Război întru Cuvânt

MODEL DE LUCRARE ORTODOXA

“Am încredere în tine!”

Pliniţi bucuria mea, ca aceeaşi să cugetaţi, aceeaşi dragoste având, un suflet fiind, una cugetând (Filip. 2,2)

“Pe atunci Eugene [viitorul parinte Seraphim, n.n.] se gândea ce să facă cu viaţa lui după terminarea cărţii. Era puternic atras de monahism. În 1963 îi scria lui Alison: Continuare»

33 Comentarii »

Teologia dincolo de mode

(fragment)

Propovaduirea Apostolilor si invataturile Parintilor Bisericii, o credinta au pecetluit, care si haina adevarului purtand, cea tesuta din bogoslovia cea de sus, drept indrepteaza si slaveste taina cea mare a bunei-cinstiri. (Condacul Sfintilor Parinti de la al Saptelea Sobor de la Niceea)

In vremurile ce ne stau inainte, diavolul se va folosi de orice pri­lej pentru a-i face pe adevaratii crestini ortodocsi sa se manie unii pe altii pentru pricini mari si (mai cu seama) mici. Va trebui sa ne silim sa nu muscam momeala. (Parintele Serafim Rose, 1974)

In anul 1976, la o luna dupa cea de-a zecea pomenire a adormirii Arhiepiscopului Ioan, Parintele Serafim a tinut o cuvantare inaintea fratilor despre ceea ce el numea „caracteristica principala” a teologiei Arhiepiscopului Ioan [Maximovici, n.n.], adica libertatea.

„Este cu totul cufundat in traditia ortodoxa“, spunea Parintele Serafim, „si este el insusi un izvor de adevarata teologie ortodoxa. Nu are nici un fel de influenta straina sau vreo supra-accentuare a unei parti a traditiei pricinuita de o anume controversa. [...] Cel mai insemnat lucru pe care il invatam din scrierile sale este acesta: in teologie, sa ramai deasupra nivelului controverselor. Orice scriere a Arhiepiscopului Ioan am cerceta, fie ca e o predica sau un articol mai lung, vedem ca nu se afla in ea absolut nici o controversa. Chiar si atunci cand combate pe cineva, ca de pilda pe Parintele Serghie Bulgakov, si este nevoit sa arate unde citeaza eronat din Sfintii Parinti si unde invatatura lui nu este ortodoxa – ei bine, nici macar acolo nu lasa impresia ca ar polemiza, precum teologii nostri academici. Dimpotriva, este cat se poate de linistit. Exista o anume invatatura a Parintilor – iar el o prezinta; iar acolo unde Parintele Serghie Bulgakov se abate de la ea, el arata abaterea. Cuvintele sale sunt convingatoare nu in virtutea argumentatiei logice, ci mai degraba prin felul cum prezinta invatatura patristica in textele ei originale.

Unii dintre cei ce frecventeaza scolile de tip academic se bucura cand «dovedesc» ca cineva a luat-o razna si sunt «triumfatori». Este ca o bataie intre liceeni. Arhiepiscopul Ioan era mai presus de aceste lucruri, aratand calm si limpede care este adevarata invatatura a Bisericii si nu se tulbura pentru niste amanunte. Libertatea aceasta a duhului sau teologic este foarte importanta pentru noi [...]

Pentru Arhiepiscopul Ioan, invatatura Bisericii era in primul rand ceea ce citim in Condacul Sfintilor Parinti: ceva «tesut din bogoslovia cea de sus». Ea vine de la Dumnezeu; are o cu totul alta mireasma; nu este pur si simplu ceea ce citesti in carti. Cele citite in carti te ajuta si este bine sa le inveti. Insa trebuie sa avem in vedere ca mai presus de aceasta este o teologie ce vine de sus, de la Dumnezeu.

Iata de ce Arhiepiscopul Ioan ne aduce atata insuflare noua celor de astazi si ne da pilda sa nu ne amestecam in maruntisuri, in controverse marunte, ci sa tinem minte ca teologia este ceva ce vine de sus, de la Dumnezeu. El insusi fiind de fata zi de zi la dumnezeiestile slujbe, folosea in primul rand acest izvor pentru prezentarea teologiei. Poate ca, mai mult decat oricare alt teolog al vremurilor noastre, el citeaza din slujbele Bisericii, caci pentru el teologia nu insemna lectura unor carti si scrierea unor lucruri scoase din ele, ci insemna in primul rand absorbirea invataturii Bisericii din slujbe. Iata de ce din lucrarile sale lipseste atitudinea de controversa, de polemica, chiar si atunci cand dovedeste ce este corect si ce este gresit“.

Continuare»

6 Comentarii »

Sa recitim impreuna despre… CUGETUL PARINTILOR, CUGETUL SI DUHUL BISERICII

” (…) Fiind un fiu devotat al Parintilor din vremurile mai recente (Ignatie Briancianinov, Teofan Zavoratul, Paisie Velicikovski etc.) si din vremea sa (incepand cu Arhiepiscopul Ioan), Pr. Serafim a devenit un adevarat fiu al celor din vechime. Fiind o veriga a predaniei, s-a facut el insusi un transmitator al vechii intelepciuni patristice in zilele noastre. Si, iarasi, nu fiindca stia ce a spus cutare sau cutare Sfant Parinte despre una sau alta, ci fiindca s-a facut cu adevarat de un cuget si un suflet cu ei.

Din cele aratate pana acum, putem intelege cateva dintre calitatile care l-au facut sa reuseasca acolo unde altii nu au putut:

1. Moartea fata de lume. Acest element, legat de noblete si suferinta, s-a dezvoltat la Pr. Serafim din adolescenta pana la viata din pustie, cand a inceput sa traiasca cu adevarat precum Sfintii Parinti. In anii de dinaintea convertirii simtise cat de goala este aceasta lume si stia ca toate sunt desertaciune (Ecl. 1, 2). De aceea nu s-a ingrijit sa tina pasul cu modele intelectuale ca sa fie auzit si respectat de catre lume. Cand dadu peste o invatatura patristica ce era in mod clar in raspar cu spiritul vremii, cu predilectiile, filozofiile sau modelele teoretice ale stiintei contemporane, nu se temea sa o infatiseze in toata puritatea ei. Straduindu-se sa faca invatatura accesibila oamenilor din zilele sale, nu incerca totusi niciodata sa o dilueze, sa o atenueze sau s-o prezinte intr-un mod vag, spre a o face pe gustul oamenilor. El scria ca trebuie sa traim dupa acea invatatura “chiar daca stim ca facand astfel vom pierde bunavointa lumii acesteia si vom fi exclusi din ea“.

2. Discernerea vremurilor. Pr. Serafim a patruns filozofia nihilista a acestor vremuri, i-a inteles radacina si esenta. Stia ca toti sunt afectati de ea, inclusiv el insusi, si numai astfel a reusit sa o depaseasca. Alti purtatori de cuvant ai ortodoxiei au ramas victimele acestei subtile conditionari mentale a modernitatii, tocmai fiindca nu au reusit sa o recunoasca in ei insisi. Continuare»

1 Comentariu »

„O mare primejdie a vremurilor noastre şi a mişcării celor ce vin la Ortodoxie este ceea ce am putea numi, într-un limbaj mai puţin academic, fenomenul «maimuţoilor duhovniceşti» - oameni care sunt ortodocşi în exterior, ba chiar se şi mândresc pentru că sunt foarte corecţi în ortodoxia lor, însă în adâncurile lor nu sunt schimbaţi cu adevărat, nu sporesc în ortodoxie, rămânând în mare măsură tributari lumii moderne, care îşi are rădăcinile în anticreştinism. Pentru că nu sporesc, aceştia nu văd cât de profund este conflictul dintre adevărata Ortodoxie şi lumea pe care ei nu au lăsat-o în urmă. În opoziţie cu aceasta, o convertire la adevărata Ortodoxie trebuie să fie totală; trebuie să schimbe tot ceea ce faci, felul cum priveşti lucrurile, cum valorizezi tot ceea ce ţi se întâmplă în viaţă. Altfel, ortodoxia nu va fi decât o altă sectă, deosebindu-se doar în exterior de alte secte precum a mormonilor, de pildă. (…) Poziţia noastră poate fi deosebit de precară, chiar dacă adoptăm postura de «ortodox fundamentalist» care stă în colţul lui, zicând: «Asta cred şi orice altceva este rău». Este o poziţie cât se poate de nerealistă, pentru că trebuie să ai contact cu lumea: copiii voştri merg la şcoală, voi citiţi ziare, vă întâlniţi cu oameni ce cred lucruri diferite sau chiar cu ortodocşi care nu ştiu prea bine ce cred. Dacă nu sunteţi conştienţi de ceea ce se petrece, ortodoxia voastră va fi molipsită, fără ca măcar să băgaţi de seamă, de tot felul de idei moderne. Veţi ajunge să mergeţi la biserică duminica, iar restul săptămânii să trăiţi după standarde diferite, ceea ce este un adevărat dezastru…“.

Un curs de supravieţuire ortodoxă

Principala trăsătură caracteristică a gândirii ortodoxe este aceea că ea nu urmăreşte să aranjeze concepte separate în funcţie de cerinţele credinţei, ci mai curând să înalţe raţiunea însăşi deasupra nivelului obişnuit să caute să înalţe însăşi obârşia înţelegerii, înseşi mijloacele gândirii, până la a se învoi bucuros cu credinţa. (Ivan Kireievski)

In vara anului 1975, ca să le dea închinătorilor o temelie ortodoxă, părinţii au ţinut un curs de trei săptămâni, pe care l-au numit „Academia Teologică Noul Valaam”, după aşezământul făcut de Sf. Gherman în Alaska. Cursul a fost urmat de patru tineri aflaţi la vârsta studenţiei, toţi convertiţi. Tocmai de aceea Părintele Gherman a ţinut un cuvânt inaugural în care îi îndemnă să nu devină „convertiţi nebuni”, ci să primească Ortodoxia în chip deplin.

In săptămânile ce au urmat, Părintele Gherman a vorbit despre teologia pastorală şi despre literatură „foarte desluşit”, după cum nota Părintele Serafim într-o scrisoare; iar Părintele Serafim a ţinut o serie de prelegeri aprofundate referitoare la evoluţia gândirii occidentale de la Marea Schismă până în prezent. La cererea obştii din Etna, prelegerile Părintelui Serafim au fost înregistrate, totalizând peste şaptesprezece ore de înregistrare. Pentru toate aceste întâlniri, Părintele Serafim alcătuise planuri detaliate, punând ordine în vasta cercetare istorică şi filosofică pe care o făcuse pentru “Împărăţia omului şi împărăţia lui Dumnezeu”. Erau roadele cercetărilor sale timpurii, dar şi ale bogatei sale experienţe de creştin ortodox. Acum era mult mai bine pregătit pentru a-şi înfăţişa cunoştinţele într-un mod care să aibă o aplicabilitate practică în viaţa contemporanilor săi. El şi-a numit ciclul de prelegeri „Curs de supravieţuire”, datorită credinţei sale că, pentru a supravieţui în calitate de creştini ortodocşi în zilele acestea, oamenii trebuie să înţeleagă apostazia, să ştie de ce epoca modernă este aşa cum este. Pentru a se putea păzi, omul trebuie să cunoască strategiile vrăjmaşului său. Părintele Serafim îşi mai numea prelegerile „curs de autoapărare ortodoxă”. Continuare»

11 Comentarii »

• “Poate că aceştia sunt ultimii câţiva ani în care mai putem continua să răspândim liberi cuvântul”.
• “Ştiţi ce s-ar întâmplă dacă Hristos ar umbla astăzi prin lume? Probabil că L-ar interna într-un spital de nebuni şi L-ar droga cu tot felul de medicamente. Lumea L-ar răstigni şi acum la fel cum a făcut-o acum două mii de ani”.
• “Lumea face parte prea mult din viata noastra. Adeseori – iar în ziua de astazi, de fapt, în chip obisnuit – uitam de lumea cea cereasca. Apăsarea lumescului este extrem de puternica astazi, încît de multe ori pierdem din vedere ce înseamna a fi de fapt crestin”.
• „Regret acum multe din articolele „pro-zelotiste” pe care le-am publicat in Cuvantul Ortodox in anii de inceput: am contribuit la crearea unui monstru, si pentru aceasta ma caiesc!”

• “Parintele Serafim atragea atentia asupra asa-zisului ‘guru-ism’, care este Continuare»

13 Comentarii »

Noii închinători ai Americii

“Mănăstirile, pentru Biserică, pentru credinţă, sunt asemenea universităţilor, colegiilor şi clinicilor pentru ştiinţă. In zilele noastre, întemeierea unei mănăstiri tradiţionale este mai de folos decât înfiinţarea a, să zicem, două universităţi sau a o sută de şcoli”. (Constantin Leontiev)

“In societăţile ortodoxe tradiţionale, mănăstirile au fost dintotdeauna parte integrantă a vieţii duhovniceşti a celor din lume. Prin pelerinajele făcute din când în când la mănăstiri, mirenii ortodocşi se reîncarcă duhovniceşte. De la mănăstiri ei aduc plămada nelumescului în viaţa lor de fiecare zi în lume.

Vechiul obicei al pelerinajelor a ajuns acum şi în America. În anii de început ai Frăţiei părinţii popularizaseră acest obicei printr-un serial în Cuvântul Ortodox, intitulat „Pelerinaj la locurile sfinte din America”. Părintele Gherman desenase pentru închinători chiar şi o hartă a acestor locuri sfinte. Continuare»

7 Comentarii »

Cititi si:

• “DESI AM MURIT, SUNT VIU”. Cateva marturii despre minunile Sfantului Ioan Maximovici
• In San Francisco, pe urmele Sfantului Ioan Maximovici - “Apostolul Pavel al zilelor noastre”
• Marturii despre Vladica Ioan Maximovici – apostolul neobosit si neinfricat al vremii noastre
• Eugene (Cuv. Seraphim) Rose despre MOARTEA UNUI SFANT: VLADICA IOAN MAXIMOVICI

Incercarile unui sfant

Ca au zis intru sine gandind cu nedreptate: Sa facem sila dreptului… Facutu-s-a noua spre vadirea cugetelor noastre. Greu este noua si a-l vedea, ca viata lui nu este asemenea altora si schimbate sunt cararile lui. Necurati ne-am socotit inaintea lui, si se departeaza de caile noastre ca de niste necuratii, si fericeste cele mai de pre urma ale dreptilor. (Intelepciunea lui Solomon 2,1; 10,14-16)

Spre rusinare voua zic… Frate cu frate se judeca, si aceasta la necredinciosi. (1 Cor. 6, 5-6)

Sabia sufletului nostra nu dobandeste ascutis taios pana ce nu se ascute de viclenia altuia. (Sf. Grigorie cel Mare[1])

“Aproape toti cei cu care Eugene avea legaturi in San Francisco erau membri ai Bisericii Ruse din Afara Granitelor (numita si Biserica Rusa din Afara Rusiei [ROCOR, n.n.] sau pur si simplu „Sinodul“), care, asa cum am spus, era condusa de venerabilul Mitropolit Anastasie. Eugen era un membru plin de ravna al acestei ramuri a Bisericii Ruse. Pe cat isi putea da seama, Biserica Rusa din afara Granitelor era binecuvantata sa aiba intre madularele ei pe cei mai straluciti reprezentanti ai Sfintei Rusii ce traiau atunci in diaspora: facatori de minuni, prooroci, stareti, teologi adevarati si filosofi.

(…) Pentru Eugene, care intelesese natura infernala a miscarii comuniste moderne, era important faptul ca Biserica Rusa din Afara Granitelor nu facuse compromisuri cu regimul sovietic din Rusia. Formata, in 1920, in urma decretului exceptional dat de Patriarhul Tihon al Moscovei in acelasi an[2], Biserica din Afara Granitelor a hotarat sa ramana separata administrativ de Biserica din Rusia pana cand cea din urma se va elibera de prigoana autoritatilor sovietice atee. In acelasi timp, asa cum afirmau ierarhii ei intemeietori, Biserica din Afara Granitelor se socotea inca de la inceput „o ramura de nedespartit, unita duhovniceste” cu Biserica-Mama din Rusia[3] .

Chiar daca toti cei din Biserica Rusa din Afara Granitelor doreau pastrarea traditiei si erau impotriva capitularii in fata regimului sovietic, Eugene avea sa afle curand ca nu toti erau in acelasi duh. Iata ce spunea intr-o scrisoare de mai tarziu:

„Cred ca iti dai foarte bine seama ca nu tot ceea ce tine de sinod este aur curat si, spre binele nostru si al celor ce se incred in noi si ne asculta, trebuie sa aflam ce este mai bun, si numai aceea sa tinem. Este nevoie ca noi toti cei care avem in inima «singurul lucru care trebuie», sa devenim inca si mai uniti in zilele pline de primejdie ce ne stau in fata” .[4]

In episcopatul Bisericii din Afara Granitelor erau unii ce nu vedeau cu aceiasi ochi pe ierarhii pe care Eugene ajunsese sa-i iubeasca si sa-i admire. Cea dintai care i-a atras atentia lui Eugene asupra acestui lucru a fost realista Elena Kontevici.

„De la primele guri de lapte pe care le-am supt in calitate de crestin ortodox in sinod”, avea sa-si aminteasca Eugene mai tarziu, „am invatat ca avem doua feluri (sau doua «traditii») de episcopi: de o parte, vladicii Ioan, Averkie, Leontie, Nectarie si Sava; de cealalta parte, cei ce par sa detina acum pozitiile dominante.“[5] Continuare»

8 Comentarii »

“… Darul libertăţii - să rosteşti şi să mărturiseşti adevărul, şi să poţi spune ce se întâmplă. Cât de puţin ne folosim noi de darul acesta – şi poate cât de curând ni se va lua. Câtă vreme este lumină, trebuie să vorbim răspicat!”

RUSIA PATIMITOARE

“(…) Istoriile pe care Episcopul Nectarie le spunea cu cea mai mare plăcere despre Rusia erau legate de părintele său duhovnicesc, Stareţul Nectarie de la Optina. După cum le-a spus el părinţilor de la Platina, Stareţul, prin rugăciunile și sfatul său înainte-văzător, îl salvase cu mulţi ani în urmă de înrolarea în Armata Roșie, iar pe mama sa o scăpase de închisoare. Însă nu toate povestirile episcopului aveau un final atât de fericit, ca, de pildă, sfâşietoarea povestire despre închiderea samavolnică a Optinei în 1923, la care mama sa fusese martoră directă. Unii dintre călugări au suferit mucenicia, alţii au fost întemniţaţi, iar mănăstirea fost ocupată de către un „Comitet de lichidare” al Komsomolului. Însă chiar și acestui fundal dezolant, Episcopul Nectarie se pricepea să-i adauge o notă din umorul său molipsitor. Astfel, el povestea cum, atunci când funcționarii sovietici au venit să cerceteze chilia Stareţului Nectarie, au găsit tot felul de jucării: păpuşi, mingi, lanterne, coşuleţe. Întrebat ce făcea cu ele, Stareţul a răspuns: ”Eu sunt copil”.

Apoi, când funcţionarii au găsit nişte vin pentru biserică și ceva mâncare, Starețul i-a îndemnat: ”Beți și îmbucaţi câte ceva”.

”În timpul cât a stat în arest”, povestea episcopul Nectarie, ”Starețului Nectarie i s-a umflat un ochi, astfel că a fost dus mai întâi la infirmeria mănăstirii, iar apoi la spitalul închisorii. Plecând de la mănăstire cu sania, ultimele sale cuvinte au fost: «Daţi-mi o mână de ajutor!» - ca să-l ajute să urce în sanie. Apoi s-a aşezat, a binecuvântat drumul şi a plecat pentru totdeauna”.

Continuare»

6 Comentarii »

Continuare de la:

• CUVIOSUL SERAPHIM ROSE: NU PUTEM CITA CANOANE UNUI OM CARE SE INEACA. Supercorectii, Patriarhia Moscovei si cazul dramatic al pr. Dimitrie Dudko

“Pur şi simplu, nu sunt acolo unde trebuie, se luptă cu morile de vant, cu logica lor iezuită, îndreptătindu-si propria ‘puritate’, când, de fapt, este nevoie doar de inimi calde şi conştiente pentru a-i ajuta pe cei ce suferă şi caută şi a-i aduce la Hristos”.

“Cu tot stilul său fundamental nepartizan, Părintele Serafim nu a fost scutit nici el, în 1981, de o ciocnire finala cu eclesiologia supercorectă, superpartizană. De această dată, chiar şi întâi-stătătorul Bisericii Ruse din Afara Graniţelor, Mitropolitul Filaret, a fost implicat. La 22 septembrie 1980, el scri­sese Frăţiei: Continuare»

13 Comentarii »

In cele ce urmeaza vom publica, in doua parti, capitolul Reinvierea Sfintei Rusii din “Viata parintelui Serafim Rose” – scrisa de ucenicul sau, Ierom. Damaschin – care cuprinde si ultimul conflict al P. Serafim Rose cu tabara supercorectilor. Conflictul este prilejuit de sustinerea intensa pe care Cuviosul Serafim a acordat-o parintelui Dimitri Dudko, preot misionar ce tinea de Patriarhia Moscovei. L-a durut foarte mult faptul ca jertfelnicul parinte Dudko era atacat, in ROCOR, de tabara supercorectilor, doar pentru ca apartinea de Patriarhia Moscovei. Caderea acestuia, ce a survenit in a doua sa arestare, parea sa vina ca o confirmare a punctului de vedere zelotist. Foarte important este, asadar, sa vedem si care a fost atitudinea Cuviosului Serafim dupa ce a aflat despre caderea Parintelui Dudko. Dar multe alte invataminte duhovnicesti extrem de pretioase avem de desprins si de aplicat din cele ce urmeaza:

“Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose”: Cap. Reinvierea Sfintei Rusii

Vom putea cuteza să ne gândim cu deplină seriozitate la mântuirea Rusiei numai după ce ne vom fi schimbat pe noi înşine. Trebuie să ne silim a ne schimba în mod radical — să încetăm a fi ceea ce eram atunci când, de voie sau de nevoie, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, cu mâi­nile noastre sau pur şi simplu prin indiferenţă, am aruncat Rusia în acea cumplită şi sângeroasă prăpastie în care a rămas până în pre­zent. (…) Nu ni se cuvine sa ne bucurăm, să ne distrăm, să jucăm pe mormântul Rusiei ce zace pe patul de moarte, ci mai vârtos să ne pocăim cu lacrimi — să ne pocăim cu adevărat, aşa cum ne învaţă Sfânta Biserică, cu voirea neclintită de a ne schimba radical viaţa, de a ne înnoi duhul. (Arhiepiscopul Averkie, + 19761)

Dacă cineva nu se încununează (cu mucenicia), să se îngrijească a nu fi departe de cei ce o au. (Clement Alexandrinul, +223)

*

O schimbare majoră a început să se facă simţită în Rusia şi în celelalte ţări ale blocului comunist în ultimii ani de viată ai Părintelui Serafim. Colapsul ideologiei comuniste – care, mai întâi, s-a petrecut nu la nivel politic, ci lăuntric, în cugetele şi inimile oamenilor – era acum insoţit de o deşteptare religioasă naţională. Reînvierea Sfintei Rusii începea să se întâmple conform prorociei, devenind preocuparea principală a Părintelui Serafim. Alături de în­văţătura despre Ortodoxia inimii, aceasta a devenit tema cea mai frecventă din ultimele sale conferinţe, articole şi scrisori. După cum se poate vedea şi din jurnalul său de la Jordanville, vorbea mereu despre reînvierea Rusiei în con­textul valorii suferinţei răscumpărătoare. Continuare»

35 Comentarii »