Staretul Efrem la Universitatea de Vest din Timisoara (2000)

Arhimandritul Efrem:  [...] Monahii, deoarece in­cearca a-L iubi pe Dumnezeu din tot sufletul si din toata inima, iubesc—prin extensie—intreaga lume. Iubirea de frati (filadelfia) si iubirea de oameni (filanthropia), iubitii mei, este o consecinta a iubirii de Dumnezeu (filotheia). Daca iubirea de frati nu are ca baza iubirea de Dumnezeu, atunci este fal­sa, deoarece iubirea care nu izvoraste de la Dumnezeu nu este iubire, ci este rod al mandriei si al interesului propriu. Noi, la Sfantul Munte, zilnic vedem surprinderea inchinato­rilor care, la cateva minute dupa ce sosesc, ne zic: „Parca v-am cunoaste de ani de zile!” Iar noi le raspundem ca mo­nahul, prin lepadarea sa de lume si prin ascultare, razboieste patima iubirii de sine (filautia)—care este temelia man­driei—si astfel i se da indata de sus puterea de a avea o rela­tie iubitoare cu aproapele sau.

Monahismul, fratii mei, este „nervul” Bisericii. Asa cum spunea fericitul Sfant sarb, contemporan noua, Iustin Popovici, daca vrei sa intelegi cat de ortodox este cineva, trebuie sa vezi cat de mult iubeste monahismul. Vin multi la Sfan­tul Munte si vad ca, din fericire, astazi Muntele Athos este populat cu monahi tineri. De multe ori, cu buna intentie imi zic, atunci cand vin acolo la Manastirea Vatopedi: „De ce stau ascunsi aici toti tinerii acestia? Sa-i trimiti in lume, caci lumea are mare nevoie!” Iar eu le raspund: „Tocmai pentru ca in lume nevoia este foarte mare sunt oamenii acestia as­cunsi aici!” Deoarece prin nearatarea lor, prin neexpunerea lor, aduc inaintea lui Dumnezeu o ofranda de nepretuit, tocmai fiindca se roaga pentru lumea intreaga.

La Sfantul Munte se savarsesc zilnic aproape trei sute de Sfinte Liturghii. Se pomenesc mii de nume. Primim nenu­marate scrisori, chiar si din Romania, prin care lumea isi exprima durerea si problemele. Anul acesta am raspuns la aproape doua mii de scrisori dintre care multe sunt din Ro­mania.

La Manastirea Vatopedi sunt sapte icoane facatoare de minuni ale Maicii Domnului, iar Manastirea este impodobita si cu Cinstitul si Preasfantul Brau al Nascatoarei de Dumne­zeu. De multe ori ni se cere sa trimitem prin posta ulei din candelele icoanelor facatoare de minuni. Mai avem acolo si urmatoarea randuiala: inchinam cordelute de panza pe Braul Maicii Domnului si le trimitem femeilor neroditoare iar acestea nasc prunci, precum si celor bolnavi de cancer, care se tamaduiesc.

Insa, asa cum am mai spus, monahii indeosebi se roaga cu lacrimi pentru lumea intreaga. Cred ca monahismul con­tinua a avea aceeasi menire pe care a avut-o atunci cand a aparut pentru prima oara. Şi vreau sa va relatez un eveni­ment din viata unui sfant care a trait in veacul al cincilea du­pa Hristos, Sfantul Gheorghe Sinaitul, care este praznuit pe 11 martie. Acest sfant traia in afara Manastirii Sinai. Era isihast. Dar avea o dorinta: voia sa participe la o Liturghie in biseri­ca Invierii din Ierusalim. Pe vremea aceea insa, pentru a merge de la Sinai la Ierusalim, era nevoie de optsprezece zile la ducere si alte optsprezece la intoarcere. Şi, deoarece si-ar fi tulburat linistea, nu cuteza sa faca acest lucru.

Odata, pe cand se ruga, s-a aflat in duh in biserica Invi­erii, chiar in vremea cand liturghisea Patriarhul Ierusalimu­lui. Pe cand tamaia, Patriarhul l-a vazut pe Sfantul Gheorghe Sinaitul cel zavorat si s-a bucurat foarte mult, pentru ca fai­ma calugarului era mare. L-a trimis pe diacon sa mearga la el si sa-i sopteasca ca dupa liturghie sa nu plece, ci sa ia parte impreuna cu dansul la masa patriarhala. Diaconul a dus me­sajul Avvei Gheorghe iar acesta nu a raspuns nici da, nici nu, ci doar: „Va fi precum vrea Dumnezeu.” Terminandu-se Sfanta Liturghie, Patriarhul l-a asteptat la masa insa Batranul n-a aparut. Şi atat de mult s-a suparat ierarhul, incat a trimis indata o scrisoare de plangere la Manastirea Sinai, spunandu-i staretului ca Avva Gheorghe a dispretuit porunca patri­arhala.

Intre timp, pustnicul a fost adus in duh, dupa Sfanta Li­turghie, la chilia lui. Egumenul Manastirii Sinai, indata ce a primit scrisoarea, le-a zis parintilor: „Sa nu-l tulburam pe Avva Gheorghe, caci este vorba desigur de o confuzie”. Şi a raspuns asadar staretul catre Patriarh scriindu-i ca de pa­truzeci de ani Batranul nu iesise din Muntele Sinai. Patri­arhul s-a tulburat la primirea scrisorii si a trimis o comisie la manastire spre a vedea care este adevarul. Atunci staretul manastirii s-a hotarat a-l deranja pe Avva Gheorghe spre a-i spune ce s-a intamplat. Acesta, pentru a-l izbavi pe egumen de necazuri, i-a marturisit ca se aflase in biserica Invierii in duh si tot in duh a venit inapoi.

De ce v-am spus acestea? Deoarece, asa cum ziceam la inceput, monahismul are aceeasi menire si aceeasi maretie ca in vechime. Vesnicul pomenit Parinte Paisie, care a adormit in urma cu cativa ani, imi amintesc cum ne spunea ca atat de multe i se intamplau cateodata, incat ar putea parea altora de necrezut. Pe cand se ruga in chilia lui din Sfantul Munte mergea in duh prin diverse orase ale lumii, in spitale si, fi­ind nevazut, ii inchina pe bolnavi si se faceau bine. A ajuns pana si in Australia si in alte tari. Mergea prin case in timp ce sotii se certau, intrand intre ei fara a fi vazut, iar acestia se linisteau pe data.

Aceasta este puterea omului duhovnicesc, iubitii mei, care in duh ia parte la toate problemele lumii! De aceea, in istoria Bisericii, oameni care erau zavorati, care erau in de­partarile pustiei, au fost ridicati, de multe ori, de catre Pro­nia dumnezeiasca, la vrednicia de episcop. Cu toate ca, din punct de vedere omenesc, nu aveau experienta pastorala in lucrul cu oamenii, cu puterea harului lui Dumnezeu au avut insa foarte mari realizari, fiind in mijlocul problemelor po­porului, dand solutii perfecte si facand de multe ori lucruri ce depaseau puterea omeneasca.

De aceea Sfantul Ioan Gura de Aur spune intr-un mod caracteristic: „Este suficient un singur om, arzand de ravna, pentru a indrepta un intreg popor.” De aceea, sa va rugati ca sa avem multe vlastare tinere in viata calugareasca. Pen­tru ca noi credem fara sovaire ca salvarea poporului roman nu se va face daca Romania devine membra a Comunitatii Europene, ori daca veti avea relatii bune cu americanii, ci renasterea poporului dumneavoastra va avea loc doar daca vor „rasari” calugari buni. Pentru ca, asa cum am spus, mo­nahismul este acela care va contribui in cel mai inalt grad la reinnoirea duhovniceasca din Romania dupa eliberarea ei de comunism.

As dori sa ma opresc aici, inalt Prea Sfintia Voastra, fi­ind gata a primi intrebari.

***

IPS Nicolae, Mitropolitul Banatului: Cum am anuntat de la inceput, iata ca avem acum posibilitatea ca sa ii cerem Prea Cuviosului Parinte Arhimandrit lamuriri asupra problemelor care ne preocupa. Avem la dispozitie aproxima­tiv o ora si jumatate, deci timp suficient pentru a putea fi clarificate toate problemele care simtiti nevoia sa vi se lamu­reasca. (Intrebarile sunt citite de catre IPS Nicolae)

IPS Nicolae: «Ce ne puteti spune despre foaia pe care Parintele Paisie a scris-o pentru tinerii care veneau la el, in legatura cu Comunitatea Europeana si cu problemele ei la ora actuala, cu antihrist si cu toate cele pe care Parintele Paisie le face cunoscute in cartile sale?»

Arhim. Efrem: Fara indoiala, problema incadrarii tarii dumneavoastra, sau a oricarei tari, in Comunitatea Europea­na noi, cei din Sfantul Munte, o vedem cu multa retinere si cu multa ingrijorare. Pentru ca europeanul nu va putea inte­lege niciodata pe ortodox deoarece, din pacate, Europa are un mod de viata antropocentric, rationalist, umanist. Asadar, suntem nelinistiti, caci vedem ca si in Grecia vine acest cu­rent intr-un ritm rapid si il convinge astazi pe om, si inde­osebi pe grec, sa se instraineze de Traditia lui.

IPS Nicolae: «S-a auzit expresia „mantuirea poporului roman”, ori se stie ca de doua mii de ani romanii sunt cres­tini. Ce anume intelegeti prin expresia „mantuirea poporu­lui roman”?»

Arhim. Efrem: Prin „mantuirea (salvarea—n. ed.) poporu­lui roman” inteleg reinaltarea Bisericii Romaniei spre a-si dobandi vechea sa stralucire si slava.

IPS Nicolae: «Este stiut ca, de foarte multi ani, avortul este o practica. Numai in judetul Timis in fiecare an se fac peste sapte mii de avorturi, fara sa mai punem la socoteala anti­conceptionalele care se administreaza in cabinetele de planning si care sunt cele mai ieftine. Daca poate Sfintia Sa sa ne spuna care vor fi consecintele pe termen lung ale acestor fapte, mai cu seama ca tinerele primesc anticonceptionalele ca „tratament” inca de la varste fragede.»

Arhim. Efrem: Este un “dar” al Europei si acesta, avortul. Din pacate astazi oamenii judeca rational, nu teologic, desi ar trebui ca fiecare fapta a vietii noastre s-o vedem evanghe­lic, hristocentric, iar nu rational. A venit cineva la Sfantul Munte si mi-a zis urmatoarele: „Sotia mea era insarcinata. Ne-am dus la medic si a zis ca sunt unele indicii cum ca pruncul nu va fi sanatos”. Şi au facut avort. Eu i-am ras­puns: „Daca acest copil pe care il ai acum cu tine pateste un accident si ajunge sa stea la pat paralizat, o sa-l omori, sau o sa-l iubesti mai mult?” S-a rosit. Nu mi-a raspuns. Şi-a in­teles greseala.

Astazi oamenii nu-si dau seama ca avortul este cea mai cumplita crima. Nu constientizeaza faptul ca embrionul este o fiinta umana inca din momentul zamislirii sale. Şi fac avort. Din pacate astazi avorturile se fac cu atata usurinta si, in acelasi timp, cu atata insensibilitate. Singura noastra apa­rare in aceasta situatie este sa ne incadram perfect in Bise­rica si sa intelegem raspunderea pe care o avem. Parintii care fac avorturi sunt cei mai mari criminali.

IPS Nicolae: «Cum se resimte astazi in Sfantul Munte faptul ca acolo au trait mari sfinti, cum au fost de pilda Sfan­tul Grigorie Palama, Sfantul Sava, Sfantul Simeon si alti sfinti?»

Arhim. Efrem: Noi aghioritii, cand ne gandim ca in locul in care traim am avut asemenea sfinti, simtim multa teama, fiica si o foarte mare responsabilitate. Pentru ca este o mos­tenire foarte grea!

IPS Nicolae: «Doresc sa va intreb care este relatia din­tre Sfantul Munte, care tine stilul vechi si Grecia, care tine stilul nou?»

Arhim. Efrem: Este o intrebare buna aceasta. Sfantul Munte, desigur, prin traditie, urmeaza calendarul vechi. Insa, pentru ca cea mai mare dintre toate virtutile este dreapta so­coteala, datorita acestei ratiuni Sfantul Munte nu socoteste aceste treisprezece zile, diferenta intre noul si vechiul calen­dar, ca fiind un motiv sa se indeparteze de Biserica. De ace­ea stilistii care exista astazi au cazut in ratacire de-a dreapta deoarece chestiunea celor treisprezece zile, iubitii mei, nu este nici problema dogmatica, hristologica, nici a dogmei Maicii Domnului. Asadar nu este un motiv de indepartare sau de rupere de Biserica. Nu are importanta cand sarbatorim un sfant, are importanta cum il sarbatorim. Ba chiar de multe ori Biserica este nevoita sa schimbe anumite date ale sarbatorilor sfintilor: de pilda pomenirea Sfantului Mare Mucenic Gheorghe de cele mai multe ori nu este fixa din cauza ca poate cadea in Saptamana Mare. Asadar, orice ten­dinta de rupere a credinciosului de Biserica nu este corecta si trebuie sa o respingem.

IPS Nicolae: «In folclorul romanesc au circulat pana aproape de zilele noastre versuri isihaste. Este cunoscuta prezenta si ponderea isihasmului la romani. Exista documente la Muntele Athos in acest sens?» Şi o intrebare aditionala: «Unde este acum fiul filosofului roman Constantin Noica, care se pare ca este in Romania la ora actuala?» Dar ramane intrebarea cea dintai in legatura cu folclorul romanesc: «Cum apare in versuri care se gasesc si la Muntele Athos?»

Arhim. Efrem: Din cate stiu eu, in istoria Sfantului Munte exista descrieri istorice care releva raspandirea isihasmului Sfantului Munte in Romania. Dar daca cineva este interesat de aceasta problema poate sa vina in Sfantul Munte sa cer­ceteze bibliotecile aghiorite. Este o tema importanta pentru care merita facuta o lucrare stiintifica.

IPS Nicolae: «Cum trebuie privite relatiile dintre Biseri­cile ortodoxe si biserica catolica sau alte confesiuni crestine?»

Arhim. Efrem: Nu trebuie sa fim impotriva dialogului care se poarta intre Biserica ortodoxa si cea romano-catolica. Dar acest dialog trebuie sa se poarte de pe premise corecte. Sa nu avem noi ortodocsii tendinta de a baga apa in vinul nostru. Pentru ca, iubitii mei, exista o singura Biseri­ca, nu exista mai multe Biserici si Adevarul este „intr-Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica!” Bine.

IPS Nicolae: O alta intrebare: «Este pentru un preot obligatorie purtarea uniformei? Dar a barbii?»

Arhim. Efrem: Cu siguranta! Inalt Prea Sfintia Voastra, trebuie privita aceasta problema mai serios si din partea Bi­sericii din Romania, de vreme ce Biserica acum este libera. Nu mai exista motive de genul: „ni se interzice” ori „pe drum este riscant“. Acum si preotii trebuie sa inceapa sa aiba rasa. Pentru ca rasa nu este imbracaminte, ci este o emblema. In Bucuresti am intalnit un preot imbracat in reverenda si peste doua ore l-am intalnit civil. Şi m-am intristat, credeti-ma, m-am rusinat cand l-am vazut! Ce-l impiedica pe preot sa poarte reverenda si barba? Şi, de vreme ce vrem sa ne in­toarcem la Traditie, trebuie sa incepem de la cele mai sim­ple, adica de la acestea. Apoi mai vad ca preotii casatoriti poarta verighete. Nu este permis nici acest lucru pentru ca, odata ce preotul este hirotonit, este considerat casatorit mai intai de toate cu Biserica si abia dupa aceea cu sotia.

IPS Nicolae: Inainte de a comunica o alta intrebare as vrea sa va spun ca Parintele Staret m-a intrebat si pe mine unde imi este carja episcopala! Sigur, m-a intrebat si unde imi este culionul sau alte insemne ale arhieriei. Asa ca si Pa­rintele Staret are nedumeririle lui… Dar o alta intrebare: «Cum poate cineva sa scape de manie atunci cand este un temperament mai coleric?»

Arhim. Efrem: Daca cineva este tulburat si se manie pe orice, trebuie sa aiba o relatie corecta cu Iisus Hristos si Hristos, care este „pacea noastra”, dupa Sfantul Apostol Pavel, ii va darui duhul pacii. Mania este o lucrare demonica si nu este alungata decat de harul Duhului Sfant.

IPS Nicolae: «Invatamantul teologic — intreaba cine­va — este imbacsit de scolasticism, atat in disciplinele teologice, cat si prin formarea dascalilor de teologie. Cum se poate iesi din aceasta situatie?»

Arhim. Efrem: Scolasticismul poate fi indepartat daca, asa cum am spus la inceput, incep sa „mearga” bine manastirile. Iar monahii vor convinge invatamantul sa se intoarca la teologia patristica prin trairea lor.

IPS Nicolae: «In fata tentatiilor mentalitatii consumiste cum poate un tanar sa aiba o viata ancorata in Traditie?»

Arhim. Efrem: Aceasta problema o dezleaga Sfantul Ioan Gura de Aur cu doua cuvinte. Scrie urmatoarele: „De toate bucura-te, dar fugi de pacat”.

IPS Nicolae: «Mereu ni se vorbeste despre rugaciunea inimii. Nu poate fi un preot, care respecta Traditia, un prac­ticant al acestei rugaciuni a inimii? Cum poate un preot sa practice rugaciunea inimii?»

Arhim. Efrem: Desigur, fiecare se poate indeletnici cu rugaciunea lui Iisus, fiecare dintre noi are aceasta posibilitate. Trebuie sa aiba un program, un orar dupa care sa se ocupe si dimineata si seara cu rugaciunea lui Iisus si sa aiba lega­tura cu un duhovnic priceput in aceasta lucrare. Oricum, noi cunoastem destui mireni care practica aceasta rugaciune si au foarte multe roade.

IPS Nicolae: Cineva a trimis pe o coala mai multe in­trebari. As dori sa ma opresc [la una dintre ele] si sa-1 rugam pe Preacuviosul Staret sa ne raspunda la urmatoarele: «Care credeti ca este rolul Ortodoxiei din Romania in cadrul Ortodoxiei universale?»

Arhim. Efrem: Fara indoiala, Biserica Ortodoxa Roma­na a jucat un mare rol in Ortodoxia universala. Dar cred ca mai intai de toate Biserica Ortodoxa Romana ar trebui sa joace un rol important si in propria tara. Şi cred ca astfel, incet-incet, va avea rezultate si in propria tara. Pentru ca Biseri­ca Ortodoxa Romana are o mare putere in Romania. Dar si in afara Romaniei, desigur, a jucat un rol important.

IPS Nicolae: «La nivel de conducere administrativa Sfan­tul Munte Athos a facut vreun compromis, cu Comunitatea Europeana?»

Arhim. Efrem: Chinotita athonita nu a acceptat deloc influente din partea Comunitatii Europene. Ba chiar a venit o comisie in Sfantul Munte si ne-a zis: „Noi putem sa va ajutam, fara sa fie la mijloc guvernul Greciei”—pentru ca acum este nevoie de foarte multi bani pentru a se intretine Sfantul Munte—„numai un singur lucru vrem de la voi: sa puneti o placa de marmura pe cladirile renovate pe care sa scrieti: «Aceasta cladire a fost renovata de Comunitatea Europeana»” N-am acceptat si nici bani nu ne-au dat.

IPS Nicolae: Legat de intrebarea aceasta cineva pune urmatoarea intrebare: «Modelul Comunitatii Europene se preda tinerilor in scoala si li se sugereaza egalitatea intre principiile necrestine si cele crestine. Ce solutie ne sugerati?»

Arhim. Efrem: Din pacate, acum Comunitatea Europea­na vrea sa niveleze totul. De aceea vrea sa-i dea un rol femeii care este deasupra masurilor ei. Şi aceasta, fara indoiala, duce la destramarea familiei, sa stiti. Deja vedem ca in Europa divorturile sunt la fel de banale precum sandvisul cu branza.

IPS Nicolae: «Cand cineva se afla la o rascruce in viata si trebuie sa ia o hotarare si doreste din tot sufletul ca acea hotarare sa fie dupa voia lui Dumnezeu, cum sa afle voia lui Dumnezeu?»

Arhim. Efrem: Voia lui Dumnezeu poate fi aflata de catre un crestin daca vorbeste cu parinti duhovnicesti.

IPS Nicolae: «Este obligatoriu pentru o femeie sa poar­te capul acoperit in afara bisericii?»

Arhim. Efrem: Nu este obligatoriu ca femeia sa poarte capul acoperit in afara bisericii. Eu personal as vrea totusi ca femeia sa poarte capul acoperit, pentru ca aceasta impune mai mult respect. Dar sa nu ne oprim acum la astfel de lucruri…

IPS Nicolae: «Care ar trebui sa fie relatia preotilor din parohie cu manastirea» Intrebare, probabil, din partea unul preot.

Arhim. Efrem: Trebuie si preotii de mir sa aiba relatii cu manastirile. Noi vedem in Grecia ca preotul de mir casatorit care face o misiune duhovniceasca in parohia lui si este evlavios are bune relatii cu manastirile si indeosebi cu Sfantul Munte. Pentru ca un preot care vrea sa faca o lucrare duhovniceasca trebuie sa urmeze Traditia si pentru aceasta va lua exemplu de la „centrele” Traditiei, care sunt manastirile.

IPS Nicolae: «Muntele Athos traieste intr-un timp cu precadere liturgic. Noi aici avem o alta dimensiune pentru timp, mult ancorata in lumesc. Vorbiti-ne putin despre aceste doua aspecte ale timpului.»

Arhim. Efrem: Ascultati, poate trai cineva in lume fara a respecta programul din Sfantul Munte, insa urmand modul de viata aghioritic. Sa fiti aghioriti in inimile dumneavoastra. Nu are importanta ca noi facem Liturghia la miezul noptii si dumneavoastra la zece dimineata. Locul si tipicul sunt pe planul doi. Mai important este modul.

IPS Nicolae: «In ce masura s-au resimtit in Athos valu­rile schimbarilor care s-au petrecut in Europa in ultimele doua secole?»

Arhim. Efrem: Sfantul Munte Athos nu este influentat in ceea ce priveste modul de vietuire. Desigur, poate ca s-a diversificat baza materiala a modului zilnic de viata. Sfantul Munte nu respinge dezvoltarea mijloacelor de trai zilnic— insa totul in limite rezonabile—indeosebi atunci cand aces­tea nu se opun vietii duhovnicesti.

IPS Nicolae: «As dori sa va intreb cum poate un tanar de astazi, o fata care poarta fusta mini si un tanar cu cercel in ureche, sa fie totusi aghiorit in inima?»

Arhim. Efrem: Daca ar trai intr-adevar dupa un model aghioritic, atunci fetele si baietii acestia nu ar purta fusta scurta sau cercel in ureche. Pentru ca eu cred ca cei care fac asemenea lucruri au un gol in suflet si vor sa-l umple cu acestea, dar din pacate nu reusesc.

IPS Nicolae: «Ce se intampla cu manastirile romanesti din Sfantul Munte? Am inteles ca se confrunta cu o mare saracie, ca nu mai sunt atat de multi calugari romani acolo.»

Arhim. Efrem: Chiliile romanesti si schiturile, in clipa aceasta, pot spune ca sunt populate. Desigur, Schitul cel mare al Cinstitului Inaintemergator [Prodromu] nu are foarte multi calu­gari, dar treizeci, patruzeci tot sunt.

IPS Nicolae: «Cum trebuie sa se raporteze un om la pro­priul sau trup, sa-l hraneasca, sa-l spele, sa-l imbrace, asa incat sa nu cada in patimi trupesti?» Este un semn de intrebare.

Arhim. Efrem: Pentru a nu cadea in ispite trupesti omul trebuie sa ia parte la Tainele Bisericii, sa se marturiseasca, sa se impartaseasca, sa se roage, sa frecventeze biserica, dar nu asa, intr-un mod haotic, ci sa aiba un program exact. Trebuie sa fim constienti de faptul ca modul programat si randuit cu grija al lucrarii duhovnicesti are roade. Dar daca frecventam biserica numai cand ne aducem aminte, daca ne spovedim cand ne aducem aminte, ne impartasim cand ne aducem aminte, acest mod de viata nu are deloc roade.

IPS Nicolae: «Din ce cauza religia ortodoxa este impo­triva altor culte crestine, cu toate ca propovaduieste iubirea chiar si a vrajmasilor?»

Arhim. Efrem: Este un lucru hazliu sa ne gandim ca Or­todoxia este impotriva vreunui om. Ortodoxia este impotriva duhului ratacit al acestor crestini care nu gandesc corect, nu este impotriva persoanei.

[...]

IPS Nicolae: «Acedia este considerata a fi un demon viclean. Cum putem sa-l invingem? Ce sa facem cand ne spune sa parasim chilia sau camera noastra?»

Arhim. Efrem: Acedia lupta mai ales pe monahi. Cand avem duhul acesta trebuie sa ramanem in chilie si sa ne ur­mam programul, chiar daca il facem cu dificultate. Asa vom lovi achedia.

IPS Nicolae: «Multi tineri considera ca ceea ce le cere Biserica Ortodoxa reprezinta o anumita constrangere. De unde credeti ca vine acest lucru, adica constrangerile pe care le impune Biserica unui credincios?»

Arhim. Efrem: Acesti tineri inteleg gresit libertatea, de aceea au astfel de sentimente. Liber nu este cel care face ceea ce vrea, se duce acolo unde vrea si spune ceea ce vrea; liber nu este cel care, fiind un mare om de afaceri, conduce oamenii. Liber este acela care nu este subjugat de patimile sale. Sunt unii care vin la Sfantul Munte si zic: „Acesti calu­gari din Athos sunt sclavi toata viata lor!” „Nu numai ca nu sunt sclavi, ci sunt chiar mult mai liberi ca tine”, i-am spus unui om de afaceri care avea trei mii de angajati. Pentru ca ce libertate este aceea atunci cand, de pilda, te manii? Cand cineva este subjugat patimii, atunci este rob. Spune Sfantul Apostol Petru: Ceea ce te biruieste, aceea te si stapaneste“.

(VA URMA)

(din: Cuvant din Sfantul Munte, Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Manastirii Vatopedi, in Romania, Editura Reintregirea, Arhiepiscopia de Alba Iulia, 2001)

Legaturi:

“Sfântul Munte este împotriva ecumenismului!”

***

Omilie la Facultatea de Teologie din București (Mărturie athonită în România)

” [...] Arhim. Efrem: Mă bucur mult că sunt împreună cu dumneavoastră. Pentru cei care-şi amintesc, ne întâlnim pentru a doua oară în Facultatea de Teologie din Bucureşti. Cred că şi prezenţa mea aici este de la Dumnezeu, este în pronia dumnezeiască, deoarece în clipa aceasta şi eu mă aflu în ascultare. Noi credem că orice om care se află în ascultare se află de fapt în chiar voia lui Dumnezeu. Aşadar, este un dar al harului dumnezeiesc faptul că mă aflu din nou în facultatea dumneavoastră, într-o zi ca aceasta pe care o pot considera istorică pentru Facultatea de Teologie din Bucureşti, deoarece am inaugurat Centrul pentru Studiul Spiritualităţii Ortodoxe, care sper că o să vă deschidă orizonturi noi şi vă va ajuta într-un mod foarte special să pătrundeţi, atât cât vă permite perspectiva academică, în experienţa teologiei. Îndeosebi, aşa cum mi-a spus Părintele Constantin, sunt de mult folos lucrările Părinţilor recenţi ai Bisericii Ortodoxe, aşa cum este Părintele Stăniloae, un mare luminător al Bisericii Ortodoxe Române, Părintele Iustin Popovici, Părintele Sofronie de la Essex, precum şi noii Părinţi aghioriţi, podoabe ale Bisericii Ortodoxe între care Gheron Iosif Isihastul, Părintele Paisie, Părintele Efrem Katunachiotul, Părintele Porfirie şi mulţi alţii… Dar şi cei ai dumneavoastră, aşa cum este prezenţa binecuvântată a Părintelui Cleopa, a Părintelui Sofian care a adormit de curând şi pe care l-am cunoscut acum doi ani. De la prima întâlnire cu dânsul am simţit că omul acesta este un vas deosebit al harului dumnezeiesc.

Pr. Prof. C-tin Coman: Trebuie să spunem, cu îngăduinţa dumneavoastră, că astăzi este ziua sa de naştere, ar fi împlinit 90 de ani.

Arhim. Efrem: Nu este nici acest lucru întâmplător! Trebuie să ştiţi că toate amănuntele din viaţa noastră, toate evenimentele, aşa cum au spus Părinţii Bisericii, sunt toate în voia şi în pronia lui Dumnezeu. Faptul că eu îmi mişc acum mâna este o lucrare a proniei lui Dumnezeu. Ar fi putut mâna mea să paralizeze, aşa cum se întâmplă cu foarte mulţi oameni care se aşează şi nu se mai ridică, ori care se culcă sănătoşi şi nu se mai scoală a doua zi. Aşadar, faptul că ne aflăm aici este o lucrare a proniei dumnezeieşti.

Astăzi, cu prilejul inaugurării Centrului pentru Studiul Spiritualităţii Ortodoxe, am dorit să vă împărtăşesc câteva trăiri, câteva experienţe ale unor oameni sfinţi pe care i-am cunoscut, pentru ca în mod practic să se adeverească faptul că teologia noastră este una experimentală, empirică, şi că teologia academică, teologia de şcoală primeşte valoare doar din moment ce este adeverită în „universitatea pustiului”, care este orice mănăstire ortodoxă; cu atât mai mult republica monahală ortodoxă din Sfântul Munte. Aşa cum ştiţi, Sfântul Munte nu ne aparţine numai nouă, grecilor, ci întregii Biserici Ortodoxe. Dovada acestui lucru sunt mănăstirile de la Athos: cu toate că ţin de statul grec, pronia Maicii Domnului a făcut ca în ele să vieţuiască monahi de pretutindeni, ai întregii Biserici. Mai mult, există o mănăstire rusească, alta sârbească, una bulgărească, precum şi cele două schituri mari româneşti: Prodromu şi Lacu. Iar noi avem cinstea deosebită de a deţine în aria noastră chilii româneşti prin tradiţie, pe care dorim să le păstrăm ca atare.

Despre sfintenia vadita a Parintelui Dionisie Ignat de la Colciu.

Care era spovedania lui? Ce spunea despre tinerii monahi de astazi?

O binecuvântare cu totul specială pentru noi este prezenţa, la Schitul Colciu, a unuia dintre sfinţii de astăzi: Părintele Dionisie Ignat. El este un om al smereniei prin excelenţă. Vreau să vă spun că de mulţi ani este orb, iar când îl întâlneşti îţi spune: „Sunt orb pentru păcatele mele”. Vă voi descoperi un lucru: odată m-a chemat printr-un ucenic de-al dânsului să merg să-l spovedesc de urgenţă. Care credeţi că era păcatul care l-a determinat să ceară cu atâta urgenţă spovedania? Prea Sfinţite Părinte Ciprian, cred că în astfel de situaţii avem îngăduinţa să spunem cele auzite la spovedanie… Ce credeţi că mi-a spus?!

„Gheronda, zice, sunt orb pentru păcatele mele. Câteodată această neputinţă a mea îmi provoacă oarecare supărare lăuntrică, iar asta nu-mi place. Din cauza asta v-am chemat”.

Acesta era „păcatul” care l-a determinat să ceară cu atâta urgenţă spovedania! De multe ori, mulţi părinţi din mănăstirea noastră, sărutându-i mâna, au simţit bună mireasmă, datorită sfinţeniei şi ascezei sale. Acest Părinte face în mod deosebit cinste României. Are mai mult de 70 de ani în Sfântul Munte. A făcut ascultare necondiţionată la părintele său duhovnicesc.

Tinerii de astazi ucenicesc la cele ale mandriei. Smerenia nu mai este inteleasa in cultura europeana, antropocentrica

Când l-am întrebat cum vede monahismul contemporan la Sfântul Munte, mi-a răspuns:

„Gheronda, tinerii care vin astăzi la Athos sunt bine intenţionaţi, dar sunt stăpâniţi de un spirit critic foarte puternic, datorită modului de viaţă greşit al lumii de azi. Noi priveam gura duhovnicului ca pe gura lui Dumnezeu şi orice ne spunea, nu ceream un alt cuvânt. Astăzi suntem nevoiţi adesea să explicăm de ce dăm o anumită poruncă!”

Trebuie să ştiţi că, după Sfinţii Părinţi, explicarea poruncii este un pogorământ, iar nu un fapt firesc. De aceea un motiv pentru care astăzi nu mai există duhovnicia de demult, nu este acela că omenirea de astăzi, care este un pic pervertită, nu mai are forţa ascetică a celor de demult, ci pentru că oamenii de astăzi nu mai au aceeaşi dispoziţie de a se nevoi precum cei din vechime. Astăzi tinerii noştri ucenicesc la cele ale mândriei, la încrederea în sine, care este un „dar” al civilizaţiei europene. Din păcate, astăzi, europeanul a rătăcit un pic în acest domeniu şi trăieşte antropocentric. Europa consideră smerenia — care este cel mai binecuvântat rod al Duhului Sfânt — ca fiind complex de inferioritate. De aceea teologia ortodoxă învaţă încrederea de sine în Hristos. Sfântul Apostol Pavel spune: „Pot totul întru Hristos, care mă întăreşte”. Hristos însuşi ne-a asigurat: „Iată, v-am dat toată puterea să călcaţi pe şerpi, scorpii şi toată puterea vrăjmaşului.” De aceea, fraţilor, în monahismul ortodox, care este adeverirea teologiei ortodoxe, tânărul se încadrează în monahism, tăindu-şi voia cu voia sa şi urmează voia părintelui duhovnicesc.

Din păcate astăzi, judecat din perspectiva antropocentrică, monahismul este considerat un mod de viaţă greşit. Ne spun mulţi dintre închinătorii de la Sfântul Munte: „Voi, stareţii, sunteţi nişte dictatori!” Iar noi le răspundem: „Am fi fost dictatori dacă i-am sili pe monahi să facă voia noastră.” Un părinte duhovnicesc însă, fraţilor, contribuie la caracterul pe deplin hristocentric al monahismului şi al creştinismului. El nu va încerca niciodată să-l pună pe ucenic să facă voia părintelui duhovnicesc, ci face tot ce este posibil, după multă rugăciune, ca să-i convingă pe călugări să-şi identifice propria lor voie cu voia lui Dumnezeu. Acesta este caracterul hristocentric absolut al creştinismului. Aşa cum accentuează Părintele Iustin Popovici în scrierile sale, faptul că ucenicul este ascultător la modul absolut îl face să dobândească voinţa lui Hristos, mintea lui Hristos, gândirea şi inima lui Hristos şi devine următor al Lui.

De aceea, vedeţi, toţi aceşti părinţi duhovniceşti virtuoşi, îndeosebi cei de astăzi, au dăruit multă speranţă lumii, au arătat că Dumnezeu este viu. Oricine întâlnea astfel de Părinţi avea sentimentul celor spuse de Sfântul Apostol Pavel în Noul Testament: „Iisus Hristos, ieri, astăzi şi în veci este acelaşi.”

Parintele Sofronie Saharov – un alt Grigorie Palama, parintele Efrem Katunakiotul – un sfant Spiridon contemporan. Experienta luminii necreate la Cuviosul Paisie

Când l-am întâlnit pe Părintele Sofronie de la Essex, care după părerea multora şi a mea personală este un alt Sfânt Grigorie Palama, mi-a spus că în timp ce rostea rugăciunile Sfintei Liturghii gura sa scotea flăcări, iar veşmintele răspândeau lumina cea necreată. Aşa cum el însuşi mi-a spus, zile în şir era copleşit de această lumină dumnezeiască. Asta îmi aminteşte cele ce mi-a povestit odată Părintele Paisie:

„Într-o iarnă, pe la apusul soarelui, plecam de la Mănăstirea Stavronichita, îndreptându-mă către chilia mea. La 100 de metri de poarta mănăstirii, m-am întâlnit cu un grup de cinci studenţi care mă căutaseră la chilie (era aproape de Stavronichita) şi-mi aduseseră ceva de la un părinte arhimandrit din lume. Negăsindu-mă, le-au lăsat la chilie şi s-au dus către mănăstire. Când m-au întâlnit m-au rugat să rămân puţin cu ei şi să le vorbesc. Aveau multă râvnă pentru Dumnezeu. Astfel, fără să-mi dau seama, a trecut mult timp stând de vorbă. Nici ei nu se dezlipeau de mine. S-a întunecat însă şi, deoarece nu se mai vedea nimic, i-am trimis la mănăstire, ajungând la vreme înainte de a se închide porţile. Eu m-am grăbit să ajung la chilie. Din pricina întunericului nu mai distingeam drumul şi astfel am intrat în nişte mărăcini, nemaiputând ieşi. Nu aveam nici lanternă. Mi-am zis că, pe frigul acesta, cu un singur plămân, este imposibil să supravieţuiesc nopţii care mă aştepta în desiş. Am îngenuncheat şi mă rugam pentru ieşirea sufletului, nemaiavând nici o speranţă de viaţă. În timp ce mă rugam, deodată din mine iese o lumină aşa de puternică, încât soarele la amiază putea fi considerat întuneric în comparaţie cu ea. Condus de această lumină am ajuns cu bine la chilie şi, îndată ce am pus cheia în uşă, a dispărut”.

V-am relatat această întâmplare inedită pentru ca să vă arăt că experienţa Părinţilor Bisericeşti este una comună. Este aceeaşi experienţă a luminii dumnezeieşti necreate în diferite împrejurări.

Părintele Efrem Katunachiotul care a adormit întru Domnul acum patru ani îmi spunea aproape acelaşi lucru referindu-se la experienţa dânsului. Astfel, în timp ce se ruga, chilia i s-a umplut de lumină şi se întreba în inima sa ce putea fi aceasta. A auzit însă un glas preadulce care cânta un tropar al Cincizecimii: „Toate sunt dăruite de Duhul Sfânt…” Era o mărturie că lumina necreată este însăşi prezenţa Duhului Sfânt. Trebuie să vă mai spun că Părintele Efrem Katunachiotul, care este ucenic al lui Gheron Iosif Isihastul, este un contemporan Sfânt Spiridon al Trimitundei. Dau mărturie personală înaintea Bisericii că atunci când l-am întrebat odată cu îndrăzneală — deoarece îi port numele şi avea o afecţiune deosebită pentru mine — dacă a slujit vreodată în prezenţa văzută a îngerilor, mi-a răspuns afirmativ: „Da, fiule, m-a învrednicit harul lui Dumnezeu să slujesc cu îngerii. Aveam heruvimi de-a dreapta şi de-a stânga”. Acest om, atunci când slujea avea faţa plină de lumină şi când îl vedeai credeai că este Moise Proorocul. De multe ori, când făcea otpustul la Sfânta Liturghie faţa lui era atât de luminoasă încât îmi amintea de Moise coborând de pe Muntele Sinai cu tablele legii. Părintele Efrem are multă îndrăzneală la Dumnezeu, se arată astăzi multora, aşa cum veţi vedea şi din următoarea întâmplare:

Un tânăr portretist din Tesalonic (care purta şi cercel!) şi care nu era, se înţelege, om al Bisericii, a văzut într-o librărie cartea despre Părintele Efrem pe care a editat-o mănăstirea noastră (şi care din fericire acum se traduce şi în limba română) şi i-a plăcut atât de mult faţa Părintelui încât a desenat-o cu creionul. În timp ce lucra la portret, în cameră s-a răspândit deodată bună mireasmă. A fost foarte impresionat, însă aşa cum singur spunea, nu voia să meargă cu gândul mai departe. Terminând portretul, l-a pus în servietă. După mai multe zile a luat servieta şi s-a suit într-un taxi. Având nevoie să scoată un act din valiză, a tras din întâmplare afară şi portretul. Deodată mireasma s-a răspândit din nou, însă mult mai puternic, încât taximetristul s-a întors şi l-a întrebat: „Ce miroase, ai tămâiat în maşină?” Această întâmplare l-a determinat să vină să se închine la mormântul Părintelui Efrem şi să devină un creştin fidel.

Un alt eveniment legat de Părintele Efrem: o doamnă din Cipru ne-a scris că avea o problemă de familie foarte gravă. Noaptea a văzut un pustnic în vis care i-a spus: „Fiica mea, eu te voi ajuta. Voi fi alături de tine şi problema se va rezolva curând.” Nu i-a spus însă cine era. După câteva zile doamna respectivă s-a dus în Larnaca şi, trecând întâmplător — nimic nu este întâmplător! — pe lângă o librărie bisericească, a văzut cartea despre Părintele Efrem în vitrină. Cum a dat cu ochii de ea, au trecut-o transpiraţii reci, recunoscându-l pe ascetul din vis. Iar problema familială s-a rezolvat în scurt timp.

Vă voi mai spune o întâmplare, şi aceasta va fi ultima, căci voi primi după aceea întrebări. S-a întâmplat de curând în Pafos, Cipru. Un vopsitor vopsea pereţii unei case. În Pafos sunt mulţi struguri şi localnicii fac nişte dulciuri tradiţionale din must şi făină: înşiră alune pe aţă şi apoi le trec prin amestecul de must şi făină, alcătuind un fel de baghete pe care le agaţă la uscat afară, de nişte cârlige mari. Muncitorul, în timp ce vopsea, s-a dezechilibrat şi a căzut de pe scară, rămânând însă spânzurat de zid, deoarece un astfel de cârlig pentru uscat dulciuri i s-a înfipt în arcada orbitei. Durerea era insuportabilă. Urla de durere, însă casa nu era locuită şi nu avea cine să-l ajute. În timp ce striga după ajutor, suspendat de cârligul care-i intrase în ochi, vine un călugăr care îl ajută să coboare. „Mergi la spital, dar să ştii că nu ai nimic!” i-a zis monahul. „ O să-ţi pună picături în ochi şi o să pleci teafăr.” Muncitorul s-a dus la spital, le-a zis medicilor ce i s-a întâmplat, însă aceştia, uitându-se la ochiul lui, i-au spus că nu are absolut nimic. „Bine, dar am rămas agăţat de ochi!” „ Nu ai nici măcar o zgârietură!” În momentul acela a înţeles că este vorba de o minune, însă nu le-a zis nimic doctorilor. După trei zile a mers la un magazin de alimente şi a văzut acolo, pe un perete, fotografia Părintelui Paisie. Întrebând pe vânzătoare cine este călugărul respectiv, aceasta i-a răspuns contrariată: „Cum, nu-l ştii pe Părintele Paisie de la Athos?!” „Dă-mi mie fotografia!” i-a cerut muncitorul. „Nu se poate, o am ca binecuvântare!” „Nici dacă-ţi dau 500 de lire cipriote (o sumă foarte mare)?” „Nici măcar!” „Îţi dau 1000 de lire!” „Păstrează-le!” „2000 de lire!” „Oricât mi-ai oferi, nu o dau!” „Bine, dar vreau o fotografie a omului acestuia!” „Mergi la o librărie, cumpără o carte cu Părintele Paisie pe copertă şi vei avea ceea ce doreşti!” Aşa a şi făcut. Apoi a mărturisit tuturor că acesta este cel care l-a salvat prin intervenţie miraculoasă.

Harul Duhului Sfant lucreaza si astazi cu putere in cei care duc lupta cea buna

Aceştia sunt sfinţii contemporani nouă, dragii mei. Într-un manuscris din Sfântul Munte, un călugăr care avea mare evlavie la Sfântul Gheorghe, în timp ce se ruga în strană, într-o slujbă din Postul Mare, a fost răpit în chip minunat şi dus de Sfântul Gheorghe în rai, unde i-a arătat diferitele cete ale celor mântuiţi. După cum singur povesteşte, era acolo o ceată de monahi care străluceau mai mult decât toţi ceilalţi, având mai multă slavă. L-a întrebat aşadar pe Sfântul Gheorghe: „Cine sunt aceştia?” „Sunt cei care s-au sfinţit în ultima vreme, neavând multe exemple de sfinţenie precum cei din vechime!” De aceea, fraţilor, cu aceste puţine lucruri pe care vi le-am spus, aş dori să conştientizaţi înlăuntrul vostru că harul lui Dumnezeu există, există Duhul Sfânt, există trăiri ale Duhului Sfânt. Dacă aş avea timp v-aş povesti până seara, dar nu vreau să vă obosesc. Mesajul pe care vreau însă a vi-l da este: luptaţi lupta cea bună a credinţei şi fără îndoială că fiecare nevoitor va simţi înlăuntrul său harul Duhului Sfânt. Acestea am vrut să vă spun. Dacă doreşte cineva să pună vreo întrebare…

Întrebare: Cum poate cineva, într-o viaţă monahală în care bunele rânduieli şi tradiţia Sfinţilor Părinţi s-au pierdut, cum poate vieţui în Hristos sau cum se poate mântui?

Arhim. Efrem: Este adevărat că acum, din cauza comunismului, Biserica Ortodoxă Română se află într-o perioadă de refacere şi astfel unele mănăstiri în mod sigur nu au recuperat încă adevărata tradiţie. Însă pronia dumnezeiască va ajuta ca toate lucrurile să-şi recupereze rânduiala firească, aşa cum era odinioară. Dumneavoastră monahii trebuie să fiţi cu multă atenţie, să trăiţi în ascultare şi chiar dacă rânduielile încă lasă de dorit, să faceţi răbdare, iar harul lui Dumnezeu vă va ajuta. Oricum, monahul care este cu luare aminte nu riscă nici chiar în astfel de mănăstiri.

Întrebare: Preacuvioase Părinte Efrem, cum trebuie rugat părintele stareţ să-i dea binecuvântare ucenicului să se împărtăşească mai des, mai ales dacă duhovnicul este foarte ocupat, ca toţi duhovnicii buni dealtfel, şi nu-l poate mărturisi pe ucenic?

Arhim. Efrem: Orice ucenic trebuie să fie cercetat duhovniceşte îndeaproape. Aşa cum văd în mănăstirile din România, stareţul are doar un rol administrativ, pentru cele spirituale fiind duhovnicul, situaţie similară cu cea din Rusia. Desigur, este bine să existe mai mulţi duhovnici într-o mănăstire, însă doar cu rol secundar, rolul principal revenindu-i stareţului. Stareţul nu trebuie să fie numai supraveghetorul administrativ al lucrurilor, iar duhovnicii să fie separat supraveghetori ai problemelor duhovniceşti. Acum două luni am fost în Rusia. Am mers la o mănăstire cu mulţi vieţuitori şi am discutat despre tema aceasta cu stareţul, care era şi episcop. Îmi zice: „Gheronda, dacă îi zic unui călugăr să meargă să facă o anumită ascultare, îmi zice că nu are binecuvântare de la duhovnic!” Păi, în astfel de situaţie nu se poate face mănăstire! Trebuie ca stareţul să fie şi părinte duhovnicesc, pentru a da în mod corect binecuvântările. Dacă ucenicul nu se spovedeşte la stareţ, cum îi poate cere binecuvântare pentru împărtăşanie?

Întrebare: Cum vede Sfântul Munte ecumenismul?

Arhim. Efrem: Este un lucru cunoscut! Sfântul Munte este împotriva ecumenismului, în ciuda faptului că Athosul este o realitate ecumenică, nu ecumenistă. Nu suntem împotriva dialogului, ci pentru un dialog purtat de pe baze ortodoxe corecte.

Întrebare: O femeie care nu poate avea copii se poate mântui prin căsătorie?

Arhim. Efrem: Desigur! Dacă Dumnezeu nu dăruieşte copii nu înseamnă că femeia îşi pune mântuirea în pericol. Dealtfel, dobândirea de prunci nu este un scop absolut al căsătoriei. M-am întristat recent când am auzit despre un bărbat care şi-a părăsit soţia pentru că nu putea face copii. El credea că femeia o să ia nişte medicamente şi o să-i facă copii! Omul este persoană, fraţii mei. În căsătorie, într-o familie, există o comuniune interpersonală, unul trebuie să trăiască în celălalt. Soţul nu trebuie să-şi iubească soţia doar dacă şi face copii! Ci o iubeşte pentru că cei doi se află în comuniune cu Hristos. Din păcate astăzi o familie care nu are o bază creştin ortodoxă este sortită eşecului.

Întrebare: Se poate întâmpla ceva rău cu noi când ascundem ceva de duhovnic?

Arhim. Efrem: Sfinţii Părinţi nu se nelinişteau de ucenicii lor, chiar dacă se întâmpla că cadă în cel mai mare păcat. Se nelinişteau însă de călugării care-şi ascundeau gândurile. Cea mai puternică armă a diavolului este ascunderea gândurilor. Călugărul care o face crede în propriile gânduri, devine autosfătuitor. După Sfântul Vasile cel Mare, autosfătuitorul luptă împotriva lui însuşi. Gheron Iosif Isihastul spunea: „Ai văzut vreun călugăr care s-a rătăcit? Ei bine, acela a crezut în gândul său propriu!” Ascunderea gândului rupe dependenţa de duhovnic. Nu nevoinţa trupească, ci ascultarea adevărată este cea care aduce harul lui Dumnezeu.

Întrebare: Cum poţi hotărî în rugăciune între două lucruri bune?

Arhim. Efrem: Când te rogi nu trebuie să dai importanţă nici gândurilor bune, nici celor rele, nu trebuie să te gândeşti la nimic. După rugăciune, Dumnezeu te poate lumina în problema respectivă. Sau, dacă ai un duhovnic, trebuie să-l întrebi pe el. [...]”

(sursa traducerii si continuarea cu transcrierea introducerii si finalului care nu mai apar pe fragmentul video de mai jos: Pemptousia)

***

Cuvantul Parintelui Efrem la Biserica “Rusa” (Studentilor):

“Va aducem copia unei icoane facatoare de minuni, care este la manastirea noastra si care se numeste Pantanassa (Atotimparateasa); icoana care face foarte multe tamaduiri, si care, indeosebi, vindeca pe cei bolnavi de cancer.

Sunt nenumarate minunile care se intampla sub ochii nostri, iar aceasta biserica a Sfantului Nicolae este prima care primeste o astfel de icoana aici, in Bucuresti si in Romania. Si, sunt sigura ca, avand aceasta icoana, biserica Sfantul Nicolae va deveni un punct duhovnicesc important pentru Bucuresti, iar Maica Domnului Panatanassa va atrage catre dansa foarte multi credinciosi care sa vina sa i se inchine, pentru a-i vindeca trupeste cat si duhovniceste.

Timpurile in care traim, fratii mei, sunt foarte dificile, foarte grele. Astazi omul L-a uitat pe Dumnezeu, crezand ca poate face orice singur, fara Dumnezeu, insa s-a inselat. De aceea Dumnezeu, Care din dragoste S-a apropiat catre om, cu toata ca omul neaga existenta lui Dumnezeu si pacatuieste in prezenta lui Dumnezeu, cu toate acestea, Dumnezeu, din marea Sa dragoste catre oameni nu ia in seama pacatele oamenilor si tradarea lor si Se pogoara la om si Se goleste de dumnezeirea Sa. Asa cum in urma cu doua mii de ani a devenit Om pentru a se putea uni cu omul, tot asa si astazi gaseste orice ocazie nimerita sa se apropie de oameni. O dovada a dragostei Sale, a prezentei dragostei Sale aici, este chiar prezenta acestei icoane a Maicii Domnului Pantanassa care vine de la Sfantul Munte, si astfel, in aceasta clipa, aceasta biserica a dumneavoastra devine cumva o prelungire a Sfantului Munte.

Veti veni aici sa va inchinati  la Maica Domnului Pantanassa  si va veti aduce aminte ca la Sfantul Munte sunt parinti care va iubesc si care se roaga pentru dumneavoastra. Si, atunci cand va veti inchina, sa va aduceti aminte ca, in clipele cand foarte multa lume pacatuieste, exista foarte multi alti oameni care nu se arata lumii si care de fapt se afla in lumina prezentei lui Dumnezeu, oameni care cu mainile ridicate se roaga lui Dumnezeu pentru intreaga lume. Se roaga pentru toate incercarile, si necazurile si supararile prin care trece poporul. Poate monahii sunt departe cu trupul de lume, insa in inima lor duc, asupra umerilor lor, crucea lumii. Monahii se rastignesc pentru lume si intotdeauna se ingrijoreaza pentru lume.

La Manastirea Vatopedi vin foarte multe scrisori din Romania si raspundem la mii de scrisori pentru a-i mangaia pe cei care ni le trimit si pentru a le aduce alinare sufleteasca. De aceea ma rog din toata inima ca Maica Domnului Panatanassa sa va mangaie in durerile pe care le aveti, sa va usureze curcea, si, oricate suparari si necazuri veti avea, niciodata sa nu va pierdeti curajul. Intotdeaua cu credinta sa priviti catre Maica Domnului; Maica Domnului care este chiar Maica noastra si care intotdeauna asteapta rugaciunile noastre, fiind gata de a ne ajuta, si care este mereu si pururea cu noi, si care ne observa tot timpul.

Asa cum ne-a spus si Sfantul Siluan Athonitul, cand era in lume acest Sfant de la Muntele Athos, Maica Domnului i-a spus: “Nu imi plac lucrurile tale, faptele tale” si i-a spus-o aceasta din dragoste. Pentru ca, Maica Domnului fiind cea in care a incaput intreaga iubire dumnezeiasca,  inima ei, prin dragostea pe care o are, acopera intreaga lume.

Si vreau sa va spun o mica intamplare de la manastirea noastra prin care ni se arata ca Maica Domnului este tot timpul cu noi:

Unul dintre  monahii nostrii avea o foarte mare durere de dinti, care l-a apucat chiar atunci cand toti parintii  se odihneau, dupa miezul noptii. Si, cu toate ca avea dureri foarte mari, nu a vrut sa se duca sa-l trezeasca pe monahul care se ocupa cu cabinetul medical, si a rugat-o pe Maica Domnului sa-l ajute. Si atunci, cand gemea de dureri, vede in fata lui o calugarita care vine si il inchina acolo unde avea durerea, si imediat durerea a incetat.

Aceata este o intamplare care poate parea mica, dar este esentiala, si care trebuie sa ne ajute sa creasca si sa sporeasca credinta noastra, pentru ca astazi cea mai mare biruinta a diavolului asupra lumii este de a lua credinta din inimile ortodocsilor. De aceea, pe cat putem trebuie sa o rugam pe Maica Domnului sa ne dea credinta catre Fiul ei, pentru ca credinta este cheia care deschide toate tainele duhovnicesti, credinta este o putere foarte mare, credinta este viata noastra, pentru ca numai prin credinta putem aduce harul Duhului Sfant in inima,  si atunci inima noastra va deveni tron al harului Duhului Sfant.

Inainte de a termina vreau sa va asigur ca noi, desi ne aflam la Sfantul Munte, va iubim si ne rugam pentru dumneavoasta, si va asiguram ca vom continua sa ne rugam pentru dumneavoasta, si ne rugam ca Maica Domnului sa va acopere pe toti si sa va lumineze astfel incat sa deveniti faruri duhovnicesti ca prezenta dumneavoastra in mijlocul celorlalti sa fie o dovada ca Dumnezeu este viu“.

Vezi si:

Nu uitati sa chemati numele lui Hristos!

Arhimandritul Efrem la Seminarul Teologic Alba Iulia

Directorul Seminarului, Pr. Florin Botezan: Ne-a invrednicit Dumnezeu sa fim martori zilele acestea la un eveniment de exceptie si anume prezenta in mijlocul nos­tru a unuia dintre Staretii Sfantului Munte, Parintele Efrem, Staretul Manastirii Vatopedi, una dintre cele mai importante manastiri din Sfantul Munte.

Cu totii am auzit, intr-o masura mai mare sau mai mica, de Sfantul Munte si cred ca fiecare isi doreste sa ajunga aco­lo sau sa revina acolo, daca inainte a mai fost.

Sfantul Munte este centrul Ortodoxiei, este locul spre care ne indreptam in­totdeauna cu nadejdea ca ne vom intari mai mult in credinta, ca ne va ajuta sa ne apropiem mai mult de Dumnezeu. Iata ca de data aceasta Sfantul Munte coboara la noi, vine in mij­locul nostru printr-unul din reprezentantii sai de seama si anume Parintele Efrem, cum spuneam, Staretul Manastirii Vatopedi.

Intalnirea de acum se doreste a fi in primul rand un dia­log. De aceea, dupa cuvantul scurt pe care Parintele il va rosti in introducere, asteptam intrebarile dumneavoastra si speram sa se poata inchega un dialog din care sa ne folosim cu totii. Deci, il rugam pe Parintele Efrem sa ne rosteasca un cuvant, ca apoi sa ne raspunda la intrebari.

Arhimandritul Efrem: Si eu ma bucur sa fiu cu voi, deoarece venirea mea in Romania se datoreaza in primul rand Arhiepiscopiei de Alba Iulia, invitatiei facute de Arhie­piscopie. Sunt foarte emotionat de calatoria pe care am facut-o in Romania. Am fost bucuros sa vad evlavia poporului ro­man, setea de credinta pe care o are, dorul de Dumnezeu si disponibilitatea de a se nevoi.

Noi, Sfantul Munte, datoram mult Romaniei pentru ca cei mai multi ctitori ai manastirilor aghiorite, dupa imparatii bizantini, sunt voievozi romani. Odinioara, Romania si Gre­cia erau ca o singura tara, de aceea am si avut intotdeauna o colaborare lesnicioasa si o comunicare nemijlocita. La manastirile la care am fost am vazut picturi murale cu inscriptii grecesti, dar am vazut si traditii comune, pentru ca avem acelasi cuget si acelasi crez. Si, mai ales, vad marea evlavie a poporului roman pentru Sfantul Munte. Au venit multi monahi romani inca de demult, din evlavie, la Sfantul Munte dar nu numai pentru folosul poporului roman, ci au sprijinit duhovniceste si multi parinti aghioriti. Vrednicul de pome­nire Parintele Paisie, acest sfant ascet aghiorit contemporan, in cartea sa pe care a scris-o despre diferitii batrani aghioriti evlaviosi, vorbeste si despre cativa pustnici romani care cu viata lor si cu trairea lor au slavit si Sfantul Munte, dar si intreaga Biserica Ortodoxa.

Venind din Sfantul Munte in Romania ne simtim aici intr-un loc familiar, ca acasa. Venind aici vedem ca Biserica Ortodoxa din Romania va progresa fiindca are o putere foarte mare. Si puterea dumneavoastra nu este nici econo­mica, nici politica, ci consta in evlavia dumneavoastra. Pu­terea Bisericii este evlavia tuturor credinciosilor. De aceea cei care sunteti la acest seminar, sa nu va uitati scopul, sa nu va uitati misiunea. Pentru ca va spunem noi, cei care traim in Sfantul Munte, ca omul care uita de mantuirea sufletului si-a ratat complet viata, caci Domnul ne subliniaza cu multa claritate: „Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui, si toate acestea se vor adauga voua“.

Sfantul Nectarie, un sfant grec contemporan care s-a in­vrednicit de la Dumnezeu sa faca multe minuni, un sfant care a fost mult batjocorit in viata de catre purtatorii de rasa, a fost profesor la seminarul Rizario din Grecia si le spunea elevilor:

„Copii, omul care cauta fericirea si bucuria in ex­teriorul lui este in mare ratacire. Omul poate avea prilej de bucurie din partea prietenilor, din partea fratilor lui, din partea rudelor, insa fericirea si bucuria aceasta este relativa. De pilda, asteptam un prieten sa vina dintr-o tara indepar­tata si suntem indreptatiti sa ne bucuram, dar va veni vremea cand va pleca prietenul nostru si, pe cat de mult ne-am bucurat impreuna cu el, pe atat de mult ne vom intrista cand va pleca. Mai mult, putem spune ca avem o persoana iubita a carei prezenta ne da mare bucurie. Vine insa vremea cand Dumnezeu o va lua in lumea cealalta. Pe cat de bine am petrecut cu aceea persoana, pe atat de mult vom fi mai tristi atunci cand va pleca de langa noi.“

Asadar, bucuria care vine din afara fiintei noastre este relativa. De aceea si Hristos, ca sa ne faca sa intelegem bine, ca sa ne indrume corect, ne-a subliniat cu claritate: „Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru“, este in inima voastra. Si cand Domnul ne spune ,,imparatia lui Dumnezeu”, vrea sa spuna harul lui Dumnezeu, comuniunea omului cu dumnezeiestile energii necreate. Deci, fratii mei, acolo trebuie sa tintim.

Trebuie sa fim atenti la viata noastra, sa fim atenti fata de pacate, deoarece pricina care alunga harul este pacatul. Si asa cum albina nu se duce la balegar, ci cauta mireasma flo­rilor, asa si harul Duhului Sfant cauta o inima care se lupta impotriva pacatului. Cat putem asadar, sa fim atenti in viata si sa nu uitam ca Hristos S-a suit pe Cruce ca sa ne ajute pe noi sa ne ridicam, sa inviem, sa Ii pasim pe urme, sa-I urmam poruncile, sa urmam directia care ne-a dat-o prin Evanghelia Sa. Atunci vom avea permanent inlauntrul harul, atunci vom putea fi pururea fericiti, vom fi bucurosi, vom fi multumiti cu modul nostru de viata. Pentru ca nu trebuie sa uitati niciodata ca un crestin poate avea necazuri si gre­utati in viata, dar dincolo de crucea necazurilor si a greuta­tilor exista dulceata Duhului Sfant. Aceasta lipseste astazi de la marea majoritate a crestinilor pentru ca nu se nevoiesc asa cum trebuie; iar un model al nevointei este viata sfintilor nostri. Sa studiati vietile sfintilor, sa fiti prieteni cu sfintii si lor sa le urmati pentru ca ei L-au urmat pe Hristos. Iar sfintii, prin viata lor corecta au demonstrat ca Evanghelia este valabila.

Cu aceste ganduri, copii, vreau sa va urez ca harul Mai­cii Domnului care este atat de simtit in Sfantul Munte — pentru ca noi acolo o simtim pe Maica Domnului ca pe o closca care ne tine sub aripioarele Sale, deoarece Maica Domnului este maica tuturor crestinilor, insa tronul sau este in Sfantul Munte, pentru ca acolo nenumarati oameni evlaviosi s-au invrednicit sa o vada si in vedenii, chiar au si vor­bit cu dansa asa cum vorbesc eu cu voi acum — asadar, harul Maicii Domnului sa va intareasca. Si va indemn sa nu luati aminte niciodata la teoriile straine de Ortodoxie care va indeparteaza de Evanghelie. Toate acestea care se spun as­tazi, care sunt impotriva Evangheliei, nu sunt decat nascociri ale diavolilor, sunt teorii facute a-l rataci pe om, sunt teorii facute pentru a intuneca mintea omului astfel incat sa nu-l poata afla pe Dumnezeu.

Nu uitati sa va rugati, nu uitati sa chemati numele lui Hristos, nu uitati, in necazurile pe care le aveti, sa priviti fata Maicii Domnului si sa o simtiti pe Maica Domnului ca pe mama voastra adevarata, iar aceasta va veni sa va ajute, sa va mangaie, sa fie alaturi de voi. Unul din aghioritii care a vazut-o pe Maica Domnului, a auzit-o spunand: „Nu am timp, pentru ca umblu pe tot pamantul si mangai pe crestini si ma alatur celor care ma cheama“. Ma rog ca dintre cei pe care Maica Domnului ii mangaie si carora le sta alaturi sa fiti si voi. Amin.

Seminaristii: Parinte, cuviosul Paisie Aghioritul spunea ca multi sfinti ar fi dorit sa traiasca in vremea noastra ca sa se nevoiasca. Care ar trebui sa fie nevointa tinerilor in acest context?

Arhimandritul Efrem: Este usor pentru tineri sa se nevoiasca, daca vor. Trebuie sa fie bine incadrati in Biserica, iar ceea ce-i ajuta foarte mult catre sfintenie este sa aiba un program zilnic. Atunci vor avea roade duhovnicesti, pentru ca omul, dragi copii, si mai ales voi care acum sunteti aici, daca nu aveti sfintirea harului, daca nu simtiti ca va mangaie harul, atunci nu veti avea dispozitie catre nevointa, deoarece pricinile de pacat sunt foarte aproape si ne trag foarte usor catre ele. Vedeti, pentru a va lua diploma, daca nu stati sa studiati dupa un program anume, este mai mult ca sigur ca nu o veti lua in mod magic. Cu atat mai mult sfintenia, care este socotita stiinta stiintelor si arta artelor, trebuie sa fie facuta cu un program. Ajuta foarte mult contactul cu un indrumator duhovnicesc.

Seminaristii: Una dintre nevointele celor din manas­tire este dobandirea linistii, a pacii lui Hristos. Invatamantul actual cere multa implicare, studentul este supus unui stres. Avem si noi nevoie de liniste. Cum putem dobandi linistea — sa fim cu Hristos — in aceasta agitatie?

Arhim. Efrem: Este o problema, pentru cel ce traieste in agitatie, sa dobandeasca linistea. Este o problema intr-ade­var, dar nu este de neindreptat. Este posibil si pentru cei ce traiesc in agitatie sa dobandeasca linistea launtrica. Primul lucru care trebuie sa-l aiba in vedere este lupta impotriva pa­catului. Fiecare crestin, primul lucru la care trebuie sa ia aminte este ceea ce zicem la slujba: „Invredniceste-ne, Doamne, fara de pacat sa ne pazim noi”. Fie elev, fie monah, fie preot, fie episcop, trebuie neaparat a se pazi de pacat. Cand ia aminte la pacat si isi programeaza o mica perioada de timp dimineata si seara ca sa se linisteasca — iar cand zic „sa se li­nisteasca” zic nu sa se intinda in pat, ci sa se ocupe de ruga­ciunea lui Hristos, dimineata si seara — atunci omul care primeste in inima aceasta lucrare duhovniceasca, incetul cu incetul va incepe sa guste bunatatile lucrarii duhovnicesti launtrice a mantuirii si astfel, cu incetul, va progresa in isi­hie. Oricum, este posibila linistirea launtrica si in aceasta epoca a noastra. Bine.

Seminaristii: Cum ar trebui sa-l consideram pe Dum­nezeu, ca pe un prieten, sau ca pe un Stapan?

Arhim. Efrem: Daca va amintiti, cand apostolii I-au zis lui Hristos: „Invata-ne cum sa ne rugam“, Hristos ce le-a spus? „Tatal nostru!” Le-a dat rugaciunea domneasca. Nu le-a spus: „Sa Ma chemati Domn Atotstapanitor, Facator al cerului si al pamantului, Atottiitorul“, cu toate ca este asa si Il recunoastem asa, dar El insusi nu a cerut acest lucru. Ceea ce ne-a cerut Hristos noua este aceea de a-L chema si a-L primi, a-L simti ca fiind Tatal nostru. De aceea, Hristos este Tatal nostru si cineva poate simti aceasta prezenta a lui Hristos pe masura curatirii inimii proprii.

Seminaristii: Cum poate un teolog sa-L marturiseasca cat mai bine pe Dumnezeu in societatea de azi?

Arhim. Efrem: Teologul Il poate marturisi mai bine pe Dumnezeu cu viata proprie corect ortodoxa.

Seminaristii: Cum putem, noi tinerii, sa ducem o viata cat mai autentic crestina?

Arhim. Efrem: Viata duhovniceasca autentica este viata patristica. In acest domeniu ne vor ajuta mult batranii du­hovnicesti din vremea noastra care s-au nevoit sa ajunga la sfintenie. De exemplu, viata parintelui Ilie Cleopa, un sfant din zilele noastre. Eu l-am cunoscut la Atena pe cand eram inca student. Si cred ca acum, cand s-au tiparit vietile dife­ritilor sfinti aghioriti — si, de altfel, orice viata a unui sfant de astazi, fie rus, fie de alt neam — ajuta foarte mult pe omul contemporan sa traiasca autentic si in mod corect.

Seminaristii: In ce consta viata duhovniceasca la Manas­tirea Vatopedi?

Arhim. Efrem: Adica sa judec eu viata duhovniceasca in manastirea proprie? Ce pot sa va spun? Suntem monahi si ne straduim sa ramanem credinciosi traditiei noastre, randu­ielii noastre si datoriilor noastre monahale. Parintele Porfirie le spunea fiilor sai duhovnicesti: „Cand va intreaba despre mine sa nu le spuneti multe lucruri“, fiindca il considerau multi ca fiind Dumnezeu pe pamant. „Voi sa le spuneti ca sunt un pui de calugar“. La fel si noi, va spunem ca suntem monahi la Sfantul Munte si urmam tipicul aghiorit.

Seminaristii: Cum trebuie sa fie relatia dintre un baiat si o fata?

Arhim. Efrem: Relatia dintre un baiat si o fata sa fie pri­etenoasa, nu dusmanoasa… Dar din mijloc sa lipseasca paca­tul! Pentru ca din nefericire astazi, cu influenta Europei… Imi aduc aminte ca tatal meu avea o sora in Anglia si cand veneau verisorii mei in fiecare vara in Cipru si imi spuneau: „Noi avem prietenele noastre” (girlfriends), iar verisoarele mele imi spuneau: „Noi avem prietenii nostri” (boyfriends), eu nu pricepeam ce inseamna girlfriend si boyfriend si atunci mi-au spus ca, de la doisprezece ani, „avem prietenie baietii cu fetele si invers.” Acum vad lucrul acesta si in Gre­cia. Europenii, din pacate, cred ca daca ai prietenie cu o fata sau cu un baiat, lucrul acesta nu te impiedica cu nimic ca sa ai si o legatura trupeasca. Vine insa Biserica Ortodoxa care trebuie sa pecetluiasca viata crestinilor cu harul Sfantului Duh si spune fiilor sai: „Cand vine vremea, puteti avea aceasta legatura, insa numai in Taina casatoriei, pentru ca este o legatura tainica”. Nu trebuie sa fie o legatura a simturilor, doar pentru o anumita perioada de timp si apoi sa cautam un alt partener. De aceea trebuie sa fiti atenti — cine vrea sa traiasca o viata corecta — deoarece curatia mora­la este o premisa dogmatica a vietii duhovnicesti. Bine.

Seminaristii: Ce parere aveti despre discoteci si petreceri?

Arhim. Efrem: Cineva astazi, cand vrea sa se imboga­teasca, deschide discoteca pentru ca o sa aiba multa clientela; pentru ca oamenii cred astazi ca daca vor petrece mergand la discoteci, ascultand muzici straine, rock, heavy-metal, cum este la moda astazi, cred ca sunt „moderni” si „europeni”. Nu ne opunem ca cineva sa mearga la o plimbare, sa mearga undeva la o cofetarie, la un restaurant sa manance, sa bea, sa discute; dar nu sa mearga in aceste locuri care sunt salasuri ale diavolului.

Seminaristii: Vorbiti-ne despre iubirea de sine ca virtute esentiala a crestinismului.

Arhim. Efrem: Iubirea de sine nu este niciodata virtute. Dragostea catre noi insine este pacat, deoarece crestinul tre­buie sa calce peste dorintele proprii. De pilda, suntem in fa­milie la masa si mama ne pune in fata si mancarea de ieri si pe cea de astazi, iar eu ma reped primul, ca poate vine fra­tele meu si o sa manance el mancarea de astazi. Asa ca o iau eu si o mananc. Aceasta este iubirea de sine. Un crestin tre­buie sa traiasca in limitele nevoilor, nu in limitele dorintelor.

Seminaristii: Cum explicati versetul 1:1 de le Evanghe­lia dupa Ioan: „La inceput era Cuvantul, si Cuvantul era la Dumnezeu?”

Arhim. Efrem: Acest verset din Evanghelia dupa Ioan il prooroceste psalmistul David: „In capul cartii este scris despre mine“. Si aici, intr-un mod teologic, proorocul ne vorbeste despre Sfanta Treime, despre cinstea egala a celor trei Per­soane ale Sfintei Treimi.

Seminaristii: Exista un destin dinainte stabilit?

Arhim. Efrem: Dumnezeu nu determina viata omului. Dumnezeu a inzestrat omul cu libertate si diferenta dintre om si celelalte creaturi este logica si libertatea. De aceea Dumnezeu mai degraba cunoaste dinainte ceva, dar nu predestineaza. Inainte-cunoasterea Sa nu implica faptul ca noi facem ceva fiindca a stabilit asa Dumnezeu, ci ca El stie dinainte ce vom face. Nu este ca la musulmani, de exemplu, care cred in noroc. Ei spun ca cineva care traieste fericit viata are noroc. Ce noroc are? Dumnezeu da tuturor in mod egal, pentru ca El este izvorul a toata dreptatea, da fiecaruia egala putere de a ajunge pe aceeasi scara a virtutilor. Pentru toata lumea in mod egal.

Seminaristii: Atunci de ce vrajitorii pot citi viitorul?

Arhim. Efrem: Vrajitorii nu stiu viitorul, ci de multe ori stiu anumite lucruri despre o anumita persoana si le intre­buinteaza. Vrajitorul nu este niciodata prooroc. Proorocia este o harisma a Sfantului Duh. Nici diavolul nu este pro­oroc. Iar vrajitorul este purtator al demonului. Demonii, fiind duhuri, stiu ce gandeste prietenul tau in Grecia sau in Australia. Stie ce gandeste cutare in Bucuresti si folosesc aceste lucruri astfel incat sa para ca vrajitorii proorocesc. Dar nu ne temem niciodata, nici de vrajitori, nici de diavoli. Hristos e mai puternic decat diavolul.

Seminaristii: Privirea la televizor e pacat?

Arhim. Efrem: Televizorul nu este pacat. Cand insa pri­vim filme stricate la televizor este un lucru rau. Cutitul e facut ca sa taie paine, dar si ca sa injunghie oamenii. Cine fo­loseste cutitul ca sa injunghie oamenii, desigur, nu face bine. Din pacate astazi ecranul televizorului care, de pilda, ar pu­tea fi un mijloc direct de transmitere a mesajelor bune, du­hovnicesti, care sa influenteze multime de oameni, este exploatat de puterile intunericului care ofera mesaje nu nu­mai antiortodoxe, ci si anticrestine care, de cele mai multe ori, intuneca si ratacesc pe om. De aceea Sfantul Cosma al Etoliei a proorocit ca va veni vremea cand diavolul „va fi intr-o cutie si va avea coarnele pe acoperisul casei.” De aceea sa fiti foarte atenti. Pentru mine, cel mai mare pericol nu sunt nici discotecile, nici desfranarea — care este un mare pacat — ci intaiul pericol este astazi televizorul.

Seminaristii: Cum explicati slabirea credintei si racirea dragostei in vremea noastra?

Arhim. Efrem: Oamenii nu mai au credinta inflacarata pentru ca traiesc antropocentric. Insa ajuta foarte mult la in­tarirea credintei studiul vietilor sfintilor si indeosebi a sfin­tilor din zilele noastre. Ajuta foarte mult la sporirea credintei trairea in comuniune cu persoane duhovnicesti. Dupa cum vedeti, in Pateric se spune undeva ca cineva s-a dus la Avva Pimen si i-a spus: „Avva, cum sa dobandesc frica de Dumnezeu?” — iar cand spun Parintii „frica de Dumnezeu” nu inseamna sa te infricosezi de Dumnezeu, ci frica de Dum­nezeu inseamna evlavie. De aceea si prorocul David a spus: „Inceputul intelepciunii este frica de Domnul“, pentru ca incepu­tul vietii duhovnicesti este evlavia — iar Avva Pimen i-a raspuns: „Lipeste-te de un om care se teme de Dumnezeu si atunci vei dobandi frica de Dumnezeu.” Deci sa ai regu­lat si des contact cu un om virtuos care sa aiba permanent harul Duhului Sfant inlauntrul sau — acesta este omul cu frica de Dumnezeu — si atunci din comuniunea cu dansul, pentru ca este un om cu har, in mod minunat iti va da din harul sau astfel incat sa-ti sporeasca credinta catre Dum­nezeu. Bine.

Seminaristii: Ce ne puteti spune despre credinta in rein­carnare?

Arhim. Efrem: Reincarnarea este o prostie intre multe altele. Reincarnarea spune ca acum sunt om, dar mai inainte am fost catar, iar dupa ce mor sufletul se va duce intr-un cocos. Noi acest lucru nu-l primim sub nici o forma. Omul se naste, este o persoana irepetabila si niciodata nu se poate identifica cu o alta persoana de pe pamant, nici daca este vorba de frati gemeni.

Seminaristii: Ce parere aveti despre muzica clasica?

Arhim. Efrem: Muzica clasica este o muzica, desigur, an­tropocentrica. Eu insa, multor tineri care vin in Sfantul Munte si care asculta muzica rock, le zic: „Mai copile, cel putin asculta muzica clasica decat rock, pentru ca iti va aduce o linistire fizica“. Nu este o muzica care iti da dispozitia de a-L sluji pe Dumnezeu, asa cum este muzica bizantina, dar totusi nu te conduce catre pacat.

Seminaristii: Ce parere aveti despre hipnoza, medium-uri si OZN?

Arhim. Efrem: In primul rand, extraterestrii nu exista. In al doilea rand, medium-ii sunt oameni demonizati. A venit cineva in Sfantul Munte cu o problema si mi-a spus ca l-a dus cineva la un medium care, in final, i-a mancat milioane de drahme — adica miliarde de lei, in limba dumneavoastra — si apoi l-a innebunit. Si au venit cu el la noi in Sfantul Mun­te. I-am zis: „Ce sa-ti fac? Numai o minune te mai poate ajuta!” Altcineva, un domn, a venit si mi-a marturisit ca s-a dus sa consulte un medium. „Si mi-a zis sa stau in salon, iar el a intrat inauntru. S-a auzit apoi o mare zarva acolo, ca si cand ar fi fost multime de oameni. Dupa trei sferturi de ora s-a intors. Avea ochii rosii, cu toate ca atunci cand il intalni­sem fata sa era normala. Acum insa avea ochii in flacari, fata innegrita, limba scoasa si era foarte transpirat. Venise sa-mi spuna mesajul primit. Cum l-am vazut insa, am fugit si nici nu mai retin ce mi-a spus.” Acesti oameni sunt indraciti.

Seminaristii: Ce inseamna sa ne inchinam in„duh si in adevar”?

Arhim. Efrem: „Duh este Dumnezeu si cei ce I se inchina tre­buie sa I se inchine in duh si in adevar“. Aceasta a spus-o Hristos femeii samaritene. Sfintii Parinti au explicat aceasta, spunand ca Dumnezeu nu este slujit prin lucruri exterioa­re, ci cu inima. A spus-o tocmai spre a lovi in slujirea exteri­oara, formala, atunci cand este absolutizata. Sa va dau un exemplu: ne inchinam icoanei lui Hristos; aceasta inchina­re are insa ca substrat evlavia noastra launtrica catre Hristos. De aceea, multi care nu au acest substrat launtric, isi fac niste cruci mari, fac metanii pana la pamant si, cu toate ca merg in fiecare duminica la biserica, nu sporesc duhovniceste. Acestia nu se inchina in duh si in adevar.

Seminaristii: Cum se poate dobandi rugaciunea neince­tata a lui Iisus?

Arhim. Efrem: Rugaciunea lui Iisus o vom dobandi, dupa cum am spus la inceput, daca ne vom ocupa de aceasta rugaciune. Inceputul acestei lucrari duhovnicesti este rostirea neincetata cu gura: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma; Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma“. Sap in gradina: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma“. Merg cu autobu­zul: in loc sa ma gandesc la alte lucruri, inchid ochii si ma rog. In afara de aceste momente care se numesc „ceasuri albe”, trebuie sa stabilesc o perioada zilnica pentru ruga­ciune. Incepe acum in inima simtirea focului rugaciunii, asa cum spune proorocul David: „Infierbantatu-s-a inima mea inauntrul meu si in cugetul meu se va aprinde foc” ori „Desfateaza-te (katatrifison) in Domnul si iti va implini tie cererile inimii tale”. Cand zice „katatrifison”, inseamna „satura-te din plin“, cautand a te hrani cu numele lui Hristos.

Daca omul se preocupa si lucreaza rugaciunea, inima lui va dobandi aceasta flacara a rugaciunii si dragostea catre Dumnezeu creste. Mai intai mintea primeste rugaciunea si dupa cativa ani de lucrare cu mintea o va prelua inima. Iar cel care va ajunge la rugaciunea inimii se va desfata de mult har. Nici nu se pot spune, iubitii mei, bunatatile care vin din lucrarea rugaciunii lui Iisus! De aceea, mesajul Sfantului Munte pentru voi este: cat de mult puteti, indeletniciti-va cu aceasta rugaciune!

Parintele Efrem Katunachiotul, un nevoitor adormit intru Domnul acum cativa ani, spunea ca primul rod al pre­ocuparii crestinului de rugaciunea lui Iisus este bucuria. Recent a venit un student la Vatopedi si i-am spus sa zica rugaciunea. Dupa doua luni, cand a venit inapoi, mi-a mar­turisit: „Parinte, atata bucurie am spunand rugaciunea in timp ce pasesc pe strazile Atenei incat, intr-o zi, de atata bu­curie am inceput sa alerg!” Aceasta se datoreaza rugaciunii lui Iisus.

Seminaristii: Rugaciunea lui Iisus se poate spune in lipsa unui povatuitor experimentat?

Arhim. Efrem: Puteti incepe a spune rugaciunea lui Ii­sus, insa este mai sigur a gasi un indrumator, chiar avand contact prin telefon, ori prin corespondenta. Insa, daca va veti ocupa cu aceasta rugaciune, Dumnezeu va va ajuta. Imi aduc aminte ca Parintele Paisie imi spunea aceasta intam­plare deosebita: a plecat de la manastirea lui — atunci cand vietuia in afara Sfantului Munte — si, pe cand mergea prin oras pentru a rezolva o anumita treaba, harul Sfantului Duh i-a spus cu tarie: „Intra in casa de langa tine!” Si el a zis: „Cum sa intru in casa aceasta de vreme ce nu cunosc pe ni­meni?“, iar harul i-a raspuns: „Du-te si intra in aceasta casa!” „Fie binecuvantat!” A batut la usa si i-a deschis o batrana. Cum l-a vazut pe Parintele Paisie, a inceput sa planga. Aceasta batrana avea doi nepoti orfani si nu putea sa plece de acasa. Se indeletnicea insa cu rugaciunea inimii si o ru­gase pe Maica Domnului sa-i trimita pe cineva care sa-i explice lucrurile pe care nu le intelegea. Si imi aduc aminte cum Parintele Paisie mi-a spus ca aceasta femeie avea o stare duhovniceasca pe care nu a gasit-o nici la monahii din Sfan­tul Munte. „Si, cu toate ca eram in oras pentru o treaba urgenta, am renuntat si am stat de vorba cu ea de dimineata pana seara.” Aceasta v-am spus-o ca sa va demonstrez ca Dumnezeu, daca vede ca vreti sa va ocupati cu aceasta lu­crare, va va ajuta sa ajungeti in locul potrivit si sa gasiti in modul potrivit omul potrivit. Bine.

As vrea sa daruiesc si aici la Seminar o copie argintata a icoanei Maicii Domnului „Paramythia“. Este una din cele sapte icoane facatoare de minuni ale manastirii noastre. Doresc sa o las aici ca amintire a vizitei noastre. Este o ex­presie a prieteniei si a comuniunii dintre scoala voastra si Sfantul Munte Athos.

(din: Cuvant din Sfantul Munte, Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Manastirii Vatopedi, in Romania, Editura Reintregirea, Arhiepiscopia de Alba Iulia, 2001)

Legaturi:

Vulgul profan şi America contemporană

- Părinte, credeţi că azi elitele trebuie să mai joace un rol în situaţia asta de tranziţie, aşa cum a fost atâtea sute de ani în istorie, sau masele de fapt trebuie să ia cât mai mult din acest rol?

- Ştiţi ce spunea Horaţiu? “Urăsc vulgul profan“. Cea mai umilită ţară din lume e America. Absolut. Prin acţiune masonică, prin mafii politice… Acolo la conducere este întotdeauna o elită economică, nu inteligentă. Bush [junior, n.n.] nu are nici o inteligenţă, e un biet om oarecare. El şi Condoleeza Rice şi toţi aceştia sunt implicaţi în problema petrolului, aşa că toate acţiunile sunt aşa cum sunt. Nu îi interesează pe ei nimic în privinţa populaţiei. Nivelul cultural al populaţiei este foarte, foarte mic. Sunt poate milioane de analfabeţi care trăiesc muncind, şi apoi toată această clasă medie care susţine întreaga Americă. Dar când un element este foarte bun, începând din liceu este urmărit, ajutat, trimis la facultate, este pus în toate condiţiile de a lucra. Iar dacă nu au aceste elemente, le aduc din alte părţi. Nu-i interesează nimic altceva. Şi toată această masă este condusă de intelectuali elitişti, care fac tot ceea ce fac spre folosul tuturor, pentru că ei vor să le meargă bine în afacerile lor. Şi aşa merge toată maşina aceasta americană, care este o maşină coruptă. Şi toţi sug din clasa medie. Clasa medie plăteşte toate taxele, clasa medie munceşte şi ziua şi noaptea, clasa medie respectă legile. Cei de sus nu-şi plătesc taxele, ca şi la noi, cei de jos nu plătesc că nu au cu ce plăti şi trăiesc din munca clasei medii. Toată această clasă medie masivă şi obscură duce înainte întreaga societate americană. Câteodată se mai răscoală şi apare la alegeri acea voce mută, cum o numesc americanii, care îşi spune cuvântul împotriva unui candidat. Dar dacă totuşi candidatul este însurat şi are copii, dacă este moral, dacă are un câine pe care îl iubeşte, pisici… atunci totul este bine!

La biserica Părintelui din America

- Spuneţi-ne cum e, prin comparaţie, viaţa bisericească din America şi cea din România?

- În America suntem foarte risipiţi, pentru că fiecare lucrează unde poate. Nu există parohie în jurul bisericii. In jurul bisericii mele cred că locuiesc numai patru-cinci familii. Restul stau la patruzeci de kilometri, la şaizeci de kilometri, la două sute de kilometri, cum sunt cei de la Richmond, care nu au acolo biserică, dar nici la noi la biserică nu pot veni în fiecare săptămână. Aşa că vin de două ori pe lună şi vă închipuiţi că nu se poate lega o prietenie prea strânsă între credincioşi, deşi noi, la sfârşitul Liturghiei, avem o sală socială unde coborâm şi doamnele aduc prăjituri, fructe, se bea o cafea cu nişte covrigi şi acolo se leagă prieteniile… Dacă este parastas, cine are parastas de patruzeci de zile sau de un an, îl face acolo, pune masă pentru şaptezeci-optzeci de oameni… Acolo dacă cineva nu are de lucru, întreabă şi oamenii se ajută. Acestea sunt de fapt undiţele lui Iisus Hristos, pe care le aruncă în popor. Pentru că unii vin acolo la biserică ca la un club. Şi întreabă: „Acolo se vorbeşte româneşte?“. „Da, se vorbeşte româneşte!”. „Sunt oameni mulţi?“. „Nu sunt aşa de mulţi, dar sunt oameni buni!“. „Acolo sunt fete ca să mă însor?“. „Da, sunt şi fete!“. Şi aceasta este tot o undiţă. Altă undiţă e când cineva vrea să facă nuntă, şi le zic:

- Dar, cine sunteţi voi, că nu v-am văzut niciodată? Iar ei răspund:
– Păi, noi suntem din Pensylvannia…
– Dar nu aţi venit niciodată la noi la biserica?
– Nu, nu am venit, spun ei.
– Păi de unde ştiu eu că sunteţi creştini?
– Părinte, nu avem altă mărturie decât pe noi!
– Şi nu-L minţiţi pe Dumnezeu?
– Nu părinte, nu-L minţim.

Şi îi cunun. Normal era să-mi fi arătat certificatul de botez, dar atunci de unde să-l ia? Şi stau de vorbă cu ei. Le explic ce înseamnă Taina Nunţii, ce se întâmplă cu ei, ce obligaţii au unul faţă de altul. Cum el reprezintă pe Hristos şi ea este Biserica… Lor li se par lucruri extraordinare, n-au mai auzit aşa ceva. Şi se miră, se minunează: „Cum, eu sunt ca Hristos şi tu eşti ca Biserica…?!“. Li se par lucruri absolut inedite, aşa, de pe tărâmul poveştilor…

Sau altul vine să se însoare! Îi găsesc ori nu-i găsesc o fată, el totuşi vine şi caută. Şi încet-încet sunt prinşi, pentru că toţi aceştia vor rămâne în biserică. Văd că acolo este Duhul lui Dumnezeu, este bine, prietenie, este înţelegere. Slava lui Dumnezeu, am o parohie liniştită, nu mă pot plânge! Dacă sunt neînţelegeri, sunt aşa, de suprafaţă. Eu tot timpul le zic să lase supărările şi grijile lumii afară, pe treptele bisericii, pentru că la sfârşit le găsesc tot acolo. Şi se creează un fel de frăţietate, determinată şi de constrângerea mediului, pentru că America este o ţară în care te pierzi dacă nu ai pe cineva, dacă nu ai un sprijin. Sau te orientezi numai spre muncă până cazi jos, ca să faci avere, sau te distrugi psihic. Şi atunci avem această frăţietate. Dar în ciuda acestei frăţietăţi pe care afirm că am reuşit s-o creez în lumea aceea, aici în ţară e un alt duh, cu totul alt duh! Un duh care lucrează în oameni, care lucrează în mine.

Eu sunt un om în vârstă, am optzeci de ani. Dacă mă invită maicile din Alaska – că ele ţin foarte mult la mine, mă cheamă luni de zile, ani de zile mă cheamă şi nu mă duc, că sunt la o zi de zbor cu avionul – mi-e greu să mă pornesc, că sunt bătrân (pe urmă însă, dacă mă pornesc, ca la Coşbuc, joc până la sfârşitul horei!). Dar îmi e greu să mă pornesc! Dar când vin în ţară, nu am nici un fel de greutate… Piciorul meu zburdă ca al mielului, ca al iedului! Vin fără nici un fel de greutate, mă trage duhul aici! Şi-s întristat că aşa sunt vremurile, aşa sunt timpurile, că nu mă pot întoarce definitiv…! Aşadar, părinţilor, vă rog să aruncaţi undiţele în mulţimile acestea care vin la biserică. Şi-o să-i prindeţi pe toţi!

Ortodoxia din Alaska

- Părinte, vorbiţi-ne despre ortodoxia din Alaska!

- Alaska e un pământ a cărui populaţie este ca fond ortodoxă. Ei au fost botezaţi de către ruşi. Câtă vreme băştinaşii de acolo, aleuţii, au putut să-şi câştige viaţa prin pescuit, cu bărcile lor simple, cu setcile lor simple, cu uneltele lor, îşi câştigau existenţa, îşi întreţineau familia şi era foarte bine. În momentul în care au început pescuirile industriale, când kilometri întregi de mare erau înconjuraţi de plase în care creşteau peştii în mediu natural, ei s-au trezit fără nici un sens. Nu îşi mai puteau câştiga existenţa, pentru că peştii se luau din crescătoriile industriale şi ei nu mai aveau ce să facă. America le-a oferit un ajutor social de 600-700 de dolari de familie şi încet-încet aceşti aleuţi şi eschimoşi băştinaşi au decăzut, pentru că nu mai munceau, aveau bani destui, nu aveau pe ce cheltui, primeau şi hrană şi bonuri de carne şi aşa mai departe, stăteau la televizor, beau ţuică şi băuturi alcoolice, tinerii se uitau la televizor, nu mai voiau să muncească şi în decurs de treizeci de ani toată populaţia băştinaşă a căzut în cel mai teribil marasm. Spuneau preoţii de acolo că mai mult de treizeci şi cinci la sută din copiii care se nasc în prezent sunt copii născuţi din incest, din mamă şi fiu, din tată şi fiică, şi aşa mai departe, toţi născuţi din incest. Era o populaţie pe cale de dispariţie!

În această perioadă, în ultimii ani, un episcop ortodox a venit în Alaska cu o mână de fier şi a revigorat Ortodoxia. A mers prin satele aleutine, a căutat tineri mai răsăriţi, chiar dacă aveau 30-40 de ani şi i-a dus în insulele Kodiak, la seminar. A adus profesori acolo şi i-a instruit pe aceşti tineri în trei-patru ani şi pe toţi i-a obligat apoi să se întoarcă în satele lor. Şi astfel s-a ridicat duhul aleuţilor, s-a ridicat sentimentul ortodox în ei! S-a ridicat conştiinţa că trebuie să muncească. Este foarte important, foarte important cum a slăbit toată această populaţie ortodoxă căzută în beţie, în alcool, în drog, în perversităţi… Vor mai trebui încă mulţi ani să-şi revină. Dar aceşti tineri aleuţi sunt foarte activi, vorbesc în limba lor, vorbesc în numele lor şi îi câştigă. Aşa, încet-încet, se reinstalează duhul originar al Ortodoxiei adus acolo de ruşi, de Sfântul [Herman] de Alaska, de Sfântul Inochentie şi de toţi ceilalţi.

Despre convertirile din America

- Părinte, vorbiţi-ne de convertirile din America!

- Foarte des vin în legătură cu oameni care caută, care nu sunt satisfăcuţi de viaţa pe care o trăiesc, asemeni tânărului din Evanghelie care nu era mulţumit de cunoaşterea adevărului din Vechiul Testament şi care doresc ceva nou. Sunt tineri care pornesc pe căi greşite, în diverse secte, grupuri, bande hippy, pank… Toţi sunt nefericiţi. Aceşti tineri nu s-au putut acomoda lumii şi simţeau nevoia de ceva mai bun. Şi n-au găsit ceva mai bun pentru că n-au venit la Biserica lui Hristos ca să vadă lumina. În acelaşi timp am cunoscut oameni care, trecând prin tot felul de tribulaţii ale vieţii acesteia, tineri sau bătrâni, descoperă pe Dumnezeu, descoperă Ortodoxia. Am fost la Indianapolis şi în Memphis, la biserici de americani convertiţi recent la Ortodoxie sau pe cale de convertire. Majoritatea provin din baptişti, din penticostali, din atei, din homeless sau din bandele acestea de hippy. Toţi căutau ceva şi au descoperit Ortodoxia. Să ştiţi că au un foc, au un har al credinţei, au o râvnă extraordinară. Fac toată gestica ortodoxă, fac închinăciuni adânci, se pleacă unul în faţa celuilalt, exact ca în Biserica primară! Când vin la biserică sărută toate icoanele la rând, ard lumânări, cântă cu toţii la strană… Au un foc al credinţei în ei! Nu au ştiinţa ortodoxă în ei, în vreme ce noi cunoaştem Ortodoxia chiar dacă nu am studiat. Căci tot am auzit ceva la biserică, tot am văzut-o pe bunica, sau pe părinţi, sau cunoscuţi care se închină într-un anumit fel. Adică este ceva mai adânc în noi, în sensul că noi purtăm Ortodoxia în inima noastră încă din secolul I, de la Sfântul Apostol Andrei. Noi am fost ortodocşi dintru început. Iar aceşti oameni mă cheamă să le povestesc despre Ortodoxie, despre tradiţia noastră ortodoxă, despre viaţa mănăstirească, despre cum creşte duhovnicia în ţara românească ca din pământ, în mod natural, fără presiuni asupra nimănui, din Duhul lui Dumnezeu care protejează ţara noastră şi din darul Maicii Domnului.

Am fost într-un campus de părinţi, copii şi bunici, departe, la vreo două ore de Memphis, într-un parc public care avea cabane, şi aveau un fel de acoperământ, un şopron, aşa, unde se puteau ţine slujbe religioase. Au instalat acolo o mică capelă, au adus sfeşnice şi tot ce mai trebuia… Erau 17 cabane mari, inclusiv sufrageria şi toate costau pe zi 150 dolari, foarte ieftin. In fiecare zi, toţi copiii şi bătrânii erau la slujbe. Să vedeţi copii de doi-trei ani cum se închină, cum se pleacă în faţa icoanelor, a preoţilor şi în faţa părinţilor lor, cum, neajungând să sărute icoana, o ating cu mâna şi îşi sărută degetele! Am trăit într-o spiritualitate extraordinară… In fiecare zi se făcea ceva instructiv. După slujbe se ţineau cursuri pentru copii, unde învăţau să picteze icoane. Seara se ţineau conferinţe, sau copiii făceau spectacole religioase. De data aceasta când am fost, au făcut un spectacol religios cu subiectul celor şapte tineri care au dormit două sute de ani într-o peşteră, în vremea lui Decius. Să vedeţi copii aşa mici, de şase-şapte ani, de doisprezece ani, cum îşi recitau rolul şi erau aşa pătrunşi că ei sunt cu adevărat tinerii aceia şapte pe care Dumnezeu i-a adormit ca să nu-i ucidă Decius şi după două sute de ani i-a trezit la viaţă!

Era o atmosferă de duhovnicie căreia îi lipsea numai tradiţia noastră ortodoxă. De aceea mă cheamă la ei, să le povestesc despre Sfinţii noştri, să le povestesc despre viaţa călugărească, despre ascultare, despre cum se intră în mănăstire şi cum se trăieşte până la moarte, despre părinţii spirituali ai Bisericii noastre. În timpul comunismului, mai mult decât în orice altă ţară, Dumnezeu ne-a dăruit nouă, românilor, părinţi spirituali care au menţinut trează lumina credinţei.

Poate niciodată n-am avut aşa părinţi duhovniceşti cum am avut acum: un părinte Cleopa, un părinte Argatu, un părinte Paisie Olaru, părintele Ioanichie Moroi, părintele Ioanichie Bălan, părintele Iustin Pârvu… Părinţi extraordinari, la care vin mii de oameni, în fiecare zi vin sute şi mii de oameni să ia măcar o binecuvântare. Le-am spus cum atunci când a murit părintele Cleopa, aproape douăzeci de mii de oameni de peste tot au venit la înmormântare şi au rugat pe episcop să îngăduie să se rupă tradiţia călugărească care cere ca atunci când un călugăr moare, să i se acopere faţa cu mantia, ca să nu fie văzut. Şi credincioşii au cerut episcopului să-i vadă faţa până îl vor îngropa şi episcopul a acceptat. Şi neputând să meargă călugării cu sicriul pe umeri, pentru că era prea multă lume, l-au dat din mână în mână, de la biserică până la cimitirul mănăstirii, câteva sute de metri. Şi asta era în decembrie, în iarnă, în frig. Iar a doua zi, de dimineaţă de la şase oamenii erau strânşi la mormântul lui. Toată noaptea îl vegheaseră! Aceasta este tradiţia ortodoxă.

Noi, în America n-avem tradiţie. Noi venim o zi la biserică şi cu asta am terminat. Duminica îi poftesc la Vecernie şi mai mult de patru, şapte, zece oameni nu vin. Fiindcă n-avem duhovnicia aceasta puternică, să ne cheme la Dumnezeu. În fiecare dimineaţă forestierii, lucrătorii la pădure, la ora şase sunt la biserică, să asculte Liturghia şi pe urmă pleacă la muncă, iar seara când se întorc de la lucru se opresc la Vecernie ori la priveghere. Şi sunt oameni muncitori, care lucrează toată ziua în pădure tăind la lemne, care merg pe jos, care n-au maşină, nu trăiesc comod, care n-au frigiderul plin de mâncare, ci adeseori trăiesc cu pâine şi mai ştiu eu ce, dar sunt prezenţi la biserică. Aşa sunt aceşti americani convertiţi. Şi să ştiţi că sunt mii şi mii de americani care se convertesc.

Am întâlnit acolo un tânăr de douăzeci şi unu de ani, care de la paisprezece ani a trăit homeless, a folosit drogurile, băuturile alcoolice, excesele sexuale, toate păcatele lumii, de la paisprezece ani… Pentru că familia lui s-a despărţit, iar el nu a mai avut unde să meargă. Şi-mi spunea:

„Noaptea stăteam şi plângeam. Stăteam şi plângeam pentru că simţeam că sunt al nimănui. Eram într-o singurătate şi o izolare totală. Plângeam nopţi la rând. Pe urmă am fost arestat pentru droguri, iar în închisoare m-am tulburat şi mai mult pentru că am zis că viaţa mea s-a sfârşit. Şi am simţit că înnebunesc. Când am ieşit din închisoare am văzut o biserică. Am intrat acolo şi m-am rugat adânc lui Dumnezeu să mă ajute. Niciodată în viaţa mea nu am plâns ca atunci. Şi Dumnezeu mi-a scos în cale o călugăriţă. Am văzut o femeie îmbrăcată în negru, care mergea de la librăria bisericii la mănăstire. In fiecare zi, la aceeaşi oră, această femeie trecea cu ochii plecaţi, îmbrăcată în negru. Nu ştiam cine este, dar am simţit un fel de atracţie spre ea. Gândeam că aşa cum eu fusesem un străin în lumea aceasta, aşa şi ea era o străină în lume. Credeam că nu are pe nimeni. Poate şi ea avea un necaz, căci se îmbrăca în negru. M-am dus şi am oprit-o: Doamnă, pot să vorbesc cu dumneavoastră? Pot să vin până unde locuiţi?… Da, poţi să vii, mi-a spus. Şi am început discuţia la unsprezece noaptea şi am terminat după trei dimineaţa. Din clipa aceea am cunoscut pe Dumnezeu. Am simţit că Dumnezeu mă iubeşte. Maica aceea m-a convins. Şi viaţa mea s-a schimbat total“.

Şi aşa ca el sunt mii şi mii. Am cunoscut un tânăr catehet care trebuia să primească Botezul, probabil în câteva luni. A venit la mine într-o dimineaţă şi m-a întrebat: „Părinte, ştiţi unde eram eu acum un an…?“. Era un tânăr foarte frumos, cu o faţă angelică. Şi mi-a zis:

„Acum un an eram în Memphis, în parc şi cântam muzică rock pentru patru-cinci mii de tineri, toţi într-o stare de nebunie. Şi am întâlnit pe un părinte ortodox şi ne-am lăsat de toate, eu şi soţia mea. Acum suntem la biserică şi aşteptăm să fim botezaţi. Credem că Dumnezeu ne-a binecuvântat!“.

Vedeţi, din toate categoriile se convertesc tinerii. Am fost la închisoarea din Indianapolis. Era o închisoare de minore, fete între 14 şi 18 ani. Erau patru sute de fete tinere şi câteodată, ne spunea directorul şcolii de acolo, sunt şi opt sute de fete. Am stat de vorbă cu ele, am avut două conferinţe acolo, într-o clasă şi apoi în biblioteca şcolii. Erau toţi copii normali, aveau feţe curate, aveau priviri limpezi! Majoritatea erau pentru prostituţie acolo, altele pentru furt, câteva erau pentru crime, asasinate împotriva părinţilor, asupra iubiţilor… S-au uitat lung la mine si la maici, am fost cu maica Cathe şi maica Macaria şi ne-au pus tot felul de întrebări, la început stupide:

- De ce maica e îmbrăcată aşa tare în negru? Maica i-a spus:

- Pentru că noi nu mai suntem din lumea aceasta, am ieşit din ea, noi suntem ai lui Dumnezeu.

- Şi de ce purtaţi rochii aşa largi?

- Pentru că dorinţa noastră este ca să nu mai avem trup, ci să trăim ca îngerii, iar trupul nostru să nu se mai vadă şi nimeni să mai gândească despre noi cu o gândire pătimaşă, trupească. Noi suntem îngerii lui Dumnezeu pe pământ.

- Dar sunteţi măritată?

- Nu, nu sunt.

- Dar dumneata eşti însurat? m-au întrebat pe mine.

 - Da, eu sunt.

- Şi de ce te îmbraci în negru, ca să nu ţi se vadă trupul?

- Nu, i-am spus, dar şi preoţii, ca şi călugării, sunt ieşiţi din lume.

Apoi au început să ne întrebe ce înseamnă preoţia, călugăria, şi pe urmă să întrebe pentru sufletul lor, de ce sunt ele în închisoare… Şi le-am zis că au încălcat legea. Dar ele au spus că nu ştiau de existenţa legilor pe care le încălcau:

- Căutam şi noi o bucurie în viaţa aceasta, pentru că părinţii noştri nu ne-au iubit, sau erau în închisoare şi n-am găsit altă bucurie decât să ieşim pe stradă, să devenim prostituate, sau să folosim droguri, sau alcool fi aşa mai departe. Căci nimeni nu ne-a dat nimic!

Realitatea este că nimeni nu le-a dat nimic. Nici închisoarea nu le dădea nimic. Acolo, în închisoare, am găsit afişe mari pe care scria: „have fun in the sun“. Sau, alte afişe: „sun, food, friends and games“. Aceasta era educaţia lor: soare, mâncare, prieteni şi jocuri. Păi sigur că, ieşind din închisoare, nu ştiau nimic! Iar pastorul lor era o tânără asiatică pe care nici nu ştiau cum o cheamă. Am încercat să vorbesc cu ea, dar nu ştia nimic, era absolut străină de toate lucrurile sfinte. Ce educaţie putea să le facă…? Am întrebat-o pe maica Cathe, o pictoriţă foarte bună, care merge şi face educaţie fetelor de acolo şi le învaţă să picteze, am întrebat-o ce le spune păstoriţa. Şi mi-a spus că păstoriţa face coruri religioase, cântă mai ritmat, adică: „Have fun…!“.

Nu aşa se cresc copiii! Lumea aceasta este atât de plină de suferinţă…! Nici nu vă închipuiţi că toţi tinerii aceştia care ţipă la părinţi că vor libertate, că sunt personalităţi formate, că vor să fie ceva în viaţa aceasta, în clipa în care s-au dus de la părinţi, intră în suferinţă şi în păcat. Păcatul aduce suferinţă şi suferinţa aduce moartea. Ar trebui să ne gândim la toţi copiii aceştia, măcar în rugăciune. Unii se uitau aşa insistent după noi, şi erau copii cu tot felul de inele în gură, în nas, în ureche! Unii vin la librăriile bisericilor, vin şi citesc cărţi religioase, sunt curioşi să vadă ce este, mai ascultă muzică religioasă. Alţii vin încruntaţi şi pleacă încruntaţi, nici nu vor să audă… Alţii vin încruntaţi şi-şi schimbă faţa, unii vin şi se convertesc. Nu sunt mulţi, dar sunt şi unii care se convertesc. Dacă vă spun că la mănăstirea de maici din California, din cele treizeci de maici câte sunt acolo, cel puţin cincisprezece sunt de pe stradă, n-o să vă vină să credeţi… Un călugăr care acum predă la Seminarul din Alaska a fost homeless, adus de pe stradă şi a devenit foarte ravnitor pentru biserică. Mulţi se întorc câteodată la păcatele lor şi iarăşi vin înapoi. Un călugăr a ieşit de sub ascultarea stareţului, a luat maşina mănăstirii şi a plecat după viaţa lui de altădată. S-a întors după un an, foarte surprins că stareţul nu l-a căutat cu poliţia, nu a spus că a furat maşina, n-a spus că a furat o sumă mare de bani, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat! Şi după un an de zile s-a întors pocăit şi acum este unul dintre călugării buni ai mănăstirii. Pentru că Dumnezeu lucrează! Şi iubirea lucrează.

De aceea Mântuitorul zice să iubeşti pe aproapele tău. Dacă iubeşti pe aproapele tău, să ştii că-l mântuieşti. Învaţă să iubeşti şi îl vei mântui. Spune Sfântul Apostol Iacov că dacă mântuieşti pe cineva, ţi-ai adunat comoară în cer. Şi acolo se va duce inima ta, la comoara din cer.

Dumnezeu să ne ajute!”

(Parintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Ed. Bonifaciu, Bacau, 2009)

Legaturi:

SUFLETUL MEU A INTELES CA MUREA…

In îndepărtata Americă, pe-o insulă pustie şi fără prea multe facilităţi ale vieţii moderne, trăiesc patru monahii care alcătuiesc obştea Schitului Sfântului Nil Sorski, aflat în inima Alaskăi. Maica Nina, stareţa mănăstirii, a descoperit Ortodoxia după ce a trecut de prima tinereţe, cu toate că sufletul său pustiit de deşertăciunile lumii Il căuta pe Hristos încă din anii facultăţii. Nu mulţi ştiu că Maica Nina este cea care a primit ascultarea de a traduce în engleză scrierile unor mari duhovnici români, precum Părintele Cleopa, Părintele Ioanichie de la Sihăstria sau Părintele Gheorghe Calciu, cărţi editate de Frăţia „Sfântul Gherman din Alaska” de la Platina. Am avut bucuria să o întâlnesc în Româ­nia pe Maica Nina pe când vizita Mănăstirea Diaconeşti şi să aflu că este foarte atrasă de ţara noastră şi de monahismul de aici.

-  Maică Nina, povestiţi-ne despre copilăria Sfinţiei voastre…

- Am crescut într-o familie destrămată — mama şi tata erau divorţaţi; am crescut practic doar cu mama şi cu o soră mai mare în San Diego, oraşul în care a trăit şi Părintele Serafim Rose. N-am primit o educaţie religioasă, ba dimpotrivă, aproape că n-am avut nici un con­tact cu biserica. Nu Il respingeam neapărat pe Hristos, dar nu înţelegeam de ce-ar trebui să fim creştini, de ce să mergem la biserică, de ce să cre­dem în Hristos. Singurele forme de creştinism cu care am avut contact în copilărie au fost romano-catolicismul şi protestantismul. Apoi, nici mediul în care am crescut nu era unul religios. Adolescenţii din preajma mea erau interesaţi să se distreze, fetele n-aveau ochi decât pentru băieţi – aşa că nu era deloc un mediu care să te aducă la biserică.

- In adolescenţă v-aţi pus întrebări despre sensul vieţii?

- Am început să-mi pun problema sensului vieţii abia când am început facultatea. Aveam 19 ani, mişcarea hippie era în plin avânt şi exis­ta o mare deschidere spre religiozitate – dar nu spre creştinism; foarte mulţi se converteau la buddhism, la hinduism, dar nimeni nu era inte­resat de creştinism. Creştinismul nu părea să aibă nimic de oferit pentru ei. Eu venisem la facultate pentru că aşa îşi dorea mama, aşa că primii doi ani i-am petrecut pierzând timpul cu tot felul de activităţi care nu-mi aduceau nici un fel de satisfacţie. Pe zi ce trece eram tot mai nefericită şi mai nemulţumită de starea în care mă aflam. Şi, cu toate că pe atunci nu aveam nici o viziune sau preferinţă politică, am luat parte în anul 1969 la o manifestare împotriva războiului din Vietnam, îmi aduc aminte că mă uitam la feţele oamenilor şi mă îngrozea să văd câtă ură era pe chipurile lor. Deşi pe atunci nu-mi dădeam cu adevărat seama, totuşi simţeam că trebuie să fie o cale care să-mi aducă pacea şi liniştea în suflet. Intr-o zi m-am privit în oglindă şi mi s-a părut că-mi dispăruse complet lumina din ochi. In acel moment am simţit o stare de disperare, m-am aşezat în ge­nunchi şi m-am rugat: „Dumnezeule, dacă exişti, te rog, arată-mi calea pe care trebuie să merg!“

- Cum îl simţeaţi pe Dumnezeu în vremea aceea?

- Nu ştiam dacă există, deşi în adâncul inimii mele Il simţeam. Era ceva acolo care-mi spuneam că există Dumnezeu. Dar nu era o convingere care să mă stăpânească cu totul. In al doilea an de facultate, la o lucrare pentru cursul de filosofie profesorul ne-a cerut să scriem ce înseamnă să fii un om bun. Dumnezeu a rânduit să merg direct la Biblie şi să-mi scriu lucrarea pornind de la cele două porunci: „Să iubeşti pe Domnul Dumne­zeul tău din tot sufletul tău şi din toată inima ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” Profeso­rul, care era foarte strict, mi-a apreciat teza, mi-a dat nota 10 şi chiar mi-a scris pe lucrare: „Tu vei ajunge să te cunoşti pe tine însăţi!“

- In facultate aţi avut modele?

- N-am avut modele nici printre colegi, nici printre profesori — se drogau şi unii, şi alţii. Iar eu, eu eram foarte idealistă şi căutam ceva în care să cred şi care să-mi dea un sens vieţii…

- Şi, totuşi, ce idealuri aveaţi?

- Erau lucruri foarte generale în care credeam şi pe care le doream pentru mine şi pentru în­treaga lume: dragoste, pace, armonie – în mare parte, ceea ce-şi doreau şi hippioţii.

- Aţi pomenit de mişcarea hippie. Povestiţi-ne câte ceva despre această vreme, având în vedere că trecem şi în zilele noastre printr-o perioadă ase­mănătoare şi, poate, experienţa Sfinţiei voastre va da nădejde tinerilor de astăzi că se pot ridica, oricât de mult ar fi căzut şi pot afla Calea care duce spre Viaţă,…

- Eram în liceu când am intrat în mişcarea hippie. Eram tineri şi idealişti. Va daţi seama că fusesem crescuţi într-o societate secularizată şi materialistă. Trăiam în belşug, având tot ce voiam, tot ce ne trebuia din punct de vedere ma­terial. Nici eu, nici cei pe care-i cunoşteam nu ne-am fî gândit vreodată să mergem la o biserică creştină pentru a ne hrăni duhovniceşte şi a ne împlini idealurile. Nutream un dispreţ tăcut pen­tru formele instituţionalizate de religie, ca şi pen­tru toate felurile de credinţe creştine. Le priveam de sus. Aveam în inimi dorinţa de-a încerca orice experienţă spirituală. Mişcarea hippie părea să ne dea putinţa de-a explora şi de-a căuta adevărul si libertatea.. Nici prin gând nu-mi trecea că în lume existau forţele binelui şi forţele răului…

Privind în urmă, îmi dau seama acum că miş­carea hippie a fost pentru mine un pas înainte în călătoria mea. După ce-am trăit câţiva ani felul ăsta de viaţă şi după ce-am experimentat puţin din aşa-zisa libertate, sufletul meu a înţeles că murea. Nu mă simţeam liberă… eram atât de nefericită! Când am participat la acel miting de protest împotriva războiului din Vietnam, m-am aşezat pe-o bordură şi-am plâns, văzând ura şi fu­ria de pe feţele celor care protestau. Cumva, am ştiut atunci, în sinea mea, că singura cale de a schimba lumea era să mă schimb pe mine însămi.

Şi aşa am ajuns la rugăciunea în genunchi către Dumnezeu, iar prin această rugăciune mi s-a schimbat viata….

- Dar cum L-aţi întâlnit pe Hristos?

Cred că L-am cunoscut atunci când am căzut disperată în genunchi cerându-I să-mi ara­te calea. De atunci am simtit că Dumnezeu începe să-mi îndrume paşii.

Am renunţat la facultate şi m-am mutat din San Diego la San Francisco. M-am integrat într-o comunitate de oameni care Il căutau pe Dumnezeu şi căutau să ducă o viaţă bineplăcută Lui. Majoritatea membrilor erau de vârsta mea. Toţi eram afectaţi de mişcarea hippie, San Fran­cisco era centrul mişcării hippie. Comunitatea era una foarte strictă şi disciplinată; am făcut jurăminte de smerenie, curăţie, slujire a aproape­lui, sărăcie şi ascultare. Deşi nu eram încă în Biserica Ortodoxă, mă simţeam uşurată pentru ca găsisem grupul ăsta de oameni care căutau Adevărul slujind lui Dumnezeu şi aproapelui.

Această comunitate era însă în spiritul new-age. Ei spuneau că în fruntea lor este Hristos şi credeau cu tărie că Hristos este Cel ce-i povăţuieşte, numai că mai credeau totodată şi în reîncarnare, şi în astrologie… Socotesc acum că viaţa mea alături de ei a fost o combinaţie minte-inimă: cu inima apreciam dăruirea şi cre­dinţa lor în Hristos, dar cu raţiunea eram interesată de aceste elemente new-age… Pe măsură ce trecea timpul, studiind Biblia şi încercând să trăiască o viaţă precum a creştinilor din biseri­ca primară, comunitatea a început să renunţe la elementele new-age, iar ulterior mare parte dintre ei au devenit ortodocşi. Unii sunt acum preoţi buni, monahi şi membri ai Bisericii Ortodoxe din America.

- Ne puteţi vorbi mai în amănunt despre viaţa din acea comunitate?

- Aveam totul în comun, făceam lucrare mi­sionară, îi hrăneam pe săraci… Cel mai impor­tant lucru pe care l-am învăţat atunci a fost să iubesc munca. Se muncea foarte mult în acea comunitate. Odată cu trecerea timpului, foarte mulţi membri au început să se căsătorească, să aibă copii şi simţeau nevoia unei stabilităţi, sim­ţeau nevoia să-şi înfigă rădăcinile într-un pământ tare, din care să poată creşte. Aşa am început să studiem protestantismul şi romano-catolicismul, dar am simţit că nu acolo este miezul creştinismului. Dumnezeu a lucrat şi, în 1984, condu­cătorul comunităţii a descoperit „The Orthodox Word” („Cuvântul ortodox”), revista înfiinţată de Părintele Serafim Rose. Şi astfel, prin această revistă, ne-am apropiat de credinţa adevărată. După ce a citit toate revistele „The Orthodox Word”, conducătorul grupului a aflat că Părin­tele Serafim murise cu doi ani înainte, lucru care ne-a întristat foarte mult. Am luat atunci legătura cu Părintele Gherman (Podmoşenski); el a fost cel care ne-a adus pe cei mai mulţi la Ortodoxie. In această comunitate am început să facem unele din slujbele bisericeşti: Ceasurile, Utrenia, Vecernia şi simţeam că ne întăreau. Iar ceea ce ne hrănea cel mai mult sufletele, în afara Sfintei Liturghii, era învăţătura creştină, din care ne adăpam şi despre care nu ne mai săturam să aflăm cât mai multe.

- Cum a fast botezul?

- Ne-am botezat 12 persoane deodată şi bo­tezul s-a făcut în luna martie, chiar în râu. Era foarte, foarte frig.

- Cum aţi ajuns la Schitul Sfântului Nil din insulele Alaskăi?

Eram la o mănăstire din California care ţinea de Frăţia „Sfântul Gherman din Alaska”, dar vi­sul Frăţiei era să întemeieze o mănăstire în In­sula Spruce, acolo unde trăise Sfântul Gherman din Alaska. In cele din urmă, mănăstirea a fost ridicată şi au plecat într-acolo Părintele Damaschin (Christensen) şi Părintele Gherasim (până de curând, stareţul mănăstirii din Platina). Din pri­cina condiţiilor grele, mănăstirea nu a avut per­manent o obşte, uneori vieţuiau acolo călugări, alteori maici…. Insă lângă Insula Spruce se găsea o insulă mai mică – iar maicile şi părinţii, când o priveau, se minunau cât de potrivită era pentru viaţa monahală! Am fost trimisă acolo împreună cu o altă soră în februarie 1999. Când am păşit pe acea insulă, am simţit că sunt acasă!

Am aflat că mica insulă era proprietatea unui cuplu în vârstă, şi am primit permisiunea acestora să locuim pe ea… Dar, de îndată ce ne-am mutat acolo, proprietarii ne-au contactat spunându-ne că vor să vândă insula pentru un milion de do­lari! Ne-am dat seama că nu aveam cum să facem rost de banii ăştia şi-am început să ne rugăm.

- Cum aţi izbutit să rămâneţi pe insuliţă?

O prietenă din comunitate primise o moş­tenire destul de mare de la părinţii ei şi obişnuia să facă milostenii pe la mănăstiri. I-am trimis o scrisoare, povestindu-i situaţia în care ne aflam şi i-am cerut ajutorul. Când am sunat-o, mi-a zis: „îţi mulţumesc că te-ai gândit la mine!” Bineînţeles că nu a avut de unde să dea un milion de dolari, dar a oferit cât a putut, iar proprietarii au acceptat în cele din urmă oferta noastră.

- Cum este astăzi viaţa la schit?

Insula nu are multe facilităţi, este fără port şi are o singură sursă de apă. Suntem acum patru maici. Când am venit prima dată aici, urmam tipicul rusesc, pe care l-am învăţat când ne-am botezat, potrivit căruia se săvârşesc zilnic, în în­tregime, toate cele şapte Laude. De vreo nouă ani, ne-am împrietenit cu o Stareţă ce este ucenica Părintelui Efrem Filotheitul, care ne-a împărtăşit din rânduiala lor; aşa că, având binecuvântarea duhovnicului nostru, am schimbat şi noi tipicul – facem şi slujbe la biserică, dar ne rugăm şi cu „Doamne Iisuse…” la chilie.

- Spuneaţi că aţi stat ani buni în San Francisco, unde se află moaştele Sfântului Ioan Maximovici. Aţi simţit vreodată ajutorul său?

- Am simţit de foarte multe ori ajutorul Sfân­tului! Mergeam adesea în catedrala construită de Sfântul Ioan, unde sunt acum moaştele sale, şi îl simţeam foarte aproape... Noi ţinem de Frăţia „Sfântul Gherman din Alaska”, întemeiată, după cum cred că ştiţi, cu binecuvântarea Sfântului Ioan Maximovici, aşa că toţi îl aveam la mare ev­lavie pe Sfântul Ioan…

- Fiindcă aţi amintit de Părintele Serafim Rose si faceţi parte din „familia” sa duhovnicească, ne puteţi spune ce moştenire aţi primit de la dânsul?

Aş putea zice că avem în cartea „Father Seraphim Rose: His Life and Works“ un adevărat testament, prin care ne-a transmis nouă, mie, îndeosebi felul nostru de vieţuire în mănăstire. Dacă veţi citi cartea, veţi înţelege ce-am primit de la el! E o mare comoară. Părintele Serafim a fost un american de geniu, care s-a dăruit cu to­tul lui Hristos şi Bisericii Sale…

 - Stim ca l-ati cunoscut si pe Parintele Gheorghe Calciu. Ce amintiri aveti legate de sfintia sa?

- L-am intalnit in California, in 1996. Citisem inainte cele „Sapte cuvinte catre ti­neri“, publicate de Parintele Serafim in „The Ortodox Word“, asa ca-mi doream foarte mult sa-l cunosc.

Intr-o buna zi, m-am dus la o biserica unde stiam ca Parintele Gheorghe va sluji si i-am daruit un exemplar din „Patericul romanesc“, care tocmai fusese publicat in engleza si la care lucrasem si eu. L-am intrebat cati ani a stat in inchisoare si mi-a raspuns: douazeci si unu! Am ramas socata si l-am intrebat daca ii scrisese ci­neva povestea vietii. Tot atunci i-am spus ca as vrea sa-i iau un interviu. Peste doua luni, un prieten de-al Parintelui Gheorghe, care asistase la discutia noastra, m-a sunat ca sa-mi spuna ca Parintele vine in Los Angeles si m-a intre­bat daca mai vreau sa-i iau interviul. Asa l-am intalnit din nou…

Nu stiam nimic despre viata Parintelui si-l priveam idealist, ca prin niste lentile roz. Dar Parintele a inteles, din intrebarile mele, ca-l socotesc un erou, asa ca, la un moment dat, mi-a zis: „Maica Nina, eu am cazut!”. Si mi-a povestit despre ce s-a petrecut in timpul „reeducarii” de la Pitesti. Si, in timp ce-mi povestea, a plans¹. Mi-a mai zis ca e usor sa-i ierti pe ceilalti, dar e greu sa te ierti pe tine. Cuvintele sale, dupa cum vedeti, au si acum un efect puternic asupra mea… (Maica Nina lacrimeaza — n. red.) _{[1 Parintele Calciu a cedat presiunilor facute de tortionari in timpul cumplitei „reeducari" din inchisoarea Pitesti, fapt pentru care a facut pocainta tot restul vietii sale, ajungand mai apoi o pilda de tarie, de marturisire si de jertfa pentru aproapele in celelalte detentii suferite. (n.red. ]}.

Cand am terminat interviul, am inteles ca a fost un sacrificiu foarte mare pentru sfintia sa sa mai treaca inca o data prin toate cele traite. Am mers acasa si am stat trei zile si trei nopti sa transcriu interviul. Apoi l-am citit cu glas tare si am stiut ca trebuie sa devina o carte. Asa a aparut cartea „Christ is calling you” („Hristos te cheama“). In vara urmatoare, Parintele Calciu a venit la noi la manastire si ne-a tinut trei cuvantari uimitoare, una dintre ele fiind despre experienta duhovniceasca pe care a avut-o, de vedere a Luminii Necreate. In a doua editie a cartii, numita „Father George Calciu: Interviews, Homilies and Talks” („Parintele Gheorghe Calciu -interviuri, predici si conferinte“), am publicat cuvintele tinute atunci.

- Ce monahi v-au impresionat, din­tre cei pe care i-ati intalnit in Romania?

Am avut bucuria sa-i cunosc si eu pe Parintele Iustin (Parvu) si pe Maica Heruvima (Tanasa). Pe Maica Heruvima am iubit-o foarte mult. Eu am cunoscut-o in septembrie, iar ea a murit in noiembrie. Cat am stat la Petru-Voda in septembrie, am vorbit zilnic cu ea, o vedeam cat de mult sufera – dar, prin aceasta suferinta, vedeam cum se desprind pacatele de pe sufletul sau…²  _{[2 Monahia Heruvima (1969-†1998), pe numele de mireanca Svetlana Tanasa, s-a imbolnavit in 1995 de cancer in conditii extrem de ciudate, dupa ce a refuzat sa scrie cateva lucrari impotriva Sfintilor Parinti. Ajunsa la Manastirea Sfintilor Arhangheli din Petru-Voda, intr-o faza avansata a bolii, a fost primita in obste; dupa aproape un an si jumatate de suferinta, boala a ajuns la metastaza. A refuzat sa ia morfina care i-ar fi usurat chin­urile, socotind ca prin suferinta se va curata de toate pacatele savarsite in aceasta lume. A trecut la Domnul de praznicul Sfintilor Arhangheli, la 8 noiembrie 1998, cu sufletul impacat si luminoasa la chip. (n.red.)]}

– Ne-ati povestit ca, in facultate, profesorul de filosofie v-a spus ca veti ajunge sa va cunoasteti. Credeti ca ati reusit acest lucru?

M-ati intrebat despre convertirea mea. Inca ma convertesc! Ne convertim la credinta, dar este nevoie si de-o preschimbare a mintii, a constiintei si a inimii, care dureaza intreaga viata. La fel si cunoasterea de sine…

– Fiindca am tot vorbit de convertiri, ne puteti spune mai multe despre asemenea cazuri in America?

Biserica primeste noi convertiti. E ceva obisnuit acum in America. Avem si credin­ciosi care s-au nascut si-au crescut in Biserica, avem si convertiti. Convertitii aduc entuziasmul si recunostinta lor ca au gasit Biserica adevarata. Cei nascuti ortodocsi (daca sunt cu adevarat evlaviosi si nu-s ortodocsi doar cu numele, doar pentru ca s-au nascut greci, sarbi, romani etc), contribuie prin radacinile lor adanci in Traditia Bisericii.

In Biserica din America se intampla niste lucruri minunate! As vrea sa va povestesc, de pilda, despre o biserica din Kansas City—Missouri. Preotul de acolo este un convertit, iar lucrarea lui este sa le aduca afro-americanilor credinta. In fiecare an, in biserica de acolo are loc o conferinta pentru afro-americani. Avem putini preoti de culoare. Daca cunoasteti ceva istorie a Americii, stiti ca la noi sclavia a existat pana in timpul Razboiului Civil, cand sclavii negri au fost eliberati. Daca asculti cantecele sclavilor, observi ca vin dintr-o suferinta si ca, in esenta, sunt ortodoxe, foarte miscatoare si frumoase. Din pricina suferintei lor, afro-americanii sunt un pamant bun pen­tru primirea Ortodoxiei.

Un alt lucru minunat sunt acei tineri, proveniti din „contra-cultura” contemporana, care descopera Bi­serica. Lumea le zice „vagabonzi”, dar ei s-au ridicat impotriva confortului societatii americane traind o viata de pribegi — calatorind cu trenul, traind in saracie, mancand din tomberoanele restaurantelor… Cativa dintre ei au descoperit Biserica Ortodoxa si s-au botezat, iar prietenii lor sunt curiosi sa vada ce-au gasit!

- Este greu sa fii crestin ortodox in America?

- Nu pe-o insula pustie, ca insula Nilus din Alaska!

- Ce modele aveti in viata monahala?

- Sfanta Teodora de la Sihla si ocrotitoarea mea, Sfanta Nina cea intocmai-cu-Apostolii – increstinatoarea Georgiei [praznuita astazi, 14 ianuarie, n.n.].

- Cum se face c-o iubiti pe Sfanta Teodora de la Sihla?

- Pentru ca este pustnica! Cand am fost in 1991 in Romania, Parintele Ioanichie Balan ne-a dus pe mine si pe Maica Brighida sa vizitam pestera Cuvioasei si Schitul Sihla. A fost o experienta miscatoare!

Parintele Serafim Rose si Parintele Gherman iubeau „idealul pustiei” si ne-au trans­mis si noua aceasta dragoste. Una dintre cartile pe care le-au publicat a fost „Tebaida Nordului“, despre pustnicii din nordul Rusi­ei. Aceasta carte a avut o mare inraurire in venirea mea la manastire! De aceea traim pe-o insula din Alaska. Suntem departe de-a fi pustnici, din cauza ca suntem americani moderni, care venim in manastire cu toata experienta noastra din trecut. Totusi, purtam inca acest ideal in suflet.

- Imi marturiseati inainte sa incepem inter­viul ca sunteti interesata de Sfintii temnitelor comuniste de la noi. De ce?

- Nu este ceva rational – pur si simplu, mi-au atins inima in profunzime! L-am ascul­tat pe Parintele Amfilohie vorbind despre Sfan­tul Mucenic Dimitrie si, desi nu am inteles tot ce spunea, am simtit ca si-a pus problema in inima sa cum este sa-ti pleci capul sub secure, sa mori pentru Hristos. Parintele Iustin mi-a spus ca azi, in lume, avem mai multe culori, dar in inchisoare existau doar doua: albul sau negrul. Puteai sa iei mancarea celuilalt ca sa o mananci tu – sau puteai sa dai altuia mancarea ta… A mai spus ca oamenii erau luati prin sur­prindere de cei care se sacrificau pentru ceilalti, precum si de cei care nu se sacrificau catusi de putin pentru ceilalti. Cred ca noi mult mai greu ne putem jertfi astazi pentru Hristos, pentru ca nu mai avem experienta celor care L-au marturisit pe Hristos in temnitele comu­niste. Cred ca pentru mucenicie ne pregateste citirea vietilor Sfintilor si lupta de zi cu zi pe care o avem de a renunta la placerile noastre.

- Spuneti-ne, va rugam, cum ne putem jertfi mai mult unul pentru altul?

- Prin pocainta sincera si prin mustrarea de fiecare zi, pe care trebuie sa ne-o facem vazand egoismul si iubirea de sine din noi.

- Ce v-a impresionat cel mai mult in perioa­da pe care ati petrecut-o in Romania?

Cel mai mult m-a impresionat traditia ortodoxa, care in Romania este vie. Aveti monahi tineri si te impresioneaza ca au crescut in aceasta traditie. Lucrul acesta ne lipseste in America.

- Sunt oameni care va intaresc in credinta privindu-le viata?

Da, sunt multi! Unul dintre ei este duhov­nicul meu, Parintele Gherasim. Un altul este Parintele Paisie, preot de mir in orasul Kodiak — cel mai apropiat de insula noastra— care are o influenta foarte mare asupra tinerilor din zona. Lucreaza foarte mult cu ei. Parintele Paisie primeste tineri si adolescenti cu probleme de comportament sau care au avut probleme cu drogurile. Sfintia sa a infiintat in Kodiak un asezamant special pentru ei si acolo duc cu totii o viata pur crestina. Mai vin la el si alte persoane care vor sa fie ajutate sa duca o viata ortodoxa. In comunitatea sa, exista o randuiala foarte stricta: se participa in fiecare zi la slujbe, se citeste la masa un cuvant de folos, se canta foarte mult – toate acestea ajuta la tamaduirea sufletului. Tinerii care merg acolo n-au voie sa aduca cu ei nici telefoane mobile, nici iPod-uri, nici computere – noi le spunem ca trebuie sa se „deconecteze” de la duhul lumesc. Dar nu toti tinerii care vin sunt cu probleme. Vin si unii ca sa se cunoasca si, apoi, isi intemeiaza familii. De fapt, acolo este o comunitate in crestere de familii nou-formate, care il ajuta pe Parintele Paisie in lucrarea sa. Sunt foarte multi tineri care m-au impresionat prin jertfa lor pentru Hristos si pentru aproapele.

- Vorbind de tineri, cum credeti ca pot fi ei adusi in Biserica?

- Prin dragostea si prin exemplul celor care sunt in Biserica.

- Si, un ultim gand: ce le doriti romanilor?

- Ce va doresc este sa nu va pierdeti fru­moasele traditii si felul ortodox de viata! Poate ca nu putem impiedica sa fim coplesiti de epo­ca moderna, dar am aflat cu tristete de la una dintre maicile de aici ca, in vreo zece ani, e po­sibil sa nu mai stie nimeni sa lucreze frumoa­sele costume populare romanesti, pe care in trecut fiecare romanca stia sa le faca, din cauza ca acum totul vine atat de ieftin din China…

Vad ca manastirile sunt pline de oameni ti­neri si ca sunt multi cei ce se intorc la Biserica. Nadajduiesc ca Dumnezeu va ridica duhovnici buni si puternici, care sa fie calauzitori adeva­rati in viata duhovniceasca. Imi aduc aminte ca Parintele Iustin a fost intrebat odata ce se va intampla cand sfintia sa si alti duhovnici ba­trani, precum Parintele Arsenie Papacioc, vor pleca dintre noi. Raspunsul sau a fost ferm – nu-mi amintesc exact cuvintele sale, dar spu­nea ca Dumnezeu nu-si va parasi Biserica si ca Duhul Sfant inca lucreaza in Biserica. Prin urmare, am incredere ca buni duhovnici si ca­lauzitori vor aparea sa conduca sufletele tinere care cauta o viata duhovniceasca adanca.

60 de ani de la nasterea in Cer

• Familia ortodoxa:

Arhimandritul Gherasim Iscu, mucenicul cu surâs blajin

(21 ianuarie 1912, com. Poduri-Bacău – † 26 decembrie 1951, închisoarea Târgu Ocna)

Părintele Gherasim L-a iubit pe Hristos din anii copilăriei. De la doisprezece ani a auzit chemarea Sa şi a intrat frate în Mănăstirea Bogdana. Se trăgea dintr-o familie de ţărani înstăriţi, lucru care nu l-a împiedicat să lase toate şi să aleagă o cale a renunţărilor şi a jertfei.

Înzestrat cu o inteligenţă deosebită, cu râvnă pentru studiu şi mai ales cu mare sete de rugăciune şi viaţă lăuntrică, a fost trimis de către mănăstire să-şi continue studiile, ajungând să absolve ca şef de promoţie nu numai Seminarul de la Neamţ, ci şi Facultatea de Teologie. Dorind o viaţă duhovnicească mai aspră, a ajuns la Tismana, mănăstire care îi „insufla mult respect şi devotament pentru drumul monahal”, aşa cum însuşi o spunea mai târziu. După încheierea studiilor, a primit pentru scurtă vreme ascultarea de stareţ al Mănăstirii Arnota – Vâlcea, iar în anul 1942 a fost trimis de către Mitropolitul Nifon Criveanu ca preot misionar în Transnistria.

Peste tot, Părintele Gherasim s-a sârguit, cu timp şi fără timp, zi şi noapte, să fie înaintea oamenilor şi a lui Dumnezeu un preot adevărat, care să răspundă nevoii semenilor de dragoste, luminare şi rugăciune. Pentru sârguinţele sale pastorale, în 1943, acelaşi mitropolit l-a numit stareţ al Mănăstirii Tismana, ascultare pe care o va împlini cu vrednicie până în ziua arestării sale.

În anul 1948 nu era greu de găsit motive pentru a aresta pe cineva. Iar pentru Părintele Gherasim s-au găsit destule dovezi „incriminatorii”: o predică anticomunistă fulminantă ţinută de hramul mănăstirii, un ajutor dat celor din munţi care organizau rezistenţa şi multe altele… Toate acestea au intrat sub incidenţa Codului Penal ca şi „crime de uneltire împotriva ordinii de stat”. Ajuns în mâinile Securităţii, Părintele Gherasim a răbdat muceniceşte toate chinurile cu putinţă pe care le-au născocit minţile bolnave ale călăilor săi, fără să denunţe pe nimeni ori să recunoască învinuirile aduse. Se zice că, în urma îndelungatei anchete, Căpitanul Oancă ar fi obosit bătându-l şi-ar fi strigat: „Eşti nebun, toţi ceilalţi au recunoscut… şi tot cincisprezece ani vei fi condamnat!”

Calea Golgotei sale va trece apoi prin temniţele de la Aiud, Piteşti, Canal şi Târgu Ocna…

La sfârşit, Părintele Gherasim şi-a găsit odihna veşnică la Târgu Ocna, împreună cu Valeriu Gafencu, într-un cimitir fără mormânt şi fără cruce. A adormit cu rugăciunea lui Iisus pe buze.

Părutu-s-a în ochii celor mulţi plecarea lor de pe pământ pedepsire, dar ei sunt în pace, căci nădejdea lor era preaplin de Nemurire…

Mai departe, despre suferinta si moartea muceniceasca a Cuviosului Gherasim, staretul martir, si legatura cu Sfantul Mucenic Valeriu Gafencu, puteti citi la:

• PARINTELE GHERASIM ISCU – marturie cutremuratoare despre sfantul inchisorilor care A MURIT IN NOAPTEA DE CRACIUN impreuna cu tortionarul sau pocait
  

***

  Cum am ajuns din avocat profesor de religie
-  de vorba cu Ioan Iscu, nepotul Parintelui Gherasim Iscu -

-  Domnule profesor, de ce aţi renunţat la profesia de avocat în favoarea celei de dascăl?

- Nu a fost o renunţare deliberată. A fost o perioadă în viaţa mea când mi-am căutat sensul şi am vrut să dau conţinut vieţii mele, şi uşor-uşor s-a cristalizat în mintea mea dorinţa de a mă apropia de Dumnezeu. Pentru a mă apropia de Dumnezeu, am găsit de cuviinţă să urmez Facultatea de Teologie.

In perioada imediat următoare Revoluţiei, ne vizitau tot felul de persoane aparţinând confesiunilor neo-protestante, care încercau să ne explice Biblia. Eu am avut un sentiment de jenă, gândindu-mă că am studii superioare de Drept şi că provin dintr-o familie creştină în care am primit o  serioasă educaţie creştina, şi acum eram învăţat despre Dumnezeu de protestanţi, dintre care unii nu-mi inspirau nici un fel de încredere. Acest lucru a stârnit în mine dorinţa de a cunoaşte mai multe despre Dumnezeu, de a mă apropia de El. In plus, nu puteam să concep că voi ajunge la sfârşitul vieţii fără a-mi cunoaşte religia în care m-am născut…

- Dar care era relaţia dvs. cu Dumnezeu – de ati luat aceasta hotarare?

Părinţii mei erau nişte creştini practicanţi. Erau zile în care ne sculam toată familia la 12 noaptea şi făceam împreună acatiste, paraclise, catisme din Psaltire. Părinţii mei mergeau în fiecare Duminică la biserică. Pe tatăl meu nu l-am auzit niciodată înjurând. Ca în orice casă de ţăran, aveam ţuică sau vin, dar se consumau cu măsură, cu cumpătare. Părinţii mei ţineau posturile cu mare rigurozitate. Ţineau şi ziua de luni, iar în timpul celor patru posturi, lunea, miercurea şi vinerea mâneam fără ulei. Ei erau consideraţi habotnici de către ceilalţi oameni. Aveau impresia că suntem „pocăiţi”. Acest cuvânt, „pocăiţi”, m-a marcat mult în tinereţea mea, dar mai târziu am înţeles că noi toţi, creştinii, ar trebui să fim pocăiţi. Pocăinţa este o condiţie a creştinului adevărat, nu poţi să fii creştin dacă nu te pocăieşti cu adevărat de păcatele tale. Pocăinţa înseamnă regret pentru păcatele săvârşite şi totodată dorinţa de a te schimba, de a pune început bun. Din păcate, termenul acesta şi l-au însuşit nejustificat cultele neo-protestante. Ei toţi se cred „pocăiţi”. Astăzi omul aleargă după minuni, după senzaţional, după preoţi înainte-văzători, dar uită că sufletul trebuie curăţat prin căinţa de păcatele săvârşite. Sfinţii Părinţi au zis: „Mai mare decât cel ce face minuni este cel ce-şi vede păcatele“.

- Ce s-a întâmplat cu dvs. după ce ati parasit casa părintească?

Eu am intrat la facultate in plina perioada comunistă, când ideologia dominantă era cea atee. Aceasta, coroborat cu faptul că am urmat o facultate cu specific social-politic, m-a făcut să nu mai fiu acel creştin practicant. Din păcate, nici mediul în care am studiat nu m-a ajutat – nu am întâlnit în facultate nici măcar un coleg la care să simt că are o  relaţie  cu  Dumnezeu. Nu mă mai duceam la biserică, pentru că, dacă m-aş fi dus, aş fi fost depistat şi aş fi avut probleme – dar aveam în gând să reîncep să mă duc la biserică după terminarea facultăţii…

-    Ce ne puteţi spune despre Părintele Gherasim, al cărui nepot sunteţi?

-    Eu nu l-am cunoscut, a trecut la Domnul înainte de a mă naşte. Dar toţi oamenii care l-au cunoscut mi-au vorbit despre el numai la superlativ. A terminat şcoala primară în comuna Poduri cu 10 pe linie. Am găsit în podul casei lucrări şi teze de-ale sfinţiei sale. M-a surprins că nici una nu era corectată cu roşu. Ale mele toate aveau corecturi şi tata întotdeauna îmi arăta lucrările lui. Am întâlnit un coleg de-al lui care mi-a spus că avea calităţi intelectuale deosebite – nu numai că era primul din clasă, dar diferenţa dintre el  şi restul clasei era foarte mare, încât era privit ca un măgar între oi. Acelaşi lucru mi l-a mărturisit mai târziu şi un coleg de catedră. A intrat în monahism la o vârstă foarte fragedă – era în clasa a VI-a; acest lucru spune foarte mult.

Ce nu se ştie despre Părintele este că după absolvirea Facultăţii de Teologie a mai făcut vreo trei facultăţi şi ştia vreo şapte limbi străine. Bunica mea, mama lui, ne vorbea despre Părintele ca despre un om extraordinar de harnic – când venea acasă, schimba două vorbe şi apoi se apuca de treabă. Bunica mea a fost o femeie simplă, fără carte. Mi se pare extraordinar cum ea, o femeie analfabetă, a reuşit să crească un asemenea om. Şi de noi s-a ocupat, şi s-a străduit după puterile ei să ne apropie de Dumnezeu. Ne-a învăţat Rugăciunile începătoare, Crezul, Tatăl nostru. Bunica mea, după ce şi-a terminat obligaţiile familiale, adică şi-a crescut copiii, s-a călugărit. Şi pentru că accesul în mănăstiri se făcea foarte greu în acea perioadă, ea şi-a dus viaţa de călugăriţă în propria casă  părintească – trăia ca o pustnică în casa în care a copilărit, făcea multă rugăciune şi metanii.

In anul IV de Teologie am cerut dosarul Părintelui, crezând că voi descoperi mai multe despre viaţa sfinţiei sale. Din experienţa mea de avocat, primul lucru pe care l-am constatat a fost că acest dosar a fost „periat”, adică au dispărut multe aspecte din viaţa lui, persoane care l-au turnat, l-au torturat. Ce am reţinut din dosar a fost faptul că, în vremea arestării sale, era Stareţul Mănăstirii Tismana şi unii membri ai „Mişcării Naţionale de Rezistenţă” i-au cerut găzduire şi hrană pentru luptătorii anticomunişti – lucru pe care Părintele Gherasim l-a făcut cu toată inima. A fost arestat şi condamnat la zece ani de închisoare pentru „uneltire împotriva ordinii sociale“. In perioada detenţiei a trecut prin mai multe închisori: Piteşti, Gherla, Aiud, Canal, Târgu-Ocna. Părintele, prin jertfa sa, a ales calea care duce spre Rai. Eu, după ce am citit despre sfinţii închisorilor şi am aflat despre suferinţele pe care le-a îndurat şi Părintele Gherasim în temniţele comuniste, m-am gândit că şi el a intrat în ceata Sfinţilor.

A fost şi o întâmplare care, cumva, mi-a întărit această  convingere.   In anul 1993 treceam pe la o gură de metrou, când am întâlnit un călugăr despre care am aflat ulterior că ducea o viaţă de  nevoinţă  deosebită. Acesta,  deşi în jur era lume multă, a venit anume la mine şi mi-a zis că am un sfânt în familie. Primul meu gând a fost că sfântul despre care vorbea părintele ar fi fratele meu, Mihăiţă, care a murit la şase luni. Tata mereu ne zicea: „Nu vă întristaţi pentru el, nu-l plângeţi, pentru că el este sfânt!” Dar părintele acela mi-a spus că sfântul la care se referă este preot…

-  Simţiţi că vă ocroteşte?

-  La câţiva ani după această întâmplare, am avut un accident de maşină. Mergeam cu 175 km/oră şi am intrat pe un drum cu prundiş. Maşina s-a răsturnat şi s-a făcut praf – nu s-a mai putut recupera absolut nimic din ea, au venit cu platforma să o ridice. Dar eu am scăpat teafăr! Atunci am avut sentimentul că Părintele a mijlocit la Dumnezeu ca să scap cu viaţă.

-  Cât timp aţi fost avocat?

-  Am fost 10 ani avocat şi 10 ani consilier juridic.

-  Şi cum aţi ajuns profesor?

- M-am lăsat împins de val. Majoritatea colegilor mei de la Teologie, după terminarea facultăţii, s-au înscris la examenul naţional unic de intrare în învăţământ, ca o alternativă pentru cazul în care nu ar fi primit preoţia. M-am prezentat şi eu la acest examen, în urma căruia am obţinut un post la un liceu şi astfel am ajuns, din avocat, profesor de religie…

- Mai aveţi nostalgia anilor in care practicaţi meseria de avocat?

- Nu, pentru că din păcate nici unul din colegii mei nu era un creştin practicant. Majoritatea dintre noi ne declarăm ortodocşi, suntem botezaţi, dar nu avem o credinţă adevărată, lucrătoare. Mergem când şi când la biserică, mai aprindem câte o lumânare, poate unii ne mai şi spovedim de Paşti şi de Crăciun — şi cam atât! Mă mai întâlnesc cu foştii mei colegi, dar parcă ei nu sunt în acelaşi duh. Făcând Teologia, am descoperit oameni cu multe virtuţi, de la care am învăţat multe.

-  Ce înseamnă pentru dumneavoastră a fi un bun creştin?

- A fi un bun creştin înseamnă a fi într-o relaţie dreaptă cu Dumnezeu, să nu ajungi să fii prizonierul formelor. Noi, în general, ne lăsăm încorsetaţi de forme şi de tot felul de datini care te îndepărtează de o trăire autentică. Un creştin adevărat este un creştin care se spovedeşte şi se împărtăşeşte regulat. Nu poţi fi creştin adevărat dacă nu ai părtăşie cu Hristos. Unii dintre creştini, spunând „am credinţa în suflet”, cred că se pot mântui fără a frecventa biserica, fără a crede în harul preoţiei - preotul fiind cel care dă dezlegare de păcate şi cel care ne dă trupul şi sângele Mântuitorului. Totodată, toţi declarăm că trebuie să avem dragoste faţă de aproapele, dar eu nu mai văd dragostea dintre creştini!

- Cum Il putem mărturisi astăzi pe Hristos?

- Este foarte greu să-L mărturisim pe Hristos astăzi, când aproape tot ceea ce ne înconjoară nu mai are legătură cu Hristos. Mass-media nu în are pe Dumnezeu în centru, nu este interesată de promovarea valorilor şi a virtuţilor creştine — de fapt, mass-media  se leapădă de Hristos. Văd că în şcoli se face multă reclamă, se organizează tot felul de evenimente şi manifestări cu ocazia sărbătorilor păgâne preluate de la americani, dar când este vorba despre sărbătorile noastre creştine nu se întâmplă absolut nimic, sunt trecute cu vederea pentru că „nu mai sunt de actualitate” sau „nu sunt de bun augur“. Oamenii au pervertit valorile, binele îl consideră rău, iar răul îl socotesc bun. Ce citesc tinerii astăzi, ce filme vizionează, ce emisiuni sau show-uri urmăresc? Ei sunt rodul a ceea ce „consumă” din punct de vedere cultural. Dacă suntem îmbibaţi de false valori, atunci nu mai avem cum să ne identificăm cu Hristos şi cu valorile promovate de creştinism! Eu am crescut fără radio, fără televizor, deşi proveneam dintr-o familie cu posibilităţi. Astăzi, cum se spune şi în Sfânta Scriptură, din pricina înmulţirii fărădelegilor, dragostea celor mai mulţi s-a răcit. Astăzi sunt prea multe fărădelegi stimulate, favorizate de către mass-media şi care duc, uşor-uşor, la pervertirea oamenilor…

-  Ce se poate face pentru a se menţine o anumită moralitate în şcoli, cu atât mai mult cu cât auzim chiar de trafic de droguri?

-    Eu nu ştiu să se facă trafic de droguri în licee, dar, după cum îi văd pe tineri că se comportă, înclin să cred că unii dintre ei consumă plante etnobotanice sau chiar droguri mai tari, stupefiante. Sunt momente în care nu poţi să-i stăpâneşti, nu te poţi înţelege în nici un fel cu ei! De vină sunt cei care au decis legalizarea etnobotanicelor – dar probabil sunt mari interese financiare, dacă s-a admis aşa ceva. Singura soluţie de a se menţine o moralitate în licee este să revenim la creştinismul autentic. Prin ora de religie încercăm să le arătăm calea, dar o singura ora de religie este insuficientă, mai ales că nu avem şi susţinerea celorlalte cadre didactice în demersul nostru.

- Care sunt lucrurile pe care le regretaţi cel mai mult în viaţă?

- Regret că am stat atât de mult departe de Dumnezeu. Este cel mai minunat lucru să fii în Hristos şi în Biserică. Imi pare rău de fiecare minut petrecut în afara Bisericii. De când am făcut Teologia am înţeles sensul lumii şi sensul existenţei. Inainte de aceasta, nu aveam repere de a aprecia oamenii, faptele.

O modalitate de a mă apropia de Dumnezeu a fost rugăciunea. Acum simt altfel rugăciunea. Inainte vreme, rugăciunea mea se limita doar la rugăciunile de dimineaţă şi de seară. Acum mă rog mai mult împreună cu soţia, facem acatiste, dacă avem o problemă de familie ne rugăm mai mult pentru a ne ajuta Dumnezeu să trecem peste ea. Şi este incredibil cum răspunde Dumnezeu la rugile noastre! Spune Dumnezeu că „unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18:20) şi că „orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face” (Ioan 14:13). Şi cred că tot rugăciunea este o soluţie pentru neamul nostru! Dacă nu putem face ceva concret pentru binele neamului, măcar să trimitem rugile noastre Stăpânului ca să se milostivească de poporul acesta.

Raluca Tanaseanu

- interviu din nr. 7 (30) / 2011 al revistei “Familia ortodoxa”

“Trebuie să fim cu luare-aminte: Evanghelia a fost dată prin Apostoli ca o carte pecetluită cu şapte peceţi. Cheia cu care deschidem şi despecetluim Evanghelia este sfinţenia!”

Vezi si:

“Eu simt ca sunt român! Si iubesc foarte mult pe românii ortodocsi!”

Facultatea de Drept, Bucuresti, mai 2000

Parintele Constantin Coman: Prea Cuvioşi Părinţi, iubiţi tineri studenţi şi onorată asistenţă, avem o deosebită bucurie în această seară ca, în programul binecunoscut al conferinţelor organizate de Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din România, să vă vorbească un stareţ Athonit. Este vorba de Părintele Arhimandrit Efrem, stareţul Manăstirii Vatopedi din Sfântul Munte. Imi revine deosebit de plăcuta sarcină ca, pe lângă oficiul de traducător în această seară, să îl prezint în câteva cuvinte pe Părintele Stareţ şi, de asemenea, cu voia dumneavoastră, am să încerc să vă prezint şi pe dumneavoastră Dansului, pentru că deja constituiţi o comunitate foarte bine conturată.

Mănăstirea Vatopedi este una din cele douăzeci de mari mănăstiri ale Sfântului Munte, cu o istorie de o mie de ani deja, care s-a bucurat în ultimul deceniu de un reviriment, de o renaştere extraordinară. Imi spunea Părintele Efrem că, după patru veacuri de viaţă de sine, Mănăstirea Vatopedi a revenit la rânduiala de obşte împreună, dealtfel, cu toate cele douăzeci de mari mănăstiri din Sfântul Munte. Este o renaştere pe care o trăieşte în general Sfântul Munte, mănăstirile athonite, însă nu numai mănăstirile mari, ci şi schiturile şl chiliile. Dar, între toate, aş îndrăzni să spun că Mănăstirea Vatopedi înscrie pagini de foarte frumoasă — ca să nu spun mai mult — istorie a monahismului contemporan.

Actualmente obştea Mănăstirii Vatopedi a ajuns la şapte zeci şi cinci de fraţi [intre timp deja in jur de 120, n.n.], proveniţi din aproximativ opt ţări, între care, cu bucurie vă spunem că se află şi un număr – destul de însemnat de fraţi proveniţi din România [printre ei si parintele Daniil Cotescu - vezi foto -, fiul faimosilor actori Octavian Cotescu si Valeria Seciu, co-traducator al Everghetinos-ului in limba romana - despre care puteti auzi o relatare interesanta a Domnului Dan C. Mihailescu, mai scurt AICI sau, mai pe larg, in emisiunea de AICI, n.n.], români deci, unii dintre ei chiar dintre ascorişti, să spunem. Este o mănăstire care se arată a fi foarte deschisă, care – îndrăznesc să spun – are o intuiţie foarte profundă a timpurilor pe care le trăim şi a nevoii extraordinare de reînfrăţire a popoarelor ortodoxe.

Părintele Efrem, pe care îl avem în mijlocul nostru din mila lui Dumnezeu în această seară, este egumenul acestei mănăstiri — stareţul, de fapt —de zece ani, deşi are numai patruzeci şi patru de ani. Eu sunt mai bătrân cu câţiva ani decât dânsul. Este de fel născut în Cipru; de fapt, mare parte din obştea Mănăstirii Vatopedi este formată din greci ci­prioţi, la care se adaugă, aşa cum spuneam, părinţi şi fraţi veniţi din alte şapte-opt ţări, nu numai ortodoxe.

Obştea Mănăstirii Vatopedi continuă tradiţia Părintelui Iosif Isihastul prin ucenicul direct al acestuia care îi poartă de altfel şi numele, Părintele Iosif Vatopedinul [adormit intru Domnul in 2009, n.n.], astăzi Părin­te duhovnicesc al fraţilor din Mănăstirea Vatopedi. Am făcut această menţiune întrucât, cu darul lui Dumnezeu, în ultimii zece ani, după cum ştiţi, s-au făcut multe traduceri din litera­tura duhovnicească grecească, între care şi o cunoscută lu­crare a Părintelui Iosif — Gheron Iosif, cum s-a tradus în limba română — „Mărturii din viaţa monahală” o carte de mărturii zguduitoare despre lupta şi nevoinţele monahului pentru dobândirea harului lui Dumnezeu. Obştea Mănăstirii Vatopedi, aşadar, este sub oblăduirea Părintelui Iosif Isihastul şi continuă tradiţia acestuia.

Am să mă limitez aici pentru că doresc şi eu, şi dumnea­voastră cred în egală măsură, să dăm cuvântul Părintelui Efrem ca să ne adreseze de la Sfântul Munte, de la Mănăsti­rea Vatopedi, din experienţa monahismului aghiorit contem­poran, câteva cuvinte introductive, după care va urma obişnuitul dialog între dumneavoastră şi dânsul.

Arhimandritul Efrem:

“Simt multă bucurie şi multă emoţie că sunt împreună cu dumneavoastră. Mă aflu în binecuvântata ţară a României şi vă aduc binecuvântarea Sfântului Munte. Vă aduc binecuvântarea Născătoarei de Dumnezeu care, după cum ştiţi, este Stareţa Sfântului Munte. Acolo, la Sfântul Munte, simţim că Maica Domnu­lui acoperă pururea pe monahii aghioriţi; simţim că Născă­toarea de Dumnezeu este cu adevărat Egumena Sfântului Munte, care poartă matern de grijă lumii întregi, dar în mod deosebit se mângâie şi se bucură purtând de grijă monahilor.

Deoarece, aşa cum subliniază Sfântul aghiorit Grigorie Palama — care şi-a început viaţa monahală la Mănăstirea Vatopedi şi a ajuns Arhiepiscop al Tesalonicului şi stâlp al întregii Ortodoxii —Născătoarea de Dumnezeu este, după Hristos, primul ascet şi primul sihastru. Intr-adevăr, Maica Domnului aflându-se în Sfânta Sfintelor, conform Tradiţiei Ortodoxe, era hrănită de Arhanghelul Gavriil nu numai cu paine pentru trup, ci acesta o învăţa şi întregul meşteşug al lucrarii minţii. Şi vieţuirea ascetică a continuat-o până la sfâr­şitul vieţii sale. După cum ne mărturiseşte un alt ierarh, Sfân­tul Andrei Arhiepiscopul Cretei, în locuinţa Maicii Domnului din Ierusalim, în Sion, din pricina mulţimii metaniilor pe care le făcea, au rămas urme de neşters pe podeaua casei.

Născătoarea de Dumnezeu, ca întâi-stătătoare a vieţii ascetice şi ca primă monahie — potrivit Sfântului Grigorie Palama — a primit dumnezeiasca iluminare şi cercetarea negrăitului si necreatului har dumnezeiesc precum nici o altă persoana de pe pământ. De aceea a şi înţeles în toată profunzimea mărimea iconomiei dumnezeieşti şi a priceput ca nici un alt om de pe pământ ce mare lucru este sfinţenia. Din acest motiv, întrucât monahismul este preocupat în mod deosebit de sfinţirea omului, Maica Domnului a cerut— conform Tradiţiei noastre —de la Fiul său şi Dumnezeul nostru, ca pe o favoare, să devină purtătoarea de grijă şi protectoarea vieţuirii athonite. Astfel, înzestrată fiind şi cu darul profetic, adresându-se întemeietorului vieţii monahale din Sfântul Munte, Sfântul Petru Athonitul — încă înainte de a se trans­forma Sfântul Munte într-un stat monahal ortodox — il îndeamnă să meargă la Sfântul Munte al Athonului, proorocindu-i cu claritate să meargă la „Muntele cel Sfânt.“ Deoarece ştia Născătoarea de Dumnezeu că acest Munte va deveni un loc al oamenilor sfinţi, va fi pământul acela care va primi lacrimile multor asceţi cunoscuţi şi necunoscuţi; ştia că Sfântul Munte al Athosului se va împodobi cu oameni virtuoşi care vor păstra Tradiţia şi vor slăvi Biserica Orto­doxă; ştia că Muntele cel Sfânt se va numi „Sfânt” pentru că locuitorii săi permanenţi, monahii aghioriţi, vor fi îndră­gostiţi de sfinţenie. Şi, continuând să se adreseze Sfântului Petru Athonitul, îi spune: „Mergi în Muntele cel Sfânt, în „Muntele meu”. Deci ea însăşi ne mărturiseşte că Sfântul Mun­te este alegerea Maicii Domnului.

Noi venim de la Mănăstirea Vatopedi, de la mănăstirea prin excelenţă a Maicii Domnului din Sfântul Munte, întru­cât Mănăstirea Vatopedi este împodobită cu şapte icoane făcătoare de minuni ale Născătoarei de Dumnezeu şi cu Prea Sfântul Brâu al Maicii Domnului. Prezenţa Sfântului Brâu în Mănăstirea Vatopedi este dovada unei binecuvântări deosebite din partea Maicii Domnului. {…}

Dacă ar citi cineva istoria Sfântului Munte ar vedea multe situaţii în care Maica Domnului cai a intervenit în chip minunat, ajutându-i pe călugări în nevoinţa lor ascetică. In mod deosebit l-a ajutat pe patriarhul monahismului athonit, pe Sfântul Atanasie Athonitul, care este ctitorul primei mari mănăstiri a Sfântului Munte, Marea Lavră. De multe ori, chiar pentru ajutor material, Maica Domnului a intervenit şi l-a ajutat pe primul egumen din Sfânittul Munte, pe Sfântul Atanasie. I s-a arătat sfântului, zicându—Si: „Eu voi fi iconomul şi purtătoarea voastră de grijă, ajunge  ca voi să vă îngrijiţi de împlinirea făgăduinţelor şi a datoriilor voastre călugăreşti.” Iar acolo unde i s-a arătat Maica Domnului Sfântului Atanasie se află icoana făcătoare de minuni „Iconomiţa”.

Sfântul Atanasie, în deosebita sa dragoste şi îndrăzneală pe care o avea către Născătoarea de Dumnezeu, a rugat-o să-i facă o favoare: să nu ardă niciodată Mănăstirea Marea Lavră. Căci trebuie să ştiţi că mănăstirile din Sfântul Munte, folosind lemne pentru încălzire, au fost de multe ori distruse de incendii. Aceste incendii au distrus — în istoria de o mie de ani a Sfântului Munte — foarte multe odoare de preţ ale mănăstirilor. Intr-adevăr, acum câţiva ani — îmi spunea un monah de la Marea Lavră — soba unui călugăr bătrân a pricinuit aprinderea chiliei sale şi, din cauza lui, începuse să ardă mănăstirea — pe la ora unu noaptea, când toţi părinţii dor­meau. Iar atunci s-a întâmplat următoarea minune: clopotul cel mare al mănăstirii a început să bată singur, încât s-au trezit monahii şi au apucat să stingă focul înainte de a arde mănăstirea, după făgăduinţa făcută de Maica Domnului Sfântului Atanasie.

V-am descris în câteva cuvinte o dovadă „măruntă” a grijii ce o poartă Născătoarea de Dumnezeu Muntelui Athos. Scopul meu a fost de a vă arăta că Maica Domnului iubeşte foarte mult monahismul, deoarece mănăstirile orto­doxe sunt o continuare a Faptelor Apostolilor. In mănăstirile adevărate se retrăieşte învăţătura evanghelică; în mănăstiri, în chip foarte amănunţit, este pusă în practică învăţătura Sfintei Evanghelii. Istoria unei mănăstiri, iubiţii mei, nu în­seamnă doar a şti cine a întemeiat-o şi cine a renovat-o, ci adevărata istorie a unei mănăstiri este cea nevăzută, căci is­toria sa se scrie cu lacrimile, oftatul şi nevoinţele călugărilor.

Din păcate astăzi oamenii, prin modul lor de viaţă, se înstrăinează de învăţătura evanghelică. Astăzi oamenii dau importanţă mai mult maşinilor şi civilizaţiei tehnice, amăgindu-se cu gândul că progresul civilizaţiei tehnice şi electronice le va rezolva problemele. Dezvoltarea aceasta nu numai că nu a rezolvat problemele omului, ci mai degrabă le-a înmul­ţit. Nu suntem, iubiţii mei, împotriva promovării civilizaţiei industriale, tehnice şi electronice, dar suntem categoric îm­potriva absolutizării preocupărilor umane în direcţia aceasta.

Din nefericire, omul contemporan, influenţat în mod deosebit de spiritul european — iar spiritul Europei este unul antropocentric, raţionalist, umanist — uită că este prin exce­lenţă o existenţă duhovnicească. Iubiţii mei, nu va reuşi să se împlinească în viaţa aceasta acel om care se îndeletniceşte numai de înaintarea sa profesională, economică sau socială, ci va reuşi în viaţa aceasta acela care va deveni tron al harului dumnezeiesc. Omul se împlineşte în viaţa aceasta dacă de­vine părtaş al energiilor necreate, dumnezeieşti, după cum ne spune Sfântul Grigorie Palama. De aceea, omul trebuie să se îngrijească de ipostasul său spiritual, pentru că astăzi oricine poate face tot ce vrea, poate spune tot ce doreşte, poate merge oriunde doreşte, poate împlini tot ce doreşte. Insă nu poate fi fericit, nu este bucuros. Tocmai pentru că omul a fost creat a fi părtaş al bucuriei. De aceea Hristos, după Inviere, s-a adresat oamenilor cu salutul „Bucuraţi-vă!” Şi când spunem, în mod teologic, că omul este părtaş al bucuriei înţelegem că este părtaş al harului dumnezeiesc. Bucuria (hara) şi harul (haris) au aceeaşi rădăcină etimolo­gică¹ ([hara]—bucurie,  [haris]—har). De aceea, la fiecare început de an, oamenii îşi urează unul altuia un an bucuros, un an fericit. Oamenii numai atunci îşi găsesc odihna când în inima lor se află această bucurie, această fericire.

Cât de tragic este însă când omul caută această bucurie păşind pe drumuri greşite şi, în loc să afle bucurie, găseşte o tristeţe insuportabilă! De aceea, aşa cum subliniază cu cla­ritate Sfântul Apostol Pavel, bucuria este rod al Sfântului Duh(Galateni 5:22). Pentru ca omul să găsească bucuria şi harul, Sfinţii Părinţi spun că trebuie să-şi pună în lucrare ipostasul său duhovnicesc; iar tronul ipostasului duhovnicesc este mintea omului. De aceea mintea este într-o permanentă mişcare, atât când omul este treaz, dar şi când doarme. Dumnezeu a făcut mintea omului într-o permanentă mişcare tocmai pentru a avea posibilitatea unei neîncetate împărtăşiri de dumneze­ire. De aceea monahii, Sfinţii Părinţi mişcaţi de Dumnezeu, au descoperit rugăciunea minţii, care este efortul permanent al minţi de a comunica cu Dumnezeu.

Sfântul Grigorie Palama spune că una este a se gândi cineva la Dumnezeu şi altceva — foarte diferit şi foarte substanţial — este a avea permanentă comuniune cu Dumnezeu. Omul, spre a-şi atinge ţelul său spiritual, trebuie să aibă neîntrerupt această lucrare a minţii. Această învăţătură nu înseamnă că Evanghelia dispreţuieşte preocupările omu­lui în lumea materială — pentru că şi noi, cei care vieţuim la Sfântul Munte, cei care am plecat din lume pentru a ne ocupa cu o viaţă curată, duhovnicească, ne îndeletnicim şi noi cu lucruri materiale: clădim, zidim şi renovăm — şi trebuie să vă spun că, din fericire, astăzi Sfântul Munte este populat de tineri, îndeosebi monahi cu studii. Dar, cu toate că ne ocupăm şi cu aceste lucruri materiale, cea dintâi lucrare a noastră este cea duhovnicească. Pentru că monahismul dă urmare în mod deosebit cuvântului Domnului care spune: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6:33)

Deci, fraţii mei, modul de vieţuire care face să se împli­nească persoana umană este viaţa lăuntrică, întoarcerea că­tre lăuntru, rugăciunea minţii. După cum ne spune Sfântul aghiorit contemporan Gheron Iosif Isihastul, căruia noi îi suntem urmaşi duhovniceşti, trebuie ca omul — şi îndeosebi călugărul — să se desfateze cu această lucrare lăuntrică, ur­mând cuvântul proorocului David: „Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu” (Psalm 45:10). Intr-una din arătările de după moarte ale lui Gheron Iosif, acesta i-a spus unui călugăr evlavios că salvarea omenirii stă în săvârşirea corectă a lucrării minţii.

De aceea mesajul pe care vi-l aducem de la Sfântul Munte este: pe cât puteţi, îndeletniciţi-vă cu rugăciunea lui Iisus! Din nefericire, astăzi oamenii risipesc mult timp cu nimicuri. Cei mai mulţi se vaită în permanenţă că nu au timp. Şi totuşi, dacă am face un control al felului în care îşi petrec timpul, vom vedea că pierd multă vreme cu lucruri fără valoare. De aceea, fraţii mei, atât cât puteţi, atât cât aveţi putere, să iubiţi rugăciunea, căci rugăciunea este mijlocul prin care vine dumnezeiescul har şi se înscăunează în inimă.

Problemele în viaţa omului s-au înmulţit foarte mult, iar aceasta se datorează faptului că oamenii s-au îndepărtat de vieţuirea corectă după Evanghelie. Astăzi oamenii se află continuu sub o presiune psihologică. Astăzi oameni sunt tulburaţi permanent, nu au nicicând pace înlăuntrul lor. Şi aceasta pentru că numai Hristos este pacea noastră, după cum spune Sfântul Apostol Pavel(Efeseni 2:14). Iar problemele din viaţa noastră nu se rezolvă prin a ne gândi la ele, ci se rezolvă atunci când ne rugăm pentru ele. De aceea, atât cât ne stă in putinţă, să fim încadraţi corect în Biserică.

Vin mulţi închinători astăzi la Sfântul Munte şi de multe ori ne prezintă pretexte, zicând că ei nu sunt buni creştini tocmai pentru că s-au smintit de purtătorii de rasă din ierar­hia bisericească, fie aceştia pe o treaptă superioară, fie pe una inferioară. Noi credem însă că acestea sunt numai pretexte pentru a-şi justifica viaţa păcătoasă. Noi le răspundem că, aşa cum nu renunţăm la ştiinţa medicală pentru faptul că există şi medici slabi, nici Biserica lui Hristos nu trebuie le­pădată pentru că există câţiva purtători nevrednici de rasă în slujba Bisericii. Să nu uităm că între primii membrii ai Bisericii, între cei doisprezece Apostoli, a fost şi fiul pierzării.

De aceea şi noi, din Sfântul Munte, ne rugăm pentru dumneavoastră şi vă asigurăm că vom continua să ne rugăm astfel încât şi Biserica Ortodoxă din România să înceapă a-şi regăsi strălucirea şi tradiţia de altădată. Noi, cei din Sfântul Munte, suntem datori în vecii vecilor Bisericii Ortodoxe Române!  Nu uităm că domnitorii români, după împăraţii bizantini, sunt ctitorii celor mai multe mănăstiri aghiorite! Nu uităm că prin Sfântul Munte au trecut nenumăraţi români, creştini evlavioşi, oameni sfinţi, care au adus flacăra Tradiţiei Ortodoxe neîncetat în această ţară şi care au lăsat în Româ­nia mulţi ucenici care au ajutat, la rândul lor, multă lume!

De aceea noi, Mănăstirea Vatopedi, încercăm să conti­nuăm această tradiţie, găzduind mulţi fraţi ortodocşi români aflaţi în pelerinaj, ajutând monahii români din Sfântul Mun­te şi având şi noi chilii româneşti în teritoriul deţinut de Vato­pedi. Pe cât putem, încercăm să găzduim pentru o vreme şi monahi din Biserica Română pe care îi îndemnăm să se în­toarcă şi să continue în ţara lor tradiţia aghiorită, deoarece nu trebuie să uităm că „dinastia” comunismului a traumati­zat viaţa ecclesială de aici.

Cunoaştem însă cu claritate, după făgăduinţă Domnului, că „porţile iadului nu vor birui Biserica” (cf. Matei 16:18). De aceea credem că Biserica Ortodoxă Română îşi va regăsi slava şi strălucirea de odinioară, va oferi multe vlăstare sfinte în spaţiul Bisericii şi cred că întreaga Biserică Ortodoxă va continua să se mân­drească cu credinciosul popor ortodox român. Amin, aşa să fie!”

Întrebare: Ca o primă întrebare, mai largă, îl rugăm pe Părintele Efrem să vorbească despre cum vede, ca Părinte duhovnicesc, tineretul de astăzi şi problemele cu care se confruntă?

Arhim. Efrem: Tinerii de astăzi sunt foarte zăpăciţi. Există însă şi un element pozitiv: faptul că sunt foarte zăpăciţi, încurcaţi, îi face să se întoarcă către Biserică. Acesta este lucrul care ne bucură.

[...]

Întrebare: Nu putem crea puţină confuzie dacă vorbim prea mult de bucuria duhovnicească fără a vorbi despre asu­marea suferinţei şi nevoinţa pentru rugăciune?

Arhim. Efrem: Dacă cineva vorbeşte despre bucuria du­hovnicească nu înseamnă că ignoră suferinţele şi ispitele vieţii. Hristos însă ne-a asigurat că, în ciuda suferinţelor pe care le presupune purtarea crucii, dincolo de toate acestea există în mod tainic şi minunat dulceaţa Sfântului Duh. Aceasta este bucuria duhovnicească, roadă a Duhului Sfânt. Oamenii virtuoşi n-au trăit niciodată zile bune, însă prezenţa harului îi bucura continuu. „Prin Cruce vine  bucurie la toată lumea”, spune imnografia Bisericii. Bine* (Părintele Efrem rosteşte de fiecare dată cuvântul „bine” în limba română)

Întrebare: Cuvântul „Vatopedi” înseamnă ceva în limba greacă?

Arhim. Efrem: Cuvântul „Vatopedi” are o însemnătate esenţială. Vine de la cuvintele batos şi paidioti([vatos]—tufă;  [pedion]—copil) deoarece, în acord cu tradiţia aghiorită — iar această tradiţie nu trebuie dispreţuită, deoarece Sfântul Munte este o civilizaţie mona­hală în viaţa căreia, încă de la început, transmiterea succe­sivă a „predaniilor” nu a încetat nici o clipă; de aceea, la noi, tradiţia este luată foarte serios în seamă — fiul lui Teodosie cel Mare, Arcadie, întorcându-se de la Roma la Constantinopol, în timp ce corabia plutea în apele Mănăstirii Vatope­di, fiind furtună şi aflându-se în pericol, s-a rugat Maicii Domnului ca să-l scape. In mod minunat, este adus în tufele de lângă Mănăstirea Vatopedi, aflând acolo şi icoana făcătoare de minuni „Vimatarissa” sau „Ctitoriţa”. Pentru această minune s-a zidit acolo mănăstire având ca prim cti­tor pe Teodosie cel Mare. Aşadar „Vatopedi”, aşa cum scriem noi în greceşte paidion cu ai, care se traduce „copil”, înseamnă „Copilul tufei”. Bine.

Întrebare: Cum putem dobândi liniştea trăind în oraş, unde este atâta poluare trupească şi sufletească?

Arhim. Efrem: Zgomotul nu ne poate împiedica a deve­ni fii ai păcii. Ceea ce ne împiedică a fi purtători ai păcii este păcatul. De aceea, omul care este corect încadrat în Biseri­că, care se hrăneşte din Tainele acesteia şi care se împotri­veşte păcatului, acela devine fiu la păcii, deoarece este în comuniune cu Domnul păcii. Acest om care dobândeşte pacea lăuntrică devine izvor de pace şi pentru mediul în care trăieşte. Un sfânt rus, Sfântul Serafim de Sarov, pe care cred că îl cunoaşteţi mulţi dintre dumneavoastră, zicea: „Dobândeşte pacea în inima ta şi foarte mulţi oameni îşi vor afla şi ei pacea alături de tine.”

Întrebare: In zilele noastre tot mai mulţi creştini orto­docşi relativizează adevărurile dogmatice ale Bisericii. Este posibilă mântuirea celor care de bunăvoie primesc învăţături eretice, cum ar fi reîncarnarea?

[...]

Întrebare: In viaţa de familie intervin tot timpul pro­bleme între soţi, între părinţi şi copii. Vă rugăm să ne daţi un sfat despre cum putem să ne rugăm, ce trebuie să facem.

Arhim. Efrem: Din păcate astăzi, în ceea ce priveşte ches­tiunea căsătoriei, sunt foarte multe probleme deoarece acolo, de multe ori, nu există harul Duhului Sfânt care să-i unească pe soţi într-un duh şi într-un gând. A se uni un cuplu într-un singur cuget, într-o singură inimă şi a deveni una, aşa cum a spus Hristos, acest lucru este o minune a minunilor care nu poate fi realizată decât prin prezenţa şi lucrarea Sfântului Duh în Taina cununiei. Dacă acest lucru nu se întâmplă, desigur, vor fi foarte multe probleme, atât între soţi, cât şi între părinţi şi copii. De aceea, noi considerăm că nu este deloc potrivită oficializarea căsătoriei civile în ţările ortodoxe, pentru că este o dispreţuire şi o încălcare a Tainei cununiei. (Spre deosebire de România, în Grecia cununia religioasă are deplină recunoaştere în faţa autorităţilor statului, pentru neortodocşi rămânând căsătoria civilă).

Întrebare: Care sunt motivele pentru care Mănăstirea Vatopedi este cea mai deschisă mănăstire grecească din Sfântul Munte faţă de români?

Arhim. Efrem: Care sunt motivele?!… Nici eu nu ştiu!… Aşa vrea Pronia lui Dumnezeu!

Întrebare: Vă rugăm să ne explicaţi cuvintele: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor”(Matei 5:3)

Arhim. Efrem: Cei săraci cu duhul nu sunt cei nebuni, aşa cum zic unii, ci sunt cei smeriţi cu inima. Explicaţia este deci foarte simplă: „Fericiţi cei smeriţi“. Atunci când Apostolii se tot întrebau în sinea lor: „Cine este Acesta care mer­ge pe ape, Care înviază morţi, Care porunceşte firii şi aceasta I se supune?”, Hristos le vine în întâmpinare zicându-le: „Nu vă întrebaţi între voi cine sunt Eu, ci «învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre»“( cf. Matei 11:29)

Întrebare: Sunt cinci-şase bileţele în care se cere să se răspundă la două întrebări: „Ce este smerenia?” şi „Cum se poate dobândi?”

Arhim. Efrem: Smerenia este o mare taină şi o mare mi­nune. Este o taină deoarece atunci când Sfinţii Părinţi vor­beau despre smerenie nu spuneau multe lucruri, ci ziceau că smerenia este „asemănare cu Dumnezeu”. Smerenia este o minune deoarece omul simte că fără Hristos este zero, tră­ind la modul absolut cele spuse de Iisus: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5). De aceea sfinţii, în ciuda faptului că erau înzes­traţi cu harisme — şi sfinţii ştiau ce sunt, nu erau proşti — erau însă smeriţi, deoarece se împărtăşeau neîncetat de Hristos cel smerit.

Întrebare: Dacă vreţi să ne vorbiţi puţin despre lupta cu gândurile din timpul rugăciunii.

Arhim. Efrem: In vremea rugăciunii diavolii sunt în aler­tă şi ne aduc în minte soluţii la toate problemele noastre, ne oferă soluţiile cele mai bune. De aceea, pentru că mintea este hoinară, plăcându-i să se plimbe de ici-colo, cel care se roagă nu trebuie să se sperie de această ispită [din timpul rugăciunii] ci, aşa cum spune Sfântul Ioan Scărarul, atunci când mintea fuge, trebuie să o aducem înapoi. Făcând această lucrare, vine harul şi ajută încetul cu încetul mintea, întărind-o astfel încât să poată lupta împotriva răspândirii. Iar biruinţa este un dar curat al Duhului Sfânt, este o minune.

[...]

Întrebare: Duhovnicul mă povăţuieşte să merg la mă­năstire. Cum pot şti că voia lui Dumnezeu este să mă căsă­toresc sau să mă călugăresc? Câtă autoritate poate să aibă duhovnicul în această problemă?

Arhim. Efrem: Duhovnicul, referitor la atitudinea creştinului faţă de monahism, nu trebuie să aibă o poziţie autoritară, ci una consultativă. Cei care au gând de călugărie pot incerca, cu ştirea sau fără ştirea cuiva, să stea o vreme la mănăstire ca să vadă dacă sunt sau nu pentru monahism. Bine.

[...]

Întrebare: Ca studenţi ai Facultăţii de Teologie suntem nevoiţi să accentuăm mai mult latura ştiinţifică, care nu ne ajută în viaţa noastră duhovnicească. Cum să procedăm pentru a nu fi răniţi sufleteşte şi dacă credeţi că se poate schimba metoda actuală în care se practică teologia?

Arhim. Efrem: Teologia, desigur, este viaţă, iar teolog este acela în inima căruia vorbeşte Dumnezeu-Cuvântul (o Theos Lagos). Nu este respinsă însă nici partea ştiinţifică a teologiei. Noi combatem absolutizarea şi rămânerea numai în această „teologie ştiinţifică”. Bine.

Întrebare: „Ce trebuie să facem în perioadele de «se­cetă» duhovnicească? Cum să ne ferim de aceste stări?” Şi o altă întrebare: „Ce rol au în viaţa lăuntrică?”

Arhim. Efrem: Trebuie să facem răbdare. Omul care se nevoieşte va întâlni şi „schimbări” duhovniceşti (alloioseis). Sfântul Simeon Noul Teolog subliniază faptul că până şi schimbările vremii aduc modificări în lumea lăuntrică a omului. Chiar şi oamenii cei mai virtuoşi au „schimbări”. Nu trebuie însă a le lua în seamă, ci să păşim privind numai înainte. Marea nu rămâne niciodată agitată de furtună şi nici cerul pururea înnourat, ori plin de fulgere şi trăznete. Schim­bările lăuntrice însă, de cele mai multe ori, ne îmbogăţesc în experienţa războiului duhovnicesc şi sunt necesare, aşa cum este necesară furtuna pentru ca marea să scoată la ţărm pie­trişul pentru construcţii. Bine.

Întrebare: Există foarte multe icoane făcătoare de mi­nuni. Reproducerile după aceste icoane au aceeaşi putere, sunt şi ele făcătoare de minuni?

Arhim. Efrem: De foarte multe ori harul unei icoane se transmite şi reproducerii sale. Una dintre icoanele noastre făcătoare de minuni este Maica Domnului „Pantanassa” care tămăduieşte îndeosebi pe cei ce suferă de cancer. Am trimis în Rusia vederi ale icoanei şi aceste reproduceri au făcut foarte multe minuni, înviind chiar un copil. Vestea aceasta s-a răspândit foarte mult la Moscova şi Patriarhul ne-a scris rugându-ne să facem o copie a icoanei „Pantanassa” pe care am dus-o acolo personal, aşezând-o la Mănăstirea Novopanski in Moscova. Această copie a „Pantanassei” face multe minuni.

Recent mi s-a întâmplat şi un alt lucru. In insula Andros in Grecia există o icoană izvorâtoare de mir. A venit la mine un pelerin care fusese în Andros şi luase de acolo o icoană de hârtie lipită pe lemn. Mi-a spus cu teamă că din ziua în care o cumpărase, icoana se umezeşte şi izvorăşte mir încontinuu. Apoi mi-a adus-o şi am văzut-o. I-am cerut să mi-o dea mie, dar bineînţeles, nu mi-a dat-o…

Întrebare: După câte ştim, la mănăstirea dumneavoastră există mai multe icoane făcătoare de minuni. Dacă s-a întâmplat în ultimii ani vreo minune cu ele, vă rugăm să ne povestiţi.

Arhim. Efrem: Atât de multe sunt aceste minuni, încât pentru noi reprezintă acum lucruri obişnuite. Sunt foarte nulte vindecări cu uleiul din candelele icoanelor făcătoare le minuni, ulei pe care îl trimitem bolnavilor şi se fac bine. Dacă ar fi să povestim minunile care se întâmplă la Vatopedi ar trebui să rămânem până mâine dimineaţă!

[...]

Întrebare: Ce putem face noi, ca profesori de religie, când în şcoala în care predăm vin protestanţi şi împart gra­tuit cărţi cu conţinut protestant şi traduceri protestante ale Noului Testament?

Arhim. Efrem: Lucrul cel mai important pe care putem să-l facem este ca în viaţa noastră personală să trăim învă­ţătura ortodoxă, viaţa ortodoxă, care este ea însăşi teologie. Dacă profesorii de religie ar trăi viaţa creştin ortodoxă, atunci ar fi oameni cu har, iar predicatorul cu har, în momentul în care vorbeşte, odată cu vorbele iese şi harul din gura sa, har care face ca cei care îl ascultă să-i primească cu uşurinţă cu­vintele. Şi atunci lucrarea lui reuşeşte. Iar meritul nu este „nici al celui care voieşte, nici a celui care aleargă, ci al lui Dumne­zeu care miluieşte” (cf. Romani 9:16).

[...]

Întrebare: De ce nu sunt primite femeile în Sfântul Munte?

Arhim. Efrem: Da… Asta o auzim peste tot, oriunde am merge. Se interzice intrarea femeilor în Sfântul Munte nu deoarece monahii ar avea un complex în faţa femeilor, aşa cum mi-a spus cineva. Dovada că nu au complexe este fap­tul că persoana cea mai iubită şi cea mai cinstită în Sfântul Munte este o femeie: Maica Domnului. Insă deoarece este un loc al fecioriei bărbăteşti, se interzice femeilor să intre „în curtea noastră”. Monahii însă ies, cu ascultare, din Sfântul Munte şi spovedesc femei, ajută la unitatea familiei şi evi­denţiază şi adevăratul rol al femeii, care este maternitatea.

Întrebare: Pictura bizantină şi muzica psaltică sunt doar o problemă de gust sau reprezintă ceva mai mult?

Arhim. Efrem: Pictura bizantină şi muzica psaltică sunt rezultate ale iluminării Părinţilor duhovniceşti, deoarece ex­primă, ca nici o altă artă, dogma ortodoxă.

Întrebare: Sunt câteva întrebări care vorbesc despre posibilitatea celibatului în lume şi despre căsătoria albă. Dacă aţi putea să ne spuneţi ceva în legătură cu aceasta.

Arhim. Efrem: Biserica nu acceptă cu uşurinţă aceste exagerări, cum este căsătoria albă. Biserica acceptă şi propovăduieşte înfrânarea de comun acord a soţilor. Un lucru negativ însă care se întâmplă de multe ori în căsnicie este acela că, de pildă, femeia merge la duhovnic şi acesta îi spu­ne: „Acum este Postul Mare, trebuie să vă înfrânaţi!” Iar femeia ia lucrul acesta literalmente, fără să aibă în vedere şi cealaltă jumătate a familiei — soţul. Şi de aici încep toate pro­blemele în căsnicie, deoarece acest mod total de înfrânare este o situaţie anormală. Cei care doresc căsnicie albă ar fi mult mai bine să se despartă, de comun acord, şi să meargă la mănăstire. Repet, dacă există o căsătorie albă în urma unui acord deplin al soţilor, atunci este acceptată de Biserică. N-o instituţionalizează, dar o acceptă, aşa cum a fost cazul Sfântului Ioan de Kronstadt. Dar aceste lucruri au nevoie de multe precauţii, deoarece există oameni excentrici care do­resc astfel de lucruri şi atunci provoacă situaţii anormale.

Întrebare: Vă rugăm să ne povestiţi mai pe larg despre câţiva Părinţi duhovniceşti pe care i-aţi întâlnit în Sfântul Munte. Mai pe larg!

Arhim. Efrem: Din nefericire pentru mine, deşi am întâlnit mulţi Părinţi duhovniceşti aghioriţi, pot spune şi eu ce se spune la Pateric: „Nu sunt călugăr bun, dar am întâl­nit foarte mulţi călugări buni”. Este binecunoscut acel aghiorit contemporan, fericitul întru adormire Părinte Paisie. La fel de binecunoscut este Părintele Efrem Katunachiotul care este frate duhovnicesc al Bătrânului nostru Iosif  Vatopedinul şi urmaş duhovnicesc al lui Gheron Iosif Isihastul.  Pe Gheron Iosif Isihastul nu l-am apucat în viaţă, acesta adormind în 1959, atunci când eu aveam trei ani. A trecut la cele veşnice în ziua Adormirii Maicii Domnului. Fusese înştiinţat că va adormi în această zi. Avea foarte mul­tă dragoste către Maica Domnului şi când îi pomenea nume­le, îl rostea mereu cu lacrimi. Ea însăşi l-a înştiinţat dinainte că va adormi în ziua Adormirii Născătoarei de Dumnezeu. A trecut la cele veşnice chiar în această zi, la apusul soarelui. Deja se neliniştea, crezând că s-a amăgit cu acea înştiinţare. Maica Domnului însă s-a arătat nemincinoasă şi, în seara sărbătorii Adormirii, şi-a dat sfinţitul său duh. Dar sunt mulţi alţi Părinţi şi, ca să vă vorbesc despre ei, ar trebui să rămânem până dimineaţă.

[...]

Întrebare: O întrebare de la un tânăr care este în scaun cu rotile: „Se poate face călugăr?”

Arhim. Efrem: Este greu să devină monah într-o mă­năstire. Dacă însă se presupune că ajunge în relaţie cu un părinte duhovnicesc, îi va putea face cumva pogorăminte. Acest lucru nu se poate realiza decât în relaţie personală cu un părinte duhovnicesc. Ar putea ajunge la o mănăstire cu mai puţini călugări, sau ar putea trăi călugăreşte acasă.

Întrebare: Vă rugăm să ne spuneţi câteva cărţi de care v-aţi folosit mai mult.

Arhim. Efrem: Cărţile care ne vor ajuta în viaţa noastră duhovnicească sunt, întâi de toate, Cărţile Evangheliei. Altă carte foarte importantă este „Scara”. O altă carte extrem de importantă, care din păcate nu o aveţi tradusă în limba ro­mână, este „Everghetinosul”. Cred că un monah român pe care l-am găzduit la mănăstirea noastră a început să o traducă.

Pr. C-tin. Coman: îngăduiţi-mi să-i spun Părintelui că este tradusă de domnul Academician Virgil Cândea, dar nu este încă tipărită şi îşi aşteaptă rândul în tipografia Institu­tului Biblic şi de Misiune al Bisericii. „Everghetinosul” este o colecţie asemănătoare cu Patericul.

Arhim. Efrem: Oricum, această carte trebuie tipărită cât se poate mai repede, pentru că este foarte folositoare. Desi­gur însă, toate cărţile Părinţilor sunt folositoare. Eu reco­mand de asemenea vieţile sfinţilor contemporani. Este un lucru îmbucurător şi faptul că avem în această seară o carte vatopedină, a Bătrânului nostru Iosif Vatopedinul, numită „Mărturie athonită”. Cu multă bucurie am auzit şi am con­statat că se traduc şi cărţile Părintelui Paisie, cărţi care vor ajuta foarte mult, precum şi „Viaţa” lui Gheron Iosif Isihastul şi „Epistolele” sale. Iar o carte extraordinară, foarte importantă, este „Viaţa” Sfântul Siluan Athonitul.

Studenţii: Şi a Părintelui Porfirie!

Arhim. Efrem: Şi a Părintelui Porfirie, desigur. Astăzi, când trăim timpuri de îndoială în ceea ce priveşte credinţa, fără doar şi poate vieţile părinţilor duhovniceşti contempo­rani ajută foarte mult la întărirea credinţei creştinilor.

Trebuie să fim cu luare-aminte: Evanghelia a fost dată prin Apostoli ca o carte pecetluită cu şapte peceţi. Cheia cu care deschidem şi despecetluim Evanghelia este sfinţenia! Pentru că aceeaşi Evanghelie o au şi romano-catolicii, şi martorii lui Iehova, şi protestanţii, dar din păcate nu o in­terpretează corect. De aceea, Sfânta Evanghelie s-a dat prin Apostoli, dar a fost interpretată de Sfinţii Părinţi, acesta este un lucru foarte important! De aceea, calea cea mai sigură de a studia Evanghelia este aceea de a studia pe Sfinţii Părinţi.

Întrebare: Cum se pot ridica cei care au avut o viaţă duhovnicească, dar din cauza „prietenilor” au căzut în pă­cate grele?

Arhim. Efrem: Pocăinţa este atotputernică! Mari crimi­nali, mari infractori, au devenit sfinţi ai Bisericii. Deci, dacă astfel de oameni au ajuns sfinţi, nimeni nu trebuie să deznădăjduiască! Omul care se pocăieşte are posibilităţi nelimi­tate. De aceea, niciodată să nu deznădăjduiţi. De multe ori — este o taină — Dumnezeu îngăduie ca un om care se nevoieşte să alunece, pentru că este un prilej de a se smeri şi astfel înaintează mult mai repede către sfinţenie. Este o mare taină căderea nevoitorilor! De aceea zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu este rău să cadă cineva, ci este rău să cadă şi să nu se ridice”.

Întrebare: In condiţiile tot mai grele, din punct de ve­dere al credinţei, în România de astăzi, ce sfătuiţi să facă tinerii pentru a-şi păstra optimismul şi dreapta socoteală şi nu deveni fanatici sau resemnaţi?

Arhim. Efrem: Să aibă relaţii duhovniceşti cu oameni duhovniceşti. Şi când au relaţii cu oameni duhovniceşti şi cu un mediu duhovnicesc, nu au a se teme de nimic.

Întrebare: In încheiere, vă rugăm să ne adresaţi un cuvânt de sfârşit.

Arhim. Efrem: Eu pot să spun, aşa cum am amintit şi la inceput, că sunt foarte bucuros să mă aflu împreună cu dumneavoastră. Vă spun că, deşi sunt pentru prima oară aici, locul îmi este foarte familiar. Simt că în România există multă sete de Dumnezeu. Există, desigur, şi mult păcat, este insă mult dor de Dumnezeu şi cred că şi în România vom fi martorii unor zile mult mai bune. Noi nu vă vom uita niciodată, ci ne rugăm ca dumneavoastră, şi individual şi ca familie, să aveţi zile mai bune, duhovniceşti. Cred că mileniul care vine este mileniul Ortodoxiei. Aceasta ne-a spus-o si un anglican care a venit la mănăstirea noastră, care nu este o persoană necunoscută: Prinţul Charles. Deci lucrul acesta îl simt şi oameni care sunt în afara Ortodoxiei.

Astăzi sunt foarte mulţi care vin la Ortodoxie, care caută cuvântul ortodox. De aceea, niciodată să nu vă pierdeţi curajul, niciodată să nu vă temeţi, să nu deznădăjduiţi, să nu uitaţi prezenţa maternă a Maicii Domnului şi oricâte neca­zuri veţi avea, oricâte greutăţi veţi întâmpina, să vă ridicaţi ochii şi inima către Maica Domnului şi către Iisus Hristos, „şi Acesta răstignit“(cf. I Corinteni 2:2). Amin. Aşa să fie! (aplauze)

Preşedintele ASCOR: Mulţumim. Inainte de rugă­ciune, am dori să-l rugăm pe Părintele Sofian, care, după mult timp se află astăzi din nou în mijlocul nostru, să ne adreseze un cuvânt.

Arhimandritul Sofian: Cuvântul meu este scurt: îl ru­găm pe Părintele cuvântător să ne mai bucure încă cu ase­menea cuvinte, şi cu acest cuvânt: „Bine”.

Arhim. Efrem: Bine! (aplauze) Foarte bine! Eu simt că sunt român! Şi iubesc foarte mult pe românii ortodocşi! Ortodoxia va străluci iarăşi în România şi vor veni iarăşi zile de aur pentru Or­todoxie! Iar Biserica Română va scoate încă mulţi sfinţi, deoarece poporul român este din fire un popor mistic, românul este un om care prin caracter este pentru viaţa lăuntrică! Poporul român este un popor isihast! Iar un astfel de popor va da multe roade! Amin!

Arhim. Sofian: Noi considerăm cuvintele Sfinţiei Voas­tre o profeţie!

Arhim. Efrem: Eu cred, cu smerenie, că se vor împlini, Gheronda! Vor fi iarăşi oameni cu virtuţi care vor mângâia poporul şi care vor fi stâlpi ai Ortodoxiei! Duhul Sfânt nu a ieşit la pensie! Duhul Sfânt suflă unde vrea! Duhul Sfânt este cel care face sfinţi!

Preşedintele ASCOR: Mulţumim mult! Şi se cuvine să mulţumim şi Părintelui Coman pentru traducere şi Părinte­lui Stareţ Andrei de la Mănăstirea Poşaga [intre timp, exarhul Manastirilor din eparhia Alba Iuliei, n.n.], la iniţiativa căruia Părintele Efrem a venit în România.

Arhim. Efrem: Aş vrea să spun că faptul de a fi Părintele Constantin Coman la Facultatea de Teologie, pentru noi, aghioriţii, este o mare bucurie!

Pr. C-tin. Coman: (în greceşte) Cine să traducă asta? [...]

Arhim. Efrem: Nu cumva a spus invers decât am spus eu?!…

[...]

Arhim. Efrem: Hristos a înviat! Trăiască Ortodoxia!“

(din: Cuvant din Sfantul Munte, Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Manastirii Vatopedi, in Romania, Editura Reintregirea, Arhiepiscopia de Alba Iulia, 2001)

Legaturi:

“Cand am facut o lucrare cu teama, fara sa ma incred in puterile mele, si m-am rugat la Dumnezeu sa ma ajute, intotdeauna mi-a reusit mai bine de­cat altele pe care le faceam asa, intr-un mod inconstient, negandindu-ma ca eu sunt o neputincioasa si ca numai Dumnezeu ma poate ajuta”.

***

Ce primeste tanarul de la biserica? Robii modei sau liberi pentru Hristos? Cum scapam de deznadejde?

Care este puterea binecuvantarii, a rugaciunii si a Tainelor?

De ce este esentiala Taina Cununiei pentru tinerii care se iubesc, care dragoste dureaza? Niciun succes in viata nu poate egala nasterea copiilor

Marturisiri

“[...] In tinerete omului i se pare ca tot ce zboara se mananca. Tanarului i se pare ca ceea ce au facut parintii nu mai e bine, i se pare ca ei trebuiau sa faca altceva. Tanarul vrea sa-l contrazica pe celalalt, totdeauna el e mai destept, mai maret.

Eu nu stiu cum sunt tinerii astazi. Dar probabil ca unii dintre ei sunt ca mine, din pacate. Voiam sa fiu moder­na cu orice pret. Si eram moderna in momentul in care nu ma maritam cu preot. La primarie n-am vrut sa vina nimeni. Numai eu cu sotul meu, niciun alt om n-a fost de fata. Tot asa, dintr-o dorinta de a fi altfel decat cei­lalti, ceea ce e o prostie.

Exact opusul a ceea ce iti da Biserica: comuniunea. Daca nu esti cu ceilalti alaturi, daca nu esti in comu­niune, nu esti in Biserica, caci Biserica suntem noi toti. Sunt momente in bi­serica, de exemplu cand se spune Tatal Nostru ori Crezul, cand dintr-o data simti ca se ridica biserica in sus si plu­teste totul in aer. Dar lucrurile acestea nu le poti simti decat daca le traiesti.

Totul este sa ai un imbold initial care sa te trimita in forta in biserica. Si Dumnezeu te ajuta. Daca vrei, eu am crezul acesta, daca vrei ceva Dumnezeu iti ajuta. Numai sa spui: „Doamne vreau lucrul acesta!” Si daca vrei intr-adevar ni-l da pe loc.

Decembrie ’89

Ultimii ani inainte de Revolutie au fost insuportabili. Eu personal simteam ca nu mai suport presiunea psihica. Simteam lipsa de libertate. Plutea in aer, era materiala, simteai ca te sufoca.

Mergeam pe strada si, daca ve­deam oameni zambind, mi se parea ca sunt inconstienti: cum pot sa zam­beasca? E clar ca nu gandeam normal, pentru ca oamenii voiau si ei sa traias­ca. Mie mi se parea ca toti trebuie sa fim tristi, sa traim realitatea asa cum era fara sa o imbunatatim cu nimic. De aceea am trait-o cu duritate, am in­halat-o, am vrut s-o simt intr-adevar. Voiam ca raul care exista sa ne cuprin­da ca sa putem sa reactionam.

Au inceput toate miscarile din ce­lelalte tari comuniste si simteam ca si noi trebuie sa facem ceva. Eu opream oameni pe strada si le spuneam: daca vreti sa se faca ceva, sa mergem toti in centru. Ii manam spre revolutie, iar asta se intampla cu o luna inainte de Revolutie. Nu vreau sa vorbesc despre mine acum, ci de faptul ca era ceva in aer. Dupa parerea mea, Dumnezeu lucra, ne pregatea ca sa facem ceea ce s-a facut. Unii au facut mai mult, altii mai putin. Eu am facut mai putin, ca n-aveam eu „date de erou”. Dar altii au fost eroi.

Pe 21 decembrie eram cu dom­nul Haulica si cu sotia lui. Si mi-a spus: S-au strans la Palat, eu cred ca se intampla ceva. Nu se poate sa nu se intample ceva. Hai sa dam drumul la televizor.

Am dat drumul la televizor si in clipa aceea a inceput huruiala la mitin­gul din Piata Palatului. Eu am cazut in genunchi si am inceput sa ma inchin. Le-am spus: Eu ma duc la atelier sa-l iau pe Gorduz [sculptorul Vasile Gorduz, sotul doamnei Silvia, n.n.] si mergem acolo. Am mers la atelier, l-am luat pe sotul meu si am pornit pe Calea Victoriei.

Inainte sa ajungem la Piata Palatului pe strada erau numai scuti­eri si securisti. Noi eram singurii civili, mergand cu elan spre Piata Palatului! Pe masura ce ne apropiam, crestea spiritul de fronda. I-am intrebat pe securisti: Dar ce se intampla aici? batandu-ne cumva joc de ei, ca noi stiam foarte bine ce se intampla. A, vreti sa vedeti ce se intampla? au raspuns ei, simtind imediat tonul nostru obraznic. L-au luat pe sotul meu de amandoua bratele, l-au ridicat doi in sus, si au zis: Mergi cu noi. Am inceput sa tip, dar ei mi-au spus: daca nu taci, te luam si pe tine.

A fost greu, dar a fost minunat, pentru ca Dumnezeu ne-a dat sa traim totul din plin.

Apoi am mers in Piata Romana. Aici era un grup de tineri. In mijlocul pietii era o fata care tipa la oamenii care iesisera pe balcoane, dar nu indrazneau sa coboare: Sobolanilor, iesiti din vizu­ini! Veniti cu noi, nefericitilor. De ce stati acolo? Si voi sunteti de acord, de ce nu veniti aici?

Eu eram pe trotuar. In momentul in care faceai un pas de pe trotuar pe strada stiai ca ai intrat in randul celor care au curaj. Pe trotuar erai aparat, erai un trecator, habar n-aveai, n-ai vazut, n-ai auzit. Dar in momentul in care faceai pasul erai altceva. Nu era usor sa faci pasul. Barbatul meu era arestat, sa mai fac si pasul era destul de mult. Multumesc lui Dumnezeu, ca l-am facut. Apoi am plecat si am iesit spre Dorobanti. Acum ii trimiteam pe oa­meni si le spuneam: Duceti-va la uzine si trimiteti muncitorii sa vina in centru.

Pe sotul meu l-au eliberat prin interventii, seara. A doua zi, pe 22, ne-am sculat cu „Ole, ole, Ceausescu nu mai e!” Dintr-o data s-au deschis toate geamurile, ne salutam cu vecinii, urlam, tipam. Am venit la atelier, langa Televiziune, si aici lucrurile s-au preci­pitat, au inceput discursurile in direct la televiziune, a venit armata.

Seara noi ne-am dus acasa. La te­levizor s-a transmis: Aduceti mancare la revolutionari. Cum sa nu aducem? Aveam un miel facut cadou de am­basadoarea Greciei. Ea a mai gasit la magazinul diplomatilor un miel — miel de Craciun! Mielul jertfei! Si l-am adus la Televiziune. Aici in fata niste tineri facusera focul. L-am dat sa si-l friga, mielul jertfei…

Nu stiu daca au mai apucat, pentru ca la ora 12 noaptea au inceput sa tra­ga. S-au spart usile la atelier si au intrat toti tinerii care erau pe afara. Se tragea in nestire. Noi nu ne-am dat seama ca ei n-au de gand sa ne omoare, ca daca aveau de gand sa o faca ne omorau in 10 minute pe toti din atelier. Trageau din vreo 4-5 locuri din pavilionul de vizavi si de deasupra noastra. Unul dintre tineri s-a urcat la noi pe pavili­on sa vada cine trage. Nu era nimeni. Probabil ca erau simulatoare.

La un moment dat au inceput sa traga in fatada si ne-am dat seama ca sta sa cada cladirea pe noi. Am rupt cearsafuri ca sa avem steaguri albe sa iesim afara! Am iesit si ne-am refugiat in intrarea Televiziunii, trecand strada; nu pot sa uit cum soldatii erau cu pus­tile indreptate spre noi.

Sigur ca la Revolutie a fost si manevra politica, dar nu asta este im­portant. Noi am fost foarte multi care am ajuns acolo dusi de Duhul Sfant, cred eu. A fost un lucru curat, pen­tru mine este limpede. I-am cinstit pe eroi facand monumentul Sfantului Gheorghe din Timisoara, pe care sunt trecuti toti copiii impuscati aici.

Mucenici

Sunt convinsa ca ei sunt mucenici. Toti cei care au murit pentru credinta, cei ce au murit in inchisorile comunis­te. E limpede ca sunt mucenici daca au murit pentru credinta, nu e firesc?

In astfel de momente, de mare cumpana, nu se poate sa nu-L ai pe Dumnezeu alaturi. Si Il si simti! Nu pu­teau sa se duca sa stea sub gloante daca erau indiferenti fata de Dumnezeu.

Cred ca aveau o revelatie in mo­mentul acela. Nu s-a spus „Vom muri si vom fi liberi”? Asta inseamna „vom muri si vom fi cu Hristos“. Nu se spunea Tatal nostru? Nu sunt lucruri intamplatoare, nu se face de parada sa stai in genunchi si spui Tatal nostru! Cand statea toata Piata Universitatii in genunchi si spunea Tatal nostru, toti acolo muream de emotie. Spuneam din inima, chiar daca trei sferturi nu mergeam la biserica duminica. Dar in momentul acela spuneam rugaciunea din inima.

Au fost momente incredibile. Puteai sa fii un neom, daca mergeai acolo trei zile la rand deveneai mai om, te apropiai de Dumnezeu. Si, de fapt, eu cred ca nu esti om decat daca esti aproape de Dumnezeu.

Sfantul Gheorghe

Tanarul omorand balaurul comu­nist este o lucrare care il inglobeaza pe Sfantul Gheorghe. Cand am terminat, l-am chemat pe Parintele Sofian si i-am zis: daca dumneavoastra considerati ca nu e Sfantul Gheorghe, eu ii spun altfel lucrarii. Daca spuneti ca e sfantul Gheorghe, e sfantul Gheorghe. Eram foarte de emotionata. Parintele s-a uitat indelung si apoi a spus: este sfantul Gheorghe.

Eu am tinut foarte mult ca statu­ia Sfantului Gheorghe sa fie sfintita la Timisoara de ziua Sfantului Iosif de la Partos, pentru ca am mare evlavie la acest sfant. Eu cred ca revolutia de la Timisoara a fost facuta sub obladuirea lui. Ca printr-o minune, asa s-a intam­plat. Cu aceasta ocazie am aflat ca in spatele pietii unde se instalase statuia existase inainte o biserica cu hramul Sfantul Gheorghe unde a slujit sfantul Iosif de la Partos.

Aceasta a fost deosebit de impor­tant pentru mine, pentru ca am avut confirmarea faptului ca acolo era locul unde trebuia sa fie statuia sfantului.

Era locul unde slujise sfantul Iosif si unde se intamplase minunea facuta de el, cand luase foc orasul si sfantul s-a rugat in fata bisericii in flacari si a trimis Dumnezeu ploaia care a stins incendiul. Era deci un loc consacrat si nu a fost intamplatoare ivirea acestei statui in locul acela in Timisoara.

Modele

Ne-a ajutat Dumnezeu sa avem modele printre noi, oameni minunati. Unul a fost profesorul nostru de facul­tate, Ion Lucian Murnu. Murnu era un om foarte credincios, aroman. Familia lui era foarte bogata si toata averea lor o dadusera pentru romanism. Visau Romania Mare.

Vremurile grele ii formeaza pe oameni. Observ ca aromanii sunt oa­meni foarte reusiti in viata. De ce oare? Pentru ca Dumnezeu ii rasplateste pentru faptul ca au reusit sa-si pastre­ze credinta in niste conditii extrem de grele. Si pentru ca intotdeauna au trait cu dragostea de tara, de Romania. Ei au fost mai romani decat noi.

Ma uit la bietii basarabeni, sau la bucovinenii de dincolo, sunt mai romani decat noi. Caci noi, traind in Romania, nu mai apreciem ceea ce avem. Gorduz a trait tot timpul cu rana despartirii in suflet. A trebuit sa paraseasca la 12 ani locul unde s-a nascut, Orhei, Basarabia. El era foar­te mult legat de Romania si de istoria Romaniei. Toate lucrarile lui sunt lega­te de istoria Romaniei.

Pe urma l-am avut model pe Gheorghe Anghel. Anghel, dupa ce l-a facut pe Eminescu, de la Ateneu, a fost intrebat cat sa i se plateasca metrul. A spus: „Eminescu nu se plateste“. El a fost un om care n-a vrut sa primeasca nimic de la comunisti. N-a acceptat nicio comanda. In momentul in care ca tanar ai asemenea modele este extraordinar. Am senzatia ca tinerii de astazi nu-si dau seama cat de important este sa ai modele. Daca ar avea modele ade­varate, n-ar cadea in greseala in care am cazut eu cand nu vroiam sa ma ma­rit ca sa nu ma imbrac in mireasa. Deci trebuie sa ai ca modele oameni mari, formati din toate punctele de vedere. Si atunci calea ta este mult mai simplu de gasit si de strabatut.

Imi amintesc de sculptorul Gheorghe Apostu, impreuna am fost elevii lui Murnu. El are un ciclu „Tata si fiu” — o idee ortodoxa suta la suta, o minune! Anghel face „Rugaciunea” lui in plin comunism. Femeia sculptata ri­dicase mana a cruce, iar Anghel spunea ca este o torcatoare. Este lucrarea pen­tru care i-a pozat doamna Zoe — maica Benedicta. Nu putea sa o numeasca atunci „Rugaciune” si spunea ca este „Torcatoarea“.

Eram niste oameni foarte uniti, ne iubeam spiritual, ne apreciam, ne sti­mam, ne bucuram unii de altii. A fost un moment extraordinar, ca o minune.

Apostu era un om minunat, de o mare generozitate, ca si Gorduz, de altfel. Oamenii acestia foarte dotati de Dumnezeu au o generozitate deosebi­ta, un fel de a se comporta cu oamenii nemaipomenit. Au un fel de jena pen­tru cate le-a dat Dumnezeu, si atunci imprastie si ei in jurul lor numai dra­goste si bunavointa. N-au niciun fel de invidie, de rautate.

Stiti ce mi-a spus odata Horia Bernea? „Fiecare gest al meu, chiar daca nu se observa, il fac pentru Biserica.” Si eu n-am uitat lucrul acesta. Da, fi­ecare gest. Acestea sunt lucruri pe care trebuie sa le faci. Mie mi se pare ca ce avem noi mai important, cea mai mare bogatie a mea este Ortodoxia, Biserica. Noi, romanii, suntem bogati, caci avem Ortodoxia. Deci tot ce facem trebuie sa facem pentru asta.

Trebuie sa ne imbogatim bogatia, s-o intarim, s-o implinim cat putem. Cat putem, cu putinul pe care-l putem!

Parintele Sofian

Am cunoscut o tanara (…) care mai tarziu a devenit fina mea. Ea ne-a dus la parintele Sofian, care a fost extrem de cald, dar ne-a spus: Nu se poate, imediat va cununati religios. Acesta este primul lucru pe care il fa­ceti. A fost o intalnire fabuloasa. A pus mana pe noi si ne-a facut crestini. Eram casatoriti de 20 de ani si nici ma­car nu eram cununati la biserica….

Asa am redevenit crestini. Eram crestini prin Botez, dar daca nu mergi la biserica cum e normal sa mergi, pierzi aceasta calitate. Am castigat ceea ce nu am avut. Nu mai zic ca dintr-odata noi am devenit o familie. Ne-am ales ca nasi pe Horea si Emilia Pastina, doi oameni minunati, si ne-au cresti­nat intru casatorie. Ne-am casatorit la o biserica inchinata Sfantului Nicolae. A fost ceva minunat. Am simtit ca era absolut necesar sa facem aceasta; era obligatoriu, nu necesar.

De atunci am inceput o viata normala si duhovniceasca. Pentru noi, intalnirea cu parintele Sofian a fost salvatoare. Dupa parerea mea, din mo­mentul acela am facut lucrarile noastre esentiale. Vasile Gorduz a facut pe Traian, pus pe malul Guadalquirului, langa locul de nastere al imparatului, si pe Eminescu, care se afla la Montreal, iar eu pe Sfantul Gheorghe si reliefurile. Sunt rodul binecuvantarilor parintelui Sofian, care veneau prin dansul de la Sfantul Antim Ivireanul, cred eu.

Eu totdeauna am sustinut ca Sfantul Antim ar trebui sa fie fa­cut protectorul sculptorilor. Sfantul Antim a facut si pictura, si arhitectura si sculptura.

Ne-a binecuvantat si sculpturile noastre au avut o mai mare incarcatura de har.

Imi amintesc, cand a inceput boa­la sotului meu, cu opt ani in urma, Parintele Sofian zicea:

- Domnul Vasile trebuie sa stea cu ciocanul [de sculptor, n.n.] in mana.

- Dar ii e rau parinte!

- Domnul Vasile trebuie sa stea cu ciocanul in mana.

Doctorii ii dadusera un an-doi de trait si a mai trait inca opt. Dumnezeu l-a tinut si rugaciunea.

Sa vedeti ce frumoasa a fost ulti­ma intalnire cu parintele Sofian. Am avut de facut o operatie foarte grea. Parintele Sofian nu mai putea spove­di si m-am gandit sa ma spovedesc la parintele Irineu care il ingrijea pe pa­rintele Sofian la Spitalul Militar.

Stiam ca n-o sa-l mai vad in viata pe parintele Sofian si m-am dus la el si l-am intrebat: „Parinte, cum sa ma rog?” El era pe pat, intins. Deodata au inceput sa-i curga lacrimile siroaie si a spus rar: „Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul.” Sa spuna parintele Sofian, plangand, rugaciunea lui Iisus! A fost un dar!

Criterii

Criteriile le afli intr-un loc unde poti cu adevarat sa inveti lucrurile acestea, adica in Biserica. In momen­tul in care intri in Biserica, atunci nu mai poti sa gresesti, pentru ca Biserica te conduce exact pe drumul pe care trebuie, te obliga sa-ti alegi modelele adecvate.

Libertate

In momentul in care am Biserica sunt libera. Dar cei care nu au Biserica sunt nenorociti. Cei din Biserica sunt salvati, sunt absolut liberi.

Este adevarat ca fata de ceea ce se intampla in societate trebuie sa mergi cu ochii inchisi. Eu sunt total impotriva felului in care arhitectura orasului este acoperita. E o nenorocire din punct de vedere estetic. Eu vreau sa vad cladi­rile acestea frumoase, vechi, care sunt foarte multe in Bucuresti, insa astupate in niste reclame enorme. Este o rusi­ne, ar trebui dat statul in judecata. Eu as face scandal daca as avea 20 de ani: lasati-ma sa vad orasul. E un motiv de scandal, ar putea tinerii sa iasa in stra­da. De ce trebuie sa vad toate reclamele care duc la ceva rau? Daca e vorba de o picatura de roua si pe aceea o leaga de sexualitate si ti-o arata in asa fel ca te duce la rau. Nu se poate asa ceva! Oamenii, saracii, sunt manati spre rau; este un bici care-i conduce spre rau.

Mi se pare ca tanarul care intra in viata este inlantuit de niste lucruri ab­solut superficiale. Tinerii se iau foarte mult dupa moda. Moda este ceva care ii inlantuie, care-i obliga.

Mergeam la mare si vedeam cati tineri se imbracau la fel. Le spu­neam: nu va dati seama, am scapat de comunism, cand erai obligat sa te in­regimentezi, si dumneavoastra sunteti mai rau ca atunci! Va inregimentati in permanenta intr-un mod stupid: va imbracati toti la fel, va pieptanati la fel, va place aceeasi muzica. Va comportati toti ca o turma fara sens. Nu va dati seama cat de plicticos traiti, in loc sa va aratati personalitatea? Toti sunteti la fel! Exact la fel!

Nu e normal. De ce sa ma imbrac eu, fata, in pantaloni? Toate fetele sunt in pantaloni, exact-exact la fel. Daca le treci printr-un sablon, sunt la fel. Nu iti dai seama cat e de placut sa te imbraci in felul tau, sa-ti descoperi tu felul tau de a te imbraca?

Aceasta dorinta absurda de a fi ca celalalt este inrobitoare.

Pe urma ne inrobeste pacatul. Pacatul ne fura libertatea. In momentul cand esti cuprins de pacat, libertatea ta dispare. Tu esti robul pacatului, nu mai poti face nimic decat daca iti dicteaza acel rau care te sugruma si te obliga sa-l urmezi permanent.

Biserica si invatatura ei nu fac nimic altceva decat sa te elibereze de lucrurile acestea inrobitoare. Este o robie care te duce numai la rau, in jos. Pe cand Biserica te dezleaga de aceasta falsa obligatie a ta, de niste obiceiuri absolut neinteresante, caci aceasta sunt de fapt patimile, si te lasa sa fii liber, sa-ti manifesti liber dorinta ta spre inalt si spre ceva bun pentru sufletul si pentru mintea ta.

De exemplu, in momentul in care te eliberezi de aceasta dorinta de a fi asa cum iti dicteaza moda devii liber si poti sa iti croiesti viata asa cum crezi tu, potrivit felului tau de a fi. Toate optiunile tale sunt libere si, avand ca­lauzitoare Biserica, vei avea o libertate benefica, pentru ca singur nu poti sa te conduci. Biserica te conduce pe un drum sigur care te duce spre renovarea adevarata a potentelor tale interioare.

Dumnezeu ne da la fiecare om ceva anume, fiecare avem darul nos­tru. Am acest dar si Biserica imi da posibilitatea sa ma dezvolt. In momen­tul in care Biserica imi ofera sansa ca Duhul Sfant sa ma ajute, darul meu se poate dezvolta in mod plenar. Caci la mine darul poate fi sugrumat de niste obiceiuri proaste, de niste vecinatati care in loc sa ma ajute ma sugruma.

In momentul cand El m-a lasat pe lumea asta, m-a lasat ca sa fac ceva anume, ca sa pot sa imi implinesc un ce al meu interior.

Ce primeste tanarul de la biserica

In primul rand faptul ca intri in viata fara teama ca poti sa dai tot timpul numai in gropi. Daca nu ai de unde sa stii ce este bine si ce este rau, gresesti intruna. Iar Biserica te tine cu capul deasupra valului. Te tine sus si iti spune ce trebuie, ce e bine si ce nu e bine sa faci. Aceasta deosebire este esentiala.

Trebuie sa fii complet inconstient sa nu tii seama cand ti se spune clar, cand ceea ce ti se spune este absolut convingator, ca ti se spune in Biserica, nu la coltul strazii. Si te convinge ca ceea ce ti se spune, aceea trebuie sa faci, iar ceea ce ti se spune ca nu e bine, nu trebuie sa faci. Apoi e alegerea ta.

Tot timpul le spun tinerilor care sunt deja in Biserica: cat de fericiti sun­teti ca sunteti aici si va paziti de ceea ce v-ar putea distruge. Felul cum incepi viata se va resfrange peste toata existen­ta ta. Suferi atat de mult mai tarziu…

Eu nu sufar pentru faptul ca a tre­cut vremea peste mine, nu-mi pare rau ca nu mai sunt la 20 de ani, dar imi pare foarte rau de faptul ca am pierdut atata timp facand pacate cu duiumul si n-am stiut ca nu trebuia sa le fac. Daca as fi fost in Biserica in mod serios, sunt sigura ca alta ar fi fost calea mea – in sensul duhovnicesc, nu in sensul meseriei. Mi se pare de o importanta capitala a fi in Biserica.

Ma uit la fetele tinerilor. Cei care merg la biserica au alte fete, au ceva, un ce special… Nu pot sa zic ca toti sunt nemaipomeniti. Dar se vede pe fata omului imediat. E un plus.

Ascultare

L-am intrebat odata pe parintele Sofian: cum e viata de calugar, parinte Sofian? Si mi-a zis: A, este minunat. E asa de minunat sa-ti spuna altcineva ce trebuie sa faci si sa fii sigur ca, facand ceea ce-ti spune, totul este bine.

Acesta e adevarul! In momentul cand ai un duhovnic, stii ca ce iti spune omul acesta este bine. Tu esti liber sa faci sau sa nu faci, caci nu te obliga nimeni, nu sta nimeni cu biciul langa tine sa-ti zica: fa asa! Dar tu stii ca daca faci cu binecuvantare va fi bine.

Ii spuneam cuiva de curand: fa toate lucrurile cu binecuvantare si atunci esti sigura ca toate merg mi­nunat. Nu se poate sa faci ceva cu binecuvantare si sa nu-l duci cu bine la capat. Iar aceasta este esential, caci ce poate sa fie mai mare libertate decat sa vreau sa fac ceva, sa pot sa-l fac bine si sa fiu fericit ca l-am facut bine!

Fac ceea ce vreau eu, nu fac ni­ciodata ceea ce nu vreau. Ma duc la parintele duhovnic si cer binecuvanta­rea pentru ceea ce eu vreau sa fac. Si parintele duhovnic imi spune: e bine sa faci sau nu e bine sa faci. Si imi explica de ce nu e bine sa fac si ma conving si eu ca nu e bine, ca doar sunt om care gandeste, nu sunt un om care nu e in stare sa gandeasca.

Astfel scapi de o mie de idei pre­concepute pe care le ai in cap. Mi-aduc aminte, cand eram tanara aveam tot fe­lul de superstitii ridicole. Scapi de toate lucrurile astea, incepand cu lucrurile acestea caraghioase, de horoscoape, zodiace de exemplu, toate de care esti legat. Iti dai seama ca toate lucrurile acestea n-au niciun fel de importanta, ca nu exista nimic predestinat, ca nu exista destin, ca nu exista: „Asa i-a fost destinul! Asa a trebuit sa fie!“

Totul este fals, cum vrea Dumnezeu, acesta e singurul adevar adevarat. Cum vrea Dumnezeu asa se intampla! Si daca iti treci viata ta prin acest filtru minunat care este duhovni­cul toate lucrurile se lumineaza si ai o mare satisfactie si bucurie.

Pentru mine prima spovedanie a fost ceva de un efect absolut stupefi­ant. Eram atat de fericita dupa aceea, atat de eliberata, cum nu pot sa spun. Prima impartasanie a fost absolut fabuloasa!

Dar cu ce greutate reuseam sa ma impartasesc, caci era vizibil ca nu eram lasata sa fac lucrul acesta! Oamenii nu-si dau seama cat de teribila este opozitia raului.

Numai daca ar simti asta si-ar da seama de diferenta enorma intre viata in care traiesti sub imperiul unei forte malefice care te strange fedeles si viata duhovniceasca.

Cand esti legat de rau, acesta nu te lasa sa faci decat ceea ce crede el ca e bine sa faci – bine pentru el, rau pentru tine. Cand incerci sa scapi de el atunci vezi cat de dura este legatura pe care o are raul pusa peste tine. Raul ne leaga, nu Biserica! Tocmai Biserica ne dezlea­ga de acest rau care ne-a prins fedeles si ne arunca direct unde n-ar trebui sa ajunga niciunul dintre noi.

Totul vine de la ascultare. Din momentul in care asculti, nu se poate sa nu-ti priasca ascultarea. Nu numai duhovnicul, ceea ce e absolut normal, natural si obligatoriu. Daca asculti un om, un om care trece pe strada si-ti spune ceva, este in folosul tau. Daca nu asculti, dupa aceea iti dai seama ca ai gresit, ca nu intamplator ti-a spus acel lucru.

Mare parte din greselile care se fac in tinerete si in adolescenta se fac din cauza neascultarii de parinti. Dintr-o fronda de prost gust, pur si simplu. Dar se intampla ca aceste greseli sa continuie la maturitate. Adolescenta se opreste la 17 ani. Daca ea continua, in­seamna ca ramai adolsecent cam mult si nu e bine.

Alungarea deznadajdii

Mi se pare ca nu exista bucurie mai mare pentru om decat bucuria rugaciunii. Eu eram odata foarte dez­nadajduita, tatal meu era grav bolnav, si parintele Sofian mi-a vorbit pentru prima oara depre rugaciunea lui Iisus. Mi-a spus: am sa va invat o rugaciune care este ca o vitamina: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul.

Mi-a dat aceasta rugaciune care este rugaciunea cea mai simpla, cea mai extraordinara. Omul, daca are ru­gaciunea, dintr-o data e salvat. Cateva cuvinte! Este o minune in care cel ce nu o cunoaste nici nu crede. Dar aces­ta este adevarul. In momentul in care spui cateva cuvinte — dar le spui cu disperarea ca vrei ceva, si nu numai ca vrei, dar si crezi in ceea ce spui, nu este posibil ca aceste cuvinte sa nu te ajute. Ele te scot din acest marasm nenorocit al deznadejdii. Cateva cuvinte sunt su­ficiente sa te salveze!

Sa te gandesti ca Mantuitorul este de fata, este langa tine, este in fata ta. Eu sunt convinsa ca asa este, caci Dumnezeu este viu. Cand spui „Dumnezeu”, in general, te gandesti ca Dumnezeu e undeva si tu esti aici amarat, singur si nefericit. Dar nu e asa! Dumnezeu fiind langa tine, El vine, trebuie doar sa intinzi mana. Si mana lui Dumnezeu este deja intinsa catre tine si te-a si saltat in sus.

Tocmai aici este libertatea noastra. Libertatea noastra consta in dorin­ta de a intinde mana. In momentul cand dorim sa intindem mana catre Dumnezeu, mana Lui deja ne-a si sal­tat pentru ca El astepta mana noastra intinsa. Pe care uneori noi n-o intin­dem din nestiinta, din prostie, din incapatanare.

De aceea intrarea in Biserica e lu­crul esential in viata unui om. Cand ai intrat in Biserica esti salvat, daca intri cu dorinta sa te salvezi. Sa nu intri doar asa ca sa te uiti pe pereti si sa nu inte­legi nimic! Si poate chiar si daca ai zis doar asa, fara dorinta asta… caci Duhul Sfant lucreaza in Biserica si lucreaza si asupra mea, chiar daca eu nu sunt con­vinsa ca trebuie sa fac ceva special.

Dragostea

Dragostea, in momentul cand o iei ca pe un lucru exterior, care nu tine de inima, este un lucru care trece, care nu este important. In momentul in care il cunosti bine si suferi pentru cineva, acela e momentul care fixea­za dragostea, care o face puternica si definitiva.

Suferi pentru el pentru ca ii vrei binele, pentru ca vrei sa-l ajuti. Suferi in sensul ca orice om merita sa suferi pentru el pentru ca in orice om e o fa­rama de dumnezeire.

Si atunci, cand se intampla lucrul acesta, dragostea se intareste si are un sens adevarat. Altfel este un lucru su­perficial care vine, trece si iti lasa un gust amar care nu are niciun fel de im­portanta si dupa aceea iti pare foarte rau ca te-ai lasat invaluit in ceva care era absolut superficial si neinteresant.

Casatoria

Atunci cand ne-am casatorit la bi­serica, diferenta a fost enorma. Harul lui Dumnezeu se simte imediat.

Eu am o fina pe care am bote­zat-o, este basarabeanca si s-a botezat la 18 ani. Si dintr-o data s-a schimbat persoana aceea. Harul Bisericii s-a sim­tit asupra ei, brusc a devenit altcineva. Si ea spunea „Silvia, ma simt alt om“. Parintii ei spuneau „S-a schimbat com­plet aceasta fata“.

Asa este si cu casatoria. Dintr-o data lucrurile se schimba. Simti fizic Harul lui Dumnezeu, nu numai exis­tenta lui spirituala. Pur si simplu se abate asupra ta, in sensul bun.

Dintr-odata lucrurile iau o in­torsatura buna. Il simti fizic, pur si simplu. Nu e ceva inchipuit, sa spui ca ar fi, ci este de-adevaratelea, exista, acest bine e aproape palpabil.

Orice lucru facut sub binecuvan­tare are alta incarcatura si nu se poate sa nu aiba o finalitate buna. Orice lu­cru facut fara binecuvantare se poate pierde pe drum si nu ajungi la rezul­tatul pe care ti-l ofera binecuvantarea. Este esentiala aceasta binecuvantare pe care ti-o da cununia in Biserica. Absolut esentiala.

Am auzit lucruri teribile despre copiii care sunt nascuti din familii fara binecuvantarea Bisericii, si care au pro­bleme psihice. Exista aceasta nefericita posibilitate.

Marturisirea credintei

Nu marturisim suficient invata­tura Bisericii si pe Dumnezeu. Cred ca aici este marea noastra nenorocire. Daca fiecare om care merge la biserica cand se intoarce acasa ar vorbi cu cei din jur, din sat, din bloc, din scoala, de unde sunt, si ar spune ceva din ceea ce a invatat in biserica, lucrurile s-ar imbunatati enorm. Fiecare dintre noi ar trebui sa devina un propovaduitor, in sensul bun. Uitati-va ce nenorocire cu sectele. Ei au aceasta „calitate” de a impartasi ceea ce afla. Ei afla lucruri absolut gresite fata de credinta cea ade­varata si le impartasesc, pe cand noi nu.

Tot timpul aud: nu trebuie sa se bage in lucrul acesta, credinta este ceva personal. Nu-i adevarat deloc! Credinta se traieste in comuniune, Biserica asta inseamna: comuniune. Eu, in momentul cand ma duc acasa, plec dintr-o comuniune si ma duc sa stau singur, inchis, si nu mai vad pe ni­meni si nimic? Nu! Daca marturisesc, pot sa ajut o multime de oameni.

Smerenia

Ii spuneam parintelui Sofian: nu-i asa ca noi, artistii, ne mantuim mult mai greu, pentru ca suntem mandri, n-avem smerenie?

Smerenia este esentiala. Smerenia e foarte greu de acceptat si de castigat. Mie mi-e foarte greu sa fiu smerita, dar este un lucru strict necesar. Numai smerenia te poate mantui. Poti sa ajungi sfant numai fiind smerit. Este foarte greu de castigat lucrul acesta! Dar se poate castiga. Parintele Sofian tinea foarte mult la smerenie.

Iesise foarte bine monumentul Sfantului Gheorghe. I-am spus: Mi-e frica de lucrul acesta. As vrea sa ma smereasca Dumnezeu, ca sa pot sa pri­mesc acest lucru minunat.

Si dansul m-a sarutat atunci pe frunte — a fost singura data cand a facut asta, pen­tru ca i-a placut aceasta smerenie a mea. Am avut si eu, in fine, o reactie sanatoasa…

Cand am facut o lucrare cu teama, fara sa ma incred in puterile mele, si m-am rugat la Dumnezeu sa ma ajute, intotdeauna mi-a reusit mai bine de­cat altele pe care le faceam asa, intr-un mod inconstient, negandindu-ma ca eu sunt o neputincioasa si ca numai Dumnezeu ma poate ajuta.

Maica Domnului

Florile o intruchipeaza pe Maica Domnului. Cand ud o floare direct la Maica Domnului ma gandesc.

O asemui pe Maica Domnului cu florile. In general, cand pictez flori, scriu intai pe materialul pe care lucrez o mica rugaciune: „Cuvine-se cu ade­varat“, doua-trei propozitii catre Maica Domnului ca sa-mi intaresc inspiratia.

Imi ajuta foarte mult lucrul aces­ta, chiar daca pana la urma propozitiile respective se acopera. Cateodata le in­taresc cand termin lucrarea, alta data le las pierdute sub culorile picturii respec­tive. Pentru mine florile au fost facute parca sa o cante pe Maica Domnului.

Odata trebuia sa vorbesc intr-un loc public si l-am intrebat pe parintele cum sa fac. Mi-a spus: vorbeste ca si cum ti-ai vorbi tie. Si a iesit bine. In momentul in care iti vorbesti tie vor­besti despre tine in primul rand si de aici acest aer de marturisire.

Acum imi vorbesc mie: ce vrei tu sa-ti spui, Silvio? Eu vreau sa-mi spun ca cel mai mare pacat al meu a fost sa nu am copii. In momentul in care vorbesti cu oameni care ar putea sa te inteleaga si sa inteleaga ceva din ceea ce le spui, le spui: nimic in viata nu poate sa egaleze copiii, niciun fel de succes — pot sa spun ca am avut suc­ces in ceea ce-am facut, mai mare decat speram si meritam. Nimic nu poate sa suplineasca faptul ca nu ai facut ceea ce trebuia sa fi facut. Este un mare pacat pentru o femeie daca nu naste copiii pe care i i-a dat Dumnezeu. Este pacatul nostru. Cuvantul „pacat” nu te atinge, dar esti foarte marcata de fapta. Am suferit foarte mult, este o suferinta pu­ternica, vie, cruda. Iar dupa ce depasesti suferinta, ramane tristetea pacatului. Pacatul de care nu scapi, care te apasa ca ceva material… Scapi la un moment dat, dar trebuie multa rugaciune si post.

Parintele Sofian mi-a spus mie, dar si altor femei: „De unde stii ca n-ai fi nascut un sfant?” Cum poti sa-ti iei aceasta greutate de pe suflet, ca nu dai astfel un posibil sfant? Ce poate fi mai extraordinar pentru o fe­meie decat sa stie ca copilul ei poate sa ajunga un sfant?

In momentul in care facem greseala aceasta nu ne gandim ca facem o crima. Dar facem o crima. Una sau mai multe. Este teribil. Nimic sa nu va opreasca, ni­ciun fel de greutate. Aud spunandu-se: vai de mine, cum o sa-mi cresc copilul? Pe copii ii creste Dumnezeu. In mo­mentul in care iti da copilul, El iti da si tot ceea ce-ti trebuie ca sa-l cresti, nu ti-l da ca sa sufere de ceva.

Deci fetelor, doamnelor, in mo­mentul in care va casatoriti, ganditi-va ca pentru asta va casatoriti, ca sa adu­ceti pe lume copiii pe care vi i-a dat Dumnezeu. Dumnezeu sa va ajute!”

(din revista “Cuvinte catre tineri”, Manastirea Putna, 2009)

Legaturi:

“In zilele noastre, copilului i se spune direct sau doar i se sugereaza, prin diverse mijloace tehnice si mediatice, ca nu este bine sa asculte de Dumnezeu, de Biserica, de parinti sau de profesori, adica tocmai de cei care vor sa-l ajute cu adevarat. In acest fel, creste in el nefiresc de mult dorinta de a fi independent. Aceasta lipsa de ascultare il va duce pe tanar in cele din urma la alienare, nu-si va mai putea gasi o pace si o liniste, nu va mai putea fi stapan pe el insusi.

Pe de alta parte, tinerii care nu iau in serios problema mantuirii, isi pierd timpul la televizor si mai ales la calculator, privind imagini de violenta sau de desfrau si invata astfel sa-si traiasca viata in libertinaj si nu in libertate. Caci numai atunci cand cunosti Adevarul, cand ajungi la Hristos, abia atunci esti liber, devii stapan pe tine insuti.

Daca tanarul alege neascultarea si libertinajul, va ajunge in cele din urma sa se indoiasca de tot ce este in jurul lui, il va cuprinde deznadejdea si chiar gandul sinuciderii. Starea tineretului de pe tot globul este ingrijoratoare pentru oamenii care gandesc un pic mai profund.

Pentru vremurile acestea atat de haotice pe care le traim, tinerii si noi toti trebuie sa apelam cu toata ravna la rugaciune. Rugaciune, rugaciune, rugaciune si nadejde in ajutorul lui Dumnezeu.

Exista o legenda frumoasa care poate avea un inteles moral.

Ulise calatorea pe mare cu oamenii lui, iar sirenele cu chipurile si mai ales cu cantarile lor amagitoare ii faceau pe unii dintre calatori sa se arunce in mare dupa ele si astfel mureau innecati. Atunci Ulise le-a astupat la toti corabierii urechile cu ceara, iar pe el a poruncit sa-l lege de catarg.

In conceptia crestina, catargul de care ne legam este crucea lui Hristos, este invatatura mantuitoare pe care este bine sa o urmam si in acest fel Dumnezeu va duce la liman corabia vietii noastre. Prin rugaciune ne legam, ne apropiem de Hristos, ne unim cu El, si asa vom putea invinge ispitele si furtunile vietii. Iar ceilalti care nu cunosc inca Adevarul, cel putin sa-si astupe urechile, adica sa nu asculte de ispita diavolului, sa-si pazeasca simturile si incetul cu incetul vor ajunge la Lumina.

Eu sunt nascut in 1912, In nordul Bucovinei care acum este ocupat de Ucraina. Cand aveam aproape 10 ani, toata scoala a mers in excursie la Putna. La un moment dat, am ramas singur langa mormantul Sfantului Ştefan si am inceput sa stau de vorba cu el:

„Maria Ta, cum ai putut sa biruiesti pe otomani, pe tatari si pe toti dusmanii tarii, iar noi, romanii de acum, trebuie sa ascultam de straini?“

Peste 20 de ani am revenit la Putna. Dupa ce am fost ranit de moarte la Stalingrad, Dumnezeu m-a ajutat sa ma vindec, iar apoi am plecat la Putna si m-am calugarit aici, la Ierusalimul neamului romanesc, in anul 1944. Trei ani mai tarziu, in 1947, au ajuns rusii la Putna si au inceput sa-i chinuiasca pe calugari, fiindca le spusese un comunist din sat o minciuna pe care ei o crezusera, anume ca monahii au ingropat tezaurul manastirii la radacina unui copac. Au tras cu pusca putin pe deasupra capului parintelui staret, parintele Paisie Prelipceanu. Trei dintre calugari au fost deportati in Siberia si nu s-a mai stiut nimic de ei. Atunci am plecat impreuna cu parintele staret si nu stiu daca a mai ramas vreun calugar in manastire. Acum, in 2008, dupa 61 de ani, m-am reintors la Putna, in manastirea mea de metanie.

Tot asa ii sfatuiesc pe tineri sa se roage, cum m-am rugat eu cand am ajuns prima data la Putna. Sa vorbeasca direct cu Dumnezeu, cum vorbeste un copil naiv si sa-I spuna:

„Doamne, Iti zic numai Ţie, Tu sa ma inveti, Tu sa ma inteleptesti, Tu sa ma luminezi si mai ales Tu sa ma intaresti sa raman cu Tine!“.

(din revista “CUVINTE CATRE TINERI”, Manastirea Putna, 2008)

Conferinta Parintelui Nicolae Tanase (Valea Plopului /Valea Screzii) - Serile Filocalice ASCOR, Bucuresti (Aula Magna a Facultatii de Drept), 28 nov. 2011

- pt descarcare (mp3): save link as… sau save target as…

Legaturi: