“Am încredere în tine!”

Pliniţi bucuria mea, ca aceeaşi să cugetaţi, aceeaşi dragoste având, un suflet fiind, una cugetând (Filip. 2,2)

“Pe atunci Eugene [viitorul parinte Seraphim, n.n.] se gândea ce să facă cu viaţa lui după terminarea cărţii. Era puternic atras de monahism. În 1963 îi scria lui Alison:

“Dacă vrea Dumnezeu, mă gândesc să mă fac călugăr (şi poate preot) şi sa-I slujesc lui Dumnezeu atunci când voi termina cartea, peste un an sau doi.”

Având în vedere întreaga activitate plină de insuflare, generată de Arhiepiscopul Ioan în comunitatea din San Francisco, erau surprinzător de puţini potenţiali monahi. Aşa cum remarca şi Eugene într-o scrisoare,

“mai sunt prea puţini care se gândesc la viaţa monahala sau o iau în serios, chiar şi printre ruşi; mama lui Gleb, de pilda, m-a sfătuit foarte <<practic>> de ce nu trebuie să mă fac călugăr.”

Când Episcopul Sava a venit la San Francisco spre a-l apăra pe Arhiepiscopul Ioan, el a vorbit despre nădejdea sa de a întemeia o mănăstire şi de a căuta posibili călugări.

“În ce mă priveşte”, scria Eugene despre această posibilitate, “trebuie să-mi termin cartea şi să văd si Jordanville înainte de a mă hotarî.”

Şi Gleb [viitorul parinte Gherman Podmosenski, n.n.] îşi punea propriile întrebări în privinţa viitorului. Deocamdată trebuia să stea la Monterey ca să-şi ajute mama, care-i spusese că nu o poate părăsi până ce nu-i va cumpăra o casă şi nu va găsi un soţ bun pentru sora sa.

E adevărat că Gleb o ducea destul de bine cu slujba de la colegiul de lingvistică. Cu personalitatea sa expansiva, era foarte iubit de elevi şi i se ceruse să-şi completeze studiile spre a obţine un post mai bun în domeniul lingvisticii. Însă lăuntric se simţea neîmplinit. Tânjea după realizarea “visurilor” pe care i le mărturisise Fericitului Gherman în vizita la Spruce Island. Deja pusese început unei frăţii misionare care să-l proslăvească pe Parintele Gherman, scriind o scrisoare de intenţie către Arhiepiscopul Ioan si recrutând tineri din San Francisco, printre care şi pe Eugene. Însă, până în acel moment, Frăţia nu luase formă şi nici nu făcuse ceva.

Unde se afla “idiotul” ["nebunul"] pe care Gleb îl ceruse de la Fericitul Gherman, cel care urma să-i fie partener de viaţa pentru împlinirea visurilor sale misionare? Întrucât ameninţarea blestemului mamei sale atârna încă asupra lui, dacă o lăsa fără mijloace de trai şi se făcea călugăr, s-a gândit să devina preot misionar căsătorit, având-o ca parteneră pe prietena sa Sonia, o rusoaică din San Francisco. Sonia era foarte bisericoasă, dar, după o vreme i-a spus limpede lui Gleb că dorea o viaţă normală în lume şi nu o interesa realizarea “marilor lui idei” de totală jertfire pentru Dumnezeu. Amândoi au înţeles că drumurile lor trebuie să se despartă. După ceea ce s-a dovedit a fi ultima întâlnire cu Sonia, Gleb s-a dus la apartamentul lui Eugene şi, cu lacrimi în ochi, i-a spus ca tocmai renunţase la ultima speranţă de a fi fericit în lume. Mai târziu, când Gleb era pe punctul de a pleca înapoi în Monterey, Eugene s-a uitat la el cu o faţă extrem de serioasa. Iată ce îşi aminteşte Gleb:

“Mi-a spus acest gând al său: Indiferent de ce-mi va rezerva viitorul, să nu uit că prin ruptura mea cu Sonia făcusem legământ de a-I sluji lui Dumnezeu, ajutând oamenii să vină mai aproape de inima duhovnicească a Ortodoxiei. Ştiam cât de supărată va fi mama si că Pr. Vladimir din Jordanville va mai avea mult de aşteptat până să mă fac preot. Dar mă simţeam un învingător şi trebuia să iau noi hotărâri.”

Gleb continua să bată pădurile de pe langa Monterey, citind vieţile nevoitorilor şi rugându-se lui Dumnezeu să-l lumineze.

“Odată mă plimbam prin pădure”, îşi amintea el. “Păşeam pe muschi, iar oceanul sclipea printre copaci jos în dreapta mea. Îmi aminteam de Viaţa pustnicului Zosima din Siberia… Am adomit şi m-am trezit în plină noapte. Luna era sus strălucind puternic, iar jos, sub mine, oceanul era scăldat în lumină. Am hotărât să merg spre sud de-a lungul malului, dar prin pădure. Gândurile inimii mele luau un alt chip – mă simţeam undeva în Sfânta Rusie sau la Muntele Athos, căci citisem de curând fragmente din descrierea vizitei Parintelui Denasy la pustnicii singuratici si ascunşi. Am ingenuncheat cu faţa spre răsărit şi spre Biserica Sfântul Serafim, aflată la câteva mile, şi m-am rugat cu osârdie, punând mereu si mereu aceeaşi întrebare: <<Doamne, de ce acest minunat pământ al Părintelui Gherman – această Californie ce adăposteşte Fort Ross – nu ar putea să nască aceeaşi râvnă pentru pustnicie? De ce oare nişte vise, dorinţe şi insuflări atât de înalte t rebuie să rămână deşarte, redevenind prozaice şi mărginite compromisuri cu lumea? Fă cât mai mulţi neadaptaţi, nebuni, excluşi din lume şi dă-le această fericire nespusă pe care o simt eu acum!>> M-am rugat Stareţului Zosima, Stareţului Vasilisk şi ucenicului lor Petru Miciurin; lui Antonie, lui Moise de la Optina şi tuturor Stareţilor de la Roslavl, şi mai ales iubiţilor mei Theodor din Sanaxar şi Teofan de la Lacul Nou. Nu ştiu cât timp m-am rugat, stând în genunchi pe muşchiul moale în locul binecuvântat, cu stelele strălucind şi cu luna deasupra mea… Am pornit iar, apoi din nou am căzut la pământ şi am făcut mii de făgăduinţe. Fie ca acel simţământ pe care l-am avut să treacă la cineva mai deştept decât mine, care să poată afla căi şi mijloace de a propovădui de pe acoperişuri acea netâlcuita unitate cu zidirea lui Dumnezeu, aflată dincolo de egoismul sau câştigul personal.”

În plimbările lor prin pădure, Gleb şi-a dat seama că Eugene îi împărtăşea aspiraţiile.

“În mintea şi în inima mea era limpede că Eugene iubea şi el natura, asociind cu ea simţămintele religioase. Dar el avea o dragoste tăcută, un calm ce percepea esenţa lăuntrică a zidirilor. Am descoperit cum se cufunda în contemplarea naturii, în deplina linişte din afară şi dinlăuntru şi cât de mult tânjea după ea. Uimit, am început să-i descopăr visele mele despre <<codrii Roslavlului>>. Era întru totul de acord, spunând că acesta era şi visul său de multă vreme – dar rămânea întrebarea cum să-l punem în practică. Am citit Canonul Maicii Domnului îngenunchind pe muşchi…”

“Odată Eugene mi-a spus că doreşte să merg cu el la Muir Woods, pe lângă Sausalito, unde obişnuia să meargă şi să-şi piardă urma o zi întreaga. Urma să ne întâlnim dimineaţa foarte devreme pe strada Van Ness, de unde luam autobuzul către Mill Valley, cu intenţia de a petrece acolo o noapte lângă foc. Ne-am petrecut ziua într-o tăcere aproape totală şi am tremurat toată noaptea într-un fel de foişor de vară, încercând să ne adăpostim de groaznicul vânt şi de ploaie. Ceva asemănător am trăit şi pe o plajă unde a stat ca o statuie vreme de patru ceasuri, cufundat adânc în gânduri. Intenţia era de a îndura traiul în aer liber. Nu ştiu din ce pricina focul de tabară m-a făcut trist. Cerul era de un roşu minunat, iar el mă <<consola>> cu o nalbă mare coaptă pe jăratec, lucru nou pentru mine, dar care lui îi aducea aminte de copilărie şi-l făcea vorbăreţ. Tristeţea mea se datora faptului că dădeam greş în experimentele noastre. Ele nu ne apropiau defel de ideea nevoinţelor siberiene sau ale Fericitului Gherman din Alaska. Dar, fireşte, scopul era să ne obişnuim unul cu altul şi să vedem cum ne simţim şi cum lucram unul cu celălalt, dându-ne seama foarte bine că avem firi cu totul opuse.”

“Lună de lună simţeam tot mai mult cum mă apăsa conştiinţa că îmi pierd vremea. Dar mai ales îmi făceam griji pentru cartea lui Eugene, Împărăţia omului şi Împărăţia lui Dumnezeu, din care îi trimisesem o parte Părintelui Constantin, căruia îi plăcuse, numindu-l pe Eugene <<un adevărat scriitor bisericesc>> Deşi cartea era extrem de necesară pentru omul modern, ştiam că nimeni nu se va osteni să o tipărească. Marile edituri comerciale ar fi respins-o cu oroare din pricina felului extrem de negativ în care Eugene trata epoca modernă, numind-o perioada preantihristică. În acelaşi timp, nici o editură bisericească nu s-ar fi aventurat să suporte tipărirea unei lucrari atât de mari: nici nu ar fi citit-o, darămite să încerce să o publice! Chiar şi Părintelui Constantin i se reproşase publicarea unei cărţi voluminoase de filozofie cre ştină, atâta vreme cât publicul bisericesc contemporan nu era interesat să cumpere astfel de lucruri.

Deci Eugene îşi petrecea timpul scriind o carte, dar pentru cine? Cine avea să o vadă vreodată? Totuşi ştiam că este absolut necesar nu numai ca acel volum s ă fie publicat, ci ca vocea unui om de asemenea calibru să fie auzită, lucru ce avea să fie de mare folos adevăraţilor credincioşi ortodocşi! Cum să combini cele două lucruri: ca Biserica să se folosească de talentul lui Eugene, şi Eugene să se folosească de Biserică? Trebuia gasită o soluţie. Cum putea evita să-şi piardă entuziasmul, aşa cum păţiseră alţi convertiţi? Ştiam că trebuie să existe un răspuns şi m-am rugat fierbinte Sfântului Serafim.

Există o lege duhovnicească: când lucrezi pentru Domnul nu ai voie să urmăreşti câştiguri personale sau să fii motivat de egoism. E limpede că Eugene trăia după această lege; nu îi păsa de sine. Era un idealist dezinteresat, dar cu un cap bine înşurubat, cum spun ruşii: un om ce dorea să trăiască numai şi numai pentru Dumnezeu.

Îl priveam pe Eugene ca pe un personaj romantic, ca pe un poet atins de ftizie ce putea să se vestejească şi să moară în ploaie fără ca cineva să ştie sau să înţeleagă pentru ce a trăit. Acea nobleţe pe care o vedeam la Eugene era tocmai suferinţa unui suflet ce tânjeşte dupa Frumos şi Adevăr, în ciuda potrivniciei realităţii lumeşti. Era un lucru înnăscut în el, şi trebuia să fie păstrat…

Îmi luasem obiceiul să merg pe jos până la Biserica Sf. Serafim de-a lungul plajei, cale de vreo două mile. Marea mă punea în starea cea mai plăcută mie, rupt de tumultul lumii. Într-o sâmbătă seara, la sfârşitul lui august 1963, mergeam spre biserică într-un apus de soare auriu şi minunat, când marea, nisipul, cerul şi toate lucrurile se umpleau de strălucire. Biserica era neobişnuit de goală pentru o slujbă de priveghere. Preotul slujea singur, iar eu eram singurul cântăreţ. Avea o voce minunată de tenor şi ştia muzica psaltică. Era un om minunat, dar puţin cam speriat. Dascălii din <<intelighenţia>> locală îl aduseseră într-o asemenea stare încât refuza să ţină predici şi, dacă chiar ţinea uneori, se temea pentru fiecare cuvânt pe care îl spunea. Ce păcat! Era o comoară de înţelepciune, cunoaştere şi bunătate. Acei oameni care aveau de învăţat de la el, dar nu o făceau.

După singuratica slujbă de priveghere am plecat spre casă, pe drumul de pe plajă. Dar în loc de a fi insuflat de slujbă, eram plin de un simţământ de neajutorare şi de inutilitate la vederea preotului ce slujea singur în biserică, fără a fi apreciat. Şi iată că eu mă rugam ca Dumnezeu să-i ajute lui Eugene să-şi afle locul tocmai în acea Biserică! Ce s-ar fi întâmplat dacă, după trecerea noutăţii, s-ar fi găsit în aceeaşi stare moartă în care se află atât de mulţi? Iată cheia: el era un vin nou şi trebuia să găsesc pentru el burdufuri noi; căci nici unul dintre convertiţii noştri, dacă sunt cinstiţi cu ei înşişi, nu se simte în largul său în burdufurile noastre vechi.

Cu aceste gânduri mergeam spre casă de-a lungul plajei. Orizontul era incandescent, de un roşu rău-prevestitor, ce avea să dispară curând în noapte. Când am ajuns la Fisherman’s Wharf, în Monterey, era deja întuneric deplin, cu câteva lumini de neon de prăvăliile încă deschise. Am mers pe linia de cale ferată către Cannery Row şi Pacific Grove. Nu mă puteam duce acasă cu acea povară. Trebuia să găsesc o cale de ieşire din fundătura ce simţeam că se află în faţa lui Eugene. Am plâns cu amar în acea stare de neagră deznădejde, păşind pe stâncile ce înconjurau golful, mult deasupra valurilor întunecate ce se spărgeau sub mine. Priveam orizontul lipsit de culoare şi strigam în văzduh: <<Doamne, ce să fac? Luminează-mă!>>

Şi deodată am auzit clar venind din acel abis întunecat ca nişte rafale de vânt rostogolite spre mine, repetate de mai multe ori în ritmul bătăii inimii mele: <<Librărie>>, <<librărie>>, <<librărie>> - stingându-se apoi în depărtare la fel cum veniseră. O idee teribilă, ca un val ce se spărgea la picioarele mele! Am priceput îndată mesajul şi m-am auzit repetându-l de câteva ori până ce mi-am revenit: <<Librărie>>, <<librărie>>, <<librărie!>>

În chip vădit era ajutorul şi descoperirea dumnezeiască. Mă mai gândisem în treacăt la aceasta, pe lângă o mulţime de alte idei. Dar acum primisem un răspuns clar, ca pe o mult căutată piesă dintr-un joc de puzzle. Se potrivea cu Eugene, cu Frăţia Sfântul Gherman, cu cartea sa, cu convertiţii, cu idealul pustiei, cu Biserica Ortodoxă, toate într-un întreg. Tabloul devenise deja foarte clar.

Librăria avea să adăpostească Frăţia, făcându-l cunoscut şi pe nevoitorul şi iubitorul de pustie Gherman [Sfantul Gherman din Alaska, n.n.]. Vom vinde cărţi. Câştigul din cărţi ne va da posibilitatea să achiziţionăm o presă de tipărit, cu care vom tipări cartea lui Eugene despre Împărăţie, care ne va aduce bani ca să obţinem un teren pustiu pentru un schit, unde vom avea putinţa să ne pregătim, prin lucrarea misionară, pentru plecarea în Alaska şi pentru reclădirea Noului Valaam al Părintelui Gherman! Ce nimerit şi cât de evident era totul! Eram copleşit de întregul plan atât de limpede, aflat în faţa mea. Chiar atunci, în acea noapte, am conceput ideea << banilor sfinţi >>, adică câştigaţi din vânzarea materialelor curat ortodoxe, care să expună întreaga concepţie patristică – fără erezii sau liber-cugetători. Voiam să popularizăm nevoitorii prin mijloace sfinte (în opoziţie cu ideea iezuită că <<scopul scuză mijoacele>>). <<Banii sfinţi>> pe care-i câştigam blagosloviţi de Dumnezeu, aveau să fie temelia de stâncă pe care puteam construi în siguranţă.

Iar a doua idee era aceea de a fi într-un duh (edinoduşie), ceea ce în practică înseamnă să nu facem nimic fără a cere blagoslovenie unul celuilalt. Astfel ocoleam calea lumească, unde fiecare se joacă de-a Dumnezeu şi caută voia sa.

Trebuia să ştiu dacă toate acestea erau lucrarea lui Dumnezeu sau doar visurile mele înflăcărate. Am hotărât să mă rog cu putere şi apoi sa-i înfăţişez ideile mele mai întâi lui Eugene, chiar înainte de a le dezvălui Arhiepiscopului Ioan şi altor posibili fraţi. Câteva din ideile mele referitoare la Frăţie le spusesem deja Arhiepiscopului Ioan, atunci când venise în California, în noiembrie 1962.

Am ajuns repede la locuinţa lui Eugene. Era acolo şi Jon. Le-am spus îndată că veneam cu cea mai importantă propunere din viaţa mea şi că le ceream puţină atenţie şi timp. Ne-am întors cu faţa spre icoane şi am citit în genunchi Paraclisul Maicii Domnului. După ce am încheiat, le-am spus despre Frăţia care să ţină o librărie şi le-am cerut o părere sinceră. Stăteam în picioare. Încă înainte de a termina am simţit că Jon era supărat. Primul lucru pe care mi l-a spus a fost: <<Nu vreau să am nimic de a face cu aceasta! Este prea complicat. Şi-apoi nu-mi place să amestec religia şi banii. Pe mine să nu contaţi.>>

M-am întors în tăcere către Eugene, care m-a izbit prin calmul şi pacea sa lăuntrică, pe când eu efectiv ardeam. M-a privit adânc în ochi şi a spus calm, cu totală încredere, ca Jon să audă limpede ceea ce am înţeles şi eu imediat: <<Am încredere în tine>>.

Era de ajuns. Am ştiut îndată, atunci şi acolo, că în faţa mea se afla chiar acel <<nebun>> pe care-l cerusem Părintelui Gherman deasupra sicriului său şi despre care am primit încredinţare în inima mea: <<O să-l ai>>.

Am rămas liniştit, dar întreaga mea fiinţa era plină de energie, căci în acel moment ştiam că toate ideile mele se vor împlini: că va fi o Frăţie întru proslăvirea Părintelui Gherman; că el va fi canonizat şi făcut sfânt; că vom avea prăvălia cu <<banii sfinţi>> – şi o revistă, şi o pustie; şi că voi cumpăra casa pe care o dorea mama, că sora mea se va căsători bine şi cartea lui Eugene se va tipări – iar cândva vom avea şi un Nou Valaam în Alaska.

Eugene nu ştia toate aceste lucruri. Continua să mă privească cu fermitate, înadins, pe când Jon se plimba furios de colo-colo, şi curând a plecat. Am înţeles că Jon chiar nu putea să intre în această aventură. Ştiam că ne va fi de ajutor şi va lua parte la toate, dar era ceva ce îl depăşea. Însă ceea ce m-a uimit a fost faptul că Eugene nu a zis <<Ce grozav din partea ta>>, sau <<E o idee bună>>, sau <<Să vedem dacă merge>>, sau <<Ce vor ceilalţi?>> Nu. Prin acest cuvânt, ÎNCREDERE, sugerase, fără să mai fie nevoie de vreo încercare, că puteam fi în acelaşi duh, chiar dacă aveam temperamente şi personalităţi atât de diferite – şi în ciuda acestui fapt! Şi s-a dovedit că are dreptate!”

***

Frăţia

Cu mijlocirile tale dobândeşte grabnică uşurare sufletelor noas­tre celor împovărate, roagă-te să pricepem voia lui Dumnezeu; şi măcar că nimic bun nu am făcut înaintea lui Dumnezeu, să punem bun început… (Slujba de Dumnezeu purtătorului Părintelui nostru Gherman din Alaska)

In toată această vreme, încă de la sosirea sa la San Francisco, Arhiepiscopul Ioan se rugase înaintea unei icoane a Fericitului Gherman pentru rea­lizarea unei Frăţii misionare în numele lui. Iată relatarea lui Gleb despre cum s-a realizat acest lucru:

„Pe când mă aflam în Alaska, la locul Noului Valaam al Fericitului Gher­man, am vrut să văd o icoană tradiţională cu el.  Intrucât nu văzusem nici o icoană care să-l înfăţişeze cu aureolă, am cerut părintelui Gherasim să-mi dea blagoslovenie să pictez eu una. El mi-a dat blagoslovenie, spunând că ar vrea să vadă o fotografie a ei, dacă este cu putinţă. Forma am conceput-o lângă moaştele Fericitului Gherman, iar icoana a fost executată la Boston, în Postul Paştelui din anul următor. Părintelui Gherasim i-a plăcut şi m-am dus ca să ca­păt şi aprobarea Părintelui Adrian de la Noul Diveievo şi pe cea a Părintelui Ciprian, zugravul de icoane din Jordanville. Asociind icoana cu visul despre Frăţia Sfântului Gherman, am traversat cu ea Statele Unite atunci când m-am mutat pe Coasta de Vest. In acea vreme Arhiepiscopul Ioan tocmai se aşezase în eparhia San Francisco. Am dus-o la paraclisul Arhiepiscopului Ioan de la Orfelinatul Sf. Tihon şi i-am dat-o, cerându-i să se roage. El a aşezat-o la loc de cinste, în spate­le Sfintei Mese, spunând că o va lăsa acolo şi se va ruga pentru Frăţie până când o vom duce la viitorul sediu al Frăţiei. Icoana a fost martora multor Liturghii să­vârşite de Arhiepiscopul Ioan. In acelaşi timp, i-am dat o mică gravură alb-negru cu chipul Fericitului Gherman şi cu troparul său scris dedesubt. Mai târziu am văzut gravura înrămată şi aşezată la loc de cinste în biroul Arhiepiscopului Ioan, unde atârnă până astăzi. Maria Şahmatova mi-a spus că l-a văzut adeseori pe Arhiepiscopul Ioan rugându-se în faţa ei”.

In noaptea când Eugene spusese „Am încredere în tine”, noua Frăţie se născuse cu adevărat, iar fraţii se gândeau că acest lucru se îndeplinise prin rugăciunile Arhiepiscopului Ioan. Următorul pas al noii Frăţii a fost să ceară blagoslovenia Arhiepiscopului Ioan pentru lucrarea lor. Când a auzit de propunerea lor pentru înfiinţarea unei librării, Arhiepiscopul a avut grijă să-i facă să înţelea­gă că succesul depindea atât de efortul lor, cât şi de Dumnezeu. Astfel, ca răs­puns la cererea aprobării sale arhiereşti cerute de către Gleb, a scris doar atât:

Dragă Gleb,

Intenţia ta este vădit bună şi cauza este şi ea bună. Trebuie să-ţi dai toată silinţa pentru realizarea ei. Ii cer lui Dumnezeu atotputernicul Său ajutor. Dacă este un lucru plăcut lui Dumnezeu, atunci va merge înainte. Domnul să te binecuvânteze.

Cu drag,

Arhiepiscopul Ioan, 28 august 1963

Sf. Moise Arapul şi Sf. Iov de la Pociaev

Fraţilor li s-a părut semnificativ faptul că Arhiepiscopul Ioan scrisese bine­cuvântarea în ziua pomenirii Sfântului Iov de la Pociaev, ocrotitorul lucrării de propovăduire ortodoxă prin cuvântul tipărit. Fiind şi ziua pomenirii Sfântului Moise Arapul, fraţii au simţit că binecuvântarea Arhiepiscopului se referă şi la pătrunderea Ortodoxiei la americanii de obârşie africană.

Unul dintre orfanii Arhiepiscopului de la Orfelinatul Sf. Tihon din Zadonsk, acelaşi Vladimir Tenkevici, care-l prezentase pe Eugene lui Gleb, a devenit unul dintre membrii fondatori ai Frăţiei. Un alt membru fondator a fost un sârb pe nume Antonie, elev la Seminarul Sf. Tihon din Zadonsk din South Canaan, Pennsylvania.

Gleb i-a dat de veste Părintelui Gherasim din Alaska despre întemeierea Frăţiei. A fost o mare mângâiere pentru Pr. Gherasim care, trebuie spus, fusese primul care-i dăduse lui Gleb ideea unei Frăţii în numele Fericitului Gherman. La 16 martie 1964, Pr. Gherasim i-a scris lui Gleb:

“Faci un lucru bun organizând o Frăţie a Fericitului Gherman, făcătorul de minuni din Alaska. Dumnezeu să-ţi ajute! Dar ţine minte că satana nu iubeşte astfel de lucruri; el pricinuieşte tot felul de rele celor ce slăvesc pe drepţii aleşi de Dumnezeu. Şi eu am păţit la fel la sosirea mea în Alaska… Vă îmbrăţişez pe toţi fraţii. Fie ca Dumnezeu şi Preacurata Lui Maică să vă ocrotească.

Gherman”.

Gleb şi Eugene au fost foarte mişcaţi, ştiind că Pr. Gherasim nu avea bani aproape deloc. Eugene a sugerat să deschidă un cont bancar al Frăţiei cu aceşti bani, ceea ce au şi făcut. Era un act simbolic: Frăţia Sfântului Gher­man începea cu „banul văduvei” de la urmaşul Părintelui Gherman aliat pe insula sa, Spruce Island.

Alte cuvinte de încurajare, calde şi pline de rugăciune, au venit din partea Arhimandritului Sofronie, aflat în corespondenţă cu Gleb, care pe atunci se tru­dea să întemeieze o obşte monahală în Anglia. Om cu viaţă sfântă, Părintele Sofronie avea să aibă o mare influenţă asupra creşterii duhovniceşti a Ortodo­xiei în Europa de Vest şi asupra canonizării părintelui său duhovnicesc de la Muntele Athos, Stareţul Siluan. Intr-o scrisoare din 11 februarie 1964, Părin­tele Sofronie scria nou-întemeiatei Frăţii:

“Mă rog ca Dumnezeu să binecuvânteze lucrarea voastră de întemeiere a unei FRĂŢII. Asemenea Frăţii au jucat un rol extrem de pozitiv în trecut, în vremuri grele pentru Biserică şi pentru Credinţa noastră. La începutul vieţuirii emigraţiei ruseşti în Europa s-au alcătuit mai multe Frăţii în Franţa; eu însumi am devenit membru al uneia dintre ele şi am rămas membru al ei până în prezent. Fie ca Frăţia să vă dăruiască nu numai prieteni duhovniceşti buni şi de acelaşi cuget, ci şi să vă ajute în general în multe alte privinţe. Acest lucru mi s-a întâmplat şi mie, ca şi multora dintre prietenii mei. Deci fie ca Domnul să blagoslovească în­ceputurile voastre, să vă dea putere pentru crearea acestei Frăţii şi să vă dea insuflare de-a lungul întregii vieţi…

Cu frăţească dragoste, Arhimandritul Sofronie

Inca de la primul pas al Frăţiei era limpede ce formă avea să ia parteneriatul dintre Gleb şi Eugene. Gleb urma să fie cel ce avea sa viseze la marile idei, sa le zugrăvească în culori vii şi să scoată în evidenţă importanţa lor; pe când Eugene avea să asculte cu atenţie, absorbind totul în mintea sa analitică. La început nu zicea nimic, dar mai apoi, după ce se gândea cu grijă la toate, dă­dea la iveală un plan precis pentru materializarea ideilor, uimindu-l pe Gleb prin simplitatea acestuia şi prin caracterul lui practic.

Cu ocazia unei alte scrisori, Pr. Gherasim i-a trimis lui Gleb o veche icoană de alamă a Maicii Domnului, „Bucuria celor scârbiţi”, pe care o avea de la Golful Călugărilor din Spruce Island şi care s-ar putea să fi aparţinut Fericitului Gherman. Şi ea a fost păstrată cu scumpătate de Frăţie, ca o blagoslovenie de la Părintele Gherasim.

Eugene nu încerca să aplice toate ideile lui Gleb, ceea ce ar fi fost cu nepu­tinţă. El stabilea doar ordinea priorităţilor, le dădea o structură şi le strunea atunci când nu erau prea practice. Era într-adevăr un parteneriat providenţial căci, fără Gleb, Eugene n-ar pornit de unul singur să aplice noi idei; iar fără Eugene, ideile lui Gleb ar fi rămas doar atât: nişte idei.

Eugene îşi dădea prea bine seama de acest fapt. Iată ce scria într-o scrisoare către naşul său Dimitri despre planul cu librăria:

„Iniţial a fost ideea lui Gleb şi, dacă vom putea ţine foarte activa sa imaginaţie în tărâmul realităţii practice, vom reuşi!”

Gleb îşi aminteşte cum odată, pe când îşi povestea câteva din noile sale idei, a început să se întristeze şi n-a mai zis nimic. „Continuă”, i-a spus Eugene.

„La ce bun să mai continui?”, s-a plâns Gleb. „Toate acestea ţin de tărâmul visului”.

„Dar de ce să lăsăm obstacolele exterioare să stea în calea viziunilor noastre?”

„Dar cum să depăşim obstacolele?”

„Punându-le două câte două”, a concluzionat Eugene.

De la început fraţii au hotărât ca magazinul lor să nu fie găzduit într-o biserică, cum se făcea de obicei. Gleb mai ales urase dintotdeauna zor­năitul banilor în timpul slujbelor – îi amintea de alungarea de către Hristos a schimbătorilor de bani din templu. (Aici se asemăna cu duhovnicul său, părin­tele Adrian, care încercase să interzică umblatul cu tasul pentru adunat bani în timpul slujbelor.) Un magazin de cărţi ortodoxe cu rol misionar, într-o clădire separată, era o idee nouă pe atunci. După câte ştiau ei, pe atunci nu exista în America vreun alt magazin cu vitrină la stradă care să vândă exclusiv materiale ortodoxe.

Iată ce-i scria Eugene lui Gleb, în septembrie 1963, referitor la ideea librăriei:

Gândindu-mă mai bine, am ajuns la concluzia că ideea ta este cu adevărat foarte practică. Iată câteva din ideile mele pentru punerea ei în aplicare: Mai întâi găseşte un garaj sau un mic magazin în cartierul Richmond sau pe aproape…, cu cel mult 30 de dolari pe lună… Ar trebui să aibă o vitrină suficient de mare pentru expunere; dacă nu există, va trebui să facem noi una. Apoi mobilează-l cu câteva mese şi dulapuri sau rafturi pentru cărţi şi, fireşte, cu o icoană cu candelă într-un colţ, cu Părintele Gherman pe un perete şi cu imagini din Jordanviile pe ceilalţi pereţi, şi pune o etajeră pentru pliante lângă uşă. De ase­menea, în spate, un samovar sau măcar o oală cu apă fierbinte. Apoi fa-ţi rost de un stoc de cărţi, icoane etc. de la Jordanville şi orice alte materiale ortodoxe din alte părţi, care se pot obţine ieftin sau fără a fi plătite imediat… Ca să mai împărţi munca, închiderea şi deschiderea magazinului pot fi făcute în fiecare zi de altci­neva. Toată munca va fi voluntară, fără plată, veniturile fiind folosite pentru ex­tinderea activităţilor Frăţiei: mai întâi, pentru procurarea de noi cărţi pentru vân­zare, mai ales ale Părinţilor; apoi, dacă librăria are succes, pentru publicarea unui fel de buletin (poate) etc. [...] Pentru a începe nu e nevoie decât de o mică sumă de bani (pentru chirie, mobilă, zugrăvit etc.) şi, în primul rând, de cel puţin patru sau cinci lucrători entuziaşti. Eu sunt deja plin de entuziasm.

Intr-o altă scrisoare, Eugene scrie că vizita deja posibilele localuri pentru li­brărie şi curând avea să le scrie editorilor pentru a obţine reducere la cărţi.

„După cum vezi, pot să fiu foarte practic când este nevoie… E timpul acum (ori niciodată) să preschimbăm visurile vagi în realităţi concrete”.

In acea perioadă, Eugene fusese martorul activităţii unei alte Frăţii ortodoxe din San Francisco, despre care îi scria lui Gleb:

După câteva săptămâni Eugene a găsit un magazin la stradă ce părea ideal pentru scopurile lor. La mai puţin de un bloc de Catedrală (care pe atunci încă nu era gata), magazinul se afla pe o stradă aglomerată şi era uşor accesibil. Iată cum îl descrie Eugene într-o scrisoare către Gleb:

„Magazinul are 4,5 x 9 m şi cam 4 m înălţime. Are un balcon, care va fi departamentul de apro­vizionare, iar în viitor poate sluji ca loc pentru tiparniţă. Sunt sigur că o să-ţi placă foarte mult”.

Chiria – 85 de dolari pe lună – era mai mult decât plănuise Eugene, dar, după ce a stat de vorbă cu Gleb, au hotărât să ia totuşi localul.

La 14/27 ianuarie 1964, de praznicul Sfântului Sava, luminătorul Serbiei, Eugene a făcut o înţelegere cu proprietarul. In aceeaşi zi, i-a scris lui Gleb de­spre ceea ce simţea că este un semn bun de la Dumnezeu:

„Citind azi Evan­ghelia (din care citesc câte un capitol zilnic), am ajuns la Sf. Luca, cap. 10, la acelaşi pasaj la care, dacă ţii minte, am deschis din întâmplare când ne întor­ceam cu trenul de la Carmel, acum exact un an, şi pe care l-am citit împreună: “Iar după acestea Domnul… au trimis pre ei câte doi înaintea feţei Sale, în toată cetatea şi locul unde avea El să meargă. Şi zicea către dânşii: Iată secerişul este mult, iar lucrătorii puţini; deci rugaţi pre Domnul secerişului ca să scoată lucrători la secerişul Său.

Cred că locul de lângă noul Sobor (Catedrală) este perfect”, continua Eugene. „Dacă nu reuşim acolo, nu reuşim niciunde. Localul valorează cel puţin 50 de dolari în anunţurile publicitare”.

In ziua următoare Eugene a plătit prima chirie lunară. „Acum e prea târziu să mai dăm înapoi”, scria el. „E timpul să ne apucăm de lucru”.

Gleb se bucura de scrisorile entuziaste ale lui Eugene, mai ales de fraza cu pornitul la lucru. „Sunt foarte fericit înlăuntrul meu”, îi scria el lui Eugene.

La Mănăstirea Sfintei Treimi din Jordanville, Arhiepiscopul Averkie ezitase la început în privinţa planurilor Frăţiei, căci simţea că Gleb tre­buia să slujească Biserica în calitate de preot, şi cât mai curând, fie în lume, fie în monahism. Dar când Gleb i-a cerut un stoc de cărţi pentru magazin, Arhie­piscopul şi-a dat îndată consimţământul, spunând că puteau fi plătite pe măsură ce se vindeau. Aceasta a redus considerabil cheltuielile iniţiale.

Curând după ce au primit cheile magazinului, fraţii au luat icoana Fericitului Gherman de la Căminul Sf. Tihon. Preotul orfelinatului, Pr. Leonid Upşinski, care devenise preotul cei mai apropiat de Eugene, s-a dus în altar şi a adus icoana. Inmânând-o fraţilor, le-a spus: „Este îmbibată de rugăciunile Arhiepis­copului Ioan“. Fraţii au dus-o în procesiune prin oraş, cale de vreo douăspre­zece blocuri, cântând troparul Fericitului Gherman, şi au aşezat-o la loc de frunte în magazinul lor.

Tot cam pe atunci Arhiepiscopul Ioan l-a sfătuit pe Gleb să stea de vorbă cu omul care se ocupa de vânzarea cărţilor bisericeşti, Peter Gubin, ca nu cumva, dintr-o neînţelegere, să apară vreun simţământ de concurenţă între cei de la Catedrală şi Frăţie. Gubin a salutat din toată inima planul fraţilor de a deschide o librărie. El i-a arătat lui Gleb stocul său de mii de cărţi, dintre care pe unele le expunea spre vânzare într-un mic chioşc de la intrarea în Catedrală. „Uite cât de multe cărţi avem”, a remarcat el, „şi nu le putem vinde. Oamenii care vin la biserică nu cumpără cărţi”. Gleb a răspuns că un magazin misionar, separat de biserică, va merge mai bine, fiindcă putea fi vizitat şi de oamenii care mergeau la biserică, şi de trecătorii interesaţi.

Vrând să-i ajute pe fraţi în orice fel, Gubin le-a spus că biserica ar putea plăti cei 85 de dolari pentru chiria magazinului, transformându-l într-un chioşc al Catedralei. In ciuda avantajelor financiare evidente, Eugene s-a gândit mai bine. Ştia prea bine că acest lucru avea să-i lege de comitete, şedinţe de consi­liu etc.

„Dar cum vom putea să ne păstrăm libertatea de acţiune?“, îi scria el lui Gleb. „Dacă magazinul va fi legat de chioşc, vom avea tot felul de complicaţii legale şi până la urmă totul se va duce de râpă”.

Mai rămânea de găsit un nume pentru noul magazin. Unul dintre membrii Frăţiei era foarte priceput la aceasta şi încerca să-i facă pe Eugene şi pe Gleb să ia în considerare tot felul de nume care să atragă atenţia. Până la urmă Eugene a obiectat că este un lucru lumesc să te tot gândeşti la un nume. „Se va numi pur şi simplu «Cărţi şi icoane creştin-ortodoxe»”, a spus el. Şi aşa a rămas.

Librăria

Dacă vreţi să vedeţi o minune vie a Fericitului Gherman din Alaska, mergeţi alături la o minusculă prăvălie... (Arhiepiscopul Ioan)

Inainte de a deschide magazinul publicului, fraţii au cerut Arhiepiscopului Ioan să vină şi să-l binecuvânteze. Arhiepiscopul a stabilit o zi când urma să vină.

„Dar în ziua respectivă”, îşi aminteşte Gleb, „în locul Arhiepiscopului Ioan, în pragul uşii a apărut figura mai curând ciudată a Părintelui Spiridon, cu părul său răvăşit atârnându-i peste faţă, cu culionul ponosit, rasa prea scurtă şi pantofii uriaşi cu care umbla precum Charlie Chaplin.

La început am fost dezamăgiţi că Arhiepiscopul Ioan nu venise în persoană ca să ne dea girul său pentru începutul nevoinţei noastre misionare. Părintele Spiridon, bâlbâindu-se şi răsuflând cu greu, ne-a anunţat oarecum jenat că, din nefericire, fusese trimis el în locul Arhiepiscopului Ioan şi că îi pare rău şi îşi cere mii de scuze pentru aceasta. Evident, văzuse o expresie de dezamăgire pe feţele noastre. Dar, întorcându-mă spre Eugene, am văzut că era foarte fericit să vadă un om atât de autentic, căci nu puteai găsi în tot ţinutul San Francisco o figură mai smerită decât ce a părintelui Spiridon.

Părintele Spiridon a început să facă o slujbă înaintea icoanei Sfântului Gher­man, ce aparţinea Frăţiei. La sfârşit s-a întors şi a ţinut un scurt cuvânt micii adunări a smeritei noastre Frăţii, într-un stil cam exaltat şi dramatic. Fiindcă în­cepuse pe un ton foarte înalt şi cum nu prea nimerea tonul potrivit, iar vocea îi deborda de entuziasmul pe care el însuşi îl genera din abundenţă, tonul discur­sului era mai curând neobişnuit, ca să nu zic mai mult. Încă de la început, de atâta tulburare, i s-a declanşat astmul şi se vedea limpede că atunci când vorbea, fiecare răsuflare a sa pornea din toată sinceritatea şi slăvită dorinţă de bine a unei inimi iubitoare. Conţinutul cuvântării n-a fost, din păcate, consemnat, dar impresia era copleşitoare. Cu greu am fi putut găsi o mai bună enumerare a ţe­lurilor Frăţiei noastre, exprimate într-o minunată limbă rusă clasică. El înţele­gea prea bine ce căutăm noi. Nimeni altcineva, înainte sau după aceea, nu a mai identificat aşa de precis ţelul misiunii noastre şi de fapt el ne-a pus pe drumul cel drept. Noi înşine nu exprimasem niciodată exact ceea ce aveam în minte: aceasta a venit prin gura lui. Am fost surprinşi să vedem la un cleric rus o înţelegere aşa de clară a nevoii de a răspândi Ortodoxia în lumea vorbitoare de engleză şi în întregul Occident apostat”.

La 27 martie 1964, s-a deschis în sfârşit magazinul de „Cărţi şi icoane creştin-ortodoxe”. Eugene a început să lucreze cu normă întreagă la magazin, petrecându-şi chiar multe nopţi pe un prici din spate. Işi punea întrea­ga pasiune în noua sa muncă, care venise în sfârşit ca răspuns la disperata ru­găciune pe care o făcuse cândva către Maica Domnului.

Gleb, care încă trebuia să lucreze în Monterey spre a-şi întreţine mama, nu putea să vină să-l ajute decât la sfârşit de săptămână. Locuind în oraşe diferite, se temeau să nu apară vreo fisură în temelia pe care tocmai o puseseră. Spre a săvârşi unitatea în cuget şi în ţeluri, s-au înţeles să îşi aducă aminte să se roage în flecare zi la prânz, oriunde s-ar afla. Acest comun şi simultan prinos adus lui Dumnezeu a fost unul dintre primele mijloace de a ţine Frăţia unită în primii ani.

De la început, fraţii au stabilit unele principii care i-au ajutat să depăşească ispitele obişnuite ale oamenilor ce doresc să aducă roade în viaţa duhovniceas­că. Unul dintre principii, dobândit din învăţătura Stareţului ruso-român Paisie Velicikovski, a fost cel al ascultării reciproce. Aceasta însemna că, înainte de a face ceva, Eugene şi Gleb trebuiau să ia blagoslovenie unul de la altul. Celor­lalţi fraţi, care ajutau la magazin, practica cu pricina li se părea extrem de plic­tisitoare. Unii chiar o criticau vehement, numind-o stupidă şi pierdere de timp, dar Eugene şi Gleb i-au învăţat valoarea.

Un alt principiu stabilit de fraţi era cel al banilor sfinţi, de care am mai pomenit. Era vorba de câştigarea de fonduri prin vânzarea de obiecte religioase – cărţi duhovniceşti, icoane etc. – şi apoi întoarcerea acelor bani în bunuri reli­gioase. Nu acceptau nici o donaţie legată de ceva necuvios.

Aceasta avea legătură cu următorul principiu, cel al furnizării. „Toţi oame­nii”, spunea Gleb, „se împart în două categorii: consumatori şi furnizori”. Creş­tinii însă ar trebui să fie furnizori”. Deci fraţii au hotărât să nu cerşească bani. Chiar înainte de a deschide magazinul, un rus l-a întrebat pe Gleb dacă nu cum­va face o nouă organizaţie religioasă. Auzind că da, omul a observat: „înseam­nă că mai apare un grup care să umble după bani!” Gleb a strâns din dinţi. „Fe­rească Dumnezeu!”, s-a gândit el. Dar gândindu-se mai bine, şi-a dat seama că spusele omului cuprindeau mult adevăr. „Toţi fac aşa”, s-a gândit el. „Ca şi cum organizaţiile religioase trebuie să existe prin donaţii. Dar noi nu vom fi aşa!” Arhiepiscopul Ioan a sprijinit cu tărie această idee. Frăţia avea să dea Bi­sericii, nu să ia de la ea; va ajuta Biserica, nu va fi ajutată de ea. Iar Dumnezeu avea să le poarte de grijă celor ce lucrau pentru El.

In sfârşit, fraţii au hotărât să nu roage pe nimeni în mod special să se li ală­ture. Aceasta ferea Frăţia de a deveni o frăţie închisă, compusă din oameni, aleşi de ei, lăsând pe Dumnezeu să aleagă pe cei ce vor veni.

Fraţii au descoperit că cei ce eşuaseră fie nu cunoşteau principiile menţio­nate, fie nu fuseseră destul de hotărâţi spre a le urma. Aşa cum avea să observe mai târziu Gleb,

Principiul ascultării reciproce, deosebit de dureros in această pri­vinţă, s-a dovedit foarte eficient pentru unirea sufletelor întru slujirea lui Dum­nezeu mai presus de ei înşişi.

Fraţii au făcut reclamă magazinului prin ziarul rusesc local şi printr-o mică broşură introductivă alcătuită de Eugene şi tipărită la mănăstirea igumenei Ariadna. Curând aveau să afle din proprie experienţă ceea ce indicau şi vânzările D-lui Gubin, şi anume că ortodocşii din naştere nu citeau prea multe scrieri duhovniceşti. Mulţi din cei ce veneau la magazin erau interesaţi să cumpere doar ziarul local rusesc.

Situaţia cu pricina era de multă vreme o pricină de suferinţă pentru Părintele Vladimir din Jordanville, care după ani de stăruinţă reuşise să tipărească câteva vieţi de sfinţi nevoitori. Atât Gleb, cât şi Elena Konţevici se străduiau să tre­zească interesul pentru aceste cărţi, scriind recenzii care să fie publicate în gazeta rusească. Mai târziu, Arhiepiscopul Ioan i-a mulţumit lui Gleb pentru acest lucru.

Spre deosebire de cărţi, obiectele bisericeşti cunoşteau o cerere constantă din partea ruşilor din zonă; Eugene şi-a dat repede seama că trebuie să aibă un stoc substanţial din ele pentru a ţine magazinul în funcţiune. Avea nevoie nu doar de icoane de toate felurile şi mărimile, ci şi de tămâie, candele, icoane fe­recate şi kiots [icoane inchise cu geam care se pun afara].

Pe atunci Eugene ajunsese să vorbească aşa de curgător limba rusă, încât mulţi ruşi erau convinşi că este rus. Un prieten al Frăţiei îşi aminteşte cum în­cerca zadarnic să convingă o doamnă rusoaică din localitate că Eugene este de fapt american. „Oricine poate vorbi ruseşte aşa de bine ca el”, insista doamna, „trebuie să fie rus”.

Nu mult după deschiderea magazinului, fraţii au dat piept cu prejudecăţile locale ale ruşilor, care se temeau de ceva nou şi diferit. Intr-o scrisoare către Gleb, Eugene relata un incident mai curând hazliu:

„O doamnă rusoaică a intrat în magazin azi-dimineaţă ca să arunce o privire şi să ne povestească zvonurile despre noi din colonia rusească: că suntem comunişti cu o prăvălie plină de cărţi sovietice; că suntem diplomaţi sovietici ce folosesc magazinul doar de fa­ţadă; că suntem convertiţi americani (!) etc. Când a descoperit că nu sunt rus, a fost aşa de încântată, încât nici nu s-a mai sinchisit, ba chiar a cumpărat de zece dolari ouă, icoane şi felicitări”.

La fel ca în cazul doamnei respective, suspiciunea comunităţii ruse a dispă­rut repede. Cei ce veneau la magazin erau impresionaţi de tinerii domni înalţi, îmbrăcaţi clasic şi serioşi, pe care-i întâlneau acolo. Gleb îşi aminteşte că unele doamne rusoaice, atât tinere cât şi în vârstă, chiar se „pierdeau” în faţa lui Eu­gene, ceea ce-l făcea pe acesta să se simtă foarte stânjenit.

Membrii mai vârstnici ai comunităţii ruse i-au îndrăgit în chip deosebit pe fraţi. Intr-una din revistele lor, ei şi-au exprimat aprecierea pentru cei doi tineri care, ziceau ei, îşi sacrificau carierele de dragul „vechiului nostru creştinism”.

Aşa cum nădăjduiseră fraţii, la magazin au început să vină şi tineri ameri­cani interesaţi de cele duhovniceşti. Episcopii şi preoţii din zonă, precum şi igumena Ariadna, îi trimiteau la fraţi pe toţi americanii interesaţi de ortodoxie. Alţi americani, desigur, intrau direct din stradă. Şi ei erau impresionaţi de Eugene, dar în alt mod. Vedeau că este un om cu totul dăruit, nespunând nici un cuvânt fară să cugete. Pe măsură ce îi spuneau părerile sau nedumeririle lor, din privirea lui îşi dădeau seama că îi ascultă nu numai cu atenţie, dar deduce şi semnificaţia filosofică a ceea ce spuneau. Iată ce îşi aminteşte unul dintre aceşti căutători americani: „Avea ochii cei mai mari pe care i-am văzut vreodată la cineva – ochi pătrunzători, care erau şi foarte calzi, dar şi liniştitori”. Răspun­surile lui Eugene la întrebările puse erau la obiect şi fără afectări intelectuale. Pentru americanii născuţi într-o epocă în care se cerea ca afirmaţiile despre adevăr să fie competente sau în care dogmatismul era adesea caracterizat de o naivă superficialitate, era un lucru însufleţitor să intri în contact cu un om ca Eugene care combina credinţa fermă cu adâncimea gândirii.

Insă, până la urmă, cel ce avea să perceapă exact ce comoară este Eugene a fost nu un american, ci un rus. Odată, pe când Eugene era plecat şi Gleb păzea magazinul, a intrat o rusoaică şi i-a spus lui Gleb în limba sa maternă: „Aveţi un geniu aici! Un geniu adevărat! Şi se pare că nimeni nu-şi dă seama”.

Altădată, când Eugene era plecat, un rus cu părul alb, împreună cu soţia sa, au intrat şi au întrebat de el. „Am auzit că Eugene lucrează aici”, a spus bărba­tul, „şi voiam să-l văd cum este. Sunt fostul său profesor, Peter Boodberg”.

„O, Eugene mi-a spus o mulţime de lucruri despre dvs.”, a început Gleb.

„E fericit aici?”

„Eu cred că e fericit”, a răspuns Gleb. „Face lucrurile în care crede cel mai tare”.

Profesorul Boodberg a dat din cap iar soţia sa a zâmbit. E adevărat că Eu­gene pierduse prestigiul lumii academice, dar aflase ceva mult mai înalt, ceva după care Boodberg însuşi tânjise lăuntric: „odihna sufletului său“ (cf. Matei 11, 29).

La câteva luni după deschiderea magazinului, Eugene a început să ţină o cronică a Frăţiei Sfântului Gherman. Iată una dintre primele sale însem­nări:

„Azi a venit un student catolic, care aflase că magazinul nostru este locul cel mai potrivit pentru a afla informaţii despre ortodoxie. Neîndoielnic, pe mă­sură ce ne vom dezvolta, vom ajunge să fim tot mai mult recunoscuţi ca un «Centru de informaţii ortodoxe», ceea ce este şansa noastră”.

Eugene se bucura de orice contact pozitiv cu un căutător religios. Intr-un alt pasaj al Cronicii scria:

„Un tânăr bărbos a venit azi la noi – un convertit romano-catolic, acum pe cale de a deveni mormon, fiindcă nu găseşte «sfinţenie» în Biserica Catolică. Grupurile sectare, precum mormonii sau scientologii, se adresează tinerilor de azi care simt că protestantismul şi catolicismul sunt lip­site de ceva esenţial, şi că de fapt sunt forme ce nu mai au nici un înţeles. Neştiind nimic despre Sfânta Ortodoxie – realitatea ale cărei palide umbre sunt catolicismul şi protestantismul -, ei se îndreaptă spre învăţături sectare ce pretind a le da înţelesul pierdut.

Este cu atât mai îngrijorătoare situaţia tineretului de azi ce se îndreaptă spre sectari. Eu cred că protestanţii şi catolicii (ca şi ortodocşii), plini de entuziasm «ecumenic», nu sunt foarte serioşi; ei sunt prinşi de curentul la modă, a cărui atracţie este, în esenţă, superficială şi fară nimic duhovnicesc. Dar sectarismul nu este ceva ce ţine de modă; cei ce se îndreaptă spre el o fac ca persoane indi­viduale şi pentru pricini ce pot fi complicate şi confuze, dar cu toate acestea ei tânjesc după ceva autentic duhovnicesc. Pentru aceşti oameni, dacă află despre Sfânta Ortodoxie, mai există nădejde.

Tânărul nostru vizitator părea cu adevărat dornic să audă câte ceva despre ortodoxie, măcar atât cât să-şi dea seama că în ortodoxie se află ceea ce căuta în catolicism şi nu reuşise să găsească. I-am dat o broşură despre Sf. Serafim. Dumnezeu să binecuvânteze sămânţa ce a fost semănată şi să o ude cu harul Său. Acum avem mijloacele de a semăna şi mai multe seminţe ca acestea“.

In anii cât au stat la magazin, fraţii au ajutat mai multe persoane să intre în Biserica Ortodoxă. Una dintre acestea a fost Laurence Campbell, un tânăr din Carolina de Nord, cam de aceeaşi vârstă cu ei. Intrucât îl ajutase pe Laurence să se facă ortodox, Eugene i-a devenit naş.

„El însuşi este un «semn» pentru noi”, scria Eugene în Cronica sa. „Un om modern tipic – sceptic, dezamăgit, departe de Dumnezeu – în contact cu ortodoxia suferă o renaştere duhovniceas­că, o adevărată transplantare din solul celor lumeşti în solul creştinismului şi al vieţii îmbisericite. Mai are încă mult de mers; nu are încă rădăcini puternice şi adânci în noul pământ, dar se află pe calea cea bună. El este pentru noi dovada că suntem, la rândul nostru, pe drumul cel bun – că Dumnezeu nu îl cheamă pe om la un «nou creştinism» al acţiunii sociale, al ecumenismului, al ideilor goale şi al falsei «iubiri» ci, la fel ca şi în trecut, la o viaţă de pocăinţă, de nevoinţa şi de har în Biserică, dovedită prin minuni. Tocmai această viaţă reuşeşte şi astăzi să înmoaie şi să întoarcă inima omului către Dumnezeu”.

Au fost şi oameni care nu erau de acord cu deschiderea lui Eugene şi Gleb faţă de căutătorii religioşi din afara ortodoxiei. Un ortodox s-a plâns fraţilor: “Voi faceţi bani din icoane, dar o icoană ar trebui să fie ceva sfânt. Iar voi le vindeţi păgânilor!”

Pe lângă introducerea noilor americani în vechiul creştinism şi satisface­rea nevoilor duhovniceşti ale ruşilor, librăria a devenit şi un centru al creştinilor ortodocşi de toate naţionalităţile: greci, arabi, sârbi, români, bulgari etc. După vizita unui tânăr grec ce-şi „exprimase dragostea pentru adevărata Ortodoxie“, Eugene scria în Cronica sa:

„Dumnezeu este Cel Ce-i trimite pe toţi la noi. Ce înţeles are pentru noi această întâlnire? Va trebui, într-un fel şi într-o oarecare măsură, să devenim un loc de întâlnire pentru toţi ortodocşii ce doresc să rămână credincioşi adevăra­tei Biserici, încât acolo să existe o mărturie unitară a adevăratei Ortodoxii şi o părtăşie a credincioşiei tuturor popoarelor ortodoxe.

Deocamdată nu este încă prea clară forma pe care o va lua această părtăşie. Ea nu va fi un fel de «panortodoxie», un amestec fară deosebire şi o americani­zare a naţiilor ortodoxe; aceasta ar fi moartea Ortodoxiei. Nu de o «Biserică Americană» avem nevoie, căci americanii sunt doar unul dintre popoarele che­mate să mărturisească Adevărul ortodox. Probabil că nici nu e nevoie de o or­ganizaţie oficială; dar trebuie să existe un oarecare contact între cei rămaşi cre­dincioşi din toate popoarele ortodoxe, ca să ne dea tăria de a rezista în luptele şi în ispitele ce vor veni”.

[...]

„Cuvântul Ortodox”

Trebuie să avem grijă la fiecare cuvânt, căci cu fiecare cuvânt punem în joc adevărul. (Eugene Rose, Cronica Frăţiei Sfântului Gherman, 1 octombrie 1964)

Prin luna septembrie a anului 1964 fraţii au simţit că venise vremea să pună în aplicare planurile de tipărire a unor materiale ortodoxe. Pentru Eugene sentimentul acesta a fost întărit şi mai mult atunci când, într-o vineri, librăria a fost vizitată de doi preoţi ortodocşi pe care nu-i mai văzuse până atunci. Aşa cum notează în Cronica sa, a observat la ei

„un ton modernist, fri­vol şi (cel puţin în cazul unuia dintre ei) o groaznică ignorare şi indiferenţă faţă de cărţile despre viaţa duhovnicească. După cum se părea, unul dintre ei nici nu auzise de Filocalia, iar celuilalt îi fusese recomandată ca o «carte bună». Dacă aceştia sunt păstorii de azi, ce nădejde mai este pentru turmă? Cu atât mai important era deci ca glasul (sau măcar un glas) al autenticei Ortodoxii să fie pus la îndemâna oricui îl va auzi. Pentru aceasta trebuia lansată cât mai curând o revistă”.

După mai multe căutări, Eugene a găsit o tiparniţă manuală cu două sute de dolari (tot ce îşi puteau permite la acea vreme) şi a cumpărat-o de praznicul Adormirii Maicii Domnului.

„Acum, cel puţin o vreme, fanteziile noastre ide­ologice [ideatice, n.n.] trebuie înlocuite cu problemele practice ale punerii tiparniţei în funcţi­une“, scria el în Cronica sa.

„Noi suntem slabi, dar dacă Dumnezeu este cu noi, totul e cu putinţă“.

Iar într-o scrisoare către Gleb, scria:

„încă sunt cam buimă­cit. De-acum nu va mai fi altceva decât muncă. Ca să izbutim, va trebui să fim cu adevărat fraţi”.

La 30 septembrie, Eugene scria:

„Astăzi, la mai puţin de 24 de ore după so­sirea tiparniţei noastre, Arhiepiscopul Ioan a venit «din întâmplare» la magazi­nul nostru. Când a văzut tiparniţa, primul lui gând a fost acela de a-i face o sfeştanie, ceea ce a şi făcut imediat. Deci tiparniţa noastră s-a născut duhovniceşte în această zi”.

Titlul revistei Frăţiei a fost dat de către Arhiepiscopul Ioan. Gleb se gândise mai întâi să-i spună Pelerinul, după numele strălucitei reviste din Rusia prere­voluţionară Pelerinul Rus (Russki Palomnik), dar şi după cartea sa preferată, Mărturisirea unui pelerin rus. Impreună cu Eugene, el a ales cinci posibile nume pentru revistă şi a trimis lista Arhiepiscopului Ioan, cerându-i să le dea blagoslovenie pentru cel mai potrivit. La 30 septembrie 1964, în aceeaşi zi când a binecuvântat şi tiparniţa, Arhiepiscopul le-a răspuns, sugerându-le un titlu pe care ei nu-l trimiseseră:

Dragă Gleb,

Domnul să vă binecuvânteze în al doilea an al lucrării Frăţiei şi al acţiunilor ei atât de necesare. Ar fi bine ca publicaţia pe care o plănuiţi să se numească „Cuvântul Ortodox”.

Cer binecuvântarea lui Dumnezeu asupra ta şi asupra tuturor membrilor Frăţiei.

Arhiepiscopul Ioan

Peste câteva săptămâni, Eugene şi Gleb au tipărit prima lor pagină la noua tiparniţă: una din învăţăturile duhovniceşti ale Sfântului Serafim din Sarov. Vi­sul lor de a publica o revistă ortodoxă devenea realitate, chiar dacă din punct de vedere financiar părea de neconceput.

„Visăm la o revistă, şi nu ne putem per­mite nici să plătim hârtia!” îi scria Eugene lui Gleb. „Totuşi dacă ne vom da si­linţa, Dumnezeu ne va binecuvânta”.

Eugene şi Gleb au avut mai multe discuţii îndelungate despre natura şi formatul revistei lor. Deşi erau de acord asupra scopului ei principal, de a pune la îndemâna vorbitorilor de engleză izvoarele credinţei ortodoxe, aveau păreri diferite asupra modului de prezentare. Dezacordul lor se centra asupra unei singure probleme: să includă sau nu imagini în revista lor, mai ales pe co­pertă. Gleb îşi imagina o revistă ilustrată, cu o ilustraţie diferită pe fiecare co­pertă, la fel ca minunatele reviste religioase din Rusia prerevoluţionară pe care le văzuse. Eugene, care nu avusese de-a face cu acele reviste, voia o copertă simplă, cu un logo standard şi fără ilustraţie, aşa cum au majoritatea revistelor savante. El era familiarizat cu unele dintre revistele teologice ortodoxe din vre­mea sa şi simţea că ele emană acelaşi duh al academiei moderne pe care îl lă­sase în urmă; socotea deci că revista Frăţiei trebuie să aibă o prezentare exterioară asemănătoare, dar să emane duhul evlaviei ortodoxe tradiţionale.

Discuţia dintre Eugene şi Gleb pe această temă a devenit tot mai aprinsă, până ce Gleb i-a arătat lui Eugene copii ale vechilor reviste ilustrate din Rusia pe care el le îndrăgea. Văzând acele reviste cu ilustraţiile şi fotografiile lor ce înfăţişau frumuseţea Sfintei Rusii, Eugene a înţeles faptul că ilustraţiile pot face mai viu pentru cititori duhul evlaviei ortodoxe. El a recunoscut că Gleb avea dreptate. Pentru primele numere ale revistei lor avea să tipărească el în­suşi toate copertele ilustrate.

Un alt avantaj al includerii ilustraţiilor era acela de a face revista mult mai accesibilă tinerilor. Iar revista, se gândea acum Eugene, putea nu doar să-i in­sufle pe tinerii idealişti care o citeau, ci şi să le dea prilejul de a lucra pentru o cauză înaltă. Iată ce scrie în Cronica sa:

Un anume tânăr obişnuia să-l ajute pe Eugene la tipărit după-amiaza, după orele de şcoală. Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, acelaşi om a venit să-l caute pe Eugene, dar a aflat că murise. Intrebat ce anume îl făcuse să-şi aducă aminte de Eugene în toţi aceşti ani, a răspuns că aceasta se datora faptului că Eugene credea în creştinism mai mult decât toţi cei întâlniţi de el înainte sau după aceea.

La 29 decembrie, Pr. Spiridon a ţinut o slujbă pentru noua aventură. Iată ce scria Eugene:

„Astăzi Părintele Spiridon a făcut o slujbă în magazi­nul nostru pentru inaugurarea revistei Cuvântul Ortodox. In scurta sa predică, a vorbit despre nevoia de a propovădui lumii adevărata Biserică a lui Hristos de azi, ca să se plinească negreşalnica prorocie a Scripturii… A mai vorbit şi de­spre însemnătatea propovăduirii în limba engleză, limba cea mai vorbită în lume. Intr-adevăr, răspunderea noastră este mare”.

Fraţii au pornit tipografia într-o cămăruţă din spatele magazinului, unde abia aveai loc să te mişti. Acolo au tipărit primele trei numere din Cuvântul Orto­dox, la mica presă de mână de care făcuse rost Eugene. Intrucât presa nu putea tipări decât o pagină o dată, fraţii trebuiau să treacă fiecare coală de hârtie prin presă de patru ori. Fiecare literă din metal era culeasă separat cu mâna, procedeu anevoios, cu care la început pierdeau o zi întreagă ca să culeagă o singură pagi­nă. Eugene culegea textul ziua întreagă şi apoi până noaptea târziu, când îl biruia somnul. Când venea Gleb, la sfârşit de săptămână, lucra şi el nonstop, până când adormea chiar pe podeaua magazinului. Duminica, cu totul istovit, trebuia să prindă autobuzul spre Monterey ca să ajungă la lucru în dimineaţa următoare.

La 14 martie 1965, după prima săptămână din Postul Mare, Eugene scria în Cronica sa:

„Astăzi, după praznicul Biruinţei Ortodoxiei, care a durat în Cate­drala din vecinătate până la 3:30, Pr. Spiridon a venit să ţină o slujbă de mul­ţumire pentru publicarea primului număr al revistei. Ce simţământ de bucurie ai când îţi petreci toată ziua în rugăciune! Pr. Spiridon a ţinut şi o scurtă pre­dică, subliniind importanţa lucrării noastre pentru răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu. Ieri am început tipărirea celui de-al doilea număr. De-acum înainte se pare că vor fi slujbe zilnice la Catedrală, ceea ce ar fi mare ajutor şi mângâ­iere pentru noi”.

După al treilea număr, fraţii au început să caute o presă de tipărit electrică şi au găsit una potrivită. în seara de 28 iunie Eugene nota: „Arhiepiscopul Ioan ne-a dat blagoslovenie pentru acest pas important şi ne-a încurajat”. Deşi tipă­ritul cu o tiparniţă electrică economisea ceva timp, întregul proces lua încă in­credibil de mult timp, fiindcă încă culegeau textul manual, literă cu literă.

„Pu­blicarea revistei”, scria Eugene într-o scrisoare, „este atât de dificilă, încât numai cu ajutorul lui Dumnezeu reuşim s-o scoatem la capăt”.

Insă laboriosul proces dădea revistei o calitate artizanală neegalată de meto­dele moderne rapide. Fiindcă nu mai făcuse aşa ceva, Eugene îşi dădea silinţa să înveţe toate chichiţele vechilor metode de tipărire. Datorită înzestrării artistice a lui Gleb, formatul fiecărui număr, deşi simplu, avea un aspect clasic, asemeni cărţilor din vremurile de demult. Citind revista, aveai impresia că ţii în mână ceva special, o adevărată nevoinţă a dragostei. Mulţi ani mai târziu, când activi­tatea Frăţiei s-a extins şi fraţii au început să-şi tipărească materialele prin metoda offset, numerele revistei au pierdut mult din fireasca demnitate şi frumuseţe.

Odată cu imensa sarcină a publicării revistei, Eugene nu a mai avut vreme să lucreze la Impărăţia omului şi împărăţia lui Dumnezeu. Prin Cuvântul Orto­dox, el ţintea acum să dea omului modern o viziune ortodoxă cu care să poată ajunge în împărăţia lui Dumnezeu. După cum avea să observe Gleb mult mai târziu, s-a dovedit până la urmă că acel magnum opus al lui Eugene nu avea să fie neterminata sa lucrare filosofică, ci chiar Cuvântul Ortodox care, prin cele peste o sută de numere încheiate de el înainte de a muri, alcătuia un compen­dium de scrieri ortodoxe extrem de bogat.

Elena Konţevici preţuia revista pentru ceea ce ea numea o presentation a ortodoxiei: faptul că nu includea pur şi simplu un talmeş-balmeş de materiale fară legătură, aflate la îndemână, ci prezenta cu grijă materiale relevante într-un context tradiţional care era şi accesibil cititorilor contemporani. Fraţii au reali­zat acest lucru amestecând materialele vechi cu cele moderne (inclusiv propri­ile scrieri), dar şi cu ajutorul notelor explicative şi al prefeţelor şi de asemenea prin numeroasele imagini.

Simţindu-şi nepriceperea şi lipsa de experienţă în editarea unei reviste ortodoxe, fraţii doreau să aibă pe cineva care să îi ferească de greşeli. „Nădăjduim ca Vlădica Ioan să fie cenzorul nostru permanent”, nota Eugene în octombrie 1964, la numai câteva zile după ce Arhiepiscopul Ioan dăduse nu­mele revistei. Fraţii i-au cerut Arhiepiscopului Ioan, în calitate de ierarh al lor, să aprobe în totalitate fiecare număr înainte de publicare. Nădăjduiau ca acest lucru să-i apropie mai mult de el, ca o răsplată pentru strădaniile lor misionare. Rezultatul însă nu a fost cel aşteptat.

Când Gleb i-a explicat ce conţine primul număr, înainte de a-l tipări, Arhiepiscopul Ioan şi-a dat aprobarea fară şovăire şi a spus apăsat: „Tipăriţi-l!” In­trebat apoi despre viitoarele numere, el le-a aprobat înainte ca fraţii să apuce măcar să-i spună ce cuprindeau.

Gleb era nedumerit. De ce oare nu voia Arhiepiscopul să verifice fiecare nu­măr, câtă vreme revista se publica în eparhia sa? Consternarea lui Gleb a sporit atunci când, după publicarea celui de-al cincilea număr, un cititor s-a supărat destul de tare din pricina unui articol scris de Eugene. Articolul, ţinând de sec­ţiunea „Ortodoxia în lumea contemporană”, se referea la discursul Papei Paul al Vl-lea la ONU, despre care am relatat altundeva. Exprimându-şi indignarea, ci­titorul a înapoiat numărul cu note scrise pe margine. Iată o revistă plină de como­rile credinţei ortodoxe, iar la sfârşit dai de un articol ce-l compară pe Papa cu Antihrist! Cine se credeau aceşti editori ca să facă asemenea afirmaţii grosolane despre un lider spiritual recunoscut în întreaga lume?

Răniţi de răspunsul atât de acid, fraţii i-au spus Arhiepiscopului Ioan cele întâmplate. Cum Eugene stătea şi se uita, Gleb l-a întrebat pe Arhiepiscop: „De ce nu aţi verificat numărul, ca să fi ştiut înainte de a-l tipări?”

Aflând ce anume cuprindea articolul cu pricina, Arhiepiscopul l-a privit cu atenţie în ochi pe Gleb.

„Nu-i aşa că ai urmat cursurile seminarului?”, l-a între­bat el.

„Da”, a răspuns Gleb. „Şi le-ai absolvit?”

„Da.”

„Nu-i aşa că l-ai avut îndrumător pe Preasfinţitul Averkie?” „Da.”

„Şi nu ai învăţat că în vremuri de restrişte fiecare creştin este răspunzător pentru întreaga creştinătate? Că fiecare mădular al Bisericii Ortodoxe este răs­punzător pentru întreaga Biserică? Şi că astăzi Biserica are duşmani şi este pri­gonită şi dinlăuntru şi din afară?”

„Da, am învăţat”, a confirmat Gleb.

Iată deci pentru ce, le-a spus în continuare Arhiepiscopul, în mod deliberat, nu s-a uitat peste fiecare număr al revistei lor. Dorea ca ei să fie răspunzători pentru ceea ce tipăreau. Dacă făceau greşeli, ei aveau să răspundă pentru ele înaintea lui Dumnezeu şi nu vor fi tentaţi să dea vina pe alţii. In vremuri ca acestea, zicea el, este crucial pentru păstrarea creştinismului ca lucrătorii orto­docşi să fie în stare să lucreze pentru Hristos, fără a depinde unii de alţii la fie­care pas. Este un lucru vrednic de laudă să fie creativi în ceea ce fac, fără a aş­tepta instrucţiuni amănunţite.

„Pe deasupra”, a încheiat Arhiepiscopul, „ceea ce ai scris în articol este în acord cu Arhiepiscopul Averkie şi, întâmplător, şi eu sunt de acord cu el”.

Indoielile fraţilor au fost biruite. Eugene a zâmbit de întorsătura luată, care, la urma urmei, se potrivea spiritului său de pionier american. De atunci, el şi cu Gleb şi-au luat întreaga răspundere. Deşi nu mai cereau ca totul să fie cercetat înainte de publicare, continuau să vină la Arhiepiscopul Ioan ori de câte ori aveau unele întrebări mai deosebite şi el le răspundea cu drag. Pentru răspunsu­rile la problemele teologice ce se puteau ivi le-a spus să-i scrie Arhiepiscopului Averkie, cu care era în acelaşi duh.

Astfel, în calitate de arhipăstor al lor, Arhiepiscopul Ioan le-a dat o marjă de libertate, dar i-a făcut să înţeleagă şi răspunderea implicată de acea libertate. Mai mult, el le-a arătat limpede că libertatea lor trebuie să rămână totdeauna în limitele ascultării faţă de Biserica Ortodoxă şi de Tradiţia ei, prin sfaturile pri­mite nu numai de la el, ci şi de la alţi părinţi în care avea încredere.

Intr-o scrisoare scrisă la câţiva ani după adormirea Arhiepiscopului Ioan, Eugene îşi aducea aminte de felul în care sfântul ierarh îi învăţa pe cei ce lu­crau în Biserică acest principiu al libertăţii şi al responsabilităţii:

„Una este principiul, care rămâne acelaşi; dar este în firea omului să adauge principiilor anumite prejudecăţi pur idealiste despre oameni, ceea ce poate duce la eşec. Iar aceasta se aplică mai ales episcopilor, conducătorii Bisericii, în zilele noastre de declin general în Biserică nu trebuie aşteptat prea mult de la ei. Deşi le dăm toată cinstirea cuvenită, respectul şi ascultarea, trebuie să fim realişti şi să recunoaştem că (în afara unor cazuri foarte rare) ei nu sunt în stare să slujească drept călăuzitori personali şi, cu atât mai puţin, pentru convertiţi. Singura excepţie deosebită de la această regulă generală, Vlădica Ioan, căruia credem că i te poţi încredinţa pe deplin, şi-a făcut o regulă din a nu lua ucenici, ci mai curând de a încuraja nevoinţele independente în interiorul Bisericii, cu condiţia creşterii şi sfătuirii reciproce în tradiţia ortodoxă. De multe ori, noi înşine ne-am dus să-i cerem blagoslovenie pentru tot felul de lucruri, de pildă pentru cumpărarea unei piese noi la maşina de tipărit, iar răspunsul său a fost întotdeauna acelaşi: Nu ştiu nimic despre tipar. Judecaţi voi înşivă ce aveţi ne­voie, cumpăraţi dacă puteţi, iar Dumnezeu vă va binecuvânta osteneala. Dacă ceea ce faceţi e plăcut lui Dumnezeu, va spori; dacă nu, Dumnezeu va pune asemenea piedici în calea voastră încât nu veţi mai putea înainta“.

Erau şi alte căi prin care Arhiepiscopul Ioan îi învăţa pe fraţi că fiecare creş­tin trebuie să fie răspunzător de sine. El stăruia, de pildă, să plătească ori de câte ori lua un exemplar din Cuvântul Ortodox.

„Dar Vlădica, sunteţi episcop!” obiectau fraţii. „Luaţi gratis câte vreţi!”

„Nu, nu, nu”, zicea Arhiepiscopul Ioan cu un zâmbet, scoţând monedele din buzunăraşul său şi dându-le. „Este munca voastră, şi eu o sprijin”.

(extras din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose” de Ierom. Damaschin, Editura Sophia, Bucuresti, 2005)

Legaturi:

• PARINTELE SERAFIM ROSE (2 septembrie) – MODEL DE MARTURISIRE “POZITIVA” A CREDINTEI, IN DUHUL AUTENTIC ORTODOX
• Sfantul Serafim Rose (2 sept.) – Cautatorul Adevarului pana la capat si cu orice pret
• Din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”: ADEVARUL CA PERSOANA (cap. 13)
• Din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”: Influente timpurii (cap. 16)
• Din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”: LUMEA ACEASTA TREBUIE SA SE SFARSEASCA (cap. 17)
• CUVIOSUL SERAFIM ROSE (†2 SEPTEMBRIE 1982) si “noii inchinatori ai Americii”
• Cuv. Seraphim Rose: DESCOPERIREA LUI DUMNEZEU IN INIMA OMULUI
• CUVIOSUL SERAPHIM ROSE DESPRE RAPORTAREA LA DUHOVNICI SI LA AUTORITATILE DUHOVNICESTI SI DESPRE CALAUZIRE
• Sfantul Serafim Rose: INNOIREA DUHOVNICEASCA NU VINE DE LA SINE!
• Parintele Serafim Rose - singuratate si indoieli pe calea cea stramta, imparateasca
• Cuv. Seraphim Rose: “Cerule! Ce se intampla cu oamenii?…” - PUR SI SIMPLU ACTUAL! (I)
  
• Parintele Seraphim si chemarea la convertire adevarata pentru crestinii fierti care suntem
• “O ORTODOXIE LAICA, DAR CARE NU E LUMEASCA…” sau: Cum putem aduce mireasma pustiei in lume?

Vezi si:

• PRIETENIA DUHOVNICEASCA – de Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard
• Duhul ascultarii in relatiile fratesti
• Taina prieteniei sau ZIDUL INTARIT AL UNIMII IN HRISTOS versus “taina dezbinarii”

Teologia dincolo de mode

(fragment)

Propovaduirea Apostolilor si invataturile Parintilor Bisericii, o credinta au pecetluit, care si haina adevarului purtand, cea tesuta din bogoslovia cea de sus, drept indrepteaza si slaveste taina cea mare a bunei-cinstiri. (Condacul Sfintilor Parinti de la al Saptelea Sobor de la Niceea)

In vremurile ce ne stau inainte, diavolul se va folosi de orice pri­lej pentru a-i face pe adevaratii crestini ortodocsi sa se manie unii pe altii pentru pricini mari si (mai cu seama) mici. Va trebui sa ne silim sa nu muscam momeala. (Parintele Serafim Rose, 1974)

In anul 1976, la o luna dupa cea de-a zecea pomenire a adormirii Arhiepiscopului Ioan, Parintele Serafim a tinut o cuvantare inaintea fratilor despre ceea ce el numea „caracteristica principala” a teologiei Arhiepiscopului Ioan [Maximovici, n.n.], adica libertatea.

„Este cu totul cufundat in traditia ortodoxa“, spunea Parintele Serafim, „si este el insusi un izvor de adevarata teologie ortodoxa. Nu are nici un fel de influenta straina sau vreo supra-accentuare a unei parti a traditiei pricinuita de o anume controversa. [...] Cel mai insemnat lucru pe care il invatam din scrierile sale este acesta: in teologie, sa ramai deasupra nivelului controverselor. Orice scriere a Arhiepiscopului Ioan am cerceta, fie ca e o predica sau un articol mai lung, vedem ca nu se afla in ea absolut nici o controversa. Chiar si atunci cand combate pe cineva, ca de pilda pe Parintele Serghie Bulgakov, si este nevoit sa arate unde citeaza eronat din Sfintii Parinti si unde invatatura lui nu este ortodoxa – ei bine, nici macar acolo nu lasa impresia ca ar polemiza, precum teologii nostri academici. Dimpotriva, este cat se poate de linistit. Exista o anume invatatura a Parintilor – iar el o prezinta; iar acolo unde Parintele Serghie Bulgakov se abate de la ea, el arata abaterea. Cuvintele sale sunt convingatoare nu in virtutea argumentatiei logice, ci mai degraba prin felul cum prezinta invatatura patristica in textele ei originale.

Unii dintre cei ce frecventeaza scolile de tip academic se bucura cand «dovedesc» ca cineva a luat-o razna si sunt «triumfatori». Este ca o bataie intre liceeni. Arhiepiscopul Ioan era mai presus de aceste lucruri, aratand calm si limpede care este adevarata invatatura a Bisericii si nu se tulbura pentru niste amanunte. Libertatea aceasta a duhului sau teologic este foarte importanta pentru noi [...]

Pentru Arhiepiscopul Ioan, invatatura Bisericii era in primul rand ceea ce citim in Condacul Sfintilor Parinti: ceva «tesut din bogoslovia cea de sus». Ea vine de la Dumnezeu; are o cu totul alta mireasma; nu este pur si simplu ceea ce citesti in carti. Cele citite in carti te ajuta si este bine sa le inveti. Insa trebuie sa avem in vedere ca mai presus de aceasta este o teologie ce vine de sus, de la Dumnezeu.

Iata de ce Arhiepiscopul Ioan ne aduce atata insuflare noua celor de astazi si ne da pilda sa nu ne amestecam in maruntisuri, in controverse marunte, ci sa tinem minte ca teologia este ceva ce vine de sus, de la Dumnezeu. El insusi fiind de fata zi de zi la dumnezeiestile slujbe, folosea in primul rand acest izvor pentru prezentarea teologiei. Poate ca, mai mult decat oricare alt teolog al vremurilor noastre, el citeaza din slujbele Bisericii, caci pentru el teologia nu insemna lectura unor carti si scrierea unor lucruri scoase din ele, ci insemna in primul rand absorbirea invataturii Bisericii din slujbe. Iata de ce din lucrarile sale lipseste atitudinea de controversa, de polemica, chiar si atunci cand dovedeste ce este corect si ce este gresit“.

Vorbind despre duhul teologic al Arhiepiscopului Ioan, Parintele Serafim descria, fara indoiala, exemplul pe care el insusi sa straduise sa il urmeze. Pe masura trecerii anilor petrecuti la manastire, incepuse sa-si schimbe tonul scrierilor despre chestiuni bisericesti contemporane, indepartandu-se mult de tonul accentuat polemic pe care-l adoptase in primii sai ani de zelotism. Schimbarea s-a petrecut treptat si subtil, dar un punct de cotitura mai clar se poate vedea in anul 1976, anul cand Parintele Serafim oferea si observatiile mai sus despre scrierile Arhiepiscopului Ioan. Era anul, sa ne amintim, cand problemele provocate de zelotismul „supercorect” ajunsesera la culme: perioada de multa suferinta pentru Parintele Serafim, cand si-a dat seama ca primele sale articole „zelotiste” dadusera nastere unui monstru. Insa suferinta a adus cu ea si mai multa smerenie si maturitate in credinta. Privind la ceea ce ajunsese factiunea supercorectilor, macinata de necontenite lupte, a vazut ceea ce nu dorea sa devina; a vazut ca inasprirea tonului impotriva celor din Biserica, oricat de „dreapta” ar fi fost cauza, este cel mai adesea contraproductiva. In articolul sau intitulat „Calea Imparateasca”, scris in 1976, observa:

„Din nefericire, se intampla uneori, mai ales in toiul unei controverse, ca pozitiile ortodoxe in principiu sanatoase sa fie exagerate intr-o anumita latura si, astfel, sa se creeze in anumite minti impresia cu totul gresita potrivit careia cauza adevaratei Ortodoxii de astazi este un fel de «extremism», un fel de «reactie a aripii de dreapta» fata de predominanta directie «de stanga» urmata de intai-statatorii Bisericilor Ortodoxe”.

Avand in vedere aceste lucruri si avand in vedere smeritoarele raspunderi si provocari pe care preotia le-a adus in viata sa, era cat se poate de firesc ca scri­erile Parintelui Serafim sa-si schimbe tonul. El insusi era constient de aceasta schimbare. Intr-o scrisoare din 1981, comentand unele articole din Cuvantul Ortodox (mai ales pe cele privind Patriarhia Moscovei), observa „o imblanzire a tonului nostru” si ca „episcopii nostri ne-au spus ca prefera acest gen de abordare”. Intr-o alta scrisoare, adresata redactorului unei publicatii ortodoxe din Anglia, scria:

„Dumnezeu ne-a dat talantul libertatii, iar noi, cei care avem putinta sa ne miscam, sa scriem si sa tiparim, avem obligatia de a-i insufla pe cei pe care putem cu adevarata Ortodoxie a inimii. Nu am nimic impotriva cate unui articol «polemic» pe ici pe colo (articolele dvs. din ultimul numar erau foarte bune) – insa textele de acest fel ar trebui sa fie numai incidentale in raport cu lucrurile mult mai insemnate care se spun si care ar trebui sa aiba un ton de compasiune, mai presus de simpla polemica si iritare“.

Parintele Serafim se ferea de asemenea sa se implice in controverse publice prelungite, cu nesfarsitele lor replici si auto-justificari. Atunci cand vedea ca ortodoxia ce-i fusese predata era atacata, de obicei, scria un singur articol in apararea ei, asa cum facea si Arhiepiscopul Ioan, si se rezuma la atat. Asa cum am vazut, el nu a miscat nici macar un deget atunci cand criticul cartii Sufletul dupa moarte a ridicat armele impotriva lui, adresandu-i o sarcastica „Scrisoare deschisa”; si astfel controversa starnita de acel critic s-a stins pana la urma de la sine. Un an mai tarziu a aparut o alta ocazie de controversa teologica publica, atunci cand Parintele Serafim a aflat ca un preot tinand de factiunea supercorecta intentiona sa publice o carte de Dr. Kalomiros despre creatie si evolutie, in care sa includa fragmente din corespondenta dintre Dr. Kalomiros si Parintele Serafim. Oamenii faceau deja fotocopii ale acestei co­respondente, pe care Dr. Kalomiros o difuzase in pofida dorintei exprese a Parintelui Serafim. Incercand sa inabuse in fasa orice fel de controversa, Parintele Serafim i-a scris preotului respectiv:

„Sunt absolut impotriva publicarii corespondentei mele cu Dr. Kalomiros pe aceasta tema, publicare pe care o vad doar ca pe o incercare de a pricinui noi dispute intre crestinii ortodocsi si de a semana discordie in turma cea mica a lui Hristos. A fost deja prea mult si nu este nevoie sa mai punem iarasi paie pe foc, [...] Singura mea preocupare este aceea de a evita inutile certuri publice intre membrii aceleiasi Biserici Ortodoxe”.

Cand i se cerea sfatul, Parintele Serafim cauta sa impace disputele in care nu era direct implicat. In 1979 a inceput sa primeasca scrisori despre un razboi personal ce se purta intre doua manastiri ortodoxe din America. Egumenul uneia dintre manastiri avea crize emotionale si incepuse sa aiba serioase pro­bleme cu inima, din pricina ca intai-statatorul altei manastiri ii pusese la indoiala credibilitatea, pretinzand ca-i stie „adevaratul” trecut. Prima manastire an­gajase un avocat spre a o da in judecata pe cealalta pentru „distrugerea reputatiei”, in cazul in care s-ar fi putut strange destule probe de calomnie in public. Cand manastirea i-a trimis Parintelui Serafim un articol care lua apararea egumenului lor, Parintele Serafim i-a sfatuit pe calugari „sa renunte a se lupta la acest nivel de controversa“.

„Singura noastra nadeide de a purifica atmosfera“, spunea el, „este sa ne ferim de orice controversa pe cat este cu putinta, sa ne ridicam deasupra ei cat putem, sa ne indreptam privirea spre cele de sus si sa nu ne lasam distrasi de cele de jos. Usor de zis, dar greu de facut – insa merita efortul”.

Tot in 1979, cand un misionar ortodox i s-a plans de afirmatiile si scrierile unor episcopi, Parintele Serafim i-a spus ca

„cel mai bun lucru este sa «uitati»”.

„Toate aceste lucruri”, continua el, „alcatuiesc un trist fundal pentru truda noastra ortodoxa – aici aveti dreptate. Insa va rog sa ascultati aceste cuvinte: Nu putem ingadui ca atitudinile noastre, insuflarea si truda noastra misionara sa-si ia tonul de la acesti factori negativi: trebuie ca noi insine sa generam o perspectiva pozitiva care sa ne insufle atat pe noi insine, cat si pe ceilalti”.

Cautand sa identifice motivele controverselor bisericesti actuale, Parintele Serafim scria:

„este ceva legat, intr-un fel sau altul, de marea pro­blema a Ortodoxiei din ziua de azi (atunci cand cauta sa fie serioasa si credincioasa traditiei): prea mult calcul si prea putina inima. Am vazut aceasta si la [...] preotii care urmeaza «linia bostoniana», si la numerosi convertiti; dar ce sa mai spun de altii – o vad si la mine, este parte din aerul pe care-l respiram in vremurile noastre «luminate» si orientate spre minte”.

Iar altundeva scria:

„Trebuie sa fie mai multa inima in Ortodoxia noastra si mai putina «logica de tip canonic», care duce la discordie si la schisma“.

Pentru a vedea un altfel de ton predominand in Biserica, Parintele Serafim se straduia sa propovaduiasca ceea ce el numea „Evanghelia ortodoxa pozitiva”. In anul 1978 a scris un lung eseu despre Fericitul Augustin care, spunea el, era

„o incercare in aceasta directie – aceea de a corecta partialitatea unora dintre «expertii teologi», fara a starni insa o batalie, ci aducand in prim plan virtuti crestine obisnuite, precum cumpatarea, iertarea, toleranta [ingaduinta, n.n.] etc. – care ade­seori sunt pierdute din vedere atunci cand punem accentul exclusiv pe «corectitudine»” .

El spunea ca nadajduieste ca eseul sau, intitulat „Locul Fericitului Augustin in Biserica Ortodoxa“, sa-l scoata pe Augustin din rolul de tap ispasi­tor pentru teologii academisti de astazi,

„ajutandu-ne astfel pe noi toti sa vedem slabiciunile lui si ale noastre intr-o lumina ceva mai limpede – caci, intr-o ma­sura surprinzator de mare, slabiciunile lui sunt foarte apropiate de ale noastre” .

Dupa cum s-a mentionat mai sus, exagerarile teologice ale Fericitului Augustin nu erau mult deosebite de erorile unui ierarh mult mai apropiat de noi, Mitropolitul Antonie Hrapovitki. La fel cum Arhiepiscopul Ioan cautase odinioara sa evidentieze latura buna a Mitropolitului Antonie si sa-i indrepte cu blandete invatatura, tot asa proceda si Parintele Serafim cu Fericitul Augustin. Iata ce spunea si Sf. Fotie al Constantinopolului, citat de Parintele Serafim:

“Nu luam ca invatatura acele locuri unde ei s-au abatut, ci imbratisam oamenii” .

Aparut mai intai in Cuvantul Ortodox, eseul Parintelui Serafim s-a publicat postum si in volum, in colectia „Texte teologice ortodoxe” a editurii St. Herman Brotherhood. In duhul Arhiepiscopului Ioan, colectia urmarea sa prezinte invataturile pozitive ale Bisericii, ca o contracarare nepolemica a devierilor teologice moderne.

Parintele Alexei Young, in introducerea la studiul despre Augustin publicat la un an de la moartea Parintelui Serafim, amintea urmatoarele:

„In viata perso­nala, Parintele Serafim se ferea cu tot dinadinsul de orice controversa sau tulburare. Ori de cate ori patimile pareau gata sa se dezlantuie, dorea sa fie cat mai departe. Este deci o ironie ca acest calugar pasnic a gasit necesar nu o data sa se pronunte raspicat (prin cuvantul tiparit) intru apararea vreunui «dezmostenit al soartei». «Dezmostenit al soartei» era orice persoana sau orice lucru din Biserica ce ii parea ca este tratat nedrept, fara milostivire, cu aroganta, in mod necinstit sau pus sa slujeasca interesele unei politici meschine.

(extras din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose” de Ierom. Damaschin, Editura Sophia, Bucuresti, 2005)

Sa recitim impreuna despre… CUGETUL PARINTILOR, CUGETUL SI DUHUL BISERICII

” (…) Fiind un fiu devotat al Parintilor din vremurile mai recente (Ignatie Briancianinov, Teofan Zavoratul, Paisie Velicikovski etc.) si din vremea sa (incepand cu Arhiepiscopul Ioan), Pr. Serafim a devenit un adevarat fiu al celor din vechime. Fiind o veriga a predaniei, s-a facut el insusi un transmitator al vechii intelepciuni patristice in zilele noastre. Si, iarasi, nu fiindca stia ce a spus cutare sau cutare Sfant Parinte despre una sau alta, ci fiindca s-a facut cu adevarat de un cuget si un suflet cu ei.

Din cele aratate pana acum, putem intelege cateva dintre calitatile care l-au facut sa reuseasca acolo unde altii nu au putut:

1. Moartea fata de lume. Acest element, legat de noblete si suferinta, s-a dezvoltat la Pr. Serafim din adolescenta pana la viata din pustie, cand a inceput sa traiasca cu adevarat precum Sfintii Parinti. In anii de dinaintea convertirii simtise cat de goala este aceasta lume si stia ca toate sunt desertaciune (Ecl. 1, 2). De aceea nu s-a ingrijit sa tina pasul cu modele intelectuale ca sa fie auzit si respectat de catre lume. Cand dadu peste o invatatura patristica ce era in mod clar in raspar cu spiritul vremii, cu predilectiile, filozofiile sau modelele teoretice ale stiintei contemporane, nu se temea sa o infatiseze in toata puritatea ei. Straduindu-se sa faca invatatura accesibila oamenilor din zilele sale, nu incerca totusi niciodata sa o dilueze, sa o atenueze sau s-o prezinte intr-un mod vag, spre a o face pe gustul oamenilor. El scria ca trebuie sa traim dupa acea invatatura “chiar daca stim ca facand astfel vom pierde bunavointa lumii acesteia si vom fi exclusi din ea“.

2. Discernerea vremurilor. Pr. Serafim a patruns filozofia nihilista a acestor vremuri, i-a inteles radacina si esenta. Stia ca toti sunt afectati de ea, inclusiv el insusi, si numai astfel a reusit sa o depaseasca. Alti purtatori de cuvant ai ortodoxiei au ramas victimele acestei subtile conditionari mentale a modernitatii, tocmai fiindca nu au reusit sa o recunoasca in ei insisi.

3. Smerenia.

“Trebuie sa mergem catre Sfintii Parinti”, scria Pr. Serafim, “ca sa ne facem ucenicii lor, ca sa primim invatatura acestei vieti, mantuirea sufletului… Vom afla adevarata calauzire de la Parinti invatand smerenia si neincrederea in desarta si lumeasca noastra intelepciune, pe care am supt-o o data cu aerul acestor vremuri cumplite, si increzandu-ne in cei ce au placut lui Dumnezeu si nu lumii. Vom afla in ei adevarati parinti, atat de trebuinciosi in zilele noastre cand dragostea multora s-a racit (Mt. 24, 12) – parinti al caror singur tel este acela de a ne duce pe noi, copiii lor, la Dumnezeu si la Imparatia Sa cea cereasca, unde ne vom preumbla si vom sta de vorba purura cu acesti ingeresti, intru negraita bucurie”.

4. Dragostea. Un fiu iubitor si devotat nu va avea niciodata atitudinea unuia care “stie mai bine” decat cei ce l-au nascut. Dupa cum si-a dat seama Pr. Serafim, aceasta atitudine de “a sti mai bine” este principala piatra de poticnire ce ii impiedica pe oameni sa patrunda cu totul in duhul Parintilor, in duhul Ortodoxiei. Este o capcana creata de cugetul rationalist apusean care trebuie sa calculeze cat este de credibil un lucru inainte de a-l putea accepta. Respingand acest demers intelectual rece, Pr. Serafim a cautat sa creada in ortodoxia Parintilor asemeni unui copil, cu nevinovatie si sinceritate. Avea o evlavie de copil, pe care si-a dobandit-o cu dinadinsul, fiindca voia ceva autentic. Stia ca simplitatea inimii este starea fireasca a crestinilor, a celor mai profunzi si iscusiti Sfinti Parinti. Cu timpul a ajuns sa-si dea seama ca singura nadejde pentru crestinii ortodocsi de azi (si mai ales a convertitilor) era aceea de a-si darui inima, de a veni la credinta cu o astfel de dragoste incat sa nu respinga ceva din Ortodoxie numai fiindca mintea – plina de prejudecatile modernitatii – nu poate sa accepte imediat.

“Poate exista un intreg domeniu care sa ne starneasca confuzie la Sfintii Parinti”, spunea el, “de aceea, trebuie sa-i abordam nu cu obisnuita minte rationalista, ci sa incercam sa ne ridicam mintea la un nivel mai inalt; iar calea catre aceasta este prin inmuierea inimii, facand-o mai flexibila“.

5. Realismul. Pr. Serafim a inteles foarte bine nevoia unei aplicari corecte a scrierilor Sfintilor Parinti la conditiile de viata ale fiecaruia. Intr-o serie de articole despre felul cum trebuie si cum nu trebuie cititi Parintii el vorbea despre invatatii rationalisti si convertitii fara experienta care

“nu se folosesc duhovniceste de Parinti, ci doar isi sporesc mandria de <<a sti mai bine>> despre ei decat oricine altcineva sau, si mai rau, incep sa urmeze povetele duhovnicesti din scrierile lor fara o suficienta pregatire si fara o indrumare duhovniceasca“.

Folosindu-se de o multime de citate patristice, Pr. Serafim explica cat de usor pot cadea oamenii in inselare, socotindu-se vrednici de descoperiri, vedenii si asa mai departe.

“Trebuie sa mergem catre Sfintii Parinti”, scria el, “cu smerita intentie de a incepe viata duhovniceasca cu cel dintai pas si nici macar sa nu visam a atinge acele inalte stari duhovnicesti aflate cu totul mai presus de noi... Trebuie sa tinem minte ca scopul citirii Sfintilor Parinti nu este acela de a ne da vreo <<desfatare duhovniceasca>> sau de a ne intari in propria dreptate, cunoastere superioara sau <<contemplativa>>, ci doar de a ne ajuta pe calea lucrarii virtutii... Va trebui sa ajungem la aceasta lectura in mod practic, ca sa ne folosim cat mai mult de ea”.

6. Durerea inimii. In aceasta se afla ultima si cea mai insemnata cheie cu care Pr. Serafim a intrat in cugetul Parintilor. In scrierile patristice , “durerea inimii” se refera, in general, la o elementara suferinta launtrica, la purtarea unei cruci launtrice pe calea urmarii lui Iisus Hristos, ca si la duhul zdrobit cu strapungere de inima.

“Suferinta“, afirma Pr. Serafim, “este realitatea conditiei umane si inceputul adevaratei vieti duhovnicesti“.

De la Arhiepiscopul Ioan, cel ce cu adevarat s-a rastignit pe sine in aceasta viata, Pr. Serafim a invatat si care sunt roadele ei. Folosita cum se cuvine, suferinta poate curati inima, iar cei curati cu inima… vor vedea pe Dumnezeu (Mt. 5, 8).

“Abordarea corecta“, scria Pr. Serafim, “se afla in inima care incearca sa se smereasca pe sine, si care pur si simplu stie ca sufera si ca exista un adevar mai inalt ce poate nu doar sa ajute aceasta suferinta, ci o poate trece si intr-o dimensiune cu totul diferita“.

Dupa Marcu Pustnicul (sec. al V-lea),

“Pomenirea lui Dumnezeu este durerea inimii, rabdata pentru buna-cinstire. Iar tot cel ce uita pe Dumnezeu cauta placerea si nesimtitor se face”.

Iar dupa cuvintele Sfantului Varsanufie cel Mare din Egipt, ale carui sfaturi au fost traduse in engleza de Pr. Serafim, “orice dar se primeste prin durerea inimii“.

Pe langa sensul general, “durerea inimii” are si un sens literal in scrierile Parintilor, caci atunci cand inima este concentrata in rugaciunea fierbinte catre Hristos ea poate intr-adevar sa doara. Asa cum nota Pr. Serafim, in terminologia patristica “inima” nu inseamna doar “simtamant”, ci “un lucru mult mai adanc – organul care cunoaste pe Dumnezeu“. Inima este atat duhovniceasca cat si trupeasca: duhovniceste, ea este centrul fiintei umane, identificandu-se cu nous-ul (mintea); iar trupeste este organul unde nous-ul isi afla tainicul loc de salasluire. Concentrandu-se in inima trupeasca, nous-ul striga catre Mantuitorul, si acest strigat din inima, nascut din durere si deznadejde, dar cu nadejde in Dumnezeu, face sa se pogoare harul dumnezeiesc. Acest lucru se vede in special in practica ortodoxa a Rugaciunii lui Iisus. Cand ne vom apropia de Rugaciunea lui Iisus cu simplitate, spune Staretul Paisie Aghioritul (1994),

“vom fi in stare sa o repetam de multe ori, iar inima va simti o dulce durere si Hristos Insusi va revarsa dulcea Sa mangaiere inlauntrul inimii noastre”.

“Invatatura patristica despre durerea inimii”, scria Pr. Serafim, “este una dintre cele mai importante invataturi pentru zilele noastre, cand se pune accent in mod excesiv pe cunoasterea mentala, in detrimentul unei dezvoltari corecte a vietii emotionale si duhovnicesti…

Lipsa acestor experiente esentiale este raspunzatoare in primul rand pentru diletantismul, trivialitatea si lipsa de seriozitate in studierea curenta a Sfintilor Parinti in ziua de azi; fara ea, nu poti aplica invataturile Sfintilor Parinti la propria viata.

Poti ajunge la cel mai inalt nivel de intelegere mentala a invataturii Sfintilor Parinti, poti avea la degetul mic citate din Sfintii Parinti despre orice subiect cu putinta, poti avea <<experiente spirituale>> ce par a fi chiar cele descrise in cartile patristice, poti chiar sa cunosti perfect toate capcanele in care se poate cadea in viata duhovniceasca, si totusi, fara durerea inimii, nu poti fi decat un smochin neroditor, un plictisitor <<stie-tot>> care este totdeauna <<corect>>, sau un adept al tuturor experientelor <<harismatice>> din ziua de azi care nu cunoaste si nu poate transmite adevaratul duh al Sfintilor Parinti”.

• Cititi integral la:

PARINTELE SERAPHIM ROSE NE ARATA DE CE ESTE NECESAR SI CUM PUTEM SA DOBANDIM “CUGETUL PARINTILOR”

Legaturi:

• INIMA INDURERATA
• Fericitul Seraphim Rose: CUM SA CITIM PE SFINTII PARINTI?
• Sfantul Paisie de la Neamt despre IMPORTANTA CITIRII CARTILOR DUHOVNICESTI, A SCRIERILOR SFINTILOR PARINTI
• FERICITUL SERAPHIM ROSE despre Ortodoxia milei lucratoare si a durerii inimii VS. “super-ortodoxia” celor cu inimile reci si inraite (MERITA RECITIT!)
• Cuviosul Serafim Rose despre ispitele nou-convertitilor sau cum se poate pierde harul la cei ravnitori
• Cuv. Seraphim Rose: DESCOPERIREA LUI DUMNEZEU IN INIMA OMULUI
• CUVIOSUL SERAFIM ROSE - “UN OM AL INIMII”
• CUM INCEPE INSELAREA SAU IN CE FEL ORICARE DINTRE NOI IL POATE VINDE PE HRISTOS
• Ravna fara socotinta sau boala “supercorectitudinii”
• Ortodoxia confortabila si inchipuita sau despre ispitele generatiilor rasfatate
• Cuv. Seraphim Rose: “Cerule! Ce se intampla cu oamenii?…” - PUR SI SIMPLU ACTUAL! (I)
• Cuv. Seraphim Rose si lectia esentiala a discernamantului – PUR SI SIMPLU ACTUAL! (II)
• DESPRE “SECTARISMUL ORTODOX” SI INSELAREA “DREPTILOR” HIPERCRITICISTI. Pur si simplu actual (III)
• CUVIOSUL SERAPHIM ROSE IN “JUNGLA ZELOTISMULUI”
• CUVIOSUL SERAFIM ROSE DESPRE SEMNUL RACIRII INIMII. Cum “ajuta” galceava teoretica a calendarului la denaturarea credintei
• “O ASTFEL DE „CORECTITUDINE” VA PRODUCE MEREU NUMAI SCHISME si in cele din urma ajuta numai miscarea ecumenica…”
• Parintele Serafim Rose – singuratate si indoieli pe calea cea stramta, imparateasca
• Iara si iara… PERFUZII VITALE PENTRU INCERCARILE VREMURILOR
• SFANTUL SERAFIM ROSE SI PRIVIREA ATINTITA SPRE PATRIA CEREASCA
• “O ortodoxie laica, dar care nu e lumeasca…” sau: Cum putem aduce mireasma pustiei in lume?
• Sfaturi parintesti de folos exceptional si pentru noi de la Cuviosul Serafim de la Platina
• CUVIOSUL SERAPHIM ROSE: NU PUTEM CITA CANOANE UNUI OM CARE SE INEACA. Supercorectii, Patriarhia Moscovei si cazul dramatic al pr. Dimitrie Dudko
• Cuviosul Serafim Rose: “In ce stramta camasa de forta a logicii vor sa ne sileasca sa intram…” – ULTIMUL CONFLICT AL PARINTELUI SERAPHIM CU GRUPAREA ZELOTISTA
• Parintele Arsenie Muscalu despre formarea duhovniceasca in vremea noastra
• Teologul Jean-Claude Larchet despre pericolele antihristice ale SPIRITUALITATII SI TEOLOGIEI FARA HRISTOS, FARA SFINTII PARINTI SI FARA VIATA
• VIAŢA DUSA URMĂRIND SFATURILE DUHOVNICEŞTI
• Sfantul Ignatie Briancianinov despre diverse forme de INSELARE si despre cauza lor esentiala: lipsa pocaintei, a inimii infrante (2). AVIZ CELOR CARE CAUTA IN RUGACIUNE TRAIRI INALTE SI “EVOLUTIE SPIRITUALA”

„O mare primejdie a vremurilor noastre şi a mişcării celor ce vin la Ortodoxie este ceea ce am putea numi, într-un limbaj mai puţin academic, fenomenul «maimuţoilor duhovniceşti» - oameni care sunt ortodocşi în exterior, ba chiar se şi mândresc pentru că sunt foarte corecţi în ortodoxia lor, însă în adâncurile lor nu sunt schimbaţi cu adevărat, nu sporesc în ortodoxie, rămânând în mare măsură tributari lumii moderne, care îşi are rădăcinile în anticreştinism. Pentru că nu sporesc, aceştia nu văd cât de profund este conflictul dintre adevărata Ortodoxie şi lumea pe care ei nu au lăsat-o în urmă. În opoziţie cu aceasta, o convertire la adevărata Ortodoxie trebuie să fie totală; trebuie să schimbe tot ceea ce faci, felul cum priveşti lucrurile, cum valorizezi tot ceea ce ţi se întâmplă în viaţă. Altfel, ortodoxia nu va fi decât o altă sectă, deosebindu-se doar în exterior de alte secte precum a mormonilor, de pildă. (…) Poziţia noastră poate fi deosebit de precară, chiar dacă adoptăm postura de «ortodox fundamentalist» care stă în colţul lui, zicând: «Asta cred şi orice altceva este rău». Este o poziţie cât se poate de nerealistă, pentru că trebuie să ai contact cu lumea: copiii voştri merg la şcoală, voi citiţi ziare, vă întâlniţi cu oameni ce cred lucruri diferite sau chiar cu ortodocşi care nu ştiu prea bine ce cred. Dacă nu sunteţi conştienţi de ceea ce se petrece, ortodoxia voastră va fi molipsită, fără ca măcar să băgaţi de seamă, de tot felul de idei moderne. Veţi ajunge să mergeţi la biserică duminica, iar restul săptămânii să trăiţi după standarde diferite, ceea ce este un adevărat dezastru…“.

Un curs de supravieţuire ortodoxă

Principala trăsătură caracteristică a gândirii ortodoxe este aceea că ea nu urmăreşte să aranjeze concepte separate în funcţie de cerinţele credinţei, ci mai curând să înalţe raţiunea însăşi deasupra nivelului obişnuit să caute să înalţe însăşi obârşia înţelegerii, înseşi mijloacele gândirii, până la a se învoi bucuros cu credinţa. (Ivan Kireievski)

In vara anului 1975, ca să le dea închinătorilor o temelie ortodoxă, părinţii au ţinut un curs de trei săptămâni, pe care l-au numit „Academia Teologică Noul Valaam”, după aşezământul făcut de Sf. Gherman în Alaska. Cursul a fost urmat de patru tineri aflaţi la vârsta studenţiei, toţi convertiţi. Tocmai de aceea Părintele Gherman a ţinut un cuvânt inaugural în care îi îndemnă să nu devină „convertiţi nebuni”, ci să primească Ortodoxia în chip deplin.

In săptămânile ce au urmat, Părintele Gherman a vorbit despre teologia pastorală şi despre literatură „foarte desluşit”, după cum nota Părintele Serafim într-o scrisoare; iar Părintele Serafim a ţinut o serie de prelegeri aprofundate referitoare la evoluţia gândirii occidentale de la Marea Schismă până în prezent. La cererea obştii din Etna, prelegerile Părintelui Serafim au fost înregistrate, totalizând peste şaptesprezece ore de înregistrare. Pentru toate aceste întâlniri, Părintele Serafim alcătuise planuri detaliate, punând ordine în vasta cercetare istorică şi filosofică pe care o făcuse pentru “Împărăţia omului şi împărăţia lui Dumnezeu”. Erau roadele cercetărilor sale timpurii, dar şi ale bogatei sale experienţe de creştin ortodox. Acum era mult mai bine pregătit pentru a-şi înfăţişa cunoştinţele într-un mod care să aibă o aplicabilitate practică în viaţa contemporanilor săi. El şi-a numit ciclul de prelegeri „Curs de supravieţuire”, datorită credinţei sale că, pentru a supravieţui în calitate de creştini ortodocşi în zilele acestea, oamenii trebuie să înţeleagă apostazia, să ştie de ce epoca modernă este aşa cum este. Pentru a se putea păzi, omul trebuie să cunoască strategiile vrăjmaşului său. Părintele Serafim îşi mai numea prelegerile „curs de autoapărare ortodoxă”.

Unul dintre studenţii Părintelui Serafim îşi aduce aminte că a urmat acest curs la puţină vreme după botezul său:

„Zi de zi, ucenicii şi închinătorii se adunau «Camera Ţarului». Când Părintele Serafim începea să predea, fiecare îi sorbea aproape instinctiv cuvintele de pe buze. Nu era deloc pedant sau ostentativ în prezentare. Vorbea pe înţelesul tuturor, rar, cu multă chibzuinţă.

Una dintre activităţile adiacente ale studiului nostru a fost aceea de a citi lucrări seculare. Am fost îndreptaţi spre Biblioteca Publică din Shasta spre a cerceta mai multe cărţi. Ele erau manualele noastre”.

In introducerea la cursul său, Părintele Serafim afirma:

„O mare primejdie a vremurilor noastre şi a mişcării celor ce vin la Ortodoxie este ceea ce am putea numi, într-un limbaj mai puţin academic, fenomenul «maimuţoilor duhovniceşti» - oameni care sunt ortodocşi în exterior, ba chiar se şi mândresc pentru că sunt foarte corecţi în ortodoxia lor, însă în adâncurile lor nu sunt schimbaţi cu adevărat, nu sporesc în ortodoxie, rămânând în mare măsură tributari lumii moderne, care îşi are rădăcinile în anticreştinism. Pentru că nu sporesc, aceştia nu văd cât de profund este conflictul dintre adevărata Ortodoxie şi lumea pe care ei nu au lăsat-o în urmă. În opoziţie cu aceasta, o convertire la adevărata Ortodoxie trebuie să fie totală; trebuie să schimbe tot ceea ce faci, felul cum priveşti lucrurile, cum valorizezi tot ceea ce ţi se întâmplă în viaţă. Altfel, ortodoxia nu va fi decât o altă sectă, deosebindu-se doar în exterior de alte secte precum a mormonilor, de pildă. Dacă privim atent sectele, ele sunt toate la acelaşi nivel; toate sunt parcă unidimensionale şi lipsite de profunzime; ele se deosebesc doar prin dogmele diferite. Dacă ortodoxia este doar una din acestea, atunci ea nu este adevărul, ci doar o sectă între multe altele. Dar Ortodoxia este tocmai Adevărul, care ar trebui să ne schimbe total viaţa. Aşadar, pentru a dobândi această perspectivă ortodoxă totală trebuie să ne educăm mereu, mergând tot mai adânc şi mai larg…

Cursul acesta se va concentra asupra celor mai importante mişcări şi asupra celor mai importanţi autori care au contribuit la formarea mentalităţii noastre de astăzi. Fireşte, putem fi ortodocşi şi fără a conştientiza toate aceste lucruri, însă suntem în mare primejdie, căci curentele de gândire care ne înconjoară şi care s-au format de-a lungul ultimelor opt-nouă veacuri ne afectează direct, iar noi nu ştim cum să le răspundem dacă nu ştim unde au dreptate, unde greşesc şi de unde au apărut. Poziţia noastră poate fi deosebit de precară, chiar dacă adoptăm postura de «ortodox fundamentalist» care stă în colţul lui, zicând: «Asta cred şi orice altceva este rău». Este o poziţie cât se poate de nerealistă, pentru că trebuie să ai contact cu lumea: copiii voştri merg la şcoală, voi citiţi ziare, vă întâlniţi cu oameni ce cred lucruri diferite sau chiar cu ortodocşi care nu ştiu prea bine ce cred. Dacă nu sunteţi conştienţi de ceea ce se petrece, ortodoxia voastră va fi molipsită, fără ca măcar să băgaţi de seamă, de tot felul de idei moderne. Veţi ajunge să mergeţi la biserică duminica, iar restul săptămânii să trăiţi după standarde diferite, ceea ce este un adevărat dezastru… Pentru a evita aceasta, trebuie să urmăm sfatul Sfântului Vasile [cel Mare] şi să începem să învăţăm a lua din lumea din jur înţelepciune, atunci când există înţelepciune, iar atunci când este prostie, să ştim de ce este prostie“.

Pentru a-şi aduce elevii la o înţelegere ortodoxă a civilizaţiei moderne apusene, Părintele Serafim se întemeia pe opera unui precursor în acest domeniu, anume Ivan V. Kireievski , un filosof rus din veacul al XIX-lea. Iată ce spunea el despre Kireievski:

„Fiind el însuşi odinioară un fiu al Apusului, plecat în Germania ca să studieze cu cei mai înaintaţi filosofi, Hegel şi Schelling, Kireievski a fost cu totul pătruns de duhul apusean, iar apoi s-a convertit total la Ortodoxie. Astfel, el a putut să vadă că aceste două lucruri nu pot sta laolaltă. Voia să afle de ce sunt atât de deosebite şi ce răspuns primeşte omul în sufletul său, ce ar trebui să aleagă?”

Mai mult decât un simplu gânditor, Kireievski a fost un transmiţător al tradiţiei ortodoxe vii, el fiind legat direct de moştenirea Fericitului Paisie Velicikovski: era un ucenic apropiat al Stareţului Macarie de la Optina, iar soţia lui primise îndrumare duhovnicească de la Sf. Serafim din Sarov. Împreună cu Stareţul Macarie, el a editat mai multe volume cu scrierile Sfinţilor Părinţi. După cum remarca Părintele Serafim, Kireievski a aflat principiile filosofiei sale la Sfinţii Părinţi,

„nu prin simpla tipărire a textelor lor, ci prin receptarea creativă a învăţăturii lor şi prin aplicarea ei la viaţa de astăzi. Aceasta este «filosofia întregului», pe care [Ivan] Konţevici o găseşte a fi cea mai importantă parte a gândirii lui Kireievski, însă care a fost atât de puţin apreciată până în prezent”.

Citând pe larg din filosofia lui Kireievski, Părintele Serafim înfăţişa apostazia modernă, începând de la Schisma Romei până la a deveni o caracteristică definitorie a cugetului apusean: convingerea că raţionalismul exterior cântăreşte mai mult decât esenţa lăuntrică a lucrurilor. Câtă vreme Roma mai era o parte a Bisericii Universale, această trăsătură culturală, adică întemeierea pe logica silogistică, a fost ţinută într-un anume echilibru; dar când Roma s-a rupt, această trăsătură a dat naştere unui întreg sistem de erori, pricinuind o orbire generală faţă de adevărurile aflate dincolo de sfera logicii.

„Pentru noi este cât se poate de limpede”, scria Kireievski, „pricina pentru care teologii occidentali, cu toată scrupulozitatea lor logică, nu au putut vedea unitatea Bisericii altfel decât prin unitatea exterioară a episcopatului... Aceasta explică totodată de ce au putut acorda un merit esenţial faptelor exterioare ale omului; de ce, atunci când un suflet era pregătit lăuntric, dar nu avea suficiente fapte exterioare, nu au putut concepe nici un al mijloc de mântuire a sa decât o perioadă anume de purgatoriu; şi în sfârşit, de ce au putut să pună în seama anumitor oameni chiar un prisos de fapte exterioare meritorii şi să dea acest merit celor ce nu aveau suficiente fapte exterioare“ (adică întregul sistemul latin al indulgenţelor şi al faptelor prisositoare ale sfinţilor).

Părintele Serafim presupunea că de-a lungul istoriei diavolul încercase felurite instrumente, felurite mentalităţi culturale, prin intermediul cărora să plăsmuiască apostazia. S-a întâmplat ca mentalitatea romană să fie cea care a funcţionat:

„Odată desprinsă de Ortodoxie şi liberă să se dezvolte după propriile-i principii, ea a devenit obârşia unei întregi filosofii noi care avea puterea de a copleşi întreaga lume până în zilele noastre”.

Schimbările cele mai importante au avut loc în Evul Mediu, care, aşa cum sublinia Părintele Serafim, a fost un fenomen ce a avut loc doar în Apus. Toate celelalte civilizaţii – fie creştine, precum cea bizantină sau rusă, fie necreştine, precum cea chineză sau cea indiană – au avut doar două perioade: cea veche, când civilizaţiile erau guvernate de propriile lor concepţii despre lume; şi cea modernă, când s-au văzut copleşite de Occident.

În cadrul scolasticismului medieval, învăţătura creştină a fost „sistematizată” şi subordonată logicii. După cum observa Părintele Serafim,

„logicitatea devine întâiul test al adevărului, iar izvoarele vii ale credinţei, secundare. Sub această înrâurire, omul apusean pierde legătura vie cu adevărul. Creştinismul este redus la un sistem, la un nivel omenesc… Este o încercare de a face prin eforturi omeneşti ceva mai bun decât creştinismul. Dovezile existenţei lui Dumnezeu formulate de către Anselm sunt un exemplu în acest sens – el este «mai deştept» decât vechii Sfinţi Părinţi”.

“Biserica Romei”, scria Kireievski, „a căzut din adevăr numai pentru că a dorit să introducă în credinţă dogme noi, necunoscute Tradiţiei Bisericii şi zămislite de concluziile întâmplătoare ale logicii occidentale. De aici s-a dezvoltat filosofia scolastică în cadrul Credinţei, apoi a avut loc reformarea credinţei, iar în final s-a ajuns la filosofia din afara credinţei. Primii raţionalişti au fost scolasticii; şi am putea spune că Europa veacului al XlX-lea a încheiat ciclul de dezvoltare început în veacul al IX-lea”.

Acesta era firul principal pe care Părintele Serafim avea să-l urmeze în prelegerile sale. Il urmărea prin Evul Mediu până în Renaştere, cu exaltarea omului ca măsură a tuturor lucrurilor şi substituirea metodei scolastice cu „metoda ştiinţifică”; apoi în perioada „iluministă”, cu încrederea sa naivă în progresul nelimitat al raţiunii omeneşti. Spre sfârşitul Iluminismului, raţionalismul ajunge într-o fundătură, o dată cu devastatoarele critici ale lui Hume şi Kant, care arătau că „raţiunea pură” nu poate exista prin sine: orice „adevăr” este subiectiv. Detronându-L treptat, de-a lungul veacurilor, pe Dumnezeu şi punând în loc raţiunea umană, omul apusean nu mai are acum nimic în afară de sine însuşi. Nu mai are repere absolute; totul este relativ. Aceasta a condus la apariţia feluritelor filosofii existenţialiste şi nihiliste ce au dat formă epocii moderne. Părintele Serafim numea epoca noastră, cea de după Iluminism, „epoca revoluţionară”.

Insă Părintele Serafim urmărea şi alte fire. în Evul Mediu, atunci când creştinismul a început să fie redus la un nivel exterior, omenesc, în mod inevitabil împărăţia lui Dumnezeu a început a fi văzută în termeni lumeşti hiliaşti. La mai puţin de un secol după Schismă, abatele romano-catolic Gioachino da Fiore a început să predice venirea pe pământ a „Celei de a treia Epoci a Sfântului Duh”, iar învăţătura lui a stat la temelia unor mişcări franciscane timpurii. În timpul Reformei protestante, hiliasmul a fost îmbrăţişat de anumite secte milenariste fanatice, precum anabaptiştii din Munster (Germania), care au instituit obşti comune, au abolit proprietatea privată şi şi-au impus ideile prin teroare, omorând pe oricine îşi exprima dezacordul şi lăsând cadavrele în văzul tuturor, ca un avertisment. Anabaptiştii din Munster şi-au numit oraşul „Noul Ierusalim” şi pretindeau că trăiesc „în epoca a treia”, epoca biruinţei sfinţilor.

În timpul „Iluminismului” aşteptările hiliaste s-au despărţit de credinţa în Dumnezeu: ideea de teocraţie a fost înlocuită de socialism. Părintele Serafim a vorbit pe larg despre hiliasmul secular al veacului al XVIII-lea, despre „prorocii” socialismului utopic: Robert Owen (care a încercat să înfiinţeze o comunitate model a „ordinii, curăţeniei şi echilibrului”, voind să desfiinţeze familia), Charles Fourier (care chema la libera dezvoltare a naturii umane prin îngăduirea fără restricţii a tuturor patimilor, ceea ce, spunea el, ar fi dus la un fantastic paradis pe pământ, în care omul ar fi trăit până la 144 de ani), ca şi Comte şi Saint-Simon (care şi-au luat ca ideal francmasoneria, anticipând răsăritul unei noi ere, când se vor desfiinţa toate barierele dintre religii şi naţionalităţi).

În veacul al XIX-lea, aşteptările hiliaste s-au manifestat sub forma comunismului lui Marx şi Engels care, după cum nota Părintele Serafim, „se autointitula ştiinţific, însă nu era decât o utopie”. De asemenea, şi în secolul al XX-lea s-au încercat planuri milenariste – amintind de anabaptismul munsterit – mai întâi de către Lenin, iar apoi de către Hitler, care, de altfel, îşi numea regimul „un Reich (o împărăţie) de o mie de ani”.

Un alt fir de legătură cu istoria apostaziei este căutarea unei monarhii universale, în notele sale, Părintele Serafim scria:

„Veacul al XIII-lea a fost martorul teoriei monarhiei universale a Papei, aceea că toate ţinuturile aparţin Papei, ca reprezentant al lui Hristos pe pământ, iar acesta îl dă proprietarilor de pământ în arendă. Această concepţie a culminat cu jubileul a 1300 de ani ţinut la Roma, când Papa Bonifaciu al VIII-lea s-a aşezat pe tronul lui Constantin, purtând sabia, coroana şi sceptrul şi a strigat cu glas mare: «Eu sunt Cezar, eu sunt Împărat». Nu a fost vorba de o întâmplare oarecare, ci indiciul a ceva profund înrădăcinat în întreaga gândire modernă: căutarea unui monarh universal, care va fi Antihrist”.

De vreme ce „Epoca revoluţionară” este cea în care ne aflăm noi acum, Părintele Serafim i-a dedicat acesteia mult mai mult timp decât celor anterioare. A ţinut o prelegere întreagă închinată Revoluţiei Franceze, arătându-i rădăcinile în filosofia lui Voltaire şi Rousseau, cu influenţe din francmasonerie şi în societatea secretă illuminati.

Într-o altă prelegere a vorbit despre reacţiile conservatoare la distrugerea vechii rânduieli: în Apus, Joseph de Maistre, Donoso Cortes etc; iar în Rusia: Nicolae I, Alexandru al 111-lea, Constantin Pobedonosţev şi Fiodor Dostoievski. Apoi o altă prelegere se ocupa de filosofii revoluţionari Mihail Bakunin şi Pierre-Joseph Proudhon, precum şi de mişcările revoluţionare din veacul al XX-lea.

Secţiunea finală a cursului Părintelui Serafim, asemenea capitolelor finale din Împărăţia omului şi împărăţia lui Dumnezeu, aborda subiectul „noii religii”. Aici vorbea despre filosofiile izvorâte din „noul subiectivism“, după fundătura raţiunii Iluminismului, precum şi despre filosofia „religioasă” modernă a evoluţiei şi despre purtătorii de cuvânt „creştini” ai săi. În sfârşit, Părintele Serafim arăta şi alte simptome ale nihilismului şi hiliasmului (numindu-le pe amândouă „tema centrală a epocii moderne”): declinul de la umanism la sub-umanism în artă şi în arhitectură; amplificarea fenomenelor spiritualiste; şi “prorociile” hiliaste ale lui Teilhard de Chardin, Nicolai Fiodorov, Nicolai Berdiaev şi Henry Miller.

Paginile precedente, fiind doar un scurt rezumat plin de generalizări, nu pot da seamă de îngrijită şi foarte amănunţita combinare a ideilor şi filosofiilor, a evenimentelor istorice şi figurilor politice realizată de Pr. Serafim in cursul său. Multe din temele atinse de Pr. Serafim nu au fost nici măcar menţionate, precum: transformările artei, ale Vieţilor Sfinţilor şi chiar ale conceptului de sfinţenie de-a lungul Evului Mediu; renaşterea păgânismului, astrologiei, alchimiei, vrăjitoriei şi superstiţiilor, precum şi apariţia conceptului de faimă personală în timpul Renaşterii; naşterea ştiinţei moderne în „mistica” Renaşterii şi ascensiunea ei ulterioară, în timpul perioadei iluministe, în „lumea-maşină” a lui Newton şi Descartes.

Cursul Părintelui Serafim avea la bază toate cercetările necesare pentru orice curs universitar, dar oferea totuşi ceva ce nu se putea dobândi în nici o universitate.

„In universităţile de astăzi”, spunea Părintele Serafim studenţilor săi, „dai de oameni foarte bine pregătiţi, adevărate enciclopedii ambulante, însă nu există o unitate în cunoaştere, nu există un sens. In acest caz este mai bine să o iei încet, conştient de cât de multe nu ştii, decât să aduni învăţătură doar de dragul de a învăţa. Toată această învăţare trebuie să aibă un ţel…

In zilele noastre, însuşi principiul unei astfel de educaţii s-a pierdut aproape cu totul. Universitatea nu mai este locul unde să mergi pentru a dobândi acest tip de învăţătură, căci totul este fragmentat, împărţit în diferite secţiuni. Insăşi ideea de cunoaştere coerentă este socotită superstiţie medievală, înapoiere; astfel că ajungi specialist într-un domeniu particular, cu un punct de vedere îngust, fără a şti care este scopul lucrurilor. Unii dintre marii bărbaţi de la Jordanville, acum plecaţi dintre noi, aveau cheia, aveau acest principiu al învăţării. Ar trebui să ne străduim a învăţa de la ei necesitatea de a avea un punct de vedere, de a face ca toată învăţătura noastră să aibă un centru. Iar centrul acela, desigur, este Ortodoxia, al cărei ţel este mântuirea sufletului”.

Pentru un creştin ortodox din universităţile de astăzi, a învăţa din acest punct de vedere este ceva ce ţine de „supravieţuire”. De exemplu, un student lipsit de o înţelegere ortodoxă a istoriei se va afla păgubit dacă profesorii sau colegii îi vor spune că „civilizaţia creştină” este de vină pentru criza ecologică actuală. El nu va avea de unde să ştie că nu creştinătatea însăşi, ci apostazia apuseană de la creştinism – începând cu încrederea absolută în logica umană şi sfârşind cu perspectiva mecanicistă a lui Descartes – a pricinuit exploatarea naturii din epoca modernă. Părintele Serafim explica studenţilor săi că

„ştiinţa modernă s-a născut [în perioada Renaşterii] din experimentele alchimiştilor platonişti, ale astrologilor şi magicienilor. Duhul aflat în spatele noii concepţii ştiinţifice asupra lumii era unul faustic, duhul magiei, care rămâne tonul de temei al ştiinţei contemporane. In fapt, descoperirea energiei atomice i-ar fi încântat pe alchimiştii Renaşterii: era exact puterea pe care o căutau. Telul ştiinţei moderne este puterea asupra naturii. Descartes, cel care a formulat concepţia mecanicistă despre lume, spunea că omul va ajunge «stăpânul şi posesorul naturii». Şi trebuie notat că în aceasta avem de a face cu o credinţă religioasă, care ia locul credinţei creştine”.

La încheierea şcolii de vară, Părintele Serafim consemna:

„Cei patru studenţi ai Academiei Teologice Noul Valaam predică la schit, pe marginea unor pericope evanghelice alese pentru ei. Se ţin ultimele ore, iar după-amiază examenele finale, pe Uvertura 1812. Cursurile… au avut un vădit efect benefic asupra tuturor; dar urmează aplicarea cunoştinţelor în viaţă”.

Într-o scrisoare adresată lui Alexei Young, care tocmai scrisese un articol despre Kireievski pentru revista Nikodemos, Părintele Serafim vorbea mai în amănunt despre reacţia studenţilor faţă de curs:

“Îţi trimit alăturat articolul despre Kireievski – excelent! Exact ceea ce trebuia! L-am citit astă-noapte la «Academia Teologică Noul Valaam» (numele şcolii noastre de vară); a venit ca cea mai potrivită încheiere la lunga mea serie de prelegeri [...] închinate principalului curent de gândire occidental, de la Francisc la Teilhard. Apropo, Teilhard – pentru prezentarea căruia atn citit aproape în întregime articolul nostru din «Evoluţionismul creştin» – a fost primit cu un adevărat dezgust de către toţi, ca o căpetenie a rătăcirilor gândirii apusene. Prelegerea cu cel mai mare succes a fost, probabil, cea despre conservatorismul secolului XIX, ai cărui eroi au fost Nicolae, Dostoievski şi Constantin Pobedonosţev. Studenţii par a fi foarte câştigaţi, mai ales Cristopher, pentru care perioada petrecută la noi pare a fi un substitut al educaţiei universitare – se simte foarte insuflat acum. Şi mie mi-a prins bine, pentru că mi-am putut pune gândurile în ordine” .

«Academia Teologică Noul Valaam» a mai avut loc în vara anului 1977 şi apoi în fiecare vară. Audienţa a crescut an de an, însă cursurile erau mai scurte, cam jumătate din cele de la început. Aspectul ironic – începând cu numele sonor de „academie”, cu „examenele” de absolvire şi cu diplomele tipărite, asemănătoare cu cele oficiale – se datora exclusiv Părintele Gherman. Însă iată că, ceea ce părea a fi la început doar o joacă, în final s-a dovedit a avea o reală semnificaţie. În timpul vieţii Părintelui Serafim, cel puţin zece oameni (majoritatea convertiţi) au fost hirotoniţi fără vreo altă pregătire teologică oficială decât cea primită la „Academie”. Arhiepiscopul Antonie, care cerea acte doveditoare referitoare la pregătirea teologică a clerului din eparhia sa, lua cât se poate de în serios diplomele Academiei.

La sfârşitul fiecărei sesiuni, părinţii subliniau faptul că diplomele primite însemnau nu sfârşitul educaţiei ortodoxe a studenţilor, ci de-abia începutul. De-a lungul întregii lor vieţi trebuiau să construiască pe temelia celor dobândite, înapoindu-le sub forma activităţii creştine. Mulţi dintre închinătorii, care veniseră la schit iară să aibă habar de ortodoxie, dobândeau încredere să iasă şi să facă multe pe câmpul de seceriş al lucrării misionare.

După adormirea Părintelui Serafim, Academia a dat încă sute de absolvenţi, iar dintre aceştia peste patruzeci sunt acum clerici ortodocşi. însă poate că efectele cu cea mai lungă bătaie ale celei dintâi „şcoli de vară” din 1975 vor apărea prin lectura notelor şi transcrierilor casetelor înregistrate după «cursul de supravieţuire» al Părintelui Serafim, care sunt în curs de pregătire pentru publicare.

Chiar transcrierile provizorii, sub formă de manuscris, au stârnit deja o reacţie incredibilă din partea celor care au avut norocul de a le citi.

Poate că Părintele Serafim nu şi-a dat seama că prelegerile sale pot avea o asemenea influenţă. Dacă reacţia celor ce le-au văzut în premieră este un indiciu, atunci acest exerciţiu estival de „punere în ordine a gândurilor” pentru educarea a patru tineri studenţi ar putea fi una dintre cele mai semnificative realizări ale vieţii Părintelui Serafim”.

(din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose” de Ierom. Damaschin, Editura Sophia, Bucuresti, 2005)

• “Poate că aceştia sunt ultimii câţiva ani în care mai putem continua să răspândim liberi cuvântul”.
• “Ştiţi ce s-ar întâmplă dacă Hristos ar umbla astăzi prin lume? Probabil că L-ar interna într-un spital de nebuni şi L-ar droga cu tot felul de medicamente. Lumea L-ar răstigni şi acum la fel cum a făcut-o acum două mii de ani”.
• “Lumea face parte prea mult din viata noastra. Adeseori – iar în ziua de astazi, de fapt, în chip obisnuit – uitam de lumea cea cereasca. Apăsarea lumescului este extrem de puternica astazi, încît de multe ori pierdem din vedere ce înseamna a fi de fapt crestin”.
• „Regret acum multe din articolele „pro-zelotiste” pe care le-am publicat in Cuvantul Ortodox in anii de inceput: am contribuit la crearea unui monstru, si pentru aceasta ma caiesc!”

• “Parintele Serafim atragea atentia asupra asa-zisului ‘guru-ism’, care este ispita de a-i trata pe unii oameni aflati intr-o pozitie de autoritate, raportandu-ne la ei ca la niste guru sau ‘Stareti’ (=”batrani” duhovnicesti harismatici, nota noastra). Primejdia aceasta il inspaimanta foarte tare, pentru ca vedea in ea un defect de temei al caracterului american: un defect ce face ca anumiti insi – preoti de parohie sau monahi – sa pretinda o autoritate duhovniceasca care, de fapt, nu este a lor, pentru ca ei insisi nu s-au curatit si preschimbat prin pocainta, iar pe ceilalti ii face sa-si lase voia libera si chiar cele mai importante amanunte din viata in seama acelora. Parintele Serafim a subliniat in repetate randuri ca adevaratii Stareti sunt extrem de rari, ca nu meritam asemenea calauzitori duhovnicesti si ca, chiar daca i-am avea in mijlocul nostru, nu am sti cum sa ne purtam fata de ei”.
• “Toti avem lipsuri. Si poate ca aceasta este marea realitate duhovniceasca a vremurilor noastre – si anume ca toti invatatorii au lipsuri, ca nu mai sunt mari Stareti, ci doar invatatori duhovnicesti ‘cu jumatate de norma’, care isi petrec jumatate din timpul lor stricand ceea ce au facut bun in cealalta jumatate. Trebuie sa fim recunoscatori pentru buna invatatura pe care o putem primi, insa cu trezvie si cu grija. Lectia pentru dumneata este probabil trezvia. (…) Nu cred ca vei avea de suferit de pe urma increderii pe care ai avut-o in Parintele _ [nume lipsa]; binele facut de el va ramane cu tine, daca ramai smerit si trezvitor. Iar daca i-ai acordat o incredere excesiva, la fel ca unui guru, atunci sa stii ca ceea ce suferi acum este tocmai pedeapsa pentru aceasta; dar o sa treaca. Constiinta si inima dumitale trebuie sa vorbeasca: ascultarea orbeasca, totala, este pur si simplu cu neputinta, mai ales in vremurile noastre. (…) Episcopul Ignatie Briancianinov ii sfatuia mereu pe crestinii vremurilor de pe urma: Nu mai exista Stareti, cercati orice invatatura cu Evanghelia (desigur, nu in sensul de a ‘calcula’ ca sa vezi daca invatatorul greseste – ci firesc, cu inima si cu constiinta). (Cuv. Seraphim Rose).

• “Din capcanele convertitului:

A. Increderea în sine, samost.

Remedii: neîncredere în sine cu trezvie, sfătuirea cu cei mai înţelepţi, povăţuire de la Sfinţii Părinţi.

B. Abordarea academică - excesiv de intelectualistă, fără implicare, fară asumare, abstractă, nerealistă. Legat şi cu punctul A.

C. Nepăzirea tainei împărăţiei, bârfa, publicitatea. Exagerarea aspectului exterior al misiunii, succesul. Primejdia creării de cochilii goale, forme misionare fără conţinut.

Remedii: concentrarea asupra vieţii duhovniceşti, evitarea luminii rampei, neimplicarea în dispute pătimaşe.

D. „Experienţele spirituale”

Simptome: agitaţie febrilă, totdeauna se întâmplă câte ceva „cutremu­rător” – sângele este în fierbere. Vocabular inflamat, indicând mândrie în loc de smerenie. Sursele se află în protestantism şi în încrederea în părerile proprii culese din zbor.

Remedii: neîncredere în sine cu trezvie, recurgerea constantă la Sfinţii Părinţi şi la Vieţile Sfinţilor, sfatuirea…”.

• “De ce par a fi atat de putine minuni astazi? Pentru ca noi nu prea mai stim ce este durerea inimii... Durerea inimii este conditia cresterii duhovnicesti si a aratarii puterii lui Dumnezeu. tamaduirile si celelalte minuni se intampla celor deznadajduiti, inimilor indurerate, dar care totusi continua sa se increada si sa nadajduiasca in ajutorul lui Dumnezeu. Atunci lucreaza Dumnezeu. Lipsa (partiala) a minunilor din ziua de azi arata lipsa durerii inimii din oameni si chiar din multi crestini ortodocsi – prinsi de racirea tot mai mare a inimilor din vremurile de pe urma“.
• “Uneori, zelul nostru pentru <<Ortodoxie>> poate fi atat de exagerat, incar duce la situatii similare cu cea care a facut-o pe o batrana rusoaica sa remarce referitor la un entuziast convertit american: <<Pai, e limpede ca-i ortodox, dar oare este crestin?>>. A fi <<ortodox, dar nu crestin>> este o stare care in limbajul crestin are un ume aparte: a fi un fariseu, a fi atat de prins de litera legiuirilor bisericesti, incat sa pierzi duhul care le da viata, duhul adevaratului crestinism“.

• Oricât de multă „dreptate” ai avea într-o chestiune sau alta, trebuie să proce­dezi şi cu diplomaţie. Primul şi cel mai însemnat lucru nu este nicidecum „drep­tatea”, ci dragostea creştinească şi armonia. Majoritatea „convertiţilor nebuni” au avut „dreptate” în critica lor care i-a dus la prăbuşire; însă erau lipsiţi de dra­goste creştinească şi de milă, astfel că au intrat într-o fundătură, înstrăinându-şi inutil pe cei din jur şi, în final, rămânând singuri cu dreptatea lor şi cu îndreptă­ţirea de sine. Nu o lua pe urmele lor [...]. “Dumneata eşti încă nou în Ortodoxie şi cu toate acestea vrei să dai lecţii ce­lor care sunt mai vechi în credinţă (iar din felul cum mi-ai descris situaţia, îmi dau seama că „le dai lecţii” cu destulă cruzime, fară tact şi fără urmă de milă creştinească). Măcar bunul simţ ar trebui să-ţi spună că nu aşa se procedează; dragostea creştinească ar trebui să te facă să-ţi fie ruşine de purtarea ta şi doritor să înveţi mai multe despre creştinismul elementar, înainte de a îndrăzni să dai lecţii altora despre orice. Nu am veşti de la nimeni din zona aceea, însă pot să-mi imaginez cât de mult i-a jignit şi rănit purtarea dumitale. Nu e deloc greu de ghicit că îi faci pe oameni să se înstrăineze; purtarea dumitale, aşa cum însuţi ai descris-o, este exact aceea care îndepărtează oamenii şi provoacă certuri în Biserică. (…) toate acestea nu sunt decât jumătăţi de adevăr, de care mândria dumitale se agaţă pentru a evita elementara dragoste şi smerenie creştinească”.

• “Noile autorităţi „supercorecte” le oferă câteva «răspunsuri simple» la întrebări complexe, lucru foarte atrăgător pentru cei uşor nesiguri sau şovăielnici în credinţa lor. [...] Cunoaştem mulţi convertiţi ce se agaţă de «corectitudine» ca de un biberon şi cred că şi-ar mântui sufletele mai bine dacă ar fi puţin mai «incorecţi», dar mai smeriţi”.
• „Ei şi-au clădit o carieră bisericească proprie pornind de la o premisă falsă, dar atrăgătoare: că principala primejdie pentru Biserica de azi este lipsa stricteţii. Nu: primejdia principală este ceva mult mai adânc – pierderea savorii Ortodoxiei, o mişcare la care participă ei înşişi, cu toată «stricteţea» lor.«Stricteţea» nu ne va mântui, dacă nu vom mai avea simţământul şi gustul Ortodoxiei“

• “Aici, in Occident, noi traim intr-un paradis al nebunilor, care oricand se poate pierde si, foarte probabil, asa se va si intampla. Sa incepem dar sa ne pregatim – nu facand stocuri de alimente sau alte lucruri, asa cum s-au apucat unii sa faca in America, ci cu o pregatire launtrica de crestini ortodocsi“.
• “Este o lege a vietii duhovnicesti care spune ca acolo unde este Golgota – adica unde exista patimire adevarata pentru Hristos – acolo va fi si Inviere. Invierea aceasta are loc mai intai in inimile oamenilor si nu trebuie sa ne ingrijim prea mult de forma exterioara pe care o va lua, prin voia lui Dumnezeu. Toate semnele arata ca traim la sfarsitul lumii si orice refacere exterioara a Sfintei Rusii pravoslavnice va fi de scurta durata. Insa lucrul pentru care ar trebui sa ne straduim este invierea noastra duhovniceasca launtrica, iar evenimentele din Rusia ne dau nadejde ca, in ciuda tuturor imitatiilor si simulacrelor de crestinism si de ortodoxie de care este plina lumea de azi, va avea loc totusi o inviere a adevaratului crestinism patimitor, nu numai in Rusia, ci oriunde au mai ramas inimi ce nu au inghetat cu totul. Insa trebuie sa fim gata pentru suferintele ce vor veni mai inainte. [...] Oare suntem noi, cei din Occident, pregatiti pentru aceasta? Golgota nu este totuna cu suferintele inevitabile prin care trecem cu totii in viata aceasta! Este ceva urias si adanc, ce nu se poate alina luand o aspirina sau mergand la un film. Este un lucru prin care Rusia a trecut, iar acum incearca sa ni-l comunice si noua. Sa nu fim surzi la acest mesaj! Pentru rugaciunile tuturor Noilor Mucenici, fie ca Dumnezeu sa ne intareasca, sa putem indura incercarile ce se vor abate asupra noastra si sa aflam in ele invierea sufletelor noastre!”.

• “Scopul meu nu este sa va înspaimînt, ci sa va atrag atentia la ce se petrece în jurul nostru. Cu adevarat ca este chiar mai tîrziu decît credeam cu totii: Apocalipsa se întîmpla chiar acum. Si cît este de trist sa vezi crestini, mai ales tineri ortodocsi, peste capetele carora pluteste amenintator aceasta tragedie incalculabila si care cred ca pot duce mai departe ceea ce ei numesc „o viata normala” în aceste vremuri cumplite, facîndu-se parte integranta din capriciile acestei generatii stupide, care se auto-divinizeaza, absolut inconstienta de faptul ca paradisul nebunilor în care traim este pe cale sa se prabuseasca, absolut nepregatita pentru vremurile de disperare spre care ne îndreptam. Nici macar nu mai este vorba de cine este un „bun” crestin-ortodox, sau unul „prost”; întrebarea care se pune acum este aceasta: va mai supravietui macar credinta noastra? Pentru multi, nu va mai supravietui; Antihristul care va veni va fi mult prea atragator, mult prea în spiritul preocuparilor lumesti dupa care tînjim, pentru ca majoritatea oamenilor sa-si dea macar seama ca si-au pierdut crestinismul înclinîndu-se în fata lui. Apartenenta de suprafata nu este suficienta; trebuie sa ne miste ceva pe dinauntru, ceva ce sa ne faca diferiti de lumea din jurul nostru, chiar daca lumea îsi spune „crestina” sau chiar „ortodoxa”. Sa pastram si sa hranim aceste calitati ale adevaratei viziuni ortodoxe asupra lumii despre care am vorbit mai devreme: o viata si o atitudine normala, iubitoare si iertatoare, nu gravitînd în jurul sinelui, ci pastrîndu-ne inocenta si spiritualitatea chiar si cu o deplina constiinta a propriului nostru pacat si a puterii ispitelor lumesti din jurul nostru. Daca traim cu adevarat aceasta viziune ortodoxa asupra lumii, credinta noastra va supravietui socurilor care ne asteapta si va fi o sursa de inspiratie si de mîntuire pentru cei care îl vor cauta în continuare pe Hristos, chiar si în toiul naufragiului umanitatii, care a început deja în zilele noastre”.
• “Domnul le spunea fariseilor si saducheilor ca un neam viclean si desfrânat cauta evenimente spectaculoase: foc din cer, izgonirea romanilor, manifestarea îngerilor care alunga stapânirea straina a romanilor si alte lucruri de acest fel. Hristos le spune ca acest fel de semne nu se vor da. Un neam viclean si desfrânat cauta astfel de semne…, dar cei curati cu inima cauta ceva mai duhovnicesc. Singurul semn care li se va da este semnul lui Iona. Desigur ca este nu este lucru mic ca un om, care era si Dumnezeu, sa stea trei zile în mormânt. Astfel, din cuvintele Mântuitorului, aflam ca nu trebuie sa umblam dupa semne spectaculoase, ci mai degraba sa cautam semne duhovnicesti, înlauntrul nostru. De asemenea, trebuie sa priveghem fiind atenti la acele lucruri, care, dupa Scriptura, sunt trecatoare“.
• “Din pricina faptului ca vestile din vremea noastra sunt rareori bune, este de dorit sa le constientizam cum se cuvine pe toate, fara a afisa vreun optimism nechibzuit/desart. Desi, în acelasi timp, trebuie sa avem în vedere scopul precis al privegherii noastre. Urmarim semnele vremurilor nu pur si simplu pentru a afla timpul venirii lui Antihrist. Acesta e mai degraba un amanunt secundar. Urmarim semnele vremurilor ca sa cunoastem când va veni Hristos. Este un lucru de capetenie pe care trebuie sa-l retinem pentru a nu fi doborâti de întunecime, depresie, ori de vreo tendinta de retragere, în scopul adunarii de hrana pentru o mare catastrofa. N-ar fi un lucru chibzuit. Trebuie sa fim mai degraba tot mai crestini, adica sa ne gândim la aproapele nostru, încercând sa-i ajutam pe altii. Dar daca noi însine suntem insensibili/reci, întunecati si pesimisti, noi participam astfel la raceala ca semn al sfârsitului. Trebuie sa ne uneasca un duh plin de caldura prin care sa ne ajutam reciproc. Acesta este un semn al Crestinismului”. 
• “Vai, vai, agitatie si pizma din toate partile! Singura solutie e sa nu le dai atentie, sa uiti totul si sa-ti vezi de treaba. (…)… patimile proprii cintaresc mai greu decit constiinta sarcinii comune care ne sta înainte. Dar cred ca lucrul acesta e unul din efectele sindromului “convertitului nebun”! Oricum, sa facem noi ceea ce putem cit mai este timp! (…) Patimi marunte peste tot! Singura noastra speranta e sa fim simpli si încrezatori, continuind sa mergem înainte”.

Cititi si:

• CUVIOSUL SERAFIM ROSE (†2 SEPTEMBRIE 1982) si “noii inchinatori ai Americii”
• CUVIOSUL SERAFIM ROSE – “UN OM AL INIMII”
• Sfantul Serafim Rose (2 sept.) – Cautatorul Adevarului pana la capat si cu orice pret
• SFANTUL SERAFIM ROSE SI PRIVIREA ATINTITA SPRE PATRIA CEREASCA
• Minunile si mijlocirile Cuviosului Seraphim Rose dupa adormirea sa
• Parintele Seraphim si chemarea la convertire adevarata pentru crestinii fierti care suntem
• Despre uimitoarea convertire a unui protestant prin cercetarea minunata a Cuviosului Serafim Rose
• SFATURI PARINTESTI DE FOLOS EXCEPTIONAL SI PENTRU NOI de la Cuviosul Serafim de la Platina
• Ortodoxia confortabila si inchipuita sau despre ispitele generatiilor rasfatate
• Iara si iara… PERFUZII VITALE PENTRU INCERCARILE VREMURILOR
  
• Cuv. Seraphim Rose: ESTE MAI TARZIU DECAT CREDEM! VA MAI SUPRAVIETUI CREDINTA NOASTRA?
• Sa facem ceea ce putem cit mai este timp!
• Parintele Damaschin de la Platina, ucenicul Cuv. Seraphim Rose: SA STAM PURUREA NECLINTITI IN CREDINTA NOASTRA!
• “De-ajuns este mie!” - Primirea lui Hristos si dorul slobozirii de veacul acesta
• Cuviosul Serafim Rose: “Astăzi in Rusia, mâine în America”
• VIITORUL RUSIEI SI SFARSITUL LUMII
• Cuv. Serafim Rose: Ce sa facem pentru a discerne si a rezista ispitelor acestor vremuri?
• “VEDEŢI SĂ NU FIŢI AMĂGIŢI!”
• Cuviosul Serafim Rose si lectia rezistentei marturisitoare si patimitoare a Rusiei prigonite
• CUVIOSUL SERAFIM ROSE DESPRE SEMNUL RACIRII INIMII. Cum “ajuta” galceava teoretica a calendarului la denaturarea credintei
• CUVIOSUL SERAPHIM ROSE: NU PUTEM CITA CANOANE UNUI OM CARE SE INEACA. Supercorectii, Patriarhia Moscovei si cazul dramatic al pr. Dimitrie Dudko
• “In ce stramta camasa de forta a logicii vor sa ne sileasca sa intram…” – ULTIMUL CONFLICT AL PARINTELUI SERAPHIM CU GRUPAREA ZELOTISTA
• “O ASTFEL DE „CORECTITUDINE” VA PRODUCE MEREU NUMAI SCHISME si in cele din urma ajuta numai miscarea ecumenica…”
• Cuv. Seraphim Rose: “Cerule! Ce se intampla cu oamenii?…” - PUR SI SIMPLU ACTUAL! (I)
• DESPRE “SECTARISMUL ORTODOX” SI INSELAREA “DREPTILOR” HIPERCRITICISTI. Pur si simplu actual
  
• CUVIOSUL SERAPHIM ROSE IN “JUNGLA ZELOTISMULUI”
• Fericitul Seraphim Rose despre ORTODOXIA MILEI SI A DURERII INIMII si “SUPER-ORTODOXIA” INIMILOR RECI
• “O ORTODOXIE LAICA, DAR CARE NU E LUMEASCA…” sau: Cum putem aduce mireasma pustiei in lume?
• Din “Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose”: TOATA NADEJDEA LA HRISTOS!
• PARINTELE SERAPHIM ROSE NE ARATA DE CE ESTE NECESAR SI CUM PUTEM SA DOBANDIM “CUGETUL PARINTILOR”
• Fericitul Seraphim Rose: CUM SA CITIM PE SFINTII PARINTI?
• Din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”: ADEVARUL CA PERSOANA (cap. 13)
• Din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”: Influente timpurii (cap. 16)
• Din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”: LUMEA ACEASTA TREBUIE SA SE SFARSEASCA (cap. 17)
• Din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”: PAREREA DE SINE
• Fiecare dintre noi poate fi un Iuda… Cum?!
• Parintele Serafim Rose denunta viclenia cea mai mare care ameninta Biserica de azi: „noul crestinism” umanist, ecumenist si lumesc
• ATITUDINEA FATA DE EPISCOPI SI CANOANE sau Despre falsificarea sensului ascultarii duhovnicesti
• Intoarcerea Acasa
• INIMA INDURERATA
• Cuviosul Serafim Rose despre ispitele nou-convertitilor sau cum se poate pierde harul la cei ravnitori
• Cuv. Seraphim Rose: DESCOPERIREA LUI DUMNEZEU IN INIMA OMULUI
• Daca exista controverse in Ortodoxie, unde este ultimul cuvant?
• Cuv. Seraphim Rose: Ce putem face pentru cei raposati?
• Pomenirea mortilor
• Ce inseamna sa-i iubim pe vrajmasii Bisericii si cum o putem face?
• CUVIOSUL SERAPHIM ROSE DESPRE RAPORTAREA LA DUHOVNICI SI LA AUTORITATILE DUHOVNICESTI SI DESPRE CALAUZIRE
• Cuv. Serafim Rose despre invatatura si faptele eretice ale flagelului ideologic al ecumenismului
• Parintele Seraphim Rose: Nu trebuie sa asteptam nimic altceva decat sa fim rastigniti
• Sfantul Serafim Rose: INNOIREA DUHOVNICEASCA NU VINE DE LA SINE!
• Parintele Serafim Rose - singuratate si indoieli pe calea cea stramta, imparateasca
• Cuv. Seraphim Rose: “Cerule! Ce se intampla cu oamenii?…” - PUR SI SIMPLU ACTUAL! (I)
  
• Cuv. Seraphim Rose si lectia esentiala a discernamantului – PUR SI SIMPLU ACTUAL! (II)

***

• Acatistul Sfantului Serafim Rose
• CUVIOSUL SERAPHIM ROSE: PERSPECTIVA ORTODOXA ASUPRA LUMII (audio – inedit)
• Audio - Parintele Seraphim conferentiind despre “Semnele sfarsitului lumii” !
• Audio – Father Seraphim Rose: Spiritual Father (Parintele Damaschin vorbind despre Parintele Seraphim Rose - mp3)

Noii închinători ai Americii

“Mănăstirile, pentru Biserică, pentru credinţă, sunt asemenea universităţilor, colegiilor şi clinicilor pentru ştiinţă. In zilele noastre, întemeierea unei mănăstiri tradiţionale este mai de folos decât înfiinţarea a, să zicem, două universităţi sau a o sută de şcoli”. (Constantin Leontiev)

“In societăţile ortodoxe tradiţionale, mănăstirile au fost dintotdeauna parte integrantă a vieţii duhovniceşti a celor din lume. Prin pelerinajele făcute din când în când la mănăstiri, mirenii ortodocşi se reîncarcă duhovniceşte. De la mănăstiri ei aduc plămada nelumescului în viaţa lor de fiecare zi în lume.

Vechiul obicei al pelerinajelor a ajuns acum şi în America. În anii de început ai Frăţiei părinţii popularizaseră acest obicei printr-un serial în Cuvântul Ortodox, intitulat „Pelerinaj la locurile sfinte din America”. Părintele Gherman desenase pentru închinători chiar şi o hartă a acestor locuri sfinte.

„Închinătorul american modern”, arată el, „nu cutreieră întinderile ţării aşa cum făceau închinătorii de odinioară, cu toiagul şi cu o desagă cu Biblia, Filocalia şi un codru de pâine uscată drept hrană, având în inimă vedenia strălucitelor mănăstiri plăsmuite după chipul sfintelor lăcaşuri ale Ierusalimului ceresc. Închinătorul de azi călătoreşte în maşini confortabile, pe scaune cu perne moi. Nu prea este loc de nevoinţă, podvig, esenţială pentru adevăratul pelerinaj. Dar ce poate să facă el, dacă aceasta este realitatea zilelor noastre? În inima fiecărui modern căutător de Dumnezeu încă mai există conceptul unui sălaş dumnezeiesc şi al unui cer pentru sufletul său. Închinătorul american modern este nevoit să creeze un nou echivalent al vechiului pelerinaj şi spre aceasta ţintesc smeritele noastre experienţe contemporane la mănăstiri“.

Cronica Părintelui Serafim este plină de referinţe la închinători, majoritatea cu vârste între zece şi douăzeci de ani, care au venit la Mănăstirea Sf. Gherman. Mulţi dintre ei veniseră fără a avea nici o idee despre ceea ce vor să facă cu ei înşişi, aşteptând, la fel ca Părintele Serafim odinioară, să dea un sens vieţii lor. Printr-un concurs de împrejurări, rămas necunoscut părinţilor, schitul lor a fost menţionat în lucrarea Whole Earth Catalogue, fiind prezentat ca o comunitate duhovnicească unde oamenii duc o viaţă de întoarcere la natură. Acest fapt a adus un număr de vizitatori neortodocşi, care altfel nu ar fi avut cunoştinţă despre el.

Părintele Serafim îşi, lăsa ocupaţiile ca să stea de vorbă cu închinătorii care căutau cu adevărat ceva. Pentru a putea sta de vorbă netulburaţi, dar şi pentru a le oferi orăşenilor gustul naturii, se oferea să-i ducă într-o plimbare pe culmile mai joase ale munţilor, unde fuseseră înălţate mari cruci ruseşti şi de unde se vedea priveliştea vastului decor montan. Iată ce îşi aduce aminte unul dintre tineri, care a avut norocul de a-l însoţi pe Părintele Serafim în mai multe plimbări de acest fel:

„Cu aceste prilejuri puteai vorbi despre aproape orice. Părintele Serafim deţinea cunoştinţe vaste despre lume şi putea vorbi cu măiestrie pe aproape orice temă. Însă totdeauna îndrepta conversaţia spre un ţel duhovnicesc”.

Alteori Părintele Serafim se aşeza pe un buştean, într-o umbroasă dumbravă de stejari de lângă mănăstire, şi stătea de vorbă cu fiecare închinător în parte.

Destul de mulţi închinători au trăit la schit experienţe care le-au schimbat viaţa. în februarie 1976, Părintele Serafim nota:

„Un tânăr închinător, P.H., a venit din Burlingame [California] ca să-şi petreacă sfârşitul de săptămână. Stă până luni, 3/16 februarie, şi pare să răspundă bine la slujbe şi la linişte (chiar şi la neaşteptata furtună cu ninsoare, care a lăsat doi inci de zăpadă), luând parte la munca de expediere a noului număr din Cuvântul Ortodox. Este ortodox de doi ani, are 21 de ani şi de la toamnă speră să urmeze seminarul din Jordanville. După ce s-a întors acasă, ne-a scris: «Aş dori să vă mulţumesc din adâncul inimii pentru bunătatea dvs. şi pentru ajutor… Am luat decizia [de a urma seminarul] pe când mă aflam la schit. M-am rugat Sfântului Gherman ca să mă ajute, şi am primit răspuns afirmativ. Ştiu că nu sunt vrednic de această chemare, dar Dumnezeu să mă ajute să împlinesc sfânta Sa voie». Părintele Gherman i-a dăruit un jurnal şi l-a îndemnat să-şi consemneze viaţa duhovnicească. Ceva mai târziu, ne-a scris iarăşi: «Am descoperit că pacea se poate sădi în inimă atunci când eşti luat din lume şi pus într-un loc ales de Dumnezeu. Şederea la mănăstirea voastră mi-a plăcut foarte mult şi am învăţat să văd ce anume pricinuiesc sufletului aşa-zisele necesităţi ale vieţii lumeşti. Ele nu fac decât să-L sugrume şi să-L tăgăduiască pe Dumnezeu. Când m-am întors la Burlingame, am văzut cât de stricată este lumea… Dumnezeu să vă binecuvânteze în continuare. Nădăjduiesc că veţi continua să sporiţi şi să-i ajutaţi pe ortodocşii acestor vremuri de pe urmă, propovăduind adevăratul Cuvânt Ortodox!»“

Ulterior, acest tânăr a devenit ieromonah.

Părinţii şi schitul lor puteau să-i întărească şi să le dea nădejde călugărilor care, dintr-un motiv sau altul, trăiau în lume. Unul dintre aceştia era un călugăr din San Diego care încă din naştere nu-şi putea folosi braţele. Suflet blând şi bun, el primise crucea acestui handicap cu răbdare şi smerenie. In cea de a treia zi a primei sale vizite la mănăstire, a fost dus la o chilie recent construită în pădure unde, după cum scria Părintele Serafim, „s-a pecetluit o legătură de prietenie duhovnicească şi de unime a cugetului, căci el a devenit frate al mănăstirii noastre in absenta”.

Familii întregi veneau, de asemenea, în pelerinaj la schit, la fel ca în ţările ortodoxe. De-a lungul veacurilor, problemele au apărut doar atunci când mirenii au vrut „să se înfrupte şi ei din tort”; adică să se mute cu familiile lor primejdios de aproape de obştile monahale izolate, ca să se bucure de binefacerile şi mângâierile vieţii monahale, împreună cu toate binefacerile şi mângâierile vieţii de familie. Adeseori, aceasta a avut ca rezultat faptul că şi monahii au vrut „să se înfrupte din tort”, ceea ce a însemnat moartea monahismului prin idioritmie, plecarea călugărilor şi închiderea mănăstirii.

Din fericire, părinţii de la Platina nu au avut această problemă. Asprimea vieţii lor i-a păzit, astfel că relaţiile dintre ei şi familiile care îi cercetau cu regularitate au rămas sănătoase şi roditoare. De praznicul Sfântului Gherman din 1974, unul dintre închinători s-a ridicat în picioare la sfârşitul mesei şi a vorbit în numele întregii sale familii şi al închinătorilor adunaţi acolo, mărturisind bucuria lor de a vizita schitul – faptul că, „duhovniceşte, trăim de la o vizită la alta, păstrând cu scumpătate de fiecare dată ceea ce dobândim aici” .

Simţăminte asemănătoare au fost exprimate şi de către familia Anderson. Odată, pe când veniseră pentru a petrece un sfârşit de săptămână, la trei ani de la adormirea lui Maggie, Părintele Serafim nota: „Familia pare a nu mai voi să plece, aşa de strânsă s-a făcut legătura dintre ei şi mănăstirea noastră” .

Printre închinători se numărau oameni care erau ca şi morţi din punct de vedere duhovnicesc. Iată ce scria Părintele Serafim despre doi tineri ortodocşi veniţi din Sacramento pentru o vizită de câteva ore:

„Sunt tipici pentru confuzia duhovnicească în care se află tinerii din ziua de azi, şi doar faptul de a fi ortodocşi nu i-a ajutat, pentru că cei din jurul lor sunt oameni care au ajuns «să se obişnuiască» cu credinţa şi nu i-au învăţat să o păstreze cu scumpătate. Băiatul cel mai tânăr dorea să rămână mai multe zile, însă s-a temut. Poate că această primă cunoştinţă cu o mănăstire ortodoxă îi va ajuta să-şi afle calea de întoarcere către adevărata credinţă. Părintele Serafim a stat de vorbă cu ei şi au cântat împreună Paraclisul Maicii Domnului” .

Un alt închinător se afla într-o stare asemănătoare, însă din cu totul alte motive. Era un convertit la Ortodoxie, care trecuse prin religiile orientale şi petrecuse câteva luni pe Mount Shasta, înainte de a petrece un an şi jumătate în Mănăstirea din Boston, după care s-a căsătorit. După cum consemna Părintele Serafim în Cronica sa, omul acesta

„venise în California în primul rând pentru a revizita Mount Shasta, nădăjduind să-i reîntâlnească pe foştii lui tovarăşi într-ale ocultismului – dar în zadar. I-ar «plăcea» să se aşeze într-un orăşel ca Muntele Shasta, însă îşi dă seama cât este ceva nerealist – şi totuşi nu pare a fi lucid, ci cumva apatic: a intrat sub ascultarea totală a unui duhovnic şi nu i-a mai rămas nimic pentru sine. Familiile noastre ortodoxe din «orăşelele» californiene stau cu mult mai bine”.

Aplicarea greşită a duhovniciei făcuse din acest convertit exact ceea ce Vatican II reuşise să facă dintr-un călugăr romano-catolic care a vizitat schitul. Călugărul era bun la inimă şi generos, era un creştin minunat, însă, după cum nota Părintele Serafim, părea „plictisit şi stins, de parcă cineva i-ar fi spus: «Războiul s-a încheiat şi l-ai pierdut»” .

Părinţii făceau tot ce ie stătea în puteri pentru a reaprinde scânteia în cei ce o pierduseră. Insă nu forţau lucrurile – nu căutau să pună vin nou în burdufuri vechi (Lc. 5, 37). De pildă, atunci când un aspirant la călugărie a plecat fără a se fi arătat prea interesat de ceva anume, Părintele Serafim scria:

„Nu am căutat să-i dăm o prea mare doză de insuflare, ştiind din experienţă că omul trebuie mai întâi să o dorească liber şi cu înfocare, ca să-i poată fi de un oarecare folos” .

Oricât de răbdător şi de neobosit era Părintele Serafim cu sufletele aflate în suferinţă, care căutau adevărul întru simplitatea inimii, totuşi nu-i plăcea să-şi piardă timpul cu oameni care urmăreau doar „să se joace de-a ortodoxia”, să încerce un alt gust al creştinismului. După cum am văzut deja, diletantismul era coşmarul Părintelui Serafim. El observase că Ortodoxia are tendinţa de a-i respinge pe cei ce cred că ei „ştiu mai bine”.

La 29 august 1975, trei fraţi de mănăstire anglicani vizitară schitul. Cu un an în urmă îşi întemeiaseră propria mănăstire într-o casă închiriată.

„Pravila lor”, scria Părintele Serafim, „încă nu este cu totul pusă la punct. Pare a fi un soi de pravilă anglicano-benedictină, însă «dezvoltată» destul de liber.

Auzindu-i că ei simt că rădăcinile lor sunt în «creştinismul celtic» (toţi trei erau englezi get-beget), părinţii le vorbiră bucuroşi despre Sf. Cuthbert şi despre alţi sfinţi apuseni – descoperind însă că ignoranţa lor despre aceşti sfinţi este la fel de totală ca şi ignoranţa în privinţa creştinismul răsăritean…

Sâmbătă dimineaţa, la 17/30 august, Părintele Serafim i-a dus la Schitul Sf. Ilie şi apoi în susul drumului, pentru a discuta cu ei şi a le răspunde la întrebări.

Nu au pus prea multe întrebări şi, evident, nu au fost prea încântaţi când au auzit că: «Ortodoxia este răspunsul căutărilor voastre; dobândiţi-o, şi toate celelalte vi se vor adăuga». Era vădit că doreau un creştinism şi un monahism făcut de ei, astfel încât să se simtă «confortabil» în el, după cum ei înşişi o spuseseră în repetate rânduri”.

La masă nu mâncau mâncarea şi nu beau apa oferită lor de fraţi, nici nu le foloseau tacâmurile, ci se atingeau doar de cele aduse de ei înşişi în cutii de plastic. In biserică stăteau în spate, acoperind slujba părinţilor cu a lor.

„In acea după-amiază”, continua Părintele Serafim, „ne-au anunţat că vor pleca cu o zi mai devreme pentru a primi împărtăşania la un centru de retragere anglican în dimineaţa următoare… Era limpede că nu s-ar fi simţit «confortabil» în Ortodoxie, care cere atât de mult (îi «copleşeşte», cum spuneau ei). Duminică dimineaţa nu au venit la slujbă, ci şi-au ţinut slujba lor în arhondaric. Au plecat în sutanele lor albe (pe care le alternau cu negre şi gri), raşi pe cap, cu cruci pectorale şi cu picioarele goale în sandale – vădit străini de Sfânta Ortodoxie şi pregătiţi «să-şi urmeze calea lor». Ultimele cuvinte ale Părintelui Serafim, la despărţire: Nu amestecaţi Ortodoxia cu nimic. Dacă doriţi ortodoxie, atunci intraţi în adâncul ei; dacă nu, atunci mai bine lăsaţi-o în pace şi nu luaţi nimic din ea – nici icoane, nici Rugăciunea lui Iisus, nici nimic altceva.

O săptămână mai târziu [unul din aceşti fraţi] a trimis o scrisoare plină de reproşuri, acuzându-i pe părinţi de mândrie şi de sarcasm, numindu-i «aşa-zişi părinţi», etc. Se simţiseră ofensaţi mai ales de respectul pe care îl manifestam faţă de Ţar!“

Contrar sfatului final dat lor de Părintele Serafim, ei au publicat mai târziu o broşură despre Rugăciunea lui Iisus, unul dintre aspectele ortodoxiei cu care se simţeau confortabil.

Unii dintre închinătorii mănăstirii erau din jurisdicţii ortodoxe necanonice, adică neavând legătură canonică cu Biserica. Dacă închinătorii se aflau într-o asemenea situaţie doar fiindcă doreau ei cu tot dinadinsul să aibe o ortodoxie croită „după propriile păreri”, părinţii nu puteau face mare lucru pentru ei. Dacă, dimpotrivă, starea lor se datora unor împrejurări nefericite sau ignoranţei, atunci părinţii le dădeau tot ce le stătea în puteri.

Unii închinători fuseseră atât de greşit îndrumaţi de mai-marii lor, încât Părintelui Serafim i se rupea inima ascultându-le povestea. Un închinător, un preot dintr-o jurisdicţie necanonică, rămăsese cu doar cinci oameni în turma sa.

“Acum nu ştie nici el ce să facă”, scria Părintele Serafim, „să rămână aşa şi să-şi ia o slujbă bună de preşedinte al vreunei societăţi de binefacere, să se călugărească sau ce? In mod evident, are mare nevoie să-şi spună păsul cuiva care a trecut printr-o situaţie asemănătoare, fiind foarte singur din punct de vedere duhovnicesc şi intelectual. A fost deja la Boston şi la Jordanville. în 1970 descoperise Cuvântul Ortodox la San Francisco, la fostul nostru magazin, intrigat fiind de portretul Ţarului Nicolae al 11-lea de pe copertă. Acum are şi el portretul lui în cameră şi îl socoteşte un mucenic. Pleacă de aici vădit mişcat, însă Dumnezeu ştie ce-i mai rezervă viitorul. Mi-a făcut o foarte bună impresie, fiind un «american get-beget» ieşit din amăgire, un om în care Ortodoxia poate să prindă rădăcini – dar numai Dumnezeu ştie dacă va fi aşa” .

Un alt preot, dintr-o jurisdicţie necanonică, care a venit la schit, i-a întrebat pe părinţi cum ar putea să fie primit în Biserica Ortodoxă canonică. Părintele Serafim a discutat îndelung cu el de câteva ori. Ulterior i-a scris Episcopului Lavru din Jordanville, informându-l în amănunt despre situaţia preotului şi întrebând ce s-ar putea face pentru el.

„În ce ne priveşte”, scria el, „ne-am bucura mult să-l vedem în Biserica noastră [...] pentru că pare a fi un american «normal» [...] care ar fi în stare să transmită Ortodoxia unor oameni obişnuiţi, care altminteri nu s-ar gândi să meargă la o <Biserică Rusească>” .

Până la urmă omul acesta a fost hirotonit preot canonic al Bisericii Ruse din Afara Graniţelor şi a devenit un prolific editor de cărţi şi de reviste ortodoxe în limba engleză.

Atunci când cineva aparţinea de o jurisdicţie necanonică, dar căuta cu smerenie calea cea dreaptă, Părintele Serafim socotea că acesta are mai multă nădejde decât unul care ţinea de un tip canonic, dar se îndreptăţea pe sine prin această jurisdicţie. Despre un închinător care se pregătea să meargă la seminar, Părintele Serafim scria:

„După ani de zile petrecuţi în Mitropolia Americii, l-a prins osârdia pentru Sinod , dar îl găsim cam plin de sine şi nu foarte conştient de problemele mai sensibile ale Bisericii noastre de azi” .

Pe lângă cei ce căutau lucruri duhovniceşti, la schit mai veneau şi oameni care căutau un mediu sănătos: dependenţi de droguri, oameni cu cazier şi cu probleme emoţionale grave, tineri debusolaţi ce nu aveau nici cea mai vagă idee despre rostul lor în lume sau cum să se adapteze la ea. Menţionarea schitului în ghidul The Whole Earth Catalogue i-a atras pe unii dintre aceşti oameni, dar majoritatea proveneau din familii şi biserici ortodoxe.

Nu au trebuinţă cei sănătoşi de doctor, ci cei bolnavi (Mt. 9, 12-13). Aşa cum Domnul şi-a petrecut mare parte din slujirea Sa printre cei lepădaţi şi dispreţuiţi, la fel şi părinţii de la Platina aveau să-şi închine mult timp şi energie pentru a da nădejde rebuturilor societăţii şi a-i sprijini.

În primii ani ai existenţei schitului, Părintele Serafim prevăzuse că acesta îi va atrage pe cei anormali şi bolnavi, datorită în mare măsură generalei nebunii a vremurilor, dar şi faptului că oamenii bolnavi se îndreaptă în mod firesc spre religie spre a afla tămăduire. Simţea chiar că Frăţia Sf. Gherman ar putea avea o chemare aparte în acest sens.

Lua aminte la semnificaţia numelui Catedralei de lângă fosta lor librărie: „Bucuria tuturor scârbiţilor”, văzând posibile paralele între lucrarea lor şi cea a ierarhului ei întemeietor, Arhiepiscopul Ioan, care atrăsese şi ajutase mulţi oameni cu diverse tulburări, mulţi fiind trimişi la el de către alţi episcopi. Insă Părintele Serafim era conştient că exista primejdia de a se vătăma prin contactul cu cei bolnavi mental, şi deci socotea că este mai bine ca Frăţia să nu fac absolut nimic pentru a-i atrage făţiş.

„Insă dacă vin”, spunea el, „avem obligaţia de a-i ajuta după puterile noastre. Poate că tocmai Frăţia noastră – fiindcă nu ne bazăm pe noi înşine, neavând nici un fel de talant în acest sens – ar putea deveni un fel de ultimă nădejde pentru oamenii aceştia, care nu ar putea suporta un mediu mai «normal», ca de pildă Mănăstirea Sf. Treime din Jordanville”.

„Nu avem talent pentru tămăduire”, continua el, „nici pentru psihologie, nici puteri duhovniceşti, nici vedere lăuntrică. Tot ceea ce putem noi oferi este lucrul în via Domnului şi Adevărul Ortodoxiei tuturor celor ce îl primesc. Munca şi rugăciunea (ciclul slujbelor călugăreşti) până la epuizare lasă puţine şanse diavolului de a mai ataca prin minte şi îl pot determina să folosească mijloace mai brutale (foc, pierderea bunurilor etc), care pot fi înfruntate mai direct” .

Nevoinţa de a ajuta oamenii tulburaţi psihic era adeseori frustrantă şi, uneori – precum în cazurile celor potenţial violenţi – de-a dreptul înfricoşătoare. Insă anii săi de însingurare şi de suferinţă lăsaseră un loc adânc în inima Părintelui Serafim pentru cei loviţi de viaţă. El însuşi ştiuse ce înseamnă să fii înstrăinat de societatea din jur.

Oamenii aceştia care veneau la Părintele Serafim cu durerea lor, simţeau totdeauna că are timp pentru ei. Mult după încheierea rugăciunilor de seară, el îşi jertfea somnul şi iubita sa singurătate pentru a se îngriji de câte un suflet tulburat, în biserica luminată doar de candele.

Odată a venit la schit un catehumen, spre a petrece aici câteva săptămâni, după ce stătuse câteva luni într-o altă mănăstire. Părintele Serafim scria despre el:

„Era vădit tulburat şi confuz, profund rănit şi rece. A împlinit ascultările ca un robot şi în câteva rânduri a ţipat că «mă bat diavolii»” .

„Ce ne facem cu omul acesta?”, a întrebat Părintele Gherman.

„Mă ocup eu de el”, a răspuns Părintele Serafim.

Părintele Serafim a încercat să intre în vorbă cu oaspetele, să-l cunoască, însă mereu era întâmpinat cu o figură ca de piatră, cu gesturi ţepene, sacadate şi cu răspunsuri mecanice, da sau nu. După două zile, Părintele Serafim reuşi să obţină un răspuns mai firesc: un zâmbet. Insă după aceea omul a fugit, lăsându-şi valiza şi câteva cărţi. Părinţii l-au tot aşteptat să se întoarcă, dar nu s-a mai întors.

„Numai Dumnezeu ştie dacă vom putea să-i ajutăm vreodată pe oamenii aceştia”, nota Părintele Serafim cu inima grea. „Dar dacă ei vin, trebuie să încercăm”.

Alţi închinători veneau ca urmare a întâlnirilor misionare ale părinţilor din timpul scurtelor lor ieşiri în lume. Relatarea ce urmează este un exemplu.

Într-o zi de primăvară din anul 1974, un tânăr bărbos pe nume Gary se afla în biblioteca publică din Redding. Avea 23 de ani şi mergea de la Mexico la Washington, într-o nouă călătorie sterilă de cinci ani „în căutarea sensului vieţii”. Tot ce avea se afla într-un rucsac depus la bagaje în autogara din Redding; nu avea aproape niti un ban, doar o pungă cu nişte banane pe care i le dăduse cineva la o băcănie. Işi pusese capul pe masa din bibliotecă, deznădăjduit că tot ceea ce citise până atunci despre filosofie şi religie erau doar vorbe goale, neputincioase să-i dea un răspuns la întrebări.

După vreo zece minute Gary zări un bărbat înalt, cu plete şi cu barbă lungă, îmbrăcat într-o dulamă neagră ponosită, intrând în bibliotecă şi apropiindu-se de rafturile cu cărţi. Bărbatul părea chiar mai sărac decât Gary însuşi. Gary s-a dus la el cu punga de banane. „Uite, ia asta pentru comunitatea ta sau ce o fi”, i-a spus el.

Părintele Serafim i-a mulţumit şi după câteva minute părăsea biblioteca cu câteva cărţi. In timp ce mergea pe trotuar îl văzu deodată pe Gary alergând după el. Gary nu avea de unde să ştie că omul în dulamă neagră prăznuise Pastile cu doar patru zile în urmă şi încă mai avea în inimă bucuria învierii.

„După ce am stat de vorbă câteva minute cu Gary”, îşi amintea Părintele Serafim, „mi-am dat seama că este sincer, iar după ce am aflat că nu stă «nicăieri», l-am invitat să vină să stea o vreme la noi şi să afle câte ceva despre Ortodoxie. A acceptat pe loc şi a stat cu noi până duminică, participând la toate slujbele, citind şi muncind, şi rămânând într-un fel de stupefacţie de fiecare dată când încercam să-i dezvăluim Ortodoxia, despre care nu auzise nimic, în afara celor citite în Dostoievski… Fusese în deznădejde, iar acum era copleşit să vadă oameni care încă mai credeau în Dumnezeu fără a se preface. Cântările pascale i-au mişcat inima şi ne-a cerut voie să cânte încet Hristos a înviat, împreună cu noi… A plecat fără a şti prea bine ce s-a întâmplat cu el, însă cel puţin de acum ştia că «a răsărit o rază de lumin㻓.

Când Gary şi-a luat rămas bun de la Părintele Serafim în staţia de autobuz, a Început să plângă.

„Nu ştiu ce-o să fie cu mine“, spunea el, „însă voi mi-aţi dat nădejde. Şi vă sunt adânc recunoscător pentru legătura pe care aţi făcut-o între mine şi Iisus Hristos!”

Câteva zile mai târziu, Părintele Serafim avea să scrie despre Gary:

„Am cumva un simţământ bun despre el, căci pare a face parte din «America normală», însetată de Ortodoxie fără să-şi dea seama... Fie ca Dumnezeu să-i dăruiască, după cum i-am spus, în schimbul pungii de banane, dobândirea împărăţiei Cerurilor!

Toate acestea îmi aduc aminte, fără să vreau, că aşa cum Mântuitorul a putut spune despre Nathanael, «Iată cu adevărat israilitean întru carele vicleşug nu este», tot aşa există cu adevărat şi americani: oameni cinstiţi, fără ascunzişuri, normali, pentru care Sfânta Ortodoxie este ceva cu totul «firesc»; iar secerişul acestor adevăraţi americani este de-abia la început. Fără îndoială, «americanii ortodocşi» vor fi puţini la număr, însă tocmai partea cea mai bună a Americii aşteaptă să audă veşti bune despre Ortodoxie…

Văzând un «outsider», precum Gary, absolut uluit de contactul cu Ortodoxia, te lipeşti şi mai strâns de comoara aceasta nepreţuită pe care noi, nevrednicii, o avem şi care nu este numai pentru noi” .

(din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose” de Ierom. Damaschin, Editura Sophia, Bucuresti, 2005)

Legaturi:

• “O ORTODOXIE LAICA, DAR CARE NU E LUMEASCA…” sau: Cum putem aduce mireasma pustiei in lume?
• CUVIOSUL SERAFIM ROSE – “UN OM AL INIMII”
• Sfantul Serafim Rose (2 sept.) – Cautatorul Adevarului pana la capat si cu orice pret
• SFANTUL SERAFIM ROSE SI PRIVIREA ATINTITA SPRE PATRIA CEREASCA
• Parintele Seraphim si chemarea la convertire adevarata pentru crestinii fierti care suntem
• SFATURI PARINTESTI DE FOLOS EXCEPTIONAL SI PENTRU NOI de la Cuviosul Serafim de la Platina
• Minunile si mijlocirile Cuviosului Seraphim Rose dupa adormirea sa

***

• Acatistul Sfantului Serafim Rose
• CUVIOSUL SERAPHIM ROSE: PERSPECTIVA ORTODOXA ASUPRA LUMII (audio – inedit)
• Audio - Parintele Seraphim conferentiind despre “Semnele sfarsitului lumii” !
• Audio – Father Seraphim Rose: Spiritual Father (Parintele Damaschin vorbind despre Parintele Seraphim Rose - mp3)

Cititi si:

• “DESI AM MURIT, SUNT VIU”. Cateva marturii despre minunile Sfantului Ioan Maximovici
• In San Francisco, pe urmele Sfantului Ioan Maximovici - “Apostolul Pavel al zilelor noastre”
• Marturii despre Vladica Ioan Maximovici – apostolul neobosit si neinfricat al vremii noastre
• Eugene (Cuv. Seraphim) Rose despre MOARTEA UNUI SFANT: VLADICA IOAN MAXIMOVICI

Incercarile unui sfant

Ca au zis intru sine gandind cu nedreptate: Sa facem sila dreptului… Facutu-s-a noua spre vadirea cugetelor noastre. Greu este noua si a-l vedea, ca viata lui nu este asemenea altora si schimbate sunt cararile lui. Necurati ne-am socotit inaintea lui, si se departeaza de caile noastre ca de niste necuratii, si fericeste cele mai de pre urma ale dreptilor. (Intelepciunea lui Solomon 2,1; 10,14-16)

Spre rusinare voua zic… Frate cu frate se judeca, si aceasta la necredinciosi. (1 Cor. 6, 5-6)

Sabia sufletului nostra nu dobandeste ascutis taios pana ce nu se ascute de viclenia altuia. (Sf. Grigorie cel Mare[1])

“Aproape toti cei cu care Eugene avea legaturi in San Francisco erau membri ai Bisericii Ruse din Afara Granitelor (numita si Biserica Rusa din Afara Rusiei [ROCOR, n.n.] sau pur si simplu „Sinodul“), care, asa cum am spus, era condusa de venerabilul Mitropolit Anastasie. Eugen era un membru plin de ravna al acestei ramuri a Bisericii Ruse. Pe cat isi putea da seama, Biserica Rusa din afara Granitelor era binecuvantata sa aiba intre madularele ei pe cei mai straluciti reprezentanti ai Sfintei Rusii ce traiau atunci in diaspora: facatori de minuni, prooroci, stareti, teologi adevarati si filosofi.

(…) Pentru Eugene, care intelesese natura infernala a miscarii comuniste moderne, era important faptul ca Biserica Rusa din Afara Granitelor nu facuse compromisuri cu regimul sovietic din Rusia. Formata, in 1920, in urma decretului exceptional dat de Patriarhul Tihon al Moscovei in acelasi an[2], Biserica din Afara Granitelor a hotarat sa ramana separata administrativ de Biserica din Rusia pana cand cea din urma se va elibera de prigoana autoritatilor sovietice atee. In acelasi timp, asa cum afirmau ierarhii ei intemeietori, Biserica din Afara Granitelor se socotea inca de la inceput „o ramura de nedespartit, unita duhovniceste” cu Biserica-Mama din Rusia[3] .

Chiar daca toti cei din Biserica Rusa din Afara Granitelor doreau pastrarea traditiei si erau impotriva capitularii in fata regimului sovietic, Eugene avea sa afle curand ca nu toti erau in acelasi duh. Iata ce spunea intr-o scrisoare de mai tarziu:

„Cred ca iti dai foarte bine seama ca nu tot ceea ce tine de sinod este aur curat si, spre binele nostru si al celor ce se incred in noi si ne asculta, trebuie sa aflam ce este mai bun, si numai aceea sa tinem. Este nevoie ca noi toti cei care avem in inima «singurul lucru care trebuie», sa devenim inca si mai uniti in zilele pline de primejdie ce ne stau in fata” .[4]

In episcopatul Bisericii din Afara Granitelor erau unii ce nu vedeau cu aceiasi ochi pe ierarhii pe care Eugene ajunsese sa-i iubeasca si sa-i admire. Cea dintai care i-a atras atentia lui Eugene asupra acestui lucru a fost realista Elena Kontevici.

„De la primele guri de lapte pe care le-am supt in calitate de crestin ortodox in sinod”, avea sa-si aminteasca Eugene mai tarziu, „am invatat ca avem doua feluri (sau doua «traditii») de episcopi: de o parte, vladicii Ioan, Averkie, Leontie, Nectarie si Sava; de cealalta parte, cei ce par sa detina acum pozitiile dominante.“[5]

Marilor si sfintilor ierarhi ai Bisericii Ruse din Afara Granitelor le-a fost sortit sa aiba parte de multa suferinta de la cei din „cealalta” traditie. Iar cel ce a suferit mai mult a fost si cel mai sfant dintre toti: Arhiepiscopul Ioan. Arhiepiscopul Ioan era el insusi un madular credincios al Bisericii Ruse din Afara Granitelor si socotea ca aceasta trebuie sa ramana separata administrativ de Biserica din Rusia – Patriarhia Moscovei – atata vreme cat regimul comunist tinea in robie patria sa. Pe cand se afla in China, el ramasese sub ascultarea Mitropolitului Anastasie si sub ocarmuirea Bisericii Ruse din Afara Granitelor chiar si atunci cand ceilalti cinci ierarhi rusi din Orientul Indepartat se pusesera sub ascultarea Patriarhiei Moscovei. Insa, asa cum scria Eugene, „el se afla intru totul deasupra oricaror «tabere»”[6], si deci nu putea fi socotit ca aderand la pozitia izolationista, pe care multi doreau s-o vada predominand Biserica din Afara Granitelor. Se stia, de pilda, ca slujeste impreuna cu clericii din Patriar­hia Moscovei, din Biserica „Evloghita”[7], si cu cei din Bisericile Ortodoxe nou-calendariste, lucru socotit de multi ca un tabu. Se stia ca in 1945, pe cand slujea ca Episcop al Shanghaiului, il pomenea la slujbe pe nou-alesul Patriarh al Moscovei, Alexei I, laolalta cu Mitropolitul Anastasie. Iata de ce unii il suspectau de credinciosie mixta si de simpatii primejdioase fata de Patriarhia Moscovei, dominata de sovietici. Si, intradevar, desi el insusi nu a facut niciodata vreun compromis cu regimul sovietic avea mila pentru cei din Biserica Rusa, care nu puteau fugi sau rezista autoritatilor comuniste. Privind adanca unitate duhovniceasca ce exista in Biserica luata ca intreg, el vedea dincolo de vremelnicele impartiri administrative cauzate de imprejurari exterioare nefericite. El i-a spus lui Eugene ca divizarile din Biserica Rusa erau provizorii si ca, de indata ce Rusia va fi libera, acestea vor lua sfarsit[8]. In toate conceptiile sale era in deplin acord cu principiile intemeietoare ale Bisericii Ruse din Afara Granitelor.

Lipsa de partizanat politic a Arhiepiscopului Ioan, ca si faptul ca era cel dintai pe lista de succesiune a suferindului Mitropolit Anastasie, ca viitor ierarh la conducerea Bisericii Ruse din Afara Granitelor, l-au facut sa fie foarte suparator pentru unele persoane din Biserica din Afara Granitelor. In acelasi timp, mii de alte persoane din Biserica din Afara Granitelor vedeau in el un sfant in viata fiind gata sa-l apere pana la ultima suflare.

La San Francisco, Eugene avea sa fie martor indeaproape la cea mai dramatica ciocnire intre cele doua „traditii” din Biserica Rusa din Afara Granitelor. A fost, neindoielnic, cel mai dureros rastimp al vietii Arhiepiscopului Ioan, grabindu-i moartea ce avea sa aiba loc trei ani mai tarziu. Totul a culminat cu judecarea sa publica la Inalta Curte a Statului California, fiind acuzat, impreuna cu altii, ca a tinut alegeri bisericesti ilegale si a delapidat fondurile bisericesti[9].

Atacul asupra Arhiepiscopului a fost pornit de consiliul parohial al Catedralei din San Francisco, dar, asa cum si-a dat seama Eugene, era sprijinit puternic de unii dintre fratii sai episcopi. Chiar consiliul parohial era alcatuit din ucenici ai sus-pomenitului Arhiepiscop Antonie din Los Angeles.

Cand Arhiepiscopul Ioan a venit pentru prima data la San Francisco, la sfarsitul lui 1962, consiliul parohial existent a refuzat sa-l lase sa vada registrele contabile. Cand, in sfarsit, le-a primit la o sedinta a consiliului parohial (insa nu fara ca cineva sa incerce sa i le smulga din mana), a descoperit ca nu erau tinute corect. Punandu-le intr-un loc accesibil publicului el a facut apel la fiecare ca sa-si plateasca datoriile restante.

La inceputul anului urmator Arhiepiscopul Ioan consemna:

„Postul Mare a trecut la San Francisco cu un mare numar de credinciosi si postitori; iar Pastile au fost intampinate cu mare bucurie duhovniceasca. Relatiile dintre enoriasi s-au imbunatatit vizibil, vorbindu-se despre greutatile anului precedent ca despre spre ceva «trecut»”[10].

Arhiepiscopul Ioan a facut apel sa se reia lucrarile la noua Catedrala si, curand dupa Pasti, a avut loc o mare reuniune pentru strangerea de donatii in acest scop.

Insa in consiliul parohial se puneau la cale noi necazuri. Cu sprijinul Arhiepiscopului Antonie al Los Angeles-ului, consiliul a incercat sa opreasca construirea Catedralei si sa-l inlature pe Arhiepiscopul Ioan din scaun. In acest scop membrii consiliului au alcatuit o petitie plina de invinuiri aduse Arhiepiscopului Ioan, pe care au trimis-o episcopilor si clericilor din toata lumea libera. Invinirile au atras atentia ziarului San Francisco Chronicle, care a relatat ca

„controversata petitie pretinde ca Arhiepiscopul Ioan era «in general instabil» si preocupat de probleme duhovnicesti, ca nu a reusit sa cerceteze cu grija controversata contabilitate a catedralei ortodoxe ruse aflate in constructie pe Bulevardul 261 Geary Street si ca a recunoscut Biserica Sovietica pe cand era la Shanghai”[11].

Alte articole din presa notau ca Arhiepiscopul Ioan era acuzat de „inclinatii rosii” si „simpatii comuniste“, si ca „ar fi de acord sa colaboreze cu Biserica Ortodoxa Rusa din Uniunea Sovietica”[12]. Pe atunci, in toiul Razboiului Rece, asemenea afirmatii nu erau in favoarea Arhiepiscopului Ioan. Insa, asa cum avea sa le spuna reporterilor Boris Massenkov, unul dintre fostii sai orfani, Arhiepiscopul Ioan nu facea altceva decat sa-l pomeneasca la slujbe pe patriarhul Moscovei.

Se pare ca, din pricina acelei petitii trimise peste tot, Arhiepiscopul Ioan a fost chemat la sediul Sinodului din New York pentru o sedinta speciala a Soborului Episcopilor. Partizanii sai din San Francisco s-au tulburat, temandu-se ca i se va cere sa plece din scaun, dar el le-a reamintit cu blandete:

„eu sunt calugar asa ca trebuie sa ma supun, orice ar hotari Sinodul…, sa ma supun fara sa pun intrebari” .

La sedinta de la New York, potrivnicii Arhiepiscopului Ioan din Sinod au impus o hotarare de inlaturare a sa din scaunul de Arhiepiscop de San Francisco. Arhiepiscopul Ioan a trebuit sa astepte afara mai mult de patru ore pana ce s-a luat hotararea. Vestea s-a raspandit imediat in San Francisco, astfel ca, la intoarcerea acasa a Arhiepiscopului Ioan, sute de oameni il asteptau la aeroport. „Era o agitatie de nedescris”, consemna el. Zarva si tensiunea au durat mai mult de doua saptamani. Cand sprijinitorii Arhiepiscopului Ioan au trimis o cerere catre Sinodul Episcopal pentru a schimba hotararea, a izbucnit o revolta groaznica impotriva lor, incat, asa cum scria Arhiepiscopul,

„era cat pe ce sa se porneasca o bataie cu pumnii, care ar fi putut sa ia proportii. Am potolit oamenii pe cat am putut, fiindca prezenta mea tinea oarecum in frau ravna cea fara cunostinta; dar, spre marea mea mahnire, tot ceea ce s-a facut vreme de patru luni pentru a aduce pacea in mijlocul turmei s-a nimicit dintr-o data, intr-o singura zi”[13].

Mitropolitul Anastasie, prietenul Arhiepiscopului Ioan si intai-statatorul Sinodului, i-a telefonat si a vorbit cu el mai bine de un ceas. A doua zi, datorita influentei sale, hotararea Sinodului Episcopilor a fost schimbata si numirea provizorie a Arhiepiscopului Ioan la San Francisco a fost prelungita cu sase luni. Totusi existenta primei hotarari a aratat potrivnicilor Arhiepiscopului Ioan de la San Francisco ca au in spate cativa episcopi cu influenta, si astfel au mers prea departe.

Lupta a izbucnit curand, atunci cand Arhiepiscopul Ioan a cerut alegerea membrilor consiliului parohial si a unui iconom al bisericii, impreuna cu Adunarea Generala a parohiei, la 9 iunie. Consiliul parohial existent, stiind ca este depasit de aproape doua ori de catre cei ce il iubeau pe Arhiepiscopul Ioan, a inceput sa faca tot posibilul pentru a impiedica alegerile, mergand la tribunalul statal si scotand un ordin de interdictie impotriva lui. Ordinul de interdictie era insotit de o citatie din partea tribunalului. Iata ce scrie Arhiepiscopul Ioan:

“Joi [6 iunie 1963], imediat dupa Vecernie, a venit un functionar al Tribunalui American, insotit de un rus. De indata ce am iesit din biserica mi-a inmanat o copie a unei plangeri a saisprezece membri ai parohiei si a colaboratorilor lor, impotriva a saisprezece membri ai fostului consiliu parohial[18], ca si impotriva mea si a Protopopului Nicolai Dombrovski[19]. Mi s-a inmanat un ordin al tribunalului care-mi interzicea sa fixez intalniri pentru a tine sedinta [de alegere a consiliului parohial] si pentru a semna contracte [cu firme de constructie pentru continuarea zidirii Catedralei]. Pe langa aceasta mai era si o citatie de a ma prezenta la tribunal la 31 mai/13 iunie. Fostul consiliu parohial era invinuit de a fi pricinuit pierderi bisericii prin felul cum a administrat treburile economice, iar eu am fost invinuit de acoperirea [faptelor] acestui consiliu”[20].

Din fericire, prietenul Arhiepiscopului Ioan, Episcopul Sava, venise din Canada la San Francisco spre a-l ajuta sa iasa din aceste dificultati. Fost judecator la un tribunal din Serbia, Episcopul Sava era bine pregatit pentru a se descurca in problemele legale.

Intre timp, potrivnicii Arhiepiscopului Ioan publicasera anunturi si trimisesera scrisori la fiecare familie, spunand ca alegerile nu vor avea loc, si deci nimeni sa nu se duca. Ei aveau o telegrama de la Sinodul Episcopal, semnat chiar de intai-statatorul sau, plina de amenintari la adresa Arhiepiscopului Ioan in cazul in care urma sa dea curs alegerilor. Auzind aceasta, Episcopul Sava a contactat pe intai-statatorul Sinodului si la 7 iunie a primit o telegrama de la el in care acesta confirma ca este de acord cu tinerea alegerilor si adunarii planificate. In ziua urmatoare, Episcopul Sava a luat parte la o scurta audiere la Tribunal, impreuna cu Arhiepiscopul Ioan. Judecatorul, auzind cazul lor, a ridicat ordinul de interdictie[21].

In ciuda tuturor incercarilor de a le opri, alegerile au avut loc. Ele s-au facut cu aparate de vot, spre a le asigura validitatea, si la ele au participat peste patru sute de persoane. S-a ales un nou consiliu parohial si, la Adunarea Generala ce a urmat, s-au facut demersurile pentru reluarea imediata a lucrarilor Catedralei.

Consiliul parohial infrant a adresat o noua plangere la Tribunal, ca anexa la cea dintai. Membrii nou-alesi ai consiliului parohial au fost adaugati pe lista paratilor, alaturi de Arhiepiscopul Ioan[22], iar alegerile din 9 iunie au fost declarate ilegale. Dimitri, nasul lui Eugene care era secretarul Arhiepiscopului Ioan fusese ales ca membru al noului consiliu, era si el printre cei parati. Noul ter­men de judecata a fost fixat pe 8 iulie, dar, pana la pronuntarea verdictului, Tribunalul a interzis noului consiliu parohial sa continue lucrarile de constructie. In acel moment unii membrii ai Sinodului Episcopal au venit la San Francisco si au colaborat cu reclamantii. Ei s-au intalnit cu avocatii reclamantilor si si-au oferit tot ajutorul spre a castiga procesul impotriva Arhiepiscopului Ioan. Unul dintre ei, Arhiepiscopul Vitalie Ustinov al Canadei, pretindea ca a venit in calitate de trimis special al intai-statatorului Sinodului, spre a reaseza pacea.

“Practic, aceasta s-a concretizat in legaturile stranse ale Arhiepiscopului Vitalie cu avocatii reclamantilor si in afirmatiile sale in fata tribunalului ca el, ca reprezentant al Sinodului, atesta ilegalitatea adunarii din 9 iunie”[23].

Un alt ierarh, Arhiepiscopul Serafim Ivanov de Chicago, l-a evitat pe Arhiepiscopul Ioan si “a participat impreuna cu Arhiepiscopul Vitalie la o intalnire cu avocatii care-i sprijineau pe cei ce intentasera procesul”[24].

De cealalta parte, Episcopul Sava a continuat sa-si foloseasca experienta judiciara din Serbia spre a-l apara pe Arhiepiscopul Ioan. La 5 iunie, el a prezentat, sub juramant, o depozitie de patru pagini, in care dovedea ca alegerile de la 9 iunie fusesera de fapt legale, aducand ca dovada telegrama pe care o primise de la Mitropolitul Anastasie la 7 iunie.

Pe masura ce procesul Sfantului se apropia, comunitatea rusa din San Francisco era in tot mai mare fierbere. La adunarile parohiale, oamenii aratau o totala lipsa de respect fata de Arhiepiscopul Ioan, ca si cum nici nu ar fi fost episcop. Se lansau tot felul de zvonuri. Sprijinitorii sai aveau parte de injurii si vorbe grele, indeosebi Pr. Leonid Upsinski, preotul care-l ajutase pe Eugene sa invete si sa ia parte la slujbele bisericesti. O membra a bisericii, care pe atunci era adolescenta, isi aminteste:

“Arhiepiscopul Ioan era cu adevarat prigonit in chip groaznic. Am auzit lucruri foarte hulitoare, nascocite de oameni spre a incerca sa-l distruga. Il urau. Din pacate, parintii mei erau total impotriva lui, fiind de partea episcopului din Los Angeles care voia sa obtina puterea si sa domine. Sora mea mai mica isi aminteste un lucru care a marcat-o, fiindca pe atunci era foarte mica. «Eram cu mama», spune ea, «care, impreuna cu alte femei, alergau dupa el, facandu-l in loate felurile si scuipandu-l. Am vazut-o chiar pe mama mea scuipandu-l in fata!» – si aceasta se petrecea chiar dupa slujbele din biserica! Nu inteleg de ce il urau oamenii. Noi, copiii, stiam ca e nevinovat. Era legat de noi, ne iubea si se interesa intotdeauna de noi. Mi-l amintesc ca pe un batran cu totul subred, dar cu cei mai minunati ochi. Era asa de mititel! Nu vorbea prea bine, dar avea ceva deosebit. Sora mea mai mica imi spune ca atunci cand s-a intalnit cu el si a privit-o in ochi, a simtit cum vine harul de la el”.

Eugene, care venea cu regularitate la Catedrala din San Francisco, observa atent raspunsul Arhiepiscopului Ioan la intrigile si zarva din jurul lui. Intr-o scrisoare catre un convertit asemenea lui, scria:

„Vladica Ioan este favoritul meu dintre episcopi, chiar daca mi-e aproape imposibil sa-l inteleg. Este mereu plin de o asemenea pace si bucurie, incat te folosesti duhovniceste chiar si stand in prezenta lui. Am fost de fata la cateva momente cruciale din ultimele luni, cand Vladica era inconjurat de o multime de oameni agitati, plangand practic isterizati (stii tu cum sunt rusii!), dar el era exact la fel ca intotdeauna mereu linistit si chiar vesel”[25] .

Intr-o alta scrisoare din aceeasi perioada Eugene spunea despre Arhiepiscopul Ioan:

„Duce o viata de adevarata rastignire – de aspra nevointa (nu doarme niciodata culcat), daruindu-se cu totul altora, fara a tine seama de sine, cu crestineasca bunatate si rabdare chiar si in fata celor mai grave si mai mincinoase acuzatii (caci satana ataca Biserica noastra cu toata puterea, in multe feluri); dar este mereu plin de o asemenea dragoste si bucurie, incat in prezenta lui te simti totdeauna fericit si in pace, chiar in necazuri si in cele mai mari incercari”[26] .

Eugene a vazut si felul cum cei din turma Arhiepiscopului Ioan, din dragostea pentru pastorul lor care-i scapase din China sfasiata de razboi, incercau cu toata ravna sa-l apere. Vorbind in numele tuturor orfanilor Arhiepiscopului Ioan ce traiau pe atunci in San Francisco, Boris Massenkov i-a spus unui reporter de la San Francisco News Call Bulletin: „Daca nu era Arhiepiscopul Ioan, noi ne-am fi aflat acum in Rusia, sau muream de foame in China”. Asa cum noteaza reporterul, orfanii „erau dintre cei 3500 de rusi si alti refugiati pe care Arhiepicopul a reusit sa-i aduca in America in anii 1950-1951“[27].

Eugene a fost de fata cand Stareta Ariadna, cu carja in mana, a vorbit cu indrazneala in Catedrala, indignata de felul in care o parte a membrilor Bisericii s-au ridicat impotriva unui sfant in viata. Ea a spus enoriasilor ca cei ce simteau la fel ca ea puteau sa vina la ea la slujbe. Acestia au iesit impreuna cu ea lasand Catedrala goala, si s-au dus direct la manastire.

Cearta era asa de apriga, incat Arhiepiscopul Ioan a blagoslovit pe unii membrii turmei sale sa mearga la biserica Patriarhiei Moscovei din San Francisco, in loc de propria biserica. Si prin aceasta a aratat lipsa de partizanat politic si o viziune duhovniceasca asupra unitatii Bisericii ce transcende diviziunii jurisdictionale. Boris Massenkov si alti orfani au fost printre cei pe care Arhiepiscopul Ioan i-a trimis la biserica rusa „rivala”.

De-a lungul procesului, cele trei ziare principale din San Francisco, Chronicle, Examiner si News Call Bulletin, au publicat articole despre aceasta disputa, indreptandu-si atentia asupra controversei din jurul Arhiepiscopului Ioan. La 9 iulie 1963, ziarul Examiner a publicat o fotografie a Arhiepiscopului Ioan stand in sala de judecata.

La procesul din 9 iulie 1963, Ep. Sava, Arhiep. Ioan, Leontie, Nectarie, pr. Nicolai Dombrovski si pr. Leonid Upsinski

Procesul a durat patru zile, si in fiecare zi sala de judecata a fost ticsita. Gleb lucra in Monterey, astfel ca nu a putut sa fie de fata, dar Eugene s-a dus la toate audierile. I-a vazut pe episcopii si clercii ce au venit sa-l apere pe Arhiepisco­pul Ioan insirati pe banca aproape de el. Pe langa episcopii Sava si Nectarie, venise tocmai din America de Sud si prietenul sau, Inalt Preasfintitul Leontie Filippovici, Arhiepiscop de Chile. De asemenea, se aflau acolo si Pr. Spiridon, Pr Mitrofan si Stareta Ariadna.

De la inceputul procesului, judecatorul Edward O’Day, un catolic irlandez bland si batran, a vazut ca in fata sa nu se afla un parat obisnuit, ci un adevarat om al lui Dumnezeu. Pentru prima data in istoria orasului San Francisco, un judecator i-a ingaduit paratului sa spuna, o rugaciune la inceputul fiecarei sedinte[28] .

Urmand principiului monastic de a nu cauta sa se indreptateasca pe sine, Arhiepiscopul Ioan a stat de-a lungul infatisarilor fara sa spuna un cuvant.

La inceputul primei infatisari a sosit pe neasteptate secretarul Sinodului, protopopul George Grabbe. „Intalnirile sale necontenite cu avocatii reclamantilor au atras atentia”, scria Arhiepiscopul Ioan. In a treia zi a procesului secretarul Sinodului a depus marturie in favoarea reclamantilor iar in ziua urmatoare avocatul reclamantilor a tinut o cuvantare indreptata in principal impotriva Arhiepiscopului Ioan.

„Acuzatiile erau atat de multe”, scria Arhiepiscopul Ioan, ”incat judecatorul a spus ca daca, ar lua in considerare pe fiecare dintre ele, pro­cesul nu s-ar mai incheia niciodata… Judecatorul, care voia sa puna capat afacerii in mod pasnic, facand apel la pace in repetate randuri in cuvantarile sale din proces, a suspendat sedinta… Sedinta a fost suspendata pana la o data ce avea sa fie anuntata ulterior”[29].

Peste cateva zile, trei dintre avocatii reclamantilor au aterizat la sediul central al Sinodului din New York. Acolo, nota Arhiepiscopul Ioan,

„ei s-au sfatuit cu Arhiepiscopul Vitalie, care sosise din nou la sediul Sinodului si cu Arhie­piscopul Nikon si Pr. George Grabbe. Intalnirea a durat mai mult de patru ore”[30].

Unul din aspectele cele mai neplacute ale intregii afaceri erau telegramele care, chipurile, veneau de la intai-statatorul Sinodului, Mitropolitul Anastasie, prin Centrul Sinodal. Ori de cate ori Arhiepiscopul Ioan sau Episcopul Sava vorbisera la telefon cu Mitropolitul, il aflasera binevoitor fata de actiunile si argumentele lor; el reintarise autoritatea Arhiepiscopului Ioan in San Francisco si, cum am mai spus, trimisese ca dovada telegrame semnate. Insa in acelasi timp au fost trimise si alte telegrame, purtand si ele tiparit numele Mitropolitului ca autor, care afirmau lucruri contrare, subminand autoritatea Arhiepisco­pului Ioan, venind impotriva tuturor deciziilor sale si indreptatindu-i pe reclamanti sa spuna Tribunalului ca „actioneaza in ascultare fata de Sinod”. Acele telegrame fusesera trimise direct reclamantilor si avocatilor lor si una chiar judecatorului O’Day; iar despre ele Arhiepiscopul Ioan avea sa afle doar mai tarziu. Deci Mitropolitul era destul de sovaitor; si, asa cum sugera Arhiepiscopul Ioan in raportul sau catre Mitropolit si Soborul Arhiepiscopal, probabil ca telegramele nici nu veneau din partea Mitropolitului. Arhiepiscopul Ioan scria

„Recent, slavitul si cinstitul nume al Mitropolitului Anastasie a fost acoperit de necinstire, din pricina hotararilor contradictorii, a apelului la Tribunal si a altor actiuni care i-au stirbit prestigiul, nu numai in turma noastra, ci si printre cei de alte credinte, caci au fost pornite in numele sau. Noi, apropiatii sai impreuna-lucratori, stim cat de putin se potriveste acesta cu caracterul sau, si nu putem lasa intreaga raspundere pe umerii sai”[31].

Asa cum avea sa remarce Eugene intr-o scrisoare ulterioara, Arhiepiscopul Ioan socotea situatia atat de grava, incat si-a exprimat „ingrijorarea in privinta continuarii existentei Bisericii din Afara Granitelor ca o entitate unitara. – adica criza din San Francisco ameninta sa duca la schisma si anarhie si la subminarea autoritatii episcopilor”[32]. In raportul sau catre Mitropolit si Sinod, datat 23 iulie 1963, Arhiepiscopul Ioan scria despre actiunile potrivnice si deciziile ce pareau sa vina de la Sinod:

“La inceput nu simteam acest lucru in mod deosebit, fiindca prezenta Arhiepiscopului Athanasie si a Episcopului Sava tinea sub control ceea ce venea in mod oficial de la Sinod. Dar dupa plecarea lor si cu ocazia unei noi sedinte, lucrurile au mers cu o iuteala nestapanita, fara vreun control…, deciziile zburau, cu singurul scop de a-i satisface pe reclamanti… Aplicarea deciziilor ilegale ale Sinodului amenintau sa aduca mari incurcaturi in viata bisericeasca, si acestea nu numai ca nu aduceau pacea, ci, dimpotriva, starneau noi incurcaturi si tulburari…

Aveam impresia ca Sinodul – sau mai curand persoanele ce vorbesc in numele lui – se afla in legatura cu cei ce au fost alesi in consiliul parohial de anul trecut, care doresc sa pastreze puterea pentru ei sau pentru oamenii lor si cei ce sunt intr-un cuget cu ei, prin mijloace legale sau ilegale.

In fiecare parohie se afla oameni nemultumiti cu situatia existenta. In San Francisco erau astfel de oameni si inainte de aceste tulburari. Dar alcatuirea unui grup unit, care lucreaza cand in apararea autoritatii bisericii locale, cand impotriva ei, cand dupa canoane, cand impotriva lor, dar intotdeauna in unanimitate si cu indaratnicie, nu este un simplu fenomen local, ci este dirijat acum de cineva apropiat de Sinod.

Aceasta explica tot ce s-a intamplat la San Francisco, de la inceputul tulburarilor si pana in prezent. La fel se pot intelege si tulburarile ce au izbucnit in alte eparhii.

Care sunt consecintele? Autoritatea Sinodului este aproape nimicita…

Cele intamplate la San Francisco s-au raspandit repede in toata diaspora si ameninta existenta intregii Biserici din Afara Granitelor prin plecarea unei parti a fiilor ei de la credinta…

Vom ajunge deci sa vedem, cu durere, prabusirea Bisericii din Afara Granitelor, lucru ce nu este de folos decat dusmanilor sai. Noi, ierarhii ei, nu putem ingadui acest lucru si nici ca un grup organizat sa porunceasca unor episcopi si sa promoveze prin orice mijloace ceea ce doreste acel grup“.[33]

Pe cand Arhiepiscopul Ioan incheia acest raport, Mitropolitul Anastasie a venit pe Coasta de Vest ca sa ajute la rezolvarea crizei si sa-l sprijine pe Arhie­piscopul Ioan fara vreun amestec din partea birourilor centrale ale Sinodului. Acesta a fost momentul intalnirii lui Eugene si Gleb cu Mitropolitul, la festivalul Bach din Carmel. Este interesant ca, tocmai in momentul in care judecatorul delibera asupra deciziei sale la Tribunalul din San Francisco, iar Mitropolitul se gandea si el ce sa faca cu acest conflict, oratoriul lui Handel pe care-l ascultau in acea seara era Judecata lui Solomon avand ca tema judecata dreapta. Trei saptamani mai tarziu s-a dat un verdict corect si Arhiepiscopul Ioan a fost asezat ca ierarh permanent pentru San Francisco si America de Vest.

Intre timp, Arhiepiscopul Ioan si ceilalti aparatori au fost nevoiti sa faca o foarte costisitoare verificare contabila, pentru care au angajat o firma contabila independenta, renumita pe plan national, si anume Price, Watehouse & Com­pany, cu scopul de a arata tribunalului ca acuzatiile de delapidare erau false. In final, judecatorul O’Day l-a achitat pe Arhiepiscopul Ioan si pe ceilalti de toate invinuirile, negasind nici o dovada de frauda financiara. In privinta alegerilor bisericesti, judecatorul a hotarat ca nu este datoria statului sa determine daca au avut sau nu aprobarea Sinodului Episcopal. Insa, desi au pierdut, reclamantii nu incetau sa nascoceasca noi invinuiri, facand apel la tribunal inca doi ani si jumatate, aproape pana la moartea Arhiepiscopului Ioan. Acuzatiile si apelurile lor erau respinse in mod repetat de catre tribunal ca nefondate. In final, avocatul apararii, James O’Gara Jr., a spus curtii ca lucrurile mersesera prea departe:

“Pana in prezent, paratii au fost siliti in mod inutil de catre reclamanti sa faca cheltuieli de judecata ce se ridica la mai multe mii de dolari, in efortul de a apara interesele parohiei. Amanarea constructiei catedralei pricinuita de acesl litigiu a marit costul acesteia peste asteptari.

Niciodata in decursul acestui litigiu reclamantii nu au adus Curtii nici ca mai mica dovada, suficienta din punct de vedere legal, in sprijinul vreuneia du acuzatiile neintemeiate facute de ei…

Curtea cunoaste prea bine inutilele disensiuni si certuri dintre membrii parohiei pricinuite de afirmatiile nefondate facute de reclamanti. Litigiul a avut ca urmare nemijlocita marile tulburari religioase din parohie.

Adevarata sarcina a acestei asociatii [parohiale], aceea de a promova idealurile religioase ale membrilor sai, a fost serios afectata de zarva si de tulburarile rezultate din litigiu.

Pierderile financiare suferite de asociatie ar putea fi doar ele suficiente motive pentru ca Curtea sa respinga motiunea reclamantilor. Nici executorul jucatoresc si nici Price, Watehouse&Company nu au raportat vreo dovada de frauda financiara legata de treburile bisericesti. Daunele aduse asociatiei, atat din punct de vedere teologic, cat si din punct de vedere financiar, sunt aproape ireparabile…

Continuarea litigiului ar fi un abuz fata de procesul juridic prin continua unei actiuni ce a fost si este lipsita de temei.[34]

Intr-o scrisoare din toamna lui 1963, Eugene scria:

„Asa cum poate ca ai auzit, Vladica Ioan a fost intarit ca Arhiepiscop de San Francisco si chiar daca eparhia este departe de a fi ajuns la o pace reala, este macar un pic de ordine. Cred ca, in sfarsit, lucrarile la noua catedrala s-au reluat” [35].

Participand la procesul Arhiepiscopului Ioan, Eugene vazuse un sfant ce urma Stapanul pe Golgota. Asemeni lui Hristos, Arhiepiscopul Ioan fusese trimis acolo de catre orbii care-i conduceau pe alti orbi. Dar tot ca si Hristos, Arhiepiscopul Ioan i-a iertat la sfarsit pe toti. Intrebat cine era de vina pentru toata discordia din Biserica, el a raspuns simplu: „Diavolul”.

Evanghelia vie a lui Iisus Hristos, care-si dovedeste adevarurile pururea in mintile oamenilor, nu putea fi propovaduita lui Eugene in chip mai adevarat. Golgota finala a sfantului a fost o priveliste pe care avea sa nu o mai uite vreodata”.

————————————————————————————-

[1] Be Friends of God: Spiritual Readings from Gregory the Great, Cowley Publications, ptoridge, Mass., 1990, p. 117.

[2] In timpul razboiului civil din Rusia. Iata cum explica Arhiepiscopul Ioan Maximovici acest articol: „Prevazand posibilitatea ca ocarmuirea Bisericii Ruse sa fie lipsita de libertate ca diferitele parti separate ale Bisericii Ruse sa nu poata fi in contact cu ea, Patriarhul Tihon, ce era atunci capul Bisericii, a dat indrumari ca in regiunile separate de administratia bisericeasca, sa se intemeieze administratii bisericesti vremelnice sub conducerea celor mai batrani ierarhi din regiune”.

(Arhiep. Ioan Maximovici, „The Russian Orthodox Church Outside Russia”, in The Orthodox Word, nr. 37, 1971, p. 63.)

[3] Iata ce spune Rezolutia Sinodului Episcopilor Bisericii Ruse din Afara Granitelor,data in luna septembrie 1927: „Acea parte a Bisericii a toata Rusia aflata in afara granitelor trebuie sa inceteze orice legaturi cu administratia bisericeasca de la Moscova…, pana la reluarea legaturilor firesti cu Rusia si pana la eliberarea Bisericii prigoana autoritatilor sovietice atee… Partea Bisericii Ruse care se afla in afara granitelor se socoteste o ramura de nedespartit, unita duhovniceste cu Marea Biserica Rusa. Ea nu se desparte de Biserica Mama si nu se socoteste autocefala”.

[4] Scrisoarea Pr. Serafim Rose catre Pr. Nichita Palassis, 16 iunie 1972

[5] Scrisoarea Pr. Serafim Rose catre Pr. Nichita Palassis, 14 noiembrie 1971.

[6] Scrisoarea Pr. Serafim Rose catre Alexei Young 31 octombrie 1972.

[7] Biserica a exilatilor rusi din Europa Occidentala, aflata la un moment dat sub conducerea Mitropolitului Evloghie al Parisului, exarhul Patriarhiei Moscovei. In 1931 Mitropolitul Evloghie si-a pus Biserica sub ascultatea Patriarhiei de Constantinopol. Titulatura ei oficiala este Arhiepiscopia Ortodoxa Rusa din Europa de Vest, tinand de Patriarhia Ecumenica.

[8] Afirmatia Arhiepiscopului Ioan catre Eugene a fost relatata de Eugene insusi lui Anthony Arganda. Pentru citatul exact din Arhiepiscopul Ioan pe aceasta tema, vezi cap. 99.

[9] Arhiepiscopul Ioan a relatat in amanunt evenimentele legate de proces intr-un raport (in limba rusa) catre Mitropolitul Anastasie si catre Sinodul Arhiepiscopal al Bisericii Ruse din Afara Granitelor, datat 23 iulie 1963. Raportul citat a fost sursa principala a prezentului capitol.

[10] Raportul Arhiepiscopului Ioan Maximovici „Catre Inalt Preasfintitul Presedinte [Mitropolitul Anastasie] si Prea Sfintitii Membri ai Sinodului Arhiepiscopal al Bisericii Ruse din Afara Granitelor”, 23 iulie 1963, p. 2 (in lb. rusa). Trad. engl. in The Orthodox Word, nr. 175-76 1994, p. 128.

[11] Warren Hinckle, „Orthodox Ouster Fight: Archbishop’s Angry Orphans”, in San Francisco Chronicle, 2 mai 1963, p. 4.

[12] Donald Canter, „Uproar in a Church”, in San Francisco News Call Bulletin, 29 aprilie 1963, p. 32. „Orthodox Dispute: Mass Appeal for Archbishop John”, in San Francisco Sunday Chronicle, 12 mai 1963, p. 2.

[13] „White Russians Speak Out: «The Archbishop Saved Us»”, in San Francisco News Call Bulletin, 2 mai 1963.

[14] Donald Canter, „Uproar in a Church”.

[15] Ibid

[16] Raportul Arhiepiscopului Ioan, p. 3 (in lb. engleza, p. 130).

[17] Documentele legate de acest proces se afla la Primaria San Francisco, Arhiva districtuala,camera 317, Procesul #532856, Curtea Superioara a Statului California din si pentru orasul si districtul San Francisco. Data inregistrarii: 6 iunie 1963.

[18]„Fostul consiliu parohial” se refera la sprijinitorii Arhiepiscopului Ioan care facusera parte din consiliu si adunasera bani pentru zidirea Catedralei. Cand Arhiepiscopul Antonie de Los Angeles a venit si a oprit lucrarile la Catedrala, si-a instalat proprii partizani si acestia au alcatuit consiliul parohial ce a depus plangerea.

[19] Trebuie amintit ca Protopopul Nicolai Dombrovski a fost preotul care l-a primit in mod canonic pe Eugene in Biserica.

[20] Raportul Arhiepiscopului Ioan, p. 5 (in lb. engleza, p. 131).

[21] Ibid, p. 5 (in lb. engleza, p. 132).

[22] Documentul Inaltei Curti a Statului California ii consemneaza pe „MAXIMOVICI, cunoscut si ca INALT PREASFINTITUL ARHIEPISCOP IOAN” si pe ceilalti parati, in frunte cu Eugene A. Hrapov, noul iconom al parohiei. Arhiepiscopul Ioan insusi, in raportul catre Mitropolitul Anastasie si Sinodul Arhiepiscopal, afirma ca „fostii membrii ai consiliului parohial sunt implicati intr-un proces impotriva arhiepiscopului lor din aceeasi biserica, parohie si eparhie (Raport, p. 9).

[23] Raportul Arhiepiscopului Ioan, p. 6 (in lb. dhgleza, p. 133)

[24] Ibid.

[25] Scrisoarea lui Eugene Rose catre Nina Seco, 10 septembrie 1963.

[26] Scrisoarea lui Eugene Rose catre Alison, 15 iulie 1963.

[27] „White Russians Speak Out: «The Archbishop Saved Us»”

[28] Informatia provine de la avocatul care l-a aparat pe Arhiepiscopul Ioan, dl. James O’Gara Jr.

[29] Raportul Arhiepiscopului Ioan, pp. 7-8 (in lb. engleza, pp. 134-35).

[30] Ibid., p. 8 (in lb. engleza, p. 135).

[31]Ibid., p. 13 (in lb. engleza, p. 140).

[32] Scrisoarea Pr. SerafimRose catre Alexei Young, 31 octombrie 1972.

[33] Raportul Arhiepiscopului Ioan, pp. 11-13 (in lb. engleza, pp. IS9-140).

[34] Memorandum of Points and Authorities in Opposition to Plaintiffs’ Motion to S© Judgement, 2 octombrie 1964.

[35] Scrisoarea lui Eugene Rose catre Nina Seco, 10 septembrie 1963.

(Ierom. Damaschin, Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose, Editura Sophia, Bucuresti, 2005)

Legaturi:

• CALEA DE MIJLOC, CALEA DE AUR A BISERICII SI PERICOLUL SECTARISMULUI – marturia reala a Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granitelor
• “In ce stramta camasa de forta a logicii vor sa ne sileasca sa intram…” – ULTIMUL CONFLICT AL PARINTELUI SERAPHIM CU GRUPAREA ZELOTISTA
• Sfantul Nou-Mucenic Tar Nicolae al II-lea mult-patimitorul – sensul proniator al unei reabilitari

*

• Rugaciune catre Sfantul Ierarh Ioan Maximovici, Facatorul de minuni al vremurilor din urma
• Scrisoare catre necunoscut…
• VASUL VIU AL TRADITIEI ORTODOXE
• SFANTUL IOAN MAXIMOVICI, PARINTELE UNIC – Marturii olandeze: “Daca se uita la tine, in clipa aceea te stiai cel mai iubit din lume”
• SF. IOAN MAXIMOVICI - CEA MAI LIMPEDE SI ZGUDUITOARE PREDICA DESPRE SFARSITUL LUMII
• CUVINTE ACTUALE PENTRU DUMINICA ORTODOXIEI
• Vladica Ioan la Westminster: “AICI NU ESTE HAR DELOC!”
• Sfantul Ioan Maximovici si declinul Patriarhiei Constantinopolei
• Despre oprirea participarii la distractii in ajunul zilelor de duminica si al sarbatorilor

***

• Aici puteti asculta vocea Sfantului Ioan Maximovici!
• Icoane
• Imagini
• Moaste
• Viata Sf Ioan Maximovici
• ACATISTUL SFANTULUI IERARH IOAN MAXIMOVICI (text)

“… Darul libertăţii - să rosteşti şi să mărturiseşti adevărul, şi să poţi spune ce se întâmplă. Cât de puţin ne folosim noi de darul acesta – şi poate cât de curând ni se va lua. Câtă vreme este lumină, trebuie să vorbim răspicat!”

RUSIA PATIMITOARE

“(…) Istoriile pe care Episcopul Nectarie le spunea cu cea mai mare plăcere despre Rusia erau legate de părintele său duhovnicesc, Stareţul Nectarie de la Optina. După cum le-a spus el părinţilor de la Platina, Stareţul, prin rugăciunile și sfatul său înainte-văzător, îl salvase cu mulţi ani în urmă de înrolarea în Armata Roșie, iar pe mama sa o scăpase de închisoare. Însă nu toate povestirile episcopului aveau un final atât de fericit, ca, de pildă, sfâşietoarea povestire despre închiderea samavolnică a Optinei în 1923, la care mama sa fusese martoră directă. Unii dintre călugări au suferit mucenicia, alţii au fost întemniţaţi, iar mănăstirea fost ocupată de către un „Comitet de lichidare” al Komsomolului. Însă chiar și acestui fundal dezolant, Episcopul Nectarie se pricepea să-i adauge o notă din umorul său molipsitor. Astfel, el povestea cum, atunci când funcționarii sovietici au venit să cerceteze chilia Stareţului Nectarie, au găsit tot felul de jucării: păpuşi, mingi, lanterne, coşuleţe. Întrebat ce făcea cu ele, Stareţul a răspuns: ”Eu sunt copil”.

Apoi, când funcţionarii au găsit nişte vin pentru biserică și ceva mâncare, Starețul i-a îndemnat: ”Beți și îmbucaţi câte ceva”.

”În timpul cât a stat în arest”, povestea episcopul Nectarie, ”Starețului Nectarie i s-a umflat un ochi, astfel că a fost dus mai întâi la infirmeria mănăstirii, iar apoi la spitalul închisorii. Plecând de la mănăstire cu sania, ultimele sale cuvinte au fost: «Daţi-mi o mână de ajutor!» - ca să-l ajute să urce în sanie. Apoi s-a aşezat, a binecuvântat drumul şi a plecat pentru totdeauna”.

În vreme ce povestea asemenea amintiri din Sfânta Rusie, pe care nu avea să o mai vadă vreodată, ochii Episcopului Nectarie se umpleau de lacrimi. Odată, pe când episcopul pleca, după ce petrecuse mai multă vreme la Mănăstirea Sf. Gherman stând de vorbă cu monahii, Părintele Serafim a tras clopotele într-un anumit fel, în semn de la revedere. Părintele Gherman, care tocmai făcea cu mâna la maşină, se întoarse către Părintele Serafim care încă trăgea clopotele şi zâmbea plin de mulţumire. „De ce zâmbeşti aşa?” – l-a întrebat el. Părintele Serafim, lăsând funia clopotului, i-a răspuns: „Ce noroc pe tine că ai sânge rusesc”.

Cu un alt prilej, Părintele Gherman l-a mustrat pentru atitudinea aceasta a sa, spunându-i că fiecare popor are ceva cu care să se mândrească.

„Episcopul Nectarie a plâns după Optina”, i-a răspuns simplu Pr. Serafim.

„Ei şi? Oare în America nu este nimic după care ai plânge?”

La care Părintele Serafim a zâmbit:

„Să ştii că nu aş plânge după Marele Canion sau după Golden Gate!”

Ca rus, Părintele Gherman avea multă cinstire, admiraţie şi chiar un simțământ de inferioritate faţă de rafinata cultură bizantino-greacă, care dăduse Rusiei Ortodoxia. Nu însă şi Părintele Serafim: el prefera cultura rusească. Opțiunea sa avea cel puţin două motive. În primul rând, Rusia fusese ultimul mare apărător al concepţiei ortodoxe despre lume şi continuatoarea modelului bizantin de societate creştină; fusese sediul „celei de a Treia Rome” care rezistase puterii lui Antihrist până la mucenicia ultimului Ţar; şi, prin intermediul unor gânditori precum Dostoievski şi Kireievski, cultivase o adâncă filosofie ortodoxă a vieţii şi istoriei în faţa apostaziei generale. În al doilea rând, Părintele Serafim iubea Rusia pentru suferinţa profundă pe care poporul ei o îndurase chiar în vremea lui, aprinzând candele de smerită mucenicie şi stăruitoare mărturisire a credinţei, de la Cercul Polar până la deşertul dogoritor.

Erau momente când Părintele Serafim plângea la vederea unor bătrâne rusoaice îngenunchind și rugându-se fierbinte în biserică. În aceste babuşka vedea vestigiile unui trecut glorios: sămânţa pe cale de a se stinge a surghiuniţilor ruşi care își aminteau de Rusia aşa cum fusese odinioară, deplin conştienţi de ceea ce pierduse poporul şi suferind cu adevărat împreună cu cei din îndepărtata lor patrie.

Dincolo de Cortina de Fier, opoziţia faţă de creştinism era fățișă: materialismul era impus oamenilor ca ideologie. În Occident vrăjmașul era mult mai subtil: materialismul pătrundea toate aspectele vieții, inclusiv religia, fiind primit inconștient, deci mult mai greu de biruit. Părintele Serafim credea că aflând cum luptă coreligionarii lor din ţările comuniste împotriva dușmanilor vădiţi ai credinţei lor, creştinii ortodocşi din lumea liberă puteau dobândi curajul de a se împotrivi şi ei duhului lumii şi puterea de a îndura atunci când asupra Occidentului se vor abate prigoane mai violente. El era convins că Noii Mucenici de sub jugul comunist, mult mai numeroşi decât cei din primele veacuri creştine, reprezintă cel mai însemnat fenomen al secolului al XX-lea şi simţea că povestea lor trebuie spusă. Iată ce spunea Părintele Serafim într-o scrisoare din anul 1970:

„După cum văd eu lucrurile, sunt două mari daruri pe care Dumnezeu le-a dat oamenilor de azi: în lumea sovietică, darul greu al suferinței care, cu harul lui Dumnezeu, va fi probabil mântuirea Rusiei; iar în lumea liberă, darul libertăţii - să rosteşti şi să mărturiseşti adevărul, şi să poţi spune ce se întâmplă. Cât de puţin ne folosim noi de darul acesta – şi poate cât de curând ni se va lua. Câtă vreme este lumină, trebuie să vorbim răspicat!“

Încă din 1965, părinţii publicaseră o serie de articole referitoare la suferinţa Bisericii Ruse, cu informaţii despre Noii Mucenici ai Rusiei şi apeluri de la de la credincioșii proprii. În 1968, un număr întreg din Cuvântul Ortodox a fost închinat Țarului Mucenic Nicolae al II-lea, incluzând un articol despre acesta semnat de părintele Serafim. Apoi, din 1970, revista a început să fie plină de Vieţile Noilor Mucenici. Aceasta a continuat până după adormirea Părintelui Serafim; vreme de câţiva ani de zile nu a fost un singur număr fără o asemenea Viaţă.

Mărturia mucenicilor, spunea Părintele Serafim,

„este cel mai mare dar pe Rusia ortodoxă îl poate oferi Apusului”.

Şi, după părerea multora, materialele pe această temă erau cea mai importantă contribuţie publicistică a Frăției Sf. Gherman. Părintele Serafim dorea ca, prin dezvăluirea experienţei unei vieți intense în Hristos, în condiţii dintre cele mai grele şi mai inumane, aceste materiale

”să slujească spre a ne trezi şi din somnul mulţumirii de sine şi al creștinismului de faţadă (sau cel puţin neîncercat)!“

În alcătuirea acestor Vieţi, părinţii foloseau informaţii primite de la persoane care îi cunoscuseră personal pe aceşti Noi Mucenici, cum ar fi Elena Lopeşanskaia, fiică duhovnicească a Arhiepiscopului Leontie de Chile, care la rândul său fusese secretar al Episcopului Damaschin Ţedrik, Noul Mucenic; deja amintiții Alexei și Zinaida Makuşinski, care locuiau în Sacramento, şi care îl cunoscuseră pe Sf. Ioan din Kronstadt şi fuseseră fiii duhovniceşti ai Noului Mucenic Părintele Ismail Rojdestvenski şi ai fratelui său, Părintele Mihail; Părintele Nicolae Masici, un preot din San Francisco, fost deţinut în lagărele de concentrare sovietice, care lăsase relatări scrise despre Mucenicii losif cel Tăcut și Grigorie Purtătorul de Cruce; Ivan si Klena Konţevici, care păstraseră informatii inestimabile despre Părintele Nicolae Zagorovski și Igumena Sofia Kieveanca, și ei mucenici; dar în primul rând I. M. Andreev, care îi fusese profesor părintelui Gherman la Jordanville, un om de mare sensibilitate care alcătuise o cronică a primelor prigoane ale Bisericii Ruse, din experiența sa personală; totodată consemnase biografiile de neuitat ale unor mărturisitori precum Maica maria din Gatcina, Episcopul Maxim din Serpuhov, Alexander Iacobson și ale călugărițelor de la mănăstirea Șamordino.

În total erau cam optzeci de oameni de la care părinții au primit mărturii de primă mână. Dintre aceștia, șaptezeci și trei erau cunoștințe personale de-ale părinților. Aproape toți erau deja foarte bătrâni la acea vreme, iar de atunci au murit aproape toți. Dacă părinții nu ar fi adunat și publicat cuvintele lor, viețile multor mucenici pe care-i cunoscuseră aceștia s-ar fi pierdut pentru istorie.

Incercând să însufle fraţilor de la mănăstire interesul şi dragostea pentru Noii Mucenici, Părintele Gherman obişnuia să-i întrebe din când în când, mai ales seara când stăteau la masa din trapeză, care anume erau mărturisitorii lor preferaţi dintre ruşi. Pe oricare îl alegeau, avea să fie de acum înainte „mucenicul lor”, a cărui Viaţă trebuiau şi să o cunoască temeinic, iar apoi să şi-l apropie prin rugăciune.

Unii dintre fraţi alegeau pe Preotul Mucenic Ilia Cetveruhin care, pe când îşi lua rămas bun de la dreapta lui soţie, când aceasta l-a vizitat în Gulag, a spus:

„Ştii, am început să ard cu înfocare de dragul lui Hristos. Aici am ajuns să înţeleg că, până la urmă, nimic nu este mai bun, nimic mai minunat decât El. Aş fi în stare să mor pentru El!”

Alţi fraţi îl alegeau pe Grigorie Purtătorul de Cruce, care prevăzuse cu bucurie faptul că va fi alun­gat din lagăr şi abandonat în pustietate, spre a fi întărit acolo de Dumnezeu şi a primi cununa muceniciei.

Insă Părintele Serafim alegea totdeauna pe Episcopul Damaschin, a cărui Viaţă fusese tradusă după textul rusesc de către Elena Lopeşanskaia. Părintele Gherman ştia care sunt motivele acestei alegeri: asemenea Părintelui Serafim, Episcopul Damaschin fusese şi el ceea ce s-ar putea numi un „filosof duhovnicesc”, care încercase să privească istoria modernă şi vremea sa dintr-o perspectivă nelumească, patristică. Intr-un alt capitol vom relata me­sajul Episcopului Damaschin referitor la învăţămintele ce se pot desprinde ca urmare a „experimentului” sovietic, învăţăminte referitoare la starea duhovnicească a vremurilor de pe urmă şi la ultima nădejde a creştinilor.

Episcopul Damaschin, asemeni multora din primii mucenici de sub jugul comunist, slujise în Rusia în „Biserica din Catacombe”: acea parte a Bisericii care nu primise capitularea Mitropolitului Serghie faţă de regimul sovietic şi astfel fusese nevoită să vieţuiască în ascuns. Din 1940 până în 1971 Biserica din Catacombe a dispărut cu totul din vedere, drept pentru care anumiţi observatori din Occident au ajuns la concluzia că nici nu existase. Cu toate acestea, în anii ’70, datorită noului val de emigranţi şi a intensificării comunicaţiilor dintre Rusia şi lumea din afară, vălul acesta a început să se ridice şi noi informaţii despre creştinismul din clandestinitate au început să curgă catre Occident. Părintele Serafim se bucura ori de câte ori se făceau cunoscute documente despre Catacombe şi le traducea fără ezitare, publicându-le in Cuvântul Ortodox. Aceste documente, scria el,

„sunt «mărturii oculare» ale vieţii religioase din Uniunea Sovietică şi aduc în discuţie probleme cruciale, de-abia amintite în alte părţi, cum ar fi poliţia ierarhilor de la Moscova în raport credincioşii de rând; atitudinea celor din urmă faţă de ierarhi şi de predicile pe care le ascultă în bisericile Patriarhiei; declinul conştiinţei bisericeşti în rândul credincioşilor de rând, fapt ce duce uneori la o perspectivă «magică» asupra Sfintelor Taine; realitatea «convertirilor» la Ortodoxie în URSS şi dificultăţile convertiţilor; Biserica-instituţie în opoziţie cu Biserica-organism, Trupul lui Hristos; caracterul de «catacombă» al oricărei vieţi religioase autentice în Uniunea Sovietică, în Patriarhie sau în afara ei; şi pervertirea, cu concursul Patriarhiei, a virtutilor creştine, ca de pildă smerenia, în vederea folosirii lor in scopuri politice şi a zdrobirii credincioşilor în numele Ortodoxiei” .

Interesul manifestat de Părintele Serafim faţă de Biserica din Catacombe nu este unul de natură politică; ca în toate celelalte, pentru el era o chestiune de Adevar, dincolo de aparenţe.

„Biserica Rusă din Catacombe”, scria el, „nu este nici pe departe o «organizaţie bisericească» rivală care să ceară schimbarea subordonarii episcopale, ci este in primul rând purtătoarea credincioşiei fata de Iisus Hristos, care îndeamnă la o atitudine diferită faţa de Biserică şi faţă de organizarea ei, in raport cu cea care predomină astăzi în cea mai mare parte a lumii ortodoxe”.

Parintele Serafim preţuia Biserica din Catacombe ca pe o continuare a rezistentei marturisitoare a celor dintâi ierarhi ce au suferit mucenicia sub comunism; o rezistenţă care, evitând sectarismul şi fanatismul, nu a încetat niciodată sa privească Patriarhia Moscovei ca parte a Bisericii Ortodoxe.

Intr-un articol, parintele Serafim sublinia:

„Mitropolitul Chiril al Kazanului şi alţi ierarhi ai Bisericii din Catacombe au socotit o hulă a zice că Sfintele Taine ale Patriar­hiei Moicovei ar fi lipsite de har“.

Când Părintele Serafim a aflat veşti despre problemele apărute în Biserica din Catacombe în vremea sa - cum ar fi dezbi­narea, puţinătatea preoţilor şi mentalitatea sectara din unele grupări -, el le-a prezentat deschis atât în Cuvântul Ortodox, cât şi în conferinţele sale publice*.

De asemenea, chiar şi atunci când poziţia serghianistă era încă puternică în Rusia, el nu s-a aşteptat şi nici nu a susţinut că toţi cei de acolo trebuie „să treacă la Biserica din Catacombe”, şi nici nu a judecat vreodată pe cineva doar fiindcă ţinea de Patriarhia Moscovei.

„In Uniunea Sovietică”, scria el, „la fel ca pretutindeni in lume, este cu neputinta să aplici etichete «jurisdictionale» foarte stricte... Cunoaştem cel puţin un preot din Catacombe (şi probabil mai sunt alţii) care a intrat cu bună ştiinţă sub ascultarea Patriarhiei Moscovei, pentru a duce harul lui Dumnezeu la mai mulţi oameni decât este posibil în micile ce­lule ale Bisericii din Catacombe... Oameni desprinşi de Biserica din Catacombe primesc Sfânta Impărtăşanie din mâinile preoţilor din Patriarhia Moscovei în care pot avea încredere, iar noi nu putem să-i osândim pentru aceasta… In Patriarhia Moscovei au fost unii episcopi trădători… Insă în aceeaşi Patriarhie a Moscovei sporeşte tot mai mult numărul preoţilor [...] care nu se mai fac părtaşi la această trădare” .

In anii 1970, cel mai cunoscut dintre aceşti preoţi a fost neînfricatul predicator, Părintele Dimitri Dudko (+2004), un bărbat cu care Părintele Serafim simţea că este înrudit duhovniceşte. Părintele Dimitri obişnuia să organizeze întâlniri în biserica sa din Moscova, deschise oricui, unde răspundea la întrebă­rile oamenilor despre credinţă, ateism sau viaţa de zi cu zi, în mod direct şi plin de simţire şi cu o profundă convingere creştină. El insuflase mii de oameni, mai cu seamă tineri.

„Departe de a-l socoti pe Părintele Dimitri sau pe alţii ca el ca pe nişte duş­mani «jurisdicţionali», pentru că nu se alătură Bisericii Catacombelor”, scria Parintele Serafim, „ar trebui să încercăm a înţelege mai bine situaţia extrem de dificilă în care se află ei şi să ne bucurăm că un fenomen creştin ortodox atât de autentic se ridică chiar şi din sânul compromisei Patriarhii Moscovite” .

Multe dintre predicile Părintele Dimitri, ca şi transcrieri ale celor dintâi şedinţe de întrebări şi răspunsuri deveniseră accesibile şi în Occident.

„Am primit cateva noi convorbiri ale Părintelui Dimitri Dudko”, scria Părintele Serafim într-o scrisoare din 1976, „şi într-adevăr, are mult din ceea ce este necesar un numai în Uniunea Sovietică, ci şi aici. Are dreptate atunci când ne atrage atenţia să nu facem «papi» din episcopii şi părinţii noştri duhovniceşti, sau din oricine gandeşte cu capul lui, în loc sa aştepte să gândească alţii. Este una dintre cele mai normale si mai proaspete voci ale ortodoxiei de azi (in ciuda unor erori ”teoretice”), care ne da mari nadejdi in ceea ce priveste viitorul Ortodoxiei in Rusia. Tinand seama de aceasta, trebuie sa fim deschisi, nu inchisi, fata de Patriarhia Moscovei. Problema ecumenismului si a apostaziei nu se poate pune doar la nivel canonic – dogmatic – formal, ci trebuie privita in primul rand duhovniceste. Părintele Dimitri vorbeşte şi el cu tărie împotriva faptului de a lăsa ca abordarea pur formală a canoanelor să ne lege duhovniceşte, ducând la strangularea vieţii Bisericii – îngăduindu-le astfel protestanţilor să câştige teren cu perspectiva lor mai actuală”

Intre mărturisitorii Adevărului creştin se numărau şi mireni precum Boris Talantov şi Lev Regelson, ale căror scrieri au fost traduse şi publicate de Părintele Serafim în Cuvântul Ortodox. Părintele Serafim privea pe aceşti oameni ca pe nişte semne ale „trezirii conştiinţei în Patriarhia Moscovei”. O trezire a conştiinţei pentru care unii erau torturaţi şi ucişi chiar şi atunci: Boris Talantov, arestat în 1969 pentru un articol în care făcea apel la încetarea amăgirii şi trădării în Biserică, a murit în închisoare, în 1971.

Păr. Serafim era deosebit de interesat şi de mărturiile reprezentanţilor Rusiei prigonite, care reuşiseră să fugă sau fuseseră exilaţi în Occident. În 1974, când a apărut cartea lui Alexander Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, Părintele Serafim nu numai că a citit-o, ci a studiat-o ca pe un manual. Lungul său articol din Cuvântul Ortodox, dintr-o perspectivă duhovnicească, era probabil cea mai pătrunzătoare recenzie scrisă vreodată la această carte. Arhipelagul Gulag, scria el,

„nu este o expunere politică… «Comunismul» ca atare este accidental pentru cumplitele evenimente descrise în carte; sceleraţii din această carte nu se comportă ca atare pentru că sunt comunişti, ci pentru că sunt victime ale unei ideologii mult mai adânci şi mai ucigătoare decât comunismul, o «ideologie» de a cărei semnificaţie prea puţini dintre ei sunt conştienţi, pentru că nu este ceva gândit în chip logic, ci mai degrabă ceva ce a devenit parte din sângele lor ca oameni ai «luminatului» nostru secol XX. Comunismul este pur şi simplu sistemul în care această «ideologie» mai adâncă a fost pusă în practică cu mai multă eficienţă”.

Această ideologie, continua Părintele Serafim, nu este altceva decât nihilismul, care, după Friedrich Nietzsche, va triumfa în secolul al XX-lea. Arhipelagul Gulag, afirma Părintele Serafim,

„este istoria acestui «triumf al nihilismului», povestită de către cineva care l-a trăit… Soljenițân a scris într-adevăr «istoria secolului al XX-lea». Istoria, la urma urmei, nu este o înșiruire cronologică de evenimente politice sau economice; este ceea ce se întâmplă în sufletele oamenilor, în bine sau în rău, si abia după aceea se reflectă în evenimente exterioare. În întreg secolul al XIX-lea au fost doar două asemenea «evenimente istorice»: progresul Revoluţiei mondiale, adică sporirea necredinţei în sufletele oamenilor; şi tentativa unei puteri de a o opri: Rusia ortodoxă - «eveniment» ce se vede şi în vieţile sfinţilor ortodocşi din veacul al XlX-lea, dar şi în acţiunile antirevoluţionare ale guvernului ţarist rus. Tot aşa, în secolul al XX-lea ni se vădeşte un singur eveniment istoric până acum: progresul ateismului revoluţionar (sau al antiteismului, ca să folosim cuvântul mai corect al socialistului Proudhon), odată ajuns la putere. Acţiunile celor ce s-au împotrivit temporar bolşevismului, fie din invidie (Hitler), fie din ipocrizie (aliaţii occidentali) nu sunt decât episoade istorice, nu evenimente; Soljenițîn a scris cronica evenimentului istoric al secolului al XX-lea”.

Chiar când în Occident se făcea auzită vocea neînfricată a lui Alexander Soljeniţîn, lumea liberă descoperea un alt reprezentant al conştiinţei înrobitului popor rus. Este vorba despre un tânăr de 21 de ani, Serghie Kourdakov, a cărui carte intitulată Prigonitorul a apărut în 1973, în chiar anul misterioasei sale morţi în California, mai mult ca sigur asasinat de KGB. Crescut în Rusia, Serghie fusese un adolescent sovietic idealist care a urcat iute în aparatul guvernamental. A ajuns comandantul unui grup special de miliţie ce avea sarcina să împrăştie adunările religioase clandestine, să-i bată pe credincioşi, lăsându-i pe jumătale morţi şi să le confişte toate cărţile religioase. Citind câteva pagini dintr-o Evanghelie scrisă de mână pe care o confiscase, sufletul său începu să se miște. Cu prilejul ultimei razii la care a luat parte, în timp ce se năpustea asupra unei bătrâne, a auzit-o pe aceasta rugându-se:

„Doamne, iartă-l pe tânărul ăsta!”

Turbat de furie, ridică mâna, hotărât să o omoare în bătaie, dar deodată mâna i-a fost prinsă de o putere nevăzută. Plin de groază, a luat-o la goană, plângând isteric, şi până la urmă a luat hotărârea să scape de coşmarul Uniunii Sovietice. A fugit în Canada, având la el o icoană dată de mama lui când era pe moarte, şi s-a convertit la credinţa în Iisus Hristos, începând să vorbească în faţa unor imense mulţimi de oameni despre experienţele sale. Însă, așa cum nota Părintele Serafim într-un articol despre el, americanii nu erau pregătiți să-i audă mesajul:

„Dacă asculţi cu atenţie casetele larg răspândite cu una din cuvântările lui Serghie (într-o engleză stâlcită, dar totuşi inteligibilă), nu poţi să nu observi o anume disperare în cuvintele lui. Pretutindeni este întâmpinat cu aplauze, cu entuziasm, iar cuvântările sale sunt punctate de manifestări de aprobare din partea publicului, însă, dincolo de simpatia aceasta de suprafaţă, simţi că nu este înţeles şi el ştie deja că nu va fi înţeles. «Inima mea era ca o piatră. O piatră uriaşă. Îmi amintesc cum într-o noapte am bătut un bărbat care citea Biblia; iar el a spus: Nu, nu fă asta! Dar eu l-am lovit peste faţă şi după aceea, din nasul lui, aveam sânge pe mână. M-am dus la o discotecă cu un prieten de-al meu din acelaşi grup; şi nu m-am spălat pe mâini! M-am gândit: nu-i nimic, e doar sânge, nu-i nimic, e perfect. Şi am băut, am mâncat şi nu m-am spălat pe mâini! Este cumplit! Am crescut sub acea minunată idee unde toţi sunt la fel și nu mi-am spălat mâinile de sânge!» Oare câţi din mulţumită şi ghiftuita Americă pot înţelege acest strigăt al unui suflet care suferit cu adevărat? Câţi îşi pot măcar închipui realitatea unui sistem în care un băiat normal este lăudat şi avansat pentru că mâinile lui sunt mânjite de sângele celor ce cred în Dumnezeu? Şi câţi bănuiesc măcar cu câtă uşurinţă s-ar putea întâmpla astfel de lucruri şi aici? Serghie își continuă avertismentul adresat Americii libere: «Voi nu înţelegeţi, şi lucrul acesta este cumplit! Putem să pierdem această şansă. America este ultima şansă!”

În povestea lui Serghie Kourdakov, Părintele Serafim vedea o nădejde pentru viitorul Rusiei:

„În viitoarea Rusie Ortodoxă, cu voia lui Dumnezeu, vor fi nenumăraţi Serghie Kourdakov înflăcăraţi de iubire pentru adevărata Ortodoxie, care va ieşi din catacombe şi care, născută în mărturisire şi în suferinţe de neînchipuit, va fi cu siguranţă de altă calitate faţă de slaba Ortodoxie a Diasporei, unde nu doar ruşii s-au folosit de libertatea lor în chip jalnic”.

După cum se vede din aceste cuvinte, Părintele Serafim ştia că Sfânta Rusie va învia, fie şi doar pentru o scurtă perioadă de timp înainte de sfârşitul lumii. Întreg numărul cincizeci din Cuvântul Ortodox (pe care Elena Konţevici îl socotea a fi cel mai bun de până acum) a fost închinat acestui subiect. În el Părintele Serafim relata cum Sfinţii şi Stareţii ruşi, după ce avertizaseră asupra dezastrului iminent ce vine asupra Rusiei datorită părăsirii temeliilor sale ortodoxe, au prevăzut şi renaşterea ei finală prin suferinţă şi pocăință. Părintele Serafim şi Părintele Gherman au adunat o serie de prorocii, între care şi „Marea Taină de la Diveievo” a Sfântului Serafim din Sarov, care nu mai fuseseră publicate niciodată în limba engleză. Acestea apăreau însoţite de două articole importante ale Arhiepiscopului Ioan, care poate fi numărat fără discuţi între prorocii Sfintei Rusii. După cum arătau părinţii, Arhiepiscopul Ioan

„vorbea cu multă pătrundere şi intuiţie despre semnificaţia duhovnicească a înrobirii Rusiei de către jugul comunist urător de Dumnezeu, dar şi despre diaspora rusă, despre pocăinţa şi misiunea ei. Şi poate că nimeni nu a văzut mai lămurit decât el că viitorul Rusiei era legat inextricabil de taina învierii – nu de o înviere doar metaforică, ci într-un anume fel chiar de învierea din morţi, care este piatra din capul unghiului a credinţei creştine ortodoxe”.

În vreme ce părinţii Serefim și Gherman vorbeau în revista lor despre învinerea Sfintei Rusii, intelectualitatea rusească liberală din emigraţie răspândea ideea că nu era niciun fel de Sfântă Rusie care să învie, că însuși conceptul de Sfântă Rusie nu era decât un „mit”, produsul unei nostalgii amăgite. Aceste idei veneau tocmai din acel segment cinic al societăţii ruseşti, care odinioară fusese deosebit de activă în calomnierea ultimului Țar și în a pune umărul la prăbuşirea Rusiei ortodoxe. Chiar dacă reprezentaţii din Occident ai acestui segment nu erau comunişti, ei, scria Părintele Serafim,

„se străduiau să nimicească roadele pocăinţei, chiar şi în mult-pătimitoarea Rusiei. Această intelectualitate pseudo-ortodoxă continuă să facă tot posibilul pentru a nega existența Sfintei Rusii, realitatea misiunii Rusiei de a păstra şi de a propovădui adevărata ortodoxie şi, desigur, viitorul Rusiei ca ţară ortodoxă”.

Timpul a demonstrat că această intelectualitate era departe de inima Rusiei contemporane. Puterea duhovnicească latentă a Sfintei Rusii se simte puternic astăzi, şi este dezgropată din ţărâna acoperită cu sânge a acestei țări muceniceşti, de către suflete treze şi curajoase.

Încă din primele zile ale Revoluţiei, în februarie 1917, Starețul Anatolie Cel Tânăr a rostit o prorocie, asemuind Sfânta Rusia cu o corabie:

„Va fi o furtună iar corabia Rusiei se va sfărâma în bucăţi. Însă oamenii se pot mântui ţinându-se chiar şi de scânduri sau sfărâmături. Şi nu toţi voi pieri. Trebuie să ne rugăm, cu toţii trebuie să ne pocăim şi să ne rugăm fierbinte. Şi ce va fi după furtună?… Linişte şi pace”.

La care cu toţii l-au întrebat pe Stareţ:

„Dar nu mai este corabie, s-a sfărâmat în bucăţi; a pierit, totul a pierit”.

„Nu este aşa”, a răspuns Stareţul. „O mare minune a lui Dumnezeu se va vădi. Căci toate bucăţile şi toate frânturile, prin voia lui Dumnezeu și prin puterea Sa vor veni din nou laolaltă şi se vor uni, iar corabia se va reface în toată frumuseţea ei şi va porni din nou la drum, precum i s-a poruncit mai înainte de către Dumnezeu. Iar această minune va fi vădită tuturor”.

*Nota [a par. Damaschin]:  De pildă, în timpul unei conferinţe din 1979 („Orthodox Christians Facing the 1980s”), Pr. Serafim a vorbit despre anumite facţiuni ale Bisericii Catacombelor din Rusia:

„Exista cateva locuri unde maicile slujesc singure, pentru că nu sunt preoţi, şi sunt convinse ca toata lumea a cazut în erezie, mai puţin ele. Se pare ca acelaşi spirit domneşte şi în unele locuri din Grecia”.

(Ierom. Damaschin, Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose, Editura Sophia, Bucuresti, 2005, cap. “Rusia patimitoare“)

Legaturi:

• ORTODOXIA – CREDINTA PATIMITOARE versus “PARADISUL NEBUNILOR”

• Cuv. Serafim Rose despre viitorul Rusiei si sfarsitul lumii
• Prorocia Cuviosului Ignatie din Harbin si pregatirea pentru Golgota
• Al. Soljenitin – cum devine fiinta umana rea si cum devine buna?
• Supercorectii, Patriarhia Moscovei si cazul dramatic al pr. Dimitrie Dudko
• Cuv. Seraphim Rose: ESTE MAI TARZIU DECAT CREDEM. VA MAI SUPRAVIETUI CREDINTA NOASTRA?
• FERICITUL SERAPHIM ROSE despre Ortodoxia milei lucratoare si a durerii inimii VS. “super-ortodoxia” celor cu inimile reci si inraite
• CUVIOSUL SERAFIM ROSE - “UN OM AL INIMII”
• TOATA NADEJDEA LA HRISTOS!

• Ortodoxia confortabila si inchipuita sau despre ispitele generatiilor rasfatate

• CALEA DE MIJLOC, CALEA DE AUR A BISERICII SI PERICOLUL SECTARISMULUI – marturia reala a Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granitelor
• El a ales Crucea. Noi ce vom alege? (I)

• Intre Cruce si tradare. CARE ESTE LECTIA MUCENICULUI EVGHENIE PENTRU NOI SI VREMURILE NOASTRE? (II)

Continuare de la:

• CUVIOSUL SERAPHIM ROSE: NU PUTEM CITA CANOANE UNUI OM CARE SE INEACA. Supercorectii, Patriarhia Moscovei si cazul dramatic al pr. Dimitrie Dudko

“Pur şi simplu, nu sunt acolo unde trebuie, se luptă cu morile de vant, cu logica lor iezuită, îndreptătindu-si propria ‘puritate’, când, de fapt, este nevoie doar de inimi calde şi conştiente pentru a-i ajuta pe cei ce suferă şi caută şi a-i aduce la Hristos”.

“Cu tot stilul său fundamental nepartizan, Părintele Serafim nu a fost scutit nici el, în 1981, de o ciocnire finala cu eclesiologia supercorectă, superpartizană. De această dată, chiar şi întâi-stătătorul Bisericii Ruse din Afara Graniţelor, Mitropolitul Filaret, a fost implicat. La 22 septembrie 1980, el scri­sese Frăţiei:

Iubite Părinte Gherman,

Staretul Tavrion

Iţi trimit spre publicare un material [...] despre ultimul Stareţ de la Sihăstria Glinsk, Arhimandritul Tavrion. După informaţiile pe care le deţin, acest înţelept şi binecinstitor Stareţ a ţinut mai întâi de Biserica din Catacombe; însă văzând cum credincioşii se risipesc ca oile fără păstor, s-a alăturat bisericii oficiale, chiar dacă în activitatea lui s-a ţinut cât mai departe de ea, dându-şi toată pute­rea călăuzirii duhovniceşti a sufletelor credincioase. [...]

Dumnezeu să vă ajute. Pace ţie şi tuturor fraţilor.

Cu dragoste, Mitropolitul Filaret.

După cum s-a dovedit, mitropolitul le trimisese un document grozav de miş­cător, infatisând adevărata viaţă bisericească din Rusia în condiţiile aproape imposibile ale regimul sovietic şi un stareţ drept, iubitor şi văzător cu duhul, foarte apropiat de duhul stareţilor de la Optina. Este interesant că Stareţul Tavrion, care răposase cu doar doi ani înainte, în 1978, arătase multă dragoste faţă de Părintele Dimitri Dudko, spunând:

„Părintele Dimitri are o credinţă atât de simplă, de copilărească, încat Dumnezeu l-a ales spre a fi un mărturisitor. Nu avem de ce să ne temem”.

La vremea aceea mai existau şi alte manuscrise insuflătoare despre oameni drepţi din contemporaneitate, care erau scrise şi circulau pe ascuns în Rusia, însă prea puţine dintre ele au ajuns în Occident înainte ca Rusia să devină din nou liberă. Astfel că, atunci când au primit acest document atât de rar şi de ac­tual, părinţii de la Platina nu au pregetat să-l publice. Şi, pentru a preîntâmpina orice obiecţii din partea aripii supercorecte pentru că publicau viaţa unui preot din catacombe care mai târziu a slujit în Patriarhia Moscovei, au însoţit materialul cu scrisoarea Mitropolitului Filaret şi cu încă două documente provenite din Biserica din Catacombe.

Insă departe de a înlătura tulburările, scrisoarea Mitropolitului Filaret a pro­vocat un strigăt de indignare din partea celor din extrema dreaptă, care nu-şi puteau imagina că propriul lor mitropolit poate să numească pe cineva din Pa­triarhia Moscovei „înţelept şi binecinstitor stareţ”. De această dată, partida supercorecţilor a declanşat o adevărata campanie, cu petiţii trimise peste tot pentru a se aduna semnături şi o delegaţie oficială trimisă să protesteze la reşe­dinţa metropolitană din New York. Petiţia afirma că fotografia Arhimandritului Tavrion şi articolul despre el trimis de mitropolit,

„slujesc ca propagandă sovi­etică pentru a modera atitudinea noastră faţă clerul sovietic si de Biserica Sovi­etică, arătându-ne că şi în Biserica Sovietică există de fapt «înţelepţi şi binecinstitori stareţi». [...] Episcopii noştri ar trebui să se întrunească şi să facă o declaraţie publica referitoare la acest eveniment deosebit de grav. De asemenea, redactorii Cuvântului Ortodox ar trebui să repare răul deja făcut, retractându-şi afirmaţiile şi publicând o declaraţie a Sinodului Episcopilor noştri legată de această problemă deosebit de importantă”.

Unul dintre preoţii supercorecţi, nota Părintele Serafim,

„încearcă să le sileas­că pe enoriaşele rusoaice să scrie scrisori de protest mitropolitului, iar bietele bătrâne nu pricep ce vrea de la ele. In ce strâmtă cămaşă de forţă a logicii vor să ne sileasca sa intram si cat de nepotrivite sunt aceste lucruri cu nevoile reale ale misiunii ortodoxe de azi! [...] Pur şi simplu, nu sunt acolo unde trebuie, se luptă cu morile de vant, cu logica lor iezuită, îndreptătindu-si propria <<puritate>>, când, de fapt, este nevoie doar de inimi calde şi conştiente pentru a-i ajuta pe cei ce suferă şi caută şi a-i aduce la Hristos“.

In altă scrisoare Părintele Serafim numea acest tip de creştinism „ortodoxie de tip Alice în Ţara Minunilor”.

La fel ca şi cu alte prilejuri, Părintele Serafim şi-a exprimat îngrijorarea faţă de primejdiile pe care le ridica eclesiologia supercorectă pentru Biserica Rusă din Afara Graniţelor:

„Biserica noastră Rusă din Afara Rusiei poate continua să fie un far călăuzitor pentru alte Biserici Ortodoxe – însă nu va fi astfel dacă vom deveni o secta, aşa cum [facţiunea supercorectă] ar vrea să ne facă să fim (şi încă o sectă care nu va face altceva decât să se războiască cu alte mici „secte” din Grecia)”.

Mitropolitul şi alţi episcopi ai Bisericii din Afara Graniţelor s-au simţit che­maţi să pună capăt tulburării, promulgând o hotărâre în care se afirma că eveni­mentele pozitive din Rusia nu pot fi ignorate, inclusiv cele din Patriarhia Mos­covei. La cererea Arhiepiscopului Antonie, Hotărârea a fost publicată în Cu­vântul Ortodox. Alături era un articol semnat de Părintele Serafim, intitulat „Răspuns Stareţului Tavrion”, care demonstra că Cuvântul Ortodox nu-şi schimbase poziţia de temelie faţă de situaţia Bisericii din Rusia. Articolele despre Părintele Dimitri Dudko şi despre Stareţul Tavrion, sublinia Părintele Se­rafim, erau doar continuarea unor articole mai vechi – începând cu al treilea număr – despre evenimentele pozitive din sânul Patriarhiei Moscovei, în ciuda compromisurilor făcute de anumiţi episcopi.

Felul în care Părintele Serafim a sărit fără să pregete în apărarea Părinte­lui Dimitri şi a Părintelui Tavrion poate să pară surprinzător, mai ales când vine din partea cuiva care, după cum am putut vedea, prefera să evite dis­putele bisericeşti. Chiar şi noul său ucenic, Grigorie, care sosise la Mănăstirea Sf. Gherman tocmai în timpul incidentului cu Stareţul Tavrion, îşi aminteşte că la început s-a smintit de aparenta obsesie a Părintelui Serafim faţă de asemenea lucruri. „Noi suntem americani”, gândea Grigorie. „De ce trebuie să se ames­tece în lucruri care privesc doar Rusia?!”

Mai târziu, fratele Grigorie a înţeles: apărarea Stareţului Tavrion era apărarea duhului adevarat al crestinismului impotriva literei. Insa implicatiile erau chiar mai insemnate. Fenomenul Stareţului Tavrion şi al altora asemenea lui dovedeau că Sfânta Rusie nu a dispărut, că avea să reînvie. Iar reînvierea Ru­siei, după cum a afirmat Părintele Serafim în repetate rânduri, nu afecta numai Rusia: ci era un eveniment de care depindea soarta întregii lumi.

La 31 august 1981, la Conferinţa Tinerilor Ruşi din San Francisco, Părintele Serafim a explicat semnificaţia covârşitoare a Rusiei într-o prelegere ce va de­veni ulterior una dintre cele mai răspândite şi mai discutate scrieri ale sale: „Viitorul Rusiei şi sfârşitul lumii”.

„Rusia”, spunea el, „cea dintâi ţară care a suferit jugul comunist, este şi prima ţară care începe să se trezească şi să-i supravieţuiască. In ciuda faptului că tirania comunistă continuă să domnească în Rusia, ateismul nu a acaparat sufletul Rusiei, iar redeşteptarea religioasă ce se vede acum în Rusia este, fără îndoiala, doar începutul unui proces imens şi de temelie: vindecarea sufletului unei întregi naţiuni de molima ateismului. Iată pricina pentru care Rusia zilelor noastre are de spus un cuvânt semnificativ întregii lumi, care se prinde în aceeaşi capcană a ateismului din care Rusia începe să iasă; aşa se face că viitorul Rusiei este aşa de strâns legat, în sens religios, de viitorul întregii lumi”.

Părintele Serafim continua citând numeroase prorocii ale sfinţilor Rusiei referitoare la reînvierea ei, între care şi următoarele:

Stareţul Varnava de la Schitul Ghetsimani3 (+ 1906):

„Prigoanele împotriva credinţei se vor înteţi. Va veni o nemaiauzită durere şi un întuneric, şi aproape toate bisericile vor fi închise. Dar când oamenii vor simţi că nu mai pot să în­dure, va veni izbăvirea. Va urma o înflorire. Vor începe chiar să se construiască biserici. Însă aceasta va fi inflorirea de dinaintea sfarsitului“.

Stareţul Alexie de la Sihăstria Zosima (+ 1928):

„Cine spune ca Rusia este pierdută, că ea a pierit? Nu, nu, ea nu este pierdută, nu a pierit şi nu va pieri – însă poporul rus trebuie să se curăţească de păcat prin mari încercări. Fiecare trebuie să se roage şi să se pocăiască cu osârdie. Dar Rusia nu este pierdută şi nu a pierit”.

Repetând aceste prorocii, Părintele Serafim le amintea tinerilor săi ascultă­tori ruşi că refacerea Sfintei Rusii

„depinde de poporul rus însuşi, pentru că Dumnezeu acţionează întotdeauna prin voia slobodă a omului. La fel cum Ninive a fost cruţată atunci când poporul s-a pocăit, iar prorociile lui Iona s-au dovedit false, tot asa si prorociile despre refacerea Rusiei se vor dovedi false daca poporul rus nu va avea pocăinţă” .

In anul 1938, prorocul vremurilor moderne, Arhiepiscopul Ioan, spusese şi el că renaşterea Rusiei va fi posibilă numai după curăţirea cumplitelor sale pacate, iar aceste păcate el le-a arătat a fi încălcarea juramantului şi regicidul – uciderea de-Dumnezeu-unsului Ţar.

„Publicul şi conducătorii militari”, spunea Arhiepiscopul Ioan, „s-au lepadat de supunerea şi credincioşia faţă de Ţar chiar înainte de abdicarea sa, forţându-l la aceasta, căci el nu dorea vărsare de sânge în ţară; iar poporul a salutat pe faţă şi zgomotos această faptă şi niciunde nu au spus cu glas tare că nu se învoiesc la aceasta. [...] Astfel, vinovaţi de păcatul regicidului nu sunt doar cei ce l-au săvârşit direct, ci tot poporul care s-a bucurat atunci de răsturnarea Ţarului şi a îngăduit înjosirea, arestarea şi deportarea lui, lăsându-l fără apărare în mâinile criminalilor, fapt care, prin sine însuşi, a predeterminat sfârşitul. Astfel, catastrofa care s-a abătut peste Rusia este consecinţa directă a acestor păcate groaznice, iar renaşterea Rusiei va fi cu putinţă numai după curăţirea de ele. Insă până în clipa de faţă nu a fost o pocăinţă sinceră, cri­mele săvârşite nu au fost condamnate limpede şi mulţi dintre participanţii activi la Revoluţie continuă să declare şi acum că la vremea aceea nu s-a putut proceda în nici un alt fel. Cum nimeni nu pronunţă o condamnare directă a Revoluţiei din februarie, acea ridicare împotriva Unsului lui Dumnezeu, poporul rus continuă să fie fie părtaş la păcat, mai ales când apară roadele Revoluţiei”.

La mai bine de patruzeci de ani după ce Arhiepiscopul Ioan spusese aceste cuvinte, Părintele Serafim putea să afirme la rândul său:

„Această crimă [a re­gicidului] este ca un simbol al întregii căderi a Rusiei de la Hristos şi de la adevărata Ortodoxie - un proces care a durat cea mai mare parte a secolelor al XlX-lea şi al XX-lea şi poate abia acum este pe cale de a fi răsturnat”.

Părintele Serafim a ţinut această prelegere despre viitorul Rusiei la doar câteva luni înainte ca Ţarul şi toţi Noii Mucenici ai Rusiei Să fie canonizaţi de Bi­serica Rusă din Afara Graniţelor. Canonizarea aceasta, afirma Părintele Sera­fim, „este strâns legată de ridicarea blestemului efectiv care s-a abătut asupra pământului rusesc de la mucenicia Ţarului”. La 18/31 octombrie 1981, la New York s-a celebrat canonizarea Ţarului şi a Noilor Mucenici. Slujba cântată în cinstea lor a fost alcătuită în întregime de Părinţii Gherman şi Serafim. Intre slujitori se afla şi Episcopul Nectarie, singurul episcop de faţă care fusese membru al Bisericii pătimitoare din Rusia şi care îl cunoscuse personal pe Patriarhul Tihon, Noul Mucenic. După un an şi jumătate, unimea sufletească a Episcopului Nectarie cu Noii Mucenici s-a vădit chiar prin moartea sa, când acesta a adormit tocmai în duminica pomenirii lor, după ce participase la Slujba Privegherii în cinstea lor în seara dinainte.

La aceeaşi Conferinţă a Tinerilor Ruşi, la care Părintele Serafim vorbise de­spre viitorul Rusiei, Episcopul Nectarie a prezentat şi el o prelegere cu totul deosebită.

„Avem o rază de nădejde”, a spus Episcopul în încheierea cuvântu­lui său, „ca vestea canonizării Ţarului în fruntea Noilor Mucenici ai Rusiei să ajungă şi la poporul rus pravoslavnic rămas credincios în patria noastră; şi astfel, înţelegând împreună cu noi greutatea păcatului regicidului ce apasă asupra Rusiei, să cerem iertare Domnului cu lacrimi de pocăinţă şi cu inimile pline de rugătoare cântări să chemăm cu toţii în ajutor pe Ţarul Nicolae: «Sfinte Ţar-Mucenic şi purtător de chinuri Nicolae, dimpreună cu toţi Noii Mucenici ai pă­mântului rusesc, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii». Atunci avem credinţa ca sufletul sfânt al Ţarului, adânc mâhnit pentru pătimitoarea Rusie, se va prosterna înaintea scaunului lui Dumnezeu şi se va ruga cu mai multă stăruinţă pentru mântuirea Rusiei şi a noastră, a păcătoşilor. «Sângele mucenicilor strigă la cer».

Iar Domnul va auzi rugăciunea pocăinţei noastre; şi auzind sfânta rugăciune a smeritului său slujitor, Ţarul Mucenic, cu puterea Sa VA FACE O MINUNE. Ştergând din conştiinţa poporului rus greul păcat al regicidului, cu suflarea bu­zelor Sale va spulbera de pe faţa pământului rusesc jugul comunist şi toată necurăţia puterii luptătoare de Dumnezeu. La Dumnezeu orice este cu putinţă! El are puterea de a preschimba durerea în bucurie şi VA REÎNVIA SFÂNTA RUSIE PRAVOSLAVNICĂ. Amin”.

Aceasta era în 1981; şi chiar dacă Episcopul Nectarie şi Părintele Serafim nu au trăit ca să şi vadă, toate s-au întâmplat întocmai cum au scris ei.

Din nefericire, unii încă se mai întreabă:

„De fapt, ce anume a realizat Pă­rintele Dimitri Dudko prin toată activitatea lui? Până la urmă, nu a făcut decât să se bage pe sine şi pe o mulţime de alţi oameni în necazuri şi să se facă de râ­sul duşmanilor săi”.

Cei ce dau glas unor astfel de păreri nu se gândesc că fără truda Părintelui Dimitri şi a altora ca el pentru deşteptarea conştiinţei naţionale, ajungând chiar la cinstirea în public a Ţarului-Mucenic, se prea poate ca poporul rus ca întreg să nu se fi căit de păcatul regicidului şi să nu fi scuturat tirania ateistă. Chiar când Rusia era încă robită, Părintele Dimitri a vorbit despre putinţa ca Golgota să nu ducă spre nici un fel de înviere: „Se prea poate sa fie doar Golgota tâlha­rului celui nebun”.

Străduindu-se să schimbe mersul evenimentelor, Părintele Dimitri a izbutit să ajungă nu doar la cei ce erau deja membri activi ai Bisericii. El a ajuns la toti – inclusiv la atei înrăiţi şi agnostici confuzi, în care credinţa strămoşilor lor era adormită. Este vădit că nu ar fi fost de ajuns ca doar un grup de aleşi să se în­toarcă de la rău. Pentru ca Rusia să fie din nou liberă, pocainta pentru relele trecutului trebuia sa devina o miscare nationala, iesita din spectrul larg al societatii ruse. Desigur, Părintele Dimitri nu a reuşit să provoace această mişcare de unul singur; alături de el au mai fost sute de alţi truditori, ale căror nume nu au ajuns niciodată până la Părintele Serafim sau la alţii din Occident. Insă el a dus greul şi aceasta este marea lui realizare. Ieroschimonahul Aristocleu, care a murit în august 1918, spunea:

„Cântarele lui Dumnezeu sunt foarte precise; şi atunci când va precumpăni şi cel mai mic bine într-un taler, Dumnezeu îşi va descoperi milostivirea asupra Rusiei”.

Dacă nu ar fi fost Părintele Dimitri, oare cum ar fi stat talerele cântarului acum? In 1980, cu câteva săptămâni înainte de a fi arestat, Părintele Dimitri se gândea la prăznuirea a o mie de ani de la încreştinarea Rusiei, eveniment ce urma să aibă loc în 1988, şi întreba:

„Ce ar trebui sa facem oare pentru ca pământul nostru creştin (care a devenit ateu), să intre în al o mielea an de creş­tinism cu puteri noi?”

In octombrie 1987, putea deja să scrie:

„Să dea Dumne­zeu ca un nou început sa fie blagoslovit în mult-pătimitorul nostru pământ, ca să putem cu toţii să respirăm liberi o gură de aer proaspăt. [...] Mileniul încreştinării Rusiei este un jubileu al tuturor creştinilor, o dată plină de semni­ficaţii şi grăitoare pentru lumea întreagă. Aşa să fie, aşa să fie!”

In 1987 aceste lucruri puteau sa pară rodul unei simple visări. Dar anul ur­mător a adus intr-adevăr schimbări însemnale în Rusia şi în Biserica ei. Curând au început să se ţină slujbe religioase publice închinate Ţarului-Mucenic şi a început să se vorbească despre el în presă şi la televiziune. Un val de dragoste pentru Sfinţii Mucenici Imperiali era liber acum să se înalţe din inima poporu­lui rus. Iar în vreme ce prorociile se împlineau una după alta, conferinţa Părin­telui Serafim despre viitorul Rusiei se răspândea, fiind comentată şi la televizi­unea rusă. Poporul rus îi mulţumea Părintelui Serafim pentru tot ceea ce făcuse pentru el şi pentru că l-a ajutat să vadă calea izbăvirii.

Câţiva ani mai târziu, totalitarismul comunist ţinea deja de domeniul trecutului atât în Rusia, cât şi în alte ţări ortodoxe. In iulie 1993, la marea adunare de la locul executării familiei imperiale (Ekaterinburg) s-a citit un mesaj din partea Patriarhului Alexei al II-lea şi al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, chemând întreaga naţiune la pocăinţă pentru moartea Ţarului şi a familiei sale. Ca un ecou la cele spuse odinioară de Arhiepiscopul Ioan, Episcopul Nectarie şi Părintele Serafim, epistola Patriarhiei Moscovei, liberă de acum, spunea următoarele:

„Păcatul regicidului, care şi-a făcut loc în mijlocul nepăsării cetaţenilor din Rusia, nu a fost ispăşit de poporul nostru. Acest păcat, fiind o încăl­care atât a legii dumnezeieşti, cât şi a legii civile, apasă greu asupra sufletului poporului nostru, asupra conştiinţei sale morale. Iar astăzi, în numele întregii Biserici, în numele copiilor ei vii şi adormiţi, vestim pocăinţa înaintea lui Dumnezeu şi a poporului pentru păcatul acesta. Iartă-ne Doamne! Chemăm la pocăinţă întregul nostru popor, pe toţi fiii noştri. [...] Fie ca pocăinţa pentru pă­catul săvârşit de strămoşii noştri să ni se facă stindard al unităţii“.

In sfârşit, pe 7/20 august 2000, Soborul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse (Patriarhia Moscovei) l-a canonizat pe Ţarul Nicolae al II-lea şi familia sa, împreună cu o mie două sute de Noi Mucenici şi Mărturisitori. Canonizarea, la care au luat parte patriarhi şi episcopi ortodocşi din lumea întreagă, a avut loc în măreaţa Catedrală Hristos Mântuitorul, reconstruită de curând în Moscova, care era ea însăşi un simbol al reînvierii Rusiei – Catedrala originală fiind dinamitată de comunişti în 193113.

Vremea pocăinţei şi curăţirii Rusiei nu s-a încheiat încă. Cuvintele despre pocăinţa poporului rus ale Arhiepiscopului Ioan, ale Episcopului Nectarie şi ale Părintelui Serafim sunt la fel de actuale astăzi ca şi înainte de sfârşitul prigoa­nei comuniste. Dacă poporul ortodox rus va putea urma acest sfat până la capăt, ca un singur trup, va împlini destinul Rusiei despre care au vorbit prorocii ei: acela de a propovădui întregii lumi un ultim cuvânt de pocăinţă. La capătul prelegerii sale despre viitorul Rusiei, Părintele Serafim afirma:

„In cartea care descrie cel mai amanuntit cele ce se vor întâmpla la sfârşitul lumii, Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul, la deschiderea celei de-a şaptea peceţi, care precede cea de pe urma rana ce urmează să se abată asupra omenirii, se spune: s-a facut tăcere în cer ca la o jumătate de ceas (Apoc. 8, 1). Unii au talcuit ca va fi un scurt rastimp de pace înaintea evenimentelor finale ale istoriei lumii, mai precis o scurta perioadă de refacere a Rusiei, cand propovaduirea pocaintei in intreaga lume va începe cu Rusia – acel “nou, ultim cuvant” pe care Dostoievski însuşi nădăjduia că Rusia îl va adresa lumii. In contextul mondial actual, când evenimentele petrecute într-o ţară sunt cunoscute în întreaga lume aproape instantaneu şi când Rusia, curăţită prin sângele mucenicilor ei, are în­tr-adevăr o şansă mult mai mare decât oricare altă ţară de a se trezi din somnul ateismului şi al necredinţei – putem deja să ne gândim la putinţa unui asemenea eveniment. După cum au spus Părintele Dimitri Dudko şi ceilalţi, nu se poate ca sângele nenumăraţilor mucenici din Rusia să se fi vărsat în deşert; fără îndoială, este sămânţa ultimei mari înfloriri a adevăratului creştinism. [...] Arhiepiscopul Ioan îşi încheia raportul din 1938 către Sobor cu o prorocie şi o nădejde că în Rusia va fi un Paşti adevărat, unul care va străluci pentru în­treaga lume inainte de sfârşitul tuturor lucrurilor şi de începutul Impărăţiei de obşte a lui Dumnezeu: «Scuturaţi somnul deznădejdii şi al trândăviei, fii ai Ru­siei! Priviţi la slava pătimirilor ei şi curăţiţi-vă; spălaţi-vă de păcate! Intăriţi-vă în credinţa ortodoxă spre a fi vrednici a vă sălăşlui în sălaşul Domnului şi de a locui în muntele cel sfânt al Său! Saltă, saltă şi te ridica, Rusie, tu care din mâna Domnului ai băut cupa iuţimii Sale! Când suferinţele tale se vor fi sfârşit, dreptatea ta va merge cu tine şi slava Domnului te va însoţi. Oamenii vor veni la lumina ta, iar împăraţii la strălucirea ce va răsări peste tine. Atunci, ridică-ţi ochii şi vezi: iată, copiii tăi vin la tine de la Apus, şi de la Miazănoapte, şi de la mare, şi de la Răsărit, binecuvântând pe Hristos în tine, în vecii vecilor.» Amin”.

(Ierom. Damaschin, Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose, Editura Sophia, Bucuresti, 2005)

Legaturi:

• Cuv. Serafim Rose despre viitorul Rusiei si sfarsitul lumii
• Sfantul Nou-Mucenic Tar Nicolae al II-lea mult-patimitorul – sensul proniator al unei reabilitari
• Cuviosul Serafim Rose: “Astăzi in Rusia, mâine în America”
• CUVIOSUL SERAFIM ROSE DESPRE SEMNUL RACIRII INIMII. Cum “ajuta” galceava teoretica a calendarului la denaturarea credintei
• DESPRE “SECTARISMUL ORTODOX” SI INSELAREA “DREPTILOR” HIPERCRITICISTI. Pur si simplu actual
  
• CUVIOSUL SERAPHIM ROSE IN “JUNGLA ZELOTISMULUI”
• “O ASTFEL DE „CORECTITUDINE” VA PRODUCE MEREU NUMAI SCHISME si in cele din urma ajuta numai miscarea ecumenica…”
• FERICITUL SERAPHIM ROSE despre Ortodoxia milei lucratoare si a durerii inimii VS. “super-ortodoxia” celor cu inimile reci si inraite
• CUVIOSUL SERAFIM ROSE – “UN OM AL INIMII”
• TOATA NADEJDEA LA HRISTOS!
• Cuv. Seraphim Rose: “Cerule! Ce se intampla cu oamenii?…” - PUR SI SIMPLU ACTUAL! (I)
• Cuviosul Serafim Rose despre ispitele nou-convertitilor sau cum se poate pierde harul la cei ravnitori
• CUM INCEPE INSELAREA SAU IN CE FEL ORICARE DINTRE NOI IL POATE VINDE PE HRISTOS
• DESPRE CUM POT APOSTAZIA INSISI CEI CARE SE CRED LUPTATORI PENTRU “ORTODOXIA ADEVARATA”.
  
• CALEA DE MIJLOC, CALEA DE AUR A BISERICII SI PERICOLUL SECTARISMULUI – marturia reala a Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granitelor

In cele ce urmeaza vom publica, in doua parti, capitolul Reinvierea Sfintei Rusii din “Viata parintelui Serafim Rose” – scrisa de ucenicul sau, Ierom. Damaschin – care cuprinde si ultimul conflict al P. Serafim Rose cu tabara supercorectilor. Conflictul este prilejuit de sustinerea intensa pe care Cuviosul Serafim a acordat-o parintelui Dimitri Dudko, preot misionar ce tinea de Patriarhia Moscovei. L-a durut foarte mult faptul ca jertfelnicul parinte Dudko era atacat, in ROCOR, de tabara supercorectilor, doar pentru ca apartinea de Patriarhia Moscovei. Caderea acestuia, ce a survenit in a doua sa arestare, parea sa vina ca o confirmare a punctului de vedere zelotist. Foarte important este, asadar, sa vedem si care a fost atitudinea Cuviosului Serafim dupa ce a aflat despre caderea Parintelui Dudko. Dar multe alte invataminte duhovnicesti extrem de pretioase avem de desprins si de aplicat din cele ce urmeaza:

“Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose”: Cap. Reinvierea Sfintei Rusii

Vom putea cuteza să ne gândim cu deplină seriozitate la mântuirea Rusiei numai după ce ne vom fi schimbat pe noi înşine. Trebuie să ne silim a ne schimba în mod radical — să încetăm a fi ceea ce eram atunci când, de voie sau de nevoie, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, cu mâi­nile noastre sau pur şi simplu prin indiferenţă, am aruncat Rusia în acea cumplită şi sângeroasă prăpastie în care a rămas până în pre­zent. (…) Nu ni se cuvine sa ne bucurăm, să ne distrăm, să jucăm pe mormântul Rusiei ce zace pe patul de moarte, ci mai vârtos să ne pocăim cu lacrimi — să ne pocăim cu adevărat, aşa cum ne învaţă Sfânta Biserică, cu voirea neclintită de a ne schimba radical viaţa, de a ne înnoi duhul. (Arhiepiscopul Averkie, + 19761)

Dacă cineva nu se încununează (cu mucenicia), să se îngrijească a nu fi departe de cei ce o au. (Clement Alexandrinul, +223)

*

O schimbare majoră a început să se facă simţită în Rusia şi în celelalte ţări ale blocului comunist în ultimii ani de viată ai Părintelui Serafim. Colapsul ideologiei comuniste – care, mai întâi, s-a petrecut nu la nivel politic, ci lăuntric, în cugetele şi inimile oamenilor – era acum insoţit de o deşteptare religioasă naţională. Reînvierea Sfintei Rusii începea să se întâmple conform prorociei, devenind preocuparea principală a Părintelui Serafim. Alături de în­văţătura despre Ortodoxia inimii, aceasta a devenit tema cea mai frecventă din ultimele sale conferinţe, articole şi scrisori. După cum se poate vedea şi din jurnalul său de la Jordanville, vorbea mereu despre reînvierea Rusiei în con­textul valorii suferinţei răscumpărătoare.

Pentru Părintele Serafim, toate aceste teme – Ortodoxia inimii, reînvierea Sfintei Rusii, suferinţa răscumpărătoare — se reuneau în persoana Părintelui Dimitri Dudko. Până prin 1980, Părintele Dimitri prin predici, articole, discuţii publice şi chiar un săptămânal, izbutise să convertească peste cinci mii de adulţi. Devenise un critic făţiş nu doar la adresa politicii de impunere forţată a ateismului, ci şi la adresa „serghianismului” şi a stării de paralizie a propriilor episcopi din Patriarhia Moscovei. Se străduia din răsputeri să atragă atenţia lumii întregi asupra fenomenului Noilor Mucenici Ruşi şi asupra situaţiei creştinilor care continuau să fie întemniţaţi şi torturaţi sub jugul comunist. Dintre Noii Mucenici, Parintele Dudko se ruga in primul rând Tarului Nicolae al II-lea împreună cu familia sa, numindu-l pe fată „Marele Mucenic Nicolae”. Şi toate aceste lucruri le făcea, după cum spunea Părintele Serafim, „chiar în gura fiarei ateiste, cum ar veni”.

„Răutăţile acestor vremi”, nota Părintele Serafim, „sunt atât de mari, incat uneori pierdem din vedere faptul că avem de partea noastră o putere mult mai mare cu care să ne împotrivim. [...] Insă Părintele Dimitri Dudko, poate mai mult decât oricine altcineva astăzi, predică evanghelia ortodoxă pozitivă, chiar şi atunci când este copleşit de răutăţile societăţii contemporane”.

„Soljeniţîn vorbea despre Gulag- un termen secular; Părintele Dimitri vorbeşte despre Golgota – înţelegerea creştină a experienţei sovietice. Esenţa mesajului Pă­rintelui Dimitri (şi al întregii Rusii contemporane) pentru noi este că toate suferinţele provocate de ateism au un sens: în ele Il putem afla pe Hristos“.

Intr-o conferinta susţinută în septembrie 1980, despre „Renaşterea ortodoxă în Rusia”, Părintele Serafim cita cuvintele Părintelui Dimitri despre Golgota Rusiei:

„Ţara noastră a trecut prin Golgota; chinurile tuturor mucenicilor curăţă treptat aerul. [...] Prezenta răstignire a lui Hristos în Rusia, prigoanele şi batjocurile nu fac decât să ducă la reînvierea credinţei în oameni. [...] Iată ce ne dă putere, fermitate, iată ce ne face mai buni decât suntem acum. [...] Câţi mucenici au fost în Rusia – şi, prin urmare, câte simţăminte sfinte! Oare aceste simţăminte sfinte chiar nu vor aduce roade? Dar poate că noi trăim şi vom trăi numai datorită simţămintelor sfinţilor mucenici, suntem ţinuţi de ei... [...] Acum Golgota este în ţara noastră! Hristos se răstigneşte! Golgota nu înseamnă simplă suferinţă, ci suferinţă ce conduce la înviere şi la luminarea oamenilor“.

Părintele Dimitri a gustat şi el din această Golgota. In tinereţe a suferit opt ani şi jumătate într-un lagăr de concentrare pentru că a scris un poem religios, iar în 1975 fusese victima unui „accident” de automobil planificat, de pe urma căruia a suferit fracturi la ambele picioare şi de-abia dacă a scăpat cu viaţă. In 1980, la vârsta de 61 de ani, încă mai simţea presiunea constantă atât din partea statului sovietic, cât şi din partea Patriarhiei Moscovei, pentru a-si opri activitatea religioasă. Ortodoxia Părintelui Dimitri, scria Părintele Serafim,

„este o ortodoxie adânc pătimitoare care ajunge la adâncimi inaccesibile confortabilei teologii academice atât de uşor de adoptat in lumea libera; este pur şi simplu Ortodoxie in acţiune, plina de dragoste pentru fratele ce sufera în faţa ta. In «scrisoarea din exil» Părintele Dimitri spune cum nu se poate mai bine: «Dacă numai aş vorbi despre Ortodoxie fara a vedea Rusia pătimitoare, atunci Ortodoxia ar putea fi pentru mine ceva strict intelectual”.

Recunoscând că „marea problemă a Ortodoxiei noastre din ziua de azi este prea multul calcul şi prea puţina inimă“[6], Părintele Serafim şi-a dat seama că mesajul Părintelui Dimitri era exact ceea ce este necesar astăzi. Părintele Di­mitri însuşi, atunci când a fost acuzat în biserica sa de faptul că s-ar fi folosit de religie ca de un „paravan”, a răspuns cu francheţe:

„Am stat într-un lagăr opt ani şi jumătate, dar nu am nici un fel de ranchiună. Nu ştiţi oare că oamenii an­gajaţi în politică nu vorbesc aşa deschis? Politicienii calculează tot timpul, dar eu, după cum vedeti, nu calculez. Eu vorbesc riscându-mi viaţa, atat a mea, cât şi a celor din familia mea. Nu este nici urmă de politică în cuvintele mele. Nu este nici urma de animozitate sau clevetire in cuvintele mele, nu sunt intelesuri ascunse. Numai durere. Durere pentru toti si pentru toate. Nimic altceva“.

„Cuvintele Parintelui Dudko”, scria Parintele Serafim intr-o scrisoare, „sunt o gura de aer proaspat pentru oamenii de azi.[...] El vorbeste direct inimii oamenilor de astazi, atat din Rusia, cat si din afara”.

In alte scrisori, Părintele Serafim remarca:

„Părintele Dimitri ne oferă şansa de a vedea adevărata dimensiune a unora dintre problemele noastre de aici: unora nu le place că vorbim despre sfinţi care nu au fost canonizaţi, dar Părin­tele Dimitri vorbeşte făţiş despre «Sfântul Nicolae Noul Mucenic» (Ţarul)”.

De-a lungul anilor, părinţii de la Platina au primit două scurte mesaje din partea Părintelui Dimitri.

„Tot restul corespondenţei noastre cu el”, nota Părin­tele Serafim, „se află probabil în arhivele GPU”.

Totodată, între anii 1978 şi 1980, Părintele Serafim a tradus integral în engleză primele patru numere ale periodicului editat de Părintele Dimitri, In Lumina Schimbării la Faţă (tipărite de Părintele Alexei Young în Nikodemos), câteva scrisori şi apeluri ale Părintelui Dimitri adresate celor de peste hotare (publicate în Cuvântul Ortodox, cu o fotografie a sa pe copertă), precum şi un întreg volum al Părintelui Dimitri, Predicile învierii (pentru care însă Părintele Serafim nu a primit acordul edito­rului rus din Canada să-l tipărească).

Intre timp, Părintele Dimitri dobândise deja o reputaţie internaţională. In nevinovăţia şi sinceritatea sa, îşi dezgolise mult-pătimitorul suflet înaintea lu­mii, fiind asemenea unui miel gata de tăiere. Şi, de parcă prigoanele sovieticilor nu ar fi fost de ajuns, a fost nevoit sa indure si atacurile venite din partea fratilor sai crestini ortodocsi din lumea libera – care, intr-un anumit fel, au fost probabil chiar mai dureroase pentru el. Iată ce spunea şi Părintele Serafim in conferinta sa „Renasterea ortodoxă în Rusia”:

„Credinţa adevarata şi inflacarată a Părintelui Dimitri i-a adus mulţi duşmani – din păcate, chiar si printre creştinii ortodocşi. Unii îl găseau prea pătimaş, prea apocaliptic, prea mesianic – si este adevărat că o asemenea propovăduire ortodoxa inflacarata si staruitoare nu s-a mai auzit în Rusia şi poate in intreaga lume ortodoxa, din zilele Sfantului Ioan din Kronstadt; mulţi creştini ortodocşi au ajuns să se multumeasca cu ortodoxia lor «corecta si cuminte» şi sunt oarecum ofensati când Ortodoxia este propovăduită şi comunicata cu atata căldură, tuturor celor care se opresc să asculte. Alţii s-au lăsat molipsiţi de tragicile suspiciuni ale vremii noastre, răspândite în cea mai mare parte de sistemul de spionaj comunist, şi din această pricină pur şi simplu nu au încredere în el, iar unii chiar îl suspectează ca ar fi agent KGB. Unii însă îi pierd mesajul pentru că sunt prea ocupaţi să-i verifice fiece cuvânt de vreo posibilă «erezie», iar dintre aceştia, unii s-au gândit că este «ecumenist», pentru că nu arată nici un fel de ostilitate faţă de creştinii neortodocşi, chiar dacă distinge limpede Ortodoxia de învăţăturile lor”.

In ianuarie 1980, Pr. Dimitri a fost din nou arestat şi întemniţat. Cu puţin timp înainte de a fi închis, el le-a scris criticilor săi de peste hotare următoarele:

„Indrăzniţi să ne criticaţi fără a vedea ce şi cum, fără a şti împrejurările de aici. [...] Nu este oare vremea să învăţăm a ne înţelege unii pe alţii, a ne ajuta unii pe alţii, a ne bucura unii pentru alţii?… Rusia piere, lumea intreagă piere, ascunzându-se sub o falsă prosperitate; iar noi ne impiedicam unii pe altii de la a face lucrarea Domnului.[...] Oamenii pentru care hotarasem sa-mi dau viata au inceput dintr-o data să mă otrăvească. Doamne, iartă-i!… Ajută-mă să-mi duc această cruce nespus de grea!”

In America, cele mai ascuţite critici la adresa Părintelui Dimitri au fost for­mulate de către facţiunea ortodoxă supercorectă.

Chiar în vremea când Păririntele Dimitri zăcea în închisoare şi era supus rafinatelor metode sovietice de tor­tură, revista grupului supercorect a publicat un lung articol despre el în care în­cercau să-l prindă în cuvânt spre a dovedi că, de vreme ce se afla sub jurisdicţia rivală a Patriarhiei Moscovei, era un ecumenist şi un eretic. Articolul se încheia cu afirmaţia că, dacă Părintele Dimitri avea să moară în închisoare fără a fi re­nunţat mai întâi la legăturile sale cu Patriarhia Moscovei, el nu va muri ca mu­cenic, ci doar „se va sinucide”. Autorul cerea „creştinilor ortodocşi evlavioşi” să se roage aşa cum e corect, nu pentru Părintele Dimitri, ci pentru creştinii ortodocşi prigoniţi care nu aveau nici un fel de legături cu Patriarhia Moscovei.

„Iata ca acum atacul este împotriva Părintelui Dimitri”, nota Părintele Sera­fim într-o scrisoare, „iar noi (şi Părintele Alexei Young), care i-am luat apăra­rea, suntem acuzaţi public că «spunem minciuni sfruntate» şi că suntem «ne­principiali şi iresponsabili». Iarăşi, ceea ce ne îngrijorează nu sunt în primul rând atacurile împotriva noastră, ci faptul că acesta este un atac la adresa unuia dintre cei mai buni reprezentanţi ai Ortodoxiei vii, ai Ortodoxiei inimii!“

Pentru a contracara acest atac, Părintele Serafim şi Părintele Gherman au publicat în Cuvântul Ortodox o hotărâre a ierarhului lor, Arhiepiscopul Anto­nie, prin care cerea sa se facă rugaciuni deosebite pentru Parintele Dimitri şi pentru alţi credincioşi întemniţati in Rusia. Nădăjduind să stârnească o oare­care simpatie umană pentru Părintele Dimitri în rândul criticilor săi, părinţii au scris şi o scrisoare către redactorul şef al revistei ce publicase articolul lipsit de dragoste despre el. Insă, la nici o săptămână, a venit vestea că Părintele Dimitri ar fi „cedat” presiunilor din închisoare. Relatând acest fapt în Cuvântul Orto­dox, Părintele Serafim scria:

„Mulţi creştini ortodocşi din lumea liberă au aflat cu tristeţe despre «confe­siunea» Părintelui Dimitri Dudko la televiziunea sovietică (20 iunie 1980), când a citit o declaraţie dinainte pregătită prin care se lepăda de toate articolele şi cărţile sale şi se recunoştea vinovat de «activitate antisovietică». Acest fapt s-a petrecut după ce Părintele Dimitri fusese întemniţat vreme de cinci luni, timp în care nu i s-a îngăduit să vadă pe nimeni, nici măcar pe membrii familiei sale. Nu putem decât să bănuim presiunile şi armele psihologice (incluzând injectii cu droguri capabile sa slăbească rezistenta psihica) care l-au facut pe Pă­rintele Dimitri să citească o asemenea declaraţie compusă în mod evident de KGB“.

In conferinţa sa despre „Renaşterea ortodoxă în Rusia”, Părintele Serafim spunea mai departe:

„Cred ca nu este prea greu de înţeles, în termeni generali, ce s-a întâmplat cu el: a «cedat» nu în credinţa sa creştin-ortodoxă (la care pro­babil că nici nu i s-a cerut să renunţe), ci în simţământul său misionar. Chiar înainte de arestarea sa, el scria despre «nopţile de nesomn» când citea cum fra­ţii săi ortodocşi ruşi din diaspora îl atacau şi răspândeau tot felul de insinuări pe seama lui: Cum de poate vorbi atât de făţiş? Cum poate să aibă asemenea contacte în străinătate? De ce îl lasă să tipărească un «ziar»? Cât de meschini putem deveni uneori atunci când ne aflăm în faţa unei mi­nuni atât de evidente precum cuvintele rostite de Părintele Dimitri în ultimii ani! Fără îndoială, călăii săi atei s-au folosit din plin de îndoielile, suspiciunile şi acuzaţiile fraţilor săi ortodocşi, pentru ca, în cele din urmă, să-l facă pe Pă­rintele Dimitri să întrerupă orice contact până şi cu membrii familiei sale, să se indoiasca de propria misiune de a rosti mantuitorul cuvant ortodox, in conditii in care toata lumea parea a fi impotriva lui.

Cred că noi, cei din lumea liberă, care nu l-am preţuit şi sprijinit destul pe Părintele Dimitri, suntem cel puţin în parte vinovaţi pentru tragedia sa. Din câte ştim noi, pana in prezent nimeni nu a reuşit să ia legătura cu Părintele Dimitri, dar o persoană care a putut să vorbească pentru foarte scurt timp cu Matuşka sa spune că nu era în stare să spună decât: «Ce au făcut cu el?»

La câteva zile după ce Părintele Serafim a aflat despre „confesiunea” Părintelui Dimitri, şi-a exprimat sentimentele într-o scrisoare:

„Dumnezeu să-l ajute pe bietul om în ceasul încercării sale; cu greu ne putem imagina presiunile şi torturile la care a fost supus pentru a i se smulge aceasta (eu mă gândesc în primul rând la ameninţări la adresa familiei şi a fiilor săi duhovni­ceşti). Sper ca adversarii lui să nu se bucure de aceasta. Cât despre mine, cred că lecţia pentru noi este aceea de a merge mai adânc înlăuntrul nostru. Poate fi un lucru foarte încurajator să ştii că cineva acolo este un «erou», spunând cu îndrăz­neală lucruri pe care chiar şi noi cei liberi, avem rareori curajul sau tăria de a le spune; dar acum putem aprecia puţin mai bine suferinţa prin care ar trebui să trecem cu toţii pentru a fi adevăraţi creştini ortodocşi în vremurile acestea cumplite. După cum văd, «confesiunea» aceasta nu anulează nici măcar un singur cuvânt din cele de mai înainte; însă de-acum va trebui ca alţii să-i continue lucrarea. Cu toţii ar trebui să ne rugăm mai mult unii pentru alţii, să avem mai multă dragoste şi simpatie unii pentru alţii. Dumnezeu să ne ajute pe toţi! Simt cum norii se fac din ce în ce mai întunecaţi şi peste America”.

Aşa cum se temuse Părintele Serafim, unele persoane din lumea liberă au profitat de acest trist incident ca să declare: „V-am spus eu!” – de parcă „confesiunea” Părintelui Dimitri dovedea că nu fusese sincera încă de la început. Revista supercorectă a publicat articole ale mănăstirii din Boston, prin care se incerca să se arate o dată în plus faptul că, la urma urmei, nu te poţi aştepta la nimic bun din sânul Patriarhiei Moscovei.

Reacţia aceasta era legată de ceva mai mult decât de Părintele Dimitri: era semnul, o dată în plus, a ceea ce Părintele Serafim socotea a fi marea problema a Ortodoxiei contemporane,

„care cred că, în esenţă, se reduce la chestiunea unei Ortodoxii moarte a minţii şi calculului, în opoziţie cu adevărata Ortodoxie a inimii“.

Apărându-l pe Părintele Dimitri Dudko, Părintele Serafim apara de fapt această Ortodoxie a inimii. Şi, din nou, apăra un dezmoştenit al sortii.

In 1980, Părintele Serafim a scris şi a publicat în Cuvântul Ortodox o „Apărare a Părintelui Dimitri Dudko”, unde răspundea punct cu punct acuzaţiilor împotriva lui. Ca răspuns la acuzaţia că Părintele Dimitri ar fi de fapt „eretic” pentru simplul fapt că nu părăsise Patriarhia Moscovei ca să se alăture „Biseri­cii din Catacombe”, Părintele Serafim descria adevăratele probleme pe care le implică intrarea într-o astfel de organizaţie ilegală (mai ales pentru o persoană publică precum Părintele Dimitri), organizaţie practic inaccesibilă celor mai mulţi, cu excepţia unui mic număr de persoane. Aceste probleme, scria el,

„nu sunt deloc atât de simple cum par in ochii cuiva care se bucură de libertatea şi înlesnirile din Occident, unde este de ajuns să cauţi într-o listă de clerici sau chiar în cartea de telefon pentru a-i găsi pe reprezentanţii oficiali ai oricărei jurisdicţii ortodoxe doreşti. [...] Nimeni cu adevărat conştient de viaţa biseri­cească din Rusia nu l-ar putea învinui pe Părintele Dimitri pentru că «nu s-a alăturat Bisericii din Catacombe»; dacă ar fi facut-o, ar fi fost o minune – însă nu putem aştepta sau cere de la el un asemenea lucru. [...] Nu putem cita ca­noane unui om care se ineacă; nu putem întoarce spatele unor astfel de oameni, spunându-le «să se alăture Bisericii din Catacombe» înainte de a le oferi spriji­nul nostru. Agonia Ortodoxiei pătimitoare din zilele noastre nu se poate rezolva întotdeauna printr-o schimbare de jurisdicţie.”

In altă parte, Părinte Serafim spunea:

„Să nu ne mândrim cu faptul că nu ţinem de Patriarhia Moscovei, ai cărei generali (episcopii) au ajuns într-adevăr corupţi şi paralizaţi. Duhul legalist al serghianismului şi compromisul cu duhul acestei lumi sunt prezente pretutindeni şi Biserica Ortodoxă de azi. Insă noi suntem chemaţi să fim ostaşi ai lui Hristos în ciuda acestor lucruri!”

Părintele Serafim a afirmat de multe ori că este în una şi aceeaşi Biserică cu Părintele Dimitri, chiar dacă în prezent, câtă vreme Patriarhia Moscovei din Rusia era înrobită de comunism, nu putea fi în părtăşie formală cu el. Părintele Dimitri înţelegea şi el acest lucru, exprimând perfect acest paradox atunci când scria:

„Unitatea Bisericii în vremea de astăzi constă în despărţire. [...] In momentul de fata nu putem sa fim una; trebuie sa ne despartim tocmai pentru a păstra unitatea. Acea unitate la care vor să ne tragă pe toţi într-o singură turmă – tocmai aceea este cea mai rea despărţire. [...] Cu toţii trebuie să învăţăm cum să ne înţelegem unii pe alţii şi să fim toleranţi unii faţă de alţii. Iar aceasta va fi şi o chezăşie a unităţii noastre. Fiecare să se lase călăuzit de propria conştiinţă; fiecare dintre noi stă sau cade înaintea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu va judeca pe fiecare”.

Observaţiile Părintelui Dimitri despre „unitatea în despărţire“, scria Părin­tele Serafim,

„oricât de şooante ar părea ele pentru o minte legalistă, sunt totuşi cea mai apropiată tentativă pe care am văzut-o de a exprima dilema situaţiei bi­sericeşti din vremea noastră”.

Părintele Serafim mai sublinia şi făptuită separarea dintre Biserica Rusă din Afara Graniţelor, de care ţinea el însuşi, şi Patriarhia Moscovei, de care ţinea Părintele Dimitri, era doar vremelnică şi trebuia să se încheie o dată cu căderea comunismului şi cu eliberarea Bisericii din Rusia:

„Glasul Părintelui Dimitri este o garanţie că lipsa părtăşiei dintre noi şi Patriarhia Moscovei este doar ceva vremelnic, pentru că Ortodoxia unui om ca Părintele Dimitri este una cu a noastră”.

Şi iarăşi:

„Problema episcopilor săi, intercomuniunea [dintre Bise­rica din Afara Graniţelor şi Patriarhia Moscovei] etc, rămân şi în continuare – însă mereu, devine din ce în ce mai evident faptul că aceste chestiuni, în Bise­rica Rusă cel puţin, sunt vremelnice şi superficiale, şi nu împiedică unitatea adâncă dintre noi şi adevăraţii fii ai Bisericii Ruse, precum Părintele Dimitri”.

In ciuda aşa-zisei „înfrângeri” a Părintelui Dimitri, Părintele Serafim a con­tinuat să-l socotească drept unul dintre principalii martori ai reînvierii Rusiei:

„El este un înainte-mergător al Rusiei reînviate, iar faptul că el însuşi pare a fi căzut, adică nu mai poate să vorbească deschis la fel ca înainte, nu este decât dovada faptului că reînvierea este în plină desfăşurare. Ea nu se poate împlini cată vreme ateismul încă mai domneşte în Rusia, iar organizaţiile bisericeşti se pleacă în faţa poruncii ateilor; însă în prezent este pe cale şi, când va voi Dum­nezeu, îşi va aduce roadele depline, în ciuda imenselor potrivnicii.

Insă Părintele Dimitri, deşi crede şi nădăjduieşte cu tărie în reînvierea Ru­siei, ne avertizează totuşi că ea nu se va întâmpla fără noi, adică fără fiecare credincios ortodox. Intr-una din ultimele scrisori de dinainte de întemnitare, scria: Iată că, nu numai pentru cei ce trăiesc în Rusia, ci şi pentru credinciosii din întreaga lume, se apropie clipa celei mai mari răspunderi: când învierea care a început ne va atinge sufletele. [...] Trebuie să începem să ne sporim ru­găciunile pentru toţi cei prigoniţi în Rusia. [...] Trebuie să arătăm tot ajutorul de care suntem în stare celor prigoniţi şi familiilor lor. [...] De unitatea noastra depinde învierea care a început“.

Cu o asemenea chemare, nu este de mirare că Părintele Serafim, în aproape toate conferinţele publice ţinute spre sfârşitul vieţii sale, îşi îndemna confraţii americani să se roage pentru creştinii care pătimesc în Rusia, menţionându-i pe unii dintre ei cu numele şi spunând câteva cuvinte despre fiecare. Adresele lor erau publicate în Cuvântul Ortodox, astfel încât credincioşii să poată trimite scrisori de încurajare celor prigoniţi, precum şi apeluri către prigonitori, cerandu-le (după cum se exprima Părintele Dimitri) „să înceteze lucrarea lor criminala”.

In conferinţa sa despre „Renaşterea ortodoxă în Rusia”, Părintele Serafim afirmase că

„în primele veacuri creştine, rugăciunea creştinilor pentru cei în­temniţaţi, robiţi sau supuşi muceniciei era un izvor nesecat de întărire nu numai pentru cei aflaţi în suferinţă, ci şi pentru cei ce se rugau pentru ei. La fel poate sa fie şi pentru noi cei de astăzi. Să le adunăm dar numele şi să ne rugăm pen­tru ei în biserică şi acasă”.

Pentru Părintele Serafim acest aspect era atât de însemnat, încât odată, când a fost invitat să ţină o conferinţă la care ştia că vor lua parte şi unii membri din contingentul supercorect, i-a scris următoarele unui preot simpatizant:

„Eu unul simt [...] că participarea mea la această conferinţă – unde ştiu că nu ne vom putea ruga public pentru Părintele Dudko şi pentru confraţii săi de suferinţă din Patriarhia Moscovei şi că nu îi vom putea sprijini şi apăra în mod deschis – ar fi o trădare a Ortodoxiei din partea mea. Este ca şi cum aş întoarce spatele fraţilor mei ortodocşi aflati în suferinţă, ca cum as spune altora să nu se roage pentru ei”.

Fără a face mare caz de acest lucru, Părintele Serafim a scris organizatorului conferinţei, „declinând în mod respectuos” invitaţia.

Părintele Serafim pomenea şi pe fraţii săi aflaţi în suferinţă în România, Serbia, Bulgaria, Albania, Georgia, Lituania şi în alte ţări aflate sub comunist, rugându-se pentru fiecare pe nume, ori de câte ori ajungea la el vreo informaţie despre cineva (ceea ce se întâmpla mult mai rar decât din Rusia). Dintre miile de mărturisitori ortodocşi, ale căror nume nu fuseseră auzite vreodată în Occi­dent, câteva glasuri au izbutit totuşi să răzbată.

Unul dintre ele a fost al Părin­telui Gheorghe Calciu, un propovăduitor plin de curaj al „Ortodoxiei inimii”, care făcea in România ceea ce Părintele Dimitri făcuse în Rusia. Ultimul număr din Cuvântul Ortodox la care a mai lucrat Părintele Serafim inainte de moarte cuprindea prima parte din „Predicile din Postul Mare” ale Părintelui Gheorghe: o serie de pledoarii fierbinţi pentru jertfa de sine pastorală, adresate iniţial seminariştilor şi studenţilor ortodocşi din România. Părintele Serafim socotea că aceste cuvinte către tineri erau pur şi simplu superbe şi cum nu se poate mai actuale. Iată ce scria în textul introductiv:

„Aceste cuvinte au fost rostite iniţial în serile de miercuri din Postul Mare din 1978, în paraclisul Seminarului Orto­dox din Bucureşti, unde Părintele Gheorghe era profesor. Ele au stârnit un mare interes şi controverse, vădind astfel potenţialul unei renaşteri ortodoxe în sânul poporului român aflat în suferinţă, foarte asemănătoare celei din Uniunea Sovi­etică, unde predicile Părintelui Dimitri Dudko au avut un efect similar”.

In vremea când Părintele Serafim publica aceste predici, Părintele Gheorghe se afla în închisoare pentru a doua oară, după ce prima dată fusese închis 16 ani. A fost eliberat în 1984, la doi ani după adormirea Părintelui Serafim; iar în 1985 i s-a permis să părăsească România. La ora actuală slujeşte ca preot într-o parohie foarte activă, nu departe de Washington D.C. şi a devenit un prieten apropiat şi mentor al Frăţiei Sf. Gherman.

(va urma)

(din: Ierom. Damaschin, Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose, Editura Sophia, Bucuresti, 2005)

Comentariu Razboi intru Cuvant:

Tragicul “caz” al parintelui Dimitri Dudko s-a prelungit si in timpurile noastre. El insusi declara, referitor la caderea sa, faptul ca:

“Am crezut ca daca nu voi fi de acord [cu KGB - n.n.], nu voi trai… Comparat cu iadul pe care l-am adus atunci in sufletul meu, orice altceva – chiar si tortura sau executia – ar fi fost mai usor de suportat.”

“Consider confesiunea mea drept tradare, daca nu inaintea lui Dumnezeu si a bisericii [parintelui Dudko nu i s-a cerut lepadare formala de Hristos ci de lucrarea sa misionara n.n.] atunci fata de acei prieteni alaturi de care am mers pe acelasi drum si am facut aceeasi lucrare”.

Parohienii sai marturiseau ca la intoarcerea din al doilea arest fata parintelui Dudko isi pierduse stralucirea harica exceptionala a fetei, chipul i se intunecase… Ratacirea parintelui nu s-a oprit la declaratia de renegare a propriei sale misiuni, “ajutata” fiind, in acest sens, de un anturaj dubios care l-a insotit toata viata sa. Astfel, parintele Dudko isi revizuieste – mai mult ca sigur in urma unei actiuni de “reeducare” care e posibil sa fi folosit si substante stupefiante – in buna parte, atitudinea fata de regimul sovietic si chiar fata de Stalin, despre care afirma, intr-un articol, ca simte ca se poate ruga pentru el: “a venit timpul ca Stalin sa fie reabilitat. Ma rog, chiar, pentru odihna sufletului sau”.

Cazul parintelui Dudko ar trebui sa ne trezeasca, inca o data, la realitate. Parintele suferise deja o arestare de 8 ani in lagarele sovietice; trecuse prin nenumarate hartuieli si scapase cu viata dintr-un atentat asupra vietii sale. Si, totusi, la a doua sa arestare KGB a reusit sa gaseasca tehnicile psihologice necesare pentru a ii provoca cedarea. Simplitatea sa, naivitatea chiar, dar si faptul ca fusese atacat de catre “fratii” supercorecti au lucrat toate impotriva lui. Cum spunea Cuviosul Serafim, cu durere, toti suntem vinovati de caderea marturisitorului. Sigur, pentru tabara zelotilor, caderea a fost intampinata cu satisfactia “dreptatii” dovedite, proband, inca odata atitudinea lor anti-evanghelica.

Pentru noi experienta parintelui Dudko trebuie sa ne descopere si statura uriasa a Parintelui Gheorghe Calciu, comemorat pe larg in ultimul numar al revistei Orthodox Word de catre Cuv. Serafim Rose. Parintele Calciu sufera si el a doua inchisoare si este supus la presiuni psihologice dintre cele mai subtile. Rezista, insa, pana la capat, cu harul lui Dumnezeu.

Legaturi:

• CUVIOSUL SERAPHIM ROSE IN “JUNGLA ZELOTISMULUI”
• CUVIOSUL SERAFIM ROSE DESPRE SEMNUL RACIRII INIMII. Cum “ajuta” galceava teoretica a calendarului la denaturarea credintei
• DESPRE “SECTARISMUL ORTODOX” SI INSELAREA “DREPTILOR” HIPERCRITICISTI. Pur si simplu actual
  
• “O ASTFEL DE „CORECTITUDINE” VA PRODUCE MEREU NUMAI SCHISME si in cele din urma ajuta numai miscarea ecumenica…”
• FERICITUL SERAPHIM ROSE despre Ortodoxia milei lucratoare si a durerii inimii VS. “super-ortodoxia” celor cu inimile reci si inraite
• CUVIOSUL SERAFIM ROSE - “UN OM AL INIMII”
• TOATA NADEJDEA LA HRISTOS!
• Ravna fara socotinta sau boala “supercorectitudinii”
• Cuv. Seraphim Rose: “Cerule! Ce se intampla cu oamenii?…” - PUR SI SIMPLU ACTUAL! (I)
• Cuviosul Serafim Rose despre ispitele nou-convertitilor sau cum se poate pierde harul la cei ravnitori
• CUM INCEPE INSELAREA SAU IN CE FEL ORICARE DINTRE NOI IL POATE VINDE PE HRISTOS
• DESPRE CUM POT APOSTAZIA INSISI CEI CARE SE CRED LUPTATORI PENTRU “ORTODOXIA ADEVARATA”.
  
• CALEA DE MIJLOC, CALEA DE AUR A BISERICII SI PERICOLUL SECTARISMULUI – marturia reala a Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granitelor