când a auzit de propunerea lor pentru înfiinţarea unei librării, Arhiepiscopul a avut grijă să-i facă să înţelea­gă că succesul depindea atât de efortul lor, cât şi de Dumnezeu. Astfel, ca răs­puns la cererea aprobării sale arhiereşti cerute de către Gleb, a scris doar atât:

Dragă Gleb,

Intenţia ta este vădit bună şi cauza este şi ea bună. Trebuie să-ţi dai toată silinţa pentru realizarea ei. Ii cer lui Dumnezeu atotputernicul Său ajutor. Dacă este un lucru plăcut lui Dumnezeu, atunci va merge înainte. Domnul să te binecuvânteze.

Cu drag,

Arhiepiscopul Ioan, 28 august 1963

Sf. Moise Arapul şi Sf. Iov de la Pociaev

Fraţilor li s-a părut semnificativ faptul că Arhiepiscopul Ioan scrisese bine­cuvântarea în ziua pomenirii Sfântului Iov de la Pociaev, ocrotitorul lucrării de propovăduire ortodoxă prin cuvântul tipărit. Fiind şi ziua pomenirii Sfântului Moise Arapul, fraţii au simţit că binecuvântarea Arhiepiscopului se referă şi la pătrunderea Ortodoxiei la americanii de obârşie africană.

Unul dintre orfanii Arhiepiscopului de la Orfelinatul Sf. Tihon din Zadonsk, acelaşi Vladimir Tenkevici, care-l prezentase pe Eugene lui Gleb, a devenit unul dintre membrii fondatori ai Frăţiei. Un alt membru fondator a fost un sârb pe nume Antonie, elev la Seminarul Sf. Tihon din Zadonsk din South Canaan, Pennsylvania.

Gleb i-a dat de veste Părintelui Gherasim din Alaska despre întemeierea Frăţiei. A fost o mare mângâiere pentru Pr. Gherasim care, trebuie spus, fusese primul care-i dăduse lui Gleb ideea unei Frăţii în numele Fericitului Gherman. La 16 martie 1964, Pr. Gherasim i-a scris lui Gleb:

“Faci un lucru bun organizând o Frăţie a Fericitului Gherman, făcătorul de minuni din Alaska. Dumnezeu să-ţi ajute! Dar ţine minte că satana nu iubeşte astfel de lucruri; el pricinuieşte tot felul de rele celor ce slăvesc pe drepţii aleşi de Dumnezeu. Şi eu am păţit la fel la sosirea mea în Alaska… Vă îmbrăţişez pe toţi fraţii. Fie ca Dumnezeu şi Preacurata Lui Maică să vă ocrotească.

Gherman”.

Gleb şi Eugene au fost foarte mişcaţi, ştiind că Pr. Gherasim nu avea bani aproape deloc. Eugene a sugerat să deschidă un cont bancar al Frăţiei cu aceşti bani, ceea ce au şi făcut. Era un act simbolic: Frăţia Sfântului Gher­man începea cu „banul văduvei” de la urmaşul Părintelui Gherman aliat pe insula sa, Spruce Island.

Alte cuvinte de încurajare, calde şi pline de rugăciune, au venit din partea Arhimandritului Sofronie, aflat în corespondenţă cu Gleb, care pe atunci se tru­dea să întemeieze o obşte monahală în Anglia. Om cu viaţă sfântă, Părintele Sofronie avea să aibă o mare influenţă asupra creşterii duhovniceşti a Ortodo­xiei în Europa de Vest şi asupra canonizării părintelui său duhovnicesc de la Muntele Athos, Stareţul Siluan. Intr-o scrisoare din 11 februarie 1964, Părin­tele Sofronie scria nou-întemeiatei Frăţii:

“Mă rog ca Dumnezeu să binecuvânteze lucrarea voastră de întemeiere a unei FRĂŢII. Asemenea Frăţii au jucat un rol extrem de pozitiv în trecut, în vremuri grele pentru Biserică şi pentru Credinţa noastră. La începutul vieţuirii emigraţiei ruseşti în Europa s-au alcătuit mai multe Frăţii în Franţa; eu însumi am devenit membru al uneia dintre ele şi am rămas membru al ei până în prezent. Fie ca Frăţia să vă dăruiască nu numai prieteni duhovniceşti buni şi de acelaşi cuget, ci şi să vă ajute în general în multe alte privinţe. Acest lucru mi s-a întâmplat şi mie, ca şi multora dintre prietenii mei. Deci fie ca Domnul să blagoslovească în­ceputurile voastre, să vă dea putere pentru crearea acestei Frăţii şi să vă dea insuflare de-a lungul întregii vieţi…

Cu frăţească dragoste, Arhimandritul Sofronie

Inca de la primul pas al Frăţiei era limpede ce formă avea să ia parteneriatul dintre Gleb şi Eugene. Gleb urma să fie cel ce avea sa viseze la marile idei, sa le zugrăvească în culori vii şi să scoată în evidenţă importanţa lor; pe când Eugene avea să asculte cu atenţie, absorbind totul în mintea sa analitică. La început nu zicea nimic, dar mai apoi, după ce se gândea cu grijă la toate, dă­dea la iveală un plan precis pentru materializarea ideilor, uimindu-l pe Gleb prin simplitatea acestuia şi prin caracterul lui practic.

Cu ocazia unei alte scrisori, Pr. Gherasim i-a trimis lui Gleb o veche icoană de alamă a Maicii Domnului, „Bucuria celor scârbiţi”, pe care o avea de la Golful Călugărilor din Spruce Island şi care s-ar putea să fi aparţinut Fericitului Gherman. Şi ea a fost păstrată cu scumpătate de Frăţie, ca o blagoslovenie de la Părintele Gherasim.

Eugene nu încerca să aplice toate ideile lui Gleb, ceea ce ar fi fost cu nepu­tinţă. El stabilea doar ordinea priorităţilor, le dădea o structură şi le strunea atunci când nu erau prea practice. Era într-adevăr un parteneriat providenţial căci, fără Gleb, Eugene n-ar pornit de unul singur să aplice noi idei; iar fără Eugene, ideile lui Gleb ar fi rămas doar atât: nişte idei.

Eugene îşi dădea prea bine seama de acest fapt. Iată ce scria într-o scrisoare către naşul său Dimitri despre planul cu librăria:

„Iniţial a fost ideea lui Gleb şi, dacă vom putea ţine foarte activa sa imaginaţie în tărâmul realităţii practice, vom reuşi!”

Gleb îşi aminteşte cum odată, pe când îşi povestea câteva din noile sale idei, a început să se întristeze şi n-a mai zis nimic. „Continuă”, i-a spus Eugene.

„La ce bun să mai continui?”, s-a plâns Gleb. „Toate acestea ţin de tărâmul visului”.

„Dar de ce să lăsăm obstacolele exterioare să stea în calea viziunilor noastre?”

„Dar cum să depăşim obstacolele?”

„Punându-le două câte două”, a concluzionat Eugene.

De la început fraţii au hotărât ca magazinul lor să nu fie găzduit într-o biserică, cum se făcea de obicei. Gleb mai ales urase dintotdeauna zor­năitul banilor în timpul slujbelor – îi amintea de alungarea de către Hristos a schimbătorilor de bani din templu. (Aici se asemăna cu duhovnicul său, părin­tele Adrian, care încercase să interzică umblatul cu tasul pentru adunat bani în timpul slujbelor.) Un magazin de cărţi ortodoxe cu rol misionar, într-o clădire separată, era o idee nouă pe atunci. După câte ştiau ei, pe atunci nu exista în America vreun alt magazin cu vitrină la stradă care să vândă exclusiv materiale ortodoxe.

Iată ce-i scria Eugene lui Gleb, în septembrie 1963, referitor la ideea librăriei:

Gândindu-mă mai bine, am ajuns la concluzia că ideea ta este cu adevărat foarte practică. Iată câteva din ideile mele pentru punerea ei în aplicare: Mai întâi găseşte un garaj sau un mic magazin în cartierul Richmond sau pe aproape…, cu cel mult 30 de dolari pe lună… Ar trebui să aibă o vitrină suficient de mare pentru expunere; dacă nu există, va trebui să facem noi una. Apoi mobilează-l cu câteva mese şi dulapuri sau rafturi pentru cărţi şi, fireşte, cu o icoană cu candelă într-un colţ, cu Părintele Gherman pe un perete şi cu imagini din Jordanviile pe ceilalţi pereţi, şi pune o etajeră pentru pliante lângă uşă. De ase­menea, în spate, un samovar sau măcar o oală cu apă fierbinte. Apoi fa-ţi rost de un stoc de cărţi, icoane etc. de la Jordanville şi orice alte materiale ortodoxe din alte părţi, care se pot obţine ieftin sau fără a fi plătite imediat… Ca să mai împărţi munca, închiderea şi deschiderea magazinului pot fi făcute în fiecare zi de altci­neva. Toată munca va fi voluntară, fără plată, veniturile fiind folosite pentru ex­tinderea activităţilor Frăţiei: mai întâi, pentru procurarea de noi cărţi pentru vân­zare, mai ales ale Părinţilor; apoi, dacă librăria are succes, pentru publicarea unui fel de buletin (poate) etc. [...] Pentru a începe nu e nevoie decât de o mică sumă de bani (pentru chirie, mobilă, zugrăvit etc.) şi, în primul rând, de cel puţin patru sau cinci lucrători entuziaşti. Eu sunt deja plin de entuziasm.

Intr-o altă scrisoare, Eugene scrie că vizita deja posibilele localuri pentru li­brărie şi curând avea să le scrie editorilor pentru a obţine reducere la cărţi.

„După cum vezi, pot să fiu foarte practic când este nevoie… E timpul acum (ori niciodată) să preschimbăm visurile vagi în realităţi concrete”.

In acea perioadă, Eugene fusese martorul activităţii unei alte Frăţii ortodoxe din San Francisco, despre care îi scria lui Gleb:

După câteva săptămâni Eugene a găsit un magazin la stradă ce părea ideal pentru scopurile lor. La mai puţin de un bloc de Catedrală (care pe atunci încă nu era gata), magazinul se afla pe o stradă aglomerată şi era uşor accesibil. Iată cum îl descrie Eugene într-o scrisoare către Gleb:

„Magazinul are 4,5 x 9 m şi cam 4 m înălţime. Are un balcon, care va fi departamentul de apro­vizionare, iar în viitor poate sluji ca loc pentru tiparniţă. Sunt sigur că o să-ţi placă foarte mult”.

Chiria – 85 de dolari pe lună – era mai mult decât plănuise Eugene, dar, după ce a stat de vorbă cu Gleb, au hotărât să ia totuşi localul.

La 14/27 ianuarie 1964, de praznicul Sfântului Sava, luminătorul Serbiei, Eugene a făcut o înţelegere cu proprietarul. In aceeaşi zi, i-a scris lui Gleb de­spre ceea ce simţea că este un semn bun de la Dumnezeu:

„Citind azi Evan­ghelia (din care citesc câte un capitol zilnic), am ajuns la Sf. Luca, cap. 10, la acelaşi pasaj la care, dacă ţii minte, am deschis din întâmplare când ne întor­ceam cu trenul de la Carmel, acum exact un an, şi pe care l-am citit împreună: “Iar după acestea Domnul… au trimis pre ei câte doi înaintea feţei Sale, în toată cetatea şi locul unde avea El să meargă. Şi zicea către dânşii: Iată secerişul este mult, iar lucrătorii puţini; deci rugaţi pre Domnul secerişului ca să scoată lucrători la secerişul Său.

Cred că locul de lângă noul Sobor (Catedrală) este perfect”, continua Eugene. „Dacă nu reuşim acolo, nu reuşim niciunde. Localul valorează cel puţin 50 de dolari în anunţurile publicitare”.

In ziua următoare Eugene a plătit prima chirie lunară. „Acum e prea târziu să mai dăm înapoi”, scria el. „E timpul să ne apucăm de lucru”.

Gleb se bucura de scrisorile entuziaste ale lui Eugene, mai ales de fraza cu pornitul la lucru. „Sunt foarte fericit înlăuntrul meu”, îi scria el lui Eugene.

La Mănăstirea Sfintei Treimi din Jordanville, Arhiepiscopul Averkie ezitase la început în privinţa planurilor Frăţiei, căci simţea că Gleb tre­buia să slujească Biserica în calitate de preot, şi cât mai curând, fie în lume, fie în monahism. Dar când Gleb i-a cerut un stoc de cărţi pentru magazin, Arhie­piscopul şi-a dat îndată consimţământul, spunând că puteau fi plătite pe măsură ce se vindeau. Aceasta a redus considerabil cheltuielile iniţiale.

Curând după ce au primit cheile magazinului, fraţii au luat icoana Fericitului Gherman de la Căminul Sf. Tihon. Preotul orfelinatului, Pr. Leonid Upşinski, care devenise preotul cei mai apropiat de Eugene, s-a dus în altar şi a adus icoana. Inmânând-o fraţilor, le-a spus: „Este îmbibată de rugăciunile Arhiepis­copului Ioan“. Fraţii au dus-o în procesiune prin oraş, cale de vreo douăspre­zece blocuri, cântând troparul Fericitului Gherman, şi au aşezat-o la loc de frunte în magazinul lor.

Tot cam pe atunci Arhiepiscopul Ioan l-a sfătuit pe Gleb să stea de vorbă cu omul care se ocupa de vânzarea cărţilor bisericeşti, Peter Gubin, ca nu cumva, dintr-o neînţelegere, să apară vreun simţământ de concurenţă între cei de la Catedrală şi Frăţie. Gubin a salutat din toată inima planul fraţilor de a deschide o librărie. El i-a arătat lui Gleb stocul său de mii de cărţi, dintre care pe unele le expunea spre vânzare într-un mic chioşc de la intrarea în Catedrală. „Uite cât de multe cărţi avem”, a remarcat el, „şi nu le putem vinde. Oamenii care vin la biserică nu cumpără cărţi”. Gleb a răspuns că un magazin misionar, separat de biserică, va merge mai bine, fiindcă putea fi vizitat şi de oamenii care mergeau la biserică, şi de trecătorii interesaţi.

Vrând să-i ajute pe fraţi în orice fel, Gubin le-a spus că biserica ar putea plăti cei 85 de dolari pentru chiria magazinului, transformându-l într-un chioşc al Catedralei. In ciuda avantajelor financiare evidente, Eugene s-a gândit mai bine. Ştia prea bine că acest lucru avea să-i lege de comitete, şedinţe de consi­liu etc.

„Dar cum vom putea să ne păstrăm libertatea de acţiune?“, îi scria el lui Gleb. „Dacă magazinul va fi legat de chioşc, vom avea tot felul de complicaţii legale şi până la urmă totul se va duce de râpă”.

Mai rămânea de găsit un nume pentru noul magazin. Unul dintre membrii Frăţiei era foarte priceput la aceasta şi încerca să-i facă pe Eugene şi pe Gleb să ia în considerare tot felul de nume care să atragă atenţia. Până la urmă Eugene a obiectat că este un lucru lumesc să te tot gândeşti la un nume. „Se va numi pur şi simplu «Cărţi şi icoane creştin-ortodoxe»”, a spus el. Şi aşa a rămas.

Librăria

Dacă vreţi să vedeţi o minune vie a Fericitului Gherman din Alaska, mergeţi alături la o minusculă prăvălie... (Arhiepiscopul Ioan)

Inainte de a deschide magazinul publicului, fraţii au cerut Arhiepiscopului Ioan să vină şi să-l binecuvânteze. Arhiepiscopul a stabilit o zi când urma să vină.

„Dar în ziua respectivă”, îşi aminteşte Gleb, „în locul Arhiepiscopului Ioan, în pragul uşii a apărut figura mai curând ciudată a Părintelui Spiridon, cu părul său răvăşit atârnându-i peste faţă, cu culionul ponosit, rasa prea scurtă şi pantofii uriaşi cu care umbla precum Charlie Chaplin.

La început am fost dezamăgiţi că Arhiepiscopul Ioan nu venise în persoană ca să ne dea girul său pentru începutul nevoinţei noastre misionare. Părintele Spiridon, bâlbâindu-se şi răsuflând cu greu, ne-a anunţat oarecum jenat că, din nefericire, fusese trimis el în locul Arhiepiscopului Ioan şi că îi pare rău şi îşi cere mii de scuze pentru aceasta. Evident, văzuse o expresie de dezamăgire pe feţele noastre. Dar, întorcându-mă spre Eugene, am văzut că era foarte fericit să vadă un om atât de autentic, căci nu puteai găsi în tot ţinutul San Francisco o figură mai smerită decât ce a părintelui Spiridon.

Părintele Spiridon a început să facă o slujbă înaintea icoanei Sfântului Gher­man, ce aparţinea Frăţiei. La sfârşit s-a întors şi a ţinut un scurt cuvânt micii adunări a smeritei noastre Frăţii, într-un stil cam exaltat şi dramatic. Fiindcă în­cepuse pe un ton foarte înalt şi cum nu prea nimerea tonul potrivit, iar vocea îi deborda de entuziasmul pe care el însuşi îl genera din abundenţă, tonul discur­sului era mai curând neobişnuit, ca să nu zic mai mult. Încă de la început, de atâta tulburare, i s-a declanşat astmul şi se vedea limpede că atunci când vorbea, fiecare răsuflare a sa pornea din toată sinceritatea şi slăvită dorinţă de bine a unei inimi iubitoare. Conţinutul cuvântării n-a fost, din păcate, consemnat, dar impresia era copleşitoare. Cu greu am fi putut găsi o mai bună enumerare a ţe­lurilor Frăţiei noastre, exprimate într-o minunată limbă rusă clasică. El înţele­gea prea bine ce căutăm noi. Nimeni altcineva, înainte sau după aceea, nu a mai identificat aşa de precis ţelul misiunii noastre şi de fapt el ne-a pus pe drumul cel drept. Noi înşine nu exprimasem niciodată exact ceea ce aveam în minte: aceasta a venit prin gura lui. Am fost surprinşi să vedem la un cleric rus o înţelegere aşa de clară a nevoii de a răspândi Ortodoxia în lumea vorbitoare de engleză şi în întregul Occident apostat”.

La 27 martie 1964, s-a deschis în sfârşit magazinul de „Cărţi şi icoane creştin-ortodoxe”. Eugene a început să lucreze cu normă întreagă la magazin, petrecându-şi chiar multe nopţi pe un prici din spate. Işi punea întrea­ga pasiune în noua sa muncă, care venise în sfârşit ca răspuns la disperata ru­găciune pe care o făcuse cândva către Maica Domnului.

Gleb, care încă trebuia să lucreze în Monterey spre a-şi întreţine mama, nu putea să vină să-l ajute decât la sfârşit de săptămână. Locuind în oraşe diferite, se temeau să nu apară vreo fisură în temelia pe care tocmai o puseseră. Spre a săvârşi unitatea în cuget şi în ţeluri, s-au înţeles să îşi aducă aminte să se roage în flecare zi la prânz, oriunde s-ar afla. Acest comun şi simultan prinos adus lui Dumnezeu a fost unul dintre primele mijloace de a ţine Frăţia unită în primii ani.

De la început, fraţii au stabilit unele principii care i-au ajutat să depăşească ispitele obişnuite ale oamenilor ce doresc să aducă roade în viaţa duhovniceas­că. Unul dintre principii, dobândit din învăţătura Stareţului ruso-român Paisie Velicikovski, a fost cel al ascultării reciproce. Aceasta însemna că, înainte de a face ceva, Eugene şi Gleb trebuiau să ia blagoslovenie unul de la altul. Celor­lalţi fraţi, care ajutau la magazin, practica cu pricina li se părea extrem de plic­tisitoare. Unii chiar o criticau vehement, numind-o stupidă şi pierdere de timp, dar Eugene şi Gleb i-au învăţat valoarea.

Un alt principiu stabilit de fraţi era cel al banilor sfinţi, de care am mai pomenit. Era vorba de câştigarea de fonduri prin vânzarea de obiecte religioase – cărţi duhovniceşti, icoane etc. – şi apoi întoarcerea acelor bani în bunuri reli­gioase. Nu acceptau nici o donaţie legată de ceva necuvios.

Aceasta avea legătură cu următorul principiu, cel al furnizării. „Toţi oame­nii”, spunea Gleb, „se împart în două categorii: consumatori şi furnizori”. Creş­tinii însă ar trebui să fie furnizori”. Deci fraţii au hotărât să nu cerşească bani. Chiar înainte de a deschide magazinul, un rus l-a întrebat pe Gleb dacă nu cum­va face o nouă organizaţie religioasă. Auzind că da, omul a observat: „înseam­nă că mai apare un grup care să umble după bani!” Gleb a strâns din dinţi. „Fe­rească Dumnezeu!”, s-a gândit el. Dar gândindu-se mai bine, şi-a dat seama că spusele omului cuprindeau mult adevăr. „Toţi fac aşa”, s-a gândit el. „Ca şi cum organizaţiile religioase trebuie să existe prin donaţii. Dar noi nu vom fi aşa!” Arhiepiscopul Ioan a sprijinit cu tărie această idee. Frăţia avea să dea Bi­sericii, nu să ia de la ea; va ajuta Biserica, nu va fi ajutată de ea. Iar Dumnezeu avea să le poarte de grijă celor ce lucrau pentru El.

In sfârşit, fraţii au hotărât să nu roage pe nimeni în mod special să se li ală­ture. Aceasta ferea Frăţia de a deveni o frăţie închisă, compusă din oameni, aleşi de ei, lăsând pe Dumnezeu să aleagă pe cei ce vor veni.

Fraţii au descoperit că cei ce eşuaseră fie nu cunoşteau principiile menţio­nate, fie nu fuseseră destul de hotărâţi spre a le urma. Aşa cum avea să observe mai târziu Gleb,

Principiul ascultării reciproce, deosebit de dureros in această pri­vinţă, s-a dovedit foarte eficient pentru unirea sufletelor întru slujirea lui Dum­nezeu mai presus de ei înşişi.

Fraţii au făcut reclamă magazinului prin ziarul rusesc local şi printr-o mică broşură introductivă alcătuită de Eugene şi tipărită la mănăstirea igumenei Ariadna. Curând aveau să afle din proprie experienţă ceea ce indicau şi vânzările D-lui Gubin, şi anume că ortodocşii din naştere nu citeau prea multe scrieri duhovniceşti. Mulţi din cei ce veneau la magazin erau interesaţi să cumpere doar ziarul local rusesc.

Situaţia cu pricina era de multă vreme o pricină de suferinţă pentru Părintele Vladimir din Jordanville, care după ani de stăruinţă reuşise să tipărească câteva vieţi de sfinţi nevoitori. Atât Gleb, cât şi Elena Konţevici se străduiau să tre­zească interesul pentru aceste cărţi, scriind recenzii care să fie publicate în gazeta rusească. Mai târziu, Arhiepiscopul Ioan i-a mulţumit lui Gleb pentru acest lucru.

Spre deosebire de cărţi, obiectele bisericeşti cunoşteau o cerere constantă din partea ruşilor din zonă; Eugene şi-a dat repede seama că trebuie să aibă un stoc substanţial din ele pentru a ţine magazinul în funcţiune. Avea nevoie nu doar de icoane de toate felurile şi mărimile, ci şi de tămâie, candele, icoane fe­recate şi kiots [icoane inchise cu geam care se pun afara].

Pe atunci Eugene ajunsese să vorbească aşa de curgător limba rusă, încât mulţi ruşi erau convinşi că este rus. Un prieten al Frăţiei îşi aminteşte cum în­cerca zadarnic să convingă o doamnă rusoaică din localitate că Eugene este de fapt american. „Oricine poate vorbi ruseşte aşa de bine ca el”, insista doamna, „trebuie să fie rus”.

Nu mult după deschiderea magazinului, fraţii au dat piept cu prejudecăţile locale ale ruşilor, care se temeau de ceva nou şi diferit. Intr-o scrisoare către Gleb, Eugene relata un incident mai curând hazliu:

„O doamnă rusoaică a intrat în magazin azi-dimineaţă ca să arunce o privire şi să ne povestească zvonurile despre noi din colonia rusească: că suntem comunişti cu o prăvălie plină de cărţi sovietice; că suntem diplomaţi sovietici ce folosesc magazinul doar de fa­ţadă; că suntem convertiţi americani (!) etc. Când a descoperit că nu sunt rus, a fost aşa de încântată, încât nici nu s-a mai sinchisit, ba chiar a cumpărat de zece dolari ouă, icoane şi felicitări”.

La fel ca în cazul doamnei respective, suspiciunea comunităţii ruse a dispă­rut repede. Cei ce veneau la magazin erau impresionaţi de tinerii domni înalţi, îmbrăcaţi clasic şi serioşi, pe care-i întâlneau acolo. Gleb îşi aminteşte că unele doamne rusoaice, atât tinere cât şi în vârstă, chiar se „pierdeau” în faţa lui Eu­gene, ceea ce-l făcea pe acesta să se simtă foarte stânjenit.

Membrii mai vârstnici ai comunităţii ruse i-au îndrăgit în chip deosebit pe fraţi. Intr-una din revistele lor, ei şi-au exprimat aprecierea pentru cei doi tineri care, ziceau ei, îşi sacrificau carierele de dragul „vechiului nostru creştinism”.

Aşa cum nădăjduiseră fraţii, la magazin au început să vină şi tineri ameri­cani interesaţi de cele duhovniceşti. Episcopii şi preoţii din zonă, precum şi igumena Ariadna, îi trimiteau la fraţi pe toţi americanii interesaţi de ortodoxie. Alţi americani, desigur, intrau direct din stradă. Şi ei erau impresionaţi de Eugene, dar în alt mod. Vedeau că este un om cu totul dăruit, nespunând nici un cuvânt fară să cugete. Pe măsură ce îi spuneau părerile sau nedumeririle lor, din privirea lui îşi dădeau seama că îi ascultă nu numai cu atenţie, dar deduce şi semnificaţia filosofică a ceea ce spuneau. Iată ce îşi aminteşte unul dintre aceşti căutători americani: „Avea ochii cei mai mari pe care i-am văzut vreodată la cineva – ochi pătrunzători, care erau şi foarte calzi, dar şi liniştitori”. Răspun­surile lui Eugene la întrebările puse erau la obiect şi fără afectări intelectuale. Pentru americanii născuţi într-o epocă în care se cerea ca afirmaţiile despre adevăr să fie competente sau în care dogmatismul era adesea caracterizat de o naivă superficialitate, era un lucru însufleţitor să intri în contact cu un om ca Eugene care combina credinţa fermă cu adâncimea gândirii.

Insă, până la urmă, cel ce avea să perceapă exact ce comoară este Eugene a fost nu un american, ci un rus. Odată, pe când Eugene era plecat şi Gleb păzea magazinul, a intrat o rusoaică şi i-a spus lui Gleb în limba sa maternă: „Aveţi un geniu aici! Un geniu adevărat! Şi se pare că nimeni nu-şi dă seama”.

Altădată, când Eugene era plecat, un rus cu părul alb, împreună cu soţia sa, au intrat şi au întrebat de el. „Am auzit că Eugene lucrează aici”, a spus bărba­tul, „şi voiam să-l văd cum este. Sunt fostul său profesor, Peter Boodberg”.

„O, Eugene mi-a spus o mulţime de lucruri despre dvs.”, a început Gleb.

„E fericit aici?”

„Eu cred că e fericit”, a răspuns Gleb. „Face lucrurile în care crede cel mai tare”.

Profesorul Boodberg a dat din cap iar soţia sa a zâmbit. E adevărat că Eu­gene pierduse prestigiul lumii academice, dar aflase ceva mult mai înalt, ceva după care Boodberg însuşi tânjise lăuntric: „odihna sufletului său“ (cf. Matei 11, 29).

La câteva luni după deschiderea magazinului, Eugene a început să ţină o cronică a Frăţiei Sfântului Gherman. Iată una dintre primele sale însem­nări:

„Azi a venit un student catolic, care aflase că magazinul nostru este locul cel mai potrivit pentru a afla informaţii despre ortodoxie. Neîndoielnic, pe mă­sură ce ne vom dezvolta, vom ajunge să fim tot mai mult recunoscuţi ca un «Centru de informaţii ortodoxe», ceea ce este şansa noastră”.

Eugene se bucura de orice contact pozitiv cu un căutător religios. Intr-un alt pasaj al Cronicii scria:

„Un tânăr bărbos a venit azi la noi – un convertit romano-catolic, acum pe cale de a deveni mormon, fiindcă nu găseşte «sfinţenie» în Biserica Catolică. Grupurile sectare, precum mormonii sau scientologii, se adresează tinerilor de azi care simt că protestantismul şi catolicismul sunt lip­site de ceva esenţial, şi că de fapt sunt forme ce nu mai au nici un înţeles. Neştiind nimic despre Sfânta Ortodoxie – realitatea ale cărei palide umbre sunt catolicismul şi protestantismul -, ei se îndreaptă spre învăţături sectare ce pretind a le da înţelesul pierdut.

Este cu atât mai îngrijorătoare situaţia tineretului de azi ce se îndreaptă spre sectari. Eu cred că protestanţii şi catolicii (ca şi ortodocşii), plini de entuziasm «ecumenic», nu sunt foarte serioşi; ei sunt prinşi de curentul la modă, a cărui atracţie este, în esenţă, superficială şi fară nimic duhovnicesc. Dar sectarismul nu este ceva ce ţine de modă; cei ce se îndreaptă spre el o fac ca persoane indi­viduale şi pentru pricini ce pot fi complicate şi confuze, dar cu toate acestea ei tânjesc după ceva autentic duhovnicesc. Pentru aceşti oameni, dacă află despre Sfânta Ortodoxie, mai există nădejde.

Tânărul nostru vizitator părea cu adevărat dornic să audă câte ceva despre ortodoxie, măcar atât cât să-şi dea seama că în ortodoxie se află ceea ce căuta în catolicism şi nu reuşise să găsească. I-am dat o broşură despre Sf. Serafim. Dumnezeu să binecuvânteze sămânţa ce a fost semănată şi să o ude cu harul Său. Acum avem mijloacele de a semăna şi mai multe seminţe ca acestea“.

In anii cât au stat la magazin, fraţii au ajutat mai multe persoane să intre în Biserica Ortodoxă. Una dintre acestea a fost Laurence Campbell, un tânăr din Carolina de Nord, cam de aceeaşi vârstă cu ei. Intrucât îl ajutase pe Laurence să se facă ortodox, Eugene i-a devenit naş.

„El însuşi este un «semn» pentru noi”, scria Eugene în Cronica sa. „Un om modern tipic – sceptic, dezamăgit, departe de Dumnezeu – în contact cu ortodoxia suferă o renaştere duhovniceas­că, o adevărată transplantare din solul celor lumeşti în solul creştinismului şi al vieţii îmbisericite. Mai are încă mult de mers; nu are încă rădăcini puternice şi adânci în noul pământ, dar se află pe calea cea bună. El este pentru noi dovada că suntem, la rândul nostru, pe drumul cel bun – că Dumnezeu nu îl cheamă pe om la un «nou creştinism» al acţiunii sociale, al ecumenismului, al ideilor goale şi al falsei «iubiri» ci, la fel ca şi în trecut, la o viaţă de pocăinţă, de nevoinţa şi de har în Biserică, dovedită prin minuni. Tocmai această viaţă reuşeşte şi astăzi să înmoaie şi să întoarcă inima omului către Dumnezeu”.

Au fost şi oameni care nu erau de acord cu deschiderea lui Eugene şi Gleb faţă de căutătorii religioşi din afara ortodoxiei. Un ortodox s-a plâns fraţilor: “Voi faceţi bani din icoane, dar o icoană ar trebui să fie ceva sfânt. Iar voi le vindeţi păgânilor!”

Pe lângă introducerea noilor americani în vechiul creştinism şi satisface­rea nevoilor duhovniceşti ale ruşilor, librăria a devenit şi un centru al creştinilor ortodocşi de toate naţionalităţile: greci, arabi, sârbi, români, bulgari etc. După vizita unui tânăr grec ce-şi „exprimase dragostea pentru adevărata Ortodoxie“, Eugene scria în Cronica sa:

„Dumnezeu este Cel Ce-i trimite pe toţi la noi. Ce înţeles are pentru noi această întâlnire? Va trebui, într-un fel şi într-o oarecare măsură, să devenim un loc de întâlnire pentru toţi ortodocşii ce doresc să rămână credincioşi adevăra­tei Biserici, încât acolo să existe o mărturie unitară a adevăratei Ortodoxii şi o părtăşie a credincioşiei tuturor popoarelor ortodoxe.

Deocamdată nu este încă prea clară forma pe care o va lua această părtăşie. Ea nu va fi un fel de «panortodoxie», un amestec fară deosebire şi o americani­zare a naţiilor ortodoxe; aceasta ar fi moartea Ortodoxiei. Nu de o «Biserică Americană» avem nevoie, căci americanii sunt doar unul dintre popoarele che­mate să mărturisească Adevărul ortodox. Probabil că nici nu e nevoie de o or­ganizaţie oficială; dar trebuie să existe un oarecare contact între cei rămaşi cre­dincioşi din toate popoarele ortodoxe, ca să ne dea tăria de a rezista în luptele şi în ispitele ce vor veni”.

[...]

„Cuvântul Ortodox”

Trebuie să avem grijă la fiecare cuvânt, căci cu fiecare cuvânt punem în joc adevărul. (Eugene Rose, Cronica Frăţiei Sfântului Gherman, 1 octombrie 1964)

Prin luna septembrie a anului 1964 fraţii au simţit că venise vremea să pună în aplicare planurile de tipărire a unor materiale ortodoxe. Pentru Eugene sentimentul acesta a fost întărit şi mai mult atunci când, într-o vineri, librăria a fost vizitată de doi preoţi ortodocşi pe care nu-i mai văzuse până atunci. Aşa cum notează în Cronica sa, a observat la ei

„un ton modernist, fri­vol şi (cel puţin în cazul unuia dintre ei) o groaznică ignorare şi indiferenţă faţă de cărţile despre viaţa duhovnicească. După cum se părea, unul dintre ei nici nu auzise de Filocalia, iar celuilalt îi fusese recomandată ca o «carte bună». Dacă aceştia sunt păstorii de azi, ce nădejde mai este pentru turmă? Cu atât mai important era deci ca glasul (sau măcar un glas) al autenticei Ortodoxii să fie pus la îndemâna oricui îl va auzi. Pentru aceasta trebuia lansată cât mai curând o revistă”.

După mai multe căutări, Eugene a găsit o tiparniţă manuală cu două sute de dolari (tot ce îşi puteau permite la acea vreme) şi a cumpărat-o de praznicul Adormirii Maicii Domnului.

„Acum, cel puţin o vreme, fanteziile noastre ide­ologice [ideatice, n.n.] trebuie înlocuite cu problemele practice ale punerii tiparniţei în funcţi­une“, scria el în Cronica sa.

„Noi suntem slabi, dar dacă Dumnezeu este cu noi, totul e cu putinţă“.

Iar într-o scrisoare către Gleb, scria:

„încă sunt cam buimă­cit. De-acum nu va mai fi altceva decât muncă. Ca să izbutim, va trebui să fim cu adevărat fraţi”.

La 30 septembrie, Eugene scria:

„Astăzi, la mai puţin de 24 de ore după so­sirea tiparniţei noastre, Arhiepiscopul Ioan a venit «din întâmplare» la magazi­nul nostru. Când a văzut tiparniţa, primul lui gând a fost acela de a-i face o sfeştanie, ceea ce a şi făcut imediat. Deci tiparniţa noastră s-a născut duhovniceşte în această zi”.

Titlul revistei Frăţiei a fost dat de către Arhiepiscopul Ioan. Gleb se gândise mai întâi să-i spună Pelerinul, după numele strălucitei reviste din Rusia prere­voluţionară Pelerinul Rus (Russki Palomnik), dar şi după cartea sa preferată, Mărturisirea unui pelerin rus. Impreună cu Eugene, el a ales cinci posibile nume pentru revistă şi a trimis lista Arhiepiscopului Ioan, cerându-i să le dea blagoslovenie pentru cel mai potrivit. La 30 septembrie 1964, în aceeaşi zi când a binecuvântat şi tiparniţa, Arhiepiscopul le-a răspuns, sugerându-le un titlu pe care ei nu-l trimiseseră:

Dragă Gleb,

Domnul să vă binecuvânteze în al doilea an al lucrării Frăţiei şi al acţiunilor ei atât de necesare. Ar fi bine ca publicaţia pe care o plănuiţi să se numească „Cuvântul Ortodox”.

Cer binecuvântarea lui Dumnezeu asupra ta şi asupra tuturor membrilor Frăţiei.

Arhiepiscopul Ioan

Peste câteva săptămâni, Eugene şi Gleb au tipărit prima lor pagină la noua tiparniţă: una din învăţăturile duhovniceşti ale Sfântului Serafim din Sarov. Vi­sul lor de a publica o revistă ortodoxă devenea realitate, chiar dacă din punct de vedere financiar părea de neconceput.

„Visăm la o revistă, şi nu ne putem per­mite nici să plătim hârtia!” îi scria Eugene lui Gleb. „Totuşi dacă ne vom da si­linţa, Dumnezeu ne va binecuvânta”.

Eugene şi Gleb au avut mai multe discuţii îndelungate despre natura şi formatul revistei lor. Deşi erau de acord asupra scopului ei principal, de a pune la îndemâna vorbitorilor de engleză izvoarele credinţei ortodoxe, aveau păreri diferite asupra modului de prezentare. Dezacordul lor se centra asupra unei singure probleme: să includă sau nu imagini în revista lor, mai ales pe co­pertă. Gleb îşi imagina o revistă ilustrată, cu o ilustraţie diferită pe fiecare co­pertă, la fel ca minunatele reviste religioase din Rusia prerevoluţionară pe care le văzuse. Eugene, care nu avusese de-a face cu acele reviste, voia o copertă simplă, cu un logo standard şi fără ilustraţie, aşa cum au majoritatea revistelor savante. El era familiarizat cu unele dintre revistele teologice ortodoxe din vre­mea sa şi simţea că ele emană acelaşi duh al academiei moderne pe care îl lă­sase în urmă; socotea deci că revista Frăţiei trebuie să aibă o prezentare exterioară asemănătoare, dar să emane duhul evlaviei ortodoxe tradiţionale.

Discuţia dintre Eugene şi Gleb pe această temă a devenit tot mai aprinsă, până ce Gleb i-a arătat lui Eugene copii ale vechilor reviste ilustrate din Rusia pe care el le îndrăgea. Văzând acele reviste cu ilustraţiile şi fotografiile lor ce înfăţişau frumuseţea Sfintei Rusii, Eugene a înţeles faptul că ilustraţiile pot face mai viu pentru cititori duhul evlaviei ortodoxe. El a recunoscut că Gleb avea dreptate. Pentru primele numere ale revistei lor avea să tipărească el în­suşi toate copertele ilustrate.

Un alt avantaj al includerii ilustraţiilor era acela de a face revista mult mai accesibilă tinerilor. Iar revista, se gândea acum Eugene, putea nu doar să-i in­sufle pe tinerii idealişti care o citeau, ci şi să le dea prilejul de a lucra pentru o cauză înaltă. Iată ce scrie în Cronica sa:

Un anume tânăr obişnuia să-l ajute pe Eugene la tipărit după-amiaza, după orele de şcoală. Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, acelaşi om a venit să-l caute pe Eugene, dar a aflat că murise. Intrebat ce anume îl făcuse să-şi aducă aminte de Eugene în toţi aceşti ani, a răspuns că aceasta se datora faptului că Eugene credea în creştinism mai mult decât toţi cei întâlniţi de el înainte sau după aceea.

La 29 decembrie, Pr. Spiridon a ţinut o slujbă pentru noua aventură. Iată ce scria Eugene:

„Astăzi Părintele Spiridon a făcut o slujbă în magazi­nul nostru pentru inaugurarea revistei Cuvântul Ortodox. In scurta sa predică, a vorbit despre nevoia de a propovădui lumii adevărata Biserică a lui Hristos de azi, ca să se plinească negreşalnica prorocie a Scripturii… A mai vorbit şi de­spre însemnătatea propovăduirii în limba engleză, limba cea mai vorbită în lume. Intr-adevăr, răspunderea noastră este mare”.

Fraţii au pornit tipografia într-o cămăruţă din spatele magazinului, unde abia aveai loc să te mişti. Acolo au tipărit primele trei numere din Cuvântul Orto­dox, la mica presă de mână de care făcuse rost Eugene. Intrucât presa nu putea tipări decât o pagină o dată, fraţii trebuiau să treacă fiecare coală de hârtie prin presă de patru ori. Fiecare literă din metal era culeasă separat cu mâna, procedeu anevoios, cu care la început pierdeau o zi întreagă ca să culeagă o singură pagi­nă. Eugene culegea textul ziua întreagă şi apoi până noaptea târziu, când îl biruia somnul. Când venea Gleb, la sfârşit de săptămână, lucra şi el nonstop, până când adormea chiar pe podeaua magazinului. Duminica, cu totul istovit, trebuia să prindă autobuzul spre Monterey ca să ajungă la lucru în dimineaţa următoare.

La 14 martie 1965, după prima săptămână din Postul Mare, Eugene scria în Cronica sa:

„Astăzi, după praznicul Biruinţei Ortodoxiei, care a durat în Cate­drala din vecinătate până la 3:30, Pr. Spiridon a venit să ţină o slujbă de mul­ţumire pentru publicarea primului număr al revistei. Ce simţământ de bucurie ai când îţi petreci toată ziua în rugăciune! Pr. Spiridon a ţinut şi o scurtă pre­dică, subliniind importanţa lucrării noastre pentru răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu. Ieri am început tipărirea celui de-al doilea număr. De-acum înainte se pare că vor fi slujbe zilnice la Catedrală, ceea ce ar fi mare ajutor şi mângâ­iere pentru noi”.

După al treilea număr, fraţii au început să caute o presă de tipărit electrică şi au găsit una potrivită. în seara de 28 iunie Eugene nota: „Arhiepiscopul Ioan ne-a dat blagoslovenie pentru acest pas important şi ne-a încurajat”. Deşi tipă­ritul cu o tiparniţă electrică economisea ceva timp, întregul proces lua încă in­credibil de mult timp, fiindcă încă culegeau textul manual, literă cu literă.

„Pu­blicarea revistei”, scria Eugene într-o scrisoare, „este atât de dificilă, încât numai cu ajutorul lui Dumnezeu reuşim s-o scoatem la capăt”.

Insă laboriosul proces dădea revistei o calitate artizanală neegalată de meto­dele moderne rapide. Fiindcă nu mai făcuse aşa ceva, Eugene îşi dădea silinţa să înveţe toate chichiţele vechilor metode de tipărire. Datorită înzestrării artistice a lui Gleb, formatul fiecărui număr, deşi simplu, avea un aspect clasic, asemeni cărţilor din vremurile de demult. Citind revista, aveai impresia că ţii în mână ceva special, o adevărată nevoinţă a dragostei. Mulţi ani mai târziu, când activi­tatea Frăţiei s-a extins şi fraţii au început să-şi tipărească materialele prin metoda offset, numerele revistei au pierdut mult din fireasca demnitate şi frumuseţe.

Odată cu imensa sarcină a publicării revistei, Eugene nu a mai avut vreme să lucreze la Impărăţia omului şi împărăţia lui Dumnezeu. Prin Cuvântul Orto­dox, el ţintea acum să dea omului modern o viziune ortodoxă cu care să poată ajunge în împărăţia lui Dumnezeu. După cum avea să observe Gleb mult mai târziu, s-a dovedit până la urmă că acel magnum opus al lui Eugene nu avea să fie neterminata sa lucrare filosofică, ci chiar Cuvântul Ortodox care, prin cele peste o sută de numere încheiate de el înainte de a muri, alcătuia un compen­dium de scrieri ortodoxe extrem de bogat.

Elena Konţevici preţuia revista pentru ceea ce ea numea o presentation a ortodoxiei: faptul că nu includea pur şi simplu un talmeş-balmeş de materiale fară legătură, aflate la îndemână, ci prezenta cu grijă materiale relevante într-un context tradiţional care era şi accesibil cititorilor contemporani. Fraţii au reali­zat acest lucru amestecând materialele vechi cu cele moderne (inclusiv propri­ile scrieri), dar şi cu ajutorul notelor explicative şi al prefeţelor şi de asemenea prin numeroasele imagini.

Simţindu-şi nepriceperea şi lipsa de experienţă în editarea unei reviste ortodoxe, fraţii doreau să aibă pe cineva care să îi ferească de greşeli. „Nădăjduim ca Vlădica Ioan să fie cenzorul nostru permanent”, nota Eugene în octombrie 1964, la numai câteva zile după ce Arhiepiscopul Ioan dăduse nu­mele revistei. Fraţii i-au cerut Arhiepiscopului Ioan, în calitate de ierarh al lor, să aprobe în totalitate fiecare număr înainte de publicare. Nădăjduiau ca acest lucru să-i apropie mai mult de el, ca o răsplată pentru strădaniile lor misionare. Rezultatul însă nu a fost cel aşteptat.

Când Gleb i-a explicat ce conţine primul număr, înainte de a-l tipări, Arhiepiscopul Ioan şi-a dat aprobarea fară şovăire şi a spus apăsat: „Tipăriţi-l!” In­trebat apoi despre viitoarele numere, el le-a aprobat înainte ca fraţii să apuce măcar să-i spună ce cuprindeau.

Gleb era nedumerit. De ce oare nu voia Arhiepiscopul să verifice fiecare nu­măr, câtă vreme revista se publica în eparhia sa? Consternarea lui Gleb a sporit atunci când, după publicarea celui de-al cincilea număr, un cititor s-a supărat destul de tare din pricina unui articol scris de Eugene. Articolul, ţinând de sec­ţiunea „Ortodoxia în lumea contemporană”, se referea la discursul Papei Paul al Vl-lea la ONU, despre care am relatat altundeva. Exprimându-şi indignarea, ci­titorul a înapoiat numărul cu note scrise pe margine. Iată o revistă plină de como­rile credinţei ortodoxe, iar la sfârşit dai de un articol ce-l compară pe Papa cu Antihrist! Cine se credeau aceşti editori ca să facă asemenea afirmaţii grosolane despre un lider spiritual recunoscut în întreaga lume?

Răniţi de răspunsul atât de acid, fraţii i-au spus Arhiepiscopului Ioan cele întâmplate. Cum Eugene stătea şi se uita, Gleb l-a întrebat pe Arhiepiscop: „De ce nu aţi verificat numărul, ca să fi ştiut înainte de a-l tipări?”

Aflând ce anume cuprindea articolul cu pricina, Arhiepiscopul l-a privit cu atenţie în ochi pe Gleb.

„Nu-i aşa că ai urmat cursurile seminarului?”, l-a între­bat el.

„Da”, a răspuns Gleb. „Şi le-ai absolvit?”

„Da.”

„Nu-i aşa că l-ai avut îndrumător pe Preasfinţitul Averkie?” „Da.”

„Şi nu ai învăţat că în vremuri de restrişte fiecare creştin este răspunzător pentru întreaga creştinătate? Că fiecare mădular al Bisericii Ortodoxe este răs­punzător pentru întreaga Biserică? Şi că astăzi Biserica are duşmani şi este pri­gonită şi dinlăuntru şi din afară?”

„Da, am învăţat”, a confirmat Gleb.

Iată deci pentru ce, le-a spus în continuare Arhiepiscopul, în mod deliberat, nu s-a uitat peste fiecare număr al revistei lor. Dorea ca ei să fie răspunzători pentru ceea ce tipăreau. Dacă făceau greşeli, ei aveau să răspundă pentru ele înaintea lui Dumnezeu şi nu vor fi tentaţi să dea vina pe alţii. In vremuri ca acestea, zicea el, este crucial pentru păstrarea creştinismului ca lucrătorii orto­docşi să fie în stare să lucreze pentru Hristos, fără a depinde unii de alţii la fie­care pas. Este un lucru vrednic de laudă să fie creativi în ceea ce fac, fără a aş­tepta instrucţiuni amănunţite.

„Pe deasupra”, a încheiat Arhiepiscopul, „ceea ce ai scris în articol este în acord cu Arhiepiscopul Averkie şi, întâmplător, şi eu sunt de acord cu el”.

Indoielile fraţilor au fost biruite. Eugene a zâmbit de întorsătura luată, care, la urma urmei, se potrivea spiritului său de pionier american. De atunci, el şi cu Gleb şi-au luat întreaga răspundere. Deşi nu mai cereau ca totul să fie cercetat înainte de publicare, continuau să vină la Arhiepiscopul Ioan ori de câte ori aveau unele întrebări mai deosebite şi el le răspundea cu drag. Pentru răspunsu­rile la problemele teologice ce se puteau ivi le-a spus să-i scrie Arhiepiscopului Averkie, cu care era în acelaşi duh.

Astfel, în calitate de arhipăstor al lor, Arhiepiscopul Ioan le-a dat o marjă de libertate, dar i-a făcut să înţeleagă şi răspunderea implicată de acea libertate. Mai mult, el le-a arătat limpede că libertatea lor trebuie să rămână totdeauna în limitele ascultării faţă de Biserica Ortodoxă şi de Tradiţia ei, prin sfaturile pri­mite nu numai de la el, ci şi de la alţi părinţi în care avea încredere.

Intr-o scrisoare scrisă la câţiva ani după adormirea Arhiepiscopului Ioan, Eugene îşi aducea aminte de felul în care sfântul ierarh îi învăţa pe cei ce lu­crau în Biserică acest principiu al libertăţii şi al responsabilităţii:

„Una este principiul, care rămâne acelaşi; dar este în firea omului să adauge principiilor anumite prejudecăţi pur idealiste despre oameni, ceea ce poate duce la eşec. Iar aceasta se aplică mai ales episcopilor, conducătorii Bisericii, în zilele noastre de declin general în Biserică nu trebuie aşteptat prea mult de la ei. Deşi le dăm toată cinstirea cuvenită, respectul şi ascultarea, trebuie să fim realişti şi să recunoaştem că (în afara unor cazuri foarte rare) ei nu sunt în stare să slujească drept călăuzitori personali şi, cu atât mai puţin, pentru convertiţi. Singura excepţie deosebită de la această regulă generală, Vlădica Ioan, căruia credem că i te poţi încredinţa pe deplin, şi-a făcut o regulă din a nu lua ucenici, ci mai curând de a încuraja nevoinţele independente în interiorul Bisericii, cu condiţia creşterii şi sfătuirii reciproce în tradiţia ortodoxă. De multe ori, noi înşine ne-am dus să-i cerem blagoslovenie pentru tot felul de lucruri, de pildă pentru cumpărarea unei piese noi la maşina de tipărit, iar răspunsul său a fost întotdeauna acelaşi: Nu ştiu nimic despre tipar. Judecaţi voi înşivă ce aveţi ne­voie, cumpăraţi dacă puteţi, iar Dumnezeu vă va binecuvânta osteneala. Dacă ceea ce faceţi e plăcut lui Dumnezeu, va spori; dacă nu, Dumnezeu va pune asemenea piedici în calea voastră încât nu veţi mai putea înainta“.

Erau şi alte căi prin care Arhiepiscopul Ioan îi învăţa pe fraţi că fiecare creş­tin trebuie să fie răspunzător de sine. El stăruia, de pildă, să plătească ori de câte ori lua un exemplar din Cuvântul Ortodox.

„Dar Vlădica, sunteţi episcop!” obiectau fraţii. „Luaţi gratis câte vreţi!”

„Nu, nu, nu”, zicea Arhiepiscopul Ioan cu un zâmbet, scoţând monedele din buzunăraşul său şi dându-le. „Este munca voastră, şi eu o sprijin”.

(extras din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose” de Ierom. Damaschin, Editura Sophia, Bucuresti, 2005)

Legaturi:

• PARINTELE SERAFIM ROSE (2 septembrie) – MODEL DE MARTURISIRE “POZITIVA” A CREDINTEI, IN DUHUL AUTENTIC ORTODOX
• Sfantul Serafim Rose (2 sept.) – Cautatorul Adevarului pana la capat si cu orice pret
• Din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”: ADEVARUL CA PERSOANA (cap. 13)
• Din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”: Influente timpurii (cap. 16)
• Din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”: LUMEA ACEASTA TREBUIE SA SE SFARSEASCA (cap. 17)
• CUVIOSUL SERAFIM ROSE (†2 SEPTEMBRIE 1982) si “noii inchinatori ai Americii”
• Cuv. Seraphim Rose: DESCOPERIREA LUI DUMNEZEU IN INIMA OMULUI
• CUVIOSUL SERAPHIM ROSE DESPRE RAPORTAREA LA DUHOVNICI SI LA AUTORITATILE DUHOVNICESTI SI DESPRE CALAUZIRE
• Sfantul Serafim Rose: INNOIREA DUHOVNICEASCA NU VINE DE LA SINE!
• Parintele Serafim Rose - singuratate si indoieli pe calea cea stramta, imparateasca
• Cuv. Seraphim Rose: “Cerule! Ce se intampla cu oamenii?…” - PUR SI SIMPLU ACTUAL! (I)
  
• Parintele Seraphim si chemarea la convertire adevarata pentru crestinii fierti care suntem
• “O ORTODOXIE LAICA, DAR CARE NU E LUMEASCA…” sau: Cum putem aduce mireasma pustiei in lume?

Vezi si:

• PRIETENIA DUHOVNICEASCA – de Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard
• Duhul ascultarii in relatiile fratesti
• Taina prieteniei sau ZIDUL INTARIT AL UNIMII IN HRISTOS versus “taina dezbinarii”

Teologia dincolo de mode

(fragment)

Propovaduirea Apostolilor si invataturile Parintilor Bisericii, o credinta au pecetluit, care si haina adevarului purtand, cea tesuta din bogoslovia cea de sus, drept indrepteaza si slaveste taina cea mare a bunei-cinstiri. (Condacul Sfintilor Parinti de la al Saptelea Sobor de la Niceea)

In vremurile ce ne stau inainte, diavolul se va folosi de orice pri­lej pentru a-i face pe adevaratii crestini ortodocsi sa se manie unii pe altii pentru pricini mari si (mai cu seama) mici. Va trebui sa ne silim sa nu muscam momeala. (Parintele Serafim Rose, 1974)

In anul 1976, la o luna dupa cea de-a zecea pomenire a adormirii Arhiepiscopului Ioan, Parintele Serafim a tinut o cuvantare inaintea fratilor despre ceea ce el numea „caracteristica principala” a teologiei Arhiepiscopului Ioan [Maximovici, n.n.], adica libertatea.

„Este cu totul cufundat in traditia ortodoxa“, spunea Parintele Serafim, „si este el insusi un izvor de adevarata teologie ortodoxa. Nu are nici un fel de influenta straina sau vreo supra-accentuare a unei parti a traditiei pricinuita de o anume controversa. [...] Cel mai insemnat lucru pe care il invatam din scrierile sale este acesta: in teologie, sa ramai deasupra nivelului controverselor. Orice scriere a Arhiepiscopului Ioan am cerceta, fie ca e o predica sau un articol mai lung, vedem ca nu se afla in ea absolut nici o controversa. Chiar si atunci cand combate pe cineva, ca de pilda pe Parintele Serghie Bulgakov, si este nevoit sa arate unde citeaza eronat din Sfintii Parinti si unde invatatura lui nu este ortodoxa – ei bine, nici macar acolo nu lasa impresia ca ar polemiza, precum teologii nostri academici. Dimpotriva, este cat se poate de linistit. Exista o anume invatatura a Parintilor – iar el o prezinta; iar acolo unde Parintele Serghie Bulgakov se abate de la ea, el arata abaterea. Cuvintele sale sunt convingatoare nu in virtutea argumentatiei logice, ci mai degraba prin felul cum prezinta invatatura patristica in textele ei originale.

Unii dintre cei ce frecventeaza scolile de tip academic se bucura cand «dovedesc» ca cineva a luat-o razna si sunt «triumfatori». Este ca o bataie intre liceeni. Arhiepiscopul Ioan era mai presus de aceste lucruri, aratand calm si limpede care este adevarata invatatura a Bisericii si nu se tulbura pentru niste amanunte. Libertatea aceasta a duhului sau teologic este foarte importanta pentru noi [...]

Pentru Arhiepiscopul Ioan, invatatura Bisericii era in primul rand ceea ce citim in Condacul Sfintilor Parinti: ceva «tesut din bogoslovia cea de sus». Ea vine de la Dumnezeu; are o cu totul alta mireasma; nu este pur si simplu ceea ce citesti in carti. Cele citite in carti te ajuta si este bine sa le inveti. Insa trebuie sa avem in vedere ca mai presus de aceasta este o teologie ce vine de sus, de la Dumnezeu.

Iata de ce Arhiepiscopul Ioan ne aduce atata insuflare noua celor de astazi si ne da pilda sa nu ne amestecam in maruntisuri, in controverse marunte, ci sa tinem minte ca teologia este ceva ce vine de sus, de la Dumnezeu. El insusi fiind de fata zi de zi la dumnezeiestile slujbe, folosea in primul rand acest izvor pentru prezentarea teologiei. Poate ca, mai mult decat oricare alt teolog al vremurilor noastre, el citeaza din slujbele Bisericii, caci pentru el teologia nu insemna lectura unor carti si scrierea unor lucruri scoase din ele, ci insemna in primul rand absorbirea invataturii Bisericii din slujbe. Iata de ce din lucrarile sale lipseste atitudinea de controversa, de polemica, chiar si atunci cand dovedeste ce este corect si ce este gresit“.

Vorbind despre duhul teologic al Arhiepiscopului Ioan, Parintele Serafim descria, fara indoiala, exemplul pe care el insusi sa straduise sa il urmeze. Pe masura trecerii anilor petrecuti la manastire, incepuse sa-si schimbe tonul scrierilor despre chestiuni bisericesti contemporane, indepartandu-se mult de tonul accentuat polemic pe care-l adoptase in primii sai ani de zelotism. Schimbarea s-a petrecut treptat si subtil, dar un punct de cotitura mai clar se poate vedea in anul 1976, anul cand Parintele Serafim oferea si observatiile mai sus despre scrierile Arhiepiscopului Ioan. Era anul, sa ne amintim, cand problemele provocate de zelotismul „supercorect” ajunsesera la culme: perioada de multa suferinta pentru Parintele Serafim, cand si-a dat seama ca primele sale articole „zelotiste” dadusera nastere unui monstru. Insa suferinta a adus cu ea si mai multa smerenie si maturitate in credinta. Privind la ceea ce ajunsese factiunea supercorectilor, macinata de necontenite lupte, a vazut ceea ce nu dorea sa devina; a vazut ca inasprirea tonului impotriva celor din Biserica, oricat de „dreapta” ar fi fost cauza, este cel mai adesea contraproductiva. In articolul sau intitulat „Calea Imparateasca”, scris in 1976, observa:

„Din nefericire, se intampla uneori, mai ales in toiul unei controverse, ca pozitiile ortodoxe in principiu sanatoase sa fie exagerate intr-o anumita latura si, astfel, sa se creeze in anumite minti impresia cu totul gresita potrivit careia cauza adevaratei Ortodoxii de astazi este un fel de «extremism», un fel de «reactie a aripii de dreapta» fata de predominanta directie «de stanga» urmata de intai-statatorii Bisericilor Ortodoxe”.

Avand in vedere aceste lucruri si avand in vedere smeritoarele raspunderi si provocari pe care preotia le-a adus in viata sa, era cat se poate de firesc ca scri­erile Parintelui Serafim sa-si schimbe tonul. El insusi era constient de aceasta schimbare. Intr-o scrisoare din 1981, comentand unele articole din Cuvantul Ortodox (mai ales pe cele privind Patriarhia Moscovei), observa „o imblanzire a tonului nostru” si ca „episcopii nostri ne-au spus ca prefera acest gen de abordare”. Intr-o alta scrisoare, adresata redactorului unei publicatii ortodoxe din Anglia, scria:

„Dumnezeu ne-a dat talantul libertatii, iar noi, cei care avem putinta sa ne miscam, sa scriem si sa tiparim, avem obligatia de a-i insufla pe cei pe care putem cu adevarata Ortodoxie a inimii. Nu am nimic impotriva cate unui articol «polemic» pe ici pe colo (articolele dvs. din ultimul numar erau foarte bune) – insa textele de acest fel ar trebui sa fie numai incidentale in raport cu lucrurile mult mai insemnate care se spun si care ar trebui sa aiba un ton de compasiune, mai presus de simpla polemica si iritare“.

Parintele Serafim se ferea de asemenea sa se implice in controverse publice prelungite, cu nesfarsitele lor replici si auto-justificari. Atunci cand vedea ca ortodoxia ce-i fusese predata era atacata, de obicei, scria un singur articol in apararea ei, asa cum facea si Arhiepiscopul Ioan, si se rezuma la atat. Asa cum am vazut, el nu a miscat nici macar un deget atunci cand criticul cartii Sufletul dupa moarte a ridicat armele impotriva lui, adresandu-i o sarcastica „Scrisoare deschisa”; si astfel controversa starnita de acel critic s-a stins pana la urma de la sine. Un an mai tarziu a aparut o alta ocazie de controversa teologica publica, atunci cand Parintele Serafim a aflat ca un preot tinand de factiunea supercorecta intentiona sa publice o carte de Dr. Kalomiros despre creatie si evolutie, in care sa includa fragmente din corespondenta dintre Dr. Kalomiros si Parintele Serafim. Oamenii faceau deja fotocopii ale acestei co­respondente, pe care Dr. Kalomiros o difuzase in pofida dorintei exprese a Parintelui Serafim. Incercand sa inabuse in fasa orice fel de controversa, Parintele Serafim i-a scris preotului respectiv:

„Sunt absolut impotriva publicarii corespondentei mele cu Dr. Kalomiros pe aceasta tema, publicare pe care o vad doar ca pe o incercare de a pricinui noi dispute intre crestinii ortodocsi si de a semana discordie in turma cea mica a lui Hristos. A fost deja prea mult si nu este nevoie sa mai punem iarasi paie pe foc, [...] Singura mea preocupare este aceea de a evita inutile certuri publice intre membrii aceleiasi Biserici Ortodoxe”.

Cand i se cerea sfatul, Parintele Serafim cauta sa impace disputele in care nu era direct implicat. In 1979 a inceput sa primeasca scrisori despre un razboi personal ce se purta intre doua manastiri ortodoxe din America. Egumenul uneia dintre manastiri avea crize emotionale si incepuse sa aiba serioase pro­bleme cu inima, din pricina ca intai-statatorul altei manastiri ii pusese la indoiala credibilitatea, pretinzand ca-i stie „adevaratul” trecut. Prima manastire an­gajase un avocat spre a o da in judecata pe cealalta pentru „distrugerea reputatiei”, in cazul in care s-ar fi putut strange destule probe de calomnie in public. Cand manastirea i-a trimis Parintelui Serafim un articol care lua apararea egumenului lor, Parintele Serafim i-a sfatuit pe calugari „sa renunte a se lupta la acest nivel de controversa“.

„Singura noastra nadeide de a purifica atmosfera“, spunea el, „este sa ne ferim de orice controversa pe cat este cu putinta, sa ne ridicam deasupra ei cat putem, sa ne indreptam privirea spre cele de sus si sa nu ne lasam distrasi de cele de jos. Usor de zis, dar greu de facut – insa merita efortul”.

Tot in 1979, cand un misionar ortodox i s-a plans de afirmatiile si scrierile unor episcopi, Parintele Serafim i-a spus ca

„cel mai bun lucru este sa «uitati»”.

„Toate aceste lucruri”, continua el, „alcatuiesc un trist fundal pentru truda noastra ortodoxa – aici aveti dreptate. Insa va rog sa ascultati aceste cuvinte: Nu putem ingadui ca atitudinile noastre, insuflarea si truda noastra misionara sa-si ia tonul de la acesti factori negativi: trebuie ca noi insine sa generam o perspectiva pozitiva care sa ne insufle atat pe noi insine, cat si pe ceilalti”.

Cautand sa identifice motivele controverselor bisericesti actuale, Parintele Serafim scria:

„este ceva legat, intr-un fel sau altul, de marea pro­blema a Ortodoxiei din ziua de azi (atunci cand cauta sa fie serioasa si credincioasa traditiei): prea mult calcul si prea putina inima. Am vazut aceasta si la [...] preotii care urmeaza «linia bostoniana», si la numerosi convertiti; dar ce sa mai spun de altii – o vad si la mine, este parte din aerul pe care-l respiram in vremurile noastre «luminate» si orientate spre minte”.

Iar altundeva scria:

„Trebuie sa fie mai multa inima in Ortodoxia noastra si mai putina «logica de tip canonic», care duce la discordie si la schisma“.

Pentru a vedea un altfel de ton predominand in Biserica, Parintele Serafim se straduia sa propovaduiasca ceea ce el numea „Evanghelia ortodoxa pozitiva”. In anul 1978 a scris un lung eseu despre Fericitul Augustin care, spunea el, era

„o incercare in aceasta directie – aceea de a corecta partialitatea unora dintre «expertii teologi», fara a starni insa o batalie, ci aducand in prim plan virtuti crestine obisnuite, precum cumpatarea, iertarea, toleranta [ingaduinta, n.n.] etc. – care ade­seori sunt pierdute din vedere atunci cand punem accentul exclusiv pe «corectitudine»” .

El spunea ca nadajduieste ca eseul sau, intitulat „Locul Fericitului Augustin in Biserica Ortodoxa“, sa-l scoata pe Augustin din rolul de tap ispasi­tor pentru teologii academisti de astazi,

„ajutandu-ne astfel pe noi toti sa vedem slabiciunile lui si ale noastre intr-o lumina ceva mai limpede – caci, intr-o ma­sura surprinzator de mare, slabiciunile lui sunt foarte apropiate de ale noastre” .

Dupa cum s-a mentionat mai sus, exagerarile teologice ale Fericitului Augustin nu erau mult deosebite de erorile unui ierarh mult mai apropiat de noi, Mitropolitul Antonie Hrapovitki. La fel cum Arhiepiscopul Ioan cautase odinioara sa evidentieze latura buna a Mitropolitului Antonie si sa-i indrepte cu blandete invatatura, tot asa proceda si Parintele Serafim cu Fericitul Augustin. Iata ce spunea si Sf. Fotie al Constantinopolului, citat de Parintele Serafim:

“Nu luam ca invatatura acele locuri unde ei s-au abatut, ci imbratisam oamenii” .

Aparut mai intai in Cuvantul Ortodox, eseul Parintelui Serafim s-a publicat postum si in volum, in colectia „Texte teologice ortodoxe” a editurii St. Herman Brotherhood. In duhul Arhiepiscopului Ioan, colectia urmarea sa prezinte invataturile pozitive ale Bisericii, ca o contracarare nepolemica a devierilor teologice moderne.

Parintele Alexei Young, in introducerea la studiul despre Augustin publicat la un an de la moartea Parintelui Serafim, amintea urmatoarele:

„In viata perso­nala, Parintele Serafim se ferea cu tot dinadinsul de orice controversa sau tulburare. Ori de cate ori patimile pareau gata sa se dezlantuie, dorea sa fie cat mai departe. Este deci o ironie ca acest calugar pasnic a gasit necesar nu o data sa se pronunte raspicat (prin cuvantul tiparit) intru apararea vreunui «dezmostenit al soartei». «Dezmostenit al soartei» era orice persoana sau orice lucru din Biserica ce ii parea ca este tratat nedrept, fara milostivire, cu aroganta, in mod necinstit sau pus sa slujeasca interesele unei politici meschine.

(extras din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose” de Ierom. Damaschin, Editura Sophia, Bucuresti, 2005)

• Vezi si: 45 DE ANI DE LA MUTAREA IN IMPARATIA CERURILOR A SFANTULUI IOAN MAXIMOVICI, FACATORUL DE MINUNI (†2 iulie 1966). Cuvant despre modestie

Contine si IMAGINI FILMATE INEDITE CU VLADICA IOAN:

UPDATE

Crampeie din viata Sfantului Ierarh Ioan Maximovici, Arhiepiscop de Shanghai si San Francisco, mare facator de minuni al secolului XX

De Eugene (Cuviosul Serafim) Rose

Viaţa Fericitului Ioan 1896-1966

De numai şase luni* a răposat în Domnul un ierarh al Bisericii lui Hristos a cărui viaţă a strălucit atât de nemaivăzut cu virtuţi creştineşti şi cu harul Sfântului Duh, încât a devenit un stâlp al Ortodoxiei adevărate şi o pil­dă de viaţă creştinească de însemnătate universală. In Arhiepiscopul Ioan se uneau trei feluri de virtuţi creşti­neşti din cele mai înalte, pe care rareori le poţi întâlni laolaltă: cea a unui îndrăzneţ şi preţuit conducător al Bi­sericii; un ascet din tradiţia sfinţilor-stâlpnici, luând asu­pra sa cea mai aspră jertfă de sine; şi un nebun pentru Hristos, învăţând oamenii printr-o „nebunie” care se înălţa deasupra înţelepciunii acestei lumi.

Ceea ce urmează nu se poate numi o viaţă completă a Arhiepiscopului Ioan; este numai o selecţie a materia­lelor deja disponibile, prezentate în forma unei schiţe preliminare a vieţii acestui om sfânt. Ea a fost alcătuită de Frăţia Sfântul Gherman, întemeiată cu binecuvânta­rea Arhiepiscopului Ioan (care dorea să-l vadă canonizat pe părintele Gherman, după părintele Ioan din Kronstadt) pentru misiunea cuvântului tipărit. Acum, pentru a îndeplini această misiune, este datoria noastră să spunem adevărul despre acel om care a fost, în vremurile noastre întunecate, în care adevăratul creştinism aproape a dis­părut, o întruchipare a vieţii în Hristos.

Lucrarea se sprijină în general pe experienţe perso­nale şi pe mărturii ale unor oameni pe care cei care au alcătuit-o i-au cunoscut. In cuprinsul ei, referirile la Arhiepiscopul Ioan se fac cu termenul pe care îl folosesc ruşii când vorbesc despre episcopi şi când li se adre­sează: Vlădica. In engleză, acesta s-ar traduce prin „Mas­ter”, dar cuvântul rusesc, folosit de sine-stătător, impli­că o familiaritate şi o dragoste care lipsesc din cel mai apropiat echivalent englezesc. Pentru cei care l-au cu­noscut, Arhiepiscopul Ioan va fi pururea pur şi simplu Vlădica.

I

Arhiepiscopul Ioan s-a născut la 4 iunie 1896, în sat­ul Adamovka din gubernia Harkov, în sudul Rusiei. A fost membru al familiei de nobili ucraineni Maximovici, din care a făcut parte şi Sfântul Ioan din Tobolsk. Tatăl său, Boris, era căpetenia nobilimii dintr-o parte a guberniei Harkov, iar unchiul său era rector al Universi­tăţii din Kiev. A primit la botez numele Mihail, ocro­titorul său ceresc fiind Arhanghelul Mihail. A fost un copil bolnăvicios şi mânca puţin.

Gimnaziul l-a făcut la Şcoala Militară Poltava, pe care a frecventat-o din 1907 până în 1914. Iubea acea şcoală, de care mai târziu îşi amintea cu drag. La termi­narea ei a intrat la Universitatea Imperială Harkov, la Facultatea de Drept, pe care a absolvit-o în 1918, înainte ca Sovietele să o ia în stăpânire. A fost repartizat la Curtea districtuală din Harkov, unde a lucrat în vremea când Ucraina era condusă de Hatmanul Skoropadski şi pe când acolo era Armata Voluntarilor.

Harkov, locul unde Vlădica şi-a petrecut anii de formare, era un adevărat oraş al Sfintei Rusii, iar tânărul Mihail, sensibil la revelaţiile sfinţeniei, a dobândit aco­lo modelul vieţii sale viitoare. Existau două icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, Oxerianskaia şi Eletskaia, care erau purtate de două ori pe an, într-o procesiune religioasă, de la mănăstirile unde erau păstrate cu sfinţenie la Catedrala Adormirii Maicii Domnu­lui. La Mănăstirea Acoperământul Maicii Domnului, într-o grotă cu fresce de sub altar, se află moaştele Sfân­tului Arhiepiscop Meletie Leontovici, care, după moar­tea sa din 1841, i-a ajutat în chip minunat pe cei care i-au slujit la racla sa un parastas. Incă din timpul vieţii Arhiepiscopul era cinstit pentru asceza sa aspră, îndeo­sebi pentru fapta ascetică a lipsirii de somn. Se ştia că petrecea nopţi întregi nemişcat, cu braţele ridicate, adân­cit în rugăciune. A cunoscut mai dinainte ziua şi ora când avea să moară. Tânărul Mihail îl venera pe acest sfânt ierarh.

Astăzi se poate observa că Arhiepiscopul Ioan îi seamănă cel puţin în trei privinţe sfântului din Harkov: nu a dormit în pat vreme de 40 de ani; şi-a cunoscut dinainte timpul morţii; iar acum se odihneşte sub o catedrală, în­tr-o capelă specială, unde aproape zilnic cei care îi cer ajutorul fac parastase şi citesc Psaltirea la racla sa. Este un caz unic de strămutare, cum s-ar spune, a unei părţi din Sfânta Rusie în America contemporană.

La Universitatea din Kiev, Vlădica îşi petrecea mai mult timp citind Vieţile Sfinţilor decât mergând la cursuri; cu toate acestea era un student foarte bun. Este limpede că se vedea încă de la acea vârstă faptul că îi imita pe Sfinţi, de vreme ce Arhiepiscopul Antonie de Harkov, una dintre marile personalităţi ale Bisericii din acele vremuri (mai târziu Mitropolit, cel dintâi candidat la Scaunul Patriarhal al Moscovei şi primul Ierarh al Bisericii ruse din afara Rusiei) a făcut eforturi deosebite ca să îl cunoască şi apooi l-a ţinut pe tânăr aproape de el şi i-a îndrumat formarea duhovnicească.

În 1921, în timpul Războiului Civil Rus, Vlădica, împreună cu părinţii, fraţii şi sora sa, a fost evacuat în Bel­grad, unde şi el, şi fraţii săi s-au înscris la Universitatea din oraş. Unul dintre fraţi a absolvit Facultatea Tehnică şi a devenit inginer, celălalt a terminat Dreptul şi lucra în poliţia iugoslavă. Vlădica a terminat în 1925 Facultatea de Teologie. În aniii studenţiei şi-a câştigat pâinea vânzând ziare.

În 1924 Vlădica  a fost hirotesit citeţ în biserica rusă din Belgrad de către Mitropolitul Antonie, care a continuat să aibă o influenţă foarte însemnată asupra lui; iar Vlădica, la rândul său, avea cel mai profund respect şi devotament pentru – mai-marele său. În 1926 Mitropolitul Antonie l-a tuns: în monahism şi l-a hirotonit ierodiacon în Mănăstirea Milkov, dându-i numele Ioan, după ruda îndepărtată a lui Vlădica, Sfântul Ioan Maximovici din Tobolsk. In aceelaşi an, pe 21 noiembrie, Vlădica a fost hirotonit ieromonah de către Episcopul Gavriil de Celeabinsk.

Din 1925 până în 1927 Vlădica a predat religia la Şcoala Sârbă de Stat, iar din 1929 până în 1934 a fost profesor şi îndrumător la Seminarul Sârb Sfântul Ioan Teologul din Bitolia. Aici slujea Sfânta Liturghie în lim­ba greacă pentru comunitatea greacă şi cea macedonea­nă, care îl preţuiauu foarte mult.

Oraşul Bitolia se afla în eparhia Ochrida, al cărei episcop din acele vremuri era Nicolae Velimirovici – un “Gură de Aur al sârbilor”, cunoscut predicator, poet, scriitor, organizator şi întemeietor al mişcării religioase populare. Acesta, la fel ca şi Mitropolitul Antonie, l-a preţuit şi l-a iubit pe tânărul ieromonah Ioan şi a avut o înrâurire bună asupra lui. Nu o dată a fost auzit spunând:

- Dacă vreţi să vedeţi un sfânt în viaţă, mergeţi la Bitolia la părintele Ioan.

Căci, într-adevăr, începuse să devină limpede că aces­ta era un om cu totul extraordinar. Studenţii lui au fost primii care au descoperit ceea ce a fost poate cea mai mare faptă de asceză a lui Vlădica. Mai întâi au obser­vat că rămânea treaz mult timp după ce toţi ceilalţi se culcau; mergea noaptea prin dormitoare, ridica păturile care alunecaseră şi îi acoperea pe cei ce dormeau şi nu bănuiau nimic, făcând Semnul Crucii deasupra lor. În cele din urmă s-a descoperit că nu dormea aproape deloc, niciodată în pat, îngăduindu-şi în fiecare noapte nu­mai o oră sau două de odihnă incomodă, stând jos sau încovoiat pe podea, rugându-se în faţa icoanelor. După mulţi ani chiar el a recunoscut că nu mai dormise în pat de când intrase în monahism. O astfel de practică ascetică este foarte rară, însă nu neîntâlnită în tradiţia ortodoxă. Marele întemeietor al monahismului cenobit din secolul al IV-lea, Sfântul Pahomie cel Mare, când a primit Regu­la vieţii monahale de obşte de la un înger, a auzit cu pri­vire la somn cele ce urmează: „Iar ei (călugării) nu vor dormi culcaţi, ci le vei face scaune aşa încât atunci când stau jos să îşi poată sprijini capul.” (Regula 4)

Arhiepiscopul Averchie de la Mănăstirea Sfânta Tre­ime din Jordanville, pe atunci tânăr ieromonah, a fost martor al impresiei puternice pe care o făcuse Ieromona­hul Ioan asupra studenţilor seminarişti. Când se întorceau acasă în vacanţă, aceştia vorbeau de îndrumătorul lor extraordinar care se ruga neîncetat, slujea Sfânta Li­turghie sau cel puţin primea Sfânta Împărtăşanie zilnic, ţinea posturi aspre, nu dormea niciodată culcat şi a cărui adevărată dragoste părintească le insufla idealurile înalte ale creştinismului şi ale Sfintei Rusii (Orthodox Russia, nr. 14 din 1966).

În 1934 s-a hotărât ca Ieromonahul Ioan să fie înălţat la rangul de episcop. În ceea ce-l priveşte, nimic nu îi era mai străin. O doamnă care îl cunoştea povesteşte cum l-a întâlnit atunci în tramvai în Belgrad. El i-a spus că este în oraş din cauza unei greşeli, fiind chemat în locul unui alt Ieromonah Ioan care urma să fie hirotonit episcop! Când s-au întâlnit a doua zi a informat-o că situaţia era şi mai gravă decât crezuse el: chiar pe el voiau să-l facă episcop! Când se împotrivise, spunând că nici nu se pune problema, fiindcă are un defect de vorbire şi nu poate pronunţa limpede, i se spusese doar că şi prorocul Moise avusese aceleaşi greutăţi.

Hirotonirea a avut loc pe 28 mai 1934. Vlădica a fost ultimul dintre nenumăraţii episcopi hirotoniţi de Mitropolitul Antonie, şi preţuirea extraordinară de care se bu­cura din partea venerabilului ierarh poate fi văzută şi într-o scrisoare pe care acesta a trimis-o Arhiepiscopului Dimitrie din Extremul Orient. Refuzând invitaţia de a se retrage în China, mitropolitul scrie: „… însă în locul meu, ca pe sufletul, ca pe inima mea, vi-l trimit pe Vlădica Epis­copul Ioan. Acest om mic, firav, care arată aproape ca un copil, este de fapt o minune de tărie şi asprime ascetică în vremurile noastre de slăbire duhovnicească totală.” (Orthodox Russia, nr. 13 din 1966.)

Lui Vlădica i-a fost încredinţată eparhia Shanghai.

II

Vlădica a s