“Sfântul Munte este împotriva ecumenismului!”

***

Omilie la Facultatea de Teologie din București (Mărturie athonită în România)

” [...] Arhim. Efrem: Mă bucur mult că sunt împreună cu dumneavoastră. Pentru cei care-şi amintesc, ne întâlnim pentru a doua oară în Facultatea de Teologie din Bucureşti. Cred că şi prezenţa mea aici este de la Dumnezeu, este în pronia dumnezeiască, deoarece în clipa aceasta şi eu mă aflu în ascultare. Noi credem că orice om care se află în ascultare se află de fapt în chiar voia lui Dumnezeu. Aşadar, este un dar al harului dumnezeiesc faptul că mă aflu din nou în facultatea dumneavoastră, într-o zi ca aceasta pe care o pot considera istorică pentru Facultatea de Teologie din Bucureşti, deoarece am inaugurat Centrul pentru Studiul Spiritualităţii Ortodoxe, care sper că o să vă deschidă orizonturi noi şi vă va ajuta într-un mod foarte special să pătrundeţi, atât cât vă permite perspectiva academică, în experienţa teologiei. Îndeosebi, aşa cum mi-a spus Părintele Constantin, sunt de mult folos lucrările Părinţilor recenţi ai Bisericii Ortodoxe, aşa cum este Părintele Stăniloae, un mare luminător al Bisericii Ortodoxe Române, Părintele Iustin Popovici, Părintele Sofronie de la Essex, precum şi noii Părinţi aghioriţi, podoabe ale Bisericii Ortodoxe între care Gheron Iosif Isihastul, Părintele Paisie, Părintele Efrem Katunachiotul, Părintele Porfirie şi mulţi alţii… Dar şi cei ai dumneavoastră, aşa cum este prezenţa binecuvântată a Părintelui Cleopa, a Părintelui Sofian care a adormit de curând şi pe care l-am cunoscut acum doi ani. De la prima întâlnire cu dânsul am simţit că omul acesta este un vas deosebit al harului dumnezeiesc.

Pr. Prof. C-tin Coman: Trebuie să spunem, cu îngăduinţa dumneavoastră, că astăzi este ziua sa de naştere, ar fi împlinit 90 de ani.

Arhim. Efrem: Nu este nici acest lucru întâmplător! Trebuie să ştiţi că toate amănuntele din viaţa noastră, toate evenimentele, aşa cum au spus Părinţii Bisericii, sunt toate în voia şi în pronia lui Dumnezeu. Faptul că eu îmi mişc acum mâna este o lucrare a proniei lui Dumnezeu. Ar fi putut mâna mea să paralizeze, aşa cum se întâmplă cu foarte mulţi oameni care se aşează şi nu se mai ridică, ori care se culcă sănătoşi şi nu se mai scoală a doua zi. Aşadar, faptul că ne aflăm aici este o lucrare a proniei dumnezeieşti.

Astăzi, cu prilejul inaugurării Centrului pentru Studiul Spiritualităţii Ortodoxe, am dorit să vă împărtăşesc câteva trăiri, câteva experienţe ale unor oameni sfinţi pe care i-am cunoscut, pentru ca în mod practic să se adeverească faptul că teologia noastră este una experimentală, empirică, şi că teologia academică, teologia de şcoală primeşte valoare doar din moment ce este adeverită în „universitatea pustiului”, care este orice mănăstire ortodoxă; cu atât mai mult republica monahală ortodoxă din Sfântul Munte. Aşa cum ştiţi, Sfântul Munte nu ne aparţine numai nouă, grecilor, ci întregii Biserici Ortodoxe. Dovada acestui lucru sunt mănăstirile de la Athos: cu toate că ţin de statul grec, pronia Maicii Domnului a făcut ca în ele să vieţuiască monahi de pretutindeni, ai întregii Biserici. Mai mult, există o mănăstire rusească, alta sârbească, una bulgărească, precum şi cele două schituri mari româneşti: Prodromu şi Lacu. Iar noi avem cinstea deosebită de a deţine în aria noastră chilii româneşti prin tradiţie, pe care dorim să le păstrăm ca atare.

Despre sfintenia vadita a Parintelui Dionisie Ignat de la Colciu.

Care era spovedania lui? Ce spunea despre tinerii monahi de astazi?

O binecuvântare cu totul specială pentru noi este prezenţa, la Schitul Colciu, a unuia dintre sfinţii de astăzi: Părintele Dionisie Ignat. El este un om al smereniei prin excelenţă. Vreau să vă spun că de mulţi ani este orb, iar când îl întâlneşti îţi spune: „Sunt orb pentru păcatele mele”. Vă voi descoperi un lucru: odată m-a chemat printr-un ucenic de-al dânsului să merg să-l spovedesc de urgenţă. Care credeţi că era păcatul care l-a determinat să ceară cu atâta urgenţă spovedania? Prea Sfinţite Părinte Ciprian, cred că în astfel de situaţii avem îngăduinţa să spunem cele auzite la spovedanie… Ce credeţi că mi-a spus?!

„Gheronda, zice, sunt orb pentru păcatele mele. Câteodată această neputinţă a mea îmi provoacă oarecare supărare lăuntrică, iar asta nu-mi place. Din cauza asta v-am chemat”.

Acesta era „păcatul” care l-a determinat să ceară cu atâta urgenţă spovedania! De multe ori, mulţi părinţi din mănăstirea noastră, sărutându-i mâna, au simţit bună mireasmă, datorită sfinţeniei şi ascezei sale. Acest Părinte face în mod deosebit cinste României. Are mai mult de 70 de ani în Sfântul Munte. A făcut ascultare necondiţionată la părintele său duhovnicesc.

Tinerii de astazi ucenicesc la cele ale mandriei. Smerenia nu mai este inteleasa in cultura europeana, antropocentrica

Când l-am întrebat cum vede monahismul contemporan la Sfântul Munte, mi-a răspuns:

„Gheronda, tinerii care vin astăzi la Athos sunt bine intenţionaţi, dar sunt stăpâniţi de un spirit critic foarte puternic, datorită modului de viaţă greşit al lumii de azi. Noi priveam gura duhovnicului ca pe gura lui Dumnezeu şi orice ne spunea, nu ceream un alt cuvânt. Astăzi suntem nevoiţi adesea să explicăm de ce dăm o anumită poruncă!”

Trebuie să ştiţi că, după Sfinţii Părinţi, explicarea poruncii este un pogorământ, iar nu un fapt firesc. De aceea un motiv pentru care astăzi nu mai există duhovnicia de demult, nu este acela că omenirea de astăzi, care este un pic pervertită, nu mai are forţa ascetică a celor de demult, ci pentru că oamenii de astăzi nu mai au aceeaşi dispoziţie de a se nevoi precum cei din vechime. Astăzi tinerii noştri ucenicesc la cele ale mândriei, la încrederea în sine, care este un „dar” al civilizaţiei europene. Din păcate, astăzi, europeanul a rătăcit un pic în acest domeniu şi trăieşte antropocentric. Europa consideră smerenia — care este cel mai binecuvântat rod al Duhului Sfânt — ca fiind complex de inferioritate. De aceea teologia ortodoxă învaţă încrederea de sine în Hristos. Sfântul Apostol Pavel spune: „Pot totul întru Hristos, care mă întăreşte”. Hristos însuşi ne-a asigurat: „Iată, v-am dat toată puterea să călcaţi pe şerpi, scorpii şi toată puterea vrăjmaşului.” De aceea, fraţilor, în monahismul ortodox, care este adeverirea teologiei ortodoxe, tânărul se încadrează în monahism, tăindu-şi voia cu voia sa şi urmează voia părintelui duhovnicesc.

Din păcate astăzi, judecat din perspectiva antropocentrică, monahismul este considerat un mod de viaţă greşit. Ne spun mulţi dintre închinătorii de la Sfântul Munte: „Voi, stareţii, sunteţi nişte dictatori!” Iar noi le răspundem: „Am fi fost dictatori dacă i-am sili pe monahi să facă voia noastră.” Un părinte duhovnicesc însă, fraţilor, contribuie la caracterul pe deplin hristocentric al monahismului şi al creştinismului. El nu va încerca niciodată să-l pună pe ucenic să facă voia părintelui duhovnicesc, ci face tot ce este posibil, după multă rugăciune, ca să-i convingă pe călugări să-şi identifice propria lor voie cu voia lui Dumnezeu. Acesta este caracterul hristocentric absolut al creştinismului. Aşa cum accentuează Părintele Iustin Popovici în scrierile sale, faptul că ucenicul este ascultător la modul absolut îl face să dobândească voinţa lui Hristos, mintea lui Hristos, gândirea şi inima lui Hristos şi devine următor al Lui.

De aceea, vedeţi, toţi aceşti părinţi duhovniceşti virtuoşi, îndeosebi cei de astăzi, au dăruit multă speranţă lumii, au arătat că Dumnezeu este viu. Oricine întâlnea astfel de Părinţi avea sentimentul celor spuse de Sfântul Apostol Pavel în Noul Testament: „Iisus Hristos, ieri, astăzi şi în veci este acelaşi.”

Parintele Sofronie Saharov – un alt Grigorie Palama, parintele Efrem Katunakiotul – un sfant Spiridon contemporan. Experienta luminii necreate la Cuviosul Paisie

Când l-am întâlnit pe Părintele Sofronie de la Essex, care după părerea multora şi a mea personală este un alt Sfânt Grigorie Palama, mi-a spus că în timp ce rostea rugăciunile Sfintei Liturghii gura sa scotea flăcări, iar veşmintele răspândeau lumina cea necreată. Aşa cum el însuşi mi-a spus, zile în şir era copleşit de această lumină dumnezeiască. Asta îmi aminteşte cele ce mi-a povestit odată Părintele Paisie:

„Într-o iarnă, pe la apusul soarelui, plecam de la Mănăstirea Stavronichita, îndreptându-mă către chilia mea. La 100 de metri de poarta mănăstirii, m-am întâlnit cu un grup de cinci studenţi care mă căutaseră la chilie (era aproape de Stavronichita) şi-mi aduseseră ceva de la un părinte arhimandrit din lume. Negăsindu-mă, le-au lăsat la chilie şi s-au dus către mănăstire. Când m-au întâlnit m-au rugat să rămân puţin cu ei şi să le vorbesc. Aveau multă râvnă pentru Dumnezeu. Astfel, fără să-mi dau seama, a trecut mult timp stând de vorbă. Nici ei nu se dezlipeau de mine. S-a întunecat însă şi, deoarece nu se mai vedea nimic, i-am trimis la mănăstire, ajungând la vreme înainte de a se închide porţile. Eu m-am grăbit să ajung la chilie. Din pricina întunericului nu mai distingeam drumul şi astfel am intrat în nişte mărăcini, nemaiputând ieşi. Nu aveam nici lanternă. Mi-am zis că, pe frigul acesta, cu un singur plămân, este imposibil să supravieţuiesc nopţii care mă aştepta în desiş. Am îngenuncheat şi mă rugam pentru ieşirea sufletului, nemaiavând nici o speranţă de viaţă. În timp ce mă rugam, deodată din mine iese o lumină aşa de puternică, încât soarele la amiază putea fi considerat întuneric în comparaţie cu ea. Condus de această lumină am ajuns cu bine la chilie şi, îndată ce am pus cheia în uşă, a dispărut”.

V-am relatat această întâmplare inedită pentru ca să vă arăt că experienţa Părinţilor Bisericeşti este una comună. Este aceeaşi experienţă a luminii dumnezeieşti necreate în diferite împrejurări.

Părintele Efrem Katunachiotul care a adormit întru Domnul acum patru ani îmi spunea aproape acelaşi lucru referindu-se la experienţa dânsului. Astfel, în timp ce se ruga, chilia i s-a umplut de lumină şi se întreba în inima sa ce putea fi aceasta. A auzit însă un glas preadulce care cânta un tropar al Cincizecimii: „Toate sunt dăruite de Duhul Sfânt…” Era o mărturie că lumina necreată este însăşi prezenţa Duhului Sfânt. Trebuie să vă mai spun că Părintele Efrem Katunachiotul, care este ucenic al lui Gheron Iosif Isihastul, este un contemporan Sfânt Spiridon al Trimitundei. Dau mărturie personală înaintea Bisericii că atunci când l-am întrebat odată cu îndrăzneală — deoarece îi port numele şi avea o afecţiune deosebită pentru mine — dacă a slujit vreodată în prezenţa văzută a îngerilor, mi-a răspuns afirmativ: „Da, fiule, m-a învrednicit harul lui Dumnezeu să slujesc cu îngerii. Aveam heruvimi de-a dreapta şi de-a stânga”. Acest om, atunci când slujea avea faţa plină de lumină şi când îl vedeai credeai că este Moise Proorocul. De multe ori, când făcea otpustul la Sfânta Liturghie faţa lui era atât de luminoasă încât îmi amintea de Moise coborând de pe Muntele Sinai cu tablele legii. Părintele Efrem are multă îndrăzneală la Dumnezeu, se arată astăzi multora, aşa cum veţi vedea şi din următoarea întâmplare:

Un tânăr portretist din Tesalonic (care purta şi cercel!) şi care nu era, se înţelege, om al Bisericii, a văzut într-o librărie cartea despre Părintele Efrem pe care a editat-o mănăstirea noastră (şi care din fericire acum se traduce şi în limba română) şi i-a plăcut atât de mult faţa Părintelui încât a desenat-o cu creionul. În timp ce lucra la portret, în cameră s-a răspândit deodată bună mireasmă. A fost foarte impresionat, însă aşa cum singur spunea, nu voia să meargă cu gândul mai departe. Terminând portretul, l-a pus în servietă. După mai multe zile a luat servieta şi s-a suit într-un taxi. Având nevoie să scoată un act din valiză, a tras din întâmplare afară şi portretul. Deodată mireasma s-a răspândit din nou, însă mult mai puternic, încât taximetristul s-a întors şi l-a întrebat: „Ce miroase, ai tămâiat în maşină?” Această întâmplare l-a determinat să vină să se închine la mormântul Părintelui Efrem şi să devină un creştin fidel.

Un alt eveniment legat de Părintele Efrem: o doamnă din Cipru ne-a scris că avea o problemă de familie foarte gravă. Noaptea a văzut un pustnic în vis care i-a spus: „Fiica mea, eu te voi ajuta. Voi fi alături de tine şi problema se va rezolva curând.” Nu i-a spus însă cine era. După câteva zile doamna respectivă s-a dus în Larnaca şi, trecând întâmplător — nimic nu este întâmplător! — pe lângă o librărie bisericească, a văzut cartea despre Părintele Efrem în vitrină. Cum a dat cu ochii de ea, au trecut-o transpiraţii reci, recunoscându-l pe ascetul din vis. Iar problema familială s-a rezolvat în scurt timp.

Vă voi mai spune o întâmplare, şi aceasta va fi ultima, căci voi primi după aceea întrebări. S-a întâmplat de curând în Pafos, Cipru. Un vopsitor vopsea pereţii unei case. În Pafos sunt mulţi struguri şi localnicii fac nişte dulciuri tradiţionale din must şi făină: înşiră alune pe aţă şi apoi le trec prin amestecul de must şi făină, alcătuind un fel de baghete pe care le agaţă la uscat afară, de nişte cârlige mari. Muncitorul, în timp ce vopsea, s-a dezechilibrat şi a căzut de pe scară, rămânând însă spânzurat de zid, deoarece un astfel de cârlig pentru uscat dulciuri i s-a înfipt în arcada orbitei. Durerea era insuportabilă. Urla de durere, însă casa nu era locuită şi nu avea cine să-l ajute. În timp ce striga după ajutor, suspendat de cârligul care-i intrase în ochi, vine un călugăr care îl ajută să coboare. „Mergi la spital, dar să ştii că nu ai nimic!” i-a zis monahul. „ O să-ţi pună picături în ochi şi o să pleci teafăr.” Muncitorul s-a dus la spital, le-a zis medicilor ce i s-a întâmplat, însă aceştia, uitându-se la ochiul lui, i-au spus că nu are absolut nimic. „Bine, dar am rămas agăţat de ochi!” „ Nu ai nici măcar o zgârietură!” În momentul acela a înţeles că este vorba de o minune, însă nu le-a zis nimic doctorilor. După trei zile a mers la un magazin de alimente şi a văzut acolo, pe un perete, fotografia Părintelui Paisie. Întrebând pe vânzătoare cine este călugărul respectiv, aceasta i-a răspuns contrariată: „Cum, nu-l ştii pe Părintele Paisie de la Athos?!” „Dă-mi mie fotografia!” i-a cerut muncitorul. „Nu se poate, o am ca binecuvântare!” „Nici dacă-ţi dau 500 de lire cipriote (o sumă foarte mare)?” „Nici măcar!” „Îţi dau 1000 de lire!” „Păstrează-le!” „2000 de lire!” „Oricât mi-ai oferi, nu o dau!” „Bine, dar vreau o fotografie a omului acestuia!” „Mergi la o librărie, cumpără o carte cu Părintele Paisie pe copertă şi vei avea ceea ce doreşti!” Aşa a şi făcut. Apoi a mărturisit tuturor că acesta este cel care l-a salvat prin intervenţie miraculoasă.

Harul Duhului Sfant lucreaza si astazi cu putere in cei care duc lupta cea buna

Aceştia sunt sfinţii contemporani nouă, dragii mei. Într-un manuscris din Sfântul Munte, un călugăr care avea mare evlavie la Sfântul Gheorghe, în timp ce se ruga în strană, într-o slujbă din Postul Mare, a fost răpit în chip minunat şi dus de Sfântul Gheorghe în rai, unde i-a arătat diferitele cete ale celor mântuiţi. După cum singur povesteşte, era acolo o ceată de monahi care străluceau mai mult decât toţi ceilalţi, având mai multă slavă. L-a întrebat aşadar pe Sfântul Gheorghe: „Cine sunt aceştia?” „Sunt cei care s-au sfinţit în ultima vreme, neavând multe exemple de sfinţenie precum cei din vechime!” De aceea, fraţilor, cu aceste puţine lucruri pe care vi le-am spus, aş dori să conştientizaţi înlăuntrul vostru că harul lui Dumnezeu există, există Duhul Sfânt, există trăiri ale Duhului Sfânt. Dacă aş avea timp v-aş povesti până seara, dar nu vreau să vă obosesc. Mesajul pe care vreau însă a vi-l da este: luptaţi lupta cea bună a credinţei şi fără îndoială că fiecare nevoitor va simţi înlăuntrul său harul Duhului Sfânt. Acestea am vrut să vă spun. Dacă doreşte cineva să pună vreo întrebare…

Întrebare: Cum poate cineva, într-o viaţă monahală în care bunele rânduieli şi tradiţia Sfinţilor Părinţi s-au pierdut, cum poate vieţui în Hristos sau cum se poate mântui?

Arhim. Efrem: Este adevărat că acum, din cauza comunismului, Biserica Ortodoxă Română se află într-o perioadă de refacere şi astfel unele mănăstiri în mod sigur nu au recuperat încă adevărata tradiţie. Însă pronia dumnezeiască va ajuta ca toate lucrurile să-şi recupereze rânduiala firească, aşa cum era odinioară. Dumneavoastră monahii trebuie să fiţi cu multă atenţie, să trăiţi în ascultare şi chiar dacă rânduielile încă lasă de dorit, să faceţi răbdare, iar harul lui Dumnezeu vă va ajuta. Oricum, monahul care este cu luare aminte nu riscă nici chiar în astfel de mănăstiri.

Întrebare: Preacuvioase Părinte Efrem, cum trebuie rugat părintele stareţ să-i dea binecuvântare ucenicului să se împărtăşească mai des, mai ales dacă duhovnicul este foarte ocupat, ca toţi duhovnicii buni dealtfel, şi nu-l poate mărturisi pe ucenic?

Arhim. Efrem: Orice ucenic trebuie să fie cercetat duhovniceşte îndeaproape. Aşa cum văd în mănăstirile din România, stareţul are doar un rol administrativ, pentru cele spirituale fiind duhovnicul, situaţie similară cu cea din Rusia. Desigur, este bine să existe mai mulţi duhovnici într-o mănăstire, însă doar cu rol secundar, rolul principal revenindu-i stareţului. Stareţul nu trebuie să fie numai supraveghetorul administrativ al lucrurilor, iar duhovnicii să fie separat supraveghetori ai problemelor duhovniceşti. Acum două luni am fost în Rusia. Am mers la o mănăstire cu mulţi vieţuitori şi am discutat despre tema aceasta cu stareţul, care era şi episcop. Îmi zice: „Gheronda, dacă îi zic unui călugăr să meargă să facă o anumită ascultare, îmi zice că nu are binecuvântare de la duhovnic!” Păi, în astfel de situaţie nu se poate face mănăstire! Trebuie ca stareţul să fie şi părinte duhovnicesc, pentru a da în mod corect binecuvântările. Dacă ucenicul nu se spovedeşte la stareţ, cum îi poate cere binecuvântare pentru împărtăşanie?

Întrebare: Cum vede Sfântul Munte ecumenismul?

Arhim. Efrem: Este un lucru cunoscut! Sfântul Munte este împotriva ecumenismului, în ciuda faptului că Athosul este o realitate ecumenică, nu ecumenistă. Nu suntem împotriva dialogului, ci pentru un dialog purtat de pe baze ortodoxe corecte.

Întrebare: O femeie care nu poate avea copii se poate mântui prin căsătorie?

Arhim. Efrem: Desigur! Dacă Dumnezeu nu dăruieşte copii nu înseamnă că femeia îşi pune mântuirea în pericol. Dealtfel, dobândirea de prunci nu este un scop absolut al căsătoriei. M-am întristat recent când am auzit despre un bărbat care şi-a părăsit soţia pentru că nu putea face copii. El credea că femeia o să ia nişte medicamente şi o să-i facă copii! Omul este persoană, fraţii mei. În căsătorie, într-o familie, există o comuniune interpersonală, unul trebuie să trăiască în celălalt. Soţul nu trebuie să-şi iubească soţia doar dacă şi face copii! Ci o iubeşte pentru că cei doi se află în comuniune cu Hristos. Din păcate astăzi o familie care nu are o bază creştin ortodoxă este sortită eşecului.

Întrebare: Se poate întâmpla ceva rău cu noi când ascundem ceva de duhovnic?

Arhim. Efrem: Sfinţii Părinţi nu se nelinişteau de ucenicii lor, chiar dacă se întâmpla că cadă în cel mai mare păcat. Se nelinişteau însă de călugării care-şi ascundeau gândurile. Cea mai puternică armă a diavolului este ascunderea gândurilor. Călugărul care o face crede în propriile gânduri, devine autosfătuitor. După Sfântul Vasile cel Mare, autosfătuitorul luptă împotriva lui însuşi. Gheron Iosif Isihastul spunea: „Ai văzut vreun călugăr care s-a rătăcit? Ei bine, acela a crezut în gândul său propriu!” Ascunderea gândului rupe dependenţa de duhovnic. Nu nevoinţa trupească, ci ascultarea adevărată este cea care aduce harul lui Dumnezeu.

Întrebare: Cum poţi hotărî în rugăciune între două lucruri bune?

Arhim. Efrem: Când te rogi nu trebuie să dai importanţă nici gândurilor bune, nici celor rele, nu trebuie să te gândeşti la nimic. După rugăciune, Dumnezeu te poate lumina în problema respectivă. Sau, dacă ai un duhovnic, trebuie să-l întrebi pe el. [...]”

(sursa traducerii si continuarea cu transcrierea introducerii si finalului care nu mai apar pe fragmentul video de mai jos: Pemptousia)

***

Cuvantul Parintelui Efrem la Biserica “Rusa” (Studentilor):

“Va aducem copia unei icoane facatoare de minuni, care este la manastirea noastra si care se numeste Pantanassa (Atotimparateasa); icoana care face foarte multe tamaduiri, si care, indeosebi, vindeca pe cei bolnavi de cancer.

Sunt nenumarate minunile care se intampla sub ochii nostri, iar aceasta biserica a Sfantului Nicolae este prima care primeste o astfel de icoana aici, in Bucuresti si in Romania. Si, sunt sigura ca, avand aceasta icoana, biserica Sfantul Nicolae va deveni un punct duhovnicesc important pentru Bucuresti, iar Maica Domnului Panatanassa va atrage catre dansa foarte multi credinciosi care sa vina sa i se inchine, pentru a-i vindeca trupeste cat si duhovniceste.

Timpurile in care traim, fratii mei, sunt foarte dificile, foarte grele. Astazi omul L-a uitat pe Dumnezeu, crezand ca poate face orice singur, fara Dumnezeu, insa s-a inselat. De aceea Dumnezeu, Care din dragoste S-a apropiat catre om, cu toata ca omul neaga existenta lui Dumnezeu si pacatuieste in prezenta lui Dumnezeu, cu toate acestea, Dumnezeu, din marea Sa dragoste catre oameni nu ia in seama pacatele oamenilor si tradarea lor si Se pogoara la om si Se goleste de dumnezeirea Sa. Asa cum in urma cu doua mii de ani a devenit Om pentru a se putea uni cu omul, tot asa si astazi gaseste orice ocazie nimerita sa se apropie de oameni. O dovada a dragostei Sale, a prezentei dragostei Sale aici, este chiar prezenta acestei icoane a Maicii Domnului Pantanassa care vine de la Sfantul Munte, si astfel, in aceasta clipa, aceasta biserica a dumneavoastra devine cumva o prelungire a Sfantului Munte.

Veti veni aici sa va inchinati  la Maica Domnului Pantanassa  si va veti aduce aminte ca la Sfantul Munte sunt parinti care va iubesc si care se roaga pentru dumneavoastra. Si, atunci cand va veti inchina, sa va aduceti aminte ca, in clipele cand foarte multa lume pacatuieste, exista foarte multi alti oameni care nu se arata lumii si care de fapt se afla in lumina prezentei lui Dumnezeu, oameni care cu mainile ridicate se roaga lui Dumnezeu pentru intreaga lume. Se roaga pentru toate incercarile, si necazurile si supararile prin care trece poporul. Poate monahii sunt departe cu trupul de lume, insa in inima lor duc, asupra umerilor lor, crucea lumii. Monahii se rastignesc pentru lume si intotdeauna se ingrijoreaza pentru lume.

La Manastirea Vatopedi vin foarte multe scrisori din Romania si raspundem la mii de scrisori pentru a-i mangaia pe cei care ni le trimit si pentru a le aduce alinare sufleteasca. De aceea ma rog din toata inima ca Maica Domnului Panatanassa sa va mangaie in durerile pe care le aveti, sa va usureze curcea, si, oricate suparari si necazuri veti avea, niciodata sa nu va pierdeti curajul. Intotdeaua cu credinta sa priviti catre Maica Domnului; Maica Domnului care este chiar Maica noastra si care intotdeauna asteapta rugaciunile noastre, fiind gata de a ne ajuta, si care este mereu si pururea cu noi, si care ne observa tot timpul.

Asa cum ne-a spus si Sfantul Siluan Athonitul, cand era in lume acest Sfant de la Muntele Athos, Maica Domnului i-a spus: “Nu imi plac lucrurile tale, faptele tale” si i-a spus-o aceasta din dragoste. Pentru ca, Maica Domnului fiind cea in care a incaput intreaga iubire dumnezeiasca,  inima ei, prin dragostea pe care o are, acopera intreaga lume.

Si vreau sa va spun o mica intamplare de la manastirea noastra prin care ni se arata ca Maica Domnului este tot timpul cu noi:

Unul dintre  monahii nostrii avea o foarte mare durere de dinti, care l-a apucat chiar atunci cand toti parintii  se odihneau, dupa miezul noptii. Si, cu toate ca avea dureri foarte mari, nu a vrut sa se duca sa-l trezeasca pe monahul care se ocupa cu cabinetul medical, si a rugat-o pe Maica Domnului sa-l ajute. Si atunci, cand gemea de dureri, vede in fata lui o calugarita care vine si il inchina acolo unde avea durerea, si imediat durerea a incetat.

Aceata este o intamplare care poate parea mica, dar este esentiala, si care trebuie sa ne ajute sa creasca si sa sporeasca credinta noastra, pentru ca astazi cea mai mare biruinta a diavolului asupra lumii este de a lua credinta din inimile ortodocsilor. De aceea, pe cat putem trebuie sa o rugam pe Maica Domnului sa ne dea credinta catre Fiul ei, pentru ca credinta este cheia care deschide toate tainele duhovnicesti, credinta este o putere foarte mare, credinta este viata noastra, pentru ca numai prin credinta putem aduce harul Duhului Sfant in inima,  si atunci inima noastra va deveni tron al harului Duhului Sfant.

Inainte de a termina vreau sa va asigur ca noi, desi ne aflam la Sfantul Munte, va iubim si ne rugam pentru dumneavoasta, si va asiguram ca vom continua sa ne rugam pentru dumneavoasta, si ne rugam ca Maica Domnului sa va acopere pe toti si sa va lumineze astfel incat sa deveniti faruri duhovnicesti ca prezenta dumneavoastra in mijlocul celorlalti sa fie o dovada ca Dumnezeu este viu“.

Vezi si:

“El avea multă dragoste de Dumnezeu şi de chipul Său, omul, iar când vedea multa suferinţă şi opresiune din partea turcilor, dragostea sa ieşea din sine şi din satul său şi îmbrăţişa satele dimprejur. Vindeca fără discriminare durerea omenească în cei pe care îi întâlnea, fie ei creştini sau turci musulmani”.

***

10 noiembrie – 87 de ani de la fericita sa adormire 

“Unul dintre sfintii secolului 20 este Sfantul Arsenie Capadocianul, originar din Farasa Capadociei. Din varsta frageda s-a inrolat in ceata monahilor din Sfanta Manastire a Cinstitului Inaintemergator din Cesareia (Zinzi-Dere) si a primit acolo harul preotiei. Apoi cu inima smerita, ascultand de glasul Bisericii ce l-a chemat, si-a jertfit viata sa de liniste si a venit la Farasa, unde, pentru o perioada de mai bine de 50 de ani a sfintit, a invatat si a intarit in credinta si evlavia strabuna pe poporul ortodox din acea provincie indepartata. Care popor, pe cand avea mai bine de 80 de ani, l-a urmat si in plecarea din patria sa. A adormit in Domnul in Kerkira in anul 1924, noiembrie 10″ .

(Din hotararea Patriarhala si Sinodala a Patriarhiei Ecumenice de oranduire in ceata Sfintilor a Ieromonahului Arsenie Capadocianul)

“Avand in vedere ostenelile cele mai presus de fire ale Cuviosului Parinte si toata dragostea sa, ce a avut-o pentru lume, pe care a ajutat-o omeneste si dumnezeieste (prin minuni), am considerat, ca datorie obligatorie, sa scriu unele din minunile lui cunoscute spre slava lui Dumnezeu si din evlavie fata de Sfantul Parinte, ca sa micsorez putin nerecunostinta mea“.

(Parintele Paisie Aghioritul)

DIN VIATA SI MINUNILE SFANTULUI ARSENIE CAPADOCIANUL

“Dreptul Arsenie din Capadocia s-a născut prin 1840 în Farasa/ Varasio, din Kephalochori, unul din cele şase sate creştine din regiunea Farasa a Capadociei. Părinţii săi erau oameni bogaţi în virtute şi fapte bune. Aveau doi băieţi: Vlasios şi Teodor (Sf. Arsenie). De la o vârstă fragedă, ei au rămas orfani şi au fost crescuţi de o mătuşa a lor, sora mamei lor. Tânărul Teodor a fost salvat în chip minunat în tinereţea sa de Sfântul Gheorghe. Această minune a influenţat mult vieţile celor doi copii. Vlasios L-a slăvit pe Dumnezeu în felul său, mai târziu devenind profesor de muzică bizantină, în timp ce Teodor a devenit monah. Continuând să crească, Teodor s-a mutat la Nigde şi apoi la Smirna, ca să-şi continue studiile.

Când era de 20 de ani, Teodor s-a dus la Sfânta Mănăstire a Înaintemergătorului Flavianon, iar mai târziu a fost tuns monah şi a primit numele Arsenie. Din păcate, nu avea mult timp pentru isihie, deoarece pe vremea aceea era mare nevoie de învăţători, iar Mitropolitul Paisie II l-a hirotonit diacon şi l-a trimis la Farasa ca să-i înveţe scrisul pe copiii sărmani. Desigur, aceasta s-a făcut în taină, cu mii de precauţii, ca turcii să nu afle. La 30 de ani, a fost hirotonit preot în Caesarea cu rangul de arhimandrit şi binecuvântarea să devină duhovnic.

Aşa a început lucrarea sa duhovnicească să crească şi să se extindă. Cu puterea Duhului Sfânt care i-a fost dată, Dumnezeu vindeca sufletele şi trupurile oamenilor în suferinţă. El avea multă dragoste de Dumnezeu şi de chipul Său, omul, iar când vedea multa suferinţă şi opresiune din partea turcilor, dragostea sa ieşea din sine şi din satul său şi îmbrăţişa satele dimprejur. Vindeca fără discriminare durerea omenească în cei pe care îi întâlnea, fie ei creştini sau turci musulmani. Pentru sfinţi nu are nicio importanţă, deoarece ei văd în fiecare persoană icoana/ chipul lui Dumnezeu cizelată cu multă dragoste. Fără număr sunt minunile pe care sfinţii le-asu lucrat cu harul lui Dumnezeu. Femei însărcinate năşteau copii, după ce el le citea o rugăciune şi le dădea o bucată de hârtie pe care le scrisese rugăciuni alcătuite de el. Sfinţii citeau evanghelia peste capetele celor bolnavi, în diferite împrejurări, pentru orbi, muţi, paralitici, posedaţi, iar ei se făceau bine imediat ce se încheia citirea. Mulţi creştini, dar şi turci au fost vindecaţi după ce au luat pământ din faţa uşilor chiliei lui, amestecându-l cu apă şi bând acest leac, crezând că vor fi tămăduiţi, iar credinţa pe care ei au avut-o în Sfântul Arsenie a lucrat minunea. Desigur că niciodată n-a primit bani pentru aceasta. Spunea mereu: «credinţa noastră nu este de vânzare»...

Chilia sa, mică neîmpodobită, era situată în lumea întreagă. El trăia în lume, dar aşa fel că trăia şi în afara lumii. La aceasta, mult îl ajutau cele două zile de post, miercurea şi vinerea, când rămânea închis în chilie, rugându-se. Aceasta i-a adus mult spor duhovnicesc, pentru că-i binecuvânta lucrarea celorlalte zile. Patru ore stătea în genunchi rugându-se pentru neamul său, pentru oamenii care îi fuseseră încredinţaţi lui Arsenie, robul lui Dumnezeu. Marea lui sensibilitate către Tatăl Ceresc nu-i îngăduia să facă niciun rău creaţiei. Mai ales animalelor. Niciodată nu mergea atât de mult încât să ostenească bietul animal care îl purta, ci îi dădea răgaz de odihnă. Prefera să meargă pe jos, şi în picioarele goale. Avea în minte exemplul Domnului Hristos, Care niciodată n-a mers călare, cu o singură excepţie – şi spunea –  “Eu care sunt mai rău decât un măgar, cum pot să mă aşez pe spinarea lui?”

Îşi ascundea virtuţile de ochii oamenilor şi ca să fugă de laudele lor, se refugia în unele “excentricităţi”. Se prefăcea sever, furios, iritabil, repezind pe unele femei, care din dragoste sau recunoştinţă faţă de el voiau să-l ajute, să-i facă de mâncare sau să-i trimită mâncare. Obişnuia să-i spună credinciosului său prieten şi cântăreţ Prodromos:

“Dacă aş fi vrut să fiu slujit de femei, mă făceam preot de mir şi nevasta mea mi-ar fi slujit. Călugărul care e slujit de femei nu e călugăr…”

Locuitorii din Farasa spuneau:

“In ţara noastră, noi n-am ştiut niciun doctor, ci alergam la Hagiefendi [aşa îl numeau pe Sf. Arsenie]. În Grecia am aflat de doctori, dar când le spuneam altora despre asta li se pare ciudat…”

Printre alte daruri, îl avea şi pe cel profetic. Îi spusese Domnul că vor pleca spre Grecia, iar asta se va întâmpla pe 14 august 1924, prin schimbul de populaţie. Şi-a cunoscut mai dinainte moartea şi că se va petrece pe o insulă…

Înainte de plecare, Sf. Arsenie s-a grăbit să boteze pe toţi copiii nebotezaţi. Pe unul din aceştia le-a cerut părinţilor să-l numească Arsenie [viitorul Cuvios Paisie] în loc de Christos, numele bunicului copilului. Apoi a spus profeţind: «Voi vreţi să puneţi un copil la picioarele bunicului său, eu cum să nu vreau să-mi pun un monah la picioare?». Aşadar, cum menţionează Cuviosul Paisie Aghioritul în cartea sa despre Sf. Arsenie, ori a întrevăzut că va deveni monah într-o zi, ori a lăsat o moştenire spirituală nepotului său. Ambele cazuri arată că era un om sfânt.

Trei zile înainte de adormirea sa, Panaghia a venit la el şi l-a purtat împrejurul Muntelui Athos, la bisericile pe care el îşi dorise atât de mult să le vadă, dar nu putuse, şi i-a spus că în trei zile se va afla în faţa Domnului, pe Care îl iubea aşa de mult şi căruia i se dăruise întreg.

A adormit pe 10 noiembrie 1924.

În 11 februarie 1986 el a fost canonizat de Patriarhia Ecumenică”.

(preluat de pe blogul Koinonia, prin bunavointa surorii Iuliana)

***

Aflarea sfintelor moaşte si cateva minuni

“După sosirea farasioţilor în Grecia aceştia s-au împrăştiat în diferite locuri, dar în sufletul lor imaginea părintelui Arsenie a rămas vie. Mulţi dintre ei credeau în sfinţenia părintelui dar nu aveau curajul să deschidă mormîntul. Cel care face demersurile pentru a i se deschide mormântul este cuviosul Paisie Aghioritul (1924 – 1994). Două motive l-au determinat să facă această faptă. Primul era un omagiu adus Sfântului Arsenie pentru faptul că l-a botezat, i-a dat numele de botez şi a prezis că îi va călca pe urme, adică va deveni călugăr. Al doilea motiv este acesta: În 1945 fraţii săi au fost în Kerkira şi au luat pământ de la mormântul părintelui Arsenie şi l-au aruncat pe un consătean care nu putrezise şi minunea s-a petrecut, trupul celui mort s-a făcut ţărînă.

Cu aceste amintiri a venit în toamna anului 1958 cuviosul Paisie în insula Kerkira. Venirea sa în insula a coincis cu o vreme urâtă cu ploi şi vânt. Când a ajuns la cimitir şi i-a spus părintelui de acolo despre intenţia sa, acesta i-a spus politicos ori să vină altă dată ori aşteaptă să se îmbunătăţească vremea. Atunci cuviosul Paisie i-a spus că va veni ziua următoare şi cu ajutorul părintelui Arsenie vor putea scoate sfintele lui oseminte. A doua zi cuviosul Paisie a venit la cimitir pe o vreme ploioasă, dar deodată ploaia a încetat şi a ieşit soarele. Pe vreme bună au scos sfintele moaşte din mormânt şi au făcut o slujbă în cinstea părintelui Arsenie. Imediat cum au plecat de acolo ploaia a reînceput să cadă, încât părintele cimitirului a spus uimit: „Părintele a făcut o minune!”.

După aflarea cinstitelor moaşte cuviosul Paisie le-a luat şi s-a dus la hotel unde avea să se întâmple o minune. În timp ce se ruga cuviosul Paisie o voce sălbatică l-a întrebat: ale cui sunt moaştele? şi două maini negre s-au năpustit asupra lui ca să-l sugrume, în acel moment l-a strigat pe Sfântul Arsenie şi a simţit cum o altă putere l-a eliberat. Apoi cuviosul Paisie a aşezat moaştele la mânăstirea Sfântul Evanghelist Ioan de la Suroti, langa Tesalonic, unde se găsesc şi astăzi.

La aceasta manastire s-au întâmplat câteva minuni. Astfel pe 27 decembrie 1970 sora Vasiliki Stalimeni povesteşte:

„Fiind adâncită în trăirea Sfintei Liturghii, în timpul Heruvicului, văd alături de preotul ce se ruga înaintea sfintei mese un alt preot în veşminte albe că se roagă şi face metanii în dreapta Sfintei Mese. La început m-am mirat gândind: ce se petrece şi când a venit al doilea preot?! Privesc din nou şi-l văd în acelaşi loc făcând metanii în continuu, dar nemaiputând rezista să văd dumnezeiasca vedenie, m-am aşezat în strană ca să nu cad”.

O alta sora din manastire, Maria Panteloglu, a visat cum ieşea fum din mănăstire, fără să se înalţe flăcări de foc, şi în timp ce toţi erau neliniştiţi a auzit spunându-i-se: ”Nu vă neliniştiţi, căci având pe Arsenie acolo, nu va lăsa să ardă mănăstirea”. Este adevărat că în acele zile – spune cuviosul Paisie Aghioritul – ucigaşul de oameni, din pizmă, a îngrămădit in afara mănăstirii lemne şi surcele, care inchipuiau clevetirile, ca să facă rău.

Şi cuviosului Paisie a simţit prezenţa Sfântului Arsenie. Pe 21 februarie 1971 în timp ce recitea viaţa sfântului ca să corecteze greşelile care au apărut, l-a cercetat Sfântul Arsenie „precum profesorul mângâie pe elevul care a scris bine lecţia, lăsându-mi în inimă o dulceaţă negrăită şi o bucurie cerească foarte mare”.

A doua oară i s-a arătat pe 29 martie 1971, la pomenirea sfinţilor mucenici Varasihie şi Iona (în biserica cărora Sfântul Arsenie a slujit peste 50 de ani) în timp ce se ruga, la miezul nopţii, a văzut un câmp nesfârşit de grâu gata de seceriş şi mulţi lucrători. De asemenea, în cealaltă parte a câmpului era o clădire unde stăteau nişte telefonişti, iar un ofiţer era cu ei şi îi supraveghea. Ofiţerul ieşea din când în când afară şi făcea observaţii celor care nu secerau zicându-le:

- De ce nu seceraţi, când ştiţi că vă va plăti Hristos?

Pe acel ogor avea şi cuviosul o bucăţică de secerat. Părintele a spus acestui ofiţer:

- Iertaţi-mă, am numai o jumătate de plămân şi nu pot lucra mai mult.

El i-a răspuns:

- Ştiu că ai jumătate de plămân, dar ceea ce mă face să te iubesc cel mai mult este faptul că nu primeşti mandate (poştale). Eu te urmăresc şi la Poştă.

Apoi ofiţerul l-a luat pe părintele Paisie într-o maşină ciudată, care alerga cu viteză fulgerătoare pe deasupra pământului, fără să aibă nici roţi, nici aripi. L-a întrebat de unde este şi cum îl cheamă. Spunându-i numele, locul naşterii şi faptul că l-a cunoscut pe Cuviosul Arsenie, deodată ofiţerul şi-a schimbat înfăţişarea şi a apărut în faţă Sfântul Arsenie care l-a îmbrăţişat şi l-a pupat pe cuviosul Paisie. Dar neapucând bine să se bucure de el a şi auzit că a ajuns în staţie. Sfântul Arsenie i-a spus: „Tu vei coborî aici. Eu voi coborî la Tesalonic, deoarece locuiesc acolo, în apropiere”. (Cinstitele moaste ale Sfantului Arsenie se afla la Manastirea Suroti de langa Tesalonic.)

(Sursă: Cuviosul Paisie Aghioritul, „Sfântul Arsenie Capadocianul”, traducere de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2006).

sursa online

***

“Sus pe o stanca, inlauntru intr-o pestera, era o bisericuta a Maicii Domnului. Farasiotii (locuitori din Farasa Capadociei) au facut in afara stancii o terasa de scanduri pentru mai multa largime. Ca sa ajunga pana acolo trebuiau sa urce 40 de trepte sapate in stanca si altele 120 ce erau facute din scanduri. La aceasta bisericuta a mers sa slujeasca oarecand ca de obicei Parintele Arsenie cu Prodromu (cantaretul si paraclisierul care a slujit parintelui). Cand s-a terminat Sfanta Liturghie, Parintele a iesit putin pe terasa. Calcand pe o scandura, aceasta s-a desprins din cuie si Parintele a cazut in prapastie. Un taran, ce l-a vazut din cealalta parte ca a cazut si-a lasat boii in jug si a alergat sa adune – precum crezuse – trupul zdrobit al Parintelui. Prodromul n-a priceput nimic pentru ca era in Biserica si facea curatenie. Cand a ajuns, in prapastie, a vazut trupul Parintelui Arsenie intreg, dar nemiscat. A intins mana sa-l miste, dar Parintele i-a spus: ‘Nu ma atinge! N-am nimic!”.

Parintele a ramas nemiscat nu pentru ca s-a lovit, ci datorita unei marii emotii ce o incercase, deoarece in timp ce cadea in prapastie, l-a luat in brate o Femeie, l-a coborat pana jos si l-a lasat acolo. S-a simtit in sine, in momentul acela, precum insusi spunea, ca si cum ar fi fost un prunc in bratele maicii sale. Dupa emotia aceea s-a ridicat si a urcat cele 160 de trepte, care aveau 50 de metri inaltime, mergand iarasi in bisericuta Maicii Domnului, unde i-a povestit lui Prodromul ce s-a intamplat. Acela fiind preocupat cu aranjarea bisericii nu observase nimic. Taranul a mers dupa aceea la Farasa si a vestit cele petrecute.

***

Un turc din satul Telelides a spurcat aghiazma de la Sfantul Ioan Gura-de-Aur, iar Sfantul, ca sa-l invete minte, l-a pedepsit si i s-a intors capul inspre spate. L-au adus si pe la la Hagi efendi (Sfantul Arsenie era numic hagi efendi datorita faptului ca facuse pelerinaje in Tara Sfanta), ca sa-i citeasca si sa se faca bine. Parintele insa l-a tinut o saptamana, fara sa-i citeasca. Cantaretul sau, vazand ca tine un turc o saptamana, s-a mirat si a spus parintelui Arsenie:

- Sa am binecuvantarea ta, dar de ce-l tii pe turcul acesta o saptamana, in vreme ce altora, bolnavi mai grav decat el, numai ce le citeai si se faceau bine indata?

- Il tin sa faca canon, deoarece acesta are cap greu si netrebnic. Daca-l voi face bine, va merge iarasi sa-si bage capul lui chel in aghiazma.

Cand s-a sfarsit saptamana i-a citit, i s-a intors capul la locul sau, si Parintele i-a facut observatie: “Altadata,cand vei vedea lucrurile crestinilor, sa te inchini lor de departe si sa o iei la sanatoasa”.

***

[...] Odata au adus de la Telelides la Hagi efendi, intr-o zi de miercuri, o musulmanca oarba pe numele Fatma, ca sa-i citesca si sa se faca bine. Fiindca era inchis, insotitorii oarbei au batut in usa chiliei lui destul timp, si nedeschizand au lasat-o afara si au mers la odihna. In ceasul acela o femeie din sat, careia i-a anchilozat mana, a mers la chilia lui hagi efendi si a luat pamant de sub pragul usii, cu care frecandu-si mana s-a facut bine. (Asa faceau toti farasioti in zilele acelea cand era inchis, si nu-l deranjau). Cand a vazut-o pe oarba, a intrebat-o de ce asteapta, iar aceea i-a spus pricina. Atunci sateanca i-a spus:

- Ce stai si pierzi timpul? Nu stii ca Hagi efendi nu deschide miercurea si vinerea? Ia pamant de la pragul usii lui si unge-ti ochii si te vei face bine, asa cum toti facem in aceste zile cand ne imbolnavim.

Sateanca a plecat in treaba ei. Musulmanca, desi la inceput s-a mirat de ceea ce auzise, dupa aceea insa a inceput sa caute pragul usii si, aflandu-l, a luat pamant, a inceput sa-si frece ochii cu el si indata a inceput sa bata ca o nebuna la usa parintelui Arsenie, care a deschis si, vazand ca este musulmanca, desi nu vorbea in ziua aceea, a facut pogoramant si a intrebat-o ce vrea. I-a spus motivul si Parintele a luat Evanghelia, i-a citit si indata i-a venit lumina ochilor ei. Atunci aceea, de mare bucurie, a cazut la picioarele lui si i s-a inchinat cu evlavie, dar parintele a certat-o si i-a spus:

- Daca vrei sa te inchini, inchina-te lui Hristos, care ti-a dat lumina, si nu mie.

Dupa aceea femeia bucuroasa a plecat sa-i caute pe insotitorii ei, si au plecat apoi spre satul lor.

***

[...]

Farasiotii din Drama care s-au stabilit la Tesalonic au povestit ca doi Sehi (intai statatori ai neamului musulman si vrajitori) din Hatzi-Pechtes l-au vizitat pe Parintele Arsenie. Parintele i-a primit si le-a facut cafea. Sehi au inceput insa sa-i puna intrebari neghioabe si ametitoare, ce aduceau numai durere de cap. Parintele, ca sa se debaraseze de ei, le-a spus:

- Nu va pot asculta, deoarece ma doare capul. Aceia insa n-au inteles si unul dintre ei au spus Parintelui:

- Parinte Efendi, iti vom face un talisman pe care, daca-l vei purta, in toata viata ta nu te va durea capul.

Parintele le-a spus atunci cu asprime:

- Am mai multa putere decat a voastra si cu puterea lui Hristos pot sa fac sa nu va miscati deloc din locul in care stati.

I-a lasat indata si a mers alaturi, in chilia sa. Cand si-au terminat cafeaua sehii au vrut sa plece, dar in nici un chip n-au putut sa se mute din locul unde stateau, deoarece se simteau legati cu o legatura nevazuta. Atunci au fost nevoiti sa il strige pe Parintele Arsenie, ca sa-i dezlege. Parintele a mers imediat, dar nu le-a vorbit nimic, ci numai le-a facut semn sa plece. Doar asa au putut sa se destepeneasca de la locurile lor. Sehii si-au inteles greseala lor si i-au cerut iertare Parintelui spunandu-i din mers:

- Parinte Efendi, iarta-ne! Puterea ta este mai mare, pentru ca o iei din marea ta credinta. Noi lucram cu satana.

***

Alta data, povesteau aceiasi, la pomenirea Sfantului Ioan Gura-de-Aur, dupa Sfanta Liturghie credinciosii s-au asezat sa manance langa biserica. Acolo, la Sfantul Ioan Gura-de-Aur era un izvor de aghiazma care iesea din belsug din gaura unei stanci si care cadea apoi in cascada de sus, in raul Zemanti. Uneori izvorul se tragea inapoi cu totul si se pierdea. In timp ce oamenii mancau, o femeie s-a ridicat si a mers sa ia putina apa. In clipa aceea apa se tragea inapoi si femeia a alergat la Hagi efendi sa-i spuna aceasta. Hagi efendi a luat Evanghelia si a mers la gaura din stanca, a ingenunchiat si a citit putin, dupa care apa imediat a revenit.

Aceasta s-a intamplat de multe ori. Apa se retragea si revenea din nou dupa o bucata de vreme. Atanasie Levidis spune ca acest fenomen de “flux si reflux” era firesc. Insa robul lui Dumnezeu Hagi efendi ruga pe Stapanul sau, Dumnezeu, si Acela i-o aducea cand voia, fara sa astepte.

***

[...] Canaghiotis al lui Entzarapidi, cand era de 20 de ani a innebunit din pricina unei fete de care s-a indragostit. Nebunia lui era foarte grava si nu-l puteau lega. In cele din urma fratele lui, impreuna cu altii, l-au legat in vreme ce dormea si l-au dus la Hagi efendi. Indata ce Parintele a deschis usa chiliei sale, ca sa vada cine bate si ce vrea, nebunul, cu toate ca era legat in lanturi, s-a napustit asupra Parintelui Arsenie ca sa-l loveasca cu mainile sale legate in lanturi. In clipa aceea Parintele a spus:

- Doamne Iisuse Hristoase! Si apoi:

- Inapoi, satano!

Nebunul s-a strans indata ca un ghem. Apoi Parintele a luat Evanghelia, i-a citit si s-a facut bine pe loc. Apoi si-a intemeiat si familie.

***

Osia Karamuratidu, cand era tanara casatorita, purta o broboada colorata de smirna. Parintele Arsenie in repetate randuri i-a facut observatii, ca sa o lepede si sa poarte una modesta, precum purtau toate femeile din Farasa, dar aceea nu l-a ascultat. Intr-o zi cand a vazut-o din nou i-a spus cu asprime:

- Nu voiesc boli frantuzesti in Farasa. Daca nu asculti, sa stii ca pruncii pe care ii vei naste, dupa ce se vor boteza iti vor pleca ingerasi si nu te vei bucura de nici unul.

Din pacate, nici acum nu l-a ascultat, ci numai dupa ce i-au plecat doi ingerasi, a aruncat broboada cea pestrita si a mers la Parintele Arsenie cerandu-si iertare. Iar Parintele, dupa ce a iertat-o i-a spus:

- Du-te acum cu binecuvantarea Domnului si pe primul copil ce-l vei naste, care va fi baiat, il vom numi Arsenie, iar pe al doilea, care va fi fata, o vom numi Irina.

Precum s-a si facut.

• Vezi si: DE CE SUFERA COPIII? Despre pacatele parintilor si bolile copiilor

***

[...] Odata au venit turcii sa-l prade pe Hagi efendi. Auzind ca merge multa lume la Parintele Arsenie, ei au crezut ca are multi bani. Parintele insa nici n-a pus vreodata mana pe bani. Talharii au mers intr-o miercuri, ca sa-l afle negresit in chilie, deoarece au aflat ca miercurea si vinerea sta inchis in chilia sa. Doi dintre ei au ramas afara, iar al treilea, dupa ce a intrat pe fereastra, a deschis usa chiliei Parintelui si a pasit cu un picior inauntru. Acea privire a Parintelui Arsenie ai fi spus ca a fost curent electric, caci l-a intepenit asa cum se afla, inarmat cu cutite si pistoale, cu un picior inauntru si cu celalalt afara. Parintele, dupa ce i-a aruncat privirea aceea, si-a continuat pravila sa netulburat. Insa ceilalti doi hoti, ce erau afara, au inceput sa se nelinisteasca, deoarece cel dinauntru intarzia si se lumina de ziua; asa ca au intrat si ei inauntru. Cand l-au vazut pe prietenul lor nemiscat, cu un picior inauntrul chiliei si cu celalalt afara in holul ingust, i-a cuprins frica. Atunci au inceput sa-l roage pe Parintele Arsenie sa-l ierte si sa-l dezlege pe prietenul lor de acea legatura nevazuta. Parintele, fara sa-si intrerupa pravila sa i-a facut semn sa plece si astfel a putut fi dezlegat si au plecat. Turcii au marturisit dupa aceea si celorlalti turci ce au patit si spuneau:

- Aman, aman! Sa nu mergeti sa-l furati pe Hagi efendi!

***

Simeon Karausoglu a povestit ca Ioan Karausoglu a avut un ogor ce se afla dincolo de paraclisul inchinat Sfantului Gheorghe. Intr-o zi cand a mers la ogorul sau, a aflat un zid ce ingradea o bucata de pamant daramat si un trup omenesc dezgropat, care fusese ingropat in capul zidului. Trupul acesta omenesc era neputrezit si se vedea ca a fost ingropat de multi ani, deoarece imbracamintea sa era de epoca veche. Ioan a mers infricosat la Hagi efendi si i-a spus ce a vazut. Parintele a pornit imediat intr-acolo, fiind urmat si de alti farasioti. Indata ce s-a apropiat Parintele si a vazut trupul neputrezit, le-a spus celor de fata sa sape mormant, in vreme ce el citea rugaciuni de dezlegare deasupra trupului neputrezit. Cand au terminat mormantul, l-au ingropat din nou si au plecat. Pe drum, la intoarcere, Parintele Arsenie le-a spus: “Nu va nelinistiti, dupa trei zile veti vedea ca va putrezi”.

Intr-adevar, cand au mers dupa trei zile, pamantul coborase mult si se vedea mormantul groapa, pentru ca a putrezit tot trupul si au ramas numai oasele.

***

Moise Koglanidis a povestit ca un turc din satul Ahghiavudes a pradat Biserica si in afara de toate sfintele vase, a luat si imbracamintile de argint ale Evangheliilor, iar Evangheliile le-a aruncat pe jos. Toata Farasa s-a tulburat. Cand au vazut Evangheliile aruncate, imi spunea primarul, toti au incercat sa-l afle pe acest turc necurat. Parintele Arsenie insa nu s-a tulburat deloc, si le-a spus si celorlalti sa nu se nelinisteasca, deoarece talharul va veni singur tarandu-si picioarele. Dupa cateva zile il aduc pe talhar la Hagi efendi ca sa-i citeasca si sa-l vindece, deoarece, pe langa faptul ca s-a indracit a si paralizat de la mijloc in jos si picioarele si le tara. A inapoiat Sfintele Vase pe care le-a furat. Si de atunci nu mai putea fura, caci parintele Arsenie nu l-a vindecat pe loc, ci l-a lasat o bucata de timp asa cum era, ca sa ia pilda turcii si sa respecte Biserica noastra. Intr-adevar, s-au infricosat turcii din imprejurimi. Plecand in 1924, isi aduce aminte Vasile Karopulos ca, trecand prin Ahghiavudes, Parintele Arsenie i-a citit talharului si l-a vindecat de diavol si de paralizie.

***

Prodromul Eznepidis [tatal Cuviosului Paisie] a povestit ca odata au venit multi turci in sat si s-a intamplat ca el sa fie bolnav la pat zvarcolindu-se ca un peste de niste friguri puternice. Cand l-au instiintat nu stia ce sa faca, aflandu-se intr-o situatie dificila, ca primar, de care depindea soarta satului. Atunci a spus celor ce erau in jurul lui sa-l ia, asa cum era, si sa-l duca la Hagi efendi. Ceea ce a facut. Hagi efendi, cand l-a vazut in aceasta stare si afland ca au venit turcii, n-a mai apucat sa-i citesca, ci, fara sa piarda deloc timp, a luat un candilocher (lumanare subtire pentru aprins candela), l-a binecuvantat, l-a impaturit in mana sa cea dreapta si i-a spus: “Fugi, voinicule, cu binecuvantarea lui Hristos si alunga pe turci ca sa nu intre in satul nostru”.

Indata s-a facut bine cu binecuvantarea sa, a adunat voinicii satului si a alungat pe turci, fara ca sa li se pricinuiasca nici o rana.

***

Farasa fiind o comuna ortodoxa in plin teritoriu stapanit de musulmani, se intampla adeseori ca sa fie atacata de catre cete de talhari turci, situatie care era tolerata de catre politia turca, fapt pentru care crestinii din Farasa umblau inarmati pentru aparare, la lupte participand adeseori si copiii. Datorita faptului ca umblau mereu inarmati, uneori atunci cand erau petreceri si se consuma alcool ieseau altercatii. Pentru a preintampina aceste lucruri, parintele Arsenie boteza copiii cu nume care nu se sarbatoreau: Atena, Elefterios; datorita acestui fapt s-au redus petrecerile onomastice in Farasa, si s-a redus pericolul ca venind turcii sa gaseasca oamenii bauti, precum s-au redus si altercatiile dintre ei. Datorita faptului ca parintele Arsenie boteza dupa voia sa si nu dupa cea a parintilor sau a nasilor, a fost considerat de multi capricios si dificil.

***

Acelasi (Prodromul Eznepidis) povestea iarasi ca alta data au venit iarasi multi turci sa intre in Farasa. Barbatii lipseau din sat, unii fiind la ogoarele lor indepartate, altii erau in calatorie. Atunci a fost nevoit sa adune copiii cei mici, numai ca sa arate ca sunt multi, dupa care i-a alungat pe copii poruncindu-le sa se ascunda. Cativa batrani care mai erau s-au imprastiat si ei, ramanand el singur, hotarat mai bine sa moara decat sa ii vada pe turci in sat. I s-au terminat cartusele si turcii l-au prins viu. Dupa ce l-au legat bine, l-au dus acasa la el si l-au urcat pe terasa, acolo unde i-au ridicat spanzuratoarea. Acolo l-au chinuit ca sa le dea tot ce are, dupa care voiau sa termine cu el. In clipa aceea, pe cand il chinuiau, nici el nu stia de ce i-a venit sa spuna turcilor: “tot ce am, este la Hagi efendi”.

Turcii nu pierd vremea, si il duc la Parintele Arsenie. Cand Parintele a deschis usa si a vazut aceasta scena, s-a infuriat si a inceput sa-i certe pe turci pentru ca l-au legat si sa-l dezlege degraba. Le-a spus inca si “ticalosi de turci”. Capitanul lor s-a maniat si si-a tras hangerul ca sa-l taie pe Hagi efendi. Atunci Hagi efendi ii spune capitanului turc:

- Coboara-ti mana uscata tot acum!

Si o, minune! Mana turcului a cazut anchilozata in jos, si hangerul i-a cazut pe pamant. Cand ceilalti turci din ceata au vazut aceasta, au inceput sa tremure de frica, iar capitanul lor il ruga pe Parintele Arsenie sa-i vindece mana sa. Parintele Arsenie i-a facut semnul Sfintei Cruci pe mana si i-a vindecat-o. Si dupa ce au dezlegat pe primar i-a certat sa nu calce in sat. Si intr-adevar, din ceata aceea nimeni n-a mai calcat in Farasa”.

*****

Viata placuta lui Dumnezeu petrecand si vas cinstit Mangaietorului facandu-te, purtatorule de Dumnezeu Arsenie, te-ai aratat si primitor al darului facerii de minuni, tuturor dandu-le grabnic ajutor, Parinte Cuvioase, pe Hristos Dumnezeu roaga-l, sa ne daruiasca noua mare mila. (Troparul – glas III)

De floarea cea de curand rasarita a Kapadociei si pe vasul cel de mult pret al virtutilor, pe Sfintitul Arsenie sa il laudam, caci acesta ca un inger in trup petrecand, s-a facut partas tuturor Sfintilor, cu care se roaga totdeauna lui Hristos, sa ne daruiasca iertare de greseli. (Condacul – glas IV, podobie: “Cel ce Te-ai inaltat pe Cruce“)

Marimu-te pe tine, partasule al Cuviosilor prin petrecerea in nevointa cea sfanta; Marimu-te pe tine lauda monahilor si a preotilor, a Kapadociei slava, Parinte Arsenie. (La marimuri)

integral la sursa: Biblioteca Saraca

• Vezi si: Sf. Arsenie Capadocianul: PSALTIREA BINECUVANTARILOR

***

Cuviosul Paisie Aghioritul: MOARTEA ŞI VIAŢA VIITOARE

Morţii vinovaţi

– Părinte, atunci când omul moare, conştienti­zează imediat în ce stare se află?

- Da, îşi revine şi spune: “Ce am făcut? Dar ce folos!”. Precum un om beat, care, de pildă, îşi omoară mama, râde, cântă, deoarece nu-şi dă seama ce a făcut, iar atunci când se trezeşte plânge, se tânguieşte şi spune: “Ce am făcut?”, tot astfel şi cei care în această viată fac neorânduieli sunt ca nişte beţi. Nu-şi dau seama ce fac, şi nu-şi simt vinovăţia lor. Însă abia atunci când mor le pleacă această beţie şi îşi revin. Li se deschid ochii sufletului lor şi îşi conştientizează vinovăţia lor, pentru că sufletul, atunci când iese din trup, se mişcă, vede şi percepe totul cu o repeziciune foarte mare.

Unii întreabă când va fi a Doua Venire. Însă pentru omul care moare se face într-un fel a Doua Venire, deoarece este judecat potrivit cu starea în care l-a aflat moartea.

- Părinte, cum sunt acum cei din iad?

- Sunt vinovaţi şi întemniţaţi, chinuindu-se potrivit cu păcatele pe care le-au făcut, şi aşteptând să se facă Judecata de Apoi. Există acolo condamnaţi cu pedep­se mari, există însă şi vinovaţi cu pedepse mai uşoare.

- Dar Sfinţii şi tâlharul?

- Sfinţii şi tâlharul sunt în Rai, dar nu au primit încă slava desăvârşită, aşa cum nici vinovaţii din iad nu au primit osânda deplină. Deşi Dumnezeu a spus de atâtea veacuri: “Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor, cu toate acestea adaugă timp, amânând sfârşitul, deoarece aşteaptă să ne îndreptăm. Dar noi rămânând în ticăloşiile noastre, îi nedreptăţim pe Sfinţi, pentru că nu pot primi slava desăvârşită pe care o vor lua după Judecata de Apoi.

Rugăciunea şi parastasele pentru cei adormiţi

– Părinte, morţii vinovaţi se pot ruga?

- Îşi vin întru simţiri şi cer ajutor, dar nu se pot ajuta pe ei înşişi. Toţi cei care se află în iad numai un singur lucru şi-ar dori de la Hristos: să trăiască cinci minute pentru a se pocăi. Noi, cei care trăim, avem posibilităţi de pocăinţă, în timp ce sărmanii răposaţi, nu-şi mai pot îmbunătăţi ei singuri starea lor, ci aşteaptă ajutor de la noi. De aceea suntem datori să-i ajutăm cu rugăciunea noastră.

Îmi spune gândul că numai zece la sută din morţii vinovaţi se află în stare demonică şi acolo unde sunt îl hulesc pe Dumnezeu precum fac diavolii. Nu cer aju­tor, dar nici nu vor să primească ajutor. Ce poate să mai facă Dumnezeu cu unii ca aceştia? Se aseamănă unui copil care se depărtează de tatăl său, îi risipeşte toată averea, iar pe deasupra îl mai şi înjură. Ei, atunci ce să-i mai facă tatăl său? Însă ceilalţi vinovaţi care au puţină mărime de suflet îşi simt vinovăţia lor, se căiesc şi suferă pentru păcatele lor. Cer ca să fie ajutaţi şi într-adevăr sunt ajutaţi de rugăciunile credin­cioşilor. Adică Dumnezeu le dă posibilitatea să fie ajutaţi mai înainte de a se face a Doua Venire. Şi pre­cum în această viaţă, dacă cineva este prieten cu împăratul poate mijloci şi ajuta un vinovat, tot astfel şi cel care este prieten cu Dumnezeu poate mijloci la El prin rugăciunea sa şi astfel să mute pe morţii vinovaţi dintr-o “temniţă” în alta mai bună, dintr-o “celulă” în alta mai bună. Sau îi poate muta chiar într-o “cameră”, sau într-un “apartament”.

Aşa cum îi uşurăm pe cei întemniţaţi cu sucuri răcoritoare, etc, pe care le ducem atunci când îi cercetăm, tot astfel şi pe morţi îi uşurăm prin rugăciu­nile şi milosteniile pe care le facem pentru sufletele lor. Rugăciunile credincioşilor pentru cei adormiţi şi parastasele sunt ultima posibilitate pe care le-o dă Dumnezeu celor răposaţi pentru a fi ajutaţi înainte de a se face Judecata de Apoi. După ea nu vor mai putea fi ajutaţi cu nimic.

Dumnezeu vrea să-i ajute pe cei adormiţi, deoarece suferă pentru pierzania lor, dar nu o face pentru că are nobleţe. Nu vrea să-i dea diavolului dreptul să-I spună: “Cum îl mântuieşti pe acesta de vreme ce nu s-a oste­nit?” Însă atunci când noi ne rugăm pentru cei ador­miţi, îi dăm dreptul lui Dumnezeu să intervină. El se înduioşează mai mult atunci când facem rugăciune pentru cei răposaţi decât pentru cei vii.

De aceea şi Biserica noastră are rânduiala paras­taselor. Parastasele sunt cel mai bun avocat pentru sufletele celor adormiţi. Au puterea să scoată un suflet chiar şi din iad. Şi voi să faceţi la fiecare Sfântă Liturghie colivă pentru cei adormiţi. Grâul are semnifi­caţia lui, căci spune Scriptura: “Se seamănă întru stricăciune, înviază întru nestricăciune”. În lume sunt unii care se îngreuiază să fiarbă puţin grâu şi duc la biserică stafide, covrigi, colaci, ca să facă preoţii paras­tas. Dar în Sfântul Munte vezi nişte bătrânei, sărmanii, care la fiecare Sfântă Liturghie fac colivă pentru morţi şi pentru Sfântul pe care îl prăznuiesc pentru a primi binecuvântarea lui.

- Părinte, cei care au murit de curând au mai multă nevoie de rugăciune?

Atunci când intră cineva în temniţă, nu-i vine mai greu la început? Să facem rugăciune pentru răposaţii care nu au plăcut lui Dumnezeu, pentru ca să facă ceva şi pentru ei. Şi mai ales când ştim că cineva a fost nemilostiv – vreau să spun că părea a fi nemilostiv, pentru că se poate să credem că a fost aşa, dar în rea­litate să nu fi fost – şi a avut o viaţă păcătoasă, atunci să facem mai multă rugăciune. Sfinte Liturghii, Patruzeci de Sfinte Liturghii pentru sufletul aceluia şi să dăm milostenie¹ săracilor pentru mântuirea sufle­tului său, pentru ca, rugându-se săracii “Dumnezeu să-l ierte“. Acela să fie înduplecat şi să-i miluiască. Şi astfel ceea ce nu a făcut acela facem noi pentru el. În timp ce un om care a avut bunătate, adică a avut intenţie de a face bine, chiar dacă viaţa lui nu a fost creştinească, numai cu puţină rugăciune este ajutat foarte mult.

Cunosc multe cazuri care mărturisesc cât de mult sunt ajutaţi cei adormiţi de rugăciunea oamenilor duhovniceşti. Odată a venit cineva la Colibă şi mi-a spus plângând: “Părinte, nu am făcut rugăciune pentru un oarecare cunoscut de al meu care a murit şi de aceea mi-a apărut în somn spunându-mi: «De douăzeci de zile nu am mai primit nici un ajutor de la tine. M-ai uitat şi acum sufăr». Şi într-adevăr, îmi spuse acela, de douăzeci de zile m-am luat cu diferite treburi şi nici pentru mine nu m-am rugat”.

- Părinte, atunci când moare cineva şi rudele lui ne cer să ne rugăm pentru el, este bine să facem în fiecare zi câte un şirag de metanii (o sută de rugăciuni)² până la împlinirea celor patruzeci de zile?

- Dacă faci rugăciune pentru el, pune şi pe alţi adormiţi. De ce să meargă un tren la destinaţie numai cu un singur pasager de vreme ce mai încap şi alţii? Câţi răposaţi, sărmanii, nu au nevoie de ajutor, dar nu au pe nimeni care să se roage pentru ei! Unii fac paras­tase foarte dese, dar numai pentru vreun apropiat de-al lor. Dar în felul acesta nu este ajutat nici acela, pentru că rugăciunea lor nu este atât de bine plăcută lui Dumnezeu. Dacă tot fac atâtea parastase pentru acel suflet, să facă în acelaşi timp şi pentru străini.

- Părinte, mă preocupă uneori mântuirea tatălui meu, pentru că nu a avut nici o legătură cu Biserica.

- Nu poţi şti judecata lui Dumnezeu şi nici dacă acela nu s-a pocăit în ultima clipă. Dar când te pre­ocupă aceasta? În fiecare sâmbătă?

- Nu am urmărit acest lucru. Dar de ce să mă pre­ocupe în fiecare sâmbătă?

- Pentru că pe această zi o pretind cei morţi.

- Părinte, morţii care nu au oameni să se roage pentru ei sunt ajutaţi de rugăciunile celor care se roagă pentru toţi morţii în general?

- Desigur că sunt ajutaţi. Eu, atunci când mă rog pentru toţi cei adormiţi, îi văd în somn pe părinţii mei, pentru că şi ei se mângâie de rugăciunea pe care o fac. De fiecare dată când se face Sfânta Liturghie la Coliba mea, fac şi un parastas de obşte pentru toţi adormiţii, şi mă rog pentru împăraţi, arhierei, etc, iar la urmă spun “şi pentru cei ale căror nume nu s-au pomenit”.

Dacă vreodată nu fac rugăciuni pentru cei adormiţi, îmi apar înainte morţi cunoscuţi. Pe o rudă de a mea care a murit în război am văzut-o stându-mi înainte după Sfânta Liturghie, în vremea parastasului, pentru că numele ei nu-l pomenisem la parastas alături de numele celorlalţi adormiţi, deoarece fusese pomenită la Proscomidie împreună cu eroii care au căzut în luptă. Şi voi să nu daţi să se pomenească la Sfânta Proscomidie numai numele bolnavilor, ci şi numele morţilor, pentru că mai multă nevoie de ajutor au aceştia.

Cel mai bun parastas pentru cei morţi

Parastasul cel mai bun dintre toate pe care îl putem face pentru cei morţi este viaţa noastră petrecută cu luare aminte, nevoinţa pe care o facem pentru a ne tăia neputinţele şi a ne curăţa sufletul. Pentru că dezlipirea noastră de lucrurile materiale şi de patimile sufleteşti, pe lângă faptul că ne pricinuieşte nouă uşurare, are ca rezultat şi uşurarea sufletelor celor adormiţi din tot neamul nostru. Cei adormiţi se bucură atunci când un urmaş de-al lor se află lângă Dum­nezeu. Dacă noi nu suntem într-o stare duhovnicească bună, atunci suferă părinţii noştri adormiţi, moşii şi strămoşii şi tot neamul nostru. “Uită-te ce nepot am făcut!” spun ei şi se mâhnesc. Dacă însă suntem într-o stare duhovnicească bună, se bucură pentru că şi ei au contribuit la naşterea noastră, iar Dumnezeu într-un anumit fel este obligat să-i ajute. Adică ceea ce va da bucurie celor adormiţi este străduinţa noastră de a bineplăcea lui Dumnezeu, astfel încât să-i întâlnim în Rai şi astfel să trăim cu toţii împreună în viaţa cea veşnică.

Prin urmare merită osteneala să lovim în omul nos­tru cel vechi ca să se facă nou, astfel încât să nu se vatăme nici pe sine, nici pe ceilalţi oameni, ci să se ajute atât pe sine însuşi, cât şi pe ceilalţi, fie ei vii sau morţi.

Îndrăzneala drepţilor la Dumnezeu

- Părinte, în Epistola Sfinţiei Voastre către fraţii începători scrieţi: “Cu toate că adevăraţii monahi îşi dau seama că bucuria de care se desfată în această viaţă este doar o parte din bucuria Raiului şi că în Rai va fi mult mai multă, totuşi, din multa lor dragoste faţă de aproapele, vor să trăiască pe pământ pentru a-i ajuta pe oameni cu rugăciunea, ca astfel Dumnezeu să intervină şi lumea să fie ajutată”[3].

- Scrie: “Vor să trăiască pe pământ ca să păti­mească împreună cu oamenii şi să-i ajute cu rugăciunea”.

- Părinte, dar oare în cealaltă viaţă un călugăr vir­tuos nu va putea ajuta cu rugăciunea sa pe oameni?

- Da, şi în cealaltă viaţă va putea ajuta cu rugă­ciunea, însă nu va suferi. În timp ce aici împreună pătimeşte, nu petrece în bucurie, cu faţa zâmbitoare şi privire veselă. Şi cu cât suferă mai mult pentru aproa­pele său, cu atât mai mult este răsplătit cu mângâiere dumnezeiască, iar aceasta este într-un anumit fel şi vestirea că aproapele este ajutat. Această bucurie paradisiacă este răsplătirea dumnezeiască pentru dure­rea ce o simte pentru fratele său.

- Părinte, adică Sfinţii pe care îi chemăm să ne ajute nu suferă împreună cu noi?

- Acolo nu este durere, copilaşul meu! In Rai să sufere? Oare nu se spune: “Unde nu este durere, nici întristare, nici suspin”? Iar Sfinţii privesc numai la răsplata dumnezeiască pe care o vor primi toţi oamenii care se chinuiesc în această viaţă şi aceasta îi face să se bucure. Dar oare Dumnezeu, Care are atâta dragoste, atâta milostivire, cum suferă această mare durere a oamenilor? O suferă deoarece ştie cât de mare este răsplata dumnezeiască care îi aşteaptă. Aşadar cu cât mai mult se chinuiesc oamenii aici, cu atât mai multă răsplată le pregăteşte Dumnezeu în cer. In timp ce noi nu vedem toate acestea şi de aceea pătimim împreună cu cei ce suferă. Iar cel care vede puţin aceste lucruri nu suferă atât de mult.

- Părinte, atunci când îl rugăm pe Dumnezeu pentru un oarecare răposat care nu are nevoie, se pierde această rugăciune?

- Cum să se piardă? Atunci când spunem “odihneş­te pe robul Tău cutare“, iar acela în cealaltă viată se află într-o stare bună, nu se supără, ci mai degrabă este înduioşat. “Ia te uită, spune el, eu sunt într-o stare bună, iar aceia se neliniştesc”. De aceea, cuprins de mărinimie, ne ajută mai mult, rugându-se lui Dumne­zeu pentru noi. Dar de unde poţi şti în ce stare se află acela? În mod firesc, mai întâi faci rugăciune pentru cei despre care ştii că prin viata lor au mâhnit pe Dum­nezeu numai după aceea te rogi pentru toţi cei adormiţi.

Judecata de Apoi

- Părinte, cum se curăţă sufletul?

- Când omul lucrează poruncile lui Dumnezeu, să­vârşeşte o lucrare lăuntrică şi se curăţă de patimi atunci mintea i se luminează, ajunge la înălţimea contemplaţiei, iar sufletul străluceşte şi devine aşa cum a fost mai înainte de căderea celor întâi zidiţi. Dar în această stare se va afla după învierea morţilor. Însă omul îşi poate vedea învierea sufletului său mai înainte de învierea obştească dacă se va curăti cu desăvârşire de patimi. Trupul lui va fi atunci îngeresc, nematerialnic şi nu va mai dori hrana cea pămâtească.

- Părinte, cum se va face Judecata de Apoi?

- La Judecata de Apoi se va descoperi într-o clipă starea fiecărui om şi el se va îndrepta înspre acolo unde va trebui să fie. Fiecare va vedea[4] ca la televizor halul sufletului său şi starea duhovnicească a celuilalt.

Se va oglindi în aproapele său, după care va pleca capul şi va merge la locul lui. Atunci nu va putea spune, de pildă, o noră ce stătea picior peste picior înaintea soacrei ei care cu piciorul rupt îngrijea de nepoţelul ei: “Hristoase, de ce o bagi pe soacra mea în Rai, iar pe mine nu?”, deoarece îi va apărea înaintea ochilor ei acea scenă. Îşi va aduce aminte de soacra ei care deşi avea piciorul rupt îngrijea de nepoţel şi nu va avea îndrăzneala să meargă în Rai, căci nici nu va încăpea în el. Sau monahii vor vedea greutăţile, încercările pe care le-au avut mirenii şi cum le-au înfruntat şi, dacă nu au trăit cum trebuie, îşi vor pleca capetele şi se vor îndrepta singuri într-acolo unde vor trebui să fie. Şi monahiile care nu au plăcut lui Dum­nezeu vor vedea acolo mame eroine, care nici făgăduinţe nu au făcut, nici binecuvântările şi posi­bilităţile lor nu le-au avut, dar care s-au nevoit şi au ajuns la o stare duhovnicească înaltă. Iar ele, călugăritele, se vor ruşina, văzând cu ce fel de lucruri josnice s-au ocupat şi s-au chinuit. Aşa îmi spune gân­dul că va fi Judecata. Adică Hristos nu va spune: “Tu, vino-ncoace! Ce ai făcut?” sau: “Tu vei merge în iad, iar tu în Rai”, ci fiecare se va compara pe sine cu celălalt şi se va îndrepta înspre acolo unde va trebui să fie [5].

Viaţa ce va să fie

- Părinte, am adus dulciuri să le împărţiţi.

- Uită-te cum se bucură! În cealaltă viată vom spu­ne: “De ce lucruri neînsemnate ne bucuram! Cât demult ne emoţionau acelea!”. În timp ce acum ne tre­saltă inima văzându-le.

- Părinte, cum vom putea înţelege aceasta încă de acum?

- Dacă o veţi înţelege de acum, nu o veţi spune în cealaltă viată. Oricum, cei care se află acolo sus o duc bine. Ştii ce lucru de mână fac ei acolo sus în cer? Slavoslovesc pe Dumnezeu.

- Părinte, de ce trupului mortului i se mai spune şi “rămăşiţe pământeşti”?

- Deoarece este ceea ce rămâne de la om aici pe pământ, după moartea lui. Căci adevăratul om, care este sufletul, se suie la cer. La Judecata de Apoi Dumnezeu va învia şi trupul, deoarece cu el a trăit şi a păcătuit. In cealaltă viată toţi vor avea acelaşi trup – trup duhovnicesc – aceeaşi înălţime şi cei scunzi şi cei înalţi, aceeaşi vârstă şi tinerii şi bătrânii şi pruncii, deoarece sufletul este acelaşi. Adică va exista o vârstă îngerească.

- Părinte, în cealaltă viată cei care vor fi în iad îi vor vedea pe cei care vor fi în Rai?

- Ascultă, aşa cum în vreme de noapte cei care sunt afară în întuneric îi văd pe cei care sunt înlăuntrul unei camere luminate, tot astfel şi cei care se află în iad îi văd pe cei care sunt în Rai. Iar aceasta va fi pen­tru ei un iad şi mai mare. Şi iarăşi, precum cei care în timpul nopţii se află în lumină şi nu-i văd pe cei care sunt afară în întuneric, tot astfel cei care se vor afla în Rai nu-i vor vedea pe cei care sunt în iad. Fiindcă de i-ar vedea pe cei osândiţi ar suferi, s-ar întrista pentru chinurile acelora şi astfel nu s-ar desfăta de Rai, căci acolo “nu este durere…”. Şi nu numai că nu-i vor vedea pe aceia, dar nici măcar nu-şi vor aduce aminte că au avut frate sau tată sau mamă, dacă nu-i va vedea pe aceia în Rai. “In ziua aceea vor pieri toate gândurile lui”, spune psalmistul. Pentru că de şi-ar aduce amin­te, cum ar mai fi Rai? Pe lângă aceasta, cei care sunt în Rai vor crede că nu mai există alţi oameni, şi nici nu-şi vor mai aduce aminte de păcatele pe care le-au făcut. Fiindcă de-şi vor aduce aminte de păcatele lor, din multa lor mărime de suflet nu vor putea suferi gân­dul că L-au mâhnit pe Dumnezeu.

Iar cantitatea de bucurie a fiecărui suflet din Rai va fi diferită. Unul va avea un degetar de bucurie, altul un pahar, iar altul un bazin întreg. Insă cu toţii se vor simţi deplini şi niciunul nu va cunoaşte mărimea bucuriei şi a veseliei celuilalt. Bunul Dumnezeu le-a rânduit astfel pentru că, dacă ar cunoaşte unul că celălalt are mai multă bucurie, atunci nu ar fi Rai, deoarece ar exista nemulţumirea: “De ce acela să aibă mai multă bucurie, iar eu mai putină?”. Adică în Rai fiecare va vedea slava lui Dumnezeu potrivit cu curăţia ochilor sufletului său. Iar măsura în care fiecare va vedea slava lui Dum­nezeu nu va fi hotărâtă de El, ci va depinde de propria curăţie.

- Părinte, unii nu cred că există iad şi Rai.

- Nu cred că există iad şi Rai? Atunci cum este cu putinţă ca morţii să rămână în inexistentă, de vreme ce sunt suflete? Dumnezeu este nemuritor, dar şi omul este nemuritor după har. Prin urmare, nemuritor va fi şi în iad. Pe lângă aceasta. Raiul şi iadul le trăieşte sufletul într-un anumit grad încă din această viată, potrivit cu starea în care se află.

Când cineva are mustrări de conştiinţă şi simte frică, tulburare, nelinişte, desnădejde sau este stăpânit de ură, invidie, etc, atunci trăieşte iadul. In timp ce, dacă înlăuntrul său există dragoste, bucurie, pace, blândeţe, bunătate, etc, atunci trăieşte Raiul. Totul este sufletul, deoarece el este cel care simte şi bucu­ria şi durerea. Iată, mergi la un mort şi spune-i cele mai plăcute lucruri, de pildă: “A venit fratele tău din Ame­rica“, etc, şi vei vedea că nu va înţelege nimic. Chiar dacă i-ai rupe mâinile şi picioarele, tot nesimţitor va rămâne. Prin urmare sufletul este cel care simte. Toate acestea nu le creează probleme de conştiinţă? Sau să presupunem că ai un vis frumos şi de aceea te bucuri, inima simte o negrăită dulceaţă şi nu vrea să se mai termine. Te trezeşti şi te mâhneşti pentru că te-ai tre­zit. Sau ai un vis urât, în care se face că îţi rupi picioarele şi de durere plângi. Din pricina agoniei pe care o ai, te trezeşti cu lacrimi în ochi, dar văzând că nu ai păţit nimic, spui: “Bine că a fost numai un vis!”. Adică sufletul participă şi la bucurie şi la durere. Omul suferă mai mult din pricina unui vis urât decât atunci când acel lucru s-ar petrece în realitate. Tot astfel şi bolnavul, suferă mai mult noaptea decât ziua. La fel se întâmplă şi atunci când moare omul, va fi foarte dureros dacă va merge în iad. Gânditi-vă să trăiască cineva un coşmar fără sfârşit şi să se chinuiască veşnic. Aici nu poţi suporta un vis urât nici măcar pen­tru câteva minute. Cum dar vei putea suferi să fii veşnic – Doamne fereşte? – în mâhnire? De aceea este mai bine să nu mergem în iad. Voi ce spuneţi?

- Părinte, de atâta vreme ne nevoim să nu mergem în iad, şi oare acolo să sfârşim?

- Dacă nu avem minte, acolo vom merge. Eu mă rog ca să meargă ori toţi în Rai, ori niciunul în iad. Nu spun bine? Este foarte dureros ca, după atâtea pe care le-a făcut Hristos pentru noi oamenii, să mergem în iad şi astfel să-L mâhnim. Dumnezeu să păzească ca nu numai om, dar nici măcar pasăre să nu meargă în iad.

Bunul Dumnezeu să ne dea pocăinţă adevărată pentru a ne găsi moartea într-o stare duhovnicească bună şi astfel să ne sălăşluim în Împărăţia Lui cea cerească. Amin“.

(in: Cuviosul Paisie Aghioritul, Viata de familie, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

NOTE:

[1] Vezi Sfântul Ioan Damaschin, “Despre cei adormiţi în credinţă“, P.Q. 95, 248.

[2]Adică: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte pe adormitul robul tău”.

[3] Cuviosul Paisie Aghioritul, “Epistole“, Schitul Lacu, pp. 53-54

[4] Sfântul Ioan Damaschin spune: “Să nu creadă cineva că nu va recunoaşte unul pe celălalt la acea înfricoşată adunare. Da, într-adevăr, fiecare va recunoaşte pe aproapele său, nu din înfăţişarea trupească, ci prin ochiul cel străvăzător al sufletului“, PQ 95, 276A.

[5] Sfântul Simeon Noul Teolog spune: “Şi simplu fiecare om păcătos, în acea zi înfricoşătoare a judecăţii, având înaintea lui viata veşnică şi acea lumină nespusă, va vedea pe aproapele lui şi va fi judecat de el”, “Despre pocăinţă”. Cuvântul V, Sources Chretinnes, 96, 434.

• Ascultati cantarile psaltice din Slujba (cu parastasul) din Sambata pomenirii mortilor- Corul Stavropoleos

• Acatistul catre Dumnezeu Tatal pentru cei adormiti (mp3)

• Mosii de toamna - Pomenirea mortilor
• Ce simbolizeaza coliva?
• Sambata, ziua mortilor – de pr. Dumitru Staniloae

***

Legaturi:

Cuviosul Paisie Aghioritul: FRATIETATEA

“- Parinte, ma nelinistesc atunci cand spuneti ca vom trece prin ani grei…

- Sa va iubiti, sa fiti unite, formate duhovniceste, sa aveti barbatie, sa fiti un trup si sa nu va temeti de nimic. Dupa aceea va ajuta Dumnezeu. Sa cultivati dragostea cea duhovniceasca. Sa aveti o astfel de dragoste, precum are mama pentru copilul ei. Sa existe fratietate, jertfa, caci incet-incet vom trece si prin zile grele.

Fireste, noi, monahii, plecam din lume si lasam cunoscuti si rude ca sa intram in marea familie a lui Adam, a lui Dumnezeu. Mirenilor insa li se cere sa aiba relatii cu cunoscuti si rude care traiesc duhovniceste, ca sa se foloseasca. Crestinul care se nevoieste in lume se foloseste atunci cand are legaturi cu oamenii duhovnicesti. Oricat de duhovniceste ar trai cineva, are nevoie - mai ales in vremea in care traim – de prietenia cea buna. Contactul cu oamenii duhovnicesti ajuta mult – mai mult decat studiul duhovnicesc – deoarece aceasta bucurie a legaturii duhovnicesti ii da o mare dorinta sa se nevoiasca duhovniceste. Inca si la lucru, intr-o slujba obsteasca etc., este bine ca oamenii duhovnicesti sa se cunoasca intre ei ca sa se intrajutoreze. Se poate, sa presupunem, sa apara o problema intre colegi, sa trebuiasca sa se sprijine reciproc, dar unul sa sovaie sa vorbeasca celuilalt, daca nu se cunosc.

(…)

Astazi, oamenii traiesc in acelasi bloc si nu se cunosc intre ei. Mai demult existau case cu curti, care ii ajutau pe oameni sa se cunoasca intre ei si la o nevoie unul il sprijinea pe celalalt. Sa presupunem ca unul mergea cu caruta undeva si intalnea pe drum un cunoscut de-al sau. “De unde vii? Unde mergi?”, il intreba. “Intr-acolo merg si eu. Urca sus, sa mergem impreuna”. Sau altul, de avea in plan sa mearga undeva cu calul, il intreba si pe vecin: “Tu unde vrei sa mergi? Daca poti astepta, peste trei ore plec cu calul si te pot lua cu mine”; sau “Maine voi pleca intr-acolo; hai la mine sa dormi, ca sa plecam impreuna foarte de dimineata“. Se gandeau oamenii la celalalt si atunci cand puteau ajuta cu ceva, nu evitau sa o faca. Aveau curiozitatea cea buna si intrebau ca sa se ajute in toate cazurile. Aveau cunoscuti chiar si in alte sate.

- Parinte, ce ajuta ca oamenii sa se lege duhovniceste?

- In zilele noastre, chiar de nu vor oamenii duhovnicesti sa se lege intre ei, ii va sili diavolul sa se lege. Diavolul, cu marea lui rautate, face cel mai mare bine astazi in lume. Pentru ca, sa zicem, un tata care este credincios si vrea, de pilda, sa plateasca meditatiile copiilor lui, va fi nevoit sa afle un dascal bun si credincios pe care sa-l aduca in casa sa. Iar un dascal care este credincios si vrea sa dea meditatii copiilor, pentru ca nu a fost numit inca in post, va cauta o familie buna, ca sa se simta in siguranta. Sau un mester care traieste duhovniceste, fie el vopsitor, fie mecanic etc., cauta sa lucreze la o familie buna, ca sa se simta in largul lui, pentru ca intr-o casa lumeasca isi va gasi beleaua. Un crestin bun va cauta sa bage in casa un lucrator bun, care sa fie si om credincios. Astfel, si unul si celalalt vor incerca sa caute un om duhovnicesc ca sa poata lucra impreuna cu el. Asadar, incet-incet se vor cunoaste intre ei oamenii duhovnicesti din toate meseriile si din toate ramurile.

Asadar, diavolul, cu rautatea sa, face bine fara sa vrea: desparte oile de capre. Astfel se vor desparti oile de capre si vor trai ca “o turma si un pastor“[1]. Iata, mai demult satele aveau cioban si fiecare isi dadea oile sale sau caprele ce le avea: unul cinci, altul zece, si pasteau oile impreuna cu caprele, pentru ca atunci caprele erau blande si nu le impungeau pe oi cu coarnele. Acum caprele s-au salbaticit si lovesc urat oile lui Hristos. Iar oile cauta pastor bun si turma numai de oi. Pentru ca asa cum a ajuns lumea, ea este numai pentru cei care traiesc in pacat. De aceea se vor desparti oamenii si se vor desparti oile de iezi. Cei care vor vrea sa traiasca viata duhovniceasca, incet-incet nu vor mai putea trai in lumea aceasta. Vor cauta sa afle pe cei asemenea lor, pe oamenii lui Dumnezeu, vor cauta duhovnic si se vor departa si mai mult de pacat. Si acest bine il face acum diavolul cu rautatea lui, dar fara sa vrea. Astfel vedem nu numai in orase, dar si la sate, pe unii alergand la cantece si jocuri etc., traind in nepasare, iar pe altii alergand la priveghere, la paraclise, la intruniri duhovnicesti, si acesti oameni ajung sa fie strans legati intre ei.

In anii cei grei se creeaza o fratietate foarte puternica. In razboi, doi ani, noi, soldatii, am trait in doua companii si eram legati intre noi mai mult ca fratii, deoarece am trait impreuna greutatile si primejdiile. Eram atat de uniti, incat unul pe altul ne chemam “frate”. Erau oameni lumesti, cu cugetare lumeasca, dar cu toate acestea nu voiau sa se desparta unul de altul. Nu citisera Evanghelia, nici carti duhovnicesti. Aveau o cultura lumeasca simpla, in sensul cel bun, dar aveau lucrul cel mai mare dintre toate: dragostea si fratietatea. In ultimul timp, a murit un camarad de arme de al nostru si la inmormantarea lui s-au adunat si ceilalti, din toate partile. Cu cateva zile mai inainte a venit si aici un fost militar, coleg de al meu, ca sa ma vada. Cum m-a imbratisat! Nu mai puteam iesi din bratele lui.

Acum ne luptam cu diavolul. De aceea cautati sa va infratiti mai mult. In felul acesta vom calatori impreuna cu totii pe drumul ce ni l-am ales, pe cararea anevoioasa a urcusului spre dulcea Golgota.

Inrudirea duhovniceasca

- Parinte, ieri mi-ati spus ca pe toti oamenii pe care i-ati vazut zilele acestea, i-ati simtit ca pe niste frati. In ce fel este inrudirea duhovniceasca?

- Dupa trup, suntem frati cu toti oamenii. Toti suntem frati si robi ai lui Dumnezeu, insa noi, credinciosii, suntem pe deasupra si fii dupa har ai lui Dumnezeu, rascumparati cu Sangele cel dumnezeiesc al lui Hristos. In viata duhovniceasca, dupa trup ne inrudim prin Adam, iar dupa duh prin Hristos. Cei care traiesc duhovniceste simt aceasta inrudire duhovniceasca intre ei. Gandesc la fel, urmaresc acelasi lucru, au acelasi scop. Daca ai avea, de pilda, o sora dupa trup, care sa aiba programul ei, sa traiasca lumeste etc., n-ai simti cu ea nici o inrudire duhovniceasca.

- Inrudirea duhovniceasca se destrama vreodata?

- Cand unul inceteaza sa mai traiasca duhovniceste, inceteaza de a se mai inrudi duhovniceste cu celalalt, care traieste duhovniceste. Singur se desparte, nu-l indeparteaza celalalt. Precum cineva, cu cat traieste mai dupa Dumnezeu, cu atat se apropie de Dumnezeu, tot asa cu cat se departeaza de viata in Dumnezeu, cu atat merge mai departe de El. Nu-l alunga Dumnezeu. Omul pleaca singur departe de Dumnezeu. Si precum harul dumnezeiesc este o putere care lucreaza de departe si se transmite oamenilor, tot asa si lucrarea cea vicleana a diavolului este si ea o putere care lucreaza de departe si se transmite. De pilda, doua suflete, daca sunt intr-o stare duhovniceasca buna si se gandesc unul la altul, intre ele se face o legatura duhovniceasca si unul transmite putere dumnezeiasca celuilalt. Iar doua suflete, daca traiesc in pacat si au o oarecare legatura intre ele, de departe primeste unul de la celalalt o influenta diavoleasca: se duce telegrama de la unul la altul.

- Parinte, atunci cand exista o astfel de legatura diavoleasca intre doi oameni, daca unul se schimba spre bine, este ajutat si celalalt?

- Da, nu mai are legatura, pentru ca celalalt nu ridica… receptorul. Se intrerupe legatura si nu mai are cum sa comunice. In felul acesta poate isi face probleme si, daca vrea, se poate ajuta pe sine insusi.

- Cand avem legaturi cu un om cu patimi, dar fara sa ne vatamam de patimile lui, noi ii influentam caracterul?

- Daca avem stare duhovniceasca buna, sfintenie, influentam mult, deoarece lucreaza harul lui Dumnezeu si semenul nostru se foloseste. Atunci cand il rabdam pe fratele nostru din dragoste, acela pricepe. Precum si atunci cand exista inauntrul nostru rautate, fara sa se manifeste, iarasi o pricepe. Orice are un suflet, aceea si transmite. Patima va transmite patima, mania – manie, urgia – urgie. In timp ce daca in suflet exista harisme, harisma se va transmite ca harisma.

- Adica atunci cand cineva are legaturi cu oameni virtuosi, se foloseste?

- Sigur ca se foloseste. Daca vei merge la o chilie in care se tamaiaza mereu, cand vei iesi, vei mirosi a tamaie. Daca vei merge intr-un grajd, vei lua mirosul grajdului. Daca vei merge intr-o casa lumeasca, atunci cand vei pleca vei mirosi a parfum lumesc. In timpul ocupatiei germane aveam cinci prajini de pepeni diferiti: pepeni americani ai Scolii Agricole, care erau pepeni albi, foarte mari si foarte dulci, pepeni locali de Argos etc. Daca din intamplare dovlecii erau aproape de cei buni, de cei americani, dulceata din pepene se ducea la dovleac. Si dovleacul se facea mai dulce, iar pepenele mai searbad. Tot astfel se petrece si cu polenizarea pe care o fac albinele mergand dintr-o floare in alta. Daca vei vedea pepene cu buric mare sa stii ca rasadul de pepene a fost langa un dovleac. Daca cumva pepenele de Argos va fi aproape de un pepene bun, va lua dulceata de la cel bun. Pepenele bun va pierde din dulceata, dar cel putin dulceata va merge in celalalt pepene. Daca insa dovleacul va fi aproape de un pepene bun, dovleacul se va face mai dulce si, daca-l vei pregati, va trebui dupa aceea o mana de sare. Pepenele pierde, dar nici pe dovleac nu-l foloseste. In timp ce, de este pepene, pierde desigur pepenele cel bun, dar celalalt devine pepene mai dulce. Vreau sa spun ca, daca un crestin care nu este destul de sporit merge langa un om sporit duhovniceste, poate ca cel de-al doilea se va osteni, se va pagubi putin, dar primul se va folosi. Daca insa un om lumesc, care nu crede, merge langa un om duhovnicesc, osteneala si timpul ce-l depune omul duhovnicesc se vor pierde. Cel mult, cel lumesc se va misca de cateva lucruri duhovnicesti ce i le va spune celalalt si le va filozofa lumeste, adica le va interpreta in duh lumesc si nu se va folosi. Adica va deveni un… dovleac mai dulce.

[...]

Ceea ce va ajuta foarte mult este sa intre inlauntrul vostru nelinistea cea buna: unde ne aflam, ce ne va astepta, ca sa luam masurile necesare si sa ne pregatim. Viata noastra sa fie mai calculata. Sa traim mai duhovniceste. Sa fim mai iubitori. Sa ajutam pe cei indurerati si pe saraci cu dragoste, cu durere si cu bunatate…

Trec anii si ce ani grei! Nu s-au terminat subiectele. Cazanul fierbe. Daca cineva nu este putin intarit, cum va putea oare infrunta o situatie grea? Dumnezeu nu i-a facut pe oameni nepricopsiti. Trebuie sa cultivam marimea de suflet. Intr-adevar, daca se va face o zguduitura, Doamne fereste, cati vor sta in picioare? (…) Cautati sa va imbarbatati. Strangeti-va putin. Vad ce ne asteapta si de aceea ma doare. Nu va lasati slobozi. Stiti ce trag alti crestini in alte parti? (…) Acest duh slobod care exista … este o mare lipsa de recunostinta.

Astazi vezi o lume fiarta (…) Pe crestini trebuie sa-i caracterizeze agerimea duhovniceasca si nobletea, jertfa. (…) Insa acesti ani sunt ca o oala care fierbe si suiera. E nevoie de o obisnuinta cu viata grea, de vioiciune, de barbatie (…) Sa va pregatiti de acum, ca sa puteti infrunta o greutate. Hristos ce a spus? Nu a spus: “Fiti gata”? Astazi, cand traim in niste ani atat de grei, cu atat mai mult trebuie sa fim de trei ori mai pregatiti. Nu este numai moartea napraznica cea pe care va trebui sa o infruntam, ci sunt si alte primejdii. Sa alungam asadar aranjarea noastra. Sa lucreze marimea de suflet. Sa existe duh de jertfa. Acum vad ceva care este aproape sa se intample, dar se amana mereu. Numai amanari mici. Cine le face? Oare Dumnezeu imbranceste? Hai, inca o luna, doua… Situatia asa merge. Dar deoarece nu stim ce ne asteapta, pe cat puteti, sa cultivati dragostea. Acesta este lucrul cel mai important decat toate: sa aveti intre voi dragoste adevarata, frateasca, nu mincinoasa. (…)

(in: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, 2003)

Vezi mai mult la:

• Cuviosul Paisie despre folosul ce se dobandeste dintr-o prietenie duhovniceasca si despre vatamarea mediilor si tovarasiilor lumesti
• Cuviosul Paisie Aghioritul: “LUMEA ARDE. PRICEPETI ASTA?”

Legaturi:

• E STARE DE ALARMA. ESTE TREBUINTA DE MULTA RUGACIUNE CU DURERE
• “CEI MAI MULTI SIMT O MARE PARASIRE SI NEPASARE DIN TOATE PARTILE”
• E VREMEA DE A STRANGE RANDURILE
• UNDE ESTE “A PLANGE CU CEI CE PLANG”? (I). Despre inselarea motivelor fals-duhovnicesti ale “ne-tulburarii” pentru a justifica nepasarea si pasivitatea
• “Toţi ne gîndim numai la noi înşine. De aceea ne înecăm cu toţii”
• NEVOIA DE OM, NEVOIA DE BISERICA VIE
• Sfintii 40 de Mucenici din Sevastia: FORTA COMUNIUNII MARTURISITOARE
• Taina prieteniei sau ZIDUL INTARIT AL UNIMII IN HRISTOS versus “taina dezbinarii”
  
• SATANA II VANEAZA PE CEI IZOLATI
• TAINA UNITATII. Cum traim, fara sa stim – pietist sau ideologic – in afara Ortodoxiei, in numele “UNITATII” DE JOS SI A “IUBIRII” CELEI VECHI (I)
• CREDINTA SAU “SENTIMENT RELIGIOS”? Unitate de Sus sau Unitate de jos? (II)
• Moravuri ecleziale: EGOISMUL “DREPTMARITOR” SI RAVNA DIN MANDRIE
• Parintele Arsenie Muscalu: VIATA IN BISERICA
• Cuviosul Sofronie: MANTUIREA NOASTRA STA IN UNIREA NOASTRA
• PARINTELE CALCIU DESPRE SINGURATATE SI UNIREA INTRU BISERICA

• Pilda prietenilor slabanogului: SA NE RUGAM NEINCETAT, CU INDRAZNEALA SI STARUINTA. SA NE RUGAM SI PENTRU CEI CARE NU SE ROAGA!
• Predica PS Sebastian al Slatinei la vindecarea slabanogului din Capernaum. II PURTAM PE CEILALTI IN SUFLETELE NOASTRE? NE PASA DE SUFLETELE LOR?

Din volumul Cuviosul Paisie Aghioritul. Marturii ale inchinatorilor:

SUBIECTE PRIVIND NEAMUL

Martis Nicolae, fost ministru, Atena

Prima mea informaţie despre Stareţul Paisie mi-a venit intr-o duminică, la Biserica Sfânta Ecaterina a Metocului Sfintei Mănăstiri Sinai din Atena, După terminarea Sfintei Liturghii, mă aştepta afară Emanuil Emanuilidis, judecător la Curtea Supremă şi preşedinte pe atunci al Asociaţiei de judecători şi procurori „Prietenii Sfântului Munte”, care m-a îmbrăţişat şi mi-au transmis binecuvântarea Stareţului Paisie şi îndemnul lui de a nu mă teme de nimic şi de nimeni, deoarece lupta mea pentru Macedonia este binecuvântata. Apoi mi-a spus că în recenta întâlnire cu Stareţul, când i-a mărturisit ca membrii Asociaţiei adună bani şi cumpără Vechiul şl Noul Testament şi le împart de binecuvântare, Părintele Paisie i-a spus:

„Lucrarea pe care o faceţi este plăcută lui Dumnezeu, dar totodată să cumpăraţi şi să daţi in dar şi cartea lui Martis pentru a fi salvată Macedonia, fiindcă altfel se va pricinui o rană adâncă în trupul Ortodoxiei.”

Poziţia aceasta faţă de rolul cărţii mele cu titlul „Falsificarea Istoriei Macedoniei”, manifestată de un monah pe care nu-l cunoscusem până atunci, dar al cărui nume inspira respectul tuturor, m-a mişcat sufleteşte şi de atunci o consider ca cel mai mare sprijin moral în lupta mea pentru Macedonia. Într-o altă întâlnire a mea cu domnul Emanuilidis acesta mi-a transmis dorinţa Stareţului de a-l vizita în Sfântul Munte.

“Spune-i prietenului tău (adică mie), a spus Stareţul d-lui Emanuilidis, că vreau să-l văd”.

Cu toate că am făcut două calatorii în Tesalonic nu am reuşit să merg in Sfântul Munte. În octombrie 1992, soţia mea a insistat să nu mai amân vizita şi astfel, spre sfârşitul lui octombrie, am ajuns la Uranopolis. De acolo, cu vaporul, am ajuns la Dafni, unde mă aştepta guvenatorul Sfântului Munte. Apoi, de la Careia am coborât spre Coliba Stareţului, unde pentru prima dată m-am învrednicit să văd chipul său ascetic, care răspândea pace, bunătate şi dragoste. De atunci, de multe ori i-am mulţumit soţiei mele pentru insistenţa ei de a merge în Sfântul Munte in 1992, deoarece, dacă aş fi amânat vizita pentru anul următor, nu ştiu dacă as mai fi avut binecuvântarea sa-l întâlnesc pe Stareţ din pricina agravării sănătăţii sale.

M-a ţinut lângă el o oră şi patruzeci de minute şi desigur, discuţia noastră a fost despre Macedonia şi despre pretenţiile turcilor din Tracia.

Când m-am ridicat să plec, i-am spus:

- Părinte Paisie, pentru mine ziua de astăzi a fost foarte importantă. Iţi mulţumesc pentru binecuvântări şi pentru puterea ce mi-ai dat-o.

- Dacă pentru tine a fost o zi mare, vizita ta pentru mine mine a fost Pastile. Dar aşteaptă puţin ca să-ţi aduc o iconiţă.

Şi, îndreptandu-se spre chilia sa înainte de a deschide uşa, mi-a spus râzând:

– Asculta! În luna martie a fost Buna-Vestire a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. In luna martie a avut loc Revoluţia de la 1821. Prin urmare, nu este întâmplător că Martis se luptă pentru Macedonia. Ostenelile tale nu se vor pierde, ci se vor afla oameni cinstiţi, care vor valorifica lupta ta şi vor face dreptate.

După ce Stareţul a intrat in chilie şi a închis uşa guvernatorul, mi-a repetat în şoapta ceea ce îmi spusese pe drum, adică să-i cer un baston ca să-l folosesc la întoarcere spre Careia. Dar când s-a deschis uşa, am rămas amândoi uimiţi. Stareţul aducea, pe lângă icoana ce o făgăduise, şi bastonul său pe care mi l-a dăruit şi pe care, de atunci, îl am în casă ca pe o amintire de la el. Faptul acesta de a-mi cunoaşte gândul m-a cutremurat şi, de aceea, voi povesti două întâmplări referitoare la aceasta.

Domnul Emanuilidis mi-a spus că a vizitat cândva pe Stareţ împreuna cu un judecător de la curtea de apel. Acesta, fiind încă departe de Coliba Stareţului i-a spus domnului Emanuilidis:

- Domnule Preşedinte, este cu putinţă, oare, ca monahul Paisie să aibă aceste intuiţii si aptitudini?

De îndată ce am ajuns şi am deschis poarta. Stareţul l-a văzut şl s-a adresat judecătorului:

- Cele pe care le-ai spus preşedintelui pe drum sunt puţine. Eu sunt mult mai rău.

Atunci judecătorul s-a pierdut şi a îngenunchiat înaintea Stareţului.

A doua zi, când am plecat din Sfântul Munte, pe vapor, printre alţii, era şi un grup de tineri care vorbeau despre Părintele Paisie. Acolo am auzit următoarea discuţie:

„Un conferenţiar de la Universitatea din Tesalonic şi un avocat au mers la Coliba Părintelui Paisie. Înainte de a ajunge insă, avocatul spus conferenţiarului: «Eu am să-l încurc: pe Stareţ. Îi voi spune că sunt medic.>> De îndată ce Stareţul a deschis uşa Colibei sale s-a adresat imediat Judecătorului şi i-a spus: „Avocatule, minciunile tale să le spui la judecătorie. Eu nu primesc aici oameni care spun minciuni. Şi l-a alungat”.

Pe Stareţ l-am întâlnit apoi la Sihăstria „Sfântul Ioan Evanghelistul” de la Suroti. Ieşise cu câteva zile mai înainte din spital. Stareţa, datorita situaţiei în care se afla, nu era sigura daca Stareţul ar putea să mă primească. Dar de îndată ce a auzit numele meu, a cerut să merg la el. Mă însoţea varul meu Gheorghe Martis. Mă temeam că-l voi găsi intr-o stare jalnică, dar nici măcar faţa sa nu devenise palidă, iar prezenţa mea l-a înviorat. După ce am discutat, am plecat mulţumit sufleteşte. Peste puţin timp, Stareţul a adormit. De atunci, de două ori am mers, împreună cu soţia mea, la mormântul Stareţului, unde am îngenuncheat şi ne-am rugat.

În cuvântările pe care le-am ţinut de atunci încoace, în cartea „Macedonia” şi in textele pe care le-am scris, am avut şi am in vedere întotdeauna spusele Stareţului:

„Ostenelile tale nu se vor pierde, ci se vor afla oameni cinstiţi, care vor valorifica lucrarea ta privind adevărul despre Macedonia”.

***

Haralambidis Haralambie, medic, Kavala

Un grup de închinători din asociaţia „Prietenii Sfântului Munte” din Kavala, printre care eram şi eu, l-a vizitat pe Stareţul Paisie la Coliba sa cu puţin înainte de adormirea sa. Ajungând la poartă, Stareţul, care întindea la uscat flanele, ne-a văzut şi ne-a întrebat :

- Ce doriţi, măi voinicilor?

-Am venit să luăm binecuvântarea Sfinţiei Voastre.

Apoi i-am spus de unde suntem şi că venim adeseori în Sfântul Munte. După aceea, l-am întrebat:

- Să-i ajutăm pe sârbi, care se află într-o situatie grea?

- Cum să-i ajutăm?

- Să le trimitem ajutor material.

- Dacă vreţi, trimiteţi-le câteva conserve, dar să nu vă încredeţi in ei, căci voiesc să ne ia Macedonia. Cu vreo zece ani in urmă nişte episcopi de-ai lor au venit aici şi mi-au făcut aluzii, spunându-mi că Macedonia este a lor şi că trebuie să o ia. Eu i-am privit cu asprime şi le-am spus că ceea ce gândesc ei este nedrept. Acolo (in Bosnia) acţionează acum legile duhovniceşti.

- Gheronda, i-am spus în continuare, ţara noastră este înconjurată de vrăjmaşi şi cei mari (americanii, europenii) îi ajută mai ales pe turci.

- Turcii îşi au coliva pregătită. Va veni peste ei o mare nenorocire. Va fi o ciocnire în Marea Egee. Noi însă nu vom suferi mare rău. Cei mari se vor ingriji…Constantinopolul va trebui să fie din nou în stăpânirea grecilor. Ne va ajuta Dumnezeu, deoarece suntem ortodocşi.

-  Gheronda, ce fel de ortodocşi suntem? Ştiţi ce viaţă păcătoasă duc grecii? Zi şi noapte se distrează si se tăvălesc în păcat. Cum ne va ajuta Dumnezeu să luăm Constantinopolul?

- Există aluat şi el ţine Biserica şi Grecia, a spus Stareţul. Pentru acest aluat Dumnezeu va face ceea ce va face.

- Gheronda, dar oare noi vom vedea lucrurile acestea?

Atunci Stareţul, privind spre Mănăstirea Kutlumuş, de unde cobora un grup mare de închinători, ne-a spus:

- Hai, drum bun! Prea multe v-am spus astăzi.

Şl astfel ne-am luat rămas bun de la Stareţ, plini de bucurie şi de uimire pentru înţelepciunea şi bunătatea sa.

***

Karafeizis Vasile, comandant de brigadă în rezervă, Didimotiho-Evros

Pe 10 ianuarie 1992, am mers la Colilba Stareţului Paisie şi am avut o discuţie cu el.

- Gheronda, cum vedeţi dezmembrarea Iugoslaviei? L-am întrebat.

- Să nu vă fie frică! Pentru Grecia nu va fi nici o primejdie.

- Ce se întâmplă cu „arcul musulman”?

- Nici de aici nu va ieşi nici o primejdie.

Dar, fiindcă nu am înţeles cuvintele lui şi m-am pus pe gânduri, Stareţul mi-a explicat in continuare că diavolul urmăreşte distrugerea omului, insă Dumnezeu nu îngăduie să se facă aceasta. Dar ce face El? Îngăduie diavolului să facă rău până la un punct, dar numai atunci când din acest rău va ieşi un bine. Apoi a spus că ceea ce a păţit Irakul, va păţi şi Turcia de la o putere aliată şi mai ales de la americani. Îşi va pierde chiar şi prietenii cei mai buni, pe germani.

De asemenea, a spus că in Italia va apărea un nou Musolini, in Germania un nou Hitler, iar Comunitatea Europeană se va dizolva. Comunitatea Europeana, a spus Stareţul, nu are nici o legătură cu America. Statele Unite seamănă cu un război de ţesut care asimileaza peticele, în timp ce în Comunitatea Europeană există interese contrare şi împletite.

- Gheronda, aţi mers vreodată in Turcia?

- Da, am mers. Tatăl meu s-a luptat împotriva teţilor.

- Oare, vom mai merge vreodată acolo?

După această întrebare, Stareţul s-a dus repede în chilia sa şi a adus un carneţel, scris in farasiotă sau turcă, cu proorociile Sfântului Arsenie Capadocianul din 1901 până in 1924. Carneţelul cuprindea evenimentele care se petrecuseră in acea perioadă, precum şi proorocii despre cele ce au să se petreacă. Şi Stareţul mi-a arătat ce e scris despre 1922:

„Anul acesta, patria noastră se va pierde şi vom fi izgoniţi, dar vom merge din nou acolo”.

***

Papatzimos Atanasie, Stavros – Tesalonic

În vara anului 1992 l-am întâlnit pe Stareţul Paisie:

- Gheronda, ce influenţă va avea Comunitatea Europeană asupra Greciei?

- Ascultă! În America au mers oameni din diferite locuri. Fiecare a adus cu el peticul său şi astfel s-a făcut acolo un covor din petice. În Comunitatea Europeana însă, ţările care intră sunt covoare gata ţesute. Iar aceste covoare, oricât ai încerca să le uneşti, niciodată nu se vor putea potrivi. Aşadar, nu te teme urmările nefaste venite din partea Comunltaţii Europene. Ţările Europei niciodată nu se vor putea uni deplin încât să ne poată vătăma.

***

Iconomu Alexandru, general de aviaţie in rezervă, Atena

În martie 1994 l-am întâlnit pe Stareţul Paisie la Mănăstirea Suroti. M-am emoţionat atunci când m-a prins de mână şi când, în ciuda stării lui critice mi-a spus următoarele:

- Tu nu trebuie să te mâhneşti şi să te temi de Turcia, căci ea se va destrăma. O vor destrăma chiar aliaţii ei, în Bosnia se va forma un stat musulman (în acea vreme nu exista acest stat). Dar acest fapt se va întoarce împotriva lor, a musulmanilor, deoarece în acest fel se va crea mai tarziu şi statul Kurd în inima ei (a Turciei).

Şi, fiindcă Stareţul m-a văzut că am căzut pe gânduri, mi-a spus:

- Aşa cum ştii, eu nu citesc ziare. Aceste lucruri le aflu din altă parte…

În timpul discuţiei noastre, monahia care stătea la uşa camerei Stareţului a intrat de doua ori înăuntru ca să-mi aducă aminte că nu trebuie să-l obosesc. De două ori am încercat să mă ridic şi să plec. Dar Stareţul a continuat să mă ţină de mâna. Apoi a scos din traista pe care o avea lângă pat o iconiţă sculptată şi mi-a spus:

- Sa o ai cu tine oriunde vei merge!

Acea întâlnire a fost pentru mine hotărâtoare pentru restul vieţii mele.

***

Ţanopulos Sterghios

În vara anului 1991 l-am zărit pe Stareţul Paisie şi l-am întrebat despre minoritatea musulmană din Tracia. Iar el mi-a răspuns:

- Să nu te temi de nimic! Turcii au coliva pregătită.

- Ce vreţi sa spuneţi?

- La noi in Capadocia, despre cel care era aproape moarte, spuneam că are coliva pregătită.

***

Pursanidis Eftimie

Odată, mă aflam in curtea Colibei Stareţului Paisie împreună cu alţi închinători.

Un preot l-a întrebat pe Stareţ despre evenimentele din Iugoslavia.

El a răspuns că se va vărsa mult sânge, dar Grecia nu va păţi nimic, pentru că o păzeşte Maica Domnului.

***

Mihail

Sunt serdar in Sfântul Munte. În iarna anului 1992 mă aflam la Coliba Stareţului Paisie împreună cu un ofiţer al Aviaţiei de Război. La un moment dat, l-am auzit pe Stareţ spunând:

- Eu nu o să mai fiu ca să mă bucur văzându-te înaintând cu armata greceasca spre Constantinopol.

***

Peloriadis Gheorghe

Părintele Paisie a slujit în armată patru ani şi jumătate in condiţii foarte grele: război civil, ierni grele, foamete. Se rugase lui Dumnezeu ca să-l ajute să nu omoare nici un om. Încă de la începutul serviciului militar l-au rânduit telegrafist. Pentru a putea fi rânduit cineva la această specialitate, trebuia să aibă o „pilă” puternică. La Tripoli, ceilalţi soldaţi îl întrebau:

- Pe cine ai la Statul Major de ai ajuns telegrafist?

- Pe Dumnezeu, le răspundea el.

Comandantul îl iubea mult. Odată, într-o iarnă a fost trimis în permisie în Patra, dar el nu a rămas decât câteva zile şi s-a întors repede la unitate. Iar aceasta a făcut-o din dragoste pentru celălalt transmisionist, căci nu voia să stea singur în zăpadă.

Stareţul Paisie trăia intens problemele naţionale. Desigur, iubea mai mult patria cereasca, căci Sfânta Scriptură spune, „petrecerea noastră este în ceruri” dar iubea şi patria pământeasca, Grecia, care, prin civilizaţia ei, prin limba ei şi prin sfinţii ei, a slujit Biserica Ortodoxa şi a ajutat la păstrarea credinţei ortodoxe şi la propovăduirea lui Hristos. Stareţul de multe ori se referea la diferite evenimente din istoria Greciei, pe care le comenta. Referitor la căderea Imperiului Bizantin, spunea:

„Oare, a vrut Dumnezeu să cadă Bizanţul? Nu. Dar atunci mergeau si luau anafura din biserica cu sabia la brâu. Dacă strămoşii noştri nu l-ar fi mâniat pe Dumnezeu, El nu ar fi ajuns să folosească pedeapsa pedagogică”.

Stareţul nu era de acord cu legea aprobată de guvern, potrivit căreia li se îngăduie martorilor lui Iehova să facă serviciul militar fără să folosească arma. Spunea că această lege îi face pe mulţi să se declare martori ai lui Iehova ca să evite, în felul acesta, folosirea armei şi, dacă este posibil, întreg stagiul militar.

Atunci când uneori se discuta despre proorocia Sfântului Cosma Etolianul, care spune că turcii vor ajunge până la localitatea Hexamilia (lb. greacă = şase mile), că va fi război intre Grecia şi Turcia etc., Stareţul Paisie preciza:

- Lumea nu are minte. Şi aşa oamenii sunt astăzi ca nişte legume fierte dacă vor şi auzi despre război, vor muri pe drumuri. In felul acesta insa, se face cale liberă turcilor. Să avem răbdare. In Grecia există cinci localităţi cu acest nume. Hexamilia, despre care vorbeşte Sfântul Cosma Etolianul, nu este localitatea de lângă Corint, de care spune lumea, ci este vorba despre prelungirea cu şase mile a teritoriilor maritime greceşti din Marea Egee. Dacă se va face această prelungire, Turcia va considera aceasta provocare şi pricină de război.

Cu aceste cuvinte, Stareţul Paisie alunga din inimile închinătorilor teama care provenea din tâlcuirea greşita a proorociei Sfântului Cosma, cum că turcii vor ajunge pană la Hexamilia de lângă Corint. La Farasa, Sfantul Arsenie a păzit satul de sălbaticii teţi. Tot astfel şt Sfântul Stareţ, cu rugăciunile şi cuvintele sale, îi însufleţea pe creştini, astfel încât să poată înfrunta lucrurile cu curaj, cu bărbăţie şi cu credinţa in Dumnezeu.

Aş vrea să mă refer şi la legătura Stareţului Paisie cu Stareţul Porfirie. Atunci când se întâmpla să vorbească unul despre celălalt cu o a treia persoana, se exprimau în cele mai frumoase cuvinte, pline de dragoste frăţească. Ne vin in memorie pilde din Pateric şi din alte cărţi asemănătoare, in care diferiţi asceţi purtători de Dumnezeu se lăudau unul pe altul şi trimiteau închinătorii care veneau la ei pentru sfat şi ajutor unul la celălalt. Părintele Porfirie spunea despre Stareţul Paisie:

„Acesta este sfânt”.

Altă dată, când cineva a cerut sfatul Părintelui Porfirie într-o problemă serioasă, el a spus:

„În acest caz, Părintele Paisie din Sfântul Munte sfătuia să facem aceasta”

Odată un fiu duhovnicesc de-al Stareţului Porfirie l-a întrebat pe acesta daca îi dă binecuvântare să-i scrie Părintelui Paisie ca să-i ceară să-l ajute cu rugăciunea.

„Să-i scrii, i-a răspuns Stareţul Porfirie, dar să nu-l oboseşti cu multe cuvinte, ci să-i scrii doar atât: „Părinte Paisie. mă preocupă aceasta. Te rog, fă rugăciune!”

Altă dată, Părintele Porfirie a evitat să-i spună unui fiu duhovnicesc de-al său părerea sa într-o problemă serioasă. Atunci acela şi-a exprimat dorinţa de a merge in Sfântul Munte şi de a-i spune Părintelui Paisie despre această problemă a sa. Dar Părintele Porfirie i-a spus:

„De vreme ce eu nu spun nimic, nici Părintele Paisie nu iţi va spune. Mergi însă la el ca să-i ceri să se roage pentru aceasta şi Dumnezeu va arăta ceea ce este de folos”.

Când a ajuns la Părintele Paisie, acesta i-a spus:

„Ce spune despre aceasta Părintele Porfirie? Eu voi face rugăciune, dar tu vei face ceea ce-ţi va spune Stareţul Porfirie”.

Părintele Paisie, la rândul său, celor care ştia că sunt fii duhovniceşti ai Părintelui Porfirie, le spunea:

„De ce veniţi la mine, de vreme ce îl aveţi pe Părintele Porfirie? Deşi acum este bolnav, voi să mergeţi la el până când se va însănătoşi şi vă va vorbi. Transmiteţi închinăciune Părintelui Porfirie din partea mea!”

O persoană care s-a învrednicit să-i cunoască pe ambii stareţi, l-a întrebat odată pe Părintele Paisie în curtea chiliei sale, după adormirea Părintelui Porfirie:

- Gheronda, Părintele Porfirie a mers la Cer?

- Dacă Stareţul Porfirie nu a mers la Cer, atunci cine a mers?

***

Vasilidis Stavros, fost comandant al secţiei de poliţie din Sfântul Munte, teolog

Pe Stareţul Paisie l-am cunoscut in 1991 anul când Dumnezeu m-a învrednicit să devin comandantul Secţiei de poliţie din Sfântul Munte Athos.

In luna noiembrie a anului 1991 am coborât de la Careia împreună cu un coleg de al meu la Panaguda. Lângă poarta de la intrare se afla o cutie cu dulciuri, iar deasupra ei o tăbliţă pe care scria: „Este binecuvântare ca să mâncaţi”. Alaturi se afla o cişmea şi câteva căni, pentru ca închinătorii să poată bea apă. Pe Stareţ l-am găsit săpând in grădina. Când l-am văzut, m-am mirat şi mă întrebam în sinea mea cum de găsea timp pentru toate. Adică, să primească lume, să-şi împlinească îndatoririle sale monahale să se roage pentru întreaga lume şi să sape şi grădina…

Când ne-a văzut, ne-a deschis poarta, dar înainte de a ne spune ceva, i-am spus că şi eu eram capadocian de origine. Când a auzit aceasta, faţa lui s-a luminat de bucurie şi m-a privit drept in ochi, căci de obicei, atunci când vorbea cu cineva, privea in jos. Încerca să-şi exprime bucuria pentru un compatriot de-al său care era şi comandant al Secţiei de Poliţie din Sfântul Munte. Îndată ne-a dus în chilia sa. Acolo, Stareţul ne-a servit cu cafea, iar apoi a început să ne vorbească despre Capadocia şi despre credinţa neclintită în Dumnezeu a oamenilor de acolo. El ne apunea că mai demult Capadocia era bastionul Ortodoxiei. Dintr-insa au ieşit mulţi sfinţi. Unul dintre este şi cel care a trăit în zilele noastre, Sfântul Arsenie Capadocianul. După puţin ne-am luat rămas bun şi am plecat.

Odată, au venit in Sfântul Munte trei oameni de vază din străinătate, care auziseră că exista aici un mare ascet cu numele Paisie şi că s-ar putea folosi daca l-ar vizita. Fireşte că pe aceştia îi însoţeam şi eu. Unul dintre ei l-a întrebat pe Stareţ care este părerea lui despre Comunitatea Europeană. Atunci el le-a răspuns:

„A, mă întrebaţi despre Europa? Mă întrebaţi despre Comunitatea Europeana? Sângele este încă foarte cald…”.

La auzul acestor cuvinte toţi au rămas uimiţi căci nu înţelegeam ce voia să spună. După câtva timp, când am mers din nou la Stareţ l-am întrebat:

- Gheronda, ce înseamnă „sângele este încă prea cald”?

- Este foarte simplu. Este oare cu putinţă să existe colaborare între englezi, francezi, germani, austrieci şi italieni atunci când încă mai există oameni care şi-au pierdut părinţii, rudele lor în al doilea război mondial? Este cu putinţă ca aceşti oameni să se unească şi să spună celuilalt „camarade” şi să creadă aceasta? Este cu putinţă să nu iasă la iveală naţionalismul, fie al francezilor, fie al germanilor, fie al englezilor? Aşa că vom avea aceleaşi probleme pe care le-am avut in al doilea război mondial. Este cu putinţă să nu vedem limpede lucrurile care se petrec şi să credem că, de dragul economiei, aceste state vor uita scopurile pe care le-au avut în urmă cu patruzeci – cinzeci de ani? ani? Putem crede, oare, că se vor schimba deodată şi se vor linişti? Încă este foarte cald sângele celui de-al doilea război mondial.

Altă dată, m-am aflat la Coliba Panaguda tot cu nişte personalităţi, de data aceasta greceşti. Stareţul ne-a spus:

„Turcia se va dezmembra. Aceaslă dezmembrare, nouă, grecilor, ne va fi de folos. Atunci ţinuturile noastre vor fi eliberate. La fel şi Constantinopolul, va fi eliberat şi va redeveni oraş grecesc. Biserica Sfânta Sofia se va deschide şi se va sluji din nou in ea”.

Stareţul nu a vrut niciodată să exploateze pe om in durerea sa, adică să primească bani. Cât despre daruri, pe care mulţi închinători încercau să i le lase, el nu primea niciodată absolut nimic. Dacă vreodată se intâmpla să primească ceva de mâncare, o împărţea la închinătorii aflaţi acolo sau îi spunea acelui om ce o aducea să o lase la poarta Colibei ca să o ia ceilalţi închinători.

Odata, am mers la Panaguda împreună cu câţiva închinători. Pe atunci Iugoslavia se afla în război.

- Gheronda, l-au întrebat unii, cum vedeţi lucrurile? Va ajunge războiul până aici? Vom avea probleme? Să plecăm în altă parte? Vom avea război cu Macedonia?

Iar Stareţul, care auzise de multe ori aceeaşi întrebare, a răspuns:

- Nu puteţi să înţelegeţi că nu este cu putinţă să avem război atunci când există război într-un stat vecin?

- Pentru care motiv?

- Să vă explic. Atunci când in casa vecină familia are doi copii care se ceartă între ei, fie cu tatăl, fie cu mama tor, pot oare aceştia să vă deranjeze? Mai întâi vor termina cearta dintre ei şi apoi vor merge la vecin ca să se certe cu el. Ei,până atunci mai este timp. Dai harul lui Dumnezeu nu ne va lăsa să pătimim ceva rău.

Stareţul era întotdeauna foarte realist, iar cele care le spunea nu arătau habotnicie. Era un om care vorbea simplu şi „se adapta” la cel pe care îl avea în faţa sa. De pildă, a spus odată cuiva:

„Bine, acum m-ai văzut, am vorbit împreună, dar problema este a ta. Tu trebuie să o rezolvi, cu ajutorul harului lui Dumnezeu şi cu ajutorul duhovnicului tău”.

***

Lamaris Dimitrie, Pafos, Cipru

În noiembrie 1992 l-am întâlnit pe Stareţ pentru prima şi ultima oară. După ce a discutat puţin cu prietenul meu, Părintele Paisie l-a luat de mână, s-a aşezat lângă uşa Colibei şi, intorcându-se către mine, imi spuse:

„Vino, Dimitrie, ca să discutăm!”

Când i-am spus că după şapte ani de căsătorie încă nu dobândisem nici un copil, el m-a lovit pe spate şi mi-a spus zâmbind:

„Arhanghelul Mihail a ascultat cererea ta şi a soţiei tale şi îţi va aduce darul. A căutat, fiul meu, spre durerea şi necazul tău. Dar să iei aminte că ai făgăduit să pui copilului numele lui. Va fi copilul tău, chiar dacă nu va fi din sămânţa ta. Arhanghelul vrea numele, iar tu copilul. Ţi-l va aduce, fiul meu, ţi-l va aduce”.

Întorcându-mă în Cipru, am spus asta soţiei mele. Când a auzit cuvintele Stareţului, ea a zâmbit ,deoarece discutaserăm mai înainte si despre posibilitatea înfierii unui copil.

Nu după mult timp, preotul parohiei noastre şi al catedralei mitropolitane din Pafos a înfiat o fetiţă foarte frumoasa şi deşteaptă. Când am aflat, am alergat îndată să-l întâlnesc şi, făra să mă gândesc la cuvintele Părintelui Paisie, i-am spus că vreau şi eu să înfiez un copil. L-am intrebat deci dacă vreo rudă de-a sa din Grecia ar fi putuţ să ne ajute şi pe noi. Atunci el a zâmbit şi, lovindu-mă pe spate, mi-a spus:

„Are grijă Dumnezeu…”

După câteva zile, a venit la noi acasă strigând: Dimitrie, Dimitrie, unde este Maria (soţia mea)? Vreau să vă vorbesc. Am găsit un copil pentru înfiere. M-au înştiinţat de la Mitropolie. Era pentru mine, dar eu am deja o fată, Vreţi să-l înfiaţi? Mitropolitul cunoaşte acea familie şi s-a gândit la voi. Auzind toate acestea, eu şi cu soţia mea am rămas fără glas. Atunci privirea mi-a căzut pe icoana Arhanghelului Mihail şi, fără să-mi dau seama am şoptit: Îţi mulţumesc!

La o săptămână de la naşterea copilului l-am adus la noi acasă şi pe 7 noiembrie, in ajunul praznicului Sfântului Arhanghel Mihail, l-am botezat, punându-i numele Mihail. Bucuria pe care am simţit-o, atât eu, cât şi soţia mea, nu se poate descrie. Atunci mi-am adus aminte de cuvintele Părintelui Paisie. Pentru aceasta, îi mulţumesc atât lui cât şi Sfantului Arhanghel Mihail, pentru care am simţit o deosebita evlavie. Băiatul meu, Mihail, are acum unsprezece ani şi este foarte vioi şi deştept. Întorcându-mă acum la discuţia avută cu Stareţul Paisie, îmi amintesc că m-a întrebat despre Cipru. Apoi m-a liniştit, spunându-mi:

„Va veni timpul când Ciprul se va elibera. Va trece prin nişte greutăţi, dar în cele din urmă va fi iarăşi stat ortodox”.

Când l-am întrebat despre nenumăratele provocări venite din partea turcilor, Stareţul m-a prins de umeri şi mi-a spus

„Nu te nelinişti, fiul meu, eu voi pleca în curând, căci toţi suntem trecători, dar voi privi de sus Turcia se va împârţi în trei-patru părţi. Deja a început numărătoarea inversă. Noi ne vom lua ţinuturile noastre, armenii pe ale lor, iar kurzii pe cele ale lor. Acestea se vor petrece nu acum, dar în curând, când va trece această generaţie care guvernează acum Turcia şi va veni un nou guvern la conducere. Atunci Turcia se va destrăma. Foarte curând, rugăciunile care se fac in catacombe se vor face deasupra, pe pământ. (Aici Stareţul se referea la creştinii în ascuns din Turcia). Toate acestea le vei vedea, fiul meu. Numai să existe credinţa şi nădejde în Dumnezeu. Mulţi se vor bucura. A venit timpul să se petreacă toate acestea”.

Când l-am întrebat dacă Grecia va pătimi ceva rău, ei mi-a spus că vor exista unele probleme însă neînsemnate, şi că multă lume care acum este indiferentă se va întoarce atunci la Biserica Ortodoxă.

„Să nu ne neliniştim pentru Grecia”, spunea el.

Când am plecat de la Colibă, Stareţul mi-a spus;

“Să mergi cu binecuvântarea Maicii Domnului! Şi să nu te nelinişteşti! Cipru va fi eliberat in curând, iar Turcia se va dezmembra. Numai să ai nădejde şi credinţă în Dumnezeu, Hai, fiul meu, mergi cu bine.”

***

Zurnazoglu Nicolae, ofiţer in rezervă

În iulie 1992, ca aghiotant al Diviziei 113 (Aeroportul militar din Tesalonic), am organizat un pelerinaj în Sfântul Munte cu şaptezeci de ofiţeri şi printre altele, am vizitat şi Coliba Stareţului Paisie. Acolo am început  discutăm diferite probleme naţionale. La un  moment dat l-am întrebat pe Stareţ:

-  Gheronda, cum vedeţi problema Macedoniei?

- Oricare soluţie se va da, pe termen lung va fi în folosul grecilor. De câinele care latră in spatele au­tobuzului să nu vă temeţi, căci nu muşcă.

-  Gheronda, vom lua înapoi Constantinopolul?

- Englezii şi americanii ne vor ceda Constantinopolul, nu pentru că ne iubesc, ci pentru că aceasta va fi in interesul lor.

- Când vom lua Cetatea, o vom păstra şase luni?

- Nu, fiul meu, ci pentru totdeauna.

- Vom trăi oare aceste evenimente?

- Desigur că le veţi trăi!

Atunci am inceput să mă întreb în sinea mea dacă, într-adevăr, este cu putinţă să se întâmple aceasta. Stareţul însă a priceput gândul meu şi mi-a spus:

-  Bunul Dumnezeu a luat „şurubelniţa” şi a ră­sucit puţin „şurubul” în capul lui Gorbaciov. Aţi văzut ce s-a întâmplat!

În august 1992, Stareţul m-a întrebat despre un accident aerian militar. Într-adevăr, pe data de 22 ianuarie 1987 un avion de război care avea la bord doi piloţi se prăbuşise in Marea Egee. Părintele Paisie mi-a pus această întrebare, deoarece primise în mai multe rânduri scrisori de la rudele unuia dintre piloţi, în care ei susţineau că cei doi piloţi se află prizonieri în Turcia. Şi aceasta, pentru că avionul se prăbuşise lângă graniţa cu Turcia. Am cercetat, aşadar, cazul şi am aflat că cei doi piloţi erau morţi. L-am înştiinţat apoi despre aceasta pe Stareţ. După câtva timp, un ieromonah aghiorit mi-a spus că, într-o discuţie cu Stareţul Paisie, acesta i-a mărturisit că s-a rugat pentru cei doi piloţi, după care a primit înştiinţare de la  Dumnezeu că cei doi se află în loc de odihnă. După o vreme, am mers la Stareţ împreună cu un prieten de-al meu, colonel de aviaţie, şi i-am mărturisit neliniştea mea legată de cele pe care le fac guvernanţii in patria noastră. Atunci Stareţul mi-a spus:

- Nu te teme! Dumnezeu nu va îngădui să se facă rău, dar se vor petrece unele lucruri şi vor face unele făgăduinţe care nu vor putea fi explicate din punctde vedere logic. Atunci lumea se va scârbi de ei şi vor căuta să-i răstoarne. Aşa cum un balon se umfla şi deodată se sparge, tot astfel vor plesni şi aceştia. Nu pot să vă spun mai multe.

Apoi mi-a prins mâna şi m-a liniştit, spunându-mi:

-  Maica Domnului şi sfinţii noştri ne ajuta foarte mult. Care ţară are sfinţii pe care îi avem noi? Alaska?

Când Stareţul mi-a descoperit ceva din viaţa mea personală, eu m-am împotrivit. exprimându-mi o pă­rere contrară. Atunci Stareţul „a tunat şi a fulgerat”, spunându-mi:

- Acestea pe care ţi le spun nu sunt cuvintele mele nici nu le citesc prin ziare şi nici nu le aflu de la televizor. Ştii cine mi le spune!

Îndată mi-am revenit şi, plin de căinţă, i-am făcut metanie, cerându-i iertare. Prin aceste cuvinte, mi-a spulberat orice îndoială şi am înţeles că cele pe care le spunea erau rezultatul descoperirii dumnezeieşti.

În luna mai a anului 1994, l-am vizitat la Mănăstirea de la Suroti şi i-am dat o scrisoare de-a mea personală. La un moment dar, mi-a spus:

- De ce zboară atât de multe avioane militare?

Atunci i-am explicat că aceasta se întâmplă pentru că echipajele de zbor fac instrucţie cu aceste avioane. Dar şi pentru că sunt chemate să-i intercepteze pe turci, care zilnic depăşesc graniţele maritime şi ne ameninţă.

- Ai să vezi ce o să păţească turcii! Mi-a spus Stareţul. Vor primi o palmă puternică de la Dumnezeu!

Şi, în timp ce îmi spunea acestea, privea undeva în cer. Cu siguranţă că trăia cele pe care mi le spunea.

***

MAVROKEFALOS ANESTIS, profesor de educatie fizica, Alexandropolis

De origine sunt din Capadocia, iar bunica mea este chiar din Farasa, satul in care s-a nascut Parintele Paisie. Cealalta bunica a mea este din Cezareea. Avem asadar radacini comune cu Staretul Paisie. Fiindca oamenii din acele parti sufera mult, mai ales acum cand se afla sub ocupatia turceasca, il intrebam mereu pe Staret ce se va intampla cu Turcia si cu elenismul. Odata, am mers la Staret impreuna cu un prieten de-al meu. Cand am ajuns acolo, l-am intrebat:

- Gheronda, suntem din Alexandropolis. Oare ne va prinde si pe noi furtuna?

- Asculta! Turcii nu vor intra in Alexandropolis. Vor face Greciei numai o provocare, depasind granitele maritime. Noi insa vom suferi de foame. Aceasta furtuna va dura cateva luni de zile.

- Gheronda, cum imi voi da seama ca razboiul se apropie?

- Cand vei auzi la televizor de mutarea granitelor maritime, atunci va veni si razboiul.

- Si care state vor participa la acest razboi?

- Asculta, dupa provocarea turcilor, rusii vor cobori in stramtori, dar nu ca sa ne ajute pe noi. Ei vor avea alte interese. Insa, fara sa vrea, ne vor ajuta pe noi. Atunci turcii, ca se apere stramtorile, care au importanta strategica, vor concentra acolo si alte forte. Pentru aceasta vor retrage trupele din teritoriile ocupate. Atunci celelalte tari ale Europei, Anglia, Franta, Italia si inca cinci-sase state ale Uniunii Europene vor vedea ca Rusia va ocupa teritorii si isi vor spune: “Nu mergem si noi acolo ca sa luam niste teritorii?” Toti insa vor dori “partea leului”. Si astfel vor intra si europenii in razboi.

- Noi ce vom face? Armata greceasca va lua parte la acest razboi?

- Nu. Guvernul va hotari sa nu trimita armata. Trupele grecesti vor pazi doar granitele. Faptul ca ele nu vor lua parte la acest razboi va fi pentru noi o mare binecuvantare a lui Dumnezeu. Caci cei care vor participa la razboi se vor pierde... Atunci, fiindca grecii se vor infricosa, multi se vor intoarce la Biserica, la Dumnezeu si se vor pocai. Si, pentru ca va exista pocainta, grecii nu vor pati nimic rau. Dumnezeu se va milostivi de Grecia, deoarece lumea se va intoarce catre Biserica, catre monahism si vor incepe sa se roage. Multi turci se vor boteza crestini. Atunci imparatul Constantin va mijloci ca orasul Constantinopol sa fie dat grecilor. Acest imparat este evlavios, este bun.

-  Gheronda, ne vor da Cetatea Constantinopolului noua?

- Ne-o vor da nu pentru ca vor voi, ci pentru ca aceasta solutie va servi intereselor lor. Dar acestea pe care ti le spun acum sa nu le spui nimanui, caci te vor cerde nebun. Pentru ca acum inca nu a venit timpul pentru acestea.

Aceasta discutie cu Staretul a avut loc în 1991, când înca slujeam în armatã..

Altã datã, Staretul mi-a spus: Guvernarea cetãtii de cãtre greci va fi atât militarã cât si politicã.

Am cunoscut trei ofiteri care merseserã la Staret. Unul dintre ei mi-a spus:

“Staretul Paisie mi-a spus cã voi fi conducãtorul unitatii militare din Constantinopol”.

Celorlalti doi însã nu le-a spus nimic.

Odatã un grup de închinãtori a mers la Staret. Unul dintre ei studia arhitectura la Politehnica din Xanthi. La un moment dat, Staretul s-a întors cãtre el si i-a spus, desi îl vedea pentru prima oarã.

“Tu, ca arhitect, vei participa la construirea Cetatii, deoarece Constantinopolul va fi construit din nou”.

Aceasta a spus-o arãtându-l cu degetul în fata tuturor. Apoi s-a întors cãtre mine si mi-a spus:

“Si tu Anestis, vei merge în cetate. Amândoi veti merge – si a aratat catre mine si prietenul meu – dar cu alt scop”.

Însa nu mi-a aratat scopul. Dupã aceasta, mi-a venit dorinta de a învãta limba turcã. Altã datã, când am mers la Panaguda, s-a întâmplat sã fie acolo un fost musulman din Tracia. L-am luat de-o parte si l-am întrebat:

- Tu cum de ai venit la Staret?

- Pãrintele Paisie a sãvârsit o minune foarte mare cu noi si s-a îngrijit sã ne botezãm.

Într-o altã vizitã la coliba Staretului, l-am gãsit iar acolo pe musulman, care se numea Stravos. Atunci Staretul ne-a descoperit din nou cele ce se vor petrece cu Constantinopolul. Când Pãrintele Paisie ne-a spus cã Grecia va suferi de foame, domnul Stravos l-a întrebat:

- Gheronda, sã pãstrez un sac de fãinã ca sã pot trece acea perioadã grea si sã nu flãmânzeascã copii?

- Nu. Sã nu pãstrezi, deoarece vecinul tãu va avea fãinã si iti va da si tie.

Si astfel, Staretul a proorocit cine va fi cel care îl va ajuta pe domnul Starvos îm perioada de foame. Aceasta desigur, va fi la tara, noi însã, care trãim la orase, vom fi mai sãraci. De aceea, Staretul ne spunea:

“Sã aveti un teren mic si sa-l cultivati! Astfel veti putea ajuta pe altii care nu vor avea ce sã mãnânce”.

***

Gotis Dimitrie, locotenent-colonel al Aviatiei de Razboi

La inceputul anilor ’90 am mers la Manastirea Sfàntului Ioan Teologul de la Suroti, unde, impreuna cu alti credinciosi, am luat binecuvantarea fericitului Staret Paisie. In primavara anului 1993 am mers din nou la Suroti impreuna cu alti doi ofiteri. In timp ce asteptam ca sa ne vina randul, a venit o monahie si m-a intrebat daca sunt ofiter. Cand i-am raspuns ca da, ea mi-a spus: “Staretul vrea sa va vada pe toti trei deosebi”. Si indata am fost condusi intr-o camaruta unde se afla Staretul.

Dupa ce am luat binecuvantare de la el, Parintele Paisie ne-a intrebat:

-  Dimitraki, ai vazut vreodata in viata ta o minune?

-  Da, Gheronda.

-  Ia spune-ne-o si noua ca sa o auda si colegii tai!

- Eram comandantul unei companii si ma aflam pe aeroportul din Levkosia (Cipru) intr-o incursiune militara. Era data de 20 iulie 1974 cand turcii incepusera deja sa atace Ciprul. Deodata, in fata masinii noastre, la o distanta de cincizeci de metri, a cazut o bomba, ce cantarea aproximativ o jumatate de tona. Cu toate acestea, nu am patit nimic.

- Nu asta, Dimitraki, i-a spus Staretul. Spune-o pe cealalta! Ce ai spus soldatilor tai?

- Dupa primul armistitiu, am inceput sa trag asupra turcilor, deoarece acestia incepusera sa inainteze. Indata insa, comandantul mi-a ordonat sa ma retrag din fata turcilor. Asadar, m-am intors in unitatea mea, care se afla in partea vestica a aeroportului din Levkosia. Atunci am vazut ca terenul dimprejurul unitatii mele, care se intindea pe o suprafata de opt sute – o mie de metri patrati, era ars si plin de gropi din pricina bombelor ce fusesera aruncate de avioanele inamice de la o inaltime de zece mii de picioare. Dar pe terenul unitatii mele nu cazuse nici macar o singura bomba, asa ca nu aveam nici un ranit. Atunci am adunat toti soldatii mei si le-am spus: „Nu va temeti! Nici unul dintre noi nu va pati nimic, deoarece mana lui Dumnezeu este deasupra unitatii noastre!”

-  Aceasta voiam s-o aud, Dimitraki! Spuse Staretul.

- Pe data de 20 iulie 1974, am continuat eu, la ora 8.30 dimineata, inaintea artileriei noastre a cazut o bomba de sapte sute cincizeci de livre, dar nu a explodat, ci s-a rostogolit cinci sute de metri, dupa care s-a oprit in picioare la o distanta de zece metri de o echipa de optzeci de ofiteri ce voiau sa se inroleze. In dimineata acelei zile, artileria noastra doborase doua avioane militare turcesti. De aceea, tu rcii si-au aruncat apoi bombele de la o inaltime de zece mii de picioare. Pe data de 21 iulie am inceput din nou atacul de artilerie impotriva turcilor. Deoarece nu mai dormisem douazeci si patru de ore, m-am intins putin sa ma odihnesc. Atunci am vazut in vis o femeie imbracata in negru venind spre mine si spunandu-mi: „Trezeste-te! Nu veti pati nimic, dar turcii vor intra in Cipru”. Deoarece unitatea noastra pricinuise pierderi grave in randul turcilor, acestia au promis o suma de cincizeci de mii de lire cipriote celui care avea sa ma predea lor viu sau mort. Pe data de 22 iulie turcii au propus sa inceteze atacul aerian, cu conditia ca noi sa-l incetam pe cel de artilerie.

Continuand apoi discutia cu Staretul Paisie, l-am intrebat despre turci. Atunci el mi-a raspuns ca turcii isi au „coliva pregatita”. Ca va veni o putere – nu mi-a precizat-o – care va ocupa Turcia. O treime din populatie va fi ucisa, o treime se va retrage in adancurile Asiei, iar cealalta treime se vor boteza crestini ortodocsi. Inainte de aceasta, va avea loc o ciocnire intre trupele turcesti si cele grecesti, dupa care turcii vor ocupa, temporar, doua insule grecesti.

-    Dar eu, a continuat Staretul, nu voi trai pana atunci ca sa vad aceste lucruri.

-    Gheronda, l-am intrebat eu, ce se va intampla cu Macedonia?

-    Acest stat este o harababura. Sa nu te preocupe aceasta!

Apoi l-am intrebat pe Staret despre o problema familiala:

- Gheronda, fiul meu s-a logodit cu o fata si se pregateau sa se casatoreasca. Dar fata, deoarece nu se simtea curata fata de el, din punct de vedere moral, a stricat legatura.

Atunci Staretul s-a ridicat in picioare, si-a facut cruce si mi-a spus:

- Spune-i lui Grigore, fiul tau, sa nu priveasca inapoi, pentru ca aceasta fata avea sa-l lase singur cu doi copii. Eu o voi ruga pe Maica Domnului ca sa-i scoata in cale o fata buna.

Si intr-adevar, asa s-a intamplat.

***

Monah aghiorit

In vara anului 1991 am mers la chilia Panaguda impreuna cu niste colegi de-ai mei, politisti. Acolo l-am intrebat pe Staretul Paisie despre diferite subiecte nationale si mai ales despre nenumaratele provocari venite din partea turcilor. Atunci el ne-a raspuns:

“Turcii ne vor lovi dar Grecia nu va suferi prea mult. Nu va trece mult timp dupã atacul turcilor si rusii îi vor lovi pe turci si îi cor cãsãpi.

Asa cum rupi o coalã de hârtie tot asa va fi sfâsiatã Turcia. O treime din turci vor fi ucisi, o treime se vor încrestina, si o treime va merge în adâncurile Asiei. Folosirea apelor Eufratului de cãtre turci pentru irigatii va fi o preînstiintare ca a început pregãtirea marelui rãzboi care va urma.

Dupã destrãmarea Turciei, Rusia, va continua rãzboiul pânã va ajunge în Golful Persic si îsi va opri trupele lângã Ierusalim. Atunci puterile occidentale îi vor soma pe rusi si le vor da 6 luni. Rusia însã nu-si va retrage trupele si atunci puterile occidentale vor începe sã aducã trupe pentru ai ataca pe rusi.

Rãzboiul care va izbucni va fi mondial si in cele din urmã vor pierde rusii. Se va vãrsa mult sânge. Marile orase vor deveni ruine. Dar noi, grecii, nu vom participa la acest rãzboi. Toti cei din jurul nostru se vor sfâsia unii pe altii, însã noi vom sta de-o parte.”

A doua întâlnire a fost in vara anului 1992. Pe atunci eram încã politist. Am întrebat iarãsi despre problemele nationale si am primit acelasi rãspuns. Când am plecat Staretul mi-a spus: “Ei, stai aici! Unde mergi? Aici vei rãmâne”. Stia ca mai târziu aveam sã devin monah.

***

Antim Nicolae, Levkosia, Cipru

In luna septembrie a anului 1988 am mers la Panaguda impreuna cu un prieten de-al meu, Harambidis Iacov. Acolo Staretul Paisie ne-a primit cu bucurie.

„Sunteti din Cipru, ne-a spus el. Esti fratele parintelui Ioanichie de la Manastirea Dionisiu. Stiu ce vreti sa ma intrebati. Cipru va fi izbavit, caci este acoperit de rugaciunea a douasprezece suflete. Multe dintre ele se afla in Sfantul Munte. Grecia va plati”.

***

Atanasie Rakovalis, Tesalonic

Staretul Paisie ne-a adus odata un caiet in care avea scrise unele proorocii ale Sfantului Arsenie Capadocianul. In ele, Sfantul descoperea evenimentele de la 1923 si spunea ca grecii se vor intoarce in Capadocia.

Apoi Staretul ne-a spus ca, in afara de faptul ca armenii si kurzii isi vor intemeia stat, va cadea si holera peste Turcia si ii va decima.

Alta data, Parintele Paisie ne spunea:

„Din ceea ce am observat, raul tine pana la trei generatii, nu mai mult. Si aceasta pentru ca sa ramana putin aluat si sa se plamadeasca societatea. Acelasi lucru s-a intamplat si cu Rusia. Inca nu au trecut trei generatii si a inceput deja intoarcerea la traditie. Nepotii invata traditia de la bunici. Exista, asadar aluat. Si evreii au stat in robie in Babilon tot trei generatii. In fìecare caz Dumnezeu pastreaza putin aluat. In Rusia poti sa vezi acum ca au inceput sa ingaduie multe lucruri legate de credinta. Au putrezit mrejele, nu mai pot subjuga poporul”.

(…)

***

Staretul Ioachim, Schitul Proorocul Ilie, Sfantul Munte

Consider o mare binecuvantare faptul de a spune si eu cateva cuvinte sarace despre Staretul Paisie, acest mare sfant al epocii noastre.

Despre Parintele Paisie am auzit mai demult, inca de cand eram predicator la mitropolia Kavalei si ma minunam de cele auzite. Ma intrebam cand va veni acea clipa binecuvantata ca sa-l cunosc si eu. Parin­tele Maxim de la Manastirea Iviron mi-a fost multi ani duhovnic. Pe acest om simplu, care a slujit multi ani la icoana Maicii Domnului – Portarita, l-am intrebat:

-    Gheronda, ce aveti sa-mi spuneti despre Parin­tele Paisie?

-    Vine aici adeseori si vorbim. Este un diamant duhovnicesc. Sa mergi sa-l cunosti, caci te vei folosi foarte mult.

Alta data a venit la mine un functionar ce lucra la biroul guvernatorului Sfantului Munte. Era foarte suparat.

-  Gheronda, imi spuse el, vreau sa-ti spun ceva care m-a mahnit foarte mult. Au venit in Sfantul Munte trei mitropoliti din Serbia, care au studiat in Grecia, au mers la Parintele Paisie si i-au spus ceva inadmisibil. In timp ce discuta cu ei, Parintele Paisie le-a spus ceva despre Marea Egee, dar ei l-au contrazis:

„Sa nu o numiti voi, grecii, Marea Egee, ci Marea Alba, pentru ca nu este a voastra, ci apartine tuturor popoarelor balcanice”.

- Nu mai spune, fiul meu! Nu pot sa cred aceasta. Voi merge chiar eu sa-l intreb pe Parintele Paisie”.

Pe unul dintre mitropoliti il cunosteam personal. Am plecat, asadar la Panaguda ca sa-l intreb pe Staret despre aceasta. Am ajuns cu greu la Coliba, deoarece era multa zapada si de multe ori m-am afundat in ea. Cand am ajuns acolo, l-am vazut pe Staret discutand in curtea Colibei cu Parintele Pavel de la Manastirea Lavra. Cand m-a vazut, Parintele Paisie m-a imbratisat si mi-a spus: „Bine ai venit, Parinte Ioachim!” Atunci mi-am spus in sinea mea: „Doamne miluieste! Nu cumva Parintele Pavel m-a vazut mai devreme si i-a spus Staretului Paisie numele meu?”

- Gheronda, i-am spus eu Parintelui Paisie, te voi retine numai doua minute. Te rog sa ma ierti pentru intrebarea pe care ti-o voi pune. Au venit aici trei mitropoliti sarbi si ti-au spus sa numim Marea Egee Marea Alba si ca ea apartine popoarelor balcanice?

Atunci Staretul s-a intors si mi-a aratat un tarus cazut la pamant.

- Vezi acest tarus? M-a intrebat el. Cu acesta i-am fugarit. Le-am spus sa plece si sa nu mai vina aici. Sa-mi spuna mie ca Marea Egee nu este a noastra! Nu numai Marea Egee este a noastra, ci si toate tinuturile pe care le locuiesc ei.

Auzind acest raspuns, am prins curaj si, indemnat de dragostea mea pentru patrie, i-am spus Sta­retului:

-    Gheronda, unii greci gresesc atunci cand spun „tinuturile pierdute”. Sa-i sfatuiti sa spuna „tinuturile robite” sau „tinuturile neeliberate”.

Atunci Staretul s-a luminat la fata si, plin de bucurie, m-a imbratisat din nou. Atat de mult isi iubea patria! Cand imi aduc aminte chipul sau care stralucea, ma umplu de emotie.

-    Iti multumesc mult, imi spuse el, ca vorbesti astfel. Putini greci accentueaza acestea. Intr-adevar, nu tinuturile sunt pierdute, ci pierduti sunt cei care spun acestea.

De atunci am inceput sa vorbesc tuturor despre Parintele Paisie. Oriunde ma aflu, nu incetez sa vor­besc despre el. Cartea pe care a scris-o Parintele Isaac despre Staretul Paisie am citit-o la masa. Undeva in aceasta carte se face referire la intalnirea aceasta pe care am avut-o cu Staretul. Dintr-o suta de oameni care veneau in Sfantul Munte in fiecare zi, optzeci mergeau la Parintele Paisie. Si aceasta pentru ca Sta­retul le spunea lucruri foarte folositoare. Acest magnet duhovnicesc ii atragea pe toti.

Cand am mers la Suroti si am ingenuncheat la mormantul sau, am simtit ca imi vorbeste din nou, asa cum l-am auzit vorbindu-mi si prima data la Panaguda. Foarte multi oameni care s-au inchinat la mormantul sau mi-au marturisit ca au simtit binecuvantarea Staretului si ca indata dupa aceasta li s-au rezolvat problemele. El nu este un monah simplu si virtuos, ci un mare sfant al zilelor noastre. Cred ca nu vor trece multi ani si Patriarhia Ecumenica il va declara oficial sfant. In inima mea, el este deja sfant. Il iubesc mult si simt multa evlavie pentru el. Uneori, cand intalnesc vreo greutate, il chem in ajutor. „Parinte Paisie, ii spun, ajuta in cutare problema nationala sau in cutare problema aghiorita!” Si vad mult ajutor.

(…)

Inainte de a incheia, vreau sa mai adaug ceva despre acest om sfant. La cateva zile dupa ce l-am intalnit pe Parintele Paisie, am vorbit cu Parintele Pavel de la Marea Lavra. El mi-a spus ca, in timp ce urcam spre Panaguda, Staretul Paisie se-ntorcea adeseori catre carare si spunea: „Vine Parintele Ioachim. Vine Parintele Ioachim”. Acestea le spunea fara sa ma vada si fara sa fi fost iìnstiintat de venirea mea. Cum sa nu propovaduiesc tuturor ca am intalnit un sfànt si ca intalnirea mea cu el a fost o minune? Pa­rintele Paisie iubeste patria noastra si Sfantul Munte, care se numeste astfel nu pentru alt motiv, ci pentru sfintii pe care i-a nascut. In toata lumea un singur munte este sfant. Sfantul Munte este si va fi „atelierul” sfinteniei. Amin.

***

Fotiadis Omiros, functionar al Sfantului Munte

Parintele Paisie spunea ca Bizantul a inceput sa faca Sfantul Munte, dar acum a venit timpul ca Sfantul Munte sa refaca Bizantul. „Cand ii vei vedea pe turci, spunea Staretul, construind bisericile noastre, sa stiti ca o fac ca sa mergem noi acolo”. In anul 1992, cand am auzit aceasta, nu puteam sa inteleg cum se va putea intampla asa ceva, dar nici nu am indraznit sa-l contrazic pe Staret. Dar in anul 2000 am mers in Imvros, la biserica Sfìntilor Teodori, unde ieromonahul Pavel, pe atunci egumen al Schitului „Sfantul Andrei” din Sfantul Munte Athos, intretinea icoane si obiecte. Atunci s-a intamplat sa se afle acolo si ministrul culturii al Turciei, care a spus ca vrea ca de Pasti sa fie trase clopotele de la acea biserica. Tot astfel, intr-o vizita de-a mea in Mira Lichiei, m-am intalnit cu primarul acestui tinut, care mi-a spus ce biserici se repara acolo. Acelasi lucru l-am auzit de la inca sase sau sapte persoane foarte influente din diferite orase ale Turciei, precum Aivali, Smirna si altele. Se vede ca aceasta s-a intamplat ca sa mi se spulbere necredinta de mai inainte. Acum mai mult de saizeci de biserici din Turcia sunt reparate chiar de catre turci pentru scopuri turistice. Astfel de reparatii am vazut facandu-se si in orasul Procopi, unde a trait Sfantul Ioan Rusul. In unele biserici, unde merg multi greci, s-a dat de catre primarii acelor orase permisiunea de a savarsi Sfanta Liturghie, asa cum este cea de la Panaghia-Sumela. Turcii fac toate acestea numai si numai pentru a lua bani de la turistii care merg sa vada aceste biserici. Si astfel, dupa ani de zile a inceput sa se implineasca proorocia Staretului Paisie”.

(Extrase din: Nicolae Zurnazoglu, Cuviosul Paisie Aghioritul. Marturii ale inchinatorilor, Editura Evanghelismos, 2006)

Arhim. Roman Braga: Adevarata rugaciune nu se sfarseste niciodata

- Ce să facem ca să-L iubim pe Dumnezeu mai mult, ca să-L simţim mai aproape de noi?

- Trebuie să vorbim cu El. Trebuie să-L simţi pe Dumnezeu în tine, nu în afară de tine, în exterior, ci în interior, în inima ta, căci inima noastră este infinită întrucât în ea se sălăşluieşte Hristos de la botez. O persoană are nişte dimensiuni infinite ale personalităţii lui; în adânc, fără limită, persoana umană este veşnică. În adâncul acesta din noi există Dumnezeu, după cum spune Sfântul Pavel de atâtea ori: „voi sunteţi biserica Dumnezeului Celui Viu”.

Să nu direcţionăm rugăciunea noastră într-un colţ, că Dumnezeu nu e material sau spaţial să-L pui într-un colţ şi să spui: acolo e Dumnezeu! Coboară-te în tine şi adresează rugăciunea în inima ta lui Dumnezeu şi vei simţi prezenţa Lui. Convorbirea cu Dumnezeu îţi aduce simţirea acesta a prezenţei lui Dumnezeu. Spune-I lui Dumnezeu când ţi-e foame, când ţi-e sete, spune-I lui Dumnezeu că te duci la Rădăuţi, spune-I lui Dumnezeu ceva pe drum, arată-I lui Dumnezeu ce frumoase sunt florile. Vorbeşte cu Dumnezeu de toate. „Doamne, ce să fac? Uite trebuie să fac asta şi asta; mi-e foame, mă duc să mănânc o bucăţică de pâine”; tot ai în minte lucrurile astea, par copilăreşti, dar conversaţia aceasta cu Dumnezeu se preface în rugăciune.

Pentru că ce este rugăciunea? Este o continuă comunicare a omului cu Dumnezeu. Gândiţi-vă ce spunea Sfântul Apostol Pavel în epistola către Tesaloniceni: „Rugaţi-vă neîncetat!”. Cum putea el să se roage neîncetat când era un om foarte activ? Atâtea biserici a făcut, atâtea epistole a dictat, atâtea lucruri avea de făcut. Nu putea să stea în genunchi neîncetat. La asta s-a gândit: să ai întotdeauna în inima ta sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. De fapt, Sfinţii Părinţi aşa definesc rugăciunea: rugăciunea este sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. Rugăciunea nu este doar atunci când citeşti din carte. Trebuie spus tinerilor lucrul acesta. Nu este doar când te rogi dimineaţa şi, gata, am terminat. Sau zici: „ah, nu mi-am sfârşit rugăciunile!”. Rugăciunea nu se sfârşeşte niciodată. Vorbeşte cu Dumnezeu copilăreşte, că noi suntem copiii lui Dumnezeu! Şi vorba asta copilărească cu Dumnezeu îţi aduce sentimentul prezenţei intime a lui Dumnezeu în inima ta. Voi ştiţi proverbul călugăresc: „dacă te rogi numai când te rogi, nu te rogi deloc”. Dacă ai prezenţa lui Dumnezeu în tine, atunci eşti într-o stare de rugăciune. Omul devine o rugăciune. Omul are o stare de rugăciune, nu momente de rugăciune, momente când se roagă şi momente când nu se roagă. Ar fi groaznic. Trebuie să avem tot timpul simţirea lui Dumnezeu.

Când spui: „Doamne!”, să fii sigur că Dumnezeu Se întoarce cu faţa la tine şi aşteaptă să-I spui ceva. Când eşti ocupat, fii atent la lucrul pe care-l faci. Când ai conversaţii, gândeşte- te la ce spui. Dar, dacă ai timp, puţin, 2-3-4 minute sau chiar într-o conversaţie cu oamenii, poţi să spui: „Doamne Iisuse Hristoase uită-te la noi, ajută-ne!” sau: „Binecuvintează-i pe oamenii aceştia!”.

(sursa: Cuvinte catre tineri, 2010)

***

Sfantul Ioan de Kronstadt: Aratati-va Domnului pacatele, cu cuvintele voastre!

Uneori avem impresia ca ne rugam sarguitor, dar rugaciunea noastra nu aduce roadele pacii si ale bucuriei intru Duhul Sfant. De ce oare? Fiindca rugandu-ne numai cu rugaciuni gata scrise, nu ne caim cu sinceritate de greselile facute in timpul zilei, prin care ne-am intinat inima – templul lui Hristos – si L-am maniat pe Domnul. Daca ne vom aduce aminte de ele, caindu-ne din toata inima si osandindu-ne fara partinire, in aceeasi clipa ni se va umple inima de “pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte” (Filipeni 4,7). Rugaciunile bisericesti enumera greselile si deseori nu gasim in aceasta enumerare pacatele in care am cazut. Pe acestea trebuie sa le spunem noi insine cand ne rugam, constienti de gravitatea lor, cu smerenie si inima zdrobita. De aceea in rugaciunile de seara, atunci cand se numesc pacatele, apare deseori cuvantul sau – “sau altceva rau am facut“, adica ni se lasa libera vointa de a pomeni pe langa pacatele specificate si altele.

Inima trebuie trezita mereu pentru rugaciune, altminteri se va usca de tot. Dragoste de Dumnezeu, sinceritate, firesc, iata calitatile de care nu trebuie sa se lipseasca rugaciunea. Sa ne rugam in duh, fiindca Dumnezeu nu este trup, ci duh. Sa ne rugam adevarat, nu fatarnic, fiindca Dumnezeu este Adevarul. Tot asa si in rugaciunile catre sfinti. Sa nu-i chemam doar cu gura, fiindca ei nu mai au gura, nu mai au glas, nu mai au nimic din cele ale trupului, ci cu inima, cu suflet fierbinte si atunci ne vor auzi, fiindca ceea ce se aseamana, se aduna. Nu carnea si sangele vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu, ci duhul curat, arzand de iubire de Dumnezeu.

Cuvintele rugaciunii trebuie rostite cu convingere, din toata inima.

Cand va rugati seara, nu uitati sa aratati, in rugaciunea catre Duhul Sfant, cu toata sinceritatea si cu zdrobire de inima, pacatele in care ati cazut in timpul zilei. Prin cateva clipe de pocainta fierbinte, Duhul Sfant va va curati de toata intinaciunea, mai alb decat zapada va va albi, din ochi va vor picura lacrimi de curatire a inimii, acoperiti veti fi cu haina adevarului lui Hristos, uniti cu El, cu Tatal si cu Duhul Sfant.
Ni se intampla uneori in timpul rugaciunii, acasa sau la biserica, sa ne cuprinda un fel de slabiciune a sufletului si a trupului; sufletul ni se face atunci neputincios, rece, neroditor, ca un templu pagan pustiu si desert. Dar indata ce ne incordam inima intr-o rugaciune sincera, indreptandu-ne-o catre Dumnezeu impreuna cu mintea, cu o credinta vie, indata sufletul prinde viata, se incalzeste, devine roditor. Si ne cuprinde deodata, o stare de pace, de usurare, de umilinta, un foc launtric sfant; incep sa ne picure din ochi lacrimi si sa ne para rau din tot cugetul ca L-am maniat pe Stapanul Cel Preabun cu pacatele noastre. Cata lumina in inima si in minte, ce bogat suvoi de apa vie ne inunda inima, putand sa se reverse de acolo nestanjenit, in cuvinte rostite sau scrise cu condeiul ori cu creionul pe hartie! Pustiul din suflet incepe sa infloreasca precum un crin o data cu venirea Domnului in inima. De ce oare nu ne indreptam mai des sufletele spre Domnul? Cata pace si cata liniste ne pregateste Domnul in locasurile Sale! “Cat este de mare multimea bunatatii Tale, Doamne, pe care ai gatit-o celor ce se tem de tine“ (Psalmul 30,20).

(mai mult la: Sfantul Ioan de Kronstadt ne invata sa traim si sa ne rugam in Duh)

***

Sfintii stareti de la Optina: SA AI CUGETUL SI TRAIREA VAMESULUI!

• Puterea rugaciunii nu sta in multa vorbarie, ci in sinceritatea suspinului de rugaciune. (Sfantul Nectarie al Optinei)

• Nu asteptati de la rugaciune numai extazul si nu va intristati atunci cand nu simtiti bucurii. Caci se intampla si sa stai, sa stai in biserica si inlauntrul tau sa nu ai inima parca, ci asa, o bucata de lemn, dar un lemn neprelucrat…..Pai si pentru aceasta, adica pentru lemn, ne mantuieste Domnul. Inseamna ca asa trebuie sa fie. Caci sufletul, simtind bucurii foarte mari, se poate ingamfa, iar aceasta stare de “inlemnire” il smereste. (Sfantul Varsanufie)

• Trebuie sa rostim cu atentie cuvintele rugaciunii, sa patrundem sensul lor, nu sa tindem spre ceva prea inalt. Caci, daca nu citim corect si nu suntem atenti la cele citite, ii mangaiem pe diavoli. (Sfantul Nicon)

• Nu va lipiti inimile de desertaciunea lumii. Mai ales in timpul rugaciunii lepadati toate gandurile legate de cele lumesti. Dupa rugaciunea savarsita acasa sau in biserica, pentru a pastra starea rugatoare, induiosata a sufletului, este nevoie de tacere. Uneori chiar o vorba simpla, in aparenta neinsemnata, poate distruge si speria, ca pe o pasare mica, induiosarea din sufletul nostru. (Sfantul Nicon)

• Trebuie sa pazim rodul rugaciunii. El se pagubeste, se pierde foarte adesea din pricina vorbariei desarte indata dupa rugaciune si din pricina visarii, care este tot vorbarie desarta, dar dusa numai cu noi insine. Tacerea dupa rugaciune este foarte folositoare: ea tine rugaciunea in minte, in inima si chiar pe buze, in auzul nostru launtric. (Sfantul Nicon)

• Nu trebuie sa atribuim rugaciunii noastre o putere miraculoasa, nu trebuie sa credem ca Domnul implineste intotdeauna cele cerute de noi. Aceasta parere vine din mandrie si duce la inselare. (Sfantul Ilarion)

• In toata vremea, orice ati face, fie ca stati, fie ca mergeti, fie ca lucrati, sa rostiti in inima: “Doamne, miluieste!” (Sfantul Nectarie)

• Cel pe care il cerceteaza Domnul prin grea incercare, prin necaz, prin pierderea celui iubit dintre cei apropiati, acela si fara sa vrea se roaga cu toata inima si cu tot cugetul sau, cu toata mintea sa. Prin urmare, izvorul rugaciunii fiecare il are, dar se deschide fie prin adancirea treptata in sine, dupa invatatura parintilor, fie dintr-odata cu burghiul lui Dumnezeu. (Sfantul Lev)

• Roaga-te pentru tine, cautand numai mila si voia lui Dumnezeu, fie ca esti in biserica, fie ca nu esti in biserica, fie ca mergi, fie ca stai, fie ca te odihnesti, roaga-te: “Doamne, miluieste-ma cum stii si cum voiesti Tu“. (Sfantul Ambrozie)

• De la incepatori Dumnezeu nu cere rugaciune neamprastiata: ea se dobandeste prin multe osteneli si dupa mult timp, asa cum spun scrierile Sfintilor Parinti: “Dumnezeu da rugaciune celui ce se roaga…“. (Sfantul Ilarion)

• Cand nu aveti mult timp pentru rugaciune, multumiti-va cu cat aveti, iar Dumnezeu va primi vointa voastra. Tineti minte ca lui Dumnezeu Ii place sa aveti la rugaciune trairea vamesului si feriti-va sa puneti pret pe rugaciunea voastra: aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, nu a noastra. (Sfantul Macarie)

• Rugaciunea este un asemenea lucru, incat, daca traiesti in manastire cativa ani, nu inveti imediat sa te rogi asa cum trebuie, dar deocamdata roaga-te cum stii si cum poti, numai sa ai cugetul vamesului. (Sfantul Ambrozie)

(mai mult la: Staretii de la Optina ne invata rugaciunea adevarata)

***

Parintele Serafim Rose: Tamaduirile si minunile se fac inimilor indurerate, dar care au nadejde

“De ce par a fi atât de puţine minuni astăzi? Pentru că noi de-abia dacă mai ştim ce este durerea inimii”,

… credea Părintele Serafim, într-un bileţel scris de mână, rătăcit şi descoperit la mulţi ani după moartea sa, Părintele Serafim cristaliza în doar câteva cuvinte esenţa acestui mare ade­văr pentru vremurile noastre:

„Durerea inimii este condiţia creşterii duhovniceşti şi a arătării puterii lui Dumnezeu. Tămăduirile şi celelalte minuni se întâmplă celor deznădăjduiţi, inimilor îndurerate, dar care totuşi continuă să se încreadă şi să nădăjduiască în ajutorul lui Dumnezeu. Atunci lucrează Dumnezeu. Lipsa (parţială) a minuni­lor din ziua de azi arată lipsa durerii inimii din oameni şi chiar din mulţi creş­tini ortodocşi – prinşi de răcirea tot mai mare a inimilor din vremurile de pe urmă”.

Dovada afirmaţiei de mai sus se poate vedea chiar în experienţa personală a Părintelui Serafim, din care s-a şi născut. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat strigătul lui Eugene din faţa standului cu vederi din San Francisco, ieşit din adânca durere a inimii sale, ca şi strigătul asemănător al lui Gleb la mor­mântul Sfântului Gherman din Alaska, care au dus la minunea întâlnirii lor şi la tot ceea ce au putut mai apoi să înfăptuiască? Toate minunile la care Părintele Serafim a fost martor în viaţa sa, inclusiv cele ale marelui lucrător de minuni, Arhiepiscopul Ioan Maximovici, au fost rodul rugăciunilor unor inimi ce nu s-au ferit de durerea Golgotei.

Atunci când şi Părintele Serafim a fost chemat să fie călăuzitor de suflete, el le amintea mereu fiilor săi duhovniceşti să nu deznădăjduiască în mijlocul sufe­rinţelor, ci, după cum spune Sf. Marcu Pustnicul, „să rabde durerea inimii pen­tru buna-cinstire”.

(Mai mult la:  Sfaturi parintesti de folos exceptional si pentru noi de la Cuviosul Serafim de la Platina)

***

Cuviosul Paisie Aghioritul: TREBUIE SA NE DOARA SI SA FIM STARUITORI!

- Părinte, atunci când ne rugăm pentru un oarecare motiv serios, oare trebuie ca rugăciunea să fie însoţită de post?

- Nici nu mai încape discuţie. Asta este ceva ce se impune. Postul şi nevoinţa sunt condiţii absolut nece­sare. Dar pentru ca rugăciunea să se facă în chip corect, trebuie să te doară pentru ceilalţi. Pentru că tipicul multor creştini din vremea noastră este să nu dorească să se mâhnească. Chiar şi pensionarii, care toată ziua stau, nu se duc să se apropie de un copil părăsit, deoarece aceasta cere durere de cap. Mănân­că, îşi beau cafeaua lor, fac o plimbare, se duc la vreun spital care are infirmieri, la ceva organizat, ca să vadă vreun bolnav pentru că aceasta este mai uşor. Adică fac aceasta ca să fie satisfăcuţi şi astfel îşi odihnesc gândul că şi-au făcut datoria. Pe câţi n-am îndem­nat să ajute copii părăsiţi! Dar n-au făcut nimic.

In Sfântul Munte au făcut undeva litanie pentru secetă şi în loc să plouă s-a aprins foc. Litania nu se face ca şi cum am face o plimbare. Trebuie să ne doară. Oare poate persista o ispită sau o stare grea dacă se roagă călugării cu inima? Cu toate că trecem prin ani grei, văd că în mănăstiri domneşte un duh… de veselie! Lumea arde. Ni se cere să facem o prive­ghere, de pildă, pentru un bolnav, iar noi cântăm: “Des­chizând Tu mâna Ta” şi ne bucurăm. Noi ne petrecem timpul în chip plăcut, iar celălalt între timp moare. “Am făcut priveghere pentru bolnav”, îţi spune. Ce prive­ghere? Voi aţi făcut petrecere. Aceasta se numeşte pe­trecere duhovnicească. Uneori nici atunci când preotul spune: “Pentru cei ce zac în neputinţă” nu ne rugăm pentru bolnav. Am fi ajutat mai eficace dacă am fi făcut puţină rugăciune cu metaniile. Nu spun să supri­măm privegherile praznicale pe care le prevede tipicul, dar în astfel de cazuri să orânduim puţin timp ca să facem cel puţin una-două aţe de metanii spunând: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte pe robul Tău“.

Totul este calitatea rugăciunii. Rugăciunea trebuie să fie din inimă, să se facă cu durere. Pentru Dumnezeu nu are atâta valoare cantitatea rugăciunii precum are calitatea ei. Rugăciunea ce se face în mănăstiri are cantitate, dar nu ajunge aceasta. Trebuie să aibă şi calitate. Atâtea ore de rugăciune făcută de atâtea persoane, dacă ar fi fost din inimă, ar fi schim­bat lumea. De aceea scopul este ca slujbele să se facă din inimă.

Rugăciunea din inimă ajută nu numai pe ceilalţi, ci şi pe noi înşine, pentru că înlesneşte să vină bunătatea lăuntrică. Când ne punem în locul celuilalt vin în mod firesc dragostea, durerea, smerenia, recunoştinţa noastră faţă de Dumnezeu cu slavoslovire neîncetată, şi atunci rugăciunea pentru semenul nostru se face bine primită de Dumnezeu şi îl ajută.

“Şi L-au rugat stăruitor“

- Părinte, inima îmi rămâne rece în rugăciune.

- Aceasta se întâmplă pentru că mintea nu dă tele­gramă inimii. Apoi în rugăciune trebuie să lucreze şi omul. El nu poate să ajungă dintr-odată în starea în care mintea lui să nu-i fugă deloc. Este trebuinţă de răbdare. Vezi, celălalt bate la uşă, iarăşi bate, aşteaptă şi după aceea se deschide uşa. Tu baţi numai odată şi vrei ca să intri imediat înăuntru. Nu se poate aşa. Atunci când începi să rosteşti rugăciunea, nu doreşti să participe şi inima?

- Simt nevoia de ajutor, pentru că mă simt neputin­cioasă.

- Ei, de aici se începe. In rugăciune este trebuinţă de stăruinţă. “Şi L-au rugat stăruitor”, spune Evanghelia despre cei doi ucenici care L-au întâlnit pe Hristos în drumul spre Emaus. Hristos a rămas cu ei, pentru că aceia aveau o înrudire cu El şi de aceea li se cuvenea aceasta. Aveau smerenie, simplitate, bunătate, curaj, în sensul cel bun. Ei întruneau toate condiţiile şi pen­tru aceasta Hristos a rămas cu ei.

Trebuie să ne rugăm cu credinţă pentru orice ce­rere şi să avem răbdare, iar Dumnezeu va grăi. Deoa­rece atunci când omul se roagă cu credinţă, într-un fel îl obligă pe Dumnezeu să-i împlinească cererea pentru această credinţă a lui. De aceea, atunci când cerem ceva de la Dumnezeu, să nu “ne îndoim” şi vom fi auziţi. “Să aveţi credinţă fără să vă îndoiţi[7], a spus Domnul. Dumnezeu ştie când trebuie să ne dea ceea ce cerem, ca să nu ne vătămăm duhovniceşte. Uneori cerem ceva de la Dumnezeu, dar nu avem răbdare şi ne neliniştim. Dacă n-am avea un Dumnezeu atotpu­ternic, atunci ar trebui să ne neliniştim. Dar fiindcă avem un Dumnezeu atotputernic şi Care are foarte multă dragoste, atât de multă încât ne hrăneşte şi cu Sângele Său, nu suntem îndreptăţiţi să ne neliniştim. De multe ori nu lăsăm o problemă grea a noastră în mâinile lui Dumnezeu, ci acţionăm omeneşte. Atunci când cerem ceva de la Dumnezeu şi ni se zdruncină credinţa şi voim să acţionăm omeneşte în cele greu de izbutit, fără să aşteptăm răspuns de la Dumnezeu la cererea noastră, este ca şi cum am face o cerere la împăratul Dumnezeu şi o luăm înapoi chiar în vremea când Acela întinde mâna Sa ca să o împlinească. Il rugăm din nou, dar iarăşi ni se zdruncină credinţa şi ne neliniştim şi repetăm acelaşi lucru. Astfel se prelungeş­te chinul nostru. Adică procedăm ca acela care face o cerere la minister şi după puţin îi pare rău şi o retrage. Se răzgândeşte şi iarăşi o depune, iar după puţin o retrage din nou. Insă cererea trebuie să rămână acolo, pentru ca să intre la rând.

Rugăciune cu durere

- Părinte, cum faceţi rugăciune pentru o problemă?

- Cheia reuşitei este ca pe cel ce se roagă să-l doa­ră. Dacă nu-l doare, poate sta ore întregi cu metania în mână şi rugăciunea lui să nu aducă nici un rezultat. Dacă există durere pentru problema pentru care te rogi, chiar şi cu un suspin faci rugăciune din inimă. Mulţi, atunci când alţii le cer să facă rugăciune pentru ei nu au timp să se roage în momentul acela şi de aceea se roagă numai cu un suspin pentru problema acelora. Nu spun ca să nu se facă rugăciune, ci, dacă se întâmplă să nu fie timp, chiar şi un suspin pentru durerea celuilalt este o rugăciune din inimă, adică echivalează cu ore întregi de rugăciune. Citeşti, de pildă, o scrisoare, vezi o problemă, suspini şi după aceea te rogi. Acesta este mare lucru! Inainte de a apuca receptorul, înainte de a forma numărul, Dumnezeu te aude! Şi să vezi cum se înştiinţează şi celălalt! Să vedeţi cum demonizaţii înţeleg atunci când fac rugăciune pentru ei şi strigă oriunde s-ar afla!

Adevărata rugăciune începe de la durere, nu este plăcere, “nirvana”. Dar ce fel de durere este? Omul se chinuieşte în sensul cel bun. Il doare, geme, suferă atunci când face rugăciune pentru orice. Ştiţi ce în­seamnă a suferi? Da, suferă, pentru că participă la du­rerea generală a lumii sau a unui om în particular. Această participare, această durere Dumnezeu o răs­plăteşte cu veselia dumnezeiască. Desigur că nu omul cere veselia dumnezeiască, ci ea vine ca o consecinţă, deoarece participă la durerea celuilalt.

- Cum să înceapă cineva lucrarea aceasta?

- Află ceva, de pildă, despre un accident. “Ah!”, suspină el şi Dumnezeu îndată îi dă mângâierea dumne­zeiască pentru puţin suspin. Vede pe unul îndurerat şi iarăşi suferă împreună cu el, iar Dumnezeu îl mângâie cu mângâierea dumnezeiască, nu rămâne cu acea amărăciune. Iar celălalt este ajutat prin rugăciunea lui. Sau se gândeşte: “Dumnezeu ne-a dat atâtea, dar eu ce am făcut pentru El?”. Mi-a făcut mare impresie ceea ce mi-a spus un suflet: “Ingerii îşi acoperă feţele atunci când se săvârşeşte Taina Dumnezeieştii Liturghii, iar noi ne împărtăşim cu Trupul lui Hristos. Eu ce am făcut pentru Hristos?“. Unul ca acesta suferă în sensul cel bun.

- Părinte, cum înţelege cineva că celălalt s-a folosit prin rugăciunea sa?

- Este înştiinţat de aceasta prin mângâierea dum­nezeiască pe care o simte înlăuntrul său după rugă­ciunea ce-a făcut-o cu durere de inimă. Dar mai întâi trebuie ca durerea celuilalt să o faci durerea ta şi după aceea să faci şi rugăciune din inimă. Dragostea este o însuşire dumnezeiască şi ea îl vesteşte pe celălalt. Şi în spitale, când pe medici şi pe surori îi doare pentru bolnavi, acesta este medicamentul cel mai eficace din­tre toate medicamentele ce li se dau. Bolnavii simt că se interesează de ei, simt siguranţă, mângâiere. Celui care suferă nu trebuie să-i spui multe cuvinte, nici să-l dăscăleşti. Inţelege că te doare pentru el şi astfel se foloseşte. Durerea este totul. Dacă ne doare pentru ceilalţi uităm de noi înşine şi de problemele noastre.

Mângâierea dumnezeiască

- Părinte, când mă doare pentru ceilalţi, mă cuprin­de o nelinişte şi nu mă pot ruga.

- Fiindcă există nelinişte, aceasta este dovada că înăuntrul tău există elementul omenesc. Eu, cu cât mă doare mai mult pentru lume, cu atât mai mult mă rog şi mă bucur duhovniceşte, deoarece le spun pe toate lui Hristos şi El le aranjează. Şi văd că pe măsură ce trece timpul, deşi curajul trupesc se micşorează, cel sufletesc se măreşte, pentru că dragostea, jertfa, du­rerea pentru celălalt dau multă putere sufletească. Iată, în noaptea aceasta în care ati avut priveghere, aveam puţin curaj, dar am prins putere de la durerea celorlalţi. Şi am stat în picioare toată noaptea până la Sfânta Liturghie primind lume[8]. După aceea şi înăun­trul bisericii am stat în picioare, dar n-am simţit oboseală pentru că mă durea pentru lume şi asta mă întă­rea. Iar tu să te rogi şi să te bucuri, pentru că Hristos le va iconomisi pe toate.

In înfruntarea duhovnicească nu există mâhnire. Câtă durere n-am suferit acum cu lumea! Nu puteam trece aşa oricum peste problemele lor. Mă durea, sus­pinam, dar la fiecare suspin încredinţam problema lui Dumnezeu şi la durerea ce o simţeam pentru altul Dumnezeu îmi dădea mângâiere. Adică prin înfrun­tarea duhovnicească venea mângâierea dumneze­iască, pentru că durerea care are în ea nădejde în Dumnezeu are mângâiere dumnezeiască. Altfel cum va putea suferi cineva?! Cum m-aş fi putut descurca în alt fel cu atâtea câte aud? Mă doare, dar mă gândesc şi la răsplata dumnezeiască dăruită celor îndureraţi. Suntem în mâinile lui Dumnezeu. De vreme ce există dreptate dumnezeiască şi răsplătire dumnezeiască, nimic nu se pierde. Cu cât se chinuieşte cineva mai mult, cu atât va fi răsplătit mai îmbelşugat. Dumnezeu, deşi vede atâta durere pe pământ, chiar şi lucruri pe care noi nu le putem percepe, nu-şi pierde cumpătul ca noi, oamenii. Ci iti spune: “Suferi mai mult, mai mult te voi iconomisi în cealaltă viată”, şi de aceea Se bucură. Altfel cum ar fi putut suferi, să spunem, atâta nedreptate şi atâta răutate ce există? Dar Dumnezeu are în vedere răsplata celor ce suferă şi poate – într-un anume fel spus – să sufere această durere mare. Noi nu vedem ce slavă va primi celălalt şi ne doare, de aceea Dumnezeu ne răsplăteşte cu dumnezeiască mângâiere.

- Părinte, această mâhnire nu-l răpune pe om?

- Nu. Omul nu este răpus atunci când înfruntă duhovniceşte orice situaţie. La început se amărăşte atunci când aude că suferă cineva, dar după aceea vine mângâierea dumnezeiască drept răsplată şi nu i se distruge organismul. In timp ce amărăciunea prove­nită din mâhnire lumească aduce dureri de stomac etc, aceasta însă nu vatămă organismul, pentru că are balsam dumnezeiesc.

Primejdia nesimţirii

- Părinte, uneori mirenii îmi cer să mă rog pentru problemele lor. O fac, dar fără să simt durere.

- Aici există două cazuri: primul este primejdios, al doilea este înfruntare duhovnicească. Atunci când mo­nahul le uită pe ale lui şi nu se gândeşte nici la ceilalţi, adică nu se roagă pentru lume, acesta este un lucru foarte rău. Venim la mănăstire, îi părăsim pe ai noştri şi ajungem să-i uităm şi pe ei şi pe toţi ceilalţi. Adică înfruntăm lucrurile duhovniceşte, dar nu participăm duhovniceşte la durerea celorlalţi. Nu sporim duhovni­ceşte ca să putem simţi problemele lor şi există pri­mejdia să ajungem la nesimţire. Incepe încet-încet să se înstăpânească în noi o nepăsare şi inima se face de piatră. In al doilea caz îl doare pe cineva de toată lumea, dar simte şi o mângâiere, pentru că se gân­deşte că celălalt care suferă va avea plată de la Dumnezeu, va fi mucenic. La gândul acesta simte întru sine o siguranţă profundă şi are o bucurie lăuntrică. In cazul acesta inima nu este de piatră, ci dumnezeiască.

Dacă monahii nu iau aminte la ei înşişi, inima lor poate deveni foarte aspră. Mirenii văd accidentele şi nefericirea celorlalţi şi îi doare. Noi n-o vedem şi se poate să ajungem să cerem totul numai pentru noi înşine. Adică dacă nu facem o lucrare fină, în aşa fel încât să simţim nefericirea celorlalţi şi să facem pentru ei rugăciune din inimă, vom ajunge să avem inimă împietrită. Vom ajunge la punctul să dorim doar aran­jarea noastră, iar inima ne va deveni de piatră prin nepăsare, lucru ce este antievanghelic. Monahul tre­buie să se intereseze, să-1 doară şi să se roage în ge­neral pentru lume. Aceasta nu-i aduce răspândire, ci, dimpotrivă, se foloseşte şi el însuşi cu rugăciunea şi îi ajută şi pe ceilalţi.

- Părinte, deşi mă văd în ce hal sunt, fac mai multă rugăciune pentru alţii. Nu cumva este mai bine să nu mă rog pentru alţii, ci să mă rog numai pentru mine?

- Faci aceasta din smerenie? Dacă este din smere­nie, să spui lui Dumnezeu cu multă smerenie: “Dum­nezeul meu, aşa cum sunt nu trebuie să mă auzi. Dar nu este oare nedrept ca alţii să sufere din pricina mea? Pentru că, de aş fi avut o stare bună duhovnicească, îndrăzneală către Tine, m-ai fi auzit şi i-ai fi ajutat. Şi eu sunt vinovată pentru că acela suferă. Acum însă de ce să sufere din pricina mea? Te rog, ajută-l!”. Adică depinde cum te aranjezi pentru ceilalţi. Simţi că nu eşti vrednică, dar se întâmplă să vezi pe un îndurerat, te mâhneşti, te doare şi te rogi. Atunci când, de pildă, văd un orb, mă simt şi eu vinovat, pentru că de aş fi avut o stare duhovnicească bună l-aş fi putut vindeca. Dumnezeu ne-a dat posibilitatea să devenim sfinţi, să facem minuni precum a făcut şi El. Să ne recunoaştem boala noastră duhovnicească, mare sau mică şi să cerem cu smerenie sănătate trupească pentru seme­nul nostru, deoarece şi noi suntem vinovaţi pentru boala lui. Pentru că de am fi avut noi sănătate duhov­nicească şi acela ar fi fost vindecat de mult timp şi nu s-ar fi chinuit. Când ne aranjăm corect, socotindu-ne vinovaţi de toată starea lumii, şi spunem: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi“, se foloseşte întreaga lume. Desigur, şi pentru propria stare de neputinţă trebuie să-l doară pe fiecare şi să ceară mila lui Dumnezeu. Dar, fireşte, dacă va ajunge la o astfel de stare precum cea de mai sus, atunci nu mai cere nimic pentru sine.

Văd că de multe ori îl înţelegem greşit pe “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” şi, chipurile, din smere­nie nu spunem “miluieşte-ne pe noi” şi nu ne rugăm pentru alţii, ci numai pentru noi. De aceea de multe ori mirenii ne iau în nume de rău pe noi, monahii, şi spun că suntem egoişti şi că ne îngrijim să ne mântuim nu­mai pe noi înşine. “Miluieşte-mă” este pentru ca să nu cădem în mândrie, căci rugăciunea unui om smerit, care crede că e mai rău decât toţi, are mai multă valoa­re decât privegherea ce o face un altul cu gând mân­dru. Când ne rugăm cu mândrie, ne batem joc de noi înşine.

Stare de alarmă

Nu uitaţi că trecem prin vremuri grele şi este tre­buinţă de multă rugăciune. Să vă gândiţi la marea nevoie pe care o are lumea astăzi şi la marea pretenţie pe care Dumnezeu o are de la noi pentru rugăciune.

Să vă rugaţi pentru situaţia generală cu totul ieşită din comun a întregii lumi, ca să se milostivească Hristos de făpturile Sale, pentru că merg spre cata­strofă. Să intervină dumnezeieşte în epoca complicată în care trăim, pentru că lumea se îndreaptă spre zăpăceală, nebunie şi impas.

Dumnezeu ne-a chemat să facem rugăciune pentru lume, care are atâtea probleme. Unii sărmani nu apucă să-şi facă nici măcar o cruce. Dacă noi, monahii, nu fa­cem rugăciune, cine va face? Militarul în vreme de război este în stare de alarmă, gata încălţat. In aceeaşi situaţie trebuie să fie şi monahul. Ah, Macabeu[9] aş fi ajuns de aş fi făcut aşa! Aş fi fugit în munţi, ca să mă rog mereu pentru lume.

Trebuie să ajutăm toată lumea cu rugăciunea, ca să nu facă diavolul orice vrea. Diavolul a dobândit drep­turi. Iar aceasta nu pentru că îl lasă Dumnezeu, ci pen­tru că El nu vrea să silească libertatea nimănui. De aceea noi să ajutăm cu rugăciunea. Când pe cineva îl doare pentru starea ce stăpâneşte azi în lume şi se roagă, atunci oamenii sunt ajutaţi fără să se fie silită libertatea voinţei lor. Dacă veţi mai spori încă puţin cu harul lui Dumnezeu, vom încerca să intrăm într-o rânduială nouă de rugăciune. Vreau să vă faceţi “radar”, pentru că lucrurile se precipită. Vom organiza un ate­lier de rugăciune. Să vă bateţi în război folosind şira­gul de metanii. Rugăciunea să se facă cu durere. Ştiţi ce putere va avea atunci rugăciunea? (…)

(vezi mai mult AICI)

***

Parintele Gheorghe Calciu: PUNETI-VA IN MISCARE INIMA!

“As vrea sa nu incetati sa va rugati. As vrea sa intelegeti ca daca exista vreo protectie care se intinde peste societatea umana, peste tara noastra, aceasta este puterea rugaciunii. Sa nu faceti o rugaciune de rutina – puneti-va in miscare inima, umpleti-va de fiorul rugaciunii.

Sunt convins ca multi dintre dvs. se roaga; si eu m-am rugat, si am crezut pana am ajuns in inchisoare ca stiam sa ma rog. Ajungand in inchisoare am descoperit ca nu stiam sa ma rog. (…)

Daca nu te patrunde fiorul credintei din crestet pana in talpi, nu esti in rugaciune adevarata. Nu este usor. Dar daca persisti, Dumnezeu te ajuta, iti da harul rugaciunii. Si harul rugaciunii se da la cerere. Harul rugaciunii se obtine prin stradanie, prin staruinta. Mantuitorul a spus: De la Ioan Botezatorul Imparatia Cerului se ia prin navala! Si aceasta navala noastra – cerand cu staruinta harul pe care Dumnezeu ni-L trimite.

Ma adresez acum teologilor si le spun: invatati sa va rugati, ca apoi sa puteti invata pe altii. Atata vreme cat tu nu stii sa te rogi, degeaba ii spui crestinului: <<Roaga-te!>>. Cand preotul va stii cum sa se roage, el va transmite fluxul puterii credinciosului sau”.

(Parintele Calciu despre rugaciune)

***

Parintele Rafail Noica: Toate se leaga si se dezleaga in Duh si in nevazut

- Aţi spus odată: toate lucrurile se leagă şi se dezleagă în Duh, explicaţi-ne, vă rog.

- Părintele Rafail: Da, am spus şi în felul ăsta. Tot ce face omul începe în nevăzut, adică în taina inimii tale, când ţi-ai pus în inimă asta, Dumnezeu a văzut şi dacă te-ai hotărât pentru acest asta este foarte probabil ca acel lucru o să înceapă să se înfăptuiască cândva în viaţa ta.

Uitaţi, vă dau o pildă: un monah mi-a spus într-o zi:

Mă certasem cu un alt monah dintr-o altă mănăstire şi m-am căit după aceea şi am vrut să-mi cer iertare, dar nu mai voia să ştie de mine aşa era de rănit şi mi-am zis ce să fac, mâine-poimâine trebuie să plec, eu vreau să mă apropii de Sfânta Împărtăşanie, ce să fac, am rănit pe fratele meu, cum o să pot să mă apropii de Împărtăşanie, cum să continui viaţa pocăinţei mele, că nu mă mai primeşte; eu vreau să-i cer iertare şi el nu vrea să audă nimic. Şi zice: mi-am amintit de un cuvânt din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.

Monahul acesta-i grec şi în greacă – îmi pare rău că în traducerea noastră nu reiese aşa – la pomeniri, după sfinţirea Tainelor când spune “pomeneşte, Doamne, pe cei care ai învrednicit să împărăţească pe pământ” spune aşa:

“Glăsuieşte în inimile lor cele bune pentru Biserica Ta, pentru poporul Tău“.

Monahul şi-a adus aminte de acest “glăsuieşte” şi a zis:

- Doamne! glăsuieşte în inima lui pentru pocăinţa mea, spune-i că mă căiesc pentru ce am făcut, că-i cer iertare şi că eu îl iert.

Şi mi-a spus: data următoare când l-am văzut parcă nu fusese niciodată nor pe cer, totul dispăruse şi împăcarea lor era deja făcută. Când am auzit cuvântul ăsta, am sfătuit multe persoane în această direcţie şi aproape de fiecare dată s-au întâmplat minuni dintr-astea.

O monahie care era nouă într-o mănăstire şi spunea “Părinte! Mi-e frică de toată lumea”, era foarte sensibilă şi rănită mai ales de monahia cutare care era un pic mai aşa, în vârstă şi mai autoritară. Zice: când intru în bucătărie m-apucă groaza, nu ştiu ce să fac. I-am spus să se roage:

“Doamne, spune în inima ei să-mi spună un cuvânt bun sau spune-i ceva bun despre mine”.

Într-o zi vine fugind către mine:

“Părinte! Părinte! Ştiţi ce s-a întâmplat? A venit maica cutare şi m-a apucat groaza şi am zis Doamne spune-i că o iubesc!” şi zice: “Nu ştiu părinte, coincidenţă, s-a uitat frumos la mine şi mi-a zis ceva frumos”.

Ultima oară când am văzut-o, acum un an era aceeaşi faţă luminată aşa cum se luminase atunci, acum vreo zece ani şi era împăcată cu toată lumea şi cred că au continuat aceste … “coincidenţe”.

Deci se leagă şi se dezleagă în Duh, în taina inimii şi profit de întrebare să spun şi lucrul ăsta: trebuie să ne nevoim în ceva ce strămoşii noştri cred că făceau fireşte. Cred că strămoşii noştri, care erau cât de cât apropiaţi de Dumnezeu, în mod firesc pentru fiecare lucru chemau pe Dumnezeu. Vezi o primejdie: Doamne! – şi zici ceva lui Dumnezeu. Vezi un păcat în tine: Doamne, uite ce-i în mine, nu mă lăsa aşa! Vezi pe cineva care te supără şi nu te poţi împăca cu el: Doamne, spune ceva în inima mea pentru aproapele meu! ş.a.m.d.

Chemaţi-L pe Dumnezeu! Zicem că Iisus Mântuitorul este singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om. Îndrăznesc să spun că lui Dumnezeu îi place să mijlocească între om şi om. Chemaţi-L pe Dumnezeu mijlocitor între tine şi vrăjmaşul tău, între tine şi cei cu care te-ai certat şi să vezi… Cum spuneam către cineva acum câtăva vreme: Dumnezeu nu există. Nu! Dar se preface bine! Fă şi tu ca şi cum ai crede şi să vezi cum şi Dumnezeu “se face” ca şi cum există! Şi provocăm “coincidenţe” dintr-acelea.

În esenţă profit ca să zic: să învăţăm, fraţilor, să chemăm pe Dumnezeu în toate împrejurările, să-i cerem sfat lui Dumnezeu, să mulţamim lui Dumenzeu când ne-a dat ceva ce i-am cerut, să-L întrebăm pe Dumnezeu ce înseamnă asta… şi toate nedumeririle noastre. Întâi “Doamne!” să fie în inimile noastre şi după aceea tot restul. Dacă vrei să-l vezi pe duhovnicul tău şi este la 100 de metri de tine, trebuie să faci 100 de metri şi poate altcineva l-a înhăţat sau trebuie să iei telefonul şi să faci un număr. Pentru Dumnezeu – nici atat: acum poţi să zici “Doamne!” şi, cum zicea cineva, ai contactat satelitul “Doamne” şi să vezi cum “se preface” acest Dumnezeu că există.

(mai mult AICI)

RUGACIUNEA CEA MAI SIMPLA SI DUMNEZEUL NOSTRU MATERN

“Ziceam la început că rugăciunile noastre frumoase pe care ni le-a dat Biserica: acatiste, paraclise, toate slujbele noastre, culmea culturii noastre – Liturghia, în care ne întâlnim cu Însuşi Dumnezeu, Însuşi Hristos in forma Acelui Trup şi Sânge pe care noi Le-am jertfit şi pe care El ni Le dă, ca să ne mântuim de păcatul de a-L jertfi – toate rugăciunile sunt vrednice. Dar, tot pe post de “filocalie”, v-aş propune rugăciunea cea mai simplă care poate – şi trebuie – să devină starea noastră constantă.

Când am zis cuvântul ăsta, cândva într-o întrunire cu tinerii în Anglia, la sfârşit o femeie m-a întrebat: “Totuşi, eu cum să mă rog? Eu nu ştiu cum să mă rog!“. Şi mi-a venit răspunsul ăsta pe care vi-l zic şi vouă: “Pai, spune asta lui Dumnezeu“. Şi e rugăciune. Nu ştii cum să te rogi? Spune-I lui Dumnezeu: “Doamne nu ştiu cum să mă rog! Tu spune-mi” Şi pe “baza” asta continuaţi voi. Continuaţi voi: ce vă doare, ce năzuinţe aveţi…

(…)

Uneori, spune şi Sfântul Pavel, [este câte] o rugăciune în care noi nu ştim ce să cerem sau pentru ce să ne rugăm şi Duhul Lui Dumnezeu ne ajută cu suspinuri negraite. Suspinuri pe care noi înşine nu ştim de ce [le avem]: ceva doare, de ceva avem nevoie… Făcătorul nostru ştie ce vrem!

Aşa cum mama cu pruncul nou născut ştie… M-am uimit de multe ori [când] tinerele de vârsta mea deveneau mame şi, cu pruncul în braţe – pruncul plângea, “zbiera”… Şi la un moment dat mama zice: “A, i-e foame, iertaţi-mă”. Pleacă şi hrăneşte pruncul, îl alăptează. După care, iar “zbiara” pruncul, şi mama: “Il doare ceva!” Şi-l întoarce pe faţă, pe dos, nu-stiu-ce, pana la urma, ii “ghioraia” stomacul – si… se potoleste pruncul. Şi pe după aia, iar zbiera pruncul. Şi zice mama: “A, vezi! Face capricii!” O, mămică, de unde ştii tu toate astea? Eu n-aud decat un prunc care zbiara! Dar poate c-o inteleg mai mult acum pe mama, ca de când m-am făcut duhovnic am devenit şi eu mamă într-un fel. Dar Dumnezeu dă intuiţie mamei sa inteleaga. Pruncul nu stie decat sa “să zbiere” când nu i-e bine. Si mama stie ce trebuie sa faca. N-are nevoie ca pruncul să facă un tratat de filozofie ca să ştie cum să acţioneze

Dumnezeu care a făcut mama, Dumnezeu care “a inventat” mama, El este mai… Mama decat orisicine... Si suspinurile noastre negrăite, ba şi… nesuspinurile noastre, le aude Dumnezeu şi le adună în vistieriile Lui. Si ştie să ne răspundă! “Filocalia” este: Hai, să facem aceste suspinuri conştiente, să conştientizăm din ce in ce mai mult…

(“Cum să mă rog? Nu ştiu cum să mă rog…” – ne raspunde Parintele Rafail Noica)

***

Parintele Arsenie Papacioc: Oriunde veti fi, oriunde veti avea necaz, rugati-va, nu va descurajati!

Eu personal nu sunt pentru rugaciunea de tipic. Aceea are folosul ei aparte, mai ales disciplinar. Omul nu trebuie să fie tipicar. Trebuie să fie tipicar ca procedeu, în ce priveste dorinta de a se înduhovnici. Nu avem numaidecât nevoie de o rugăciune de tipic. Avem nevoie de o prezentă continuă a inimii, această stare continuă de dragoste, de relatie cu Dumnezeu, asta este esenta rugăciunii. Pentru că si o tăcere adâncă înseamnă o rugăciune adâncă. Si o rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă.

Dacă faci rugăciunea asta care e obligatorie, o poti face. Dar dacă se face o rugaciune din aceasta după tipic, după ce se termină, omul se consideră achitat de obligatia rugăciunii din inimă si se retrage fără nimic de la ceea ce ar trebui să-l tină prezent. Adică sunt mai mult pentru o continuă tresărire duhovnicească. De aceea mă faceti să spun că orice clipă poate sa fie un timp si orice suspinare poate să fie o rugăciune. Suspinarea nu se face asa: “Uf!“, ci o faci lui Dumnezeu, ca plecând din adânc spre El. Asa ni se va arăta. Căci El nu se arată unei minti ascutite. “Nu tot cel ce zice “Doamne, Doamne va intra în împărătia Mea!” Ci numai cel care are inima curată, cel care are inima spre El, continuu.

Deci, o viată continuă de prezentă duhovnicească înseamnă un om mai înduhovnicit. Pentru că dacă te rogi, esti mereu prezent. Rugăciunea să zicem – tipicală poti lesne să o termini într-o jumătate de ceas, un ceas, dar pe urmă?

Vedeti, nu trebuie renuntat la ele, dar să nu fie singura treabă duhovnicească, singura rugăciune. Dacă ai citit un Paraclis e foarte bine, sau ceea ce mai ai de citit. Dar ceea ce, de fapt, trebuie adus la cunostintă, pentru a se întelege, pentru că lucrul ăsta e mai putin discutat, e prezenta inimii continuă. Si te rogi. Pentru că se rugau sfintii si stăteau în genunchi până se făcea dimineată si apărea soarele. Si la răsărit tot în genunchi erau.

Asta nu înseamnă că noi, nefiind ca ei, nu trebuie să ne rugăm. Dar era o stare de continuă prezentă.

- Părinte, rugăciunea neîncetată poate fi trăită de oricine?

- Intr-o măsură oarecare toată lumea poate. Pentru că întrebarea în sine despre rugăciune sau discutia despre rugăciune este neavenită, pentru că se rationalizează lucrurile. Oricine vrea să dobândească rugăciunea, să tacă si să zică. O rugăciune adâncă e o tăcere adâncă.

Se constată o limpezire imediată, o scăpare de ispite, căci se cere ajutorul Stăpânului cerului si al pământului. Trebuie să se obisnuiască lumea cu gândul că Dumnezeu guvernează si face orice pentru om. “Fără de Mine nu puteti face nimic“. Mai mult: “Nu se miscă fir de păr fără voia Mea.” Vă dati seama cât de mult ne apără.

Tineti-vă de Biserică, dragii mei! Si puteti să ziceti rugăciunea aceasta a mintii din inima. Este puterea numelui aceea care ne ajută atât de mult. Oriunde veti fi, oriunde veti avea necaz, rugati-vă, nu vă descurajati.

Iubiti mult! Hristos vă porunceste!

- Cum ii poti arata omului de azi drumul rugaciunii, necesitatea ei?

- Pr. Arsenie Papacioc: Dragul meu, ca esti student, te intreb si eu: ce asteptati dumneavoastra, studentii, de la catedra? Sa vi se explice ce este rugaciunea? Este un contact personal, pornit din inima, din constiinta noastra crestina catre Dumnezeu. Normal ca sunt rugaciuni de tipic, dar sunt si rugaciuni personale; cum spuneam inainte, un suspin poate fi o rugaciune. Chiar daca serviciul, ocupatiile, timpul nu permit rugaciuni de tipic, chiar daca nu apuci sa le faci, nu-i atat de grav, dar cu o conditie: sa ai o stare de prezenta continua a lui Dumnezeu in constiinta ta. Asta este important: gandul la Dumnezeu, constientizarea prezentei Lui – asta este o rugaciune la indemana fiecaruia, indiferent cat de ocupat ar fi. Sigur ca rugaciunile de tipic sunt foarte importante. Oricine poate si trebuie sa se roage, spunand: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, pacatosul!“

Gandul omului trebuie sa fie mereu la Dumnezeu. Chiar nu ne gandim ca Dumnezeu ne va cere socoteala pentru tot ce ne-a dat? Frumusete, intelepciune, putere (de multe ori dincolo de cea a ingerilor, daca tinem cont ca lumina ingerilor este mai difuza decat “chipul si asemanarea” care il imbraca pe om), toate aceste bogatii nemaipomenite Dumnezeu le-a varsat peste om si, chiar daca esti pacatos, chipul ramane la tine. Privind aceste frumuseti, aceste impodobiri, acest chip, nu putem sa nu ne gandim la El. Tocmai acest gand, asa cum izvoraste el, este o rugaciune.

Este foarte important si trebuie actualizat ca “fara Dumnezeu nu se poate face nimic”. Daca “fir de par nu se misca fara voia Lui“, dar lumea intreaga? De aceea, e o mare greseala sa nu ne gandim la Dumnezeu. Cum sa ne gandim? Intr-o forma cat mai directa: “Doamne iarta-ma!“, “Doamne-ajuta!“. Tot asa te gandesti, de exemplu, la sotia ta, la iubita ta, te gandesti sau, mai bine zis, ti-e gandul, inima tot timpul la ea, la iubirea ei. Ca o icoana ce-o porti in suflet, gandindu-te la ea intr-o forma simpla. In acest fel tii mereu legatura cu cel iubit. Deci, acelasi lucru este si rugaciunea: un contact permanent al inimii tale cu Dumnezeu.

Poti sa faci rugaciuni ingenunchiate, rugaciuni de tipic sau … poti sa nu le faci. Dar nu trebuie sa inceteze sub nici o forma acest contact, aceasta relatie cu Dumnezeu, intr-o forma personala si directa.

Dar si aici, in primul rand, trebuie evitate acele aparente care te pacalesc pe tine insuti, crezand ca faci bine ceea ce faci. Sfintii povestesc ca, odata, a venit diavolul la usa unui calugar. Impingea diavolul sa intre, impingea si calugarul dinauntru, sa nu-l lase si se ruga in timpul asta: “Doamne Iisuse ajuta-ma, miluieste-ma!” Dar diavolul il impingea mai tare si tot mai tare, mai sa-l biruie, cand, de teama, a strigat calugarul cat a putut de tare “Doamne, iarta-ma si ajuta-ma!” si imediat a disparut diavolul si, langa el, a aparut Mantuitorul. “De ce n-ai venit pana acum?” l-a intrebat calugarul. “Am venit cand M-ai chemat cu adevarat.”

Deci, rugaciunea si gandul la Dumnezeu, daca nu pleaca din inima, sunt spoiala. Cati dintre noi nu patim, asemenea calugarului, la usa sufletului nostru. Cica ne rugam, cica ne impotrivim pacatului, dar numai coplesiti, in momente de mare cumpana, ne gandim cu adevarat la Dumnezeu.

(mai mult la: CUM SA NE RUGAM? Ne invata ca nimeni altul… PARINTELE ARSENIE PAPACIOC: “Avem nevoie de o prezenta continua a inimii, asta este esenta rugaciunii…” – si VIDEO)

• Vezi si: Sfantul Iustin Popovici: “Sa transformam fiecare clipa libera a vietii noastre macar intr-un suspin de rugaciune”

Totusi, sa luam mare aminte si la…:

• DE CE CAUTA OMUL SEMNE, MINUNI SI VINDECARI PARANORMALE?

PILDA VORBESTE

” (…) Scopul este să trăim ortodox, nu numai să vorbim sau să scriem ortodox. De aceea vezi că o predică nu spune nimic, nu îl schimbă pe celălalt, oricât de bună ar fi, dacă cel ce predică nu are viaţă.

- Părinte, dar dacă cel ce ascultă sau cel ce citeşte are dispoziţie bună?

- Ei, atunci unul ca acesta are deja harul dumneze­iesc, de aceea se şi foloseşte. Însă unul care nu are dis­poziţie bună va lua şi va cerceta cele ce le spune predi­catorul şi nu va avea nici un folos. A gândi ortodox este uşor însă a trăi ortodox cere osteneală. Odată un teolog a ţinut o predică şi a cerut auditoriului să meargă să dea sânge deoarece era nevoie. Şi într-adevăr mulţi s-au în­demnat şi au dat mult sânge. Acela însă n-a dat nici o picătură deşi avea din belşug. Atunci ceilalţi s-au scan­dalizat. “Eu, le-a spus acela, prin omilia ce am rostit-o şi prin faptul că am îndemnat lumea să dea sânge, este ca şi cum am dat cel mai mult sânge!” Aşa şi-a odihnit gân­dul său. Ar fi fost mai bine să nu fi rostit omilia şi, fără zgomot, să meargă să dea puţin sânge. Viaţa are însem­nătate. “Eu sunt de dreapta“ - mi-a spus unul care nu avea nici o legătură cu Biserica. Dacă nu faci cruce, ce folos? i-am spus. Mâna care nu face cruce ce folos are, fie ea şi dreapta? Cu ce se deosebeşte de cea stângă, care nu face crucea? Aceea şi aşa nu face cruce”. Dacă tu eşti de  dreapta şl nu faci cruce, cum te deosebeşti de cei de stânga? Scopul este să fii om duhovnicesc, să trăieşti aproape de Hristos şi atunci ajuţi şi pe ceilalţi.

Cănd omul are viaţă corectă, lucrarea lui vesteşte pentru el. Într-un oraş era un protestant care îi judeca pe toţi: pe preoţi, pe episcopi. Acolo, aproape de o mănăstire se pustnicea un monah. Odată un ateu l-a între­bat pe protestant: “Bine, îi judeci pe toţi episcopii şi preo­ţii. Dar ce ai de spus despre acest monah?” “Pe acesta îl primesc – îi spune – pentru că se deosebeşte de ceilalţi”. Un credincios, oriunde ar fi, cât de mult ajută atunci când trăieşte corect!  Imi aduc aminte de un cunoscut poliţist care făcea servicii la graniţă. Acolo erau şi sârbi comu­nişti, dintre cei mai atei şi mai credincioşi partidului. Când veneau preoţii sârbi la graniţa Greciei cu Serbia, poliţaiul le săruta mâna. Comuniştii au observat asta. Po­liţist grec să sărute mâna preoţilor sârbi. Aceasta i-a impresionat foarte mult pe comunişti şi au început să-şi facă probleme referitoare la credinţă.

Cât de mult ajută cei ce au funcţii înalte atunci când ţin puţin credinţa! De aceea şi eu caut să-i ajut pe unii dintre aceştia cu funcţii înalte, pentru că ei pot ajuta foarte mult prin pilda lor. Iată, un mareşal pe care-l  cunosc, este pildă bună. Şi orice face, o face dinlăuntru, cu inima sa, n-o face la exterior.

Mai demult şi mai-marii locului cre­deau. Ştiţi ce a spus unui senator, o doamnă sus-pusă într-un oraş? În perioada postului Maicii Domnului a mers cu soţul ei la o cină şi au adus acolo peşte, carne… Dar ea n-a mâncat, deoarece postea. Senatorul a observat şi i-a spus: “Bolnavii şi călătorii nu ţin post”. “Da, dar nu călă­torii cu roţi” – i-a răspuns aceea şi nu s-a atins de nimic  din cele de dulce. La cină era şi un cleric care îi lăudă: “Este o mare cinste pentru mine să mă aflu cu Dvs. etc,  etc”; şi spunea şi iarăşi spunea o grămadă de laude.  Atunci bărbatul doamnei aceleia l-a întrerupt şi i-a spus: “Nu vă nădăjduiţi spre boieri, spre fiii oamenilor, întru care nu există mântuire”. Atunci n-a mai zis nimic clericul care încerca să-i linguşească. Altă dată aceeaşi doamnă a spus unui profesor de teologie: “Nu vă uitaţi la amănunte şi astfel să-i picaţi pe preoţi la examene. Căutaţi să-i tre­ceţi, deoarece eparhiile n-au preoţi”. Vreau să spun că mai de mult mai-marii unui loc se interesau de Biserică, erau pildă pentru popor.

Ceea ce va ajuta foarte mult pe oamenii de astăzi este exemplul nostru creştinesc şi viaţa noastră creştinească. Pe creştini trebuie să-i caracterizeze agerimea duhovnicească şi nobleţea, jertfa. De aceea le spun mirenilor “Să-L iubiţi pe Hristos, să aveţi smerenie, să vă faceţi da­toria, şi Hristos va dezvălui virtutea voastră ochilor oamenilor”. Virtutea are însuşirea de a-l trăda pe om, oriunde s-ar afla el. Chiar de se va ascunde, de se va şi făţărnici prin nebunia în Hristos, virtutea îl va trăda, deşi mai târziu, şi vistieria lui ascunsă, ce se va descoperi atunci în întregime, va ajuta iarăşi multe suflete; poate atunci chiar mai mult”.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, 2003)

Legaturi:

Cuv. Paisie Aghioritul despre Posturile randuite ca marturisire a lui Hristos

“- Părinte, oamenii care trăiesc duhovniceşte în lume trebuie să arate celor lumeşti că postesc?

- Când e vorba de posturile rânduite de Biserica noastră – miercurea, vinerea, posturile mari - atunci trebuie, pentru că aceasta este o mărturisire a credinţei. Însă celelalte posturi, care se fac din nevoinţă, pentru dragostea lui Hristos, sau pentru a fi auzită rugăciunea noastră într-o anumită cerere, trebuie să se facă în ascuns”.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, 2003)

***

Din: Sfaturi si raspunsuri importante de la FERICITUL PARINTE EPIFANIE DESPRE POST

Păcat serios

In postul Adormirii Maicii Domnului din anul 1967, îşi aduc aminte doi tineri căsătoriţi, fiii săi duhovniceşti, am găzduit la o oarecare familie, rude cu noi, şi n-am postit, ţinând rânduiala casei aceleia. Am considerat lucrul aces­ta firesc şi de la sine vrednic de iertare. După puţin timp am mers să ne mărturisim la Stareţ, dar nu i-am spus nimic despre asta. Am mărturisit alte lucruri. Ne-a citit rugăciunea de iertare şi apoi am început să discutăm despre diferite chestiuni interesante. In cursul convorbirii ajungând la post, am spus că n-am postit. Am fi preferat să ni se deschidă pământul şi să ne înghită de ruşine când ne-a spus cu asprime:

- Şi credeţi oare că v-aţi mărturisit acum, când aţi făcut un păcat atât de serios?

 

Postul şi sărbătorile

S-a pus adesea întrebarea dacă se îngăduie să se servească mâncare de dulce în cazurile sărbătorilor ono­mastice, evenimentelor excepţionale, întrunirilor cu prie­tenii etc, din perioada posturilor. Stareţul spunea că atenţia faţă de oameni este o mare virtute, faptă care nu se poate suspenda în perioadele de post. Insă pe masă să se pună în mod obligatoriu mâncăruri de post. In cadrul unor limite, ele pot fi mai drese sau mai gustoase dacă vrem să cinstim pe cineva, însă absolut obligatoriu de post.

Postul şi primirea de străini

Este precumpănitor la mulţi punctul de vedere că pentru motive de primire de străini se îngăduie dezle­garea postului. Ca exemplu, din istoria Bisericii, se scoa­te în evidenţă tactica Părinţilor pustiului care încetau pos­tul lor cu prilejul primirii unui oaspete sau a unui frate, când erau în călătorie.

Stareţul a limpezit lucrurile:

- Nicăieri în Pateric – spune el – nu se laudă vreun pustnic şi nu se consideră ca exemplu deoarece a dezle­gat postul pe motivul primirii de străini. Ceea ce s-a spus este faptul că acei pustnici şi nevoitori sfinţi dezlegau postul lor ascetic personal, care era mult mai aspru decât cel rânduit de Biserică. Mâncau, de pildă, puţine crudităţi, legume muiate sau verdeţuri crude, sau puţin posmag muiat şi asta nu în fiecare zi, ci la 2-3 zile, sau mai rar.

Dacă se întâmpla, aşadar, să găzduiască pe cineva, atunci fierbeau legumele, sau verdeţurile şi dacă era zi cu dezlegare la untdelemn, puneau peste ele puţin unt­delemn sau beau puţin vin. Se întâmpla să mai adauge puţină osteneală ca să mai dea puţin gust mâncării uscate pentru a cinsti astfel pe oaspeţii lor. Cu smerenie primeau şi ei înşişi o găzduire asemănătoare de foarte puţinele ori când ieşeau din chiliile lor. Iar când motivele primirii de străini dispăreau, se întorceau la postul aspru, sau la încă şi mai aspru ca să recâştige terenul pierdut, adică nu cumva să se fi înşelat pe ei înşişi, încât primirea de străini să le fi fost un pretext de a slăbi postul lor.

Când un oarecare pustnic, continuă Stareţul, mergea să cerceteze pe alţi pustnici în pustie, aceia îl cinsteau cu puţin vin (fie deoarece era dezlegare la vin, fie deoarece aplicau iconomia pentru osteneala călătoriei). Şi acesta îl bea mulţumind, din politeţe, dar când se întorcea la chi­lia sa, rămânea atâtea zile fără apă câte pahare de vin pri­mise în călătoria sa. Ucenicul său, căruia i se făcuse milă de el, atunci când călătoreau împreună, ruga în ascuns pe cei la care găzduiau să nu-i dea vin.

* * *

M-am spovedit la Stareţ cu mai mulţi ani înainte, îşi aduce aminte un fiu duhovnicesc al său, că un oarecare frate ne-a găzduit în casa sa. Avea cugetul puţin cam lumesc şi n-am postit în zilele de post. Stareţul însă mi-a spus cu asprime:

- Pe deoparte vărul, pe de alta cumătrul, dincolo cum­natul, apoi prietenul. Bine faceţi că primiţi oaspeţi. Şi v-o recomand asta. Chiar şi în zilele de post. Dar veţi servi mâncăruri de post. Ingrijite şi gustoase dacă vreţi să cin­stiţi pe cineva, dar de post. Să le-o spuneţi simplu: “Astăzi este post, de aceea vă servim mâncare de post. Nu vrem să călcăm legile Bisericii”.

Postul şi întrunirile

Mulţi dintre fiii duhovniceşti ai Stareţului aveau de în­fruntat multe probleme cu postul când luau parte la întruniri prieteneşti sau de breaslă (a vechilor colegi de şcoală, de muncă, de facultate etc). Este de observat că în societăţile creştineşti contemporane de nuanţă occidentală, astfel de întruniri se rânduiesc de regulă miercurile şi mai ales vinerile, deoarece următoarea zi, sâm­bătă, este nelucrare şi se încheie săptămâna de lucru. (Stareţul în asta vedea o lucrare diavolească ascunsă. “S-au pierdut celelalte zile”, spunea el). Evident că nimeni nu ia în considerare marile perioade de post, nici nu are grijă să pună mâncăruri de post. Eventual, ceva salate, este singura rezolvare pentru cei ce vor să postească. Linia Stareţului era categorică:

- Dacă vreţi să luaţi parte la aceste întruniri, aveţi binecuvântare, dar să postiţi mâncând orice se află de post. Dacă nu v-aţi săturat, mâncaţi după aceea acasă sau la restaurant. Dacă nu puteţi ţine postul, atunci nici să nu luaţi parte.

Postul şi sminteala

Unii spun:

- Nu postim când ne aflăm la vreo întrunire ca să nu supărăm sau să smintim pe cineva cu ceea ce facem. Şi comentau, spunând: oare, Hristos n-a spus ca să nu ne arătăm că postim, precum făceau şi fariseii cei făţarnici?

Stareţul a răspuns la asta în felul următor:

- Când postim, sau şi atunci când facem orice altă faptă bună, trebuie să acţionăm cu cuget smerit, ca nişte “robi netrebnici”, ascultând de poruncile Bisericii. Şi asta indiferent dacă ne văd sau nu ne văd oamenii. Aşa cum nu trebuie nici să ne temem de dojana şi comentariile lor când ne facem datoria faţă de poruncile lui Dumnezeu. Nu este corect ca în privinţa asta să depindem de faptul că se mâhneşte sau “se sminteşte” cineva.

Dacă noi ne facem datoria noastră, responsabilitatea smintelii cade asupra celui ce se sminteşte, care într-o ultimă analiză fie nu recunoaşte autoritatea lui Hristos şi a Bisericii Sale asupra vieţii noastre, fie că încearcă să-şi justifice propria sa slăbiciune. Ne gândim la aceia ce se vor “sminti”, când ne vor vedea că postim, şi nu ne gândim la cei ce ne văd că nu postim, eventual, că suntem creştini ortodocşi. In acest din urmă caz responsabilita­tea smintelii cade în întregime asupra noastră, deoarece noi suntem călcătorii poruncii.

Pe de altă parte dacă această silogistică o aplicăm şi în celelalte porunci ale Bisericii, desfiinţăm toată legea morală a lui Dumnezeu. De pildă vreau să merg la biserică. Dar aproape întotdeauna voi întâlni oameni pe drum. Şi mă gândesc: “Dacă intru înlăuntru şi mă văd, dacă sunt atei şi potrivnici lui Hristos, se vor deranja şi se vor întărâta. Dacă sunt creştini evlavioşi, vor spune: “Ce creştin bun! Merge la biserică!” şi lauda lor îmi va răpi folosul mergerii la biserică. Aşadar, să nu merg la bise­rică. Voi merge la biserică atunci când nu mă va vedea nimeni”. Şi astfel s-a dus cu mersul la biserică. Unde s-au mai auzit acestea? Care Evanghelie spune astfel de lucruri?

(Din: “Crampeie de viata. Din viata si invataturile parintelui Epifanie Teodoropulos”, Ed. Evanghelismos)

Parintele Arsenie Muscalu – Despre Post (audio):

(www.catehetica.ro)

- Cum putem sa postim atunci cand un prieten ne gateste ceva de dulce: daca mancam incalcam postul, iar daca nu mancam nu tinem dragostea aproapelui?

- E o intrebare care se pune de foarte multi oameni. Porunca dragostei este porunca desavarsirii, dragostea este cununa tuturor virtutiilor. Sa ne intrebam intai: cine ne-a adus intai porunca dragostei? Porunca dragostei ne-a adus-o Mantuitorul Hristos. Biserica este pastratoarea poruncilor Lui. Biserica insa ne recomanda postul, atunci ce facem? Nu ascultam de Biserica, nu ascultam de Mantuitorul Hristos. Atunci in numele carui fel de dragoste sa incalcam porunca postului? Si aici este vorba de o neintelegere. As zice ca atunci cand este un post randuit de Biserica, trebuie sa il respectam.

Nu este dragoste adevarata aceea care incalca postul. Faptul de a ne cere cineva sa nu ascultam de Biserica dovedeste ca el nu asculta de Biserica, deci in numele cui ne cere sa ascultam de porunca dragostei? Ce fel de dragoste este?

Deci atunci cand Biserica ne randuieste vreme de post, trebuie sa ascultam mai mult de Ea, pentru ca daca vom asculta de Ea, ascultand-o vom ajunge si la dragoste pe calea credintei si a postului. Sa renuntam la post din dragoste pentru aproapele, pentru a nu-l intrista, numai atunci cand e vorba de un post particular, adica avem noi o nevointa a noastra, in afara celor randuite de Biserica. Atunci putem sa reununtam la ea de dragul aproapelui, pentru a nu-l mahni.

Deci cand e vorba de un post particular, renuntam la el pentru aproapele, dar cand e vorba de un post randuit de Biserica, e mai bine sa spunem cu smerenie ca postim, caci vom marturisi prin asta pe Hristos.

• Toata conferinta despre POST a Parintelui Arsenie Muscalu din 2002 (audio) – pe siteul CATEHETICA

Legaturi:

• Sa postim cu marime de suflet! CUVIOSUL PAISIE AGHIORITUL DESPRE NEVOIA DE POST, INFRANARE, ASCEZA
• Incepe Postul Adormirii Maicii Domnului! Lasa-vom sec si de rautate, de cleveteala, de duh lumesc?
• Ce mancam in post?
• Cuviosul Paisie Aghioritul: La ce sa luam aminte mai mult in Postul Mare?
• Sfaturi si raspunsuri importante de la FERICITUL PARINTE EPIFANIE DESPRE POST
• CUVANT VIU SI LAMURITOR DESPRE SENSUL, FOLOSUL SI MASURA POSTULUI de Ieromonahul Ioan Buliga
• “Postul moderat si cumpatat este baza si capul tuturor virtutilor” (Sf. Cuv. Paisie de la Neamt)
  
• DE CE POSTIM? DE CE SA IERTAM? CARE NE E VOCATIA? (Parintele Rafail Noica)
  
• Sfantul Simeon Noul Teolog: POSTUL SI BINEFACERILE LUI
• Cum sa luam Postul in serios in lumea noastra?
• “STILUL DE VIATA” AL POSTULUI
• “…. NUMAI CU POST SI CU RUGACIUNE”
• Puţin, despre post
• Fisa postului

Gândurile de hulă

Care gânduri sunt de hulă

- Părinte, nu am înţeles când un gând este de hulă.

- Atunci când ne vin în minte închipuiri urâte despre Hristos, despre Maica Domnului, despre sfinţi sau despre ceva dumnezeiesc şi sfânt sau chiar şi despre părintele nostru duhovnicesc etc, acestea sunt gânduri de hulă. Aceste gânduri nu trebuie să le spună nimeni niciodată.

- Nici la duhovnic?

- La duhovnic ajunge să spunem: “Imi trec prin minte gânduri de hulă despre Hristos sau despre Sfântul Duh, despre Maica Domnului, despre Sfinţi sau despre Sfinţia Voastră, duhovnicul meu“. Aceste blas­femii şi păcate sunt toate ale diavolului; nu sunt ale noastre. De aceea nu trebuie să ne mâhnim şi pentru păcatele diavolului. Când eram monah începător, o bucată de vreme diavolul îmi aducea gânduri de hulă chiar şi în biserică şi mă mâhneam mult. Orice bârfă şi hulă pe care le auzisem spunându-se despre alţii, pe când eram militar, diavolul mi le aducea în minte despre sfinţi. Duhovnicul îmi spunea: “Aceste gânduri sunt ale diavolului. Din clipa în care omul se mâhneşte pentru gândurile necurate ce-i trec prin minte despre lucrurile sfinte, aceasta este dovada că ele nu sunt ale lui, ci vin din afară“. Eu însă continuam să mă mâh­nesc. Mergeam în paraclisul Sfântului Ioan Botezătorul ca să mă rog, iar atunci când mă închinam la icoana Sfântului, ea scotea bună mireasmă. Când îmi veneau iarăşi astfel de gânduri, mergeam din nou la paraclis, unde simţeam aceeaşi mireasmă ieşind din icoană, într-o zi, în vremea Sfintei Liturghii, la “Sfinte Dumnezeule” cântam şi eu încet „Sfinte Dumnezeule” de Nilos. Atunci văd că intră prin uşa pronaosului o fiară mare, înfricoşătoare, cu cap de câine. Scotea flăcări din gură şi din ochi. Se întoarce şi-mi dă două palme deoarece cântam „Sfinte Dumnezeule“. Privesc în jurul meu, ca să văd dacă nu îl văzuse şi altcineva, dar nu îl văzuse nimeni. După aceea m-am dus şi i-am spus duhovnicului ce s-a întâmplat. “Iată, l-ai văzut! -imi spune duhovnicul. El este. Acum te-ai liniştit?“.

- Părinte, omul înţelege întotdeauna dacă un gând este de hulă?

- Dacă pune în lucrare mintea ce i-a dat-o Dumnezeu, atunci înţelege. De pildă, unii îmi spun: “Părinte, cum este cu putinţă să existe iad? Noi ne mâhnim pentru omul ce este în închisoare, cu cât mai mult pentru cel ce este în iad!“. Dar cugetarea aceasta este hulă, pentru că astfel unii ca aceştia se arată mai drepţi decât Dumnezeu. Dumnezeu ştie ce face. Vă aduceţi aminte de cazul relatat de Sfântul Grigorie Dialogul? Odată episcopul Fortunat a alungat un diavol dintr-o îndrăcită. Diavolul, după ce a fost izgonit, umbla prin oraş în chip de om sărac clevetindu-l pe episcop. “M-a alungat, nemilostivul!“, striga el. “Dar de ce te-a alungat?“, îl întrebă cineva. “Cum de a făcut una ca aceasta? Hai, vino în casa mea“. Şi diavolul a intrat în casă. Peste puţin timp îi spuse gazdei: “Mi-e frig. Pune lemne pe foc“. Şi acela puse lemne în cămin; mai pune şi buşteni, ca să se încălzească. Şi după ce s-a încins bine căminul, diavolul intră în copilul gazdei care, îndrăcindu-se, a sărit în foc şi a ars. Atunci acela a înţeles pe cine a izgonit episcopul şi pe cine a pri­mit el. De vreme ce episcopul Fortunat l-a izgonit, înseamnă că ştia ceva[1].

De unde provin gândurile de hulă

- Părinte, spuneti-ne ceva despre nepăsarea cea bună.

- Nepăsarea cea bună este de trebuinţă unuia foarte sensibil, pe care îl chinuie aghiuţă cu diferite gânduri. In cazul acesta este bine să devină puţin nepăsător, în sensul cel bun, şi să nu cerceteze prea minuţios unele lucruri. Ea mai este bună şi pentru acela ce se poate să fie nepăsător în multe, dar într-un anumit lucru să-i fi pricinuit diavolul o sensibilitate exagerată pentru a-l netrebnici. In cazul acesta, pentru o perioadă de timp îl va ajuta nepăsarea cea bună. Insă are nevoie de supraveghere. Trebuie să-şi spună gândurile sale şi să fie supravegheat de duhovnic, căci altfel încet-încet le poate lua pe toate cu graba şi să ajungă în cealaltă extremă, adică să devină complet nepăsător.

- Părinte, de ce atunci când cad în mâhnire am gân­duri de hulă?

- Ia ascultă să vezi cum este. Atunci când aghiuţă te vede mâhnită, profită de aceasta şi îţi dă o bom­boană lumească, un gând păcătos. După ce cazi prima dată, te duce la o mâhnire mai mare şi nu mai ai pu­tere să te împotriveşti. De aceea nu trebuie să rămâi niciodată în stare de mâhnire, ci să faci ceva duhovni­cesc, care să te ajute să ieşi din această stare.

- Părinte, mult mă chinuiesc cu nişte gânduri…

- Sunt ale diavolului. Linişteşte-te şi nu le da impor­tantă. Eşti sensibilă. Diavolul îţi exploatează sensibili­tatea, te face să examinezi prea minuţios unele lucruri, iţi lipeşte mintea acolo şi te chinuieşti fără folos. Iţi poate aduce gânduri necurate, de pildă despre stareţă sau chiar despre mine. Nu le da importanţă. Dacă dai puţină importanţă unui gând de hulă, te poate chinui, te poate zdrobi. Iţi trebuie puţină nepăsare bună.

Diavolul chinuieşte cu gândurile de hulă de obicei pe cei foarte evlavioşi şi foarte sensibili. Le prezintă căderile lor mult mărite ca să-i mâhnească şi, dacă nu reuşeşte să-i ducă la deznădejde ca să se sinucidă, încearcă cel puţin să-i înnebunească şi să-i netrebnicească. Iar dacă nu poate face nici aceasta, îl satis­face să le aducă fie şi o melancolie.

Am întâlnit pe cineva care scuipa mereu. „Are diavol“, spuneau oamenii. Iar acela le spunea: „Cei ce au diavol nu fac aşa“. Aşa cum am aflat după aceea, sărmanul acesta nu era vinovat în nimic ca să se îndrăcească. Crescuse orfan şi avea o sensibilitate; avea şi gând de-a stânga şi putină fantezie, lucruri pe care i le-a cultivat diavolul şi îi aducea gânduri de hulă. Iar când diavolul îi aducea astfel de gânduri acesta i se împotrivea, se scutura şi scuipa gândurile de hulă. Cel ce vedea această scenă credea că are diavol. Sărma­nul, să aibă aşadar o sensibilitate, să scuipe gândurile de hulă şi totuşi să i se spună: “Ai diavol!“.

De multe ori gândurile de hulă vin şi din pizma diavolului. Uneori, mai ales după priveghere, atunci când eşti rupt de oboseală şi nu te poţi împotrivi, diavolul, făcătorul de rău, îţi aduce gânduri de hulă şi apoi, ca să te încurce sau să te arunce în deznădejde, începe să-ţi spună: “Astfel de gânduri nici diavolul nu are! Nu te vei mântui…“. Poate aduce gânduri de hulă chiar şi împotriva Duhului Sfânt, ca după aceea să spună că acest păcat nu se iartă etc.

- Părinte, un gând de hulă poate veni şi din pricina noastră?

- Da, şi omul însuşi poate da pricină. Atunci când nu există sensibilitate, gândurile de hulă provin din mândrie, din judecarea aproapelui etc. De aceea, atunci când vă nevoiţi şi aveţi gânduri de necredinţă, de hulă, să ştiţi că nevointa se face cu mândrie. Mintea se întunecă din pricina mândriei, începe necredinţa şi omul se goleşte de harul lui Dumnezeu. Sau atunci când cineva se ocupă cu subiecte dogmatice fără să aibă astfel de înclinaţii, după aceea are gânduri de hulă.

Dispreţuirea gândurilor de hulă

- Părinte, Avva Isaac spune că biruim patimile “prin smerenie şi nu prin dispreţuire”[2]. Oare dispreţuirea unei patimi şi dispreţuirea gândurilor de hulă este acelaşi lucru?

- Nu, dispreţuirea unei patimi are mândrie, încre­dere în sine şi, ceea ce este mai rău, îndreptăţire. Adică te îndreptăţeşti pe tine însuţi şi nu-ţi recunoşti patima. Este ca şi cum ai spune: “Patima aceasta nu este a mea, nu are legătură cu mine“, şi nu te nevoieşti ca să te eliberezi de ea. Insă gândurile de hulă trebuie să le dispreţuim, pentru că, precum am spus, nu sunt ale noastre, ci ale diavolului.

- Atunci când se preface cineva înaintea altora că are o patimă, de pildă atunci când face pe lacomul cu pântecele, îl batjocoreşte pe diavolul?

- Atunci când se preface cu prefacerea cea bună, nu înseamnă că îl batjocoreşte pe diavolul. Il batjocoreşti pe diavolul atunci când, deşi el îţi aduce gân­duri de hulă, tu cânţi.

- Părinte, cum să alung un gând de hulă care îmi vine în vremea slujbei bisericeşti?

- Prin cântarea psaltică. „Deschide-voi gura mea...”[3]. Nu ştii muzică? Să nu-l scormoneşti. Dispreţuieşte-l. Atunci când cineva discută cu astfel de gân­duri în vremea rugăciunii este ca şi cum un militar s-ar juca cu o grenadă în mâini în vremea când dă raportul.

- Şi dacă stăruie?

- Dacă stăruie, să ştii că undeva, înlăuntrul tău, are un adăpost. Dar soluţia cea mai bună este dispreţuirea diavolului, deoarece el dă meditaţii de viclenie. In vre­mea aceea este mai bine să nu rostim nici măcar rugăciunea lui Iisus, deoarece, făcând aceasta, arătăm că ne preocupă subiectul, iar diavolul ţinteşte punctul slab şi ne bombardează mereu cu gânduri de hulă. Este mai bine să cântăm. Vezi, până şi copiii cei mici atunci când vor să dispreţuiască pe vreun oarecare copil ce le vorbeşte, îi spun “tralala”, aşadar cântă. La fel să facem şi noi diavolului. Insă noi vom psalmodia, nu vom cânta. Psalmodia este rugăciune îndreptată către Dumnezeu, dar şi dispreţuire a diavolului. Şi ast­fel cel viclean este lovit şi de aici şi de dincolo, şi va pieri.

- Dar atunci când sunt într-o astfel de stare, Părinte, nu pot cânta, şi îmi vine greu chiar să mă şi împărtăşesc.

- Aceasta este foarte periculos. Aghiuţă îţi face blo­caj. Să mergi să cânţi, să te împărtăşeşti, pentru că gândurile acestea nu sunt ale tale. Ascultă ce-ţi spun: să cânţi un “Cuvine-se cu adevărat“, ca astfel aghiuţă să-şi ia cele de cheltuială şi să plece. Nu ţi-am spus despre un călugăr? A venit în Sfântul Munte când avea 12 ani. Era orfan, îşi pierduse afecţiunea de la mama lui trupească şi toată dragostea lui a îndreptat-o spre Maica Domnului. O simţea ca pe mama lui. Să fi văzut cu ce evlavie se închina la icoane! După aceea diavolul a exploatat această dragoste şi i-a adus gânduri de hulă. Sărmanul, nu mai mergea nici să se închine la icoane. Când Stareţul lui a aflat aceasta, l-a luat de mână şi l-a pus să sărute icoana Maicii Domnului şi a Mântuitorului pe faţă şi pe mâini, şi îndată a fugit diavolul. Este într-un fel o obrăznicie să o săruţi pe faţă pe Maica Domnului şi pe Hristos, dar aceasta a făcut-o stareţul tocmai ca să alunge gândurile ce le avea călugărul.

Când suntem vinovaţi pentru gândurile de hulă

- Părinte, sunt vinovat atunci când am un atac de gând de hulă fără consimţământul meu?

- Dacă te mâhneşti şi nu-l primeşti, nu este nimic.

- Părinte, când este vinovat cineva pentru un gând de hulă?

- Dacă nu se mâhneşte pentru că are un astfel de gând, şi stă şi discută cu el, atunci este vinovat. Şi cu cât va primi gândurile de hulă, cu atât mai mult va primi tulburarea diavolului. Pentru că atunci când îi trece un gând de hulă şi-l cercetează şi discută cu el, primeşte o mică demonizare.

- Şi cum vor pleca, Părinte, astfel de gânduri?

- Dacă se mâhneşte atunci când vin astfel de gân­duri şi nu discută cu ele, acelea se taie singure pentru că nu sunt hrănite. Copacul care nu este udat se va usca. Dar din clipa când cineva se complace cu ele, fie şi putin, şi le hrăneşte, omul cel vechi se adapă şi cu greutate se vor usca.

- Părinte, uneori primesc gândurile de hulă, consimt, şi după aceea îmi dau seama de aceasta, însă nu le pot alunga.

- Tu ştii ce păţeşti? Uneori ai mintea în altă parte, eşti distrată şi stai pierdută cu gura căscată. Atunci vine aghiuţă, îţi aruncă în gură o caramelă şi tu începi s-o sugi. Simţi gustul ei şi după aceea îti vine greu s-o dai jos. Insă trebuie s-o arunci imediat ce simţi că te îndulceşti.

- Dar când îmi trece un gând de hulă şi-l primesc putin, iar după aceea îl alung?

- Atunci este ca şi cum diavolul ţi-ar fi dat o cara­melă din care ai supt puţin, dar după aceea ai scuipa­t-o. Trebuie însă s-o scuipi imediat. Altfel la început te va înşela cu o caramelă, dar apoi te va adăpa cu otravă şi îşi va bate joc de tine.

[1] Vezi Sf. Grigorie Dialogul, în Everghetinos, Tomul 1, ed. Matei Laghi, Atena, 1980, p. 510.

[2] Inceputul irmosului de la cântarea întâi a Canonului Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu de la Acatistul Bunei Vestiri.

[3] Catavasia la Cântarea întâi a Canonului Bunei Vestiri.

(in: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Nevointa duhovniceasca“, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

Legaturi:

• Cuviosul Paisie Aghioritul ne arata cum lucreaza diavolul la nivel personal
• GANDUL CEL BUN, GANDUL CEL RAU. Cuviosul Paisie despre cum interpretam si cum infruntam duhovniceste diferitele situatii ale vietii; cum sa nu ne smintim?
• Fericitul Paisie Olaru (de la Sihla) despre deznădejde
• Parintele Arsenie Muscalu despre formarea duhovniceasca in vremea noastra (I)
• Parintele Calciu despre razboiul nevazut si vremurile de sfarsit
• Pimen sus, sus in cer, iar noi jos, jos pe pamant! (cu o pilda si despre gandurile de hula)
• SFATURI DUHOVNICESTI DE LA PARINTELE PROCLU (II): “Nimic nu face pe Duhul Sfant a se salaslui in inima cuiva, decat a trece cu vederea neajunsurile altora”

“Odata Staretul mi-a trimis vorba sa cobor la chilia lui. Am plecat de indata, caci imi doream mult sa-l vad. Cand am ajuns, Staretul avea o dispozitie buna. Mi-a dat o tratatie, dupa care mi-a spus cateva lucruri folositoare. Apoi mi-a spus motivul pentru care m-a chemat:

- Ia aceasta scrisoare si du-o la Manastirea Suroti!

Dupa ce mi-a dat scrisoarea, mi-a zis:

- Asteapta sa aduc si… timbrul!

Cand am auzit, am ras. Am luat asta drept o gluma. De vreme ce aveam s-o duc eu personal, ce nevoie mai era de timbru? A ras si Staretul si a continuat sa-mi vorbeasca. A adus timbrul si l-a lipit cu zgomot deasupra scrisorii.

Dupa ce am ras si ne-am veselit destul, Staretul a devenit serios si mi-a spus:

- Nu am pus timbrul in gluma.

Atunci l-am privit cu uimire, iar Staretul a continuat:

- Am pus timbrul pentru a nu nedreptati!

- Dar pe cine sa nedreptatiti, Parinte?

- Statul! In mod firesc, trebuia s-o trimit prin posta, sa platesc timbrul si statul sa ia impozitul. Insa, daca as trimite-o asa fara timbru, as fura impozitul de la stat.

- Dar, Parinte… altii fura ca-n codru si nu ii mustra constiinta ca prin aceasta nedreptatesc statul, iar Sfintia Voastra va faceti probleme pentru un timbru?

- Nu are importanta. Daca celalalt este hot, sa devin si eu hot? Daca celalalt este criminal, sa ucid si eu? Nu se poate asa ceva!

- Dar, Parinte, aici toti cauta sa fure statul, adica banii care-i aduna ei din impozite. Vin cei bogati si le spun ca vor sa faca, chipurile, vreo fabrica sau alta treaba, iau subventii de la stat, adica banii care se aduna de la impozite, si apoi ii “manca” in diferite alte moduri. Insa o parte din bani ii pun in bancile din strainatate, iar cu altii cumpara apartamente la Geneva, la Paris. Asta fac cei bogati, politicienii si toti cei care incearca sa ia o functie inalta. Asadar pentru ce sa mai platim impozite? Pentru ca banii nostri sa ii fure altii?

- Cei care fac aceste lucruri sunt grecii cei mai rai. De aceea ma rog sa vina un vant si sa-i ia pe toti acesti politicieni si sa vina altii la conducere, mai cinstiti. Sunt de acord sa faca si politicianul o vila. Nu conteaza, sa faca! DAR sa se intereseze si pentru NEAM, pentru PATRIE. Sa faca ceva si pentru binele obstesc. Cei de astazi se ingrijesc numai de interesul lor. Sunt complet indiferenti pentru binele obstesc, pentru Patrie, pentru Neam. Mai, mai! In ce hal am ajuns! Mai demult exista si marime de suflet. Cel care primea o functie inalta, incerca sa faca ceva. Se gandea ca, votandu-l, oamenii si-au pus increderea in el. Multi, desigur, puneau si din buzunarul lor pentru a se face ceva bun in sat sau in Patrie. Patria este ca o mama.

- Bine, Parinte, dar noi sa platim impozite pentru ca sa le manance altii?

- Noi sa facem ceea ce este corect. Sa ne facem datoria noastra, iar mai departe fiecare raspunde de ceea ce face.

***

Alta data, un unchi de-al meu din America a gasit o modalitate sa-mi aduca o masina scumpa la un pret ieftin. Era ademenitor! Daca o luam, aveam doua alternative: fie o tineam pentru uz personal, fie o vindeam mai tarziu, pentru a castiga usor cateva milioane. Am mers si l-am intrebat pe Staret:

- Este legal ceea ce vrei sa faci?, m-a intrebat.

- Ei, Parinte, vom schimba doar numele, si nimeni nu se va pagubi si nici nu va afla.

- Nu! Mie nu-mi place aceasta. Nu ma odihneste. In felul acesta iti bati joc de stat si de legile lui! Mie imi place sa se faca toate legal. Sa platesc si impozitul pentru a nu avea neliniste si mustrari de constiinta. Altul spune ca a zidit ilegal sau pe jumatate legal, o casa pe un teren si a cheltuit mult mai putin. Eu nu vreau o astfel de casa. Sa se faca toate corect“.

***

“- Bine, Parinte, dar toti conducatorii politici sunt masoni? Ce se va intampla? Unde se va gasi cineva bun?

- Acum problema nu e cine este sau cine nu este, ci daca exista vreunul care nu crede asa de mult in masonerie. Astazi ca sa devina cineva prim-ministru trebuie sa fie mason. Sa le dea Dumnezeu pocainta si sa-i ia… Sa iasa altii noi. Macabei“.

(Din: Atanasie Rakovalis, Parintele Paisie mi-a spus, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2006)

Legaturi:

• Vremea robiei eleniste si a Sfintilor Macabei – semn puternic dat noua, celor de pe urma
• Cuviosul Paisie Aghioritul: “SA CITITI TOATE CARTILE MACABEILOR!”
• Ce dăm lui Dumnezeu şi ce dăm cezarului?
• CAROR STAPANIRI SI IN CE FEL NE SUPUNEM?

• De ce nu poti fi si mason, si ortodox?

• DUHUL NIHILIST SI “MISTICA” REVOLUTIEI – marile ispite ale crestinului de azi
• SISTEMELE SOCIALE SI CRESTINISMUL. CE FEL DE “REVOLUTIONAR” A FOST HRISTOS?
• Interviu cu Vladica Ierotheos Vlachos despre cauzele crizei actuale: PARASIREA PORUNCILOR LUI HRISTOS DE CATRE CRESTINI SI RASPANDIREA UNOR IDEOLOGII INUMANE, FEROCE
• „CATRE POPOR”: MARTURISIRE ESENTIALA SI PROFETICA A SINODULUI BISERICII GRECIEI DESPRE CAUZELE CRIZEI ECONOMICE, PLANUL DE INROBIRE MONDIALA SI REMEDIILE DUHOVNICESTI
• VIDEO: Mitropolitul Nectarie de Petra si Heronisos (Patriarhia Ecumenica!): O VOI SPUNE SI NU MI-E RUSINE: NE GUVERNEAZA MASONERIA!
• Biserica Ortodoxa a Greciei se implica in criza datoriei publice a tarii. Ce solutie a gasit?