Război întru Cuvânt

“Nu există nimic mai silnic decât o conştiinţă care te acuză şi nimic mai îndrăzneţ decât o conştiinţă care te apără” (Sf. Maxim)

“(…) Sfântul Maxim Mărturisitorul a înfruntat prigoana imperiului şi a bisericii oficiale. Practic, toţi erau împotriva lui şi a puţinilor săi ucenici. Tot imperiul şi biserica se lepădaseră de Hristos. Acest bătrân duhovnicesc, deja trecut de şaptezeci de ani, cel mai luminat dascăl al Bisericii de atunci a fost luat la pumni, palme, înjurături şi acoperit, la propriu!, cu scuipat pe tot trupul şi pe toate veşmintele sale de către oamenii împăratului în faţa episcopului. “În numele lui Dumnezeu”, el a fost prigonit, bătut şi batjocorit. “În numele lui Dumnezeu”, a fost judecat, „anatemizat”, condamnat la tăierea limbii şi a mîinii drepte! Cel pe care noi astazi il pretuim ca pe unul din cei mai mari Filocalici, autor al unor scrieri teologice de o inaltime greu de ajuns si adesea greu de inteles pentru un crestin obisnuit a fost tratat ca un gunoi… si mult mai rau decat atat, a fost torturat cu bestialitate de catre reprezentantii de atunci ai institutiei ecleziale!

Acum devin foarte limpezi cuvintele Sfântului Nectarie de la Optina, care afirma că în vremurile de pe urmă Biserica o să fie sub chipul unui episcop, unui preot şi unui mirean, ca păstrători ai credinţei drepte. Chiar dacă nu trebuie luate literal, ele trebuie înţelese în sensul unui numar foarte mic de ortodocsi care vor refuza apostazia pana la capat. Vedem din viaţa Sfântului şi din aceste documente [actele proceselor, interogatoriilor şi batjocoririlor la care a fost supus Sfântul Maxim Mărturisitorul] că rămăsese în acel moment, în Răsărit, singurul mărturisitor al adevăratei credinţe.

Să luăm aminte şi la necesitatea mărturisirii explicite, asa cum este argumentata de insusi Sfântul Maxim, redând un mic fragment din timpul prigonirilor la care a fost expus: Continuare»

8 Comentarii »

Motto: “Fiecare părticică din dogmele Bisericii s-a impus prin sângele celor ce au fost gata să-şi dea viaţa pentru mărturisirea ei, fiind o chestiune de viaţă, nu o simplă speculaţie teoretică” (Pr. Dumitru Staniloae)

• FOARTE IMPORTANT SI FOLOSITOR DE CITIT:

Sfântul Maxim Mărturisitorul, nor călăuzitor în întunericul generalizat al apostaziei prin tăcere

Astăzi se prăznuieşte Sfantul Maxim Mărturisitorul. Pildă vie de luptător al Adevărului. Din viaţa sa putem să înţelegem cu adevărat şi minciuna contemporană nouă a apropierii dintre credinţe prin ascunderea diferenţelor dogmatice. Pactul formal, compromisul, “pacea” cu cei care nu împărtăşesc aceleaşi principii dogmatice, au fost printre cele mai mari pericole care au pândit Biserica pe timul ereziilor ariene şi monotelite. De dragul păstrării păcii, Arius a fost tolerat în interiorul Bisericii, la dorinţa expresă a împăratului Constantin Cel Mare. De dragul aceleaşi “păci mincinoase”, episcopii erau “invitaţi” să ascundă adevărul asupra firii celei adevărate a Mântuitorului nostru. Nu să-l schimbe, ci doar să-l treacă sub tăcere!

În cazul împăratului Constantin cel Mare avem de-a face cu o bună intenţie lipsită de cunoştinţă, datorită căreia un eretic a ajuns să dezbine o întreagă Biserică. În cazul împăratului Eraclie, avem de-a face cu un calcul politic, o încercare de subsuma Biserica unor socoteli de alianţe. În primul caz, blândeţea moale, care se lasă abuzată şi manipulată. În al doilea, cinismul “pragmatic” al diplomaţiilor.

Numai prin dorinţa arzătoare de adevăr a unui Sf. Atanasie, care, în ciuda prigonirilor la care a fost supus de către ereticii care atunci făceau jocurile în Biserică, având ajutor imperial, nu a făcut pace cu minciuna şi cu slujitorii ei, numai prin martiriul unui Sf. Maxim Mărturisitorul, căruia a trebuit să i se taie limba (cu o răutate proastă ca a fariseilor, care L-au ucis pe Mantuitor pentru a împiedica Adevărul…) pentru a inchide gura cea marturistoare... numai prin aceste pilde, Adevărul a fost perpetuat, după făgăduinţa lui Hristos.

În ciuda tuturor samavolniciilor şi a poziţiilor de forţă câştigate de slujitorii minciunii, Biserica a rezistat, prin jertfa celor puţini, dar aleşi.

Continuare»

10 Comentarii »

“Din multumirea de sine se naste indata trambitarea de sine. Ca ii scoate diavolul virtutile la iveala: “Tu ai facut asa si asa!“ Si pe urma lauda de sine si pe urma placerea de sine. “Mai, eu sunt ceva!” Si din parerea de sine, inchipuirea de sine. Isi inchipuieste ca el este cineva! Din inchipuirea de sine se naste simtirea de sine. Se simte. “Eu! Ce? Nu te atinge, ca ma sparg! Te atingi de mine?”“

• Continuare de la: PARINTELE CLEOPA DESPRE PAZA MINTII: “Sa nu iesi la razboi fara Mine!” (1)

“… Uite un alt caz. Ti se intampla uneori ca stii ca esti pacatos si vrei sa te rogi, dar nu ai stare de umilinta, adica simti o invartosare a inimii. Ce trebuie sa facem atunci? Aceasta invartosare a inimii in timpul rugaciunii se cheama raceala, seceta sau uscaciune. Si asta este obisnuita la Sfintii Parinti. Eu deja cand ma marturisesc, zic: “Parinte, rugaciunea am facut-o cu mintea imbrobodita, plina de uitare, plina de raspandire, cu seceta, cu uscaciune, cu raceala, cu parasirea darului …” Raceala vine mai totdeauna din uitare. Pricina racelii sufletului – ca eu pacatosul sufar in toata clipa de ea – este uitarea. Dar uitarea ce este, dupa Sfintii Parinti? Este primul pacat din partea rationala a sufletului.

Continuare»

9 Comentarii »

“Mulţi au spus multe despre dragoste. Dar numai căutând-o între ucenicii lui Hristos o vei afla”.

• Când auzi Scriptura zicand:«Că Tu vei răsplăti fiecăruia după faptele lui» să ştii că Dumnezeu nu va răsplăti cu bine cele făcute fără un scop drept. Căci judecata lui Dumnezeu nu priveşte la cele făcute, ci la scopul celor făcute.

• Când patimile îşi încetează lucrarea, fie pentru că se ascund pricinile lor, fie pentru că se depărtează dracii în chip viclean, se strecoară mândria.

• Pentru cinci pricini spun unii că îngăduie Dumnezeu să fim războiţi de către draci. Cea dintâi, pentru ca, războiţi fiind şi războindu-ne în apărare, să venim la puterea de-a deosebi virtutea şi păcatul. A doua, ca dobândind prin luptă şi durere virtutea, să o avem sigură şi nestrămutată. A treia, ca înaintând în virtute, să nu ne îngâmfăm, ci să învăţăm a ne smeri. A patra, ca după ce am fost ispitiţi de păcat să-l urâm cu ură desăvârşită. A cincea, care-i mai presus de toate, ca devenind nepătimaşi, să nu uităm slăbiciunea noastră, nici puterea Celui ce ne-a ajutat. Continuare»

8 Comentarii »

“Eu nu doresc ca ereticii sã patimeascã, nici nu mã bucur de rãul lor – fereascã Dumnezeu! – ci mai degrabã mã bucur si împreunã mã veselesc de întoarcerea lor; cãci ce e mai plãcut celor credinciosi, decât sã vadã adunati împreunã pe copiii cei risipiti ai lui Dumnezeu? Nu scriu nici îndemnându-vã sã puneti asprimea înaintea iubirii de oameni – nu as putea sã fiu atât de sãlbatic - ci rugându-vã sã faceti si sã lucrati cele bune pentru toti oamenii cu luare aminte si cu cercare multã si fãcându-vã tuturor toate, dupã cum are nevoie fiecare din voi. Numai un lucru îl voiesc de la voi: vã rog sã fiti aspri si neîndurati fatã de orice ar putea sã ajute la dãinuirea credintei lor nebunesti, cãci socotesc urã fatã de oameni si despãrtire de Dumnezeiasca dragoste ajutorul dat rãtãcirii eretice spre mai mare pierzanie a celor ce se tin de aceastã rãtãcire“. (Sfantul Maxim Marturisitorul (epistola 12: PG91, 465C) )

Descoperim comori ale credinţei adevărate la timp potrivit. Ne este cunoscută, deja, viaţa Sfântului Maxim Mărturisitorul şi pilda sa atât de actuală dar, în acelaşi timp, atât de contrariantă şi de incomodă pentru duhul vremurilor noastre.

Prezentăm mai jos, în amănunţime, actele proceselor, interogatoriilor şi batjocoririlor la care a fost supus Sfântul Maxim Mărturisitorul. Ar fi bine daca am putea să ne luăm un răgaz şi să citim acest text mai lung chiar până la ultima literă, cu tot cu note de subsol. Pentru că poate să fie extrem de important pentru mîntuirea noastră!

Să reţinem acuzele prigonitorilor, căci este foarte posibil să le auzim şi noi (iar pe unele deja le auzim)! Să învăţăm, dacă se poate,  literalmente „par coeur” (“by heart”) răspunsurile Sfântului Maxim şi să învăţăm de la el şi ucenicii lui să nu nădăjduim în priceperea omeneasă, ci doar în Iisus Hristos si în Duhul Sfant.

Textul conţine o adevărată învăţătură aplicată de credinţă ortodoxă, care atinge probleme stringente şi actuale. De pildă, mult-invocatul „pogorământ” care este folosit pentru a justifica apropierea de eretici şi ecumenismul, prezent pe timpurile Sfântului sub forma „iconomiei” cu care împăratul şi biserica încercau să se apropie de monoteliţi. Această „iconomie”, cum pretind împăratul şi toată biserica din acea vreme (cu excepţia clericilor mici şi a apusului, pe atunci ortodox) avea ca scop unitatea şi pacea, fiind justificate prin ameninţarea imperiului de către puternicii arabi. Unitatea şi pacea se obţineau prin trecerea sub tăcere a problemelor ce separau pe ortodocşi de monoteliţi. Dar aceasta este apostazie şi lepădare de Sfintele Sinoade Ecumenice, arată Sfântul Maxim, împotriva celor care afirmau că ei nu s-ar leapăda de adevărul de credinţă, ci doar nu îl afirmă răspicat, ca să nu stârnească tulburări. Într-adevăr, acest gen de “diplomatie” tipic “bizantina” care evita in permanenta sa marturiseasca integral invatatura de credinţa adevărata, trecand sub tacere anume acele invataturi care ne afirma identitatea ortodoxa in fata ereticilor si vorbind exclusiv despre ceea ce avem in comun cu ei este, dupa cum ne spun si alti Sfinti din zilele noastre (vezi, de exemplu, aici), simptom al apostaziei specifice vremurilor de pe urmă. Pentru ca in materie de invatatura dogmatica nu poate exista “iconomie” prin tacere, nu se poate face nici cel mai mic pogoramant sub pretextul (viclean, fatarnic) al “iubirii”.

Apoi, acuzele aduse de către prigonitori privitoare la faptul că Sfântul ar dezbina biserica. Acuzat cu vehemenţă că dezbină, ca face “schisma” Sfântul Maxim Mărturisitorul nu mai avea comuniune cu Biserica din Constantinopol. Dar noi oare pe cine recunoastem astazi ca reprezentand Biserica, aproape singur, in acel moment istoric? Pe marele Maxim sau pe prigonitorii lui, ierarhii acelor vremuri? Cine s-a rupt de Biserica? Si astazi ni se vantura prin fata de catre unii aceeasi “sperietoare” a dezbinarii, a schismei, punandu-se imediat etichetele compromitatoare de “schismatici” pe toti cei care indraznesc sa atraga atentia ca directia pe care merge la nivel oficial Biserica noastra nu este tocmai cea conforma Sfintilor Parinti si ca deja se fac compromisuri inacceptabile.

Nu afirma nimeni insa ca acum Biserica este cazuta din har, dar nici nu se poate spune, dupa cum se teme si parintele Iustin Parvu, ca nu este un pericol iminent in sensul acesta daca se inainteaza pe linia de acum: “Vin foarte mulţi oameni şi mă întreabă ce să facă: să mai intre sau nu în bisericile în care s-au făcut slujbe ecumenice? Eu le-am spus că, atunci când vor vedea că se vor împărtăşi unii de la alţii, să nu mai stea. Dar nici aşa. Ne temem de cuvintele Sfinţilor Părinţi care interzic să stăm sub acelaşi acoperiş cu ereticii. Ba canoanele spun că nici cu creştinii necununaţi să nu stai la masă, darmite cu ereticii. În cazul acesta ea nu mai e Biserică. De altfel e şi prorocit că toate organizaţiile ecleziastice vor cădea groaznic şi deodată, chiar şi instituţia Bisericii. Sf. Ignatie Briancianinov spune asta. Biserica decade prin primirea umanismelor. Umanismul este închinare la idoli, iar dogma infailibilităţii papale este o latură a umanismului, după cum spune şi Sf. Iustin Popovici, reînviind idolatria. Toţi se închinau şi venerau Partidul ca pe un idol. Iar cei care au tăcut şi s-au supus ideologiei comuniste chiar siliţi, socotesc că sunt asemenea închinătorilor la idoli“.

Prin urmare nici un parinte duhovnicesc nu afirma ca acum tainele Bisericii noastre n-ar mai fi valide si nimeni nu indeamna la razvratire, la “ruptura”, nu se pune problema sa iesim din Biserica, sa ne revoltam! Aceasta ar fi o foarte mare ispita, nemaivorbind de caracterul satanicesc al gruparilor sectare (gen “Biserica secreta”, “Biserica paralela”, “fenomenul Vladimiresti” s.a.m.d.) care contestau in mod nebunesc, aberant conducerea BOR, cel putin pe cea de pana anul trecut. La fel, marii nostri parinti si invatatori se delimiteaza clar si de extrema “stilistilor”, care, fugind de ecumenism s-au rupt de la continuitatea transmiterii harului in Biserica si si-au creat o Biserica neintemeiata pe succesiunea apostolica. Ce ne spun insa parintii sa facem? Sa ramanem treji si curajosi in marturisire, sa lucram toate cele ale vietii duhovnicesti si sa rabdam starea de acum, sa induram cu nadejde.

Pana cand? Iata ce ne spune si teologul Danion Vasile: “Daca va aparea o vreme de framântare serioasa, atunci Parintii cu viata sfânta vor fi nevoiti sa paraseasca un sinod cazut în totalitate în ratacire. Sa credem ca Parintii acestia au discernamânt si sa ne tinem de marturia lor. Sa nu cadem în deznadejde, va rândui Dumnezeu si episcop si tot ce trebuie pentru ca Biserica sa dainuiasca. Chiar daca acei episcopi nu se vadesc acum si nu fac deocamdata acte gratuite de marturie triumfalista, ei exista, fiindca Dumnezeu si-a pus deoparte marturisitorii Sai. Asa cum îi avea pe vremea Sfântului Ilie pe cei care nu-si plecasera genunchii lui Baal, asa îi are si în zilele noastre: monahi, monahii, diaconi, preoti, episcopi si credinciosi de rând“.

Sfântul Maxim Mărturisitorul a înfruntat prigoana imperiului şi a bisericii oficiale. Practic, toţi erau împotriva lui şi a puţinilor săi ucenici. Tot imperiul şi biserica se lepădaseră de Hristos. Acest bătrân duhovnicesc, deja trecut de şaptezeci de ani, cel mai luminat dascăl al Bisericii de atunci a fost luat la pumni, palme, înjurături şi acoperit, la propriu!, cu scuipat pe tot trupul şi pe toate veşmintele sale de către oamenii împăratului în faţa episcopului. “În numele lui Dumnezeu”, el a fost prigonit, bătut şi batjocorit. “În numele lui Dumnezeu”, a fost judecat, „anatemizat”, condamnat la tăierea limbii şi a mîinii drepte! Cel pe care noi astazi il pretuim ca pe unul din cei mai mari Filocalici, autor al unor scrieri teologice de o inaltime greu de ajuns si adesea greu de inteles pentru un crestin obisnuit a fost tratat ca un gunoi… si mult mai rau decat atat, a fost torturat cu bestialitate de catre reprezentantii de atunci ai institutiei ecleziale!

Acum devin foarte limpezi cuvintele Sfântului Nectarie de la Optina, care afirma că în vremurile de pe urmă Biserica o să fie sub chipul unui episcop, unui preot şi unui mirean, ca păstrători ai credinţei drepte. Chiar dacă nu trebuie luate literal, ele trebuie înţelese în sensul unui numar foarte mic de ortodocsi care vor refuza apostazia pana la capat. Vedem din viaţa Sfântului şi aceste acte că rămăsese, practic, în acel moment, în răsărit, singurul mărturisitor al adevăratei credinţe.

Să luăm aminte şi la necesitatea mărturisirii explicite, asa cum este argumentata de insusi Sfântul Maxim, redând un mic fragment din timpul prigonirilor la care a fost expus:

ROILOS: Crede în inima ta cum vrei, nimeni nu te împiedică.

MAXIM: Dar Dumnezeu n-a limitat la inimă întreaga mântuire, atunci când a spus: „Cel care Mă va mărturisi înaintea oamenilor şi Eu îl voi mărturisi înaintea Tatălui Meu cel din ceruri” (Mt, X, 32). Iar dumnezeiescul Apostol învaţă spunând: „Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rm, X, 10).

Ce frumos ar fi să citească acest text şi cei care îl folosesc pe Sfântul Maxim (si nu numai pe el) pentru a îşi elabora complicatele şi lipsitele de viaţă raţionamente ale filosofiei „iubirismului“, moda fatarnica a zilelor noastre! Pentru că exisă nu puţini care cred că pricep ceva din scrierile filocalice ale Sfântului, foarte contemplative, foarte inalte, dacă ei le receptează intelectual. Însă priceperea intelectuală este nimic dacă ea nu este luminată de trăirea prin duh, adică prin experierea acelor principii expuse. Filocalia Sfântului este contemplativă în sensul în care autorul ei trăia şi experia cele descrise acolo, la un nivel de neimaginat pentru cititorii de astăzi. În lipsa experierii, scrierile Sfântului Maxim sunt transformate în filosofie abstractă, lipsită de viaţă, de duh. Cei care citesc astfel scrierile sale contribuie la formarea unei păreri de sine nocive care afirmă că deţin iubirea şi că o şi înfăptuiesc.

O “iubire” găunoasă, estetică, siropoasa, sentimentalista si inchipuita ce se exercită asupra unor “abstractiuni”, nu asupra unor oameni concreti – “iubim”, de pilda, homosexualii, dar nu pentru că trăim cu ei, ci aşa, de la distanţă, estetic, “iubim” pe eretici, “iubim” pe hulitori, în general, ne place sa-i “iubim” mai exaltat tocmai pe cei de care Scriptura zice să ne ferim si de ale caror păacate să ne delimităm. Ii “intelegem” si ii “iubim” nu pentru că simţim cu adevarat ceva pentru celălalt, ci pentru că ne place să ne considerăm, la rândul nostru, marginalizaţi şi neînţeleşi, eroi romantici ai unor drame care mângâie egoismul nostru pitit sub masca smereniei. De fapt este vorba o forma mascata a iubirii de noi insine, asa cum magistral arata Oana Iftime.

Cât de străină este această “dragoste” de sine de dragostea reală a Sfântului Maxim, acuzat că urăşte, acuzat de încăpăţânare şi călcat în picioare de cei care ziceau “pace, pace”! Si astazi, “atot-iubitorii” si “atot-tolerantii” fata de eretici, sodomiti, pagani, etc. ii zdrobesc, ii ponegresc, ii persecuta si ii urasc de moarte pe fratii lor care indraznesc sa se opuna ideilor gresite si planurilor ticluite de ei. Asta le si da in vileag falsitatea si caracterul inselator al vorbelor mari si frumoase despre iubire (pentru cine are ochi sa vada, dar…).

Dar duhul scrierilor filocalice ale Sfântului Maxim nu poate fi înţeles decât prin înţelegerea martiriului său, a dragostei nefăţarnice, reale, dusă până la moarte, a Sfântului faţă de Mântuitor şi faţă de noi, Biserica Sa.

În continuare, redăm textul, care este însoţit de note de subsol foarte bine redactate şi documentate, care nu ne aparţin. Continuare»

21 Comentarii »

Motto: “Fiecare părticică din dogmele Bisericii s-a impus prin sângele celor ce au fost gata să-şi dea viaţa pentru mărturisirea ei, fiind o chestiune de viaţă, nu o simplă speculaţie teoretică” (Pr. Dumitru Staniloae)

Astăzi se prăznuieşte Sf. Maxim Mărturisitorul. Pildă vie de luptător al Adevărului. Din viaţa sa putem să înţelegem cu adevărat şi minciuna contemporană nouă a apropierii dintre credinţe prin ascunderea diferenţelor dogmatice. Pactul formal, compromisul, “pacea” cu cei care nu împărtăşesc aceleaşi principii dogmatice, au fost printre cele mai mari pericole care au pândit Biserica pe timul ereziilor ariene şi monotelite. De dragul păstrării păcii, Arius a fost tolerat în interiorul Bisericii, la dorinţa expresă a împăratului Constantin Cel Mare. De dragul aceleaşi “păci mincinoase”, episcopii erau “invitaţi” să ascundă adevărul asupra firii celei adevărate a Mântuitorului nostru. Nu să-l schimbe, ci doar să-l treacă sub tăcere!

***

• CITITI AICI UN COMENTARIU PRIVITOR LA ACTUALITATEA ACUTA A EXEMPLULUI SF. MAXIM:

Pilda actuala si incomoda a Sf. Maxim Marturisitorul: ADEVARUL CREDINTEI NU SE ASCUNDE DE DRAGUL PACII!

• CITITI SI ACTELE PROCESULUI SFANTULUI MAXIM SI A CELOR DIMPREUNA CU EL:

Sfântul Maxim Mărturisitorul, nor călăuzitor în întunericul generalizat al apostaziei prin tăcere

***

În cazul împăratului Constantin cel Mare avem de-a face cu o bună intenţie lipsită de cunoştinţă, datorită căreia un eretic a ajuns să dezbine o întreagă Biserică. În cazul împăratului Eraclie, avem de-a face cu un calcul politic, o încercare de subsuma Biserica unor socoteli de alianţe. În primul caz, blândeţea moale, care se lasă abuzată şi manipulată. În al doilea, cinismul “pragmatic” al diplomaţiilor.

Numai prin dorinţa arzătoare de adevăr a unui Sf. Atanasie, care, în ciuda prigonirilor la care a fost supus de către ereticii care atunci făceau jocurile în Biserică, având ajutor imperial, nu a făcut pace cu minciuna şi cu slujitorii ei, numai prin martiriul unui Sf. Maxim Mărturisitorul, căruia a trebuit să i se taie limba (cu o răutate proastă ca a fariseilor, care L-au ucis pe Mantuitor pentru a împiedica Adevărul…) pentru a inchide gura cea marturistoare... numai prin aceste pilde, Adevărul a fost perpetuat, după făgăduinţa lui Hristos.

În ciuda tuturor samavolniciilor şi a poziţiilor de forţă câştigate de slujitorii minciunii, Biserica a rezistat, prin jertfa celor puţini, dar aleşi.

Continuare»

7 Comentarii »

Am adunat, in aceasta zi preamarita de praznuire a Nasterii Maicii Domnului, cateva marturii din Sfanta Traditie Ortodoxa despre Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, singurul om prin care s-a putut duce la implinire “sfatul cel din veac al lui Dumnezeu”, singura Preacurata si Preasmerita care si-a putut face trupul lacas sfant lui Dumnezeu-Omul. Intelegem, astfel, ca acest praznic este mai mult bucuria nespusa a lui Dumnezeu, decat a noastra, pentru ca, dupa multe intristari facute Tatalui ceresc, de ingerii cei cazuti si de oamenii neascultatori si invartosati, iata, se iveste cea care Il iubeste pe El si se lasa in voia Lui. Adica se iveste cea care face posibila Intruparea Domnului nostru si prin ea, mantuirea noastra.

Aceasta bucurie o resimtim mai greu, noi, cei cu evlavia stinsa, cei care avem prea multa cenusa in sufletele noastre. Dar la ea suntem chemati si suntem incredintati ca, prin mijlocirea Maicii noastre, Maica Vietii si Maica Luminii, e posibila si aprinderea ravnei celei dintai. Sa ne rugam, asadar, Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, sa aprinda candela credintei fierbinti in sufletele noastre si sa ne ajute sa fim păstoriţi de cei ce Il iubesc cu adevarat si bine-plac Fiului său cel Unul-Născut!

Continuare»

7 Comentarii »

• FOARTE ACTUAL SI FOARTE UTIL PENTRU ACESTE VREMURI: Sfântul Maxim Mărturisitorul, nor călăuzitor în întunericul generalizat al apostaziei prin tăcere
• Cititi despre viata si marturisirea Sf. Maxim:  Sfantul Maxim Marturisitorul sau credinţa născută din sânge

Cat de mult ne poate ajuta sa cunoastem vietile Sfintilor si istoria Bisericii, pentru a avea sansa sa intelegem drept si ceea ce ni se intampla noua astazi, si ce atitudine trebuie sa (nu) avem…! Sa vedem ca sfintii nostri sunt vii, ca nu sunt niste exponate de muzeu pe care le cinstim cu buzele, dar pe care ii plasam undeva, hat, departe de noi, in spatii atemporale si cvasi-mitologice, fara legatura cu viata noastra si cu realitatea ce ne inconjoara. Dar oare mai vrem sa vedem si sa intelegem ceva sau ni se pare prea crud si respingator Adevarul? Asa ca mai bine sa-l respingem, sa-l rastalmacim si sa-i demonizam pe cei care-l rostesc? Continuare»

4 Comentarii »

• Cititi aici un comentariu despre actualitatea pildei de marturisire a Sfantului Maxim Marturisitorul

———————————————————————————-

• Cartea Proorocului Isaia 8, 20:

Întrebaţi legea şi descoperirea! De nu vă vor vorbi asemenea cuvântului acesta, atunci nu-i lumină în ei.

• Evanghelia după Marcu 8, 38:

  Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri.

• Evanghelia dupa Matei 10, 14-20:

Cine nu vă va primi pe voi, nici nu va asculta cuvintele voastre, ieşind din casa sau din cetatea aceea, scuturaţi praful de pe picioarele voastre. Adevărat grăiesc vouă, mai uşor va fi pământului Sodomei şi Gomorei, în ziua judecăţii, decât cetăţii aceleia. Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii. Feriţi-vă de oameni, căci vă vor da pe mâna sinedriştilor şi în sinagogile lor vă vor bate cu biciul. La dregători şi la regi veţi fi duşi pentru Mine, spre mărturie lor şi păgânilor. Iar când vă vor da pe voi în mâna lor, nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi vorbi, căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi; Fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este care grăieşte întru voi.

Matei 23, 23:

Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile mai grele ale Legii: judecata, mila şi credinţa; pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi

• Evanghelia dupa Ioan 4, 21-22:

Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte.

• Faptele Apostolilor 20, 17-31:

Şi trimiţând din Milet la Efes, a chemat la sine pe preoţii Bisericii. Şi când ei au venit la el, le-a zis: Voi ştiţi cum m-am purtat cu voi, în toată vremea, din ziua cea dintâi, când am venit în Asia, Slujind Domnului cu toată smerenia şi cu multe lacrimi şi încercări care mi s-au întâmplat prin uneltirile iudeilor. Şi cum n-am ascuns nimic din cele folositoare, ca să nu vi le vestesc şi să nu vă învăţ, fie înaintea poporului, fie prin case, Mărturisind şi iudeilor şi elinilor întoarcerea la Dumnezeu prin pocăinţă şi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. Iar acum iată că fiind eu mânat de Duhul, merg la Ierusalim, neştiind cele ce mi se vor întâmpla acolo, Decât numai că Duhul Sfânt mărturiseşte prin cetăţi, spunându-mi că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri. Dar nimic nu iau în seamă şi nu pun nici un preţ pe sufletul meu, numai să împlinesc calea mea şi slujba mea pe care am luat-o de la Domnul Iisus, de a mărturisi Evanghelia harului lui Dumnezeu. Şi acum, iată, eu ştiu că voi toţi, printre care am petrecut propovăduind împărăţia lui Dumnezeu, nu veţi mai vedea faţa mea. Pentru aceea vă mărturisesc în ziua de astăzi că sunt curat de sângele tuturor. Căci nu m-am ferit să vă vestesc toată voia lui Dumnezeu. Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său. Căci eu ştiu aceasta, că după plecarea mea vor intra, între voi, lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma. Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei. Drept aceea, privegheaţi, aducându-vă aminte că, timp de trei ani, n-am încetat noaptea şi ziua să vă îndemn, cu lacrimi, pe fiecare dintre voi.

• Epistola către Romani a Sf. Ap. Pavel, 10, 10:

Caci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mântuire.

• Epistola către Evrei a Sf. Ap. Pavel, 3, 6:

Şi casa Lui suntem noi, numai dacă ţinem până la sfârşit cu neclintire, îndrăzneala mărturisirii şi lauda nădejdii noastre.

• Epistola catre Galateni a Sf. Ap. Pavel, 1, 8-10:

Dar chiar daca noi sau un inger din cer v-ar vesti alta Evanghelie decat aceea pe care v-am vestit-o – sa fie anatema! Precum v-am spus mai inainte, si acum va spun iarasi: Daca va propovaduieste cineva altceva decat ati primit – sa fie anatema! Caci acum caut bunavointa oamenilor sau pe a lui Dumnezeu? Sau caut sa plac oamenilor? Daca as placea insa oamenilor, n-as fi rob al lui Hristos. Continuare»

2 Comentarii »

Sf. Maxim Mărturisitorul arată că versetele referitoare la întâmpinarea ucenicilor de către omul cu urciorul de apă simbolizează trecerea de la Vechiul Testament la cel Nou: Cine este acela de care spune Evanghelia ca poarta in cetate ulciorul cu apa si pe care intalnindu-l invataceii trimisi de Hristos primesc porunca sa-i urmeze? Cine este apoi stapanul casei? (Marcu 14, 13) Si de ce nu i se spune numele de catre Evanghelisti? Ce este in sfarsit foisorul cel mare si pardosit, in care se savarseste infricosata taina a Cinei dumnezeiesti?19 (Luca 22, 10) Scriptura trece sub tacere numele omului la care a trimis Mantuitorul pe cei doi invatacei pentru pregatirea Pastilor, ca si numele cetatii in care au fost trimisi. Dupa primul gand care-mi vine, socotesc ca prin ”cetate” este aratata lumea aceasta sensibila iar ”omul” este firea generala a oamenilor. La aceasta sunt trimisi, ca invatacei ai lui Dumnezeu si ai Cuvantului ca si inainte-mergatori ai ospatului tainic pe care il avea Dumnezeu impreuna cu firea oamenilor, primul Testament si cel Nou. Cel dintai curata firea omeneasca de toata intinaciunea, prin filosofia practica (intelepciunea lucratoare), celalalt ridica mintea prin cunoastere sau prin calauzirea tainica a contemplatiei, de la cele trupesti spre vederile inrudite cu ea ale celor spirituale. Iar proba despre aceasta este faptul ca ucenicii trimisi sunt Petru si Ioan. Caci Petru este simbolul faptei, iar Ioan al contemplatiei. Continuare»

1 Comentariu »