“In duminica trecuta, Sfanta Biserica ne-a invatat smeritele simtaminte de cainta prin care e atrasa milostivirea lui Dumnezeu; acum, ea vrea sa ne ridice la hotararea insufletita de a merge, parasind pacatul, pe calea dreapta catre Tatal Cel Ceresc. Pentru aceasta, in pilda despre fiul risipitor ea ne infatiseaza pe de o parte starea amara a pacatosului cazut de la Dumnezeu, iar pe de alta – bucuria si tihna in care este primit de Tatal Ceresc cel ce se pocaieste. Sa urmarim caderea si ridicarea acestui pacatos. Cu greu se va gasi cineva dintre noi, cei ce suntem aici de fata, care sa nu isi recu­noasca propria sa istorie, in trasaturile ei intunecate sau in cele luminoase.

Intoarceti-va cu gandul la vremea cand, anul trecut, am postit, ne-am spovedit si ne-am impartasit cu Sfintele lui Hristos Taine. In ce stare fericita era atunci sufletul nostru! Ce luminos i se parea totul: si in sine, si in jurul sau, si deasupra sa, si in departarea trecutului, si in adancul viitorului! Ce liniste imparatea pe taramul inimii! Ce randuiala se instapanise in viata noastra, ce cuviinta in gandurile noastre si ce tarie in implinirea hotararilor bune! Ce rav­na aveam de a cauta numai pe Dumnezeu si de a umbla fara abatere pe calea poruncilor Lui! Ni se parea ca nimeni nu-i mai fericit ca noi, si ne spuneam:

“Niciodata nu vom trada viata indreptata pe care am inceput-o acum, ca sa nu pierdem aceasta bucurie si ca sa fim intotdeauna ai Tatalui Ceresc, a Ca­rui atingere a dreptei Sale purtatoare de grija o simtea atat de puternic atunci inima noastra“.

Ce fericiti, cu adevarat, sunt cei ce au ramas cu fapta, chiar daca nu deplin, in aceste bune aplecari si fagaduinte facute in fata constiintei! – Dar toti sunt astfel, oare? Nu cumva cea mai mare parte dintre noi a repetat istoria fiului risipitor? Ia amintiti-va! Iata, a trecut postul, care-l intelepteste si cuminteste pe om, si au venit luminatele sarbatori; dupa acestea a urmat anotimpul cel inflorit si zambitor. Ne-am ingaduit o anumita destindere, ca si cum am fi avut dreptul la odihna dupa nevointa vietii aspre pe care o duseseram pana atunci. Sa ne dedam placerilor cu totul — nici prin gand nu ne trecea. La ince­put am vrut numai sa ne plimbam putin, fara a ne gandi la ceea ce urmeaza. Aceasta prima distractie a lasat, insa, o urma vadita in suflet si a clatinat destul de mult randuiala cucernica ce se statornicise in noi. Ravna pentru o viata aspra a slabit si gandul ne fugea adeseori la nevinovata placere pe care o gus­tasem. Am mai parasit din indeletnicirile evlavioase cuvenite — nu fara a ne fi dat seama, dar fara frangerea de inima cuvenita – si indata ce s-a ivit prilejul, iarasi distractii si placeri. De acum ne-am distrat mai cu indrazneala; si daca gandurile bune veneau sa ne faca seriosi, le respingeam cu indrazneala, ca pe niste ganduri venite la vreme nepotrivita. Roada? intuneric si tulburare. Sim­team ce greutate si stramtorare este in pravila de viata evlavioasa pe care am luat-o asupra-ne, si deseori ne venea in gand: „Ce-ar fi s-o parasim? Lasa ca o sa vina iar vremea bineprimita si vom incepe din nou sa lucram Domnului, iar acum sa ne mai destindem putin“. Şi a urmat destindere dupa destinde­re! Intre timp, patimile cu care eram obisnuiti au ridicat capul si au inceput obisnuita lor impreuna-vorbire cu inima. Cunoscute vechi fiind, degraba au innodat iarasi legatura! In fata gandurilor patimase nu a mai fost, curand, nici o impotrivire. Ne-am ingaduit sa ne indulcim si de obiectele, si de lucrarile patimilor. Indulcirile de ele au clatinat vointa. Desele repetari ale acestui mecanism inauntrul nostru au nascut inclinarea spre pacatele dinainte; a avut loc invoirea cu pacatul — si caderea launtrica s-a savarsit! Indata ce s-a ivit prilejul caderea s-a savarsit si cu fapta. In continuare, cadere dupa cadere – si totul, atat inauntru, cat si in afara, a ajuns la intocmirea pacatoasa dinainte. Neoranduiala duhovniceasca era deplina — si ne facusem asemenea fiului risipitor cand el, risipindu-si toata averea departe de tatal sau, pastea porcii si se hranea cu mancarea lor.

Tu, cel care te-ai supus acestei nefericiri, compara ce este acum in tine ceea ce era: intristeaza-te si plangi! Ce luminos era totul – iar acum, intuneric de jur imprejur: toate dumnezeiestile idei curate si adevaruri mantuitoare parca au fost furate si nu vin in minte — iar cand vin, par foarte greu de inteles. Ce bucurie era pentru noi sa mergem la biserica – iar acum, din tot ce e bisericesc parca adie un vant rece; atunci nu ne mai venea sa ne despartim de sfintele slujbe, acum fugim de ele cat ne tin picioarele. Pe dinafara, poate ca nu ne-am schimbat; insa pe dinauntru, tristetea si uratul rod inima – si nici un fel de mangaieri nu pot alina tanjeala aceasta launtrica, ce nu cunoaste nici o bucurie! Toate aceste lucruri sunt cunoscute de cel ce a cazut si le incearca pe pielea sa – ba poate ca acesta le cunoaste si le incearca mai mult decat poate descrie in cuvinte cel ce priveste dinafara. Dar tu, sarmane suflete, oare te vei da fara intoarcere pe mainile caderii tale? Şi daca ai urmat fiului risipitor in cadere, oare nu-i vei urma si in ridicare?

Vino-ti in fire! Priveste ce pustiire este acolo unde te afli, ce saracie in toate si cata neoranduiala! Oare aceasta este frumusetea cu care ai fost impodobit tu cand ai fost zidit si cu care te-a impodobit Domnul, pe deasupra, si cand te-a rascumparat? Oare se cuvine tie, care esti chipul lui Dumnezeu, sa te tarasti pe jos si sa te tavalesti in necuratii? Invie-ti in minte amintirea vredniciei tale si cauta sa o refaci!

Nu te uita daca legaturile tale dinafara [relatiile exterioare] stau bine. Nu aceste legaturi au pret, ci vesnicele tale legaturi cu Dumnezeu si cu Sfintii Lui. Iar acestea in ce stare se afla, ia cugeta?! Gandul la Dumnezeu te umple de frica – dar nu de frica fiului, ci de frica nelegiuitului. Dar frica nelegiuitului se cuvine s-o avem noi, fiii lui Dumnezeu?! Pune-te alaturi de ceata ingerilor si sfintilor: poti sa stai langa ei? Bineinteles ca nu. Dar asa se cuvine sa fim eu si cu tine, care am fost chemati la impreuna-vietuirea cu Sfintii si numiti casnici ai lui Dumnezeu? Ce, vei ramane asa si nu vei avea ravna sa pui in randuiala aceste legaturi (cu Dumnezeu si Sfintii) care s-au stricat? Grabeste-te s-o faci, sau vei pieri!

Azi-maine vine moartea. Cand vom inchide ochii ni se va inchide si usa milostivirii lui Dumnezeu, daca nu ne vom ingriji sa intram prin ea mai ina­inte de a muri. Şi atunci ce va fi? – O! Necazul de atunci nici nu poate fi po­vestit in cuvinte! Deci nu mai amana! Iata ca se apropie vremea bineprimita a sfantului post. De acum hotaraste-te sa te folosesti de el spre mantuire si sa te pregatesti pentru aceasta. Scutura si intarata in fel si chip ravna pentru mantuire, care a adormit in tine, folosind toate mijloacele care au fost lasate libertatii tale de catre harul atoateoranduitor al lui Dumnezeu.

Iar Domnul e aproape! El asteapta numai sa spui: „Sculandu-ma, voi mer­ge“! Şi mai inainte de a te apropia tu de El, El te va intampina si te va cuprinde in bratele parintesti ale iubirii Sale. Uita-te cati robi care Ii slujesc locuiesc deja in casa Lui! Şi intre ei cati nu sunt care au cazut in acelasi chip ca tine! Priveste: uite-o pe Magdalena, uite-l si pe Zaheu, uite-o, si pe Maria Egiptean­ca, uite-o pe Pelaghia si uite-i si pe ceilalti, carora nici nu este numar. Deci nu te deznadajdui nici tu; insa nici nu intarzia. Nu va mai pomeni faradelegile tale Domnul, si de bucuria intoarcerii tale, care va veseli tot cerul, iti va da inapoi tot ce ai pierdut.

Ştii si tu toate lucrurile acestea. Ai cunoscut deja dulceata intoarcerii, usu­rinta ei si roadele ei mangaietoare. Ai avut nefericirea sa cazi din nou? Grabeste-te sa te fericesti cu o noua ridicare. Oricat ar cadea cineva, Domnul il primeste cu dragoste atunci cand se ridica. Dar daca omul se arunca in noroiul pacatelor si se leaga cu placere de aceasta soarta, il va arunca, il va lepada si Domnul – si cine stie daca Isi va mai aminti de el vreodata?

Deci trezeste aducerea-aminte de tine a lui Dumnezeu prin grija ta de a te ridica: si El va veni, si te va ridica chiar El; iti va da mana Sa cea atotputernica si te va scoate din adancul in care te cufunzi. Nu amana prilejul sa te folosesti de masura indelungii rabdari a lui Dumnezeu ce a ramas inca pentru tine si intrebuinteaza toate mijloacele ca sa te insufletesti spre osteneala pocaintei. Aduna impreju­rul inimii tale toate adevarurile care te pot imboldi la pocainta – si din cer si de pe pamant, si de acum si din viitor – ca sa te ridici in cele din urma pana la hotararea de a spune: „Sculandu-ma, voi merge”! Şi apoi scoala-te si mergi! Mergi la Parintele Ceresc, Care te asteapta – si nu numai ca te asteapta, ci te si cauta, si se ingrijeste in fel si chip ca sa te intorci, aratandu-Se gata sa fie ajutatorul Tau in aceasta lucrare ostenicioasa si hotaratoare pentru tine.

Acest lucru sa ni-l dorim si noi acum unii altora, fiecare in ce cadere – mai mare sau mai mica – s-ar afla; sa ni-l dorim unii altora si sa ne indemnam unii pe altii ca sa ne intoarcem la Tatal nu cate unul, ci toti odata, si sa devenim una cu El, si cu toata casa Lui, si cu toata imparatia celor care sunt mantuiti, fericiti, si vor ramane fericiti in veci. Amin!

IN DUMINICA FIULUI RISIPITOR (II)

Pilda despre fiul risipitor, pe care am ascultat-o in Evanghelia de astazi, este, poate, istoria vie a nu putini dintre noi, cei ce suntem aici de fata. Aduceti-va aminte de Postul Mare din anul trecut! Ce seriosi ne facuseram, cum incepusem sa ne pregatim pentru Sfanta impartasanie, cum ne pocaiam, primeam dezlegare si ne impartaseam cu Sfintele lui Hristos Taine. Pentru pocainta si fagaduinta noastra de a ne indrepta viata, Parintele Ceresc ne-a dat partea mostenirii noastre de har care a judecat bunatatea Lui ca ni se cuvine.

Dar daca am urmat fiului risipitor in cadere, sa avem ravna a-i urma si in [ridicare]. Am cheltuit, la fel ca el, mostenirea noastra harica; sa ne grabim acum, tot la fel ca el, a ne intoarce din nou in bratele Parintelui Ceresc, care intotdeauna sunt deschise pentru a ne primi. Tocmai asta este menirea Postului Mare care se apropie. Iar pilda fiului risipitor se citeste acum ca sa ne aminteasca la buna vreme care este lucrarea postului si sa nasca in noi aplecarea [dispozitia] de a croi in mintea noastra intregul drum pe care ne intoarcem la Domnul, de Care ne-am indepartat.

Sa invatam, deci, aceasta de la fiul risipitor. Cu ce a inceput calea intoarsa a fiului risipitor la tatal sau? Cu faptul ca si-a venit in sine. Acesta este pentru toti primul pas in miscarea de la pacat catre Dumnezeu; se poate spune ca inca nici nu este pas, ci numai inceputul mergerii, punctul de plecare. Pacatul cufunda sufletul in somnul uitarii de sine, al nesimtirii si al nepasarii. Si pacatosul doarme adanc! Pe adormit trebuie sa il scoale cineva ca el sa se ridice si sa umble: ei bine, si pacatosul trebuie desteptat din atipirea pacatului, pentru ca, desteptandu-se, sa vada primejdia si sa ajunga la hotararea de a se scula si a merge la Domnul. Tocmai in acest scop se aud de pretutindeni dimprejurul nostru glasuri indemnatoare. Si constiinta, si cuvantul lui Dumnezeu, si cuvantul Parintilor, si randuiala Sfintei Biserici, si randuiala zidirii lui Dumnezeu, si imprejurarile fericite, si imprejurarile nefericite – totul il trezeste pe pacatosul adormit, totul ii spune: „Scoala-te, cela ce dormi! Scoala-te, si te va lumina Hristos!“ Ce altceva ne va spune postul, ce altceva ne vor spune maretele cantari si citiri ale Postului, ce altceva ne va spune insasi Evanghelia de azi decat acelasi cuvant: „Scoala-te, cela ce dormi, si invie din morti!”?

Duhul nostru este zidit pentru Dumnezeu si pentru dumnezeiasca randuiala a lucrurilor, in contemplarea careia trebuie sa petreaca, umbland si lucrand in ea ca intr-o atmosfera a sa.

„Dumnezeu, Cel in Treime inchinat, Care a facut lumea si poarta grija de ea, ne mantuieste in Domnul Iisus Hristos prin harul Sfantului Duh, in Sfanta Sa Biserica, pentru credinta si vietuirea dupa indreptarul credintei, curatindu-ne in aceasta viata pentru ca, dupa ce ne vom fi ostenit aici putin, sa ne odihneasca in cealalta viata cu odihna vesnica”.

Iata randuiala dumnezeiasca! Tocmai in aceasta randuiala dumnezeiasca este dator sa petreaca prin luare-aminte duhul nostru, ca sa traiasca si sa lucreze potrivit ei. Insa pacatul, venind, smulge toate acestea din luarea noastra aminte si o atrage intr-o randuiala a lucrurilor cu totul potrivnica, in care Dumnezeu este uitat, este uitata iconomia harica, sunt uitate moartea, viata viitoare si dreapta rasplatire pentru faptele fiecaruia, in care se vad doar bunatatile de fata si viata simturilor, viata care nu isi asteapta sfarsitul. Si iata ca tocmai in aceasta ceata se pogoara raza harului dumnezeiesc ca sa-l trezeasca pe pacatos, sa inlature orbirea de pe ochii lui si, ca si cum l-ar lua de mana, sa-l scoata la lumina intelegerii randuielii lui Dumnezeu. Tu insa, care cunosti aceasta randuiala, apuca-te si tu pe loc de lucru. Aduna-ti luarea-aminte si treci prin aceasta randuiala – prin toata, de la inceput si pana la sfarsit. Adu-ti aminte cum Dumnezeu, Care toate le-a facut prin cuvantul Sau, te-a deosebit de celelalte fapturi si te-a cinstit cu chipul Sau; cum ai cazut si L-ai maniat pe Dumnezeu, si cum ai fost pedepsit cu izgonirea din rai; cum Dumnezeu, milostivindu-Se de tine, a fagaduit sa trimita Mantuitor; cum a venit Domnul si Mantuitorul si te-a mantuit prin moartea Sa pe cruce; cum ti-a daruit harul Sfantului Duh, si celelalte; cum tu ai calcat in picioare toate acestea prin viata nepasatoare si nelegiuita; cum de la o zi la alta te asteapta moartea, iar dupa moarte – judecata si rasplatirea dupa faptele tale cele rele. Treci cu mintea ta prin toata aceasta randuiala – si nu numai sa treci, ci sa si faci ceea ai vazut trecand prin ea, atat cat iti ajung puterile si timpul. Daca vei face astfel cu osardie, poate ca in inima ta se va insamanta frica pentru tine insuti, iar odata cu aceasta si grija pentru mantuirea ta. Acest simtamant, nascandu-se, va face sa se incordeze puterile tale duhovnicesti slabite in urma lenevirii si va naste nu numai ganduri, ci si dorinta de a inceta, in sfarsit, sa te mai tavalesti in pacat si de a te intoarce la Domnul.

Iata, tocmai asta inseamna a iti veni in sine, altfel spus a te destepta din somnul pacatului: a intra prin luare-aminte, intelegere si simtire, in randuiala cea dumnezeiasca, si prin aceasta a simti primejdia ramanerii in pacat, a capata grija de a iesi din ea.

Ce a spus tanarul dezmatat cand si-a venit in sine? „Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier de foame?” Altfel spus:

„Ce bine e la tatal meu, si ce rau e de mine, care am fugit de la tata! Ce luminoasa, mangaietoare si fericita e dumnezeiasca randuiala si vietuirea in ea, care mi-a fost menita; si ce rau e de mine, care traiesc in pacat, care de capul meu am iesit din aceasta randuiala si m-am instrainat de ea! Dar ce nevoie am sa uneltesc singur impotriva mea si sa ma duc la pierzare singur? Sculandu-ma, voi merge! Voi lepada pacatul si voi incepe sa traiesc dupa randuiala lui Dumnezeu!”

„Sculandu-ma, voi merge” – acesta e al doilea pas in mersul de la pacat la Dumnezeu. La primul pas, pacatosul ajunge doar la gandul si la dorinta de a lasa pacatul, iar aici se hotaraste cu adevarat sa-l lase. La primul pas de-abia s-a trezit din somnul pacatului, iar aici se scoala si vrea sa mearga. Cel ce a fost trezit poate sa adoarma la loc, fara sa se fi sculat. E cate unul care e trezit si indata adoarme Ia loc; iar e trezit, si iar adoarme. Altul se trezeste si stie ca trebuie sa se scoale, insa continua sa zaca – nici nu doarme, nici nu se scoala. Acelasi lucru se repeta, in felurite chipuri, si in viata duhovniceasca. Pacatosul se trezeste si iarasi se lasa sa cada in somnul nepasarii, iarasi se trezeste si iarasi atipeste. Altul simte nevoia de a lasa pacatul, dar tot ramane in pacat, ca si cum n-ar avea curaj sa se rupa de el.

Momentul hotararii este momentul cel mai important al intoarcerii. Ceea ce urmeaza dupa aceea este deja implinirea a ceea ce isi pune omul in minte in acel moment sa faca. Daca fiul risipitor n-ar fi ajuns la aceasta hotarare, nu ar fi mers la tatal sau – si nemergand la el, nu i-ar fi ramas decat sa se vaite de saracia si de foamea sa, si impacandu-se cu starea sa amarata ar fi ramas in ea pentru totdeauna. Dar iata ca Domnul i-a ajutat: el s-a sculat si a mers la tatal sau, i-a spus ceea ce planuise sa ii spuna – si a fost intampinat cu milostivire, iertat, imbracat, incaltat, saturat, primit iarasi ca fiu. Si a fost bucurie mare in toata casa!

Iata sfarsitul hotararii fiului risipitor de a se intoarce la tatal sau. In intoarcerea pacatosului, tot ce se intelege prin acest nume de „intoarcere” se implineste atunci cand el, hotarandu-se sa se indrepte, marturiseste pacatele sale si, primind dezlegare de la parintele duhovnicesc si iertare de la Domnul, se impartaseste cu Sfintele, Preacuratele si de viata Facatoarele lui Hristos Taine, spre iertarea pacatelor si spre viata de veci. Si asta e urmarea hotararii pacatosului de a merge la Domnul – insa nu este un adaos la lucrarea intoarcerii, ci este implinirea lui neaparat trebuincioasa, este pecetluirea a ceea ce s-a format in inima in minutele cand hotararea a fost luata. Amintesc de lucrul acesta ca nu cumva sa se gandeasca cineva ca s-ar putea margini doar la intoarcerea launtrica la Domnul, departandu-se de Dumnezeiestile Taine. O astfel de intoarcere nu este de nadejde si nu va duce la nimic bun.

Daca fierarul, dupa ce a facut cum trebuie cutitul, nu il caleste, cutitul ramane moale si bun de nimic. La fel si omul care s-a hotarat sa lase pacatul si sa inceapa a lucra Domnului, daca nu primeste spovedania si Sfanta impartasanie, nu are putere si barbatie sa faca nici un lucru bun: se moleseste, pierde prilejurile de a face binele si mai intotdeauna se lasa biruit de piedici: iar asta inseamna aproape acelasi lucru cu a ramane in starea dinainte sau a ramane la jumatatea drumului. Cel care s-a hotarat, acela s-a si sculat. Insa, precum cei care s-au sculat se imbraca si se pregatesc de treburile lor, si cel ce s-a hotarat sa lase pacatul si sa mearga la Dumnezeu trebuie sa se imbrace si sa se inarmeze cu harul spovedaniei si al Sfintei impartasanii, ca sa iasa la lucrarea slujirii lui Dumnezeu si a mantuirii cu putere, inzestrat cu armele cuvenite. Atunci cand trece noaptea si se face zi, omul „iese la lucrul sau si la lucrarea sa pana seara”; de asemenea, atunci cand trece noaptea pacatului si rasare in suflet ziua harului intru Hristos Iisus, cel ce a primit har iese la lucrarea sa si lucreaza pana ce vine seara vietii sale, Domnul ajutand si intarind bunele lui planuri cu bunavointa si binecuvantarea Sa.

Astfel e, fratilor, calea intoarcerii de la pacat la Dumnezeu si la slujirea lui Dumnezeu! Deci scoala-te, cela ce dormi, si invie din morti, si te va lumina Hristos! Daca ti-e greu acum, pregateste-te, cel putin, de post, la inceputul caruia apostolul va grai catre tine: „Iata, acum este vremea bineprimita! Iata, acum este ziua mantuirii!”

16 februarie 1864

IN DUMINICA FIULUI RISIPITOR (III)

Luand aminte la inceputul istoriei fiului risipitor, vezi cu mirare prin ce lucru marunt a inceput caderea fiului celui tanar si necercat [neexperimentat], si in ce prapastie a pierzarii l-a aruncat lucrul acesta. Prima dorinta este atat de buna la infatisare, incat pare ca n-ai ce lucru rau si pierzator sa astepti de la ea. Parca nici tatal nu intrevedea vreun necaz; pesemne ca nici fiul nu banuia ca va sfarsi asa cum a sfarsit. Bine ca in cele din urma harul lui Dumnezeu l-a cautat pe cel pierdut: altfel, dupa ce si-ar fi tarat zilele pe lumea asta in necaz si amaraciune, si pe lumea cealalta ar fi trecut nu la bucurie, ci la primirea dreptei rasplatiri pentru viata petrecuta rau si neindreptata prin pocainta.

Asadar luati aminte: in starea cea buna a sufletului gandurile nu se tulbura – si vrajmasul nu are cum sa lucreze, fiindca el isi incepe toata lucrarea sa prin tulburarea gandurilor omului: iar el le tulbura prin mijlocirea unuia singur, pe care il alege ca pretext, potrivit caracterului si indeletnicirilor omului. Indata ce reuseste sa sadeasca in inima acest gand, se porneste viforul gandurilor; pacea si linistea launtrica pier. Ei, si atunci vrajmasul se strecoara in inima si incepe sa starneasca in ea, putin cate putin, miscari patimase. Acesta este deja pasul al doilea! Si acum, ia aminte! Daca vezi ca se intampla in tine acest lucru, opreste-te, sa nu mergi mai departe – deja e foarte rau. Tulburarea gandurilor poate ca nu vei izbuti s-o bagi de seama, fiindca fara sa vrem suntem prinsi cu multe indeletniciri; miscarea patimii, insa, cum sa n-o bagi de seama? Mai ales atunci cand hotararea de a nu te supune ei e inca neatinsa. Daca si asta este prea anevoie pentru tine, iti voi arata un semn si mai palpabil. Baga de seama: indata ce, ca urmare a momirii tale de catre un singur gand si a tulburarii, apoi, de catre multe, se va petrece o racire a inimii, sa stii ca in inima s-au facut deja rani si bube, chiar daca ele nu se baga deloc de seama. Racirea inimii fata de slujirea lui Dumnezeu este o jumatate buna din drumul spre cadere – iar unii spun ca e cadere sigura.

Dupa aceasta, vedeti si singuri ce trebuie sa facem, in ceea ce ne priveste: nu ingadui sa intre in inima gandul dintai, cel care te momeste, si nu te impreuna cu el. Daca vei respinge primul gand, vei strica toate cursele vrajmasului si-i vei taia orice putinta de a lucra asupra ta si a te ispiti. De aici, iata ce lege a mantuirii reiese: a venit gandul ispititor? Alunga-l. A venit iar? Alunga-l iar. A venit un al doilea si un al treilea? Si pe acestea alunga-le. Asadar sa gonesti orice gand ispititor si sa-l respingi cu manie si cu suparare fata de el – si vei fi cu desavarsire liber de caderi. Vrajmasul te va tot ispiti, se va incrancena asupra ta; dar daca nu vei inceta sa lucrezi in acest fel, nu va putea sa-ti faca nimic. Dimpotriva, daca te vei supune primei momeli a lui, el poate deja sa iti suceasca mintile. Stramoasa noastra, daca l-ar fi alungat de la inceput pe sarpele-ispititor, n-ar fi cazut. Ea, insa, a intrat in vorba cu el… a continuat, a continuat… s-a incurcat in cursele vrajmasului si a cazut. La fel se intampla in privinta orisicarei caderi!

Se povesteste despre un mare nevoitor din vechime ca traia in pustie de unul singur si ajunsese la o asemenea desavarsire, ca in fiecare seara ii era adusa de catre un inger cate o paine alba. Vrajmasul a semanat in el gandul ca ar fi desavarsit, ca n-ar avea pentru ce sa se mai teama de caderi, si ca atare nu ar mai trebui sa ia aminte la sine cu atata asprime. Nu s-a ferit batranul si a ingaduit inimii sale sa se impreuneze cu acest gand: insa indata ce s-a impreunat cu el, au inceput sa i se strecoare in cap felurite amintiri ale unor persoane, lucruri si fapte omenesti – in prima zi nu atat de multe, fiindca inca le mai alunga, dar totusi indestul de multe ca sa-i intunece sufletul. Ca atare, cand s-a sculat seara la rugaciune nu a mai savarsit-o cu atata pace si cu atata nazuinta a inimii catre Dumnezeu ca inainte. Fie si pentru asta, n-a mai gasit pe masa paine alba, ci neagra si viermanoasa – si a fost uluit de acest lucru. Totusi, gustand, nu s-a intrebat de pricina acestui lucru, si la vremea obisnuita s-a culcat. Ei, si acum a navalit asupra lui vrajmasul cu toata greutatea intunericului sau. Era in capul batranului zarva de la ganduri ca zarva de la rotile de moara, si niste miscari in trupul lui cum nici nu-si amintea sa i se mai fi intamplat vreodata. Si s-a sculat, si a umblat, si a sezut – nimic n-a ajutat. Asa s-a framantat toata noaptea. In ziua urmatoare, sufletul parca ii era frant; pravila de rugaciune si-a facut-o fara placere si osardie; la cugetarea de cele dumnezeiesti nu il mai tragea inima; cerul si cele ceresti se intunecasera in constiinta lui, iar gandurile lumesti i se ingramadeau sacaitor in cap si starneau felurite miscari si simtiri pe masura ale inimii. Batranul insusi nu intelegea ce se intampla cu el, si a ramas in aceeasi stare pana seara – si seara a gasit pe masa, ce sa vezi, nu paine, ci bucati uscate de paine neagra. S-a speriat, a suspinat; dar in pat s-a culcat la fel de tulburat de ganduri. Noaptea aceea a fost si mai intunecata ca cea dinainte, si ziua care a urmat a fost si mai tulbure, si mai plina de neoranduiala. Pravila de rugaciune era facuta fara nici o luare-aminte; gandurile erau prinse de cu totul altceva decat ceea ce spunea limba. La masa, batranul nu a mai gasit decat faramituri amestecate cu gunoi si praf. A urmat o noapte inca si mai cumplita, si mai tulburata decat cele dinainte. Totul s-a sfarsit prin aceea ca batranul a parasit pustia si a plecat in lume.

Vedeti cu ce lucru marunt s-a inceput si unde s-a ajuns? Domnul nu a ingaduit ca batranul sa cada de tot si i-a iconomisit inteleptire, pocainta si intoarcere la locul de mai inainte, la fel cu intoarcerea fiului risipitor la tatal sau. Dar pe aceasta sa nu se bizuie nimeni dintre cei ce cad, ci sa ia seama doar la un singur lucru – cum au inceput caderile lor, si sa se ingrijeasca a preintampina inceputul acesta. Pe fiul risipitor si pe batran, ca si pe multi altii, Domnul i-a intors la calea cea buna; pe tine, insa, poate ca te va da pe mana caderii tale – nu din manie, ci neputand sa te ajute, deoarece caderea ta este prea cumplita (Desigur, in sensul ca omul, in mandria sa, nu vrea sa se lase ajutat (n. tr.).). Iar asta inseamna o nenorocire pe care n-o da, Doamne, nimanui s-o incerce!

Toate acestea vi le spun ca sa va arat ca este mai bine sa nu aveti nici o invoire cu gandurile pacatoase ce pot sa duca la pacat, oricat ar fi ele de neinsemnate prima data cand apar; si daca au reusit sa va invaluiasca deja, cat de putin, sa va grabiti sa rupeti fara crutare legatura cu ele. Nu este bine sa ne avantam in largul acestei mari a gandurilor. Stramoasa era curata, dar vrajmasul a abatut-o din cale repede; si batranul era desavarsit, dar vrajmasul l-a sfaramat cu totul in doar trei zile. De ce? Pentru ca nu s-au ferit la primul pas. Daca l-ar fi alungat pe vrajmas de la prima lui momeala, nu s-ar fi intamplat nimic din ceea ce au patit. Asa s-a intamplat si se intampla totdeauna. Asa se intampla si cu noi. Nu te lasa atras de infatisarile frumoase ale gandurilor si nu il asculta pe vrajmas. Cunosti poruncile? De ele sa te tii si cu ele sa masori pasii tai, iar orice altceva sa alungi – si nu vei fi in primejdie sa cazi.

Cel ce cauta la porunci nu va fi rusinat (v. Ps. 118, 6). Si cel foarte tanar isi indreapta calea atunci cand le pazeste (9). Cel ce ascunde in inima sa cuvintele poruncilor, acela nu va pacatui (11). Stapanitorii intunericului n-au decat sa planuiasca pierzarea lui: el nu se va teme, fiindca s-a cufundat in marturiile si in indreptarile lui Dumnezeu (113-124). Cel ce cauta poruncile, acela umbla intru largime: nu-l vei putea rataci (45). Ispitele n-au decat sa navaleasca: el isi va aminti de marturiile lui Dumnezeu si isi va intoarce picioarele pe cai drepte (59). El este gata sa le intampine si nu se tulbura, fiindca este deprins a pazi poruncile (60). El rupe lesne legaturile gandurilor pacatoase, fiindca niciodata nu uita legea lui Dumnezeu (61). Cateodata si inima lui se incheaga ca laptele, insa el o trezveste prin cugetarea intru legea Domnului (70). Vrajmasii il pandesc ca sa il piarda, insa el se intelepteste prin poruncile lui Dumnezeu, ca sa le dejoace capcanele (95, 98). Chiar daca sunt multi cei ce il necajesc, pentru ca a iubit dreptatea si a urat faradelegea il va adumbri pace multa si nu este lui sminteala (157, 165).

Asadar, la inceput v-am pus inainte cuvintele apostolului: „Fiti treji, privegheati!“; iar acum, la sfarsit, daca va intreba cineva: „Ce sa fac cand ma tulbura vrajmasul?” am sa adaug: „Faclie picioarelor voastre si lumina cararilor voastre sa fie legea lui Dumnezeu, si nici o tulburare nu va va vatama“. Amin!

31 ianuarie 1865

(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

Alte predici la aceeasi Duminica:

Alte predici la aceasta Duminica:

Vedeti si postarile anterioare:

PRIMA PREDICA A SFANTULUI TEOFAN ZAVORATUL

Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa. (Lc. 18,10-14)

“Iata ca au venit din nou saptamanile pregatitoare pentru Marele Post! Sa multumim Domnului, Care ne-a invrednicit sa apucam aceasta vreme mantuitoare de suflet! Sa ne rugam ca El sa ne ajute si sa ne folosim de aceasta vreme potrivit bunelor Lui hotarari privitoare la noi. In aceasta privinta, totusi, nu cred ca e nevoie sa va spun prea multe. Nu intampinati acest rastimp pentru prima oara; nu o data ati ascultat talcuirea insemnatatii acestor zile si aratarea invataturilor pe care trebuie sa le tragem din ele; nu o data, cred, ati cunoscut si cu lucrul cum sunt petrecute ele in chip ziditor si cum sunt petrecute in chip stricator. Si atunci, ce nevoie mai este de povatuiri intinse? Este indeajuns sa spunem: Frati si parinti! Faceti asa cum deja stiti, asa cum va insufla constiinta voastra si va invata cercarea [experienta], numai sa se intoarca toate spre zidirea voastra si mantuirea su­fletelor voastre.

Cu toate acestea, nu vreau, totusi, sa va las fara a va aminti cate ceva, macar in mare, spre a va calauzi la petrecerea in chip mantuitor a rastimpului care a venit.

Sunt unii bolnavi care merg sa se trateze la statiuni. Ganditi-va cum incep ei din vreme a cugeta la calatoria ce ii asteapta si cu cata grija pregatesc tot ce este de trebuinta ca sa ajunga repede si usor la apele vindecatoare si sa se folo­seasca in chip cat mai roditor de rastimpul hotarat pentru tratament. Iata ca si la noi s-a apropiat sedinta de tratament a sufletelor noastre: sfantul post. Aici si noi ne vom scalda – in apele de lacrimi ale pocaintei, si vom lua inlauntrul nostru doctoria cea multvindecatoare – Trupul si Sangele Domnului nostru. Este nevoie sa ne pregatim si noi pentru acest tratament – si pe cat e sufletul mai presus de trup, pe atata si grija noastra pentru tratamentul lui trebuie sa fie mai puternica si mai lucratoare ca la bolnavii amintiti.

Pentru prima data, nu e nevoie sa ne impovaram cu multe. Sa ne ingrijim doar a patrunde in voile Maicii noastre Biserica si sa dam nastere in noi insine asezarilor [dispozitiilor] sufletesti pregatitoare aratate de catre ea. In post sa ne ostenim pentru curatirea constiintei si indreptarea vietii noastre – iar in­trucat reusita acestor osteneli depinde de inmuierea inimii prin strapungere, iata ca Sfanta Biserica ne pregateste din vreme pentru simtamantul acesta si vrea prin felurite mijloace sa il starneasca si sa il intareasca in noi. Acum, prin pilda despre vames si fariseu, ea ne insufla ca cea mai de nadejde cale pentru a ne strapunge este nimicirea in noi insine a parerii de sine fariseice si inrada­cinarea in inima a tanguirii de pocainta a vamesului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!“ In duminica urmatoare, prin pilda despre fiul risipitor ea ne invata ca oricat de adanca ar fi caderea cuiva, daca cel cazut se intoarce cu inima infranta si smerita catre Domnul, strigand: „Nu sunt vrednic sa ma numesc fiu al Tau; primeste-ma ca pe unul dintre argatii Tai!“, va fi primit in bratele Parintelui Ceresc Celui Multmilostiv. Daca sufletul cuiva s-a aratat prea impietrit si nesimtitor, Sfanta Biserica, in continuare, vrea sa il franga, zugravindu-i infricosata Judecata. Iar daca cineva s-a obisnuit pana intr-atat cu starea sa cea injositoare intru pacat, ca a inceput sa il socoteasca pe acesta drept starea sa fireasca si nu-si inchipuie cele mai bune, Sfanta Biserica amin­teste pentru unul ca acesta de caderea protoparintilor, pentru a starni in inima lui intristarea pentru ceea ce a pierdut si a trezi in el ravna de a redobandi aceasta, aducandu-i in gand marimea pierderii si cat de mult merita sa ii para rau pentru aceasta si sa se osteneasca pentru a deveni iarasi stapanitor al mos­tenirii pierdute.

Iata voile Sfintei Biserici a lui Dumnezeu! Patrundeti in ele si umblati dupa cum arata Maica voastra cea grijulie!

In ziua de astazi si in toata saptamana urmatoare sa luam lectie de la vames si fariseu si sa invatam aceasta lectie. Ea este scurta: nu te nadajdui in drepta­tea ta, ci, cu toata bogatia faptelor tale bune, toata nadejdea mantuirii sa ti-o pui in milostivirea lui Dumnezeu, strigand din adancul sufletului: „Dumne­zeule, milostiv fii mie, pacatosului!“

Privind la fariseu – cel dojenit, sa nu credeti ca faptele dreptatii, cucerni­ciei, binefacerii si infranarii aspre nu inseamna nimic in ochii lui Dumnezeu. Nu! Domnul l-a dojenit pe fariseu nu pentru faptele lui, ci pentru ca acesta a inceput sa se laude cu ele, pentru ca isi pusese in ele toata nadejdea sa, uitand de pacate – de care, bineinteles, nu era slobod. Deopotriva, privind la vames, sa nu credeti ca pacatele au putina insemnatate inaintea lui Dumnezeu. Nu! Domnul il lauda pe vames nu fiindca prin pacatele sale s-a pus in starea de a nu fi vrednic nici sa priveasca la cer, ci pentru ca, dupa ce s-a adus aici prin voia sa cea rea, i-a parut rau si s-a strapuns pentru aceasta, asteptand sa isi afle izbavire doar in milostivirea lui Dumnezeu – il lauda pentru aceasta intoarcere de la pacat la Domnul, pentru duhul smereniei si durerii inimii intru care striga: „Doamne, milostiv fii mie, pacatosului!“

Dupa ce am luat acum ceea ce e adevarat si de la unul si de la celalalt, pri­mim lectia aceasta: osteneste-te si lucreaza Domnului cu osardie, dupa toata largimea poruncilor Lui – insa nadejdea mantuirii sa ti-o pui – toata — in milostivirea lui Dumnezeu. Niciodata nu vei ajunge sa fii indreptat in ochii lui Dumnezeu intotdeauna si in toate: de aceea, oricat ai parea de indreptat pe dinafara, nu inceta niciodata sa strigi din inima: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!“

Iata lectia: pecetluiti-o in inimile voastre! Drept mijloc, iata ce sa faceti: parcurgeti repede in gand viata voastra si uitati-va daca nu sunt in ea pacate – cu cuvantul, cu fapta si cu gandul. O! Fireste, se vor gasi in ea multime de pacate! Dar daca lucrurile stau asa, cum sa nu strigam fiecare: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!”?

Adunati dupa aceea toate faptele voastre bune – sau cele pe care lauda noastra de sine le socoate drept bune – si vedeti: oare multe vor iesi la socoteala? Cate am putea, si cate am fi datori sa facem in cele 365 de zile ale anului; dar ce am facut?! Si aceasta putinatate sa o scoatem la aratare, trambitand: „Nu sunt ca ceilalti!” – mai ales atunci cand impotriva ei stau pacate carora nu este numar? Fiindca din cele 24 de ceasuri ale fiecareia dintre cele 365 de zile ale anului se vor afla, oare, vreunele care sa nu fi fost insemnate prin vreun pacat? Iar de vreme ce am priceput acest fapt, cum sa nu strigam: „Dumneze­ule, milostiv fii mie, pacatosului!“?

Si apoi, oare si aceste putine fapte bune sunt curate? Oare asupra fiecareia dintre aceste neputincioase fapte bune se vede rasfrangerea slavei lui Dumne­zeu? Ostenindu-ne asupra lor, oare nu am facut mai mult pe placul nostru si al oamenilor decat pe placul lui Dumnezeu? Iar daca este asa, cum sa punem vreun pret pe ele si, privind la ele, sa ne semetim intru inselare de sine, spu­nand in sinea noastra: „Nu sunt ca ceilalti!”? Nu! Puneti, doar, faptele voastre in fata neamagitoarei oglinzi a dreptei judecati insemnate in Cuvantul lui Dumnezeu: este greu de crezut ca pe fiecare dintre voi constiinta nu-l va in­demna sa strige: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!“

Poate ca intre voi nici nu sunt oameni care ar cuteza sa spuna in gura mare, laudandu-se pe sine: “Nu sunt ca ceilalti!“; insa eu cred ca rar se gaseste cineva care sa nu fi cazut in parere de sine si incuviintare de sine atunci cand prin ini­ma trec fara cuvinte ganduri ce dau nu putina insemnatate ostenelilor noastre si lucrarii noastre in mijlocul celorlalti. Nici acest simtamant al multumirii de sine nu este bun! Trebuie sa simtim, si sa simtim adanc, ca nu meritam absolut nimic si nu putem pune temei pe nimic din cele ale noastre. Temeiul nostru este unul singur – milostivirea lui Dumnezeu; iar aceste laude launtrice de sine trebuie alungate. Un sfant nevoitor, de fiecare data cand gandul ii spunea: „cutare si cutare lucru este bun la tine“, banuind ca este vorba de o lingusire a vrajmasului, raspundea: „Blestemat sa fii tu cu «binele» tau!“. Asa facea sfantul parinte; cu atat mai mult se cuvine sa facem astfel noi, pacatosii.

In lucrarea duhovniceasca nu este nici un gand mai rau decat gandul parerii de sine. El navaleste pieptis asupra simtamantului smereniei si il raceste. Focul nu poate fi pus impreuna cu apa – iar strapungerea nu poate vietui impreuna cu simtamantul ca esti drept. Precum loveste paralizia organele miscarii, asa si parerea de sine taie toata incordarea puterilor omenesti spre bine. Precum roua vatamatoare strica florile minunate, asa si multumirea de sine amagitoare strica in noi tot binele – asadar, alegeti, fratilor, binele si lepadati raul!

In cantarile bisericesti, fariseul este asemanat cu cineva care pluteste pe mare intr-o corabie, iar vamesul care se urgisea pe sine – cu cineva care face acelasi lucru intr-o barca proasta. Pe cel dintai insa l-a inecat furtuna inaltarii de sine lovindu-l de stanca trufiei, iar pe cel din urma seninul adanc al urgisirii de sine si suflarea lina a suspinelor de pocainta l-au dus fara primejdie la lima­nul indreptarii dumnezeiesti. In aceleasi cantari, fariseul mai este asemanat cu cineva care merge in car, iar vamesul – cu cineva care merge pe jos. Cel din urma, insa, adaugand la strapungere smerenia, a luat-o inaintea celui dintai, care si-a pus in cale stancile laudei de sine.

Auzind asemenea indemnuri, fratilor, inteleptiti-va pentru a alerga in asa fel incat sa ajungeti la tinta. In voi mare sa fie lacrimile, luntre – defaimarea de sine, vanturi – suspinele, iar glas al vamesului – toate cele pe care le-ati randuit pentru plutire. Si fara indoiala veti ajunge la limanul milostivirii lui Dumnezeu si veti atinge grabnic tarmul indreptarii, unde veti gusta dulcea tihna a constiintei intru atotiertarea lui Dumnezeu.

Sa ne daruiasca acest mare bine noua, tuturor, preaindurata bunatate a lui Dumnezeu! Amin!

***

IN ACEEASI DUMINICA

Astazi incepe Triodul. Iata, incepe sa adie a post! Trebuie sa ne pregatim de intampinarea lui – si nu doar de intampinare, ci mai ales pentru scopul in vederea caruia a fost randuit postul: pentru pocainta si indreptarea vietii celei neindreptate. Si iata ca auziti cantarea umilicioasa: „Usile pocaintei deschide-mi, Datatorule de viata!”

Usile pocaintei deschide-mi mie! – Dar cine le-a inchis? Ele au fost deschi­se prin cruce: stau si vor sta deschise pentru toti oamenii, atata vreme cat va dainui lumea, si pentru fiecare dintre noi, atata vreme cat mai este suflare de viata in narile noastre.

Ia aminte Domnul la tanguirea omului necajit si ii da sa cunoasca felul in care trebuie sa lucreze asupra sa ca sa se deschida usa inimii lui. Ieri am cantat: „Usile pocaintei deschide-mi mie”; acum, ca raspuns, auzim de la Domnul pilda vamesului si fariseului. In Duminica urmatoare, ca raspuns la aceeasi cantare, vom auzi pilda fiului risipitor. In continuare, cu acelasi scop, ni se va aduce in amintire privelistea infricosatei Judecati si caderea stramosilor nostri celor intai-ziditi. Domnul parca ne-ar spune: „Lucrati dupa indreptarul adevarurilor vestite voua de catre aceste istorisiri evanghelice – si poate ca veti ajunge sa vi se deschida, in sfarsit, usile inimii voastre impietrite”. Ciocanul greu, lovind piatra, o sfarama si o marunteste: la fel asteapta si Domnul ca adevarurile acestea, unul mai izbitor decat celalalt, sa sfarame in cele din urma impietrirea inimii noastre, sa scoata din ea tanguiri de pocainta si sa stoarca lacrimi de pocainta.

Asadar sa patrundem, fratilor, voia lui Dumnezeu, si sa urmam mantuitoa­relor indreptari ale Milostivului nostru Domn. Domnul preschimba inima, insa si noi trebuie sa ne imboldim si sa ne silim, si cel putin sa nu impiedicam atotlucrarea mantuitoarei bunatati a lui Dumnezeu.

Pilda de acum despre vames si fariseu arata ca piedica cea mai insemnata din noi in calea frangerii inimii este simtamantul nostru ca suntem drepti, si ne invata, izgonind simtamantul acesta, sa ne statornicim in asezarea [dispozi­tia] pe care o avea sufletul vamesului, ca sa strigam folosind cuvintele acestuia: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!” Domnul pune inaintea noastra doi oameni si parca ne spune: „Poftim, priviti – au venit la Mine doi: unul s-a apropiat cu indrazneala, incredintat de dreptatea sa si de meritele sale inaintea Mea, si indreptatire n-a primit; iar celalalt nici privirea nu era in stare sa si-o ridice catre Mine, ci numai se batea in piept si cerea mila – si l-am miluit. Mergeti si voi de faceti la fel. Lepadati aceasta haina pierzatoare a indreptatirii de sine, invesmantati-va in zdrentele mustrarii de sine — si veti fi miluiti”.

Voi, care vreti sa destramati aceasta ceata a inselarii! Haideti sa invatam aceasta de la fariseu. Fariseul, pare-se, nu socotea ca e nevoie sa se tainuiasca: el a spus pe fata ceea ce avea in suflet, si prin aceasta a dat in vileag cursa vrajmasului, prin care acesta incurcase sarmanul lui suflet si il tinea in ama­girea de sine.

„Nu sunt ca ceilalti”. Prima inselare! Fariseul nu avea o purtare rea. Se uita la pacatosii vaditi si, bineinteles, se socotea mai bun ca ei. Dar de ce trebuia sa se uite la cei care traiau neindreptati? Sa se fi uitat la cei ce duceau viata imbunata­tita. Ar fi vazut, fireste, numerosi dintre acestia cu viata mult mai presus decat a lui – si nu ar mai fi zis aceste vorbe pierzatoare: „Nu sunt ca ceilalti oameni!”

Iata si invatatura pentru noi, fratilor: momeala vrajmasului este intotdeau­na aceeasi, acum ca si atunci. Si acum, ca si atunci, el ne insufla urmatorul lucru: „Ia uite: acela e asa, si celalalt este pe dincolo; tu, insa, esti cu totul alt­ceva!” Asculta bietul om aceste vorbe lingusitoare si chiar incepe sa creada ca el e bun – drept care se si incetoseaza la minte prin parerea de sine si se lipseste de milostivirea lui Dumnezeu. Dar de ce sa te uiti la cei ce traiesc in nepasare? Uita-te la cei ce urmeaza cu ravna si strictete virtutea si cucernicia, si lumineaza-te prin cunoasterea propriilor neajunsuri. Sau – mai bine — nu te uita la nimeni dintre cei care vietuiesc aici: caci cine e curat dintre pamanteni? Lasa-i deoparte pe toti si pastreaza in gand doar pildele pe care te indatoreaza sa le urmezi Cuvantul lui Dumnezeu. Urmatori fiind mie, precum si eu lui Hristos (I Cor. 11,1; Efes. 5,1), spune apostolul. Pilda am dat voua, ca precum Eu am facut voua, si voi sa faceti (In 13, 15), sau: Fiti desavarsiti, precum Tatal vostru Cel Ceresc desavarsit este (Mt. 5,38), spune Domnul. Iata la cine sa te uiti si cu cine sa compari viata ta! Cu virtutile Sfintilor Apostoli, cu faptele Domnului si Mantuitorului nostru, cu desavarsirile Tatalui Ceresc. Fata in fata cu acestia punandu-se, cine va cuteza sa spuna: „Nu sunt ca ceilalti!”? Nu cumva, mai degraba, vor striga din inima, acoperindu-se de rusine si coborandu-si priviri­le: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!”? Aici se intampla acelasi lucru ca atunci cand cineva intra intr-o societate de inalta tinuta fara a-i cunoaste conventiile sau apare intr-o adunare stralucita cu imbracaminte nepotrivita. Asadar, a te compara cu cei mai inalti si mai desavarsiti este cea mai puternica si lucratoare doctorie impotriva parerii de sine.

In continuare, fariseul spune: „Postesc de doua ori pe saptamana, dau ze­ciuiala din toate cate castig”, adica dadea saracilor si templului a zecea parte din veniturile sale. Iata a doua inselare: a-ti privi numai faptele drepte, ascunzandu-ti de tine insuti pacatele, si in aceste fapte drepte a privi numai la partea lor cea dinafara, fara a lua aminte la simtirile si asezarile [dispozitiile] launtrice cu care acestea sunt savarsite. Asa a facut fariseul si a fost intunecat de parerea de sine. El nu si-a cercetat asa cum trebuie faptele si nu a mers in aceasta lucrare pe calea dreapta. „Eu, zice, am facut cutare si cutare bine”. Dar cate prilejuri nu au fost in care nu a facut binele pe care putea si era dator sa-l faca, si cate prilejuri nu au fost in care a facut raul in locul binelui? Lucrul acesta il trece sub tacere, incercand sa-l ascunda atat de sine, cat si de Dumnezeu.

Nu a facut aceasta fariseul, si a cazut in cursa parerii de sine, iar pentru indreptatirea de sine a fost acoperit de Dumnezeu cu osanda.

Asadar, daca vreti, fratilor, sa scapati de primejdioasa inselare de sine, luati invatatura pe dos de la fariseu: nefacand ceea ce facea el si facand ceea ce el nu facea. Cand se va furisa vrajmasul si va incepe sa trambiteze inainte-va in inima voastra cum ca nu sunteti ca ceilalti, ca faceti cutare si cutare lucru bun, luati-va pe voi insiva si incepeti sa va perindati prin toate rautatile voastre, spunandu-va: „Dar asta cine a facut-o? Dar asta? Dar pe asta, cine? Si pe asta, cine?” Atunci se va trezi glasul desteptator al constiintei si va inabusi soapta aceasta tulbure a laudei de sine: „Nu sunt ca ceilalti!” Daca inima va continua, totusi, sa se ingamfe prin inaltarea de sine, infierati-o cu dojana cat se poate de aspra, zicandu-va: „Chiar daca a si fost facut vreun lucru bun, prin gandurile tale rele l-ai stricat cu totul si l-ai spurcat ba prin slava desarta, ba prin dorinta de a placea oamenilor, ba prin asteptarea de a impusca din acelasi foc si vreun castig; iar daca atunci cand ai savarsit aceste fapte nu aveai asemenea simtaminte, oricum le spurci acum si le rapesti toata valoarea prin faptul ca te ingamfi cu ele!” Astfel dojenindu-ne, o sa ne rapim orice temei al indreptatirii de sine, si nu vom mai avea la ce ocrotire sa alergam afara de cea a milostivirii lui Dumnezeu, catre Care sa si incepem a striga fara fatarnicie: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!”

O, de ne-ar ajuta Dumnezeu sa patrundem in aceste simtaminte indreptatitoare ale vamesului si sa ne statornicim in ele! S-ar parea ca ele ne sunt foarte firesti – insa nu totdeauna si nu cu usurinta le intampinam in noi in­sine. Trebuie sa le deprindem, la fel ca pe oricare lucru bun. Sa le deprindem! Si iata ce metoda trebuie folosita cand invatam un lucru ca acesta: sa intram inauntrul nostru prin luare-aminte. Acolo avem o oglinda nemincinoasa a faptelor noastre – constiinta; oglinda este, insa, parasita, adeseori murdara. Si o scoatem in mijloc, s-o curatim si sa o limpezim prin Cuvantul lui Dumnezeu, refacand limpede in ea inscrisul tuturor cuvintelor, faptelor, simtamintelor si gandurilor pe care suntem datori sa le avem. Sa o punem apoi inaintea fetei noastre sau a constientului nostru, asa incat aceasta fata sa n-aiba unde se ascunde si nici cu ce se acoperi. Intrucat fara lumina este cu neputinta sa vedem ceva, sa luminam casa noastra dinlauntru cu frica de Dumnezeu, prin lucrarea careia toate trasaturile fetei noastre sau constientului nostru se vor vedea limpede, pana la cele mai marunte, in oglinda constiintei. Cand vom pune astfel de randuiala inauntrul nostru, negresit ca vom patrunde in simta­mantul vamesului. Nu numai faptele, ci si toate gandurile rele ce au iesit si ies din inima se vor intipari pe fata constientului, se vor rasfrange in constiinta si vor atrage judecata savarsita prin mijlocirea fricii de Dumnezeu. Vamesul, stand departe, nu indraznea sa se apropie de frica, nu indraznea sa isi ridice privirile la cer de rusinea pe care i-o pricinuiau mustrarile constiintei, si se batea in piept, fiind nemultumit de sine si necajit de uratenia chipului sau launtric: asa si in noi frica va fi inlocuita de rusine, rusinea de mustrare si mustrarea de durerea pentru noi insine. Si nu va mai fi vreme sa se nasca parerea de sine, iar aceasta, la randul ei, sa dea nastere inaltarii de sine si indreptatirii de sine: fiindca – intrucat lucrarea noastra launtrica nu inceteaza niciodata, iar inima coace tot timpul rautati – nu va mai fi clipa in care sa nu fie in noi imboldul de a ne bate in piept si a striga: “Dumnezeule, milostiv fii!” Fericita stare, care intr-adevar atrage milostivire si indreptatire de la Dumnezeu!

Astfel oranduindu-ne launtric, prin harul lui Dumnezeu vom scapa de inselarea parerii de sine si vom indeparta piedica cea mai insemnata din calea deschiderii usii frangerii inimii – usa prin care iesind, in cele din urma vom da si de usa milostivirii lui Dumnezeu. Amin!”

(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

***

Alte predici si talcuiri pentru Duminica (Evanghelia) vamesului si fariseului:

Alte legaturi tematice, de folos:

“Umilinta este primul lucru pe care trebuie sa-l facem. Ne umilim in fata lui Dumnezeu pentru ca stim ca savarsim fapte rele in fiecare zi: cu lucrul, cu cuvantul si cu gandul. Aproape in fiecare minut. Si nu exagerez cand spun ca in fiecare minut facem o fapta rea. Gandim ceva rau, chiar daca nu facem fapta, totusi gandim. Iar gandul, spune Sfantul Apostol Iacov, odrasleste fapta cea rea care, odata savarsita, introduce pacatul in noi.

In acelasi timp, de multe ori suntem ispititi ca si fariseul sa facem cateva fapte pentru ochii lumii si nu pentru Dumnezeu. Cel care face fapta pentru ochii lumii va avea o atitudine vizibila, ca si fariseii. Cand posteau se imbracau in sac, isi puneau cenusa in cap, aveau fata trista si nebarbierita, ca sa se arate tuturor ca postesc. Si spune Mantuitorul: pentru lume postesc! Isi vor lua rasplata in lumea aceasta! In Cer nu mai au nici o plata! Daca faceau o fapta buna, ieseau la rascrucea drumurilor, puneau sa sune din trambite si veneau saracii ca sa primeasca bani sau mancare.

Adeseori si noi suntem tentati sa facem lucrul acesta. De altfel toata literatura, indeosebi cea de azi, vorbeste despre lume ca un teatru. Toti ne comportam ca niste actori pe scena. Una este viata noastra intima si alta este viata cu care ne expunem in fata lumii. Acesta este fariseismul. Asa de general este fariseismul nostru, incat numai cand intram in biserica ne dam seama cine suntem, cat de pacatosi suntem.

Daca te-ai patruns de rugaciune, de cuvintele Mantuitorului, cand intri in biserica te simti deodata coplesit de propriul tau pacat, iti dai seama ca toate faptele tale le-ai facut pentru lume si nu pentru Dumnezeu. De aceea macar la biserica sa nu venim pentru lume. Daca veniti in biserica, faceti aceasta pentru Dumnezeu! Nu stati ca fariseii! Nu va comparati cu cel pe care-l socotiti pacatos. Poate ca cel pacatos face mai bine decat tine, caci se pocaieste. Ci asemenea vamesului bateti-va cu pumnul in piept si strigati: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosul!” (Luca 18,13).

Rugaciunea inimii sau rugaciunea lui Iisus, „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!” de aici are luat textul: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosul!“. Spun Sfintii Parinti si cei care practica rugaciunea inimii sau rugaciunea isihasta, ca aceasta este cea mai completa rugaciune. Ea te aseaza in raportul real cu Dumnezeu.

Oricum ai fi si orice ai face in lumea aceasta, esti pacatos. Totdeauna diavolul te asalteaza si tu nu poti sa rezisti, pentru ca diavolul e numai duh, iar noi suntem trup si suflet. El te asalteaza cu ispite, cu tot felul de imagini, cu mirosul, cu gustul, cu pipaitul, cu imaginatia, cu nebunia. El te asalteaza in toate chipurile si daca gaseste inima ta deschisa pentru ispite, atunci pune stapanire pe tine si te demonizeaza. Numai asa alungam pe diavol din inima noastra, spunand: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!“. Accentuezi cuvantul pacatos, pentru ca stii ca esti pacatos. Suntem pacatosi prin nastere, pentru ca mostenim pacatul stramosesc. Psalmul 50 spune „ca intru faradelegi m-am zamislit si in pacate m-a nascut maica mea“. Suntem pacatosi prin faptul ca adeseori gandim raul in inima noastra impotriva aproapelui si impotriva tuturor. Suntem pacatosi pentru ca de multe ori depasim gandirea si intram in verbalitate si spunem prin cuvinte lucruri rele, care jignesc si ranesc si savarsim pacatul barfei. Multe sunt caile prin care pacatul intra in sufletul nostru. Iar singurul nostru scut impotriva pacatului este sa spunem: „Doamne, Iisuse Hristoase, milostiv fii mie, pacatosul!“.

Noi suntem oameni supusi pacatului. Fie ca esti arhiereu, preot, om de rand, intelectual, muncitor sau un gunoi al societatii, toti pacatuim intr-un fel sau altul. Evanghelia ni l-a aratat pe fariseu, care nu avea o asezare a marturisirii si a inimii, ci credea ca el a facut numai bine in viata lui. Dar el de fapt n-a avut o legatura reala cu Dumnezeu. Inima lui nu s-a miscat, ci era ca un mecanism care spunea: „Acum fa bine! Acum da milostenie! Acum du-te in templu! Acum da zeciuiala!“. Avea un mecanism, nu era o inima vie. Pe cand a vamesului era o inima vie, care macar plangea! O inima care plange este o inima pe care Dumnezeu o iubeste.

Incercati sa plangeti! Incercati sa va pocaiti!

Suntem pacatosi, pacatuim in fiecare clipa, pacatele noastre sunt nenumarate, dar exista o posibilitate de a fi iertati. Dumnezeu ne-a lasat pocainta”.

(transcriere partiala, extrasa din: Parintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Ed. Bonifaciu, Bacau, 2009)

Predici si talcuiri pentru Duminica (Evanghelia) vamesului si fariseului:

Legaturi tematice:

***

PLANSUL DE SAMBATA SEARA

“Si astazi, Doamne, cu fata rusinata si-n pamant plecata, indrazesc catre Tine, Stapanul ingerilor si Ziditorul tuturor, eu ca ce sunt pamant si cenusa, ocara oamenilor si defaimarea norodului, vierme si nu om. Sunt mustrat si prihanit cu totul, plin de durere si de intristare.

Cum voi cauta catre bunatatea Ta, Stapane? Ce fel de limba necredincioasa si intinata voi indrazni sa misc catre Tine? Si cum voi face inceputul marturisirii mele? Peste masura am intinat eu, ticalosul, numele Tau. Si mai ticalos decat curvarul din Evanghelie am vietuit curveste. Caci pe acela ce este intru mine dupa chipul Tau l-am intinat si l-am lasat fara paza.

Care pacate ale mele, eu ticalosul, voi cere mai intaii sa mi le ierti? Pe cele intru cunostinta, cu neasemanare neiertate? Sau a tuturor calcaturilor de porunci pe care, cu gandurile mele si cu simturile, nevraind le-am savarsit?

Stiu, Doamne, ca, pentru multele intinari ale sufletului meu si pentru necuratia mea, nu sunt vrednic de chemarea Ta. Nu pot sta intru rugaciune inaintea Ta. Nu pot sa caut si sa privesc la inaltimea cerurilor, caci pornirile rele, fara randuiala uneltind, intru totul sufletul l-au intinat. Haina cea de nunta a Botezului mi-am manjit. Caci toata mintea s-a framantat in gandurile dracilor. Prin toate lucrurile si gandurile, pururea Te amarasc. Iar pe vrajmasul meu, care se lupta cu mine de-a pururi, il trag catre mine si lui ii slujesc. Cugetul ma mustra, fata mi se rusineaza in inima mea. Osandit de mine insumi, astept judecata Ta.

O, cum ma da pe fata inversunarea din mine! Si cum, fara intrerupere, in noroi ma tavalesc. De-a pururi cu ganduri desfranate ma pangaresc. Caci din pruncie chiar m-am facut vas pacatului. Si acum, in fiecare zi, stiind ca ma asteapta Judecata, eu totusi pacatuiesc. Nu vreau sa ma impotrivesc poftelor trupului. Ci intocmai, intotdeauna, ma ratacesc si patimilor robesc.

Vai mie Doamne! – indelunga Ta rabdare cat de rau am cheltuit-o. Vai mie! Vremea vietii am petrecut-o in desertaciuni. Doamne, sa nu ma mustri cu mania Ta! Sa nu dai la vedere toate lucrurile mele cele urate si necuviin- cioase ca sa le afle toata lumea. si nici inaintea ingerilor, spre osana vesnica sa nu ma dai. Stiu ca de toata rusinea si de toata osanda sufletului sunt vrednic, Stapane! O, cum voi putea plange orbirea sufletului meu? Cum voi plange atata necunostinia? Cum voi plainge voirea mea atat de patimasa si nepocaita?

Alaturatu-m-am cu dobitoacele cele fara de minte si m-am asemanat lor. Gol m-am facut eu, ticalosul, prin a mea trandavie caci strain sunt de cei ce intru rugaciune si intru priveghere s-au nevoit. Cauta spre mme, Stapane, cu mila dintru inaltimea cea sfanta a Ta. Vezi neindreptarea sufletului meu celui ticalos si cu judecatile Tale miluieste-ma si ma indreapta.

Ca si cum as sta inaintea Sfantului Scaun al Slavei Tale, ca si cum m-as fi atins de prea curatele Tale picioare, asa ma rog si ma daruiesc Tie cu inima zdrobita.

Miluieste-ma, Milostive, pe mine, faptura Ta. Intoarce-ma pe mine cu Darul Tau. Stiu ca toate le poti si cu neputinta nimic nu este inaintea.Ta. Sa nu astepti vointa mea cea stricata, caci nu am osardie spre a ma indrepta. Plangeti toata firea cea vazuta si nevazuta, pentru mine, cel care intru pacate si-n patimi de tot am imbatranit. Plangeti pentru mine, cel care pentru cei ce ma vad sunt intreg si intelept, dar pe dinlauntru de-a pururea curvesc.

O, suflete ticalos, s-a apropiat dezlegarea ta de trup! Pentru ce te veselesti de privirile cele straine de tine, de care vrei sa te lasi? Cu care lucruri ai veselit pe Domnul, pe Nascatoarea de Dumnezeu, pe Sfinti si pe vecinii tai?

Trezeste-te, suflete ticalos, ca sa nu te afli in scarbe si-n suspine! Ca sa nu plangi fara de folos in vecii vecilor. Caci de ar veni atunci toate in mintea ta, nu te vei ajutora. acum este vremea rascumpararii, pe care toti au folosit-o.

Trimite-mi puterea Ta, Doamne, spre ajutor.Intoarce-ma si miluieste-mi inima, care s-a facut pestera si locas dracilor. Nu sunt vrednic sa-ti cer iertare, Doamne, ca de multe ori m-am fagaduit sa ma pocaiesc Tie si mincinos al fagaduintei m-am facut. De multe ori m-ai ridicat si eu iarasi am cazut. Pentru aceasta atrag osanda asupra mea si marturisesc ca sunt vrednic de toata munca si pedeapsa. Caci de cate ori mi-am luminat mintea cea intunecata si ai adunat din ratacire gandurile mele si eu iarasi, cu sufletul meu, vin spre cel rau.

Totul ma inspaimanta si ma cutremur cand ma gandesc cum m-a biruit patima. Cum voi povesti darurile ce mi s-au dat mie de la Darul Tau Doamne, pe care eu, ticalosul, le-am lepadat si le lepad din pricina lenevirii mele! Caci Tu Stapane, cu nenumarate daruri m-ai umplut pe mine, iar eu, ticalosul, Ti-am rasplatit cu cele potrivnice.

Si Tu, Doamne, cel ce firesc ai indelunga rabdare si adincul milostivirii, sa nu ma parasesti ca sa fiu taiat precum smochinul cel neroditor. Sa nu te grabesti a ma secera din viata crud si fara de vreme. Sa nu ma rapesti pe mine nefiind pregitit. Sa nu ma ridici pe mine mai inainte de a-mi aprinde candela. Sa nu ma iei pe mine neavand imbracaminte de nunta. Ci ca un bun iubitor de oameni, miluieste-ma pe mine, si daruieste-mi ani de pocainta. Si nu pune sufletul meu gol, la jalnica mustrare inaintea infricosatului Tau Divan. Caci daca dreptul abia se mantuieste, apoi eu cel necredincios pacatos unde ma voi arata? Si daca stramta si necajita este calea ce duce in viata, atunci eu, cel ce am benchetuit desfatandu-ma si inaltandu-ma, cum ma voi invrednici bunatatilor celor vesnice? Tu Doamne, Mantuitorul meu, Fiu al adevaratului Dumnezeu, in dar intoarce-ma de la rautatea ce este in mine si din pierzare.

La mila Ta nazuiesc eu, ratacitul. Primeste suspinele mele ca pe lacrimile curvei. Caci Tu, stii, Stapane, cat de lesne e alunecarea spre pacat a firii omenesti!

Adu-ti aminte ca din tinerete se pleaca mintea omului spre cele rele. Sa nu te manii asupra noastra, ci deschide-mi usa milei Tale.

Sa nu biruiasca trandavia mea iubirea Ta de oameni, sa nu biruiasca lenevia mea sarguinta Ta. Primeste, Stapane, si auzi intinata si nevrednica mea rugaciune. Cela ce nu Te intorci de la rugaciunea pacatosilor. Cela ce dai mana celui ce zace jos. Povatuieste-ma pe mine la frica Ta! Da-mi lacrimi de umilinta!

Am ridicat ochii cei duhovnicesti ai sufletului meu catre Tine, Doamne. Sa nu ma lepezi de la fata Ta, ca Binecuvantat este numele Tau in vecii vecilor! Amin!”

(din: “Cele sapte plansuri ale Sfantului Efrem Sirul”, Editura Bizantina)

Legaturi:

Vezi si:

***

Bucuria din ceruri si slava gatita sfintilor sunt mai presus de gand si, de aceea, se cuvine sa le ravnim din tot sufletul. Nimic din cele ce sunt sau din cele ce facem nu este vrednic de acestea

“Fraţilor, mare şi de necuprins cu mintea este slava ce s-a gătit sfinţilor, în vreme ce [slava] vieţii acesteia trece ca o floare, care se scutură grabnic, şi ca verdeaţa ierbii. Mulţi domni şi împăraţi au stăpânit ţinuturi şi cetăţi nenumărate şi în scurtă vreme pomenirea lor s-a şters de parcă nici n-ar fi fost vreodată. Oare câţi împăraţi, care au cârmuit neamuri multe, nu şi-au făcut chipuri [cioplite] şi monumente, crezând că prin acestea vor fi vestiţi şi după moarte? Au venit însă alţii, care au surpat chipurile cioplite şi au sfărâmat statuile. La unele dintre statui, înlăturând doar feţele, s-au înfăţişat pe ei în loc; dar şi lucrul acestora, la rândul lui, a fost stricat de alţii. Alţii şi-au zidit morminte măreţe, părându-li-se că prin ele îşi întăresc nume veşnic, întipărind şi chipul lor deasupra acestora. A venit însă alt neam după ei şi mormintele au trecut în stăpânirea lor. Iar aceia au vrut, după cum era firesc, să le curăţească şi au mutat [de acolo] oasele celor vechi ca şi cum ar fi fost prundiş. Cu ce le-a fost, deci, de folos coşciugul de preţ sau piramida? Căci toate lucrările deşertăciunii sfârşesc în nimic.

Însă cu cei slăviţi întru Dumnezeu nu se întâmplă aşa. Căci El le-a gătit lor viaţă veşnică şi slavă nepieritoare. Lumina soarelui, a lunii şi a stelelor nu s-a întunecat de la zidirea lor şi până acum, nici nu s-a învechit, ci e veşnic aceeaşi, tânără, înfloritoare şi strălucitoare, prin rânduiala Ziditorului, pe care le-a hotărnicit-o de la început, ca să cârmuiască ziua şi noaptea. Tot astfel, Dumnezeu le-a rânduit celor ce-L iubesc Împărăţia cerurilor şi bucurie fără de sfârşit.

Şi după cum El este nemincinos în acestea văzute, la fel este, neîndoielnic, şi în acelea gândite. Căci cele [de aici] vor trece atunci când va voi Ziditorul; însă slava sfinţilor nu va avea sfârşit. Să ne sârguim, deci, să facem roade vrednice de pocăinţă, pentru ca nu cumva, lipsindu-ne de bucuria aceea, să fim izgoniţi în întunericul cel veşnic, acolo unde chinul este de neîndurat.

Intră, dacă vrei, în cămara ta, închide uşile şi ferestrele şi acoperă orice lumină; şezi aşa înăuntru şi vei cunoaşte ce chinuitor este întunericul. Deci, dacă în acest chip suferi, când stai aici fără vreo durere sau caznă, cu toate că îţi stă în putere să ieşi [la lumină] după puţin timp, pricepi, oare, ce chin este întunericul cel din afară, unde sunt plângerea, scrâşnirea dinţilor şi focul cel nestins, care îi pedepseşte veşnic pe cei trimişi o dată pentru totdeauna acolo?

Să cugetăm şi la ruşinea ce ne va cuprinde, chiar şi mai înainte de a fi osândiţi, atunci când îi vom vedea pe sfinţi înveşmântaţi în haina prealuminată şi de negrăit pe care şi-au gătit-o prin fapte bune. În vreme ce pe noi ne vom vedea nu numai dezgoliţi de slava aceea strălucitoare, ci şi înnegriţi, întunecaţi şi plini de duhoare, după cum ne-am pregătit din cele [ale vieţii] de aici, prin lucrările întunericului, prin plăcere şi desfătare. Să plângem, dar, înaintea Domnului Dumnezeului nostru, ca să aflăm îndurare de la Dânsul.

Nevoinţa noastră nu este pentru bani; căci dacă cineva e păgubit de aceştia, poate să dobândească alţii în loc. Primejdia ne pândeşte sufletul, pe care dacă ni-l pierdem nu-l mai putem izbăvi, după cum e scris: „Ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul şi-l va păgubi? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?”.

Să ne gândim că şi soldaţii din lumea aceasta, din pricină că primesc daruri de nimic de la împăratul pământesc, se primejduiesc cu osârdie pentru el până la moarte. Cu cât mai mult noi, cei ce am primit asemenea făgăduinţe, suntem datori să nu dăm înapoi în lucrul dreptăţii, pentru ca să fim izbăviţi de judecata ce va să fie şi să dobândim şi bunătăţile cele mai presus de gând? Să cugetăm şi aceasta: arşiţa soarelui sau asprimea fierbinţelii nu le putem răbda; cum vom putea atunci îndura dogoarea focului veşnic, care arde pururi şi nu mistuie?

Iar dacă vrei, iubite, fă de aici o încercare, şi de la focul materialnic vei cunoaşte chinul acela de neîndurat. Aprinde o făclie şi atinge-ţi de foc vârful degetului; iar de poţi suferi durerea, poate vei fi în stare să o înduri şi acolo. Dacă, însă, nu poţi răbda nici măcar durerea ce ţi-o pricinuieşte această mică flacără, ce vom face atunci când tot trupul, împreună cu sufletul, va fi aruncat în focul acela nestins şi înfricoşător?“

(Sursa online: http://presaortodoxa.wordpress.com/2009/08/10/everghetinos-6-2/)

***

Trebuie sa avem pururi pomenirea mortii si a judecatii ce va sa fie; caci cei care nu cugeta si nu le asteapta neîncetat pe acestea, cad usor prada patimilor

“Frate, aşteaptă în fiece zi ieşirea ta [din această viaţă]; şi găteşte-te pentru călătoria aceea. Căci porunca cea înfricoşătoare va veni în ceasul în care nu te aştepţi şi vai de cel găsit nepregătit.

De eşti tânăr, duşmanul de multe ori îţi şopteşte: “Încă eşti tânăr. Bucură-te de plăcerile tale, iar la bătrâneţe te vei pocăi. Doar ştii mulţi care s-au mângâiat şi cu desfătările acestei vieţi, iar apoi, pocăindu-se, au dobândit şi bunătăţile cereşti. Ce cauţi să-ţi macini trupul de la o asemenea vârstă? Vezi, nu cumva să mai cazi şi în vreo boală!”

Tu, însă, stai împotrivă vrăjmaşului şi spune-i: “O, prigonitorule de suflete şi potrivnice, încetează a furişa asemenea [gânduri]. Căci, de mă prinde moartea la tinereţe şi nu ajung să îmbătrânesc, ce cuvânt de apărare voi aduce înaintea divanului lui Hristos? Văd mulţi tineri murind şi bătrâni lungi de zile; fiindcă neştiut le-a fost aşezat oamenilor sorocul morţii. Deci, dacă mă găseşte moartea înainte de vreme, Îi voi putea spune atunci Judecătorului: “Am fost luat de tânăr, aşa că slobozeşte-mă ca să mă pocăiesc”? Nicidecum! De altminteri, văd cum Domnul îi slăveşte pe cei ce Îi slujesc Lui din tinereţe până la bătrâneţe. Căci a spus către proorocul Ieremia: „Adusu-mi-am aminte de mila tinereţii tale şi de dragostea desăvârşirii tale în a-L urma pe Sfântul lui Israel”. Văd şi pe cel ce urmase din tinereţe până la bătrâneţe cugetul înşelăciunii, cum l-a mustrat proorocul, tânăr şi el, zicând: „ Învechitule în zile rele! Acum te-au ajuns păcatele tale, pe care le făceai mai înainte. De aceea şi Duhul Sfânt îi fericeşte pe cei ce au luat asupra lor din tinereţe jugul lui Hristos, zicând: „Bine este bărbatului atunci când ia asupră-şi jug din tinereţea lui.”. Depărtează-te, deci, de la mine, lucrătorule al fărădelegii şi rău-sfătuitorule! Domnul Dumnezeu să-ţi nimicească uneltirile şi pe mine să mă scape de cursele tale, cu puterea şi harul Său”.

[N.n.: Acest gen de exprimare, obisnuit in scrierile sfintilor, nu inseamna ca trebuie intrat in dialog cu diavolul, ceea ce Sfintii Parinti ne sfatuiesc, mai ales pe credinciosii obisnuiti si necercati, sa nu facem niciodata, ci sa folosim acest gen de ganduri pentru a ne convinge si a ne intari pe noi insine atunci cand suntem ispititi.]

Să ai pururi în minte, iubite, ziua sfârşitului tău. Atunci când vei zăcea pe rogojină luptând cu moartea, vai! ce frică şi cutremur cuprind sufletul în acel ceas şi mai cu seamă când îl osândeşte conştiinţa. Dacă a făcut ceva bun în viaţa aceasta, adică de a suferit necaz ori ocară pentru Domnul şi a lucrat cele plăcute Lui, se urcă la ceruri cu multă bucurie, călăuzit de sfinţii îngeri. Aşa cum muncitorul, ce trudeşte lucrând toată ziua, aşteaptă ceasul al doisprezecelea pentru ca, după osteneală, să-şi primească plata şi să găsească odihnă, la fel aşteaptă şi sufletele drepţilor ziua aceea.

Însă sufletele păcătoşilor sunt cuprinse de multă frică şi cutremur în ceasul acela. Aşa cum un osândit, prins de slugi şi dus la judecată, se frământă şi se cutremură tot, gândind la chinurile ce le va suferi, astfel şi sufletele celor nedrepţi tremură cumplit în ceasul acela, având privirea îndreptată spre chinul cel fără de sfârşit al focului veşnic şi spre celelalte pedepse nesfârşite şi nemărginite. Şi chiar de le spune celor ce-l târăsc: “Lăsaţi-mă un pic să mă pocăiesc!”, nu are cine să-l audă. Mai degrabă i se şi răspunde: “Când ai avut vreme nu te-ai pocăit, ci acum făgăduieşti să te pocăieşti? Când era deschisă tuturor arena [de luptă] nu te-ai nevoit, ci acum vrei să te nevoieşti, după ce s-au închis toate uşile şi a trecut vremea luptei? Nu l-ai auzit pe Domnul spunând: Privegheaţi căci nu ştiţi nici ziua, nici ceasul?”Acestea şi altele asemenea ştiind mai dinainte, iubite, nevoieşte-te cât încă mai ai vreme. Şi ţine pururi nestinsă candela sufletului cu lucrarea virtuţilor. Pentru ca, atunci când va veni Mirele, să fii aflat pregătit şi să intri cu Dânsul în cămara cerească, împreună cu celelalte suflete fecioare ce au vieţuit cu vrednicie înaintea Acestuia“.

 (Sursa online: http://presaortodoxa.wordpress.com/2009/07/30/everghetinos-5-2/)

***

Trebuie sa facem binele in clipa de fata si nu sa il lasam pentru mai tarziu. Dupa moarte nu exista indreptare

“Fraţilor, vremea potrivită pentru pocăinţă e chiar timpul de faţă. Fericit cel ce n-a căzut nicicum în mrejele vrăjmaşului. Dacă, însă, cineva a căzut, iar mai apoi a rupt plasele şi a scăpat fugind de la el, atâta vreme cât e în viaţa de acum, pentru mine şi acesta-i fericit. Căci, vieţuind încă în trup, a putut fugi de război, scăpând ca peştele din năvod. Peştele, atunci când e în apă, de-i prins şi rupe mreaja, se repede către adânc şi scapă. Dacă, însă, e tras pe uscat, nu mai poate să se ajute pe el însuşi.

Aşa şi noi, atâta vreme cât suntem în viaţa aceasta, am luat de la Dumnezeu putere şi tărie să ne rupem legăturile voilor duşmanului, să lepădăm povara păcatelor prin pocăinţă şi să ne izbăvim, [moştenind] Împărăţia cerurilor. De ne ajunge, însă, porunca aceea înfricoşătoare [a morţii], iar sufletul iese din trup şi trupul e pus în mormânt, nu mai putem să ne ajutăm pe noi înşine, ca peştele scos din apă şi pus bine în vas.

Frate, nu spune: “Azi păcătuiesc şi mâine mă pocăiesc”. Căci nu ştii nimic sigur. Pentru ziua de mâine [doar] Domnul va griji”.

(Sursa online: http://presaortodoxa.wordpress.com/2009/07/24/everghetinos-2/)

***

Nimeni nu trebuie sa deznadajduiasca vreodata, chiar daca a pacatuit mult, ci cu pocainta sa aiba nadejde în mantuire

“Ia aminte, frate, că, pe nevoitori, vrăjmaşul îi luptă în felurite chipuri. Astfel dar, înainte de a fi săvârşită fărădelegea, o micşorează în ochii acestora foarte. Şi mai cu seamă pofta desfătării trupeşti într-atât de măruntă o arată înainte de a se înfăptui, încât aproape că îi pare fratelui cu nimic deosebindu-se de a vărsa pe pământ un pahar cu apă rece. Odată săvârşită, cel viclean înalţă tare fărădelegea în faţa celui ce a păcătuit, ridicând împotriva lui mii de valuri de gânduri, pentru ca, scufundând mintea fratelui, să-l târască pe acesta în adâncul deznădejdii. Aceste uneltiri ale vrăjmaşului, ştiindu-le mai dinainte, iubite, ia aminte să nu fi înşelat de el şi să păcătuieşti. Dacă, însă, vei cădea în vreo greşeală, să nu stărui într-însa, deznădăjduind de a ta mântuire, ci ridică-te şi întoarce-te către Domnul Dumnezeul tău şi îţi va fi iertător. Căci îndurător şi milostiv este Stăpânul nostru, îndelung-răbdător şi mult milostiv, iar pe cei ce se pocăiesc cu adevărat nu îi leapădă, ci îi primeşte grabnic şi cu bucurie. Când îţi spune vrăjmaşul: “Eşti pierdut! Nu te mai poţi mântui!”, tu să-i zici: “Eu am Dumnezeu milosârd şi îndelung-răbdător şi nu deznădăjduiesc de mântuirea mea. Cel care ne-a dat poruncă de şaptezeci de ori câte şapte a ierta aproapelui, cu mult mai vârtos El Însuşi iartă păcatele celor ce cu tot sufletul se întorc către Dânsul”. Şi astfel, cu harul lui Dumnezeu, se va îndepărta de la tine războiul”.

(Sursa online: http://presaortodoxa.wordpress.com/2009/07/20/everghetinos-1-5/)

Legaturi:

Evanghelia zilei:

Şi intrând, trecea prin Ierihon. Şi iată un bărbat, cu numele Zaheu, şi acesta era mai-marele vameşilor şi era bogat. Şi căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. Şi alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor, ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Şi când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân. Şi a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se. Şi văzând, toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos. Iar Zaheu, stând, a zis către Domnul: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Şi a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut. (Lc. 19, 1-10)

***

Alte predici si talcuiri la Duminica lui Zaheu:

***

MODELUL ZAHEU

“Dreptmăritori creştini,

Evanghelia de astăzi ne aduce în faţa ochilor noştri sufleteşti modelul Zaheu, mai marele vameşilor din Ierihon, considerat de către concetăţenii săi unul dintre cei mai mari păcătoşi. Acesta, auzind că Iisus trece prin cetate, s-a urcat într-un sicomor ca să-L vadă, pentru că era mic de statură. Iisus însă l-a strigat şi i-a zis: „Zahee, grăbeşte-te şi dă-te jos, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân“. Şi au intrat împreună în casă, spre surprinderea, dar şi dezamăgirea celorlalţi ierihonieni, care ar fi dorit, cu siguranţă, să-L aibă ei oaspete de cinste în casa lor. Domnul a preferat, însă, să ia masa cu Zaheu şi, dacă în casă împreună cu Iisus a intrat un păcătos dispreţuit, înăuntru a luat naştere modelul Zaheu, pe care evanghelia de astăzi ni-l oferă tuturor drept pildă!

Iubiţi credincioşi,

Trei sunt lucrurile care ne impresionează în evanghelia aceasta: atitudinea lui Hristos faţă de Zaheu, pocăinţa acestuia şi mântuirea adusă de Domnul casei lui.

Care este atitudinea Domnului faţă de Zaheu? Iisus, înfruntând mentalitatea iudeilor şi neluând în seamă vociferările celor de afară, care-l aveau pe Zaheu de mare păcătos, l-a ales tocmai pe el de gazdă. „Cum? Din întreg Ierihonul, la el S-a găsit să intre?“ Aşa vor fi gândit localnicii, iar cei mai răutăcioşi dintre ei chiar îşi vor fi zis:

„Iată, aşadar, că Iisus nu este nici învăţător adevărat, nici prooroc şi, cu atât mai puţin Mesia, de vreme ce nu ştie cine este Zaheu! Dacă l-ar fi cunoscut, nici măcar nu l-ar fi privit! Victorie! Noi, cei din Ierihon, L-am prins cu minciuna astăzi pe Hristos! Al nostru este meritul, noi vom scăpa lumea de acest înşelător care zice că este Mesia şi se dă drept Fiul lui Dumnezeu! Ce triumf“!…

Ca oarecând cu femeia păcătoasă, când îl judecau pe Iisus că a îngăduit aceleia să-I spele picioarele, şi ziceau: “Acesta, de-ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă“ (Lc. 7, 38). Aşa se vor fi gândit şi cârtitorii din evanghelia de astăzi. Şi au rămas „afară“… N-au intrat în casă, ca nu cumva să se „spurce“. Ba încă îl judecau aspru şi pe Hristos, că nu ştie că Zaheu era cel din urmă dintre ierihonienii care ar fi meritat cinstea de a le călca pragul…

Domnul însă ignoră gândurile acestea netrebnice şi egoiste, pentru că, vom vedea cine este până la urmă Zaheu!… Care este atitudinea lui Zaheu? Ce se întâmplă în casă şi care este pocăinţa lui? Zaheu nu rosteşte decât atât: „Doamne, iată, jumătate din averea mea o dau săracilor, şi dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva întorc împătrit“. Ne surprinde faptul că Domnul nu-i spune şi, mai ales, nu-i reproşează nimic lui Zaheu! Nu veţi găsi în evanghelie nici un fel de reproş din partea lui Hristos, fără numai cinstea pe care i-a făcut intrând în casa lui. Teribilă această înţelepciune dumnezeiască! Un zâmbet plin de înţeles, şi Zaheu s-a transformat ca prin minune!…

Ce i-a făcut totuşi Iisus acestui Zaheu ca să se întoarcă într-o clipă, să se convertească imediat? Căci, de unde până atunci el era hoţul care aduna cu nesaţ ban murdar, furat cu neruşinare când încasa taxele şi impozitele — căci asta se spunea despre vameşi în vremea aceea — de unde până atunci se presupune că îşi contabiliza cu zgârcenie furtişagul, deodată s-a arătat gata să-şi jertfească jumătate din avere. Ba încă, promite să întoarcă, dacă a nedreptă­ţit pe cineva cu ceva, împătrit. Ce-i face totuşi, fraţilor, Hristos lui Zaheu, chiar dacă nu-i reproşează nimic? I Se revelează. Îi pune în faţa ochilor lui o oglindă, în care cu siguranţă că nu se mai privise niciodată. Îl provoacă să se uite în ochii Lui şi să-L cunoască Cine este cu adevărat Hristos. Şi, privindu-se Zaheu pe sine „prin Hristos”, cine este şi ce a ajuns, se îngrozeşte… Se cutremură de felul cum arată şi ia hotărârea de a se converti pe loc. Ca şi cum s-ar privi cineva în oglindă după o perioadă mai îndelungată şi ar rămâne uluit constatând că a albit. O astfel de surprindere va fi avut şi Zaheu când L-a „privit” pe Hristos şi a fost silit să se recunoască alb de “lepra păcatelor”.

Ce face Zaheu? Luaţi aminte la el că nu începe să se plângă, să se văicărească, să se lamenteze fără de roadă, cum facem noi adeseori: „Doamne, ştii că eu sunt un mare păcătos… Vai ce păcate multe am făcut… Ştii că eu sunt un iubitor de argint!…” Nimic din toate acestea! Zaheu se converteşte cu o „bărbăţie” şi o „vitejie” care ne uimeşte pe toţi! Trece peste toate etapele, de multe ori plângăcioase şi la care, din nefericire, ne limităm mulţi dintre noi, mai mult afişându-ne păcătoşenia decât să ne-o luăm în serios! De câte ori nu auzim în jurul nostru lamentări de tipul: „vai ce multe păcate am făcut! Vai cât sunt de păcătos” Şi… atât! Iată-l însă, pe Zaheu, asumându-şi păcătoşenia cu o uimitoare finalitate! Nici nu o mai afirmă. Şi-o resimte direct, şi încă până în străfundul fiinţei lui! Şi ce face? Nu varsă lacrimi de lamentare şi de dezmierdare ci, trecând peste toate, ţinteşte transformarea direct. Trece la fapte:

„Jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit“.

“Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia“ — a căzut ca un trăsnet sentinţa Mântuitorului Hristos, spre uluirea „drepţilor” de afară, care nu încetaseră să-l ponegrească pe la poartă pe Zaheu. Acesta, însă, I-a uimit şi pe ei cu hotărârea lui, căci I-a întrecut pe toţi cu pocăinţa lui! Iar cuvântul Mântuitorului Hristos—„astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” — i-a năucit efectiv. Iată cum Hristos a adus imediat mântuire lui Zaheu, atât de dispreţuit de altfel de cei ce, cu siguranţă, se considerau cu mult mai vrednici de Iisus decât el. Pentru aceasta însă ei au rămas „afară”, iar Zaheu s-a mântuit „înăuntru” cu Hristos.

Dragii mei,

Privind încă o dată la întâlnirea lui Zaheu cu Hristos, am putea spune că Mântuitorul Şi-a făcut drum astăzi prin Ierihon special pentru el, aşa cum îşi face drum de multe ori şi către inima noastră, doar-doar va găsi uşa sau măcar fereastra inimii noastre deschisă, pentru a ne privi sau a ne întâlni. Doar-doar ne va găsi şi pe noi dispuşi să-I deschidem, ca să facă şi din noi nişte „Zahei” gata pentru comuniunea cu El. Aş mai spune şi aceasta: noi oamenii suntem adeseori atât de neinspiraţi şi neînţelepţi… Ne luăm modele dintre starurile de cinema, dintre cântăreţi, diverşi oameni de cultură, sau de „incultură” ori „subcultură” dintre politicieni…, oricum dintre oameni păcătoşi, în loc să ne luăm modele sfinte. Uităm că avem cu toţii „Oglinda” prin excelenţă, Care pentru aceasta a venit pe pământ, ca să Se facă nouă „Model”, şi să nu mai trebuiască să căutăm modele „şchioape”, imperfecte şi, pentru aceasta, incapabile să ne înalţe către modele ca cel de azi – modelul Zaheu.

Hristos ne pune astăzi, în faţa ochilor noştri sufle­teşti, un model. Nimeni altul decât cel care s-a oglindit in „Supremul Model“. Vrem modele de vieţuire? Nu ştim pe ce cale să o luăm şi orbecăim prin iţele încurcate ale lumii acesteia? Nu ştim care anume lucru este virtute şi care este păcat? Care este valoare şi merită cucerită, şi care este nonvaloare şi nu merită osteneala? Iată „modelul” prin excelenţă — Zaheu — care nu ezită nicio clipă! Nu pierde vremea lamentându-se zadarnic, ci îşi asumă cu „vitejie” viaţa în Hristos, convins fiind, că a întâlnit în sfârşit adevăratul Model care merită urmat.

Iată modelul, vrea să ne spună evanghelia de astăzi! Faceţi ca el! Dacă staţi în cumpănă, neştiind încotro să o apucaţi, iată provocarea: urmaţi-i lui! Haideţi să terminăm, aşadar, cu ceea ce este urât, murdar şi corupt în fiinţa noastră şi să îmbrăţişăm pe Hristos, având curaj să-L privim în ochi aşa cum L-a privit Zaheu. Să-L primim şi noi în casa sufletelor noastre, pentru a ne putea privi şi provoca şi pe noi la „convertirea” întru El.

Să-l rugăm, aşadar, pe Mântuitorul Hristos, să ne facă şi pe noi părtaşi unei hotărâri ca aceasta, pe care cu toţii am admirat-o astăzi la modelul Zaheu — hotărârea adevăratei pocăinţe, adevăratei îndreptări, ca să putem smulge şi noi de pe buzele Mântuitorului Hristos sentinţa sfântă: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia“, Amin”.

(din: † Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

***

Legaturi:

60 de ani de la nasterea in Cer

• Familia ortodoxa:

Arhimandritul Gherasim Iscu, mucenicul cu surâs blajin

(21 ianuarie 1912, com. Poduri-Bacău – † 26 decembrie 1951, închisoarea Târgu Ocna)

Părintele Gherasim L-a iubit pe Hristos din anii copilăriei. De la doisprezece ani a auzit chemarea Sa şi a intrat frate în Mănăstirea Bogdana. Se trăgea dintr-o familie de ţărani înstăriţi, lucru care nu l-a împiedicat să lase toate şi să aleagă o cale a renunţărilor şi a jertfei.

Înzestrat cu o inteligenţă deosebită, cu râvnă pentru studiu şi mai ales cu mare sete de rugăciune şi viaţă lăuntrică, a fost trimis de către mănăstire să-şi continue studiile, ajungând să absolve ca şef de promoţie nu numai Seminarul de la Neamţ, ci şi Facultatea de Teologie. Dorind o viaţă duhovnicească mai aspră, a ajuns la Tismana, mănăstire care îi „insufla mult respect şi devotament pentru drumul monahal”, aşa cum însuşi o spunea mai târziu. După încheierea studiilor, a primit pentru scurtă vreme ascultarea de stareţ al Mănăstirii Arnota – Vâlcea, iar în anul 1942 a fost trimis de către Mitropolitul Nifon Criveanu ca preot misionar în Transnistria.

Peste tot, Părintele Gherasim s-a sârguit, cu timp şi fără timp, zi şi noapte, să fie înaintea oamenilor şi a lui Dumnezeu un preot adevărat, care să răspundă nevoii semenilor de dragoste, luminare şi rugăciune. Pentru sârguinţele sale pastorale, în 1943, acelaşi mitropolit l-a numit stareţ al Mănăstirii Tismana, ascultare pe care o va împlini cu vrednicie până în ziua arestării sale.

În anul 1948 nu era greu de găsit motive pentru a aresta pe cineva. Iar pentru Părintele Gherasim s-au găsit destule dovezi „incriminatorii”: o predică anticomunistă fulminantă ţinută de hramul mănăstirii, un ajutor dat celor din munţi care organizau rezistenţa şi multe altele… Toate acestea au intrat sub incidenţa Codului Penal ca şi „crime de uneltire împotriva ordinii de stat”. Ajuns în mâinile Securităţii, Părintele Gherasim a răbdat muceniceşte toate chinurile cu putinţă pe care le-au născocit minţile bolnave ale călăilor săi, fără să denunţe pe nimeni ori să recunoască învinuirile aduse. Se zice că, în urma îndelungatei anchete, Căpitanul Oancă ar fi obosit bătându-l şi-ar fi strigat: „Eşti nebun, toţi ceilalţi au recunoscut… şi tot cincisprezece ani vei fi condamnat!”

Calea Golgotei sale va trece apoi prin temniţele de la Aiud, Piteşti, Canal şi Târgu Ocna…

La sfârşit, Părintele Gherasim şi-a găsit odihna veşnică la Târgu Ocna, împreună cu Valeriu Gafencu, într-un cimitir fără mormânt şi fără cruce. A adormit cu rugăciunea lui Iisus pe buze.

Părutu-s-a în ochii celor mulţi plecarea lor de pe pământ pedepsire, dar ei sunt în pace, căci nădejdea lor era preaplin de Nemurire…

Mai departe, despre suferinta si moartea muceniceasca a Cuviosului Gherasim, staretul martir, si legatura cu Sfantul Mucenic Valeriu Gafencu, puteti citi la:

• PARINTELE GHERASIM ISCU – marturie cutremuratoare despre sfantul inchisorilor care A MURIT IN NOAPTEA DE CRACIUN impreuna cu tortionarul sau pocait
  

***

  Cum am ajuns din avocat profesor de religie
-  de vorba cu Ioan Iscu, nepotul Parintelui Gherasim Iscu -

-  Domnule profesor, de ce aţi renunţat la profesia de avocat în favoarea celei de dascăl?

- Nu a fost o renunţare deliberată. A fost o perioadă în viaţa mea când mi-am căutat sensul şi am vrut să dau conţinut vieţii mele, şi uşor-uşor s-a cristalizat în mintea mea dorinţa de a mă apropia de Dumnezeu. Pentru a mă apropia de Dumnezeu, am găsit de cuviinţă să urmez Facultatea de Teologie.

In perioada imediat următoare Revoluţiei, ne vizitau tot felul de persoane aparţinând confesiunilor neo-protestante, care încercau să ne explice Biblia. Eu am avut un sentiment de jenă, gândindu-mă că am studii superioare de Drept şi că provin dintr-o familie creştină în care am primit o  serioasă educaţie creştina, şi acum eram învăţat despre Dumnezeu de protestanţi, dintre care unii nu-mi inspirau nici un fel de încredere. Acest lucru a stârnit în mine dorinţa de a cunoaşte mai multe despre Dumnezeu, de a mă apropia de El. In plus, nu puteam să concep că voi ajunge la sfârşitul vieţii fără a-mi cunoaşte religia în care m-am născut…

- Dar care era relaţia dvs. cu Dumnezeu – de ati luat aceasta hotarare?

Părinţii mei erau nişte creştini practicanţi. Erau zile în care ne sculam toată familia la 12 noaptea şi făceam împreună acatiste, paraclise, catisme din Psaltire. Părinţii mei mergeau în fiecare Duminică la biserică. Pe tatăl meu nu l-am auzit niciodată înjurând. Ca în orice casă de ţăran, aveam ţuică sau vin, dar se consumau cu măsură, cu cumpătare. Părinţii mei ţineau posturile cu mare rigurozitate. Ţineau şi ziua de luni, iar în timpul celor patru posturi, lunea, miercurea şi vinerea mâneam fără ulei. Ei erau consideraţi habotnici de către ceilalţi oameni. Aveau impresia că suntem „pocăiţi”. Acest cuvânt, „pocăiţi”, m-a marcat mult în tinereţea mea, dar mai târziu am înţeles că noi toţi, creştinii, ar trebui să fim pocăiţi. Pocăinţa este o condiţie a creştinului adevărat, nu poţi să fii creştin dacă nu te pocăieşti cu adevărat de păcatele tale. Pocăinţa înseamnă regret pentru păcatele săvârşite şi totodată dorinţa de a te schimba, de a pune început bun. Din păcate, termenul acesta şi l-au însuşit nejustificat cultele neo-protestante. Ei toţi se cred „pocăiţi”. Astăzi omul aleargă după minuni, după senzaţional, după preoţi înainte-văzători, dar uită că sufletul trebuie curăţat prin căinţa de păcatele săvârşite. Sfinţii Părinţi au zis: „Mai mare decât cel ce face minuni este cel ce-şi vede păcatele“.

- Ce s-a întâmplat cu dvs. după ce ati parasit casa părintească?

Eu am intrat la facultate in plina perioada comunistă, când ideologia dominantă era cea atee. Aceasta, coroborat cu faptul că am urmat o facultate cu specific social-politic, m-a făcut să nu mai fiu acel creştin practicant. Din păcate, nici mediul în care am studiat nu m-a ajutat – nu am întâlnit în facultate nici măcar un coleg la care să simt că are o  relaţie  cu  Dumnezeu. Nu mă mai duceam la biserică, pentru că, dacă m-aş fi dus, aş fi fost depistat şi aş fi avut probleme – dar aveam în gând să reîncep să mă duc la biserică după terminarea facultăţii…

-    Ce ne puteţi spune despre Părintele Gherasim, al cărui nepot sunteţi?

-    Eu nu l-am cunoscut, a trecut la Domnul înainte de a mă naşte. Dar toţi oamenii care l-au cunoscut mi-au vorbit despre el numai la superlativ. A terminat şcoala primară în comuna Poduri cu 10 pe linie. Am găsit în podul casei lucrări şi teze de-ale sfinţiei sale. M-a surprins că nici una nu era corectată cu roşu. Ale mele toate aveau corecturi şi tata întotdeauna îmi arăta lucrările lui. Am întâlnit un coleg de-al lui care mi-a spus că avea calităţi intelectuale deosebite – nu numai că era primul din clasă, dar diferenţa dintre el  şi restul clasei era foarte mare, încât era privit ca un măgar între oi. Acelaşi lucru mi l-a mărturisit mai târziu şi un coleg de catedră. A intrat în monahism la o vârstă foarte fragedă – era în clasa a VI-a; acest lucru spune foarte mult.

Ce nu se ştie despre Părintele este că după absolvirea Facultăţii de Teologie a mai făcut vreo trei facultăţi şi ştia vreo şapte limbi străine. Bunica mea, mama lui, ne vorbea despre Părintele ca despre un om extraordinar de harnic – când venea acasă, schimba două vorbe şi apoi se apuca de treabă. Bunica mea a fost o femeie simplă, fără carte. Mi se pare extraordinar cum ea, o femeie analfabetă, a reuşit să crească un asemenea om. Şi de noi s-a ocupat, şi s-a străduit după puterile ei să ne apropie de Dumnezeu. Ne-a învăţat Rugăciunile începătoare, Crezul, Tatăl nostru. Bunica mea, după ce şi-a terminat obligaţiile familiale, adică şi-a crescut copiii, s-a călugărit. Şi pentru că accesul în mănăstiri se făcea foarte greu în acea perioadă, ea şi-a dus viaţa de călugăriţă în propria casă  părintească – trăia ca o pustnică în casa în care a copilărit, făcea multă rugăciune şi metanii.

In anul IV de Teologie am cerut dosarul Părintelui, crezând că voi descoperi mai multe despre viaţa sfinţiei sale. Din experienţa mea de avocat, primul lucru pe care l-am constatat a fost că acest dosar a fost „periat”, adică au dispărut multe aspecte din viaţa lui, persoane care l-au turnat, l-au torturat. Ce am reţinut din dosar a fost faptul că, în vremea arestării sale, era Stareţul Mănăstirii Tismana şi unii membri ai „Mişcării Naţionale de Rezistenţă” i-au cerut găzduire şi hrană pentru luptătorii anticomunişti – lucru pe care Părintele Gherasim l-a făcut cu toată inima. A fost arestat şi condamnat la zece ani de închisoare pentru „uneltire împotriva ordinii sociale“. In perioada detenţiei a trecut prin mai multe închisori: Piteşti, Gherla, Aiud, Canal, Târgu-Ocna. Părintele, prin jertfa sa, a ales calea care duce spre Rai. Eu, după ce am citit despre sfinţii închisorilor şi am aflat despre suferinţele pe care le-a îndurat şi Părintele Gherasim în temniţele comuniste, m-am gândit că şi el a intrat în ceata Sfinţilor.

A fost şi o întâmplare care, cumva, mi-a întărit această  convingere.   In anul 1993 treceam pe la o gură de metrou, când am întâlnit un călugăr despre care am aflat ulterior că ducea o viaţă de  nevoinţă  deosebită. Acesta,  deşi în jur era lume multă, a venit anume la mine şi mi-a zis că am un sfânt în familie. Primul meu gând a fost că sfântul despre care vorbea părintele ar fi fratele meu, Mihăiţă, care a murit la şase luni. Tata mereu ne zicea: „Nu vă întristaţi pentru el, nu-l plângeţi, pentru că el este sfânt!” Dar părintele acela mi-a spus că sfântul la care se referă este preot…

-  Simţiţi că vă ocroteşte?

-  La câţiva ani după această întâmplare, am avut un accident de maşină. Mergeam cu 175 km/oră şi am intrat pe un drum cu prundiş. Maşina s-a răsturnat şi s-a făcut praf – nu s-a mai putut recupera absolut nimic din ea, au venit cu platforma să o ridice. Dar eu am scăpat teafăr! Atunci am avut sentimentul că Părintele a mijlocit la Dumnezeu ca să scap cu viaţă.

-  Cât timp aţi fost avocat?

-  Am fost 10 ani avocat şi 10 ani consilier juridic.

-  Şi cum aţi ajuns profesor?

- M-am lăsat împins de val. Majoritatea colegilor mei de la Teologie, după terminarea facultăţii, s-au înscris la examenul naţional unic de intrare în învăţământ, ca o alternativă pentru cazul în care nu ar fi primit preoţia. M-am prezentat şi eu la acest examen, în urma căruia am obţinut un post la un liceu şi astfel am ajuns, din avocat, profesor de religie…

- Mai aveţi nostalgia anilor in care practicaţi meseria de avocat?

- Nu, pentru că din păcate nici unul din colegii mei nu era un creştin practicant. Majoritatea dintre noi ne declarăm ortodocşi, suntem botezaţi, dar nu avem o credinţă adevărată, lucrătoare. Mergem când şi când la biserică, mai aprindem câte o lumânare, poate unii ne mai şi spovedim de Paşti şi de Crăciun — şi cam atât! Mă mai întâlnesc cu foştii mei colegi, dar parcă ei nu sunt în acelaşi duh. Făcând Teologia, am descoperit oameni cu multe virtuţi, de la care am învăţat multe.

-  Ce înseamnă pentru dumneavoastră a fi un bun creştin?

- A fi un bun creştin înseamnă a fi într-o relaţie dreaptă cu Dumnezeu, să nu ajungi să fii prizonierul formelor. Noi, în general, ne lăsăm încorsetaţi de forme şi de tot felul de datini care te îndepărtează de o trăire autentică. Un creştin adevărat este un creştin care se spovedeşte şi se împărtăşeşte regulat. Nu poţi fi creştin adevărat dacă nu ai părtăşie cu Hristos. Unii dintre creştini, spunând „am credinţa în suflet”, cred că se pot mântui fără a frecventa biserica, fără a crede în harul preoţiei - preotul fiind cel care dă dezlegare de păcate şi cel care ne dă trupul şi sângele Mântuitorului. Totodată, toţi declarăm că trebuie să avem dragoste faţă de aproapele, dar eu nu mai văd dragostea dintre creştini!

- Cum Il putem mărturisi astăzi pe Hristos?

- Este foarte greu să-L mărturisim pe Hristos astăzi, când aproape tot ceea ce ne înconjoară nu mai are legătură cu Hristos. Mass-media nu în are pe Dumnezeu în centru, nu este interesată de promovarea valorilor şi a virtuţilor creştine — de fapt, mass-media  se leapădă de Hristos. Văd că în şcoli se face multă reclamă, se organizează tot felul de evenimente şi manifestări cu ocazia sărbătorilor păgâne preluate de la americani, dar când este vorba despre sărbătorile noastre creştine nu se întâmplă absolut nimic, sunt trecute cu vederea pentru că „nu mai sunt de actualitate” sau „nu sunt de bun augur“. Oamenii au pervertit valorile, binele îl consideră rău, iar răul îl socotesc bun. Ce citesc tinerii astăzi, ce filme vizionează, ce emisiuni sau show-uri urmăresc? Ei sunt rodul a ceea ce „consumă” din punct de vedere cultural. Dacă suntem îmbibaţi de false valori, atunci nu mai avem cum să ne identificăm cu Hristos şi cu valorile promovate de creştinism! Eu am crescut fără radio, fără televizor, deşi proveneam dintr-o familie cu posibilităţi. Astăzi, cum se spune şi în Sfânta Scriptură, din pricina înmulţirii fărădelegilor, dragostea celor mai mulţi s-a răcit. Astăzi sunt prea multe fărădelegi stimulate, favorizate de către mass-media şi care duc, uşor-uşor, la pervertirea oamenilor…

-  Ce se poate face pentru a se menţine o anumită moralitate în şcoli, cu atât mai mult cu cât auzim chiar de trafic de droguri?

-    Eu nu ştiu să se facă trafic de droguri în licee, dar, după cum îi văd pe tineri că se comportă, înclin să cred că unii dintre ei consumă plante etnobotanice sau chiar droguri mai tari, stupefiante. Sunt momente în care nu poţi să-i stăpâneşti, nu te poţi înţelege în nici un fel cu ei! De vină sunt cei care au decis legalizarea etnobotanicelor – dar probabil sunt mari interese financiare, dacă s-a admis aşa ceva. Singura soluţie de a se menţine o moralitate în licee este să revenim la creştinismul autentic. Prin ora de religie încercăm să le arătăm calea, dar o singura ora de religie este insuficientă, mai ales că nu avem şi susţinerea celorlalte cadre didactice în demersul nostru.

- Care sunt lucrurile pe care le regretaţi cel mai mult în viaţă?

- Regret că am stat atât de mult departe de Dumnezeu. Este cel mai minunat lucru să fii în Hristos şi în Biserică. Imi pare rău de fiecare minut petrecut în afara Bisericii. De când am făcut Teologia am înţeles sensul lumii şi sensul existenţei. Inainte de aceasta, nu aveam repere de a aprecia oamenii, faptele.

O modalitate de a mă apropia de Dumnezeu a fost rugăciunea. Acum simt altfel rugăciunea. Inainte vreme, rugăciunea mea se limita doar la rugăciunile de dimineaţă şi de seară. Acum mă rog mai mult împreună cu soţia, facem acatiste, dacă avem o problemă de familie ne rugăm mai mult pentru a ne ajuta Dumnezeu să trecem peste ea. Şi este incredibil cum răspunde Dumnezeu la rugile noastre! Spune Dumnezeu că „unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18:20) şi că „orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face” (Ioan 14:13). Şi cred că tot rugăciunea este o soluţie pentru neamul nostru! Dacă nu putem face ceva concret pentru binele neamului, măcar să trimitem rugile noastre Stăpânului ca să se milostivească de poporul acesta.

Raluca Tanaseanu

- interviu din nr. 7 (30) / 2011 al revistei “Familia ortodoxa”

Vezi si:

***

[...] Faptul ca si Sfantul Ioan, si Domnul nostru Iisus Hristos au folosit anume la inceputul misiunii lor aceasta chemare, exprimata in cuvinte identice nu poate fi si nu este intamplator; pentru ca tocmai pocainta este INCEPUTUL a toate. Pocainta este “anticamera” Imparatiei cerurilor, singura cale prin care putem intra… acolo unde “niciodata nimic intinat nu va intra“ (Apocalipsa 21, 27); sau, mult mai bine zis, asa cum reiese din imaginea continuta in insesi cuvintele dumnezeiesti despre care vorbim: daca Imparatia este cea care “se apropie de noi“, atunci intelegem ca fara pocainta, Sfanta Treime nu are cum sa-si faca salas in noi. Fara baia pocaintei adevarate, ne asigura si toti Sfintii Parinti, niciunul din cei care am tradat si am intinat prin viata noastra Sfantul Botez, nu vom putea sub nici o forma sa redobandim “haina de nunta” adevarata, adica nu ne putem imbraca in Sfantul Duh, ci ne pregatim sa fim “aruncati in intunericul cel mai din afara” (Matei 22, 13). [...]

Cand adevarul doare, orice pretext la indemana e bun ca sa-l discreditezi, sa-l faci “de doua parale” pe cel care-l rosteste, sa stergi cu el pe jos. La fel, cand nu ai ce cusururi sa-i gasesti unui om, te legi fie de varsta lui, fie de numele lui, de studii, de “performante” sau de ocupatie, ii cauti noduri in papura, ii vanezi cele mai mici greseli in cuvant sau in maniere, ii pui o eticheta compromitatoare sau ii scormonesti in trecutul lui doar-doar vei gasi vreun “dosar” care sa-i murdareasca reputatia. Sau creezi o diversiune, arunci informatii false pentru a semana deruta si confuzie. Tot ceea ce conteaza este ca tu sa fugi cat mai tare de adevarul care iti apasa constiinta, sa nu ti se trezeasca mustrarile acesteia si sa nu lasi ca realitatea sa fie marturisita si cunoscuta.

Marturisirea in Duh a Adevarului starneste cele mai violente furtuni acolo unde minciuna este prinsa cu picioare scurte si unde degetul este pus pe rana care doare mai tare:

[...]

Ne gandim si ca, desi in Biserica se cunoaste si se vorbeste atat de mult despre pocainta, nu stim daca este vreo notiune mai ignorata, mai dispretuita, mai prost inteleasa si mai pervertita - desi astazi cam toate notiunile crestine fundamentale sunt incredibil de rastalmacite si de falsificate - si nici vreo realitate mai putin practicata, mai putin traita efectiv decat pocainta... De ce? Pentru ca toti cei intrati in Biserica cautam cat se poate (macar de la un timp, daca nu de la inceput) mai mult sa ne justificam si sa ne confirmam pe noi insine, in omul nostru cel vechi, mai mult sa “ne odihnim” si mangaiem patimile in spatiul linistitor al Bisericii, decat sa ne schimbam intru Hristos! Dar despre denaturari vom vorbi nitel mai incolo…

[...]

Am vazut deci ca pocainta este supremul act de sinceritate al fiintei, pentru ca ea este definita tocmai ca lucrare launtrica de prefacere si de reorientare din temelii a vietii. Dar oamenii, “inspirati” de duhul viclean, au incercat si incearca mereu “sa scape“, sa gaseasca si cai mai facile, cai ocolite, care sa nu-i solicite major, integral, dar prin care, in nesabuinta lor, sa creada ca Il pot “pacali” pe Dumnezeu si se pot achita de “datoriile” fata de constiinta. Asa se intampla si in vremea cand boteza Sfantul Ioan, Inaintemergatorul, iar multi farisei si saduchei veneau cu fatarnicie sa se boteze la el, mai mult de frica si de ochii lumii, fara sa iasa din invartosarea inimii lor. Iar Botezatorul, cunoscandu-le inimile viclene, le-a strigat aceste cuvinte usturatoare:

“Pui de vipere, cine v-a aratat sa fugiti de mania ce va sa fie? Faceti deci roada, vrednica de pocainta si sa nu credeti ca puteti zice in voi insiva: <<Parinte avem pe Avraam>>, caci va spun ca Dumnezeu poate si din pietrele acestea sa ridice fii lui Avraam. Iata securea sta la radacina pomilor si tot pomul care nu face roada buna se taie si se arunca in foc“. (Matei 3, 7-10).

Pocainta autentica se cunoaste, prin urmare, dupa roadele ei, iar nu dupa aparenta, dupa mimarea ei.

Dar cum se fatarniceste pocainta astazi? Cum putem ajunge si noi sa ne asemanam “puilor de vipere” osanditi de Sfantul Prooroc Ioan?

Intalnim adesea in Biserica acest fenomen, poate mai mult inconstient, de imitare/”mimare” a comportamentului crestinesc, in lipsa unui continut interior (dat de sinceritatea constiintei si de harul Duhului Sfant), o stradanie indreptata spre a “arata” ca ai o virtute pe care n-o ai, doar pentru ca “asa trebuie“. Dar grava nu e numai indeplinirea pur formala, “din datorie” a unor randuieli si porunci, ci si inchipuirea, parerea care se instaleaza cu timpul ca tu intr-adevar le indeplinesti, ca tu chiar “faci” ce trebuie, ca “ai” virtuti, ca “faci poruncile“, ca esti “bun crestin“. Asa incepe inselarea si asa intra viclenia in suflet: prin parerea de sine. Treptat risca sa se instaleze o constiinta fariseica, care ajunge pur si simplu sa nici nu mai stie (!) de Duh, orbita fiind de litera, de forma pe care se amageste ca o respecta ori de legitimitatea/indreptatirea pe care si-o ia din lucruri corecte numai in mod exterior sau oficial.

Asa cum fariseii credeau ca “se indreptatesc” prin faptul ca erau, dupa neam, fiii lui Avraam sau prin aceea ca tineau foarte strict prevederile cele mai minutioase ale Legii, si astazi crestinii cauta, prin felurite mijloace, sa-si minta si sa-si calce in picioare constiinta, dar sa se si simta “in regula”, “impacati”, pentru ca au … “acoperire” regulamentara.

Crestinul si preotul “legalist” tin numai la CELE CARE SE VAD, judeca dupa conformitatea cu regulile, observa numai incalcarile de ordin moral si disciplinar si sunt foarte vigilenti la a nu “leza” cu nimic orice tine de autoritatea OFICIALA. Nu-l preocupa ceea ce este IN INIMA sa sau a fratelui sau, nu este interesat de motivatia reala, sincera, de scopul si de duhul unor actiuni, ci numai si numai de “acoperirea” lor “legala”, de obtinerea unor “parafe” (simbolice sau chiar scrise) – care sa aprobe si ceea ce nu poate fi aprobat – sau, dimpotriva, de iesirea (altora) din litera unor prevederi “canonice”. Asa cum descria, dramatic de exact, si Vladica Averchie:

“Îndreptîndu-şi atenţia spre lumea exterioară, omul caută “poziţia acceptată oficial” – ce este bine şi ce este rău în ochii celorlalţi – mai mult decât să fie bine în interior cu Dumnezeu şi propria conştiinţă. A idealiza şi a te conforma la ceva numai pentru că e “drept” sau “recunoscut” din punct de vedere oficial înseamnă să ceri să “fii înşelat”, pentru că Satana poate să facă uşor – mai ales în vremea noastră – să coexiste “oficialitatea” exterioară cu falsitatea interioară“.

Fariseismul se manifesta atunci cand invocam orice pretext si orice justificare aparent “corecte”, “legale”, dar in realitate NESINCERE, pentru actele noastre “evlavioase”. De exemplu, cand ni se pare suficient ca “avem binecuvantare/ascultare” (de la duhovnic sau de la episcop) sa facem ceva, dar prin care stim, daca suntem sinceri cu noi, ca incalcam poruncile Duhul Evangheliei, prin care ne inselam propria constiinta si lucram impotriva voii lui Dumnezeu si impotriva slujitorilor Sai sinceri. De fapt, in aceste situatii, acea “binecuvantare” nu poarta atat pecetea Duhului, cat este o “aprobare” sau un “ordin’ administrativ sau omenesc…

Se creeaza astfel in spatiul eclezial un duh fatarnic, de artificialitate, de imitatie, de ipocrizie, de formalism, care pentru foarte multi este smintitor. Se imita pacea, bucuria, iubirea, evlavia, smerenia, ne-judecarea, ascultarea, dar si… ravna pentru adevar, “marturisirea”, curajul, grija pentru ceilalti, etc. si, pentru cine stie gustul autentic al lor, surogatele acestea lasa un gust teribil de amar. Sa dam cateva exemple mai des intalnite: [...]

Prin toate acestea si prin multe altele vrajmasul induce ideea ca, de bine-de rau, mergem pe calea cea dreapta, ca implinim poruncile, ca slujim Biserica, ca facem cele bune ale mantuirii. Dar… “Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit“, ne previne Apostolul cu asprime. Si vine atunci intrebarea bubuitoare si socanta pe care o pune acelasi Arhiepiscop Averchie: “DE UNDE STII CA TU ESTI IN BISERICA IN MOD REAL, CU DUHUL? CE TE FACE SA CREZI CA TU ESTI CRESTIN-ORTODOX CU ADEVARAT?

E o intrebare care ar trebui sa ne puna pe toti intr-o criza fertila, sa provoace “nelinistea cea buna“. Dar oamenii “cuminti” fug de “crize” si de nelinisti, pentru ca fug rupand pamantul de constiinta lor! Parerea de sine nu ne da voie sa fim vreodata in criza, nu ne lasa a iesi din suficienta noastra “caldicica”. Si astfel ne refuzam sansa de a ajunge la acel punct zero, si totusi, in acelasi timp prima treapta a scarii evanghelice, care este SARACIA CU DUHUL. Smerenia se vadeste ca adevarata in aceasta “saracie cu duhul”, opusa suficientei, iar nu in “smerenia” construita artificial si teatralizata. Este CRIZA, disperarea buna de tine insuti, constiinta nuda, ne-fabricata, ne-imprumutata, naturala ca nu esti nimic, ca nu ai nimic bun in tine, constiinta ca nu numai ca nu esti crestin, dar si ca este cu neputinta sa fii (!), nu numai ca tu nu ai pus inceput ascultarii, smereniei, pacii, bucuriei, dragostei, blandetii, ne-judecarii, etc…, ci ca ESTE CU NEPUTINTA sa implinesti omeneste, cu puterile si mijloacele tale poruncile lui Dumnezeu cele dincolo de lume, straine, duhovnicesti..

“Fiindca stim ca Legea e duhovniceasca; dar eu sunt trupesc, vandut sub pacat. (…) Nenorocit ce sunt, cine ma va izbavi de trupul mortii acesteia?” (Romani 7:14, 24).

De la aceasta deznadejde de noi insine, de la desertarea din noi a parerii de sine, care este o nadejde desarta, abia de aici incepe crestinismul si ortodoxia… De aici incepe pocainta. Acolo unde sfarseste minciuna, deghizarea, formalismul si amagirea ca putem cumva “fugi de mania ce va sa fie” numai daca “bifam” actele “binecuvantate” la aratare, cu aparenta duhovniceasca, dar gaunoase sau chiar otravite pe dinauntru.

Nu, nu avem unde fugi, nu putem scapa nicaieri! Numai la Hristos, Cel bland, smerit si milostiv, care “S-a apropiat” de noi mai mult ca oricand si ne cheama in fiecare zi:“Pocaiti-va!”.

Este cea din urma ora, nu mai e loc de amanari si intarzieri! Sa ne dezmeticim, sa ne trezim si sa aruncam superficialitatea!

IESIREA DIN CRIZA

[...] „Mi-am propus să nu mai vorbesc despre criza economică. Dar pentru că situaţia se înrăutăţeşte continuu şi nemulţumirile, justificate, se înteţesc, mi-am zis că nu se cade să-mi opresc cuvântul. (…) Dăm la tot pasul peste impasuri fără speranţă de ieşire, peste drame care sfârşesc tragic, peste chipuri ale nenorocirii, ruşinii şi mizeriei. Neliniştea, îngrijorarea, falimentul, şomajul, nesiguranţa şi suspiciunea stăpânesc. Este o stare vrednică de plâns… E nevoie să ni se spună cu tărie că noi trebuie să ne schimbăm, asta să fie lozinca noastră.

Prosperitatea pleacă de la noi. Asupra Greciei se adună nori negri. Deznădejdea dă târcoale de la casă la casă. În scurt timp vom avea tăieri de curent. Ţara se va cufunda în întuneric. Vor ajunge să vândă lumânări şi pe drumuri. Bun este interesul fiecăruia, dar de râvnit este păstrarea demnităţii grecului. Europa vrea să ne sugrume? Grecia se pierde? Nu o vom lăsa să se piardă călcată în picioare. Vom readuce tradiţia noastră ortodoxă, cunoscuta noastră istorie, cumpătarea şi bunăcuviinţa. Slujitorii Biserici erau doctori de suflete şi înţelepţi desăvârşiţi, oameni învăţaţi şi învăţători ai poporului, iar binefăcătorii, suflete nobile.

Criza de azi dărâmă din temelii mentalitatea parvenitismului şi – de voie, de nevoie – ne reîntoarcem la un trai limitat la strictul necesar, la simplitate, la bărbăţie sufletească şi la îngăduinţă faţă de ceilalţi. În acest sens, mândria naţională nu este un păcat, iar ecumenicitatea Ortodoxiei este podoabă de mare preţ. Pe grec îl ofensează defăimarea, neadevărul, înşelăciunea, subestimarea şi batjocura. Cuminţenia a fost dispreţuită, ironizată şi scoasă din viaţa noastră şi acum, iată rezultatele. Pudoarea, aruncată la coşul de gunoi, iar deşteptăciunea, politeţea şi nobleţea lăsate de părinţii noştri le-am folosit în scopuri viclene. Mai ales pentru interesul propriu. Această răsturnare a valorilor a fost brutală, dorită şi rapidă. Educaţia s-a călcat în picioare. Principiile, idealurile şi instituţiile, terfelite în mod repetat şi sistematic. Unii, puţini, au reacţionat, dar nu îndeajuns de convingător, temându-se la rândul lor de reacţii.

Repetăm: nu există altă soluţie decât acceptarea publică a multelor noastre greşeli, cu toată sinceritatea, îndrăzneala şi smerenia. Nu atât ca să treacă furtuna, ci pentru reîntoarcerea la un mod de viaţă fără stres, teamă, nesiguranţă şi anormalitate. Curăţia este indispensabilă. Am obosit de promisiuni, de neadevăruri, de ieftinătăţi. Nepocăitul paranoic doreşte să stăpânească în continuare, pentru a câştiga roadele nebuniei lui. Răsturnarea imediată corupţiei va contribui cu siguranţă la vindecarea mecanismului guvernamental. Iubirea de virtute îl va întrarma cu tărie pe grec pentru ieşirea din grava criză economică şi din orice criză. Aşa credem, nădăjduim şi ne rugăm”.

16 octombrie 2011

integral la sursa traducerii in limba romana: Graiul Ortodox

De Parintele Moise Aghioritul, mai puteti citi:

Legaturi: