FIUL OMULUI, CEL VECHI DE ZILE [Daniel 7]

Am privit până când au fost aşezate scaune, şi S-a aşezat Cel vechi de zile; îm­brăcămintea Lui era albă ca zăpada, iar părul capului Său curat ca lâna; tronul Sau, flăcări de foc; roţile lui, foc arzător. Un râu de foc se vărsa şi ieşea din el; mii de mii îi slujeau şi miriade de miriade stăteau înaintea Lui! Judecătorul S-a aşezat si cărţile au fost deschise [Daniel 7:9-10].

Cu ocazia prăznuirii Sfinţilor Strămoşi, înainte de sărbătoarea Naşterii Domnului, cântăm:

„Daniel cel drept şi minunat între proroci, arătând luminat dumnezeiască a Doua Venire a Ta, văzut-am, a strigat, până ce scaunele s-au pus, zice; şi Judecătorul a şezut şi râul cel de foc a curs. De carele sa ne ferim, Stăpâne Hristoase, cu rugăciunile lor.

Din slujbele dedicate dreptului Proroc Daniel, înţelegem că acesta a văzut

”pre Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, a Căruia dumnezeiască venire, luminat mai înainte o a vestit…”

Şi încă:

„Pre Cel ce sade pe scaun şi de îngeri era înconjurat ai văzut, Daniele, vrednicule de minune; pre Cel necuprins, Carele este Judecător drept, proroace minunate; şi spăimântându-te de acea înfricoşată şi groaznică vedenie, ai însemnat tuturor cele ce erau să fie după aceea, scriind a Doua Venire a Dumnezeului nostru, Celui ce S-a întrupat”

La randul său, Sfântul Teofan identifică referinţa la Judecata de Apoi, în această viziune a lui Daniel, şi cântă:

„Prin gând s-a învăţat Daniel, iubitorule de oameni, tainele Tale, că pre nor ca pre un Fiu Omenesc venind şi ca pre un Judecător si Impărat al tuturor neamurilor, pre Tine Te-a văzut, cu curăţia minţii.”

Sfântul Hipolit scrie:

„[...] Cineva ca Fiul Omului [...] a înaintat până la Cel vechi de zile [Daniel 7:13]. Prin expresia Cel vechi de zile nu se referă la nimeni altul decât la Domnul Dumnezeul şi Stăpânul a toate, la Domnul Hristos Insuşi, Cel care a învechit zilele fară însă ca El să Se fi învechit sau să fi suferit vreo schimbare de pe urma trecerii timpului.”

Fericitul Ieronim întreabă:

„Ce înseamnă anume că scaunele s-au aşezat si cărţile s-au deschis? Domnul Dumnezeu Se va aşeza pe scaunul de judecată si va judeca faptele fiecăruia. Cărţile, care până atunci erau închise, se vor deschide. Şi fiecare dintre noi va da socoteală de toate cele ce a făcut, de fiecare cuvânt pe care l-a rostit, de fiecare gând, chiar şi de cuvintele rostite fară un sens anume [cf. Matei 12:36]; toate sunt trecute acolo, în cărţile Domnului. Sunt unii care cred că acolo, în cer, s-ar găsi cărţi în care au fost consemnate în scris păcatele noastre. Eu cred că aceste cărţi sunt de fapt conştiinţa fiecăruia dintre noi in parte, care în Ziua de Apoi va ieşi la iveală şi fiecare vom putea să vedem ce am făcut şi ce semnificaţie au avut şi au faptele noastre.”

La care adaugă:

„Domnul Dumnezeu şade pe scaunul de judecată. Şi chiar dacă cel supus judecăţii este cuprins de tristeţe, cel pentru care se face judecata va fi fericit.”

Intr-o epistolă de-a sa, Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă:

„Inchipuie-ţi în cugetul tău icoana ultimului deznodământ al vieţii universale, când Fiul lui Dumnezeu va veni întru mărire cu sfinţii Săi îngeri [...]. Adu-ţi aminte de vedenia dumnezeiască a lui Daniel, cum ne înfăţişează el judecata: am privit, zice el, până când au fost aşezate scaune şi S-a aşezat Cel vechi de zile [Daniel 7:9]

Ducand mult departe discuţia aceasta, Sfântul Ioan Gura de Aur citeaza mai multe viziuni dumnezeieşti subliniind importanţa celor doua ipostaze: sezand si stand în picioare:

„Spune Daniel Prorocul: Am privit până când au fostt aşezate scaune, si S-a aşezat Cel vechi de zile… [Daniel 7:9]. Isaia, de aseme­nea, spune: [...] am văzut pe Domnul stând pe un scaun inalt si măreţ si poalele hainelor Lui umpleau templul. Serafimi stăteau înaintea Lui… [Isaia 6:1-2]. Iar Miheia: Am văzut pe Domnul stând pe tronul Său, si toată ostirea cerească sta langa El la dreapta si la stânga Lui [III Regi 22:19]. Vezi că în toate locurile acestea se spune că puterile cele cereşti stau înaintea Domnului sau de-a stanga si de-a dreapta Lui şi aşteaptă ca El să Se aşeze? Vezi şi cum se face distincţie intre cete, când se spune: Cel ce face pe îngerii Săi duhuri si pe slujitorii Săi para de foc [Evrei 1:7; Psalm 103:5]» iar despre Fiul: Tronul Tau, Dumnezeule, in veacul veacului ; si toiagul ImparatieiTale [Evrei 1:8]? Prin tron se arată puterea împărătească a Fiului.”

Sfantul Ambrozie este şi el de acord că

„Atunci când judecă, Domnul şade pe tron, după cum şi Daniel arată: Am privit până când au fost aşezate scaune, S-a aşezat Cel vechi de zile [...]. Judecătorul S-a aşezat fi cărţile au fost deschise [Daniel 7:9-10]“

Sfântul Ioan Gură de Aur ne atrage atenţia asupra râului de foc, spunând:

Este cu neputinţă pentru cel ce odată a fost lăsat pradă râului de foc, să socoteasca intr-un fel sau într-altul că pedeapsa lui va avea un sfârşit. [...] Chiar de nu ar fi nici un fel de râu de foc şerpuitor, nici îngeri înfricoşători stând de parte şi de alta a tronului, ci doar oameni, dintre care unii ar fi doar chemaţi, alţii spre laudă şi spre a fi daţi drept pildă altora, alţii spre a fi izgoniţi şi vaditi de ruşine, spre a nu avea parte de vederea slavei lui Dumnezeu — iar daca aceasta ar fi singura pedeapsă, oare pierderea acestor negrăite binecuvântări nu ar fi un imbold pentru sufletele celor astfel lipsiţi? [...] Căci răul acesta atat este de mare, încât nu poate fi exprimat în cuvinte; dar atunci vom vedea acestea lămurit, în deplina lor realitate.

Acum însă, rogu-te, fa bine şi adaugă la scena aceasta şi pedepsele. Imagineaza-ţi ca oamenii nu au parte doar de ruşinare, că pe lângă feţele cernite şi capetele plecate ei mai sunt traşi prin râul acela de foc, sunt împinşi către instrumentele de tortură si sunt daţi pe mâinile chinuitorilor, care le provoacă suferinţă, tocmai in vremea cand aceia care s-au nevoit cu lucrarea binelui şi au săvârşit fapte vrednice pentru viaţa cea veşnică sunt încununaţi şi cinstiţi ca nişte biruitori si se infatiseaza inaintea tronului Imparatesc.

Toate acestea se vor întampla în acea zi dar cele ce vor urma dupa acestea, ce limba ar putea sa le zugraveasca? Ce cuvinte ar putea descrie mai potrivit si mai deplin bucuria, castigul, placerea de a fi impreuna cu Iisus Hristos Domnul? Caci cand sufletul revine la starea lui cea nobila si fireasca si, ca atare, este capabil de a-si cunoaste Stapanul, este cu neputinta a grai ce placere urmeaza din aceasta si ce castig, iar aceasta nu atat din lucrurile care sunt atunci imediat la îndemână, cat din convingerea că lucrurile acestea nu vor mai cunoaşte sfârşit. Bucuria şi mulţumirea care însoţesc accmcu nu se pot descrie în cuvinte şi nici nu pot fi cuprinse cu înţelegerea.”

Am privit in vedenia de noapte, si iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului si El a înaintat până la Cel vechi de zile, si a fost dus in faţa Lui. Si Lui I s-au dat stăpânirea, slava si împărăţia, si toate popoarele, neamurile si limbile Ii slujeau Lui. Stăpânirea Lui este veşnică, stăpânire care nu va trece, iar împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată [Daniel 7:13-14].

Sfântul Iustin Martirul (cca 100 – cca 165) Il identifică aici pe Fiul Omului cu Iisus Hristos, spunând:

„Oare atunci când Daniel zice că Cel ce primeşte împărăţia cea veşnică este ca un Fiu al Omului [Daniel 7:13] nu face aluzie tot la acest lucru ? Căci a zice: Ca un Fiu al Omului înseamnă că Acesta S-a arătat şi a fost om, dar, cu toate acestea nu înseamnă că El a fost din sămanţa ome­nească. Şi, atunci când zice că El este piatră tăiată fără mâini omenesti [Daniel 2:34], strigă acelaşi lucru, în taină. Căci, zicând că piatra aceasta a fost taiata fara mâini omeneşti, arată că El nu este o lucrare omenească, ci o lucrare a vo­inţei Părintelui tuturor, Dumnezeu, care L-a dat la iveală.”

Sfinţii Părinţii şi imnografii Bisericii identifică pe Cel vechi de zile cu Fiul Omului. Sfântul Atanasie cel Mare scrie:

„Cel vechi de zile S-a facut aseme­nea unui copil.”

Iar Sfântul Chiril al Ierusalimului (cca 315-386), la prazni­cul întâmpinării Domnului, exclamă:

„Tot pământul să aducă slavă, toata limba să cânte, să cinstim toţi cu bucurie şi evlavie pe Pruncul cel de 42 de zile, Prunc vechi de zile şi Dumnezeu de mai înainte de veşnicie, Prunc mic şi vechi de zile, sugar şi Creator al veacurilor toate.”

Sfântul Metodiu de Olimp (cca 311), cu ocazia aceluiaşi praznic, arată:

„Dreptul Simeon a primit în batranele sale braţe pe Cel vechi de zile în chip de Prunc şi a adus slavă lui Dumnezeu spunând: Acum slobozestepe robul Tău, după cuvântul Tău, in pace [Luca 2:29].

Iar cu ocazia Naşterii Domnului, Sfântul Ioan Gură de Aur îşi exprima bucuria în cuvinte precum acestea:

„Ce-aş putea spune şi ce aş putea să grăiesc? Minunea aceasta mă lasă fară de glas! Cel vechi de zile Se face Prunc. El, Cel dintru cele înalte, de pe tronul slavei vine într-o iesle.”

Tot Sfântul Ioan Gură de Aur interpretează folosirea cuvântului vechi, spunând:

„Aici, cuvântul vechi este folosit în sensul său pozitiv, ca sugerând înălţime şi slavă.”

Imnografii Bisericii vorbesc despre inefabilul întrupării în cântări precum acestea:

„Scăpând de legile fireşti, Fecioară, ai născut curată mai presus de fi­re, Prunc tânăr pe pământ, pe Cel ce este dătător de lege şi vechi de zile [cf. Daniel 7:9], cerule înţelegător al Făcătorului tuturor. Pentru aceasta, cu cre­dinţă şi cu dragoste pe tine te fericim.”

Iar la praznicul întâmpinării Dom­nului, cântăm:

„Cel vechi de zile, Care a dat de demult Legea lui Moise în Sinai, astăzi Prunc este văzut şi, după Lege, ca un făcător al Legii, Legea pli­nind, în biserică este adus şi este dat bătrânului. Iar dreptul Simeon, primindu-L şi văzând săvârşită plinirea rânduielilor dumnezeieşti, cu bucurie a stri­gat: văzut-au ochii mei taina cea din veac ascunsă, care în zilele acestea de apoi s-a arătat; lumină care risipeşte întunericul neamurilor celor necredincioase şi slavă noului ales Israel. Drept aceea slobozeşte pe robul Tău din legăturile acestui trup, la viaţa cea neîmbătrânitoare, minunată şi fară de sfârşit, Cel ce dai lumii mare milă.”

Sfântul Efrem Sirul se roagă pentru a sa turmă, spunând:

„Primeşte la­crimile celor mai mici ai mei, căci sunt curaţi cu toţii. El, Cel fraged de zile, a fost să-L împace pe Domnul, pe Cel vechi de zile.”

Şi încă:

„O, Fecioară, Pruncul tău e înaintat în vârstă şi vechi de zile şi înălţat mai presus de toate (…) şi în El toate s-au făcut noi.”

Sfântul Teofan cânta:

„Cel vechi de zile S-a pogorât în pântecele tău cel sfinţit, ca ploaia pe lână, Preacurată, şi nou Adam S-a arătat, Iubitorul de oameni.”

Sfântul Iosif imnograful confirmă la rândul său:

„Fecioară Preacu­rată, pre Cel vechi de zile prunc nou pentru noi ai născut.”

Puţini sunt aceia care socotesc că Cel vechi de zile ar fi Dumnezeu Tatal, pierzând din vedere faptul că Iisus Domnul Insuşi spune că nimeni nu L-a vazut pe Tatăl [Ioan 6:46] — nici chiar înţeleptul Proroc Daniel – drept pentru care putem spune că, în majoritate covârşitoare, Sfinţii Părinţi sunt de acord că aici este vorba despre Iisus Hristos, Fiul Omului, Care S-a pogorat la El spre a-şi împlini lucrarea şi a fost adus şi conferit Celui vechi de zile, adica S-a întrupat. Sfântul Iustin Martirul ne spune că este vorba despre Fiul Omului, singurul Care Se arată ca persoană, cu chip de om, Prorocilor Vechiului Testament. Cuvântul care este trimis

„[...] de către Altul, Care rămâne de-a pururea în cer şi Care nu S-a arătat şi nu a vorbit prin El singur nimănui, niciodata si pe care-L înţelegem ca Creator al tuturor şi Tată”.

Viziunea Profetului Daniel preînchipuie sau prefigurează Intruparea Lui Hristos, care Şi-a asumat firea omenească şi astfel S-a descoperit ochilor nostri. Sfântul Ioan Damaschin scrie:

„Daniel nu a văzut firea lui Dumnezeu ci tipul sau icoana Celui ce avea să vină. Căci Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu la acea vreme era nevăzut şi era pe cale să devină Om întru adintru adevar, spre a Se uni cu firea noastră.”

Sfântul Amona mărturiseşte şi el că atunci cand Daniel a văzut pe cineva ca Fiul Omului,

„el a prorocit întruparea Unuia-Nascutului, numindu-L Fiu al Omului pe Cel ce urma să fie Fiu al Preasfintei Maria şi prin aceasta urma să devină Om”.

Prin urmare, aici se vorbeşte despre Cuvantul care primeşte firea omenească şi este numit de către prorocul „cineva ca Fiul Omului”, în unirea ipostatică Dumnezeu-Om.

In plus faţă de aceasta, Sfântul Irineu observă faptul că descrierea vechi de zile se potriveşte cu înfăţişarea Fiului Omului, Iisus Hristos, Alfa si Omega, anticipându-l pe Sfântul Ioan Teologul:

Şi m-am intors sa vad al cui este glasul care vorbea cu mine si, întorcându-mă, am văzut sapte sfesnice de aur. Şi în mijlocul sfeşnicelor pe Cineva asemenea Fiului Omului, imbracat in vesmant lung până la picioare şi încins pe sub sân cu un brâu de aur. Capul Lui si părul Lui erau albe ca lâna alba şi ca zăpada, şi ochii Lui, ca para focului [Apocalipsa 1:12-14].

Prin urmare Cel vechi de zile din viziunea lui Daniel îşi asu­mă firea omenească. El prefigurează pe Alfa şi Omega pe care l-a văzut Sfântul Ioan Teologul, în Apocalipsă.

Sfântul Ilarie îndeamnă:

„Priveşte de-a lungul timpului şi cercetează în ce chip i S-a arătat [...] lui Daniel, care mărturiseşte despre Fiul Omului în îm­părăţia cea veşnică.”

(Din: Vietile Sfintilor Proroci. Prorocii mari si prorocii mici ai Vechiului Testament, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)

Credinta in Domnul nu s-a aprins oarecand in cetatea Ninive in urma unei bune-vestiri de bucurie, precum cea pe care o aduceau Apostolii si Mironositele-Femei. “Stirea” pe care Iona le-a adus-o asirienilor era intr-atat de crunta si de deznadajduitoare, incat a rascolit pe toti locuitorii din cetate, de la cei mai mari pana la cei mai mici. Nu ni se spune daca nu cumva asirienii îl vor fi intrebat pe cel care le aducea vestea cea rea, precum cei ce s-au strapuns la inima in ziua Cincizecimii au cautat raspuns de la bine-vestitorul Petru: „Ce sa facem?”. Intrebarea este fireasca, dar in niciunul dintre cazuri ea nu a primit o solutie omeneasca. Aceeasi dezlegare in duh a fost rostita si de catre Proroc, si, mai tarziu, de catre Apostol: Pocaiti-va!

In orice caz, de mirare pentru noi, si pilda care ne rusineaza, este incredibila receptivitate a cuvantului lui Iona de care au dat dovada cetatenii pagani (si pacatosi) ai Ninivei. Foarte multi fac vorbire, astazi, despre cum s-ar putea intoarce rautatea vremurilor facand trimitere la pocainta ninivitenilor. Din episodul biblic se retine insa, de obicei, doar partea cu milostivirea Domnului si se ignora total primele doua parti: 

- ascultarea cuvantului de mustrare prooroceasca a Sf. Iona de catre niniviteni si

- pocainta aspra a acestora.

Dar cine mai asculta astazi fara impotrivire cuvintele proorocesti care ne avertizeaza cu privire la vremurile de pe urma pe care le traim? Si daca nu ascultam si nu credem, cum vom aduce pocainta? Si daca nu aducem pocainta adevarata, cum sa atragem milostivirea lui Dumnezeu?

In plus, sa nu uitam totusi deznodamantul cetatii Ninive: oamenii s-au intors la pacatele lor, dupa ce pericolul a trecut, si, drept urmare, cetatea a fost distrusa, pana la urma.

In acelasi timp, trebuie spus ca, intrucat vremurile de astazi sunt cu totul speciale si nu este vorba numai de asteptarea unor plagi ca multe altele din istorie pentru pacatele noastre, ci de lucrarea finala a “tainei faradelegii“, a instaurarii imparatiei lui Antihrist, atunci PREGATIREA noastra ar trebui sa fie una pe masura, si anume una de ordin duhovnicesc.

Pentru suferinte, prigoana si moarte nu ne pregatim agitandu-ne si cautand tot felul de “antidoturi” si “rezolvari” lumesti, nu umbland incolo si incoace speriati si ravasiti de toate cate le auzim sau terorizati de toata gama de provocari si diversiuni isterizante, nici pierzandu-ne vremea zi si noapte pe forumuri si chibitand, sa zicem, cu o bere si o pizza in fata (unii si cu o tigara) despre cum ar trebui sa facem “mucenicie”, la o adica, nici imaginandu-ne ca am putea afla, cu mintea noastra, vreo cale de “scapare”, de fuga de revarsarea paharului urgiei lui Dumnezeu…

Continuarea AICI

SFANTUL LUCA AL CRIMEEI despre rugaciune

“Povestind despre vindecarea slabanogului, Sfintii Evanghelisti Marcu si Luca spun ca atunci cand l-au adus pe acesta la Domnul, n-au putut sa intre in casa unde Se afla Hristos din cauza multimii poporului. Asa ca s-au urcat pe acoperis, au ridicat acolo patul cu slabanogul, au desfacut acoperisul si l-au coborat in fata Domnului.

Ce eveniment umitor, indraznet, cum nu s-a mai auzit!

Atunci cand desfaceau acoperisul, a cazut lut si praf peste capetele celor ce stateau in casa si peste capul Domnului Hristos. Orice alt om in locul Lui, desigur, s-ar fi revoltat si ar fi raspuns indata oamenilor indrazneti, care l-au umplut de praf. Dar Domnul Iisus Hristos nu le-a spus nici un cuvant de mustrare. In loc de mustrare, El le-a facut o mare binefacere – l-a vindecat pe nefericitul bolnav, spunand ca i se iarta pacatele lui, i-a poruncit sa-si ia patul si sa mearga la casa sa.

Priviti cum au actionat acesti oameni.

Doar ei, in sensul propriu al cuvantului, au mers de-a dreptul la Domnul, cu mare indrazneala, fara a cugeta la faptul ca fac o fapta cum nu s-a mai pomenit, desfacand acoperisul. Inimile lor ardeau de o speranta fierbinte ca marele Facator de minuni le va da dupa credinta lor. Asa s-a si intamplat. Domnul a spus ca dupa credinta lor va fi vindecat nefericitul bolnav.

Si in alte situatii Domnul vindeca bolnavii dupa credinta lor, incuviinta marea indrazneala cu care veneau la el oameni necajiti. Amintiti-va de femeia cananeeanca, pagana, care atunci cand trecea Domnul Iisus Hristos, a cazut in genunchi in fata Lui si L-a rugat: Doamne, fiica mea este greu chinuita de demon, vindec-o! Iar Domnul Iisus Hristos nu-i acorda nici o atentie si mergea mai departe. Ea Il urma insistent si cu tot mai multa ravna Il ruga. Si atat de insistent L-a rugat, ca in cele din urma Sfintii Apostoli au fost iritati de rugamintile ei si I-au spus Domnului: Slobozeste-o, ca striga in urma noastra! Si ce s-a intamplat, cum i-a raspuns Domnul Iisus Hristos? – Nu este bine sa iei painea copiilor si s-o dai cainilor! Iar femeia, ca replica la aceasta, a raspuns astfel incat Domnul a fost uimit de credinta ei neobisnuit de adanca, de dragostea si de nadejdea ei.

„Da, Doamne, eu sunt asemenea cainelui, eu sunt pagana, dar si cainii mananca din faramiturile care cad de la masa stapanilor lor!”

Atunci Domnul i-a spus: O, femeie! Mare este credinta ta! Fie tie dupa cuvantul tau! Si s-a vindecat fiica ei.

Iata cat de mare a fost indrazneala acestei femei nefericite, care nu-L cunostea pe Dumnezeu cel adevarat. Si Domnul i-a apreciat indrazneala foarte mult.

Cu aceeasi indrazneala trebuie sa ne apropiem si noi de Dumnezeu. Rugandu-ne Lui, trebuie sa fim asemenea copilului mic care, cu manutele deschise, cu toata fiinta lui se duce spre mama sa, asteptand ajutor. Trebuie sa fim asemenea saracului nefericit, care moare de foame, care a venit sa ceara ajutor de la omul cunoscut pentru milostivirea lui. Trebuie sa fim asemenea femeii cananeence, care L-a rugat neincetat pe Hristos, intinzandu-si mainile spre Dansul. Cu indrazneala ea cere, fiindca crede si stie ca va primi, si dupa credinta ei i se ofera ajutor.

Asadar, vedeti ca sunt necesare doua conditii pentru ca rugaciunea noastra sa fie primita de Dumnezeu. Intai de toate este necesara o credinta profunda in Domnul, Caruia Ii inaltam rugaciunile.

Sa nu existe nici o indoiala, nici o ezitare a inimii noastre. Trebuie sa existe credinta in milostivirea nesfarsita a Lui; si doar atunci cand, cu inima plina de   credinta fierbinte, strigam catre Dumnezeu, vom fi auziti.

Dar, in afara de credinta, este necesara si staruinta in rugaciune. Trebuie sa stim ca de la primele cuvinte nu ni se va da ceea ce cerem. Noi trebui sa ne aratam nadejdea noastra, o nadejde fierbinte si tare in Dumnezeu, sa aratam staruinta in rugaciune.

Domnul Iisus Hristos a spus o data ucenicilor Sai:

Sa presupunem ca cineva dintre voi, avand un prieten, se va duce la el in miez de noapte si-i va zice: prietene, imprumuta-mi trei paini, ca a venit un prieten din cale si nu am ce sa-i pun  inainte; iar acela, raspunzand dinauntru, sa-i zica: nu ma deranja, acum usa e incuiata si copiii mei sunt in pat cu mine; nu pot sa ma scol sa-ti dau! Zic voua chiar daca sculandu-se nu i-ar da pentru ca-i este prieten, pentru indrazneala lui, sculandu-se, ii va da cat ii trebuie (Luca 11, 5-8).

Domnul a spus si alta pilda — despre vaduva nefericita care era necajita de un om rau si care neincetat, de la o zi la alta, mergea la judecator cerand aparare. Judecatorul acesta nu se temea de Dumnezeu si nu se rusina de oameni. Mult timp a alungat-o pe aceasta vaduva nefericita, dar ea tot venea la el si cerea neincetat. Si s-a saturat de ea in sfarsit judecatorul si a spus:

Desi de Dumnezeu nu ma tem si de om nu ma rusinez, totusi, fiindca vaduva aceasta imi face suparare, ii voi face dreptate, ca sa nu vina mereu sa ma supere. Si a zis Domnul: Auziti ce spune judecatorul cel nedrept? Dar Dumnezeu, oare, nu va face drepta­te alesilor Sai, care striga catre El ziua si noaptea, pentru care El rabda indelung? (Luca 18, 4-7)

Daca judecatorul nedrept in cele din urma a auzit rugamintile vaduvei nefericite, oare Tatal Cel Ceresc nu va auzi rugaciunile voastre, daca cererile voastre vor fi la fel de staruitoare ca ale acesteia? Iata, astfel, cu credinta pro­funda, cu staruinta trebuie sa ne rugam lui Dumnezeu – mereu sa ne rugam, fiindca asa ne indeamna Sfantul Apostol Pavel.

Ce inseamna aceasta – sa te rogi neincetat?

Oare noi nu avem probleme cotidiene? Putem sa ne ocupam numai cu rugaciunea? S-ar parea ca aceasta cerinta este imposibil de indeplinit. Nu, ea poate fi indeplinita, fiindca Domnul Iisus Hristos nu cere nimic imposibil de indeplinit de la noi.

Cum poate fi implinita aceasta cerinta adresata fiecarui crestin? A te ruga neincetat nu inseamna doar a sta la rugaciune, a citi rugaciuni, a face metanii, a merge mereu la biserica.

A te ruga neincetat poti oriunde si oricand; trebuie doar ca in inimile noastre sa existe mereu starea de rugaciune. Trebuie ca inima noastra sa fie mereu plina de zdrobire pentru nevrednicia si pacatosenia noastra, sa fie plina de frica in fata maretiei lui Dumnezeu, pe Care neincetat Il maniem. Si, daca aceasta dispozitie sfanta nu ne va parasi niciodata, atunci ne vom ruga mereu si oriunde, cu toate problemele noastre cotidiene, in timp ce ne indeplinim activitatile zilnice, in timp ce practicam meseria noastra, in timp ce lucram pamantul. Ne vom ruga si atunci cand ne cheama sa dam socoteala cei care sunt la conducere si, stand in fata usilor lor, vom inalta in tacere ruga spre Dumnezeu, cerand aparare.

In timpul oricarei activitati, intotdeauna si oricand ne putem ruga: trebu­ie doar sa existe dorinta sa te rogi, ca inima sa fie indreptata neincetat catre Dumnezeu, si atunci aceasta cerinta apostolica este implinita.

Noi toti suntem mai putin ocupati decat Sfantul Proroc David. El doar era regele Israelului si de dimineata pana seara se ocupa cu multimea activita­tilor de stat, era impovarat de griji pentru buna organizare a vietii poporului sau. Cand avea el timp sa se roage? Dar priviti cum se roaga: Cu lacrimi am mancat painea mea ziua si noaptea. Mereu varsa lacrimi Sfantul Proroc si lacrimile ii inlocuiau painea. Zi si noapte inalta rugaciuni lui Dumnezeu si, dupa cum se stie, a scris o multime de psalmi, toti acestia constituind rugaciuni catre Dumnezeu. Ostenit-am intru suspinul meu, spala-voi in fiecare noapte patul meu cu lacrimi. Iata cum se ruga el – stand in asternut, spala patul cu suvoiul lacrimilor sale. In miez de noapte m-am ridicat ca sa marturisesc Ţie despre judecatile dreptatii Tale. El Il preamarea pe Dumnezeu in timp de noapte, fiind toata ziua impovarat de grijile imparatesti.

Noi oare, cei care suntem mai putin impovarati de griji, nu putem gasi timp pentru a-I inalta lui Dumnezeu suspinurile si lacrimile  noastre? Trebuie sa ne rugam nu doar cu cuvintele rugaciunilor invatate, ci ca din prea-plinul inimii noastre gura sa vorbeasca. Trebuie ca in tacere, din inimile noastre, sa inaltam rugaciuni lui Dumnezeu, asa cum le inalta Sfanta Ana, mama Prorocului Samuel. Ea era stearpa si suferea si se caznea cu nerodirea sa, isi dorea foarte mult sa aiba un copil. Si iata, o data a mers in templul din Ierusalim. Stand in genunchi il ruga pe Dumnezeu sa-i daruiasca un fiu, si I-a fagadu­it ca il va inchina pe acesta Lui. Se ruga fara cuvinte, doar buzele i se miscau incet. Cu toata inima, cu tot sufletul ei inflacarat ravnea spre Dumnezeu si Il ruga, Il ruga neincetat, fara cuvinte, doar cu suspinurile inimii ei.

Asa se ruga si Sfantul Proroc Moise, rugandu-L pe Domnul sa schimbe cumplita pedeapsa a poporului lui Israel care i-a fost pregatita. Tacand, cu toata inima sa inalta rugaciuni lui Dumnezeu. Buzele lui nu se miscau, cum se miscau buzele Sfintei Ana. Iar Domnul i-a spus: De ce strigi catre Mine, Moise? Moise tacea, dar rugaciunea lui inflacarata, rugaciunea fara de cuvinte a inimii se inalta la Dumnezeu ca un suspin dureros, plin de tristete.

Vedeti cum se poate ruga cineva? Esenta rugaciunii este aceea ca toata inima sa fie indreptata catre Dumnezeu in cererile noastre, pentru ca rugaciunea sa fie plina de credinta si de nadejde neinfruntata. Dar oare asa se roaga cei mai multi dintre noi? Nu! Rugaciunea noastra este de obicei doar repeta­rea cuvintelor invatate, si, repetand aceste cuvinte in mod obisnuit, noi nu ne rugam deloc cu duhul, iar cuvintele rugaciunii le pronuntam mecanic, fara sa ne gandim la ceea ce cerem.

Noi singuri nu ne auzim rugaciunile noastre, iar daca noi nu le auzim, atunci cum le poate auzi Dumnezeu?

Dumnezeu nu aude acele rugaciuni care nu-I sunt bineplacute. Dumnezeu respinge acele cereri ale noastre care sunt facute spre raul oamenilor, ca de exemplu atunci cand ne rugam sa-i pedepseasca pe vrajmasii nostri. Cerem deseori si inconstient in rugaciunile noastre lucruri daunatoare apropiatilor nostri, iar Dumnezeu nu indeplineste asemenea rugaciuni. El   n-a indeplinit nici chiar cererea Sfantului Apostol Pavel, care singur spunea ca de trei ori L-a rugat pe Dumnezeu sa fie scapat de urmarirea si de jignirile argintarului rau Alexandru, insa Domnul a refuzat sa-i implineasca aceasta cerere. El i-a spus: Iti este destul harul Meu, fiindca puterea Mea in neputinta se arata.

Cand suntem neputinciosi, atunci suntem tari, atunci avem indraznire ca­tre Dumnezeu. Aceasta trebuie sa tinem minte, ca mereu trebuie sa cerem de la Dumnezeu numai daruri duhovnicesti, si nu ceea ce, in ratacirea noastra, consideram bun pentru noi.

Domnul stie mai bine decat noi ce ne trebuie si ce ne este de folos. El ne da ceea ce meritam. Se intampla, cum vedem si in prezent, ca pedeapsa cade nu pe oameni aparte, ci pe popoare intregi.

Ne rugam cu osardie, in fiecare zi, ca Domnul sa ne miluiasca si sa inceteze cumplitele ploi care distrug gradinile si painea. Iar ploile cad fara incetare. Ce inseamna aceasta? Inseamna ca nu avem de ce sa ne rugam, ca Dumnezeu nu ne aude rugaciunile? Nu, nu inseamna aceasta! Dar daca Domnul trimite un dezastru asupra intregului popor, atunci tot poporul trebuie sa-L roage sa-l scape de acesta. Tot poporul trebuie sa procedeze la fel cum au procedat locuitorii vechiului oras Ninive, cand au aflat de la proroc ca orasul lor a fost condamnat de Dumnezeu la pieire. Atunci tot poporul, ca un singur om, s-a rugat si a postit trei zile si trei nopti. Si l-a crutat Domnul, fiindca tot popo­rul s-a rugat cu osardie. Iar in prezent, cand ploile neincetate ne pregatesc o grea nenorocire, sunt multi oare cei care se roaga lui Dumnezeu pentru izba­virea din acest necaz?

Iata, voi sunteti putini aici. Daca e sa comparam numarul celor care se roa­ga cu populatia intregului oras, a intregii regiuni peste care se varsa ploi, se va constata ca doar o mana de oameni se roaga lui Dumnezeu, iar restul nu se roaga deloc.

Cand insa o pedeapsa cumplita a fost data poporului lui Israel pentru in­departarea de Dumnezeu cel adevarat si inchinarea la Astarta si Baalam – robia babilonica si distrugerea Ierusalimului -, iata ce a spus atunci Prorocul Ieremia:

Cutreierati ulitele Ierusalimului, uitati-va, cercetati si cautati prin pietele lui: nu cumva veti gasi vreun om, macar unul, care pazeste dreptatea si cauta adevarul? Caci Eu as cruta Ierusalimul… Tu ii bati si ei nu simt durerea; Tu ii pierzi si ei nu vor sa ia invatatura; si-au facut obrazul mai vartos ca piatra si nu vor sa se intoarca… Fiii tai M-au parasit si se jura pe dumnezei care n-au fiinta. Eu i-am saturat, iar ei au facut desfranare… E cu putinta sa nu pedepsesc aceasta, zice Domnul, si Duhul Meu sa nu se razbune asupra unui popor ca acesta? (Ieremia 5, 1,3,7,9).

Vedeti care este raspunsul? Iata de ce nu inceteaza la noi ploile pentru rugaciunile noastre! Dar noi nu trebuie sa deznadajduim; stim ca, atunci cand Domnul a condamnat la nimicire orasele Sodoma si Gomora si dreptul Avraam a auzit despre aceasta, atunci el a inceput sa-L roage pe Domnul de indu­rare. El Ii spunea Domnului: Oare nu vei cruta aceste orase, daca se vor gasi in ele 50 de drepti? Si Domnul era gata sa le crute. Avraam a continuat sa-L roage: Dar daca se vor gasi 40, 20, chiar si zece drepti, oare ii vei cruta? Domnul era gata, chiar si pentru zece drepti sa crute Sodoma si Gomora. Dar nu s-au gasit nici zece drepti in acele cetati.

Noi, care suntem turma cea mica a lui Hristos, nu putem sa fim oare drepti in fata lui Dumnezeu, nu ar trebui sa avem asemenea merite in fata lui Dumnezeu pentru ca, de dragul dreptatii noastre, Domnul sa crute pe toti, chiar si pe cei care nu I se roaga? Trebuie ca neincetat sa ne rugam, necautand la aceea ca Domnul fara graba ne implineste dorintele noastre.

Nu rareori marii sfinti timp indelungat se rugau ca Dumnezeu sa le indeplineasca o oarecare cerere, indeosebi cand se rugau pentru poporul cel pacatos. Atunci trebuiau sa se roage luni in sir ca Domnul sa miluiasca pe poporul Sau.

Mereu, neincetat trebuie sa ne rugam, amintindu-ne cuvintele lui Hristos:

Cereti si vi se va da; cautati si veti afla; bateti si vi se va deschide; fiindca oricine cere primeste si oricine cauta afla si celui ce bate i se va deschide.

Asta trebuie sa retinem: mereu, neincetat trebuie sa batem la usa milostivirii lui Dumnezeu, inaltand rugaciuni nu doar pentru noi, crestinii, ci si pentru cei care niciodata nu se roaga. Si va auzi Domnul rugaciunile noastre si ne va da noua dupa mila Sa nemasurata”.

(Din: Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009)

„Nu in cutremur, ci in vant subtire ai vazut venirea lui Dumnezeu, Care te-a luminat pe tine de demult, Ilie, de Dumnezeu fericite, si in caruta cu patru cai fiind purtat, pe cer ai umblat cu straina vedere, minunat facandu-te, de Dumnezeu insuflate”. (Stihira la Vecernia pentru praznicul Sf. proroc Ilie)

*

Din cartea a treia a Regilor, cap. 19:

9. Si a intrat acolo intr-o pestera si a ramas acolo. Si iata cuvantul Domnului a fost catre el si i-a zis: “Ce faci aici, Ilie?”

10. Iar Ilie a zis: “Cu ravna am ravnit pentru Domnul Dumnezeul Savaot, caci fiii lui Israel au parasit legamantul Tau, au daramat jertfelnicele Tale si pe proorocii Tai i-au ucis cu sabia, ramanand numai eu singur, dar cauta sa ia si sufletul meu!”

11. A zis Domnul: “Iesi si stai pe munte inaintea fetei Domnului! Ca iata Domnul va trece; si inaintea Lui va fi vijelie naprasnica ce va despica muntii si va sfarama stancile, dar Domnul nu va fi in vijelie. Dupa vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi in cutremur;

12. Dupa cutremur va fi foc, dar nici in foc nu va fi Domnul. Iar dupa foc va fi adiere de vant lin si acolo va fi Domnul”.

13. Auzind aceasta, Ilie si-a acoperit fata cu mantia lui si a iesit si a stat la gura pesterii. Si a fost catre el un glas care i-a zis: “Ce faci aici, Ilie?”

14. Iar el a zis: “Cu ravna am ravnit pentru Domnul Dumnezeul Savaot, ca au parasit fiii lui Israel legamantul Tau, au daramat jertfelnicele Tale si pe proorocii Tai i-au ucis cu sabia; numai eu singur am ramas, dar cauta sa ia si sufletul meu!”

15. Si a zis Domnul: “Mergi si intoarce-te pe calea ta prin pustiu la Damasc si, cand vei ajunge acolo, sa ungi rege peste Siria pe Hazael;

16. Pe Iehu, fiul lui Nimsi, sa-l ungi rege peste Israel; iar pe Elisei, fiul lui Safat din Abel-Mehola, sa-l ungi prooroc in locul tau!

17. Cine va fugi de sabia lui Hazael, pe acela sa-l omoare Iehu, iar cine va scapa de sabia lui Iehu, pe acela sa-l omoare Elisei.

18. Eu insa mi-am oprit dintre Israeliti sapte mii de barbati; genunchii tuturor acestora nu s-au plecat inaintea lui Baal si buzele tuturor acestora nu l-au sarutat!”

***

PARINTELE RAFAIL NOICA despre “subtirimea” si vulnerabilitatea iubirii lui Dumnezeu pentru noi:

“ (...) Deci dragostea, fie ea si atotputernica a lui Dumnezeu, este, putem zice, vulnerabila. Dragostea lui Dumnezeu este subtire. Nu ca Dumnezeu e vulnerabil, nu atotputerea Lui – departe de mine gandul asta! Dar calitatea dragostei este vulnerabilitatea. Dragostea este o subtirime a darii de sine celuilalt daruire totala. Ne-a aratat Hristos pana unde S-a dat pe Sine, nu numai pana la Cruce si pana la moarte, dar pana si la strafundurile iadului, pana si a impartasi soarta Lui cu nelegiuitii, si in ultima clipa a vietii a gasit un fel de a mantui pe un pacatos; ca a provocat, prin razvratul unui talhar, pocainta si spovedania dreapta a celuilalt talhar, pana unde sa poata sa-i spuna: “Amin, astazi vei fi cu Mine in Rai”. Astazi! Deci iubirea este de o subtirime, de o gingasie, de o duiosie a unei dari de sine pe care noi nu o inchipuim, ca suntem inca grosolani in biologia noastra si badarani in neduhovnicia noastra. Dar in sensul acesta vreau sa zic ca dragostea este o traire de o deosebita subtirime, a carei incalcare este o deosebita durere. Iata insa ca cel ranit, cel care iubeste si se raneste nu este cel care moare: cel care moare este cel ce incalca dragostea. Cel care iubeste se raneste nu atata ca este lepadat, dar se raneste vazand ca cel iubit al lui, pentru pacatul ce il face impotriva lui, va muri.

Dumnezeu nu este asa cum Il vede o teologie mincinoasa, “ofensat de transgresiunea lui Adam”. Dumnezeu moare de durere ca cel iubit al Lui, intaiul plasmuit, si toti care aveau sa se nasca din el, vor muri de acum incolo. “Pamant esti si in pamant te vei intoarce”.

Dumnezeu, in dragostea Lui, nu a putut sa lase pe cel iubit sa piara si a luat asupa-Si “canonul” de pocainta, canonul pacatos, adica crucea si rusinea. Uitati-va cum o intreaga munca a lui Hristos ca Dascal care a propovaduit dragostea s-a zadarnicit in cateva ceasuri! Deci rusinea zadarniciei unei vieti intregi de nevointa. Toate rusinile si toate neputintele si le-a insusit Cel Atotputernic, ca sa Se asemene intru totul neputintei omenesti, ca sa poarte asupra-Si neputinta mea, pacatul meu, uraciunea mea, rautatea mea, ca si cum El era pacatos, neputincios, urat, rau si supus mortii. De ce? Fiindca Dumnezeu, fiind atotputernic, nu este nimic in cer sau sub ceruri care poate sa-L biruiasca. Face El pe neputinciosul pana Se pogoara in iad – dar atunci, iadule, sa vezi ce te asteapta!

Zice Sfantul Ioan Gura de Aur in Propovaduirea de Pasti: “Iadul trup a primit, si de Dumnezeu s-a lovit”. Sau, cum zic alte tropare sau icoase pe care le avem in Triod: “De-abia a inceput sa se infiga Crucea lui Hristos in pamant, ca iadul a inceput sa se planga: Cine a pus un piron de lemn in inima mea?” Asta este puterea lui Dumnezeu. Si, cum spuneam candva la Manastire, tot asa, intr-o cuvantare, daca noi eram filosofi adevarati, daca noi aveam premisele gandirii noastre drept inchegate, numai din a privi toate filosofiile, religiile si idealurile acestei istorii am intelege ca singur Hristos este Dumnezeul cel adevarat, tocmai din neputinta in care Se infatiseaza. Cine isi poate permite atata neputinta? Cine isi poate permite o asa zadarnicire a toata lucrarea lui? Numai Cel ce stie ca este atotputernic si ca nimic nu Il poate birui. “Asteapta tu, moarte, asteapta tu, iadule! Nu ma impotrivesc Crucii, nu ma lupt acuma ca sa arat omului ca pot sa ma dau jos de pe Cruce, nu fac minune sa vina Ilie sa ma ia de pe Cruce, sau mai stiu eu ce… Asteapta tu, iadule, cel de pe urma!”

Toti intemeietorii de religii, de filosofii sau de idealuri au luptat, in tot felul. Si a trebuit ca si Moisi sa isi apere religia, ideologia, filosofia, cu tot felul de amenintari, ba chiar cu moartea. Atotputernicul nu are nevoie sa fie aparat. Zicea cineva la noi, acolo in Anglia, care voia sa marturiseasca adevarata credinta, si imi spunea: “Si o sa ma lupt ca sa apar adevarul!” Si mi-a venit cuvantul acesta: “De ce nu te lasi aparata tu de Adevar, de Adevarul insusi?” Si i-a “picat fisa”, si a stiut de atuncea ce sa faca.

Nu atat noi aparam adevarul, cat noi trebuie sa intram in adevar si sa lasam Adevarul sa ne apere pe noi. Adevarul ce este? intrebare eretica. Fiindca Adevarul este un “Cine”. Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu, a zis: “Eu sunt Adevarul si Calea si Viata”. (…)”

***

SF. SILUAN ATHONITUL: “Domnul nu e ca noi… Ah, ce Dumnezeu avem!”

“Sufletul păcătos care nu cunoaşte pe Domnul se teme de moarte, gândind că Domnul nu-i va ierta păcatele sale. Dar aceasta e pentru că sufletul nu cunoaşte pe Domnul şi cât de mult ne iubeşte. Dacă oamenii ar şti aceasta, nici un singur om n-ar mai deznădăjdui, pentru că Domnul nu numai că iartă, dar se şi bucură de întoarcerea păcătosului. Chiar şi atunci când moartea îţi bate la uşă, crede cu tărie că, de îndată ce vei cere iertare, o vei şi dobândi.

Domnul nu e ca noi. El este blând şi milostiv şi bun, şi atunci când sufletul îl cunoaşte, el se minunează fără sfâr­şit şi zice: „Ah, ce Dumnezeu avem!“

Duhul Sfânt a dat Bisericii noastre să cunoască cât de mare este milostivirea lui Dumnezeu.

Domnul ne iubeşte şi ne primeşte cu blândeţe, fără re­proşuri, aşa cum în Evanghelie tatăl fiului risipitor nu i-a făcut acestuia reproşuri, ci a dat poruncă slujitorilor să-i dea o haină nouă, să-i pună în deget un inel scump şi încălţăminte în picioare, să junghie viţelul cel gras şi să se veselească şi nu l-a învinuit [Lc. 15].

Cu câtă blândeţe şi răbdare trebuie să îndreptăm şi noi pe fratele nostru, ca să fie praznic în suflet pentru întoar­cerea lui!

Duhul Sfânt învaţă sufletul în chip negrăit să iubească pe oameni”.

***

PREOT SEVER NEGRESCU: Biciul lui Dumnezeu si raspunsul nostru (fragment)

In fiecare dintre noi exista cate un Sfant Ilie. Nu inseamna ca sunt mai multi sfinti Ilie. Este unul, cel praznuit in miez de vara, la 20 iulie. Aplicam eronat, de cele mai multe ori, mentalitatea aceasta de Sfant Ilie, in relatia cu noi insine si cu cei din jur; judecam [pe altii] fara a ne judeca [pe noi insine], certam [pe altii] fara a ne certa [ pe noi], uram minciuna – fara a spune adevarul, nu suportam nedreptatea – fara a fi noi insine drepti. Sfantul Ilie Tesviteanul a fost iute, aspru si taios, atat cu sine, cat si cu ceilalti; nu a avut pentru interior o unitate de masura si pentru exterior o alta unitate de masura (…).

De ce nu trebuie sa ne temem de Sfantul Ilie?! Pentru ca el, om aspru si dintr-o bucata, urand minciuna si ipocrizia, plecaciunile si linguselile, il intalneste pe Dumnezeu, paradoxal, nu ca o manifestare violenta, ci ca o Putere calda, blanda, iertatoare si senina. (…)”

(Preot Sever Negrescu, Prolog din Proloage. Lecturi patristice dintr-un calendar uitat, Editura Mitropolia Olteniei, 2008)

Legaturi:

• SFANTUL PROROC ILIE SI SINGURA VADUVA – sensuri pentru noi
• DESPRE EPOCA LUI ANTIHRIST, DESPRE ILIE SI ENOH – sinteza invataturii Bisericii
• SFANTUL PROOROC ILIE – BICIUITORUL FATARNICIEI
• SFANTUL IOAN GURA DE AUR - CUVANT LA PETRU APOSTOLUL SI ILIE PROOROCUL

• Condac la pomenirea Sfantului Proroc Ilie

• Parintele Cleopa: DA, NOI SUNTEM CEI DE PE URMA!
• Un mare “antiecumenist”: Sfantul Prooroc Ilie Tezviteanul – de pr. Dan Badulescu

*

• Rugaciune catre Sfantul Proroc Ilie, la vreme de seceta
• Acatistul Sf. Prooroc Ilie (text)
• Acatistul Sf. Prooroc Ilie (audio)

1. Şi erau de faţă în acel timp unii care-I vesteau despre galileienii al căror sânge Pilat l-a amestecat cu jertfele lor.

2. Şi El, răspunzând, le-a zis: Credeţi, oare, că aceşti galileieni au fost ei mai păcătoşi decât toţi galileienii, fiindcă au suferit aceasta?

3. Nu! zic vouă; dar dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel.

4. Sau acei optsprezece inşi, peste care s-a surpat turnul în Siloam şi i-a ucis, gândiţi, oare, că ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim?

5. Nu! zic vouă; dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel.

6. Şi le-a spus pilda aceasta: Cineva avea un smochin, sădit în via sa şi a venit să caute rod în el, dar n-a găsit.

7. Şi a zis către vier: Iată trei ani sunt de când vin şi caut rod în smochinul acesta şi nu găsesc. Taie-l; de ce să ocupe locul în zadar?

8. Iar el, răspunzând, a zis: Doamne, lasă-l şi anul acesta, până ce îl voi săpa împrejur şi voi pune gunoi.

9. Poate va face rod în viitor; iar de nu, îl vei tăia.

(…)

23. Şi I-a zis cineva: Doamne, puţini sunt, oare, cei ce se mântuiesc? Iar El le-a zis:

24. Siliţi-vă să intraţi prin poarta cea strâmtă, că mulţi, zic vouă, vor căuta să intre şi nu vor putea.

25. După ce se va scula stăpânul casei şi va încuia uşa şi veţi începe să staţi afară şi să bateţi la uşă, zicând: Doamne, deschide-ne! - şi el, răspunzând, vă va zice: Nu vă ştiu de unde sunteţi,

26. Atunci voi veţi începe să ziceţi: Am mâncat înaintea ta şi am băut şi în pieţele noastre ai învăţat.

27. Şi el vă va zice: Vă spun: Nu ştiu de unde sunteţi. Depărtaţi-vă de la mine toţi lucrătorii nedreptăţii.

28. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor, când veţi vedea pe Avraam şi pe Isaac şi pe Iacov şi pe toţi proorocii în Împărăţia lui Dumnezeu, iar pe voi aruncaţi afară.

29. Şi vor veni alţii de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea la masă în împărăţia lui Dumnezeu.

30. Şi iată, sunt unii de pe urmă care vor fi întâi, şi sunt alţii întâi care vor fi pe urmă.

(din Evanghelia dupa Luca, cap. 13)

***

Doxologia: „Pământul se sfărâmă, pământul sare în bucăți, se clatină pământul” (Isaia 24, 19)

Pământul s-a tulburat din nou în măruntaiele sale în Țara soarelui răsare și se manifestă violent, spre disperarea oamenilor. Milioanele de victime ale cutremurelor cu revărsări de ape din Asia, ale uraganelor din America, ale îmbolnăvirilor de SIDA din Africa, ale inundațiilor de la noi și din toată Europa din anii trecuți și acum ale necruțătorului cutremur din Japonia ne obligă la o reflecție asupra cauzelor dezastrului. Ce s-a întâmplat, oare, în adâncul pământului, pe pământ, în ape și în văzduh? Cine este responsabil de toate acestea?

Credem și mărturisim că omul, așezat de Dumnezeu ca „preot“ și slujitor al creației, este responsabil, prin faptele sale, de tot ceea ce se întâmplă în natură.

Natura este prietenul omului, nu dușmanul său. Urmărind însă numai propriile sale interese, omul deranjează lumea înconjurătoare în echilibrele sale așezate în ea de Creator. Consecința acestei atitudini lipsite de comunicare pașnică și respectuoasă cu natura este transformarea ei, din prieten și aliat, în dușman.

„La noi în Balcani – spunea Sfântul Nicolae Velimirovici – se păstrează încă ceva din respectul vechi față de natură. Trăiește încă obiceiul ca săteanul să-și facă cruce zicând: Doamne, iartă, când vrea să taie copacul, să cosească iarba sau să junghie animalul. Popoarele care au declarat război naturii (…) au atras asupra lor nenumărate rele. Cel care rupe legăturile prietenești cu natura le rupe în același timp și cu Dumnezeu“.

Exploatarea naturii de către societatea tehnologică modernă este, în general, recunoscută ca responsabilă pentru unele dezastre naturale.

Ceea ce însă nu se mărturisește îndeajuns este adevărul că tot ce se petrece în natură este o extindere a ceea ce se află în inima omului. O analiză atentă și responsabilă a istoriei omenirii arată faptul că sfințenia sau păcatul din om antrenează întreaga creație, influențând-o în bine sau în rău.

Viața curată a omului aduce bucurie și se revarsă ca un har de binecuvântare asupra universului. Atunci când omul își umple viața de Dumnezeu, zidirea, în totalitatea ei, primește lumină și slujește omului fără rezerve. Se explică astfel de ce ramurile copacilor se înclină la trecerea unui sfânt, de ce otrăvurile devin nevătămătoare pentru un om cu viață sfântă (Luca 10, 19) și de ce animalele încetează de a mai fi sălbatice în apropierea unui om pacificat lăuntric. Acest adevăr, transpus la nivelul unui popor întreg sau al societății umane în general, are drept consecință manifestarea naturii în mod pașnic, fără convulsii.

Dimpotrivă, generalizarea păcatului prelungește răul în interiorul creației și aceasta se manifestă, în consecință, la adresa omului prin cutremure, inundații, boli, secetă etc. După cum natura este receptivă la bunătatea, modestia, credința și frumusețea sufletească a omului, în același fel, ea nu este indiferentă față de răutatea, trufia, pretenția luciferică la superioritate manifestate de oameni. Nici furtunile, nici trăsnetele ucigătoare, nici norii de lăcuste, nici revărsarea nemiloasă a apelor nu vin la întâmplare. Ele prelungesc furtunile, agitația, seceta sufletească, necredința și cutremurele ce au loc în sufletele oamenilor și între oameni.

„Pământul va fi pustiit – avertizează profetul Isaia poporul plin de păcate – pământul este în chin și sleit (…) Pământul este pângărit sub locuitorii lui, căci ei au călcat legea, au înfrânt orânduirea și legământul stricatu-l-au în veci! Pentru aceasta, blestemul mistuie pământul și locuitorii îndură pedeapsa lor“ (Isaia 23, 3-6).

„Pământul se sfărâmă, pământul sare în bucăți, se clatină pământul (…) Păcatele apasă asupra lui“ (Isaia 24, 19-20).

Trăind în duhul acestei concepții biblice, țăranii satului românesc de altădată încercau să afle ce păcat mare fusese săvârșit în obștea lor pentru faptul că o năpastă sau alta se revărsa asupra ogoarelor, asupra animalelor, asupra lor înșiși.

Dezastrele care au zdruncinat atât de puternic viața umanității nu sunt, oare, o reflectare, o răsfrângere în natură a răului devastator din noi? Ca reacție la tot ce s-a întâmplat în urma inundațiilor, s-a hotărât construirea de ziduri și baraje mai înalte și mai puternice pentru a opri, pe viitor, furia apelor. Este o acțiune binevenită, absolut necesară. Este, însă, și suficientă? Nu aplicăm, oare, aceeași logică pe care au avut-o oamenii după potopul lui Noe? Ei au hotărât să construiască turnul Babel. În zilele noastre, ca și atunci, nu se vorbește despre necesitatea ridicării unor ziduri interioare care să potolească furia urii, a dezbinării, a tendințelor de dezintegrare a familiei și, implicit, a neamului. Nu se vorbește decât firav, parcă ne-ar fi rușine, despre înălțarea unor ziduri educaționale și legislative care să ne apere de furia ucigătoare de suflet și trup a păcatelor contra firii, a avorturilor, a pornografiei.

Cutremurul din Japonia și alte dezastre ale stihiilor naturii sunt și un avertisment adresat omenirii pentru a se întoarce cu fața către Dumnezeu.

Prin Biserică se oferă lumii posibilitatea primenirii ei pe dinlăuntru prin credința în Întruparea, Moartea și Învierea lui Hristos. Pământul, apa, văzduhul „așteaptă, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, cu nerăbdare să se izbăvească de robia stricăciunii“ (Romani 8, 19) și a păcatelor noastre.

Este necesar să primim în sufletul nostru pe Hristos Dumnezeu, pentru ca El să ia chip în noi și să ne mântuiască. Altfel, nu se știe ce dezastre vom plânge în viitor.

Orice zâmbet plin de tandrețe adresat nefericiților acestei lumi, orice atitudine de iertare pentru cel ce ne-a greșit, orice mângâiere pentru bătrânul răvășit, orice copil nou născut, orice rugăciune pentru cei ce „ne iubesc și pentru cei ce ne urăsc pe noi“, orice experiență a prezenței lui Dumnezeu în viața noastră se transformă în binecuvântare pentru noi, pentru ceilalți și pentru întreaga creație.

Vezi si:

• Evanghelia eshatologica de la Luca, foarte importanta mai ales pentru zilele noastre: “LUATI SEAMA SA NU FITI AMAGITI!”
• Suflete al meu, pentru ce dormi?
• PARINTELE MELCHISEDEC, STARETUL MAN. PUTNA: “Avem nevoie de multa rugaciune si priveghere! Neamul si omenirea intreaga gem, dorind rugaciunea!”
• Sfantul Siluan Athonitul catre Chiril Sevici (Cuviosul Serghie de mai tarziu): “DU-TE SI SPUNE OAMENILOR CAT SE POATE DE DES: POCAITI-VA!”
• Cuviosul Paisie Aghioritul: Toata cheia aici este – sa se pocaiasca lumea!
• Cuviosul Paisie despre pierderea simtamantului pocaintei la crestinii de azi
• POCAITI-VA!
• “Mantuiti-va!”
• Sfantul Valeriu: “E VREMEA, E VREMEA POCAINTEI!”
• Luati seama, ca tare scump este Raiul!

*

• CUTREMUR CU MAGNITUDINEA DE 8,9 URMAT DE TSUNAMI DEVASTATOR IN JAPONIA

“Duminica dinaintea Craciunului Sfanta Biserica o inchina pomenirii Sfintilor Parinti, iar in duminica precedenta s-a cinstit pomenirea Sfintilor Stramosi. Cine sunt stramosii si parintii nostri si de ce se savarseste atat de solemn pomenirea lor mai inainte de sarbatoarea Nasterii lui Hristos? Stramosii sunt dreptii Vechiului Testament si, intai de toate, Sfintii Proroci.

De ce este atat de importanta pentru noi pomenirea acestora? Fiecare infaptuire mare a omului, atunci cand isi propune scopuri mari, necesita o pregatire indelungata, profunda; la fel si cele mai mari evenimente din viata nea­mului omenesc se pregateau in decursul multor ani.

Daca la fel se intampla si cu faptele omenesti, si cu faptele personale, daca se intampla asa si in istoria omenirii, atunci cu mult mai mult ar trebui sa dureze lucrarea pregatirii marelui eveniment din istoria intregii omeniri – procesul de pregatire a venirii in lume a Domnului Iisus Hristos.

Astfel trebuia sa se faca pregatirea neamului omenesc pentru primirea invataturii marete a lui Hristos.

Inchinarea la Dumnezeu cel adevarat, cunoasterea Lui au fost si in timpurile vechi, si in cele mai apropiate, specifice poporului ales al lui Dumnezeu. Celelalte popoare nu aveau Revelatia care a fost data poporului lui Israel, deci vechii pagani Il cunosteau pe Dumnezeu doar din manifestarile naturii inconjuratoare. Religiile lor erau naturaliste, ele divinizau inceputurile materialiste ale lumii, inchinandu-se luminatorilor ceresti, tuturor stihiilor naturii, divini­zau animale si pasari si se inchinau la idolii facuti de ei insisi.

S-a cunoscut in vechime si religia poporului indian – budista -, dar ea era infinit de departe de cunoasterea lui Dumnezeu. Cunostea doar desertaciunea vietii omenesti, respingea viata, fiind o religie a pesimismului. De fapt, nu-L cunostea pe Dumnezeu – se poate numi o religie fara Dumnezeu.

Un mare popor al Antichitatii, poporul grec, L-a cunoscut pe Dumnezeu doar partial – prin armonia si frumusetea din jur. Era departe insa de cunoasterea lui Dumnezeu ca Unicul Care Este, ca centru si punct central, al intregii vieti a lumii, al intregii vieti omenesti. Cunoasterea lui Dumnezeu Unicul Care Este, Care vesnic exista in Sine Insusi, a fost doar mostenirea poporului ales, pentru ca acest popor Il cinstea pe Iahve, iar cuvantul „Iahve” in limba ebraica veche inseamna „Cel ce Este”.

Dar si aceasta cunoastere a lui Dumnezeu, si aceasta inchinare adresata adevaratului Dumnezeu, a fost departe de acea cunoastere care a fost data oamenilor in crestinism. Pentru ca poporul lui Israel Il intelegea pe Dumnezeu ca pe Creatorul lumii, justitiar si judecator. Ei erau aproape la fel de departe  ca si grecii antici si paganii de intelegerea lui Dumnezeu ca iubire.

Esenta invataturii lui Hristos se reduce anume la propovaduirea iubirii, a  invataturii despre ea. Pentru intelegerea acestui mare adevar trebuia pregatit poporul israelit, intreaga lume, intreaga omenire.

Domnul Dumnezeu, inca din cele mai vechi timpuri, a facut promisiuni neamului omenesc despre trimiterea Mantuitorului in lume. Incepand cu Adam, primul om, Domnul a dat o fagaduinta, inainte de izgonirea lui din Rai:

Samanta femeii va zdrobi capul sarpelui.

Samanta femeii este Domnul Iisus Hristos, iar femeia este Preasfanta Fecioara Nascatoare de Dumnezeu, Maica Domnului.

Vechiul nostru stramos, Iacov, nepotul lui Avraam, ne-a lasat o prorocie despre Mantuitorul lumii. Atunci cand inainte de moarte ii binecuvanta pe cei 12 fii, i-a spus lui Iuda, din a carui semintie trebuia sa Se arate lumii Domnul Hristos:

Nu va lipsi sceptrul din mana lui Iuda si carmuitor din coapsele lui, pana cand va veni Impaciuitorul si Lui I se vor supune popoarele (Facere 49, 10).

El a vorbit despre Impaciuitorul. Acesta este unul si acelasi cu Mantuitorul, pentru ca Mantuitorul a fost Impaciuitorul oamenilor cu Dumnezeu. El a vorbit despre Fiul lui Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos, cu aproape doua milenii inainte de Nasterea Sa.

Sfantul Proroc Isaia, de asemenea, a prevestit venirea lui Hristos:

Si va veni Izbavitorul Sionului si va indeparta necredinciosiile fiilor lui Iacov (Isaia 59,28)

Izbavitorul din Sion este Izbavitorul poporului lui Israel, fiindca Sion numit acel munte pe care a fost ridicat Templul lui Solomon, si sub numele de Sion este subinteles adesea poporul evreu.

Nu numai Prorocul Isaia a prevestit venirea Domnului lisus Hristos. Sa ascultam ce spune si Sfantul Proroc Maleahi:

Iata, Eu il trimit pe Ingerul Meu, si el va pregati calea inaintea fetei Mele, si Domnul pe Care voi Il cautati va veni  de indata in templul Sau, Ingerul legamantului pe Care voi Il voiti (Maleahi 3, 1).

Si asa a si fost. Prorocul Maleahi prin aceste cuvinte vorbea despre Sfantul Ioan Botezatorul, care a pregatit calea Domnului Iisus Hristos. Atunci a venit Domnul, a venit Cel pe care poporul evreu Il cauta, Ingerul Sfantului, pe Care Il astepta.

Dar cea mai importanta profetie despre Domnul Iisus Hristos a fost data de marele Proroc Daniel cu multi ani inainte de Nasterea Domnului nostru Iisus Hristos. Iata ce spune acesta:

Sa stii si sa intelegi ca de la iesirea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului si pana la Cel-Uns — Cel-Vestit—sunt sapte saptamani si saizeci si doua de saptamani (el Il numeste pe Hristos chiar si pe nume); si atunci poporul se va intoarce si se vor zidi pietele si zidul in vremuri de stramtorare. Si dupa cele saizeci si doua de saptamani, Cel-Uns va pieri, fara sa se gaseasca vreo vina in El; si va darama cetatea si templul, si sfarsitul cetatii va veni prin potopul maniei lui Dumnezeu si pana la capat va fi razboi —prapadul cel hotarat (Daniel 9, 25-26).

Prorocul vorbeste despre faptul ca vor trece saizeci si doua de saptamani de ani din momentul in care poporul lui Israel se va intoarce din robia babiloniana, va reconstrui zidurile Ierusalimului si templul lui. El spune ca din acel moment pana la moartea Domnului Iisus Hristos vor trece saptezeci de sap­tamani de ani.

Dar ce este o saptamana de ani?

O saptamana de ani reprezinta sapte ani, fiindca vechii israeliteni masurau anii cu saptamana. Fiecare al saptelea an se numea an sabbatic, si in acel an erau eliberati toti robii. Asadar saptamana de ani inseamna sapte ani, iar saptezeci de saptamani de ani inseamna 490 de ani. Priviti cat este de uimitor! Domnul Iisus Hristos, exact dupa cuvantul Prorocului Daniel, a fost rastignit peste 490 de ani dupa revenirea poporului lui Israel din robia babiloniana.

Prorocul Daniel spune ca, dupa ce va fi condamnat la moarte Hristos, va fi distrus Templul din Ierusalim. Si asa s-a si intamplat, dupa cum stiti, dupa 70 de ani de la rastignirea lui Iisus Hristos. Dupa ce Ierusalimul a fost cucerit de catre comandantul Vespa­sian, comandantul roman Titus a distrus pana in temelii Templul din Ierusa­lim. Toate acestea au fost profetite de Prorocul Daniel cu 490 de ani inainte de rastignirea Domnului nostru Iisus Hristos.

Dar iata si alte cuvinte ale acestui proroc:

Vazut-am in vedenie de noapte, si, iata, pe norii cerului venea Cineva ca Fiul Omului, si a venit la Cel-Vechi-de-Zile, si a fost adus in fata Acestuia (Daniel 7, 13).

Vechi-de-Zile este numit Dumnezeu-Tatal.

Si Lui I s-a dat stapanirea, slava si imparatia (Daniel 7, 14).

Nu sunt acestea oare prorocii directe despre Domnul Iisus Hristos?

Iata ce spune sfantul Proroc Zaharia;

Bucura-te foarte, fiica Sionului, veseleste-te, fiica Ierusalimului: iata, Imparatul tau vine la tine drept si biruitor, bland si Calare pe asin, pe manzul asinei (Zaharia 9, 9).

El prorocea despre acest Imparat, despre Domnul nostru Iisus Hristos, Care, dupa cum stiti, a intrat solemn, cu putin timp inainte de rastignire, in Ierusalim, calare pe o asina. In aceasta prorocie n-a fost relatat numai faptul aratarii Domnului Iisus Hristos, dar a fost anticipat cu o precizie extraordinara si faptul intrarii Sale triumfale in Ierusalim.

Cel mai mare dintre toti prorocii este Isaia, numit si Evanghelistul Vechiului Testament, deoarece nimeni ca dansul n-a profetit atat de deplin si de clar tot ceea ce este mai important in legatura cu aratarea si viata Domnului Iisus Hristos si cu intreaga Sa activitate.

Capitolul 53 din cartea Profetului Isaia incepe cu urmatoarele cuvinte:

Ci­ne va crede ceea ce noi am auzit si bratul Domnului cui i se va descoperi? Crescut-a inaintea Lui ca o odrasla si ca o radacina in pamant uscat; nu avea nici chip, nici frumusete ca sa ne uitam la El si nici o infatisare ca sa ne fie drag. Dispretuit era si cel din urmd dintre oameni; am al durerilor si cunoscator al suferintei, unul inaintea caruia sa-ti acoperi fata; dispretuit si nebagat in seama.

Dar El a luat asupra-Si durerile noastre si cu suferintele noastre S-a impovarat. Si noi Il socoteam pedepsit, batut si chinuit de Dumnezeu. Dar El fusese strapuns pentru pacatele noastre si zdrobit pentru faradelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mantuirea noastra si prin ranile Lui noi toti ne-am vindecat.

Toti umblam rataciti ca niste oi, fiecare pe calea noastra, si Domnul a facut sa cada asupra Lui faradelegile noastre, ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus si nu Si-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus si ca o oaie fara de glas inaintea celor ce o tund, asa nu Si-a deschis gura Sa…

Mormantul Lui a fost pus Ianga cei fara de lege si cu cei facatori de rele, dupa moartea Lui, dar El a fost inmormantat de cel bogat, pentru ca n-a savarsit nici o nedreptate si nici inselaciune nu fusese in gura Lui (Isaia 53, 1-7, 9).

Nu vedeti oare, in aceste cuvinte, adevaratul chip al Domnului Iisus Hris­tos, Care in toata viata Sa omeneasca, incepand cu nasterea in Betleem, a fost cel mai simplu, cel mai neinsemnat om, a fost fiul unor oameni lipsiti de faima, pentru ca pe Iosif tamplarul il considerau gresit drept tata al Lui? In El nu exista nimic iesit din comun, era extrem de simplu, toata viata Lui pamanteasca a fost foarte modesta.

Cine putea sa dea crezare acestei prorocii? N-au putut sa creada evreii, pen­tru ca Il asteptau pe Mesia ca pe un mare imparat plin de slava, Care va supune toate popoarele, Care va deveni stapanitor a toata lumea, Care va veni la conducere si va lua puterea. Acestia nu puteau sa creada ca El va fi injosit de oameni, ca Isi va incheia viata ca un raufacator, pe Crucea Golgotei. Gandeau ca este chinuit pentru ca S-a facut vinovat inaintea lui Dumnezeu, dar El suferea de buna voie, suferea pentru noi, si pentru pacatele noastre El a fost pironit pe Cruce. Ca un miel in fata celui ce il tunde, asa nu Si-a deschis gura Sa.

Acelasi Proroc Isaia a vorbit despre Hristos folosind aceste cuvinte:

Iata sluga Mea pe Care o sprijin, Alesul Meu, intru Care binevoieste sufletul Meu. Pus-am peste El Duhul Meu si El va propovadui popoarelor legea Mea; nu va striga, nici nu va grai tare si in piete nu se va auzi glasul Lui; trestia franta nu o va zdrobi si  festila ce fumega nu o va stinge; El va propovadui legea Mea cu credinciosie (Isaia 42, 1-3).

In aceste cuvinte este descris exact chipul bland si smerit al Domnului Ii­sus Hristos, Care niciodata nu Si-a ridicat vocea la nefericitii care piereau, pe pacatosi ii mantuia, ii ierta precum a iertat-o pe acea femeie pacatoasa, pe care evreii au prins-o in adulter si voiau s-o ucida cu pietre.

In continuare Isaia stabileste scopul si insemnatatea venirii Domnului, scopul vietii si activitatii Lui: va veni pentru

ca sa deschida ochii orbilor, sa-i  scoata din legaturi pe cei legati si din adancul temnitei pe cei ce stau in intuneric.

Va veni sa-i conduca pe cei orbi pe calea pe care ei n-o cunosteau inca.

Era orb neamul omenesc, nu cunostea calea cea adevarata si, atunci cand S-a aratat Hristos, Care spunea despre Sine: Eu sunt Calea, Adevarul si Viata, doar atunci poporului lui Israel i-a rasarit lumina cea adevarata, s-au deschis ochii lor orbi si au cunoscut caile Domnului.

Este uimitor ca prorocii nu vorbeau doar in termeni generali despre Domnul Iisus Hristos, ci profeteau si evenimente particulare ale vietii Lui, de exemplu moartea pe Cruce despre care citim la Prorocul Zaharia:

Atunci voi varsa peste casa lui David si peste locuitorii Ierusalimului duhul darului si al indurarii, si ei vor privi la Mine, Cel pe Care L-au strapuns, si vor face plangere asupra Lui, cum se face pentru un fiu unul-nascut si-L vor jeli ca pe cel intai nascut (Zaharia 12, 10).

Prorocul David, la Psalmii sai a profetit :

Ca m-au incojurat caini multi, adunarea celor vicleni M-a impresurat, strapuns-au mainiile Mele si picioarele Mele. Numarat-au toate oasele Mele, iar ei priveau si se uitau la Mine; impartit-au hainele Mele lorusi, iar pentru camasa Mea au aruncat sorti (Psalmul 21,16-18).

Toate acestea le-a prorocit David cu 1000 de ani inainte de nasterea Dom­nului nostru Iisus Hristos.

Si iata ce a mai prorocit:

Si mi-au dat mie in bautura fiere.

Voi stiti ca I-au dat Domnului Iisus Hristos sa bea fiere amestecata cu otet, in timpul rastignirii Lui. Si aceasta a vazut Sfantul Proroc David cu ochii sai duhovnicesti, cu 1000 de ani inainte. Prorocul Isaia a profetit si faptul ca Domnul lisus Hristos, numarat cu raufacatorii, va fi ingropat de cel bogat. Si voi stiti ca El a fost ingropat in gradina lui Iosif din Arimateea.

Multe am putea vorbi despre cuvintele minunate din cartile profetice, despre Domnul Iisus Hristos. Dar este suficient.

Din cele ce v-am spus, in fata voastra se contureaza imagini marete, grandioase, care uimesc mintea omeneasca, ale profetiilor despre Domnul Iisus Hristos. Sa nu-i cinstim oare pe acesti barbati mari, alesi de Dumnezeu, sa nu le cin­stim oare pomenirea si in prezent, mai inainte sa sarbatorim Nasterea Domnului Iisus Hristos?

Sa nu-i cinstim oare pentru ca, din cauza acestor prorocii, erau supusi grelelor urmariri, persecutiilor, chinurilor si mortii cumplite? Fiindca ati auzit din Apostolul zilei cat de mult au suferit acesti oameni, cum au fost izgoniti si s-au ascuns in munti, cum a fost taiat cu fierastraul marele Proroc Isaia, cum au fost omorati si greu prigoniti aproape toti sfintii.

Sa nu-i cinstim oare pe stramosii nostri, Care au fost mari drepti, sa nu-i cinstim oare pe stramosul Avraam, tare a aratat o asemenea ascultare uimitoare voii lui Dumnezeu: dupa primul cuvant al Domnului, el a lasat pe tatal sau, patria si a plecat pe o cale necunoscuta in pamantul Canaanului, asa cum i-a randuit lui Domnul? Nu s-a dat in laturi sa-l aduca jertfa pe unicul sau fiu, Isaac, dar a fost oprit de un inger!

Sa nu-l cinstim oare pe Iosif, stranepotul lui Avraam, in care Cuviosul Efrem Sirul gaseste multe trasaturi care il fac asemanator Domnului Iisus Hristos Insusi?

Sa nu-l cinstim oare pe marele Proroc Moise, cu care a vorbit Dumnezeu Insusi, care a primit de la Dumnezeu cele zece porunci ale Vechiului Testament; sa nu-l cinstim oare pe acela care in Sfanta Scriptura este numit cel mai bland dintre toti oamenii?

Sa nu-i cinstim oare pe toti cei care au condus omenirea spre primirea propovaduirii Evangheliei lui Hristos?

Sa cinstim dar pomenirea lor, nu doar cu cuvintele, nu doar cu predica pe care o auziti de la mine, nu doar cu Liturghia pe care o savarsim astazi intru pomenirea lor. Sa le cinstim pomenirea prin aceea ca ne vom deschide inimile noastre in fata Domnului Iisus Hristos Cel ce va sa vina!”

5 ianuarie 1946

(Din: Sfantul Luca al Crimeei, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)

Legaturi:

• HRISTOS NE MANTUIESTE. DE CE? – Omilie la Duminica dinaintea Nasterii lui Hristos
• ARHIM. MIHAIL STANCIU SI ARHIM. IOIL KONSTANTAROS – predici la Duminica dinaintea Nasterii Domnului
• “Toiag din radacina lui Iesei, si floare dintr-insul, Hristoase, din Fecioara ai odraslit” – DOUA SCRISORI ALE STARETULUI AMBROZIE DE LA OPTINA LA NASTEREA DOMNULUI
• Actualitatea Sfantului Prooroc Isaia, “Evanghelistul” Vechiului Testament
• “El a luat asupra-Si durerile NOASTRE si cu suferintele NOASTRE S-a impovarat”
• Cele nebagate in seama ale lumii…

“Deseori se întâmplă că îi explici unei persoane totul. În mintea lui îţi dă dreptate, dar cu inima nu primeşte. Dar roagă-te pentru ea, şi se schimbă… Dacă vrei să-i spui altuia despre puterea lui Dumnezeu, trebuie să simţi întâi tu puterea Lui“.

(Fer. Martir Daniil)

***

PARINTELE ARHIMANDRIT DANIIL GOUVALIS

Fiara cu sapte capete

(Apocalipsa 13, 1-7)

Batranul Apostol Ioan, exilat in Patmos, intr-o duminica, a vazut minunatele vedenii ale Apocalipsei. Caci s-au deschis lui pecetluitele carti ale viitorului si, prin viziuni revelatoare, a vazut cele ce se vor intampla. Ultima imagine este una optimista, o slavita cetate cereasca, unde ii va salaslui Dumnezeu pe slujitorii Sai. Totusi, inaintea sfarsitului, se vor petrece lucruri neplacute si vom vedea lucruri infricosatoare. Caci exista o cumplita triada satanica, alcatuita din balaur, din fiara si din proorocul mincinos, deci din capeteniile si uneltele fortelor intunericului, care vor chinui foarte mult omenirea ce a voit sa se supuna Pastorului celui Bun, adica lui Hristos.

Vedenia fiarei este una dintre cele mai infricosatoare descrieri din Apocalipsa. Apostolul sta pe un tarm de mare, “pe nisipul marii”. Si vede iesind din adancurile marii o fiara teratomorfa. Primul care iese este, desigur, capul sau, mai degraba, sunt capetele sale, sapte la numar, cu zece coarne. Animal teratomorf! O asemenea priveliste seamana groaza, scarba si frica. Erau de ajuns cele sapte capete pentru a sublinia natura teratomorfa a fiarei, dar cele zece coarne intaresc si mai mult aceasta natura. Cu sapte capete si zece coarne. Dar, lucru paradoxal si straniu, pe fiecare dintre coarne este asezata o stema imparateasca. Oriunde altundeva ne-am putea inchipui niste steme, numai nu pe coarnele unei fiare. Si totusi, aici fiara cu sapte capete apare incoronata cu tot atatea diademe. Si pe fiecare dintre ele sunt inscrise cuvinte de hula (v. 1); presupunem ca este ceva ca acestea: “Domnul a toate”, “Domn si Dumnezeu”, “Nimeni (nu este) ca mine”, “Lumina si viata”, “Mantuitor si Izbavitor” etc. Hula consta in faptul ca stapanul intunericului uzurpa numele ce se cuvin numai Domnului Luminii.

Cand cumplita fiara a calcat pe uscat, si-a aratat toata uraciunea de fiara. Se asemana cu trei animale carnivore, cu leopardul, cu ursul si cu leul. Mai cu seama cu primul din cele trei. Leopardul este unul dintre cele mai salbatice si mai sangeroase animale. Este foarte primejdios, fiindca isi ataca prada nu numai de pe uscat, ci si din aer, de vreme ce se poate sui si ascunde in crengile copacilor.

Cu ursul se asemana la picioare. “Picioarele ei erau ca ale ursului” (v. 2). Picioare grele, groase si scarboase. Caracteristicile leului se regaseau la gura sau, mai degraba, la gurile fiarei. Gura de leu inseamna izvor de groaza si moarte. Din ea ies ragete cumplite ce umplu lumea de infricosare. Si vai animalului ce va simti pe pielea sa cumplitii colti, zdrobit fiind de acestia.

Aceasta cumplita faptura a vazut-o Sfantul Ioan ivindu-se din mare. Si, fara sa vrea, s-a dus cu gandul inapoi, cu sase veacuri in urma, si si-a amintit de Proorocul Daniel, care odata s-a trezit tulburat foarte, din pricina unei cumplite vedenii pe care a vazut-o in vis.

Spune Proorocul Daniel ca au suflat cele patru vanturi ale cerului si au sfredelit Marea cea necuprinsa, au tulburat-o, ivind din ea patru fiare. Prima semana cu un leu si avea aripi de vultur. A doua semana cu un urs ce sfasia carnea. A treia semana unui leopard inaripat, cu patru capete. A patra fiara era cumplita si uriasa, avea zece coarne, dinti de fier si gheare de arama, si distrugea totul (Daniel 7, 1-7).

Cele patru fiare din vedenia lui Daniel aici sunt una singura. Caracteristicile leului au fost luate de la prima, cele ale ursului, de la a doua, cele ale leopardului, de la a treia si cele zece coarne, de la a patra.

Vedeti ca Proorocii, fie ai Vechiului Testament, fie ai Noului Testament, traiesc momente grele. Nu vad doar Serafimi cu sase aripi si Heruvimi cu ochi multi; nu aud doar cantari de lauda si “Aliluia!“; ci vad si cumplite fiare ale adancului, auzind ragete infricosatoare.

“Indragitul” Apostol, neindoios, se va fi simtit rau vazand fiara cu sapte capete. Desigur, nu era prima data ca vedea asemenea cumplita vedenie. Primise botezul focului prin vedenia de dinainte, in care a vazut o alta creatura teratomorfa, ivindu-se, nu din adancul marii, ci din taria cerului.

“Si alt semn s-a aratat in cer: Iata, un balaur mare, rosu, avand sapte capete si zece coarne, si pe capete sapte cununi imparatesti. Iar coada lui tara a treia parte din stelele cerului si le-a aruncat pe pamant” (Apocalipsa 12, 3-4).

A vazut mai intai balaurul cu sapte capete si abia apoi, fiara cu sapte capete; ca si cum ar vedea intai pe tatal si apoi pe fiul sau.

In lumea Luminii il avem pe Tatal Care Il trimite pe Fiul. Si Il avem pe Fiul Care ii trimite pe Apostoli sa marturiseasca despre Lumina. In lumea intunericului il avem pe balaur ce trimite fiara; iar fiara il trimite pe proorocul mincinos, sa imprastie intunericul peste tot. Balaurul, fiara si proorocul mincinos alcatuiesc “troica” iadului. Balaurul este satana, fiara este antihristul. Iar proorocul mincinos sunt slujitorii antihristului.

“Si fiara pe care am vazut-o era asemenea leopardului, picioarele ei erau ca ale ursului, iar gura ca a leilor. Si balaurul i-a dat fiarei puterea lui si scaunul lui si stapanire mare” (Apocalipsa 13,2).

Balaurul, asa cum am spus, este satana. In aceasta privinta nu e nici o indoiala, de vreme ce insasi Apocalipsa (12, 9) spune: “Balaurul cel mare, sarpele de demult, care se cheama diavol si satana”. Aici vedem ca intre balaur si fiara exista legaturi foarte stranse, de vreme ce balaurul da totul fiarei. In primul rand ii da puterea lui. Cele zece coarne ale balaurului simbolizeaza marea sa putere. Apoi ii da si scaunul lui. De vreme ce balaurul apare incununat cu sapte diademe, inseamna ca are puteri imparatesti, pe care le da favoritului sau.

In Evanghelie se spune ca “Tatal I-a dat Fiului putere” (Ioan 5, 27). Fortele intunericului le imita pe cele ale Luminii. “In toate voieste amagitorul sa se asemene Fiului lui Dumnezeu” (Sfantul Ipolit al Romei). Iar Fericitul Augustin il numeste pe antihrist “cel ce Il maimutareste pe Hristos”. Il va maimutari si Il va imita pe Hristos, straduindu-se sa convinga lumea ca el este Adevaratul Mesia.

In Hristos avem moarte si inviere. Acestea insa nu exista la antihrist.

“Unul din capetele fiarei era ca injunghiat de moarte, dar rana ei cea de moarte a fost vindecata si tot pamantul, minunat, se uita dupa fiara” (v. 3).

Desi, prin rana de moarte a capului, se astepta sa piara de tot, s-a tamaduit in chip nesperat. S-a tamaduit cu desavarsire. Se aud strigate de bucurie ca niste cantari de lauda. Fiara a biruit moartea. “Inainte, asadar, sa ne inchinam fiarei, inainte, sa ne inchinam si balaurului care i-a dat puterea”. “Veniti sa ne inchinam si sa cadem inaintea lor”. Si omenirea cade jos sa se inchine celor sapte capete. Peste tot se aud strigate entuziaste de bucurie: “Cine este asemenea fiarei si cine poate sa se lupte cu ea? Este nebiruita” (v. 4).

Cu atatea cantari de lauda si cu atatea inchinaciuni de slava, fiara a capatat si mai mult curaj, umplandu-se de trufie. Nu mai baga nimic in seama si nimic n-o mai poate opri. Isi deschide gura si se inalta pe sine pana la stele. Nu exista lauda ce sa nu i se potriveasca. Vrea ca toate sa fie ale sale. Ea este acum “Domnul cerului si al pamantului, cel preaslavit si cel preainaltat in veci”.

Va ingadui Dumnezeu si aceasta; un om, un prooroc mincinos, caruia i s-a dat gura, “sa graiasca semetii si hule” (v. 5). Inca va ingadui sa se intoarca spre poporul lui Dumnezeu si sa-i declare razboi nemilos, care va tine “patruzeci si doua de luni” (v. 5). Trei ani si jumatate de furie si salbaticie impotriva crestinilor.

La fel se exprima si Proorocul Daniel, descriind vedenia celor patru fiare. Desigur, acolo chipul antihristului se identifica intr-o oarecare masura cu regele Siriei Antioh al IV-lea Epiphanes, care constituie o preinchipuire a sa. Conform acestei viziuni, din cea de a patra fiara cu zece coarne, sau mai bine zis, din uriasa fiara cu dinti de fier si gheare de arama, se iveste un corn mic, al unsprezecelea, care creste, luand locul altor trei coarne pe care le smulge si le arunca. Apoi acest corn face ochi ca de om si gura de om cu care spunea lucruri mari si semete. Iata explicatia pe care o da proorocul:

“Si cele zece coarne inseamna ca din acest regat se vor ridica zece regi, si un altul se va scula dupa ei; el se va deosebi de cei dinaintea lui si va dobori la pamant trei regi. Si va grai cuvinte de defaimare impotriva Celui Preainalt si va asupri pe sfintii Celui Preainalt, si isi va pune in gand sa schimbe sarbatorile si legea, si i se va da putere o vreme si vremuri si jumatate de vreme” (Daniel 7, 24-25).

Ultima fraza semnifica trei ani si jumatate. Cele spuse aici vizeaza, in primul rand pe Antioh al IV-lea, si in al doilea, pe antihrist. Primul il preinchipuie pe cel de-al doilea.

Noi vrem sa subliniem mai ales expresiile “si gura lui spunea lucruri mari si semete” (Daniel 7, 8), “si va grai cuvinte de defaimare impotriva Celui Preainalt si va asupri pe sfintii Celui Preainalt” (Daniel 7, 25), precum si cele mentionate la Daniel 11:

“Si regele va face dupa placul sau si se va ridica si se va trufi impotriva oricarui dumnezeu si impotriva Dumnezeului dumnezeilor va spune lucruri nemaiauzite si va propasi pana ce sfarsitul maniei va veni, ca ceea ce este hotarat se va intampla” (11, 36).

Adjectivul “nemaiauzite” este foarte expresiv, in ce priveste megalomania si semetia verbala a fiarei.

Desigur, este vorba despre o semetie verbala ce va lucra exclusiv pentru nemasurata ei trufie, de vreme ce isi inchipuie ca detine toata puterea pamanteasca si cereasca, de vreme ce se va socoti pe sine dumnezeu; si nu simplu dumnezeu, ci ca Dumnezeu Insusi care este doar Unul.

La aceasta se refera Sfantul Apostol Pavel, cand scrie in a doua Epistola catre Tesaloniceni:

“… Potrivnicul, inaltandu-se mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu sau e facut pentru inchinare, asa incat sa se aseze el in Biserica lui Dumnezeu si pe sine sa se dea drept dumnezeu” (II Tesaloniceni 2,4)

La rastimpuri au aparut imparati stapani peste mari imparatii, care s-au socotit zei, insa alaturi de alte zeitati. Ceea ce va face insa antihristul nu va avea precedent, fiindca va pretinde ca toata adoratia sa se indrepte doar spre el; si va zdrobi orice alta credinta sau religie. Atunci se va construi si Templul iudaic la Ierusalim, astfel incat acolo sa-si aseze tronul sau “divin”.

In privinta acestui templu, exista informatii cum ca deja s-au facut pregatiri insemnate. In statul Indiana din Statele Unite ale Americii, au fost extrase 60.000 de tone de granit. Acum, se spune ca au fost transportate si ca sunt pastrate intr-un loc pustiu langa Marea Moarta. Fiecare piatra de granit este numerotata si deja se stie unde va fi pusa, indata ce va sosi vremea construirii templului. Inainte insa, va trebui sa distruga doua celebre moschei musulmane, aceea a lui Omar si El-aska, ce ocupa acum locul sacru. Maretia acestui templu va fi impresionanta.

In acest templu va fi intronat antihristul si, prin felurite inchipuiri si false minuni, ii va convinge pe oameni ca este Dumnezeu si Domnul. Si intocmai cum un dictator inspaimintator nu suporta oamenii ce i se opun si care vor sau doresc un alt domnitor, tot asa si cel fara de lege nu va indura nici o alta credinta. Vai celor ce nu il vor marturisi ca fiind dumnezeu.

Fiece alta credinta va fi aruncata intr-un foc mistuitor. Mai cu seama cea crestina. Neincetat vor fi lovite cu pietre Sfanta Treime, Sfintii si tot numele si lucrul crestin. Desigur, vor fi folosite toate mijloacele tehnologice. Radiourile, televiziunile, cinematografele, teatrele, artistii, intelectualii, ziarele, cartile, toate impreuna vor prigoni Biserica.

In decursul veacurilor, la rastimpuri, s-au semnalat prigoane partiale impotriva Bisericii. De exemplu, la un moment dat, crestinii erau alungati din Roma, insa vietuiau linistiti in Asia. Poate erau prigoniti in Rusia, dar in America se bucurau de libertate. Poate intampinau greutati in Albania, insa in Grecia isi vedeau linistiti de ale lor. In zilele de pe urma insa, lupta impotriva crestinilor va capata dimensiuni globale. Semn al zilelor de pe urma este momentul aparitiei fiarei.

sursa: Razboiul nevazut

Cititi si:

• Fiara, Antihristul si profetul mincinos in talcuirea Vladicai Averchie Tausev (“Apocalipsa Sfantului Ioan: un comentariu ortodox”)
• DESPRE EPOCA LUI ANTIHRIST SI REVENIREA PROROCULUI ILIE, CA „AL DOILEA INAINTEMERGATOR AL VENIRII LUI HRISTOS”
• A doua viziune a Staretului Antonie. Invataturi

***

PARINTELE DANIIL SASOEV

“(…) Şi nu trebuie să uităm de rugăciune şi mersul la biserică, pentru că un exces de misionarism incorect îl poate înrobi pe un om într-atât încât să nu se mai roage şi să nu mai vină la biserică.

- Şi de ce trebuie să mergem la biserică în fiecare duminică ?

- Pentru că Hristos ne-a poruncit aşa: şase zile sunt pentru tine şi a şaptea zi este pentru Domnul Dumnezeu. El ne poate cere să-i oferim drept sacrificiu o parte din timpul nostru. Şi în al doilea rând: ar trebui să ne amintim de Stăpânul nostru din Ceruri şi de Patria Cerească.

Dacă vreţi, noi creştinii suntem toţi “terorişti”. Suntem membrii unei armate rebele, care se revoltă împotriva stăpânitorului acestei lumi, diavolul. Bisericile sunt staţii intermediare. Acolo primim informaţii de la guvernul nostru: codurile (Noul Testament), întăririle (Sfânta Euharistie), şi primim sprijin de la comunitate. Stăpânim tot felul de trucuri pentru a purta atacuri teroriste împotriva prinţului acestei lumi, adică învăţăm cum să facem binele. Desigur, dacă un agent al Împărăţiei Cerurilor se sustrage şi nu ţine legătura cu centrul de comandă, uşor se poate pierde, îşi pierde puterea şi cade în luptă. Potrivit regulilor Bisericii, cineva care fără motiv nu vine trei duminici la rând la Sfânta Liturghie este exclus de la Împărtăşanie.

Deseori, cei ce nu participă la slujbele Bisericii se plictisesc repede. Dacă unii cred că dormim duminica să recuperăm nesomnul din restul săptămânii, în loc să mergem la Sf. Liturghie, vor înţelege curând că somnul de duminică nu face nicio plăcere. Poţi mânca şi totuşi rămâne flămând, sau poţi dormi 25 de ore şi să te simţi totuşi somnoros. Dacă Dumnezeu nu-ţi da puterea, nu o vei găsi niciunde altundeva. Dacă eşti îndrăgostit de cineva, permanent îţi doreşti să-l vezi pe cel iubit, să comunicaţi. Nu trebuie să te forţeze nimeni să mergi la întâlnire, nu-i aşa ? Creştinismul se înalţă pe dragostea dintre Dumnezeu şi om.

Este încă foarte important să nu cauţi justificări dacă lipseşti de la slujbă. Putem afla o mie de motive, dar aceasta nu va face decât să înrăutăţească situaţia. E nevoie să luptăm fără milă cu păcatul, cu trândăvia. Creştinii sunt făpturi de altă natură. Există Homo Sapiens şi Homo Christianus. Creştinii trebuie să comunice cu cei asemenea lor.

- De ce creştinii au o altă natură ?

- Un creştin este o persoană plină de harul dat ei la Botez. Un ne-creştin e doar o persoană, pe deasupra fiind şi înrobită de diavol. Ori Duhul Sfânt este în inima ta, ori diavolul – vedeţi diferenţa ?

- Fiecare om are felul său de a veni în biserică. Dar ca misionar cred că ştiţi poveşti uimitoare despre convertirile oamenilor.

- De ce să căutăm departe? Avem în parohia noastră pe Tatiana Imranovna, cea mai apropiată asistentă a mea. Ea a trecut de la Islam la ocultism, iar de acolo, întâmpinând neplăceri care au speriat-o, s-a convertit la Ortodoxie. A venit la Hristos la început ca la o cale de salvare. Apoi a început să se îmbisericească. Şi cu cât mai aproape venea de biserică, cu atât părinţii ei o condamnau mai mult. Ciudat – cu cât se purtau mai rău cu ea, cu atât aveau mai mari probleme. De pildă, au blestemat-o, i-au aruncat icoanele – şi în aceeaşi noapte dacha lor a ars. E un exemplu de cum îi ocroteşte Domnul pe ai Săi.

Sunt cazuri de vindecări miraculoase. Odată, părinţii unui copil, penticostali, au venit la mine. Îşi duseseră copilul la tot felul de «medici». Ca urmare, copilul avea febră de 39 de grade de trei luni. Nimic nu-l ajuta. L-am botezat solemn la Liturghia Baptismală. A stat, desigur foarte slăbit, dar arăta interes în toate. I-am dat Sfânta Împărtăşanie şi au plecat acasă. A adormit, s-a trezit şi temperatura i-a scăzut la 36, 6 grade. De atunci n-a mai fost bolnav, şi au trecut mai mulţi ani.

Deseori se întâmplă că îi explici unei persoane totul. În mintea lui îţi dă dreptate, dar cu inima nu primeşte. Dar roagă-te pentru ea, şi se schimbă. Mereu se întâmplă că după molitva pentru întoarcerea la credinţă a rătăciţilor mai mulţi oameni se botează.

Deci, dacă vrei să vezi multe minuni – trebuie să devii misionar sau martir. Se spune că dacă vrei să ungi pe cineva cu mir trebuie să-l torni în mâinile tale şi să-l miroşi, abia după aceea să faci ungerea altei persoane. Este la fel aici: dacă vrei să-i spui altuia despre puterea lui Dumnezeu, trebuie să simţi întâi tu puterea Lui“.

SURSA: koinonia

Sa incercam sa regasim de la Sfantul Marcu Pustnicul intelepciunea si lucrarea mantuitoare cuprinse in aceasta porunca, in ciuda ingreuierii pe care ne-o poate aduce limba veche:

Sfantul Marcu Pustnicul: POCAINTA SE CUVINE TUTUROR TOTDEAUNA

„Domnul nostru Iisus Hristos, Puterea si Intelepciunea lui Dumnezeu cu Dumnezeiasca cuviinta – precum Insusi mai-nainte purtand de grija de mantuirea tuturor -, a hotarat graind: Pocaiti-va! (Matei 3: 2, 4: 17; Marcu 1:15). Drept aceea, din aceasta ne este cu putinta a cunoaste ca toata felurimea poruncilor intr-un hotar al pocaintei se savarseste, precum si Apostolilor in cap[1] le-a poruncit zicand: Graiti lor: “Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia cerurilor” (Luca 10: 9; Matei 3: 2 etc.), nicidecum socotind vremelnica apropierea Imparatiei, ca una ce adica indata sta inaintea lumii – caci cum ar fi hotarat adevarul celor nepotrivite lucrurilor? Ca, iata, si cei ce vietuiau atunci si cei de dupa ei au adormit fara a se impartasi de sfarsitul cel de obste, ci, stiind Domnul ca noima Imparatiei si a pocantei este ca acestea au putere, a zis: Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia cerurilor… (…)

Iar pocainta, precum mi se pare, nici in vremi nici in oarecare lucruri s-a hotarat, ci in masura implinirii poruncilor lui Hristos se lucreaza. (…)

Drept aceea, socotesc ca lucrul pocaintei cu aceste trei fapte bune (virtuti) se lucreaza: intru curatirea gandurilor, intru neincetata rugaciune si intru rabdarea necazurilor ce vin asupra; care [fapte bune] datoare sunt nu numai aratata ci si ganditoare lucrare a avea, astfel incat, pe cei ce zabovesc intru ele, nepatimasi sa ii faca.

Deci, de vreme ce fara de cele inainte graite trei fapte bune nu se poate savarsi lucrul pocaintei, precum cuvantul a aratat, sunt incredintat de aici ca pocainta se cuvine tuturor totdeauna, si pacatosilor si dreptilor celor ce voiesc a dobandi mantuirea; de vreme ce nu este niciun hotar al savarsirii care sa nu aiba trebuinta de lucrarea faptelor bune celor inainte-zise.

Pentru ca celor ce incep, adica, prima li se face aducere inlauntru a blagocestiei; celor din mijloc, inainte-sporire; iar celor desavarsiti intarire (…).

Dar imi vei zice mie: “Intr-adevar, cei ce au bineplacut lui Dumnezeu si cu adevarat si intru desavarsire au ajuns de ce fel de pocainta [mai] au trebuinta? Pentru ca adica au fost unii oameni ca acestia, pentru care si marturisesc”. Asculta dar cu intelegere si vei cunoaste ca si unii ca acestia au trebuinta de dansa. (…) Cine, deci, este neispitit de minciuna si nestiutor de toata pofta cea dupa vedere, si cine niciodata nu s-a maniat in desert asupra aproapelui, nici s-a aflat vinovat cuvantului desert, ca sa nu aiba trebuinta de pocainta? Iar daca acum nu este unul ca acesta, dar a fost candva, dator este [si acela] de pocainta pana la moarte. (…)

Deci, daca pana la moarte a hotarat pocainta, precum s-a aratat, cel ce mai inainte de moarte zice ca aceasta este desavarsita pierde porunca lepadand moartea, facandu-se calcator al poruncilor lui Hristos.

Drept aceea, si celor mici si celor mari, pana la moarte nesavarsita este pocainta. Pentru ca, daca pana atunci prin fapte nu putem savarsi, prin scop insa suntem datori a ne deprinde, ca nu, dupa sloboda alegere pierzand porunca, aruncati sa fim sub osanda, prea mici chemandu-ne intru Imparatia cerurilor. Cauta pe cei ce din veac au calatorit viata aceasta si vei afla prin pocainta taina blagocestiei savarsita intru cei ce au bineplacut. Nimeni nu s-a osandit daca pe aceasta [pocainta] nu o a defaimat si nimeni nu s-a indreptat daca de aceasta n-a purtat de grija. (…)

Pe langa aceasta, daca diavolul nu inceteaza luptandu-se cu noi, nici pocainta nu trebuie a fi desarta sau lasata vreodata nelucratoare. Sfintii se silesc a o aduce si pentru cei de aproape, neputand astfel a se desavarsi fara de lucratoarea dragoste. (…)

Daca pocainta este cerere a milei, trebuinta ii este celui ce o are a purta de grija, ca asa sa nu auda: Iata, acum satui sunteti, iata v-ati imbogatit! (I Cor 4:8). Caci atunci este de trebuinta a se cere mai vartos pentru cel ce nu o are: Ca tot cel ce cere va lua (Matei 7:8). Asadar cel ce miluieste se va milui – pentru ca, printr-o pocainta ca aceasta, precum mi se pare, toata lumea impreuna a statut si unul de la altul cu iconomisire se ajutoreaza. (…)

Pentru ca daca si pana la moarte pocaindu-ne ne-am fi nevoit, nici asa n-am fi implinit ceea ce se cade. Pentru ca n-am facut nimic vrednic de Imparatia cerurilor. Pentru ca precum mancam si bem si graim si auzim, asa si a ne pocai fireste datori suntem.

Odata cel vrednic de moarte, dupa lege mort se face, iar cel ce traieste pentru pocainta prin credinta traieste, macar desi nu pentru [ceva] al sau, ci pentru pacatul caderii.

Botezandu-ne, ne-am curatit; curatindu-ne, porunci am luat. Iar cel ce nu face pe cel de-al doilea, pe cel dintai l-a spurcat, uitare luand pentru curatirea gresalelor sale celor de demult (II Pt. 1:9), de care nimeni nu e aflat nelipsit in fiecare zi, nici odinioara nimic din cele poruncite lasad [netrecand cu vederea]. Pentru aceasta, tuturor adica este de trebuinta pocainta. Pentru ca ea, pe cele odinioara de voie, acum fara de voie le arata, pentru a uri patimile si a ne departa de lucrurile lor. (…)

Cel ce are cunostinta adevarului stie ca trebuinta are si de pocainta; pentru ca fiecare dintr-insele se indrepteaza una intru alta.

Hristos S-a chezasuit pentru noi intru pocainta; cel ce o leapada pe aceasta se leapada de Cel ce ne-a luat in chezasie.

Dupa fapta nimic vrednic nu putem face, insa miluiti suntem foarte pentru alegerea sloboda. Cel ce se sileste si o tine pe dansa pana la iesirea din trup, macar si intru oaresicare [lucru] va si gresi, pentru sarguinta sa se va mantui; pentru ca aceasta Domnul in Evanghelie o a fagaduit.

Cel ce zice ca nu are trebuinta de pocainta, drept a fi pe sinesi se judeca si fiu rau de Scriptura se numeste; pentru ca cu parerea dreptatii se impreuna, ca si cum ar fi savarsind-o pe dansa, si, precum nu stie, in locul rastignirii se impreuna cu dulcetile, de vreme ce dulcetile sunt numai parere si semetie. Ca si cel ce are parere nu poate a se mantui, pentru ca scris este: Barbatul semet, betiv si defaimator nimic nu va savarsi (Avacum 2:5).

Daca pe cel desavarsit nu-l vatama sau impiedica cu nimic smerita cugetare, nici el sa nu lase pocainta cu pricina acesteia.

Credinciosul Avraam si dreptul Iov smerit cugetand, pamant si cenusa pe sinesi se numeau, iar graiurile acestea sunt semn al smeritei cugetari. Iar cel satul de pocainta smerit a cugeta nu poate.”

Cei trei coconi, care mari mucenici sunt, in mijlocul vapaii ce ardea se marturiseau si, aceea adica am gresit si faradelegi am facut graind, se caiau pentru relele cele de odinioara, iar de atunci desavarsiti au fost; si toata acea cantare a lor in chip luminos tinea puterea pocaintei.

Deci, daca si cei foarte bine placuti si desavarsiti prin lucuri aflandu-se, pe aceasta ajutorinta o au uneltit pana la moarte, cine este, dar, cel ce cu pricina dreptatii nadajduieste luisi si defaima pocainta? Iar eu zic asa: nici de ar fi fost cineva sfant precum Petru sau Pavel, nici acesta nu va voi vreodinioara sa paraseasca pocainta cu pricina smeritei cugetari.”

(Scrieri, Sfantul Cuvios Marcu Pustnicul, Editura Egumenita, 2008)

[1] Trad. Lit. Expresia “le-a poruncit in cap” se poate intelege si in loc de “le-a poruncit din caul locului” sau, mai liber, “le-a dat drept porunca de capetenie pocainta, ca temelie si mijloc de implinire a celorlalte porunci”. Pocainta este capul sau principiul nevointei crestine de implinire a poruncilor si a dobandirii virtutilor, precum si Hristos (cf. Col. 1: 18; 2: 19) este Capul Bisericii; daca prin El toate madularele isi au inchierea si intocmirea, prin El toate isi savarsesc cresterea, tot asa prin pocainta isi savarsesc cresterea toate poruncile ca mijloace de dobandire a virtutilor.

Legaturi:

• Cuviosul Paisie Aghioritul: Toata cheia aici este – sa se pocaiasca lumea!
• Cuviosul Paisie Aghioritul: “SA CITITI TOATE CARTILE MACABEILOR!”
• Iara si iara… PERFUZII VITALE PENTRU INCERCARILE VREMURILOR
• Ce avem noi de facut astazi pentru a ne mantui si pentru a ne pregati de incercarile ce vor veni?
• Sa ne reamintim duhul adevaratei marturisiri si care trebuie sa ne fie cautarea primordiala – PARINTELE ARSENIE MUSCALU (VIDEO)
CE TRAIM ASTAZI? CE (NU) SE MAI POATE FACE?
Monahul Moise Aghioritul despre sensul preocuparii cu semnele vremurilor: DE LA SPECULATII SI PANICA LA CERCETAREA LAUNTRICA SI PREGATIREA PRIN CAINTA
Cuviosul Paisie despre pierderea simtamantului pocaintei la crestinii de azi
Ce vremuri traim si cum sa le infruntam? – Parintele Rafail ne raspunde
Parintele Rafail Noica despre “partea cea buna” a celor care pazesc Cuvantul
Avertismentul bland al parintelui Rafail
PARINTELE RAFAIL: Care este sensul adevarat al pocaintei si ce ne va salva de valurile urgiei care va urma?
SA INCEPEM SA NE PREGATIM… CUM SI PENTRU CE?
Cuviosul Selafiil de Tomsk: ACUM NU MAI E TIMP DE ZIDIRI, DE CUPOLE SI DE ILUZII…
EPISTOLA UNUI SFANT CONTEMPORAN: “Pregatiti-va, dragii Bunelului, pregatiti-va…”
CUV. PAISIE: “E STARE DE ALARMA. ESTE TREBUINTA DE MULTA RUGACIUNE CU DURERE”
CUV. PAISIE DESPRE PUTEREA si ROADELE POCAINTEI
• Sf. Dimitrie al Rostovului: ADEVARATA POCAINTA: OSTENELI MAI MARI DECAT PACATELE!
• Cuv. Seraphim Rose: ESTE MAI TARZIU DECAT CREDEM. VA MAI SUPRAVIETUI CREDINTA NOASTRA?
  

„Nu in cutremur, ci in vant subtire ai vazut venirea lui Dumnezeu, Care te-a luminat pe tine de demult, Ilie, de Dumnezeu fericite, si in caruta cu patru cai fiind purtat, pe cer ai umblat cu straina vedere, minunat facandu-te, de Dumnezeu insuflate”. (Stihira la Vecernia pentru praznicul Sf. proroc Ilie)

*

Din cartea a treia a Regilor, cap. 19:

9. Si a intrat acolo intr-o pestera si a ramas acolo. Si iata cuvantul Domnului a fost catre el si i-a zis: “Ce faci aici, Ilie?”

10. Iar Ilie a zis: “Cu ravna am ravnit pentru Domnul Dumnezeul Savaot, caci fiii lui Israel au parasit legamantul Tau, au daramat jertfelnicele Tale si pe proorocii Tai i-au ucis cu sabia, ramanand numai eu singur, dar cauta sa ia si sufletul meu!”

11. A zis Domnul: “Iesi si stai pe munte inaintea fetei Domnului! Ca iata Domnul va trece; si inaintea Lui va fi vijelie naprasnica ce va despica muntii si va sfarama stancile, dar Domnul nu va fi in vijelie. Dupa vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi in cutremur;

12. Dupa cutremur va fi foc, dar nici in foc nu va fi Domnul. Iar dupa foc va fi adiere de vant lin si acolo va fi Domnul”.

13. Auzind aceasta, Ilie si-a acoperit fata cu mantia lui si a iesit si a stat la gura pesterii. Si a fost catre el un glas care i-a zis: “Ce faci aici, Ilie?”

14. Iar el a zis: “Cu ravna am ravnit pentru Domnul Dumnezeul Savaot, ca au parasit fiii lui Israel legamantul Tau, au daramat jertfelnicele Tale si pe proorocii Tai i-au ucis cu sabia; numai eu singur am ramas, dar cauta sa ia si sufletul meu!”

15. Si a zis Domnul: “Mergi si intoarce-te pe calea ta prin pustiu la Damasc si, cand vei ajunge acolo, sa ungi rege peste Siria pe Hazael;

16. Pe Iehu, fiul lui Nimsi, sa-l ungi rege peste Israel; iar pe Elisei, fiul lui Safat din Abel-Mehola, sa-l ungi prooroc in locul tau!

17. Cine va fugi de sabia lui Hazael, pe acela sa-l omoare Iehu, iar cine va scapa de sabia lui Iehu, pe acela sa-l omoare Elisei.

18. Eu insa mi-am oprit dintre Israeliti sapte mii de barbati; genunchii tuturor acestora nu s-au plecat inaintea lui Baal si buzele tuturor acestora nu l-au sarutat!”

***

PARINTELE RAFAIL NOICA despre “subtirimea” si vulnerabilitatea iubirii lui Dumnezeu pentru noi:

“ (...) Deci dragostea, fie ea si atotputernica a lui Dumnezeu, este, putem zice, vulnerabila. Dragostea lui Dumnezeu este subtire. Nu ca Dumnezeu e vulnerabil, nu atotputerea Lui – departe de mine gandul asta! Dar calitatea dragostei este vulnerabilitatea. Dragostea este o subtirime a darii de sine celuilalt daruire totala. Ne-a aratat Hristos pana unde S-a dat pe Sine, nu numai pana la Cruce si pana la moarte, dar pana si la strafundurile iadului, pana si a impartasi soarta Lui cu nelegiuitii, si in ultima clipa a vietii a gasit un fel de a mantui pe un pacatos; ca a provocat, prin razvratul unui talhar, pocainta si spovedania dreapta a celuilalt talhar, pana unde sa poata sa-i spuna: “Amin, astazi vei fi cu Mine in Rai”. Astazi! Deci iubirea este de o subtirime, de o gingasie, de o duiosie a unei dari de sine pe care noi nu o inchipuim, ca suntem inca grosolani in biologia noastra si badarani in neduhovnicia noastra. Dar in sensul acesta vreau sa zic ca dragostea este o traire de o deosebita subtirime, a carei incalcare este o deosebita durere. Iata insa ca cel ranit, cel care iubeste si se raneste nu este cel care moare: cel care moare este cel ce incalca dragostea. Cel care iubeste se raneste nu atata ca este lepadat, dar se raneste vazand ca cel iubit al lui, pentru pacatul ce il face impotriva lui, va muri.

Dumnezeu nu este asa cum Il vede o teologie mincinoasa, “ofensat de transgresiunea lui Adam”. Dumnezeu moare de durere ca cel iubit al Lui, intaiul plasmuit, si toti care aveau sa se nasca din el, vor muri de acum incolo. “Pamant esti si in pamant te vei intoarce”.

Dumnezeu, in dragostea Lui, nu a putut sa lase pe cel iubit sa piara si a luat asupa-Si “canonul” de pocainta, canonul pacatos, adica crucea si rusinea. Uitati-va cum o intreaga munca a lui Hristos ca Dascal care a propovaduit dragostea s-a zadarnicit in cateva ceasuri! Deci rusinea zadarniciei unei vieti intregi de nevointa. Toate rusinile si toate neputintele si le-a insusit Cel Atotputernic, ca sa Se asemene intru totul neputintei omenesti, ca sa poarte asupra-Si neputinta mea, pacatul meu, uraciunea mea, rautatea mea, ca si cum El era pacatos, neputincios, urat, rau si supus mortii. De ce? Fiindca Dumnezeu, fiind atotputernic, nu este nimic in cer sau sub ceruri care poate sa-L biruiasca. Face El pe neputinciosul pana Se pogoara in iad – dar atunci, iadule, sa vezi ce te asteapta!

Zice Sfantul Ioan Gura de Aur in Propovaduirea de Pasti: “Iadul trup a primit, si de Dumnezeu s-a lovit”. Sau, cum zic alte tropare sau icoase pe care le avem in Triod: “De-abia a inceput sa se infiga Crucea lui Hristos in pamant, ca iadul a inceput sa se planga: Cine a pus un piron de lemn in inima mea?” Asta este puterea lui Dumnezeu. Si, cum spuneam candva la Manastire, tot asa, intr-o cuvantare, daca noi eram filosofi adevarati, daca noi aveam premisele gandirii noastre drept inchegate, numai din a privi toate filosofiile, religiile si idealurile acestei istorii am intelege ca singur Hristos este Dumnezeul cel adevarat, tocmai din neputinta in care Se infatiseaza. Cine isi poate permite atata neputinta? Cine isi poate permite o asa zadarnicire a toata lucrarea lui? Numai Cel ce stie ca este atotputernic si ca nimic nu Il poate birui. “Asteapta tu, moarte, asteapta tu, iadule! Nu ma impotrivesc Crucii, nu ma lupt acuma ca sa arat omului ca pot sa ma dau jos de pe Cruce, nu fac minune sa vina Ilie sa ma ia de pe Cruce, sau mai stiu eu ce… Asteapta tu, iadule, cel de pe urma!”

Toti intemeietorii de religii, de filosofii sau de idealuri au luptat, in tot felul. Si a trebuit ca si Moisi sa isi apere religia, ideologia, filosofia, cu tot felul de amenintari, ba chiar cu moartea. Atotputernicul nu are nevoie sa fie aparat. Zicea cineva la noi, acolo in Anglia, care voia sa marturiseasca adevarata credinta, si imi spunea: “Si o sa ma lupt ca sa apar adevarul!” Si mi-a venit cuvantul acesta: “De ce nu te lasi aparata tu de Adevar, de Adevarul insusi?” Si i-a “picat fisa”, si a stiut de atuncea ce sa faca.

Nu atat noi aparam adevarul, cat noi trebuie sa intram in adevar si sa lasam Adevarul sa ne apere pe noi. Adevarul ce este? intrebare eretica. Fiindca Adevarul este un “Cine”. Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu, a zis: “Eu sunt Adevarul si Calea si Viata”. (…)”

***

SF. SILUAN ATHONITUL: “Domnul nu e ca noi… Ah, ce Dumnezeu avem!”

- “Sufletul păcătos care nu cunoaşte pe Domnul se teme de moarte, gândind că Domnul nu-i va ierta păcatele sale. Dar aceasta e pentru că sufletul nu cunoaşte pe Domnul şi cât de mult ne iubeşte. Dacă oamenii ar şti aceasta, nici un singur om n-ar mai deznădăjdui, pentru că Domnul nu numai că iartă, dar se şi bucură de întoarcerea păcătosului. Chiar şi atunci când moartea îţi bate la uşă, crede cu tărie că, de îndată ce vei cere iertare, o vei şi dobândi.

Domnul nu e ca noi. El este blând şi milostiv şi bun, şi atunci când sufletul îl cunoaşte, el se minunează fără sfâr­şit şi zice: „Ah, ce Dumnezeu avem!“

Duhul Sfânt a dat Bisericii noastre să cunoască cât de mare este milostivirea lui Dumnezeu.

Domnul ne iubeşte şi ne primeşte cu blândeţe, fără re­proşuri, aşa cum în Evanghelie tatăl fiului risipitor nu i-a făcut acestuia reproşuri, ci a dat poruncă slujitorilor să-i dea o haină nouă, să-i pună în deget un inel scump şi încălţăminte în picioare, să junghie viţelul cel gras şi să se veselească şi nu l-a învinuit [Lc. 15].

Cu câtă blândeţe şi răbdare trebuie să îndreptăm şi noi pe fratele nostru, ca să fie praznic în suflet pentru întoar­cerea lui!

Duhul Sfânt învaţă sufletul în chip negrăit să iubească pe oameni”.

***

PREOT SEVER NEGRESCU: Biciul lui Dumnezeu si raspunsul nostru (fragment)

In fiecare dintre noi exista cate un Sfant Ilie. Nu inseamna ca sunt mai multi sfinti Ilie. Este unul, cel praznuit in miez de vara, la 20 iulie. Aplicam eronat, de cele mai multe ori, mentalitatea aceasta de Sfant Ilie, in relatia cu noi insine si cu cei din jur; judecam [pe altii] fara a ne judeca [pe noi insine], certam [pe altii] fara a ne certa [ pe noi], uram minciuna – fara a spune adevarul, nu suportam nedreptatea – fara a fi noi insine drepti. Sfantul Ilie Tesviteanul a fost iute, aspru si taios, atat cu sine, cat si cu ceilalti; nu a avut pentru interior o unitate de masura si pentru exterior o alta unitate de masura (…).

De ce nu trebuie sa ne temem de Sfantul Ilie?! Pentru ca el, om aspru si dintr-o bucata, urand minciuna si ipocrizia, plecaciunile si linguselile, il intalneste pe Dumnezeu, paradoxal, nu ca o manifestare violenta, ci ca o Putere calda, blanda, iertatoare si senina. (…)”

(Preot Sever Negrescu, Prolog din Proloage. Lecturi patristice dintr-un calendar uitat, Editura Mitropolia Olteniei, 2008)

Legaturi:

• SFANTUL PROROC ILIE SI SINGURA VADUVA – sensuri pentru noi
• DESPRE EPOCA LUI ANTIHRIST, DESPRE ILIE SI ENOH – sinteza invataturii Bisericii

• SFANTUL PROOROC ILIE – BICIUITORUL FATARNICIEI
• SFANTUL IOAN GURA DE AUR – CUVANT LA PETRU APOSTOLUL SI ILIE PROOROCUL

• Condac la pomenirea Sfantului Proroc Ilie

• Parintele Cleopa: DA, NOI SUNTEM CEI DE PE URMA!
• Un mare “antiecumenist”: Sfantul Prooroc Ilie Tezviteanul – de pr. Dan Badulescu

*

• Rugaciune catre Sfantul Proroc Ilie, la vreme de seceta
• Acatistul Sf. Prooroc Ilie (text)
• Acatistul Sf. Prooroc Ilie (audio)

CUVINTE HOTĂRÂTOARE

Sfânta Scriptură, prin Apostolul Pavel, împarte oamenii în două cete: în trupeşti şi duhovniceşti.

“Cei ce se ţin de trup poftesc cele trupeşti, iar cei ce se ţin de duh cele duhovniceşţi. Ci pofta cărnii este moarte, deoarece este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, fiindcă nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate. De aceea cei ce sunt în carne, nu pot să placă lui Dumnezeu.

“Cei ce sunt însă ai lui Hristos, trupul şi l-au răstignit împreună cu poftele”.

“Nu suntem datori trupului, ca să vieţuim după trup. Căci, dacă vieţuiţi potrivit trupului, veţi muri; iar dacă ucideţi cu duhul poftele trupului, veţi fi vii. Fiindcă toţi câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, ei, fiii lui Dumnezeu sunt”.

Căci:

“Voinţa lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră, ca să vă feriţi de desfrânare, ca să ştie fiecare dintre voi să-şi stăpânească vasul său în sfinţenie şi cinste, nu în patima poftelor, cum fac necredincioşii, care nu cunosc pe Dumnezeu. Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire”.

Pe vremea acestui mare iconom al tainelor lui Dumnezeu, Pavel Apostolul, sufla urgie mare peste creştini. De aceea mulţi erau hotărâţi pentru înfrânarea desăvârşită în căsătorie, ca să fie gata oricând de Sfânta Împărtăşanie şi de mărturisirea muceniciei. Sfântul Pavel însă, socotind copiii, mugurii căsătoriei, n-a îngăduit înfrânarea desăvârşită decât pentru vremile de post şi rugăciune. Post era – şi este – luni, miercuri şi vineri, iar rugăciune şi Sfânta Împărtăşanie sâmbăta şi duminica. Slăbănogindu-se creştinii, cu trecerea vremii, Sfinţii Părinţi au adăugat pe rând cele patru posturi mari, care sunt post în toate privinţele. De atunci au băgat de seamă Părinţii că omul fără înfrânare decade, iar fară post nu se poate înfrâna şi, ca urmare, nu mai poate pricepe cele ale vieţii duhovniceşti. Ioil proorocul de mult cuvântase:

„Gătiţi postiri sfinte…Să iasă mirele din cămara lui şi mireasa din iatacul ei!”

Sf. Pavel, socotind însă şi nevoia ceasului de faţă, urgia vremii de atunci, le dă sfatul acesta:

“Bine e pentru oricine să fie aşa cum se găseşte. Legat eşti cu femeie, nu căuta desfacere. Dezlegat eşti de femeie, nu căuta femeie. Căci de acum vremea s-a  scurtat. Aşa încât cei ce au femei să fie ca şi cum nu ar avea; cei ce cumpără ca şi cum n-ar stăpâni, şi cei ce se folosesc de la lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi de ea. Căci faţa acestei lumi se trece”.

În zilele urgiei de pe urmă, la acelaşi sfat se va ajunge. Până atunci, băgăm de seamă ca preoţii vremurilor noastre, cu aceeaşi datorie ca Pavel, nu mai urmăresc desfrânarea ca pe un păcat care dărâmă alcătuirea omenească, în întindere şi în adâncime, ci o lasă să-şi facă de cap. Ei nu mai au îndrăzneala să o măture afară din taina căsătoriei creştine, de aceea se ajunge la sărăcirea şi rătăcirea roadelor ei, copiii. Aşa se întâmplă că: “lipsind preotului cunoştinţa legii şi bătrânului sfatul”, cum se tânguia Iezechiil, oamenii orbecăie în mulţi­mea neştiinţei şi a lipsei de sfat, care s-au întins ca o noapte de osândă peste bieţii oameni. Acesta e un somn de primejdie, din amândouă părţile. Căci scrie:

“Dormind oamenii, a venit vrăjmaşul şi a semănat neghină printre grâu şi s-a dus”.

Deci nu fără rost atragem luarea-aminte că neghinele vrăjmaşului vor sălbătăci oile împotriva păstorilor… Ceea ce se petrece în mic, într-un om, se petrece şi în mare, în omenirea întreagă. Ceea ce se petrece în microbiologic se petrece şi în macrobiologie, în societatea omenească; cu deosebirea că o mică strâmbare dintr-un ins, cu întinderea şi cu lungimea de vreme, poate da între oameni o rătăcire cum nu s-a mai pomenit. De la faptul neînsem­nat că unuia, învestit cu putere, i s-a strâmbat mintea, e cu putinţă să se ajungă la izgonirea a milioane de oameni de sub ascultarea lui Dumnezeu.

Faptul că Iisus a venit la nuntă cu ucenicii Săi, dovedeşte că de la nuntă se începe prima minune dumnezeiască spre bine; de aci se ridică o stavilă împotriva pustiirii firii omeneşti. De aceea se ridică şi nunta din desfrânare la cinstea de taină, între cele şapte, tocmai pentru ca oamenii să se simtă şi să nu mai îngăduie într-însa şerpăria fărădelegilor.

Drept aceea, zice Sfântul Maxim:

“Nimenea păcătuind nu poate avea spre apărarea păcatului slăbiciunea trupului. Căci unirea cu Dumnezeu Cuvântul a întărit toată firea, prin dezlegarea ei de blestem, nemailăsându-ne nici o apărare pentru pornirea cu voie spre patimi. Căci dumnezeirea Cuvântului, fiind totdeauna după Har în cei ce cred în El, veştejeşte din trup legea păcatului”.

În veacurile de aur ale creştinismului, trăirea în Hristos era mai puternică şi mai întinsă între creştini; aceasta le făcea uşoară lupta cu patimile; în veacul nostru însă, când Dumnezeu a ajuns de râs chiar între creştini, a mai vorbi de luptă cu patimile însemnează să-ţi aprinzi paie în cap. De aceea azi, oricât ne-ar costa îndrăzneala aceasta, trebuie să înduplecăm pe oameni la o viaţă mai curată, – căci de ea atârnă o credinţă mai luminată, şi deci mântuirea. Drept aceea iau în ajutor propria lor mizerie, precum şi înfricoşarea de urmări, ca şi mai mari mizerii. Calea aceasta e treabă de cârpaci, pentru că o trăire în Hristos ne-ar scuti de vorbă. De aceştia însă care să trăiască viaţa în Hristos, rar dacă se mai află; trebuie născuţi, altă cale nu rămâne; căci cu ce vine, cum vine, credinţa va ajunge să se strâmbe şi în tot felul să se stingă.

Cunoştinţa mântuirii , de unde odată lumina ca soarele între noroade, azi abia se mai zăreşte ca o stea, căci gloatele şed în întunerec şi în umbra morţii.

“Cunoştinţa mântuirii trebuie, cu orice preţ, reaprinsă între oameni”.

***

Luca 19:

12. Un om de neam mare (Iisus) s-a dus într-o ţară îndepărtată ca să-şi ia întărire crăiască şi să se înapoieze. (A doua venire ca Împărat şi Jude­cător.)

13. Şi a chemat pe zece robi ai săi şi le-a dat zece talanţi şi a zis către ei: Neguţătoriţi cu ei până vin.

14. Dar cetăţenii lui aveau ură pe el, şi au trimis solie în urma lui, zicând: Nu vrem ca acesta să fie crai peste noi.

15. Când a venit înapoi, după multă vreme , cu întărire de crai, a poruncit să-i cheme pe acei robi cărora le dăduse banii, ca să afle cine ce neguţă­tori e a făcut.

Talanţii sunt talentele: înzestrări cu daruri, misiuni, slujbe duhovniceşti şi slujiri cetăţeneşti; meşteşugul artelor; meşteşugul ştiin­ţei, a oricărei ştiinţe, darul chivernisirii avuţiei; pe scurt valorile cultu­rii: valoarea morală, politică, teoretică (ştiinţa), estetică, economică şi religioasă. Iar slujitorii sunt oamenii înzestraţi cu toate aceste valori sau talente.

Şi fără vorbă, s-ar pricepe, din felul cum e pusă problema, că toate valorile, talentele, ar trebui să se negustorească între oameni. În favoarea lui Dumnezeu, căci precum este o ierarhie a valorilor, tot aşa este un Ierarh al lor.

Dar, zice parabola, că unii din talentaţi, n-au vrut să-l recunoască de stăpân, 80% au tăcut rebeliune împotriva Stăpânului averii.

Aceştia sunt cei ce socotesc că sunt ale lor darurile date de Dumnezeu. Ei se umflă cu părerea de sine, îşi afumă mintea cu mân­dria şi scot afară pe Dumnezeu din negustoria lor. Toată zdroaba lor e egală cu îngroparea talantului în pământ. A nu lucra cu valorile, în sensul în care le-a rostuit Dumnezeu, înseamnă a ieşi din ierarhie si a face anarhie. Deci 20% petrec în ierarhie si 80% în anarhie: exact situaţia  a 20 de oi în mijlocul a 80 de lupi.

Dar minunea lui Dumnezeu e că oile biruie lupii! Avem mărtu­rie istoria creştinismului. Când puterii politice, în persoana împăratului din Roma sau Bizanţ, i se suia mândria luciferică la minte, pretindea poporului, nu numai supunere, ci şi închinare. Se făcea pe sine zeu, îşi comanda statuie, o ducea la Panteon şi cerea lumii închinare.

Creştinii însă nu se închinau la idoli. Zeul împărat se ciocnea astfel de Dumnezeul creştinilor, şi, fiindcă nu-L putea înlătura din cale, ucidea pe creştini fără judecată, îi ardea de vii, îi răstignea pe cruce; creştinii, fără să aibă vreo vină, cu răbdarea lor, scoteau din minţi pe zeul mincinos. Se întâmpla vreo nenorocire? Creştinii sunt de vină! Nu plouă, creştinii sunt de vină; ieşeau apele, creştinii sunt de vină; încolţeau barbarii imperiul, creşti­nii sunt de vină, – creştinii la lei!…

Iată valorile în conflict: puterea politică, umflată de trufie, înfigând ghearele în grumazul smereniei, şi totuşi, s-a văzut trufia căzând frântă în faţa smereniei.

Pavel învăţa pe creştini:

“Supuneţi-vă stăpânirii, căci nu este stăpânire, fără numai de la Dumnezeu; iar cele ce sunt: de Dumnezeu sunt rânduite”.

… Dezechilibrul mintal al trufiei a contaminat aproape toate valorile şi le-a pus în conflict. În valoarea politică trufia stârneşte tirania, terorismul, dictatura; în religie, inchiziţia, despotismul, protestantis­mul; în ştiinţă şi economie, materialismul; în artă, senzualismul; în toate a băgat anarhia faţă de Dumnezeu, Ierarhul lor de drept. Deci, ce vor zice, când li se va cere socoteală?

***

DESTINUL  TALANŢILOR

Dacă rămânem înţeleşi despre faptul că în fiecare ins ce vine în lume,  Dumnezeu ascunde un gând al Său, un plan pe care-l urmăreşte între oameni, şi, potrivit cu el, tocmirea celui ce vine capătă însuşirile de a-l putea îndeplini, ne aflăm în raza unei mari taine.

Dumnezeu ocârmuieşte lucrurile în multe feluri. Dintre aceste multe feluri alegem două spre tălmăcire: cârmuirea cea peste ştirea şi putinţa minţii omeneşti, cârmuirea prin simpla atotputernicie a voinţei Sale. Iar a doua e ocârmuirea la care leagă şi slujirea omenească; ocârmuirea atârnătoare de om, iubitoare de om, hotărâtoare de om. Adică libertatea lui Dumnezeu tăcută, din iubire, atârnătoare de liberta­tea omului.

Astfel de libertate însă nu are decât dreptul, fiindcă el a câşti­gat iubirea lui Dumnezeu. Păcătosul e rob păcatului, n-are voinţă li­beră. Ceea ce i se pare lui libertate, e un dezechilibru în creaţiunea lui Dumnezeu. Drept aceea, pe când dreptul cunoaşte un Dumnezeu personal, plin de iubire şi apropiat oamenilor, păcătosul simte un Dumnezeu aspru, ascuns, ameninţător, atotputernic şi tare departe. Dar sunt păcătoşi cu totul vrăjmaşi lui Dumnezeu, care nici nu îngăduie să li se zică păcătoşi. Aceştia nu sunt împreună lucrători cu Dumnezeu. Peste lucrul lor trebuie să vină corecturi divine. Aşa se face că simţim un Dumnezeu atotputernic, care restabileşte, peste voinţele oamenilor, echilibrul creaţiei şi echilibrul vieţii, stricat de fărădelegile oamenilor. Acţiunea aceasta a lui Dumnezeu, prin care constrânge faptele oamenilor cu urmările lor, o numim ispăşire. Ispăşirea e un chip de veghe a lui Dumnezeu în destinul insului şi în destinul neamurilor. Dar cu toate că răul se pedepseşte prin sine însuşi, iubirea divină dă totuşi putinţă de ieşire din înfundătura răutăţii ce se pedepseşte pe sine însăşi: de se va găsi cineva să stea bun pentru fraţii săi înaintea lui  Dumnezeu.

Aceştia, prevăzuţi de Dumnezeu cu slujba aceasta încă mai înainte de-a se naşte şi trimişi să o împlinească, sunt slugile Sale, cărora le-a dat avuţia Sa pe mână.

***

VEDEREA PRIN VĂL

Să nu se creadă îngust, că dreptul apare numai în religie. Dreptul poate să se arate în oricare dintre valorile sau talanţii lui Dumnezeu. Dacă însă abia apare în religie, asta se datoreşte faptului că numai aci se mai ştie ceva despre atârnarea omului de Dumnezeu. Deci purtătorul oricărei valori, dacă va ajunge la cunoştinţa atârnării sale de Dumnezeu, va ajunge drept.

Dreptul e omul lui Dumnezeu,  ori de poartă slujba preotului, ori pe-a împăratului, ori pe-a învăţatului, ori pe-a artistului, ori pe-a vistiernicului,ori pe-a bogatului ori pe-a săracului. Un singur lucru i se cere pentru aceasta: să se cunoască pe sine ca avându-şi obârşia spiri­tuală şi toată înzestrarea de la Dumnezeu. Sunt mulţi drepţi care nici nu ştiu despre ei că sunt drepţi. Pentru ei neştiinţa e o mare acoperire de primejdii, şi anume, primejdia căderii în mândrie a celor conştienţi de virtutea lor. În sfânta lor neştiinţă ei sunt simpli ca florile, nu ştiu nimic despre frumuseţea lor.

Pentru cei ce însă au o răspundere între oameni, e neapărat de trebuinţă sa-şi cunoască atârnarea lor de Dumnezeu şi Lui să-I întoar­că cinstea şi slujba, pe care le au între oameni. Tot ceea ce împiedică această situaţie normală e vălul de pe minte, e zidul despărţitor de Dumnezeu al păcatului.

Dumnezeu pe toţi îi trimite înzestraţi şi în stare să fie drepţi. Dar, trecând ei prin poarta naşterii pământeşti, iau în spate poveri părinteşti, care-i spetesc şi-i încovoaie spre pământ. Pe urmă, slăbiţi de osteneala vieţii şi de mediul înconjurător, greu se vor decide să reprezinte cauza lui Dumnezeu.

“Înainte de-a te urzi în pântece… te-am sfinţit şi te-am rânduit prooroc pentru popoare”; zice Dumnezeu lui Ieremia, care se cam lepăda de slujba de prooroc.

Iona s-a lepădat mult şi bine, Petru s-a lepădat; împăraţi s-au lepădat, preoţi s-au lepădat. Se vede că e un risc al vieţii de-a ţine de Dumnezeu. E o ciudată ruşine de oameni în a te face mai bun. Iar îndrăzneala de-a sluji lui Dumnezeu şi a-i îndemna şi pe ei să-I slujească de cele mai multe ori, te pune în primejdie, cu oamenii. E frica oii de lup. Dar dacă şi Iisus s-ar fi înfricoşat de oameni şi de iad, ce s-ar fi ales de mântuirea noastră? Taina lui Iisus era că în trupul Lui se ascundea Dumnezeu; iar taina noastră, a creştinilor, e că în făptura noastră se ascunde Hristos. Aci e minunea că oile biruie lupii, oricât de mare le-ar fi haita. Spre a vedea cu ochii o minune ca aceasta, nu e decât o singură cale de urmat: viaţa curată – potrivită cu firea – care ajută şi oamenilor, şi-I ajută şi lui Dumnezeu, ca să ne poată ajuta. Nu-i alt chip obişnuit de-a surpa zidul şi de-a subţia vălul ce desparte pe oameni de Dumnezeu şi bagă haosul în zidire.

Căci păcatul desfrâului si a toată fărădelegea întârzie sau face cu neputinţă arătarea şi desăvârşirea vieţii lui Hristos în noi. Că numai de se va arăta viaţa lui Hristos în noi, vom cunoaşte ţinta spre care trebuie să tindem şi ne vom înţelege rostul pe pământ. În copiii veniţi dintr-o vieţuire curată a căsătoriei, precumpănesc înclinările bune şi nu-i biruie împrejurările rele ale mediului ce even­tual l-ar găsi şi, poate că, chiar împotriva acestui mediu sunt rânduiţi. Ei sunt de mici mai străvezii pentru Dumnezeu şi prin aceasta se vede că au chemare să-I fie ucenici, iar, dacă vremea le-o va cere, Îi vor fi şi mucenici.

Un bărbat de ştiinţă, care mărturiseşte în mediul său pe Dumnezeu, adeseori e mucenic; un conducător de neamuri, dacă se declară atârnător de Dumnezeu, de asemenea e mucenic, ca şi cum atârnarea de Dumnezeu ar fi o mare slăbiciune şi vinovăţie. Şi aşa păţesc pe rând toţi dăruiţii lui Dumnezeu când nu se învoiesc la sfatul lumii, să tâlhărească pe Dumnezeu de darul ce li-l dase spre tot lucrul bun, ce au să-l împlinească în lume.

Cu cât “vălul” ţesut din păcate şi aşternut peste ochiul conştiin­ţei e mai subţire, cu atât cei dăruiţi află mai repede cine sunt şi ce tri­mitere au de la Dumnezeu. Iisus, ca om adevărat, n-avea nici un văl despărţitor, încât la 12 ani spunea dreptului Iosif şi Sfintei Fecioare, cu aerul cel mai natural cu putinţă:

”N-aţi ştiut că în casa Tatălui Meu mi se cade să fiu?”

Era în templul din Ierusalim, înconjurat de bogoslovii legii vechi, întrebându-i şi răspunzându-le din Scripturi. Deci sfinţii, drepţii prin excelenţă, pe măsura credinţei şi a curăţiei lor moştenită din părinţi şi sporită cu propria lor osteneală, sunt o cuvântare vie, pentru că au într-înşii pe Dumnezeu-Cuvântul Cel ce strigă printr-înşii voia Sa către ceilalţi oameni. În jurul acestora se întăreşte şi se întinde credinţa, şi mulţi se mântuiesc. Prin ei se potoleşte anarhia, prin ei se restabileşte echilibrul şi armonia şi prin ei şi ceilalţi întrevăd pe Dumnezeu. Sfinţenia e tocmai această transpa­renţă a lui Dumnezeu în făptura Sa, prietenia aceea de mare cuviinţă a sufletului cu Tatăl său – singura situaţie normală şi de la sine înţeleasă a omului şi a oamenilor.

Chemarea aceasta de mijlocitor între Dumnezeu şi oameni au avut-o mulţi, dar mai cu seamă Iisus, şi de la El toţi iconomii tainelor, Apostolii şi urmaşii lor legiuiţi. Preoţii reactualizează, prin jertfa cea fară de sânge, prin Sfânta Împărtăşanie, permanenţa acestei mijlociri. De aceea preotul – care se înţelege că trebuie să fie un drept – e, numit chiar mai mult decât atâta; el e îngerul Domnului Savaot (Savaot e tot Iisus). “Îngerii Bisericii” din Apocalipsă erau şapte episcopi, care au luat îndreptare pentru oarecare nebăgări de seamă.

Preoţii au grija de-a îndupleca pe oameni în vremea rânduită întoarcerii, ca să nu cadă din milostivire sub strivirea dreptăţii. Lor li s-a dat marele dar să ierte în numele lui Dumnezeu. Mare, covârşitor de mare dar. Oare de ce nu-l pricep oamenii?

A osândi pe preoţi e lucrul cel mai uşor şi cel mai fără rost. Să fim drepţi: slujba preoţilor e sfântă, darul lor e de la Dumnezeu, e sfânt. Că firea lor pământească mai dă uneori prilej de sminteală, iară să fim drepţi: neavând cum să vină altfel decât prin naştere din trupuri pământeşti în care mişună pornirile fărădelegilor ca şerpii şi rod înclinările patimilor ca viermii, sigur că ei vor fi covârşiţi de moştenirea aceasta şi nu-şi vor putea îndeplini fără umbră trimiterea lor de la Dumnezeu. Chemarea le este învăluită, vor şovăi în hotărâri, biruindu-se de lume, în loc ca ei să biruie lumea. Sigur că aceştia, prin viaţa lor nu vor lăsa poporul să creadă, şi aşa se vor sălbătăci oile asupra păstorului şi vor face bucurie lupilor. În jurul lor se va întări întunerecul a toată neştiinţa şi va începe foametea nu de pâine, ci de Cuvântul lui Dumnezeu, pâinea cea din Cer. Sarea pământului o vor călca-o oamenii în picioare şi aşa vine că:

“Şi preotului i se va întâmpla ca şi poporului”.

Dar, de toată starea asta rea a lucrurilor are să dea seama şi poporul, căci toată decăderea e de la părinţi începătură. Iată în ce mare măsură milostivirea lui Dumnezeu e atârnătoare de oameni. Dreptatea însă nu mai e atârnătoare de oameni, aceştia trebuie să o sufere fără de tocmeală.

Iubirea şi sabia lui Dumnezeu lucrează neîntrerupt şi deodată între oameni; pentru fiecare, după cum îi trebuie; asta nu numai fiindcă oamenii sunt amestecaţi, dar şi pentru că fiecare ins îşi are vremile sale când îi străluceşte milostivirea, precum şi vremi când îl prigoneşte sabia – ca să vie iarăşi la starea de milostivire.

În toată această întoarcere a lucrurilor, preotul, şi în general dreptul, îşi are slujba sa de-a tălmăci tainele iconomiei divine, îndu­plecând spreolaltă amândouă părţile, şi pe om şi pe Dumnezeu. De multe ori dreptul o păţeşte, că primeşte săgeţi din amândouă părţile.

“Dreptul care moare osândeşte pe nelegiuiţii care trăiesc… vedea-vor sfârşitul înţeleptului, dar nu vor înţelege ce sfat a avut Dumnezeu cu el”.

Dacă primim ce spune Carrel, persoana omenească se întinde în felurite chipuri şi dincolo de marginile sale anatomice. Suntem totoda­tă şi persoane duhovniceşti. Dragostea şi ura sunt realităţi. O dragoste distrusă poate pricinui uneori chiar moartea. O dragoste reînviată e o înviere. Dacă am putea vedea firele, care ne leagă unii de alţii, forma oamenilor ar fi destul de ciudată. Unii oameni ar depăşi cu puţin suprafaţa pielii lor, alţii s-ar întinde până la un depozit de bancă, alţii până la trupul oarecui, alţii până la cârciumă, alţii până la avuţie. Unii ni s-ar părea cu nişte mâini întinse peste mări şi ţări, până la familia lor, până la munţii şi cerul ţării în care s-au născut, la o ceată de prieteni, la o casă veche. Conducătorii de neamuri, marii binefăcători, sfinţii, ar fi nişte uriaşi care-şi întind mulţime de braţe asupra unei ţări, a unui continent, sau a lumii întregi.

Cine ştie, dacă nu cu rost sfătuiau Părinţii pe ucenicii lor de a-şi avea sufletul adunat acolo unde le e şi trupul; că, împrăştiaţi cu sufletul, căpătau multe răni şi nu sporeau. Cine ştie, dacă nu mărturiile unor văzători Părinţi despre stâlpul de foc ce urca de la câte un sporit duhovniceşte până la cer, nu era tocmai această concentrare a personalităţii fericitului: a minţii în inimă şi a amândurora în Dumnezeu, căpătând forma unui stâlp de foc.

Sunt mult mai multe lucrurile pe care nu le ştim, decât cele ce le ştim despre om; dar ceea ce ştim sigur e că spiritul nu e îngrădit de cele 4 dimensiuni ale lumii văzute.

CÂRMA DIN ZARE

Oare de ce învinuieşte Dumnezeu pe oameni de faptul că nu se mai naşte dreptul printre dânşii, şi că ei nu bagă de seamă? Răspunsul e următorul: drepţii sunt uneltele lui Dumnezeu, prin care sfătuieşte neamurile şi, prin rostul lor, face cu putinţă milostivirea Sa peste oameni; pe când dacă nu-i are, oamenii vor da peste urgia dreptăţii Sale după faptele lor. Familia, cu roadele ei împovărate de fărădelegi, Îl aduce pe Dumnezeu la impas; drept aceea oamenii sunt traşi la răspundere şi se află în aceeaşi primejdie ca smochinul fără roadă.

„Căutat-am printre ei, să găsesc un om ca să se poarte cu dreptate înaintea feţei Mele pentru ţara aceasta, ca să nu o pierd, şi n-am găsit”.

Primul drept, care a stat înaintea lui Dumnezeu pentru alţii, a fost Avraam. Altul a fost Moise, care chiar a strâmtorat pe Dumne­zeu, ca să ierte norodul care făcuse păcat mare, închinându-se la viţelul de aur, zicând:

“Rogu-mă acum, de vrei să le ierţi păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, şterge-mă şi pe mine din Cartea Ta, în care M-ai scris!”

Şi Dumnezeu ascultă de om.

Alt drept, Iisus Navi, urmaşul lui Moise, intrând în pământul făgăduinţei, la o luptă cu Amoreii, s-a rugat să stea soarele şi s-a oprit soarele, până ce i-a făcut Dumnezeu izbândă asupra vrăjmaşilor.

“Şi n-a mai fost nici înainte, nici după aceea, o astfel de zi, în care Domnul să asculte aşa glasul omului”, mărturiseşte Scriptura.

De obicei oamenii stârnesc cu faptele lor anumite furtuni nevăzute; acestea tot în capul lor se întorc, dar în chipul cel,mai văzut cu putinţă. Dumnezeu, ştiind de mai-nainte sfârşitul tuturora, rânduieşte fiecăruia ispăşiri in lumea aceasta.

“Dumnezeu este îndelung răbdător şi mult milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasă”.

Însă nimic nu face fără să arate taina Sa slujitorilor Săi. Iată dreptul ca vestitor al voinţei lui Dumnezeu, ca văzător înainte, dincolo de zarea dimensiunii a patra, timpul. Sfânta Scriptură ar fi o copie de pe nevăzuta Carte de la cârma lumii. Dreptul ajunge la obârşia Scripturii. Astfel, Dumnezeu ţine sfat cu oştirea cereasca, rânduind sfârşit cu pedeapsă regelui Ahav şi arată taina Sa proorocului Miheia.

Aspra îndreptare a împăratului din Babilon, care făcuse abuz de putere şi se suise la mândrie mare, “se spijină pe vrerea îngerilor şi pe porunca sfinţi lor”.

Taina o înţelege Daniil, care-i dă trufaşului împărat sfatul răs­cumpărării păcatelor sale, lucru prin care ar fi putut ocoli nemaivăzuta pedeapsă, ce atârna asupră-i. Iar Dumnezeu, cel ce împlineşte sfatul slugilor Sale, i-a dat 12 luni, vreme la îndemână. Împăratul însă, nedeprins să asculte, n-a vrut de bunăvoie să-şi ispăşească păcatele, după calea milostivirii, de aceea l-a ajuns din urmă legea dreptăţii, a ispăşirii fără de voie. N-a vrut să se îndrepte după minte, de aceea i s-a luat mintea şi a fost izgonit dintre oameni, şapte ani păscând cu boii.

Ca rânduit de Dumnezeu cu slujba de împărat al Babilonului, el nu trebuia să se semeţească şi să ceară poporului să i se închine lui, ispitire care e mai presus de putere, şi a fost întinsă şi asupra poporului evreu, pe care i-l dăduse Dumnezeu în robie, iar nu în rătăcire. Pe lângă asta, era un tiran înfricoşat, încât tocise umerii ostaşilor săi şi de osteneala zidirii marei cetăţi a Tirului, toţi cheliseră.

Era dator să se poarte ca o slugă a lui Dumnezeu şi nu ca un tiran, făcând atâta tulburare în zidirea lui Dumnezeu. Urgia, pe care a dezlănţuit-o asupră-şi, a stins fărădelegile sale, încât, după trecerea vremii de pedeapsă, şi-a văzut rostul şi atârnarea sa de Dumnezeu. Iată mărturia de înţelepţire a acestui tiran al istoriei vechi, dată de el însuşi:

“Şi după trecerea acestei vremi (cei şapte ani de nebunie), eu, Nabucodonosor, am ridicat ochii mei la Cer, şi mintea îmi veni din nou, şi am bine­cuvântat pe Cel Preaînalt şi veşnic viu, şi I-am adus laudă şi preamărire. Căci puterea Lui este putere veşnică, iar împărăţia Lui peste vârste şi vârste… Toate căile Lui sunt drepte, iar pe cei ce umblă mândru poate să-i smerească”.

***

Cârmuirea neamurilor tot de sus se face. Este şi o ispăşire a neamurilor. Aceasta s-a destăinuit prima dată lui Avraam:

“Să ştii bine, că urmaşii tăi vor nemernici în pământ străin, unde vor fi robiţi şi apăsaţi patru sute de ani; dar pe neamul acela, căruia vor robi, îl voi judeca Eu, şi după aceea vor ieşi aicea cu avere mare. Ei însă se vor întoarce aici în al patru­lea veac de oameni, căci nu s-a umplut încă măsu­ra nelegiuirii Amoreilor”.

La plinirea vremii prezise, când evreii s-au întors din Egipt, alte taine din Cartea ispăşirii vede Solomon, privind îndărătul timpului. Iată cum i-a judecat Dumnezeu pe egipteni:

Dintre cele 10 pedepse, cea mai grea a fost noaptea cea de trei zile, cu înfricoşările ei cumplite, “care veniseră peste ei din Iad”.

Într-însa li se descopereau păcatele lor ascunse. Ea era icoana întunerecului ce avea să-i înghită pe urmă. Azvârliţi încoace şi încolo pe pământ şi pe jumătate morţi, ei dădeau pe faţă pricina pentru care mureau. Căci vedeniile ce-i îngroziseră le destăinuiseră lucrul, ca să nu moară în neştiinţă: pentru ce pătimesc atâta rău. Iată şi sfârşitul judecăţii lui Dumnezeu cu ei – dezastrul militar al lui Faraon:

Înţelepciune 19:

1. O mânie neîndurată prigoneşte pe nelegiuiţi până în sfârşit, fiindcă Dumnezeu ştia de mai-nainte care va fi petrecerea lor

2. Că dacă egiptenii, după ce au lăsat pe Israil ca să plece şi cu mare stăruinţă i-a zorit la drum, avea-vor păreri de rău şi vor începe să-i urmă­rească.

3. Cu adevărat, când nu isprăviseră de jelit pe morţii lor şi plângeau încă la mormintele celor ucişi, un alt gând nebunesc le-a venit şi au început ca pe nişte fugari să urmărească, pe aceia pe care îi zoriseră cu rugăminţi, să plece de la ei.

4. La aceasta îi atrăgea pedeapsa de care erau vrednici, căci despre cele mai-nainte întâmplate ei nu mai aveau ţinere de minte, ca să se împlinească şi ceea ce mai lipsea din urgiile suferite de ei,

5. Aşa încât poporul Tău să săvârşească necre­zuta lui trecere prin mare, iar egiptenii să dea peste o moarte năprasnică.

În vreme ce miluia Dumnezeu pe unii, prăpădea pe alţii, căci li se împlineau măsurile fărădelegilor. Iar ca cei miluiţi să ia aminte, alte taine din Cartea ocârmuirii neamurilor se descoperă lui Moise, în vreme ce poporul se apropie de pământul făgăduinţei. Dumnezeu îi înşiră lui Moise toate fărădelegile desfrânării, de care îi atrage luarea aminte să păzească poporul, iar la urmă adaugă:

Levitic 18:

24.Să nu vă întinaţi cu nimic din acestea, căci cu toate acestea s-au întinat păgânii, pe care Eu îi izgonesc dinaintea feţei voastre,

25. Că s-a întinat pământul şi am privit la nelegiuirile lor şi a lepădat pământul pe cei ce tră­iau pe el.

26. Iar voi să păziţi toate poruncile Mele şi toate legile Mele şi să nu faceţi nici una din tică­loşiile acestea, nici băştinaşul, nici veneticul, care trăieşte între voi,

27. Că toate urâciunile acestea le-au făcut oamenii pământului acestuia, care-i înaintea voastră, şi s-a întinat pământul;

28. Ca nu cumva să vă lepede şi pe voi pământul, când îl veţi întina, cum a aruncat el de la sine pe popoarele care au fost înainte de voi.

Iată că pe locuitorii cu o viaţă stricată, când îi sorteşte Dumnezeu pedepsirii, nu-i apără nici o graniţă şi nici o armă, dar pentru o viaţă curată îi apără Dumnezeu, cum nu-i apără nimic pe lume. Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Când îşi urmează destinul, au apărarea lui Dumnezeu, când îl trădează, să se gătescă de pedeapsă.

Dar ei n-au ascultat, ci din neam în neam tot mai răi s-au făcut, încât iată cum tună glasul lui Oseia:

Oseia 4:

1. Ascultaţi cuvântul Domnului, voi feciori ai lui Israil, căci Domnul stă la judecată cu locuitorii pământului,

2. Căci nu mai este credinţă, nici iubire, nici cunoaştere de Dumnezeu în ţară

3. Toţi jură strâmb, mint, ucid, fură şi sunt desfrânaţi; săvârşesc fapte silnice, iar sângele vărsat curge peste sânge.

4. Pentru aceasta ţara e în mare jale, iar cei ce-o locuiesc sunt fără vlagă.

Nărăviţi cum erau cu păcatele, n-au ascultat; de aceea mai multă urgie şi-au îngrămădit peste cap, adăugând a face rele, până când, prin Ieremia proorocul, Dumnezeu le dă de ştire dărâmarea Ierusalimului şi ducerea în robie. E interesant momentul acesta istoric, în care proo­rocul se luptă cu regele ca să-l înduplece să se predea fără rezistenţă, ca să scape cu viaţă, dar regele – în temeiul datoriei de rege – preferă să moară, dar să se predea, ba. Prevestirea aceasta, care era o urmare a vieţuirii ticăloase a poporului şi a regelui, o motivează Dumnezeu lui Ieremia, zicând:

“Poate, auzind toate necazurile ce mi-am pus în gând să le fac, vor asculta şi se vor întoarce fiecare de la calea sa cea rea şi atunci voi schimba strâmtorarea pe care vreau să le-o fac, pentru faptele lor cele rele” .

Pentru cuvântul acesta însă, erau să-l omoare pe Ieremia. Căci cuvântul Domnului era de râs la ei şi şi-au bătut joc de trimişii lui Dumnezeu şi n-au ţinut seamă de cuvintele Lui, pe proorocii Lui i-au batjocorit, până ce mânia lui Dumnezeu s-a pogorât peste poporul Său incât acesta n-a mai avut scăpare.

În vremea aceea Ieremia se ruga:

“Mărturisim Doamne necredinţa noastră şi fă­rădelegile părinţilor noştri, căci am păcătuit înain­tea Ta. Nu ne lepăda pe noi, pentru numele Tău!”

Primeşte însă răspunsul următor:

“Chiar Moise şi Samuil de-ar sta înaintea Mea, tot nu M-ar îndupleca spre poporul acesta. Goneşte-i de la faţa Mea, să se ducă. Iar de-şi vor zice: unde să ne ducem? să le răspunzi: Aşa zice Domnul: Cel rânduit la moarte, să se ducă la moarte, cel pentru foamete, la foamete şi cel pentru robie, la robie!”

Iar calea rugăciunii desă­vârşit a închis-o, apoi a adus prăpădul.

“Căci El a adus pe regele Chaldeilor şi acela le-a omorât pe tinerii lor cu sabia, în casa cea sfântă a lor… Apoi a dat foc Casei lui Dumnezeu, a dărâmat zidul Ierusalimului, toate cămările lui le-a ars cu foc şi toate palatele cele mari le-a nimicit. Iar pe cei ce au scăpat de sabie i-a strămutat în Babilon”, în robia celor 70 de ani.

La jalea aceasta se adăuga una şi mai mare:

“Femei miloase, fiert-au cu mâinile lor copiii, care le-au slujit de hrană în vremea prăpădului”.

De ce atâta urgie? se întreabă Ieremia. Şi capătă răspunsul din rădăcini; un răspuns profund:

“Profeţii tăi nu ţi-au dat pe faţă fărădelegea ta, ca să-ţi schimbe calea ta.”

E drept, că darea pe faţă a fărădelegilor e cea mai primejdioasă predică, dar şi singura care mai poate ceva. Toţi fug de metoda aceasta. Chiar pentru câştigul lui Dumnezeu, nu vor să se primejdu­iască cu oamenii. N-au putere! Oare de ce? Iată de ce:

“În proorocii Ierusalimului văd grozăvie: aceştia fac desfrânare şi umblă cu minciuni; ajută mâinile făcătorilor de rele, ca nimenea să nu se întoarcă de la necredinţa sa. De aceea aşa zice Domnul Savaot (numele Mesiei în V. T.) despre prooroci: Iată îi voi hrăni cu pelin şi le voi da să bea apă cu fiere, căci de la proorocii Ierusalimului s-a lăţit necredinţa peste tot pământul.”

“Vai de părinţii care pierd şi împrăştie oile turmei Mele, zice Domnul!”

***

Oare de ce s-a ostenit Dumnezeu 1500 de ani cu ucigaşii drep­ţilor, trimiţându-le pe toţi vestitorii Săi, în fiecare zi, dis-de-dimineaţă, adică la o vreme când se mai putea înlătura osânda ce le atârna peste creştet şi se mai putea abate urgia, care se pogora ca focul, peste fără­delegile lor fără seamă?

(continua la: PARINTELE ARSENIE BOCA – ICONOMII TAINELOR (2))

(din: Parintele Arsenie Boca, “Cararea Imparatiei”, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului 1995)