Război întru Cuvânt

• VIATA SFINTEI MAICII NOASTRE MARIA EGIPTEANCA – scrisă de Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului
• Acatistul Sfintei Maria Egipteanca (text)
• Canonul Cuvioasei maicii noastre Maria Egipteanca (text)
• Cantarea Doamne, femeia ce cazuse… - Corul Athos:

*

Sfantul Luca al Crimeei – “Întoarceţi-vă la Mine cu toată inima voastră“:

[…] Minunată viaţă (a Sf. Maria Egipteanca – n. n.), care nu seamănă deloc cu vieţile oamenilor obişnuiţi! În ea uimesc mai ales două lucruri, în primul rând, harul lui Dumnezeu, neasemuita Lui milostivire şi prevedere a faptului că jalnica desfrânată va deveni o sfântă dintre cele mai mari. Al doilea – repeziciunea, neaşteptata adâncime şi hotărâre a întoarcerii cuvioasei Maria de la viaţa sa păcătoasă dinainte la nevoinţa ei neasemuită din pustie. Cuvioasa Maria a împlinit lucrul despre care vorbeşte prorocul: Intoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, cu post, cu plângere şi cu rugăciune, şi sfâşiaţi inimile voastre, iar nu hainele voastre, şi vă întoarceţi la Domnul Dumnezeul vostru, că Milostiv şi îndurat este, Îndelung-Răbdător şi Mult-milostiv, şi Îi pare rău de răutăţi (Ioil 2, 12-13). Şi Sfânta Maria şi-a sfâşiat inima şi s-a întors din toată inima, deodată, la Dumnezeu. Continuare»

Nu exista comentarii »

Părintele Iustin Popovici,

Omilie la Duminica a V – a din Post

(1965)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Iată a V-a Duminică din Marea Patruzecime, duminica [ce pecetluieşte săptămâna] marilor privegheri şi marilor nevoinţe, săptămâna marilor tânguiri şi suspine, Duminica celei mai mari sfinte între sfintele femei, a Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca…

Patruzeci şi şapte de ani a vieţuit în pustie, şi Domnul i-a dăruit ceea ce rareori dăruieşte cuiva dintre sfinţi. Ani întregi nu a gustat pâine şi apă. La întrebarea Avvei Zosima, ea a răspuns: „Nu numai cu pâine va trăi omul” (Matei 4, 4). Domnul a hrănit-o într-un mod deosebit şi a îndrumat-o la viaţa pustnicească, la nevoinţele pustniceşti.

Şi care a fost urmarea? Continuare»

4 Comentarii »

Cum s-au aflat Sfinţii pe malul celălalt

“In scrierile Sfinţilor Părinţi întâlnim deseori acest îndemn: să pui început, sau pun început, sau am pus început, sau voi pune început. Intâlnim acest îndemn la Sfinţii Părinţi, dar îl întâlnim şi în zilele noastre. Mi-e teamă, însă, că nu ştim exact ce înseamnă acest îndemn şi ce vrea să spună cineva atunci când îl foloseşte. Nu inseamnă nimic dacă doar rosteşte cineva un îndemn al Părinţilor sau al unor oameni sfinţi din zilele noastre. Problemele trebuie cunoscute de om, pe cât este cu putinţă, în profunzime şi abia apoi să se familiarizeze cu ele, să le asimileze, să le trăiască. Fără aceasta, cunoaşterea nu foloseşte la nimic.

Ce înseamnă aşadar pun început?

Din câte vedem în scrierile Părinţilor, se poate ca cineva să spună, sau chiar să şi simtă, în fiecare clipă, nevoia de a spune pun început, voi pune început. Şi aceasta nu doar la începutul anului, nu doar când ne aflăm în vreun popas al vieţii noastre, nu doar la începutul săptămânii, ci la începutul fiecărei clipe. Pun început. Omul nu numai gândeşte că este bine să facă aşa, dar simte nevoia să şi spună pun început. Şi cu cât se hotărăşte cineva mai degrabă să pună început, cu atât este mai bine. Dacă nu cunoaşte, însă, semnificaţia acestui îndemn şi nu face ceea ce trebuie, totul va părea un joc sau o bătaie de joc. Continuare»

4 Comentarii »

“Unii l-au admirat, alţii l-au acuzat, dar foarte puţini l-au înţeles. Valeriu şoca prin conştiinţa păcatului, pe care îl mărturisea cu umilinţă la modul personal şi colectiv, într-o vreme în care noi, deşi eram creştini, nu aveam încă o adevărată viaţă duhovnicească. Orgoliul se ascundea în noi sub mantia tainică a „onoarei” şi a fost o luptă grea până când aşa-zisa „demnitate” şi „onoarea” s-au înduhovnicit, trecând prin baia curăţirii”.

Naşterea din nou

Să revenim însă la Aiud. Regimul penitenciar a fost dur, mancarea mizeră, izolarea grea, apa îngheţa în celulele noastre. Maiorul Magistrat ne teroriza. Nimeni, dar absolut nici o forţă din tară ori din lume nu ne-a sprijinit.

Atunci am descoperit duhovniceşte pe Hristos. Deşi am studiat mult, preocuparea de căpătâi era cea sufletească. Ne rugam mult, ne mărturiseam unii altora stările sufleteşti şi strădaniile de desăvârşire. Şi am ajuns la conştiinţa păcatului şi am plâns amar atât greşelile personale, cât şi păcatele colectivităţii. Am năzuit să trăim creştineşte, ştiind că până la moarte omul trebuie să îşi scruteze sufletul, dacă se află ori nu în Hristos.

Descoperirea creştinismului i-a însufleţit pe cei mai buni dintre noi, dar nu fără reacţii negative şi brutale, căci în rândul legionarilor erau multe curente şi dezbinări.

Cât despre mine, se poate crede că am ajuns la Hristos datorită suferinţei specifice condiţiei de izolare, dar adevărul este cu totul altul. Aspiraţiile mele de curăţie şi desăvârşire ascundeau în cugetul meu nişte păcate ale tinereţii care mă nemulţumeau şi pe care nu le puteam mărturisi, deşi erau lucruri prea obişnuite, îmi era ruşine de păcatul ascuns. Era deci în mine un contrast, un conflict între Dumnezeu în Care credeam şi omul păcătos care eram.

Lucrurile s-au agravat în ziua în care am suferit o mare înfrângere a orgoliului din mine, încât, ruşinându-mă de mine însumi, am putut să-mi spun: „sunt un ticălos!” şi am simţit nevoia să mă mărturisesc sincer în faţa tuturor, dintr-o sete de umilinţă fără de care simţeam că nu sunt în Dumnezeu, umilinţă pe care nu o avusesem până atunci. Astfel am ajuns la prima spovedanie adevărată, povăţuit fiind de un bun duhovnic şi sprijinit cu râvnă de un grup de prieteni cu care ne străduiam împreună în cele duhovniceşti.

Am început să descopăr comorile duhovniceşti ale Ortodoxiei şi m-am însufleţit. Se făcea lumină înlăuntrul meu. Am avut o perioadă de închidere în sine, când eram atent numai la mine. Eul meu murea sieşi şi via în Hristos. Atmosfera religioasă tainică, duhovnicească, era acum în mine. Am eliminat păcatele cu uşurinţă, deoarece năvălea în mine lumina. Virtutea nu era un principiu, ci lumină şi viaţă, era conturarea tot mai deplină a lui Hristos în mine.

Mă călăuzeam după Filocalie şi Sfânta Scriptură. Tot ce e frumos şi bun inunda sufletul meu. Eram uimit de prea multă frumuseţe. Regăseam lumea într-o nouă înfăţişare. Mă copleşeau bucuriile lăuntrice. Trăiam aievea, real, treptat şi tainic naşterea din nou. Continuare»

3 Comentarii »

• Cuvinte de invatatura scurte si de mare profunzime, talcuiri extraordinare ale unor mari parinti si sfinti contemporani, precum si cantari liturgice pentru aceasta Duminica, gasiti la: DUMINICA FIULUI RISIPITOR – DE LA RAUL BABILONULUI IN BRATELE PARINTESTI

• Cuvant al Parintelui Ioan Buliga la Duminica Fiului Risipitor: “DE CE OAMENII UCID DRAGOSTEA?”
• Dan Camen: Iubirea de oameni parinteasca

Predici audio:

• Cuvânt al Sfântului Teofan Zăvorâtul în Duminica fiului risipitor

• Alt cuvânt al Sfântului Teofan Zăvorâtul la Duminica fiului risipitor
• Un alt cuvânt al Sf. Teofan Zăvorâtul la Duminica fiului risipitor
  
• Cuvânt al Sf. Ignatie Briancianinov la Duminica fiului risipitor

• Cuvânt al Sf. Ghenadie Scholarios la Parabola fiului risipitor şi despre pocăinţă

O predica tulburatoare la Duminica Fiului Risipitor a Sfantului Nicolae Velimirovici

Dragostea nesfarsita a lui Dumnezeu pentru oameni se vede in indelunga Sa rabdare, marea Sa iertare si marea Sa bucurie. Aceasta dragoste isi poate gasi asemanare pe pamant in dragostea mamei pentru copilul ei. Cine de pe pamant are o rabdare mai mare fata de o faptura, decat numai mama fata de copilul ei? Iertarea cui o poate depasi pe aceea a mamei? Cine mai plange de bucurie cu repejune la schimbarea spre indreptare a copilului ei pacatos, ca mama?

De la intemeierea lumii, pe acest pamant, dragostea de mama a fost depasita numai de catre Domnul nostru Iisus Hristos, in dragostea Lui pentru oameni. Rabdarea Sa L-a dus la suferinte ingrozitoare cand era atarnat pe Cruce; iertarea Sa se revarsa din inima si buzele Sale chiar si atunci cand Se afla pe Cruce; bucuria Sa care patrundea in cei care se pocaiau, era bucuria care Ii lumina sufletul indurerat in intreaga Sa viata pamanteasca. Numai dragostea dumnezeiasca depaseste dragostea de mama. Singur Dumnezeu ne iubeste mai mult decat ne iubeste mama; singur El ne iarta mai mult decat ne iarta mama si numai El Se bucura la indreptarea noastra mai mult decat mama. Continuare»

9 Comentarii »

Pentru aceasta Duminica, va recomandam si:

• Parintele Al. Schmemann si Cuviosul Seraphim Rose – Intoarcerea Acasa

• Parintele Nicolae Steinhardt – Tatal alearga in calea noastra
• Sfantul Siluan Athonitul – “Domnul nu e ca noi… Ah, ce Dumnezeu avem!”

Un om avea doi fii. Omul este Dumnezeu, Care întru smerenia Sa se numeşte astfel, iar fiii sunt oamenii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multă vreme, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfătări. Într-o pildă totul are o semnificaţie; prin cel mai tânăr a vrut să zică cel mai fără de minte, adică cel mai păcătos, pentru că lucrurile păcatului sunt copilăreşti şi nebuneşti, iar faptele bune sunt „bătrâneşti”, adică înţelepte. Ce-a vrut să zică prin ţară depărtată? Dacă este vorba de Dumnezeu, ce altceva este departe de Dumnezeu decât păcatul, deci a plecat în ţara păcatului, depărtându-se de la împreună vieţuirea cu Dumnezeu. Continuare»

6 Comentarii »

Chiar daca Sfantul Antonie cel Mare isi incheiase calatoria pamanteasca de cateva decenii, viata sa, scrisa de Sf. Atanasie cel Mare, a ramas un izvor de apa vie, prin care cei care inseteaza dupa desavarsirea intru Domnul isi ostoiesc setea si isi limpezesc pornirile inimii. Viata Sfantului Antonie atragea pe multi pe calea catre Hristos, astfel incat marele pustnic continua sa plineasca manastirile si pustiurile cu nevoitori, prin exemplul trairii sale. Mare fusese lucrarea sa in timpul vietuirii pamantesti, dar poate si mai mare a fost influenta pe care a exercitat-o dupa trecerea sa la Domnul, prin lucrarea ucenicului sau, Sf. Atanasie. Sa parcurgem impreuna povestea convertirii Fer. Augustin, in care Vita Antonii, varianta in limba latina a scrierii Sf. Atanasie, are un rol hotarator. Astfel, doi catehumeni din orasul Mediolanum, in care pastorea pe atunci Sf. Ierarh Ambrozie,  scoliti la universitatile vremii, dar ezitanti in credinta, primesc prin mijlocirea sfintilor Antonie si Atanasie nelinistea cea buna si  se convertesc radical, ajungand in relativ scurta vreme episcopi. Continuare»

1 Comentariu »

• Cititi si: Astazi in casa ta trebuie sa raman!

Arhimandritul Sofronie Saharov:

“(…) Pentru ce, insa, rusinea spovedaniei se preface in putere care biruieste patimile si pacatul? Si pentru ce starea acestei fapte il aseaza pe om in calea vietii?

Intrebarile de mai sus se vor face intelese indata, daca cercetam pericopa evanghelica despre Zaheu din Ierihon. Acest om de vaza si bogat, incepator al vamesilor, a fost stapanit de dorinta “sa vada cine este Iisus“. Lucrul acesta era anevoios din pricina inaltimii sale mici, cat si a multimii aflate de fata. Zaheu a luat asupra-si de bunavoie rusinea si putinta de a fi luat in ras de multime, si, pentru a-L vedea pe Iisus, “s-a suit intr-un sicomor“.

Cand Domnul a ajuns in acel loc, a luat aminte la Zaheu; l-a poftit sa se pogoare si sa-L intalneasca. I-a facut chiar si cinstea de a-l cerceta in casa lui si a ramane impreuna cu el. Insa rodul acestei vizite este unul minunat. Uitand de cele ale lumii, Zaheu s-a indreptat. Nedreptatea faradelegilor trecutului sau a fost indreptata prin “intoarcerea impatrita“. Si, in chip firesc, asa precum adevereste insasi gura cea sfanta a Mantuitorului Dumnezeu, “s-a facut mantuire casei” lui Zaheu. Continuare»

2 Comentarii »

Extrase din raspunsurile Sfantului Mare Dascal al lumii si Ierarh, Vasile cel Mare, cuprinse in “Regulile mici”:

“Intrebarea 10

- Sufletul care s-a ticalosit in multe pacate, cu ce fel de teama si cu ce fel de lacrimi trebuie sa se desparta de pacate, si cu ce nadejde si dispozitie (sufleteasca) trebuie sa se apropie de Dumnezeu? Continuare»

6 Comentarii »

„Veniţi să vă spovediţi!”

Pocăiţi-vă şi veniţi să vă spovediţi şi să vă împărtăşiţi. Nu există mântuire fără spovedanie şi împărtăşire. Prima spovedanie e grea, pentru că în toată viaţa ta, poate de când erai copil, nu te-ai mai spovedit. Şi în toată viaţa asta a ta ai adunat păcate, şi păcate, şi păcate, de care tu singur te ruşinezi. Este foarte greu să faci prima spovedanie. Pentru că nu te-ai spovedit 10,15,30,70 de ani şi când te uiţi în urmă, la mulţimea păcatelor tale, zici: „Mi-e ruşine să mă spovedesc!”. Nu ţi-a fost ruşine să le săvârşeşti, dar te ruşinezi să le mărturiseşti, să le aduci în faţa lui Dumnezeu şi să spui: „Doamne, iartă-mă pentru toate păcatele mele!“. Trebuie să depăşeşti acest prag, care e unul demonic. Opoziţia la spovedanie n-o faci tu, o face demonul mândriei din tine, căci dacă ai fi umilit, ai veni să te spovedeşti. Şi uiţi că păcatele acelea ale tale Dumnezeu le cunoaşte şi le ţine minte mai bine decât tine. Veniţi şi spovediţi-vă şi a doua spovedanie va fi mult mai uşoară! Continuare»

3 Comentarii »