SA MULTUMIM LUI DUMNEZEU PENTRU TOATE!

MIJLOACELE DE LUPTA IMPOTRIVA ISPITELOR CELUI-RAU

Cele 3 mijloace puternice a micsora intunericul si a spori lumina in noi:

- Sa avem intre noi cuvantul lui Dumnezeu locuind intre noi din belsug. Cuvintele Evangheliei sunt de o autoritate absoluta, sunt lumina vietii si constituie o judecata pentru fiecare dintre noi. Atunci cand ne cercetam pe noi insine in lumina cuvintelor lui Dumnezeu, atunci vedem, pe de o parte, maretia iubirii lui Dumnezeu pentru noi, maretia jertfei Sale pentru noi si, pe de alta parte, vom vedea si nemarginita saracie la care ne-a dus caderea noastra. Si in tensiunea acestei intelegeri, vom aduce pocainta noastra inaintea lui Dumnezeu.

- Numele Lui. El ne-a dat un Nume mai presus de tot numele, intru care putem fi mantuiti. Chemand neincetat numele Lui, intram in Duhul Lui, pentru ca Numele este de nedespartit de Persoana Sa. Si Acesta sterge din noi toata murdaria si rugina care s-au depus.

Duhul lui Antihrist este prezent deja in viata noastra. Chemand numele Domnului neincetat, nimicim aceasta prezenta negativa a vrajmasului in viata noastra.

Cele doua linii/curente ale omenirii: calea lui Abel, culminand cu Maica Domnului; si calea lui Cain, mergand pana la Iuda si pana la cei din vremurile noastre. Pe masura ce ne apropiem de sfarsitul lumii, tensiunea dintre aceste doua “curente” din lume se intensifica; pana acolo unde se implineste cuvantul din Apocalipsa: “Cel ce spurca, mai spurce, cele ce se sfinteste, mai sfinteasca-se”. Si pentru ca sa nimicim prezenta vrajmasului, noi neincetat chemam numele Domnului.

- Sfanta Liturghie, acest mare Dar pe care Dumnezeu ni L-a facut. In timpul Liturghiei noi intram in puterea tainei Domnului nostru Iisus Hristos. Ni se da posibilitatea sa facem un schimb: sa schimbam viata noastra mica cu viata nesfarsita a lui Dumnezeu! (…)

Legaturi:

• PARINTELE ZAHARIA DE LA ESSEX – Conferinta de la Iasi, septembrie 2011 (audio, video, text): “NU PUTEM IUBI CU ADEVARAT DACA NU AM INVATAT SMERENIA”

***

• IN ASTEPTAREA VENIRII DOMNULUI – cu Parintele Zaharia de la Essex
• Cum sa ne convertim trairile psihologice in simtiri duhovnicesti?
• “Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui” – cuvant al lui Dumnezeu pentru vremea noastra
• “LARGITI-VA INIMILE!”
• DIN MARTURIILE ARHIM. ZAHARIA DESPRE CUVIOSUL SOFRONIE si sfaturi legate de problema rusinii la spovedanie: “Daca Parintele Sofronie nu este sfant, atunci nimeni nu e sfant!”
• Noi marturii despre Sfintii Siluan si Sofronie. DARUL CUVANTULUI TAMADUITOR SI TAINA “REPETITIEI” DUHOVNICESTI

“Legaturile personale dintre oameni in lumina legaturilor noastre cu Dumnezeu”

Transcrierea primei parti – discursul Parintelui Zaharia, citit de Maica Mariam:

“Singurul lucru pentru care omul merita sa traiasca si care da sens vietii lui este iubirea. Desigur, iubirea omeneasca obisnuita se deosesbeste intrutotul de iubirea dumnezeiasca si nu are aceleasi insusiri. Ea nu este decat o umbra palida a iubirii dumnezeiesti.

Atunci cand iubirea se exprima la nivel trupesc, ea nu este deloc iubire, ci doar o miscare a patimii din noi inspre o alta persoana. Cata vreme iubirea aceasta este starnita de patima desfatarii trupesti si a egoismului, ea ucide sufletul si il face pe om neputincios in relatia sa cu Dumnezeu si, prin urmare, si cu semenii sai. Si iarasi, cand in mintea si in sufletul nostru ne formam o imagine idealizata a iubirii, deoarece ea continua sa aiba ca temelie omul cel slab si patimas, cadem intr-o si mai mare inselare, care ne pustieste duhul si ne raneste sufletul, incat cu greu aflam vindecare.

In jurul nostru nu vedem decat tragedii si legaturi dezastruoase, insa gandim ca noi o vom scoate la capat mai bine. Din pacate nu ne dam seama de dimensiunile caderii si neputintei noastre. Asteptam de la semenii nostrii, luptati de aceleasi patimi ca si noi, o iubire desavarsita si puternica, lucru pe care noi insine nu suntem in stare sa-l oferim celorlalti, caci toti sutem prinsi in stramtoarea pacatului si apasati de povara lui. Inselarea noastra consta in aceea ca asteptam ca cei din jurul nostru, care sunt si ei fapturi neputincioase si cazute, sa satisfaca nevoia noastra innascuta de iubire, nevoie pe care numai Dumnezeu poate sa o implineasca cu adevarat. Este inselare sa asteptam de la oameni ceea ce numai Dumnezeu poate sa ne dea. El este Cel ce a sadit inlauntrul nostru setea de iubire si numai El poate sa o potoleasca. Prin iubire Il vom cunoaste si prin iubire ne vom asemana Lui.

Cand sufla vanturile ispitelor lumii acesteia, chair si relatiile ideale, care par neinchipuit de frumoase si trainice, se destrama si in urma nu raman decat ruine, care nemangaiati se tanguie, neintelegand cum de s-a intamplat aceasta.

Insa chiar si iubirea omeneasca, asa slaba cum este ea, pastreaza ceva din caracterul jertfelnic al iubirii dumnezeiesti. Ea se daruieste pe sine pana la capat, traieste inlauntrul fiintei iubite, in jurul careia isi cladeste intreaga fericire, intreaga viata. Insa cand omul o tradeaza, atunci iubirea aceasta omeneasca se naruie si se pustieste. Nimic nu mai ramane din simtamintele frumoase si puternice de mai-nainte, iar rana este atat de adanca incat intreaga fiinta a omului se zguduie din temelii si se sfarama in bucati. Viata nu mai are sens. Si de cate ori oamenii, deznadajduind de viata lor si incercand sa scape de durere, nu cauta refugiul in sinucidere?

Cand dragostea noastra omeneasca s-a prefacut in ruina si suntem cu totul zdrobiti, atunci se deschid inaintea noastra doua cai posibile. Fie sa ne intoarcem cu aceasta durere catre Dumnezeu, ca Dumnezeu sa intre in viata noastra si sa lucreze innoirea noastra, fie sa ramanem in inselarea nascocirilor noastre omenesti, trecand de la o tragedie si o pustiire a sufletului la alta, nadajduind ca la un moment dat vom afla perechea ideala. Si drama aceasta va continua pana in clipa in care vom intelege ca singuri nu putem razbi.

In relatiile dintre noi avem nevoie de a treia Persoana. Asa cum preotii in timpul Sfintei Liturghii, atunci cand isi dau sarutarea pacii isi spun: “Hristos in mijlocul nostru!“, la fel trebuie sa fie si in viata noastra. In legatura noastra de iubire, Dumnezeu nu este intrusul, ci Cel ce o curateste si o desavrseste. El este Cel ce o apara si in marea si vesnica Lui iubire o intareste si o insufla. Tocmai de aceea cautam adapost in Biserica, unde harul lui Dumnezeu in Taina Cununiei, va sfinti legatura cuplului, asa incat barbatul si femeia sa se completeze unul pe altul cu darurile lor si sa impreuna-lucreze la desavarsirea lor, care se va vadi, nu numai in legatura lor de iubire din aceasta viata, ci si in Imparatia ce va sa vie. Domnul a zis: “Fara Mine nu puteti face nimic“.

Daca vom fi incredintati ca a cauta o legatura ideala si desavarsita cu un om este o mare amagire, atunci vom intelege ca dorul nostru cel adanc si tainic dupa o iubire poate sa-si afle implinirea numai in Dumnezeu, Facatorul, Proniatorul si Mantuitorul nostru. Va incepe atunci, intre noi si Dumnezeu o aventura nesfarsit de creatoare si datatoare de viata. Cu cat se va intari mai mult legatura dragostei noastre cu Dumnezeu, cu atat va deveni mai curata si mai puternica si oricare dintre legaturile noastre cu semenii nostrii. Dragostea noastra va fi atunci una sanatoasa si ancorata in perspectiva singurei iubiri adevarate care este insusi Hristos. Numai atunci va avea ea valoare, pentru ca va fi libera, adica fara de pacat.

Prezenta patimii trupesti tulbura mintea si impiedica sporirea duhovniceasca a omului si dobandirea iubirii dumnezeiesti. Toata iubirea traita in afara lui Dumnezeu este ontologic autodistrugatoare. Daca legatura noastra verticala cu Dumnezeu este adevarata si puternica atunci orice alta legatura orizontala va fi autentica si puternica.

Trebuie sa fim gata de lupta si de jertfa, pentru reusita legaturii noastre cu Dumnezeu si cu aproapele. Daca intelgem ca in starea noastra de acum nu putem sa ne implinim dorinta de iubire, atunci, cel putin, sa avem mai multa smerenie si discernamant in asteptarile noastre legate de iubirea omeneasca. Cunoscand saracia si nimicnicia omului, dar si maretia iubirii celei pline de milostivire a lui Dumnezeu vom dobandi un duh de compatimire si iertare, ne vom curati de iubirea de sine, si ne vom apropia de ceilalti cinstindu-i si respectandu-le libertatea, ii vom primi pe ceilalti asa cum sunt, fara a incerca sa-i facem desavarsiti potrivit inchipuririi noastre, si nu le vom impune cerintele noastre, nici nu vom cauta sa-i dominam.

Cand izbutim sa ne apropiem de Dumnezeu, atunci aflam tamaduire vietii noastre zdrobite. Inima se usureaza de povara trecutului si indrazneste iara sa-l iubeasca pe Dumnezeu si pe aproapele lui. Nu ne mai este teama sa ne expunem, si nu mai ridicam in jurul nostru ziduri de aparare, caci nu ne mai punem nadejdea in oameni, ci in Cel ce invie si mortii. Insa daca din viata noastra lipseste adevarata iubire care este insuflata de legatura noastra cu Dumnezeu, atunci vom cadea intr-una din cele doua ispite binecunoscute. Daca sufleteste suntem mai puternici, atunci vom cauta sa ne dominam partenerul si sa ne folosim de el, iar daca suntem mai slabi din fire, vom deveni victima a ambitiei celuilalt. In asemenea conditii relatia noastra este una nefericita si lipsita de har, o adevarata robie.

Cand Il cunoastem pe Dumnezeu, si in legatura noastra cu El, patrundem in taina persoanei, a ipostasului omenesc, zidit dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, atunci vom fi in stare sa ne apropiem de fiecare persoana cu sfiala, respect, si dragoste smerita, intelegand ca fiecare suflet omenesc este de mare pret inaintea lui Dumnezeu. Incetul cu incetul invatam de asemenea, sa-l iubim pe celalalt dezinteresat, cu credinciosie si neconditionat. In felul acesta ne pastram si libertatea de a ramane ucenici ai crucii lui Hristos, care este cel mai minunat si mai de folos lucru. In aceasta legatura punandu-L pe Hristos pe primul loc, ca Celalalt prin excelenta, ne vom afla adevarata identitate, pentru ca impreuna cu El putem sa ne pierdem viata si sa o aflam iarasi in desavarsita siguranta.

De adevarul celor spuse mai devreme suntem incredintati prin descoperire dumnezeiasca. In cap. 32 al Facerii este descrisa nemaipomenita si minunata lupta a lui Iacov cu Dumnezeu. Ni se spune ca Iacov, la indemnul mamei sale, a furat de la tatal sau Isaac, binecuvantarea celui dintai nascut care i se cuvenea lui Isav. Desi in clipa aceea Rebecca nu facea decat sa implineasca voia lui Dumnezeu, precum este scris: “Pe Iacov l-am iubit, iar pe Isav l-am urat“, totusi Iacov a trebuit sa ia calea surghiunului ca sa scape de mania ucigatore de frate a lui Isav. Iacov a fugit in pustie si a suferit acolo timp de multi ani, trudind din greu in casa socrului sau, Laban. Dar Dumnezeu era cu el si-l binecuvanta in toate cate faceau. Insa cu trecerea anilor a ajuns la capatul puterilor. Atunci Dumnezeu i-a poruncit sa se intoarca la casa tatalui sau. Iacov s-a aflat atunci intr-un mare impas: sa ramana in pustie,  s-ar fi istovit cu totul; sa se intoarca acasa, ii era teama de fratele sau Isav, care voia sa-l ucida. Atunci Iacov insingurandu-se, a stat in rugaciune inaintea Domnului toata noaptea. La revarsatul zorilor a simtit ca se lupta cu cineva puternic, si si-a intetit rugaciunea zicand: “Nu te voi lasa sa pleci, pana nu ma vei binecuvanta“. Si Dumnezeu i-a vorbit lui Iacob si i-a zis: “Pentru ca ai fost tare cu Dumnezeu, si cu oamenii puternic vei fi“. In ziua urmatoare, Iacov purtand pecetea binecuvantarii lui Dumnezeu, a plecat sa-l intalneasca pe Isav. Acesta, in loc sa-l ucida, l-a imbratisat cazand pe grumazul lui, l-a sarutat si a plans, si au fost iarasi ca fratii. Binecuvantarea lui Dumnezeu asupra lui Iacov a fost atat de puternca, incat, atunci cand a vazut chipul salbatic al fratelui sau Isaav, a fost de parca ar fi vazut chipul lui Dumnezeu.

Prin urmare, ne dam seama, ca daca in legatura noastra cu Dumnezeu vom afla o apropiere de El mai presus de fire, atunci toate legaturile noastre cu oamenii vor fi adumbrite de binecuvantarea dumnezeiasca. Atunci cand urmam lui Hristos, singura noastra grija este sa-I fim bine placuti, si in toate cele ce facem sa-I aducem multumire. Insa mai intai sa stabilim o legatura autentica cu El, cultivand in noi smerenia vamesului si pocainta nestramutata a fiului risipitor.

Dumenzeu astfel l-a zidit pe om incat in legatura sa unica si personala cu Ziditorul lui, omul sa-si afle implinrea si desavarsirea. Astfel scopul si menirea cea mai inalta a vietii noastre consta in a intemaia o relatie puternica cu Hristos, si a avea un neincetat dialog cu El. Atunci toate legaturile cu semenii nostri isi vor trage puterea din legatura noastra cu Dumnezeu si vom incepe sa le vedem pe toate, fiecare element al lumii zidite, in lumina acestei legaturi. Iar daca singura noastra grija va fi sa inbunatatim legatura noastra cu El, atunci in launtrul nostru se va naste o adanca pocainta. Si cu cat crestem mai mult in Hristos, cu atat mai limpede se va vadi saracia noastra duhovniceasca, iar insuflarea noastra nu va inceta sa se reinnoiasca. Nu ne vom teme de nimic, pentru ca nimic nu ne mai poate desparti de dragostea Lui.

Fireste, viata vesnica nu este altceva decat legatura pe care am stabilit-o cu Mantuitorul nostru inca din aceasta viata, legatura care va continua si in Veacul ce va sa vie. Vom fi judecati potrivit dragostei noastre, potrivit fiecarui cuvant rostit de Hristos si cuprins in Evanghelie.

Intocmai cum Hristos l-a intrebat pe Petru, dupa Inviere: “Ma iubesti tu pe Mine?“, la fel ne va intreba si pe noi in Veacul Viitor. Iar tu, “Ma iubesti tu pe Mine?“, si noi vom raspunde la randul nostru: “Da, Doamne, Tu stii ca Te iubesc!“. Dar hotararea si indrazneala cu care vom raspunde, vor depinde intrutotul de profunzimea legaturii noastre cu Persoana lui Hristos. Atitudinea pe care o adoptam in viata aceasta va continua si dincolo de mormant, fapt care se vadeste in Sfanta Evanghelie, in pericopa despre judecata dreptilor. “Doamne, cand am facut vre-un bine pe acest pamant? Tie se cuvine slava, noua rusinea fetei“. Acesta este gandul smerit, pe care il rostesc dreptii inaintea lui Dumnezeu, gand hranit de pocainta. Si noua ne va fi de folos sa invatam inca de pe acum aceasta atitudine smerita, pentru a ne invrednici de viata vesnica cu Domnul.

Trufia si indreptatirea de sine nu-si au locul in Domnul. Insa din pacate ele ne pot insoti in vesnicie, osandindu-ne la vesnica despartie de Dumnezeu. Pentru noi Raiul este Hristos. Sfantul Siluan adevereste:

“daca toti oameni s-ar pocai, si ar pazi poruncile lui Dumnezeu, atunci Raiul ar fi pe pamant, caci Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul nostru. Imparatia lui Dumnezeu este Duhul Sfant, iar Duhul Sfant, si in cer si pe pamant, Acelasi este“.

Raiul incepe aici pe pamant prin dragostea de Dumnezeu si de aproapele. In aceasta se cuprinde toata bogatia vietii vesnice, caci omul a fost zidit ca sa-L mareasca pe Dumnezeu, dandu-i pururea slava. Iar Domnul se bucura sa intoarca aceasta slava chipului Sau, omului, care la randul lui aduce si mai multe lauda Ziditorului sau. Astfel patrundem in nesfarsita miscare circulara a dragostei si a slavosloviei. Cresterea in Dumnezeu este adevarata implinire a omului, care a fost chemat la asemanarea cu Dumnezeu insusi.

***

Sectiunea de intrebari

(EXTRASE)

- Pot mirenii lucra rugaciunea inimii? Daca da, in ce conditii?

- Rugaciunea inimii este un dar al lui Dumnezeu, e o lucrare a harului. Da, desigur, si mirenii pot dobandi rugaciunea inimii, insa e mai greu, pentru ca conditiile lor de vietuire sunt mai complicate, dar intalnim in istoria Bisericii multe asemenea cazuri. Daca ne exersam constiinta in lumina Evangheliei si traim in sanul Bisericii, sigur ca putem dobandi acest lucru.

Nu ma pot abtine sa nu va spun un caz: am cunoscut o doamna din America, care era ortodoxa, care avea treisprezece copii, si care avea rugaciunea inimii. Si destui oameni mi-au fost dat sa intalnesc, pe parcursul slujirii mele, care au avut acest dar desi locuiau in lume. Dar oamenii acestia isi randuiau viata in asa fel incat lucrurile de prima importanta sa ocupe primul loc. Cunosc de asemenea episcopi care au darul acestei rugaciuni, in ciuda faptului ca toata ziua se lupta cu tot felul de probleme. Dumnezeu este adevarat si credincios in toate conditiile si cuvintele Evangheliei raman adevarul de nestramutat.

- Cum ne putem elibera de patimile trupești?

- Patima trupeasca este asemenea unui foc, si are ca aliat firea noastra cea cazuta. Dar, există un foc mai puternic care poate sa o stinga cu totul. Si aceasta este mângâierea pe care o primim de la Dumnezeu atunci când ne pocăim. Daca ne straduim sa pastram in noi aceasta mangaiere primita de la Dumnezeu, vom reusi sa traim o viata relativ fara pacat. Dumnezeul nostru este Tatal Milostivirii si Dumnezeul a toata mangaierea. El se apropie, si intra in legatura cu noi, atunci cand avem o inima infranta si smerita. Atunci cand avem inima infranta suntem mai puternici decat toate patimile si decat toate atacurile vrasmasilor. Parintii nostrii ai pustiei, din Egipt, in veacul al IV-lea, obisnuiau sa spuna ca duhul pocaintei este asemenea unui cerc de flacari care-l inconjoara pe crestin si nu-i lasa pe vrajmasi sa se apropie. Iar Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca “o inima infranta pune pe fuga cohorte de draci“. “Inima infranta si duhul umilit, Dumnezeu nu le va urgisi“.

- Cum se poate lupta un om cu Dumnezeu, in sensul cel bun? Ce este aceasta lupta?

- Nu orisicine este in stare sa se lupte dupa lege cu Dumnezeu. Daca suntem stapaniti de patimi, si mai cu seama de patima slavei desarte, ne este cu neputinta sa ducem aceasta lupta precum a dus-o Iacov. Eu cred ca oamenii care se lupta dupa lege cu Dumnezeu, sunt oamenii pe care Dumnezeu i-a chemat sa faca acest lucru. Toti Sfintii, pana la un anume punct, trec prin aceasta lupta. Si ei nu se lupta cu Dumnezeu pentru motive egoiste, ci se lupta ca sa inteleaga mai deplin, mai adanc, judecatile lui Dumnezeu – precum a facut Iov - sau ca sa dobandeasca mantuire tuturor. Si acesta o vedem in persoana lui Moise, in persoana Sfantului Apostol Pavel,  si aproape in toti sfintii. Dumnezeu ii impinge pe oameni sa se lupte cu ei, ca sa-i faca partasi in marea lucrare de mantuire a omenirii. Deci, vorbim despre lupta cu Dumnezeu, ca in cazul lui Iacov, cand acesti oameni sunt fara de patima in ceea ce fac. Si vedem in istoria Bisericii ca toti acesti sfinti, precum Moise, Sfantul Apostol Pavel, atunci cand s-au luptat cu Dumnezeu, s-au bucurat in clipa in care au fost biruiti de El. Ceea ce arata ca in lupta lor, principiul calauzitor era smerenia, si smerenia nu e dezlipita de har. Si vedem asta, in cazul lui Iacov, care, in ziua in care s-a dus sa-l intalneasca pe Isav a facut 7 metanii inainte sa ajunga la locul acela. Si exista adanca smerenie in timpul luptei si de negrait smerenie, dupa ce au fost biruiti de Dumnezeu. Si acestia sunt oameni care s-au daruit cu totul lui Dumnezeu, s-au jertifit cu totul pe sine, si cum vedm la Iov, spuneau: “Fie numele Domnului binecuvantat“. Si noi, in neputinta noastra, cand suntem pusi la incercare, trebuie sa existe in noi o constanta care sa ramana neclintita inaintea lui Dumnezeu, si aceasta se exprima prin cuvintele prorocului Daniel: “Tie toata slava si dreptatea, iar noua rusinea fetei“, si atunci cu siguranta, vom trece prin aceasta incercare, dobandind un castig duhovnicesc.

- Când iubești pe cineva, să i-o spui direct, ori să-l lași să înțeleagă el din fapte?

- Nu putem iubi cu adevărat fără smerenie, pentru că smerindu-ne îi facem loc celuilalt în inima noastră. Omul mandru e plin de sine si nu mai da loc celuilalt, si Hristos ne-a invatat o dragoste smerita prin desertarea de sine. Avem ca exemplu pe Maica Domnului, care a bineplacut lui Dumnezeu tocmai prin aceasta desavarsita desertare de sine, încât Însuși Dumnezeu a putut sa-si gaseasca loc in ea. Nu putem iubi cu adevarat daca nu am invatat adevarata smerenie. Pentru ca daca suntem smeriti, atunci ne punem intotdeauna pe locul doi si il lasam pe Celalalt sa fie intai. Si Cel dintai Celalalt este Domnul Insusi, dar si aproapele nostru, cel cu care suntem in legatura directa.

- Cum ne putem randui viata intr-un mod placut lui Dumnezeu, daca suntem nevoiti sa traim intre oameni care ne invidiaza si sunt suspiciosi? Cum te poti mantui, cand toti, aproape, cei cu care intri in legatura ajung sa te urasca, chiar daca vor sa nu se vada acest sentiment?

- Intr-adevar, e greu sa ne gasim mantuirea cand suntem inconjurati de oameni cu astfel de duhuri. Dar, ca sa biruim in aceste situatii, avem nevoie de o foarte adanca smerenie, ca sa atragem prin aceasta harul lui Dumnezeu. Si Dumnezeu Insusi va imparti cu noi biruinta Sa. Asta atata vreme cat tinem o singura randuiala in viata noastra. Randuiala pe care ne-o invata zilnic rugaciunile Bisericii. Ne putem implini acest scop prin rugaciunea Bisericii: “Invredniceste-ne Doamne in seara aceasta/ in ziua aceasta/ in noaptea aceasta, fara de pacat sa ne pazim noi“. Si totul depinde de masura credintei noastre, atat timp cat nu pacatuim. Fiindca nu trebuie sa ne fie frica de cei care “pot ucide trupul, dar nu pot sa faca nimic sufletului” precum zice Domnul. Dar, fiecare trebuie sa-si gaseasca calea in aceasta privinta potrivit masurii credintei sale, totdeauna incercand sa fugim de pacat.

- De obicei iubirea e asimilata sentimentelor si e traita la nivel psihologic. Oare care este adevaratul continut al iubirii?

- Sunt trei nivele: nivelul trupesc, nivelul psihologic si nivelul duhovnicesc. Si daca iubirea noastra are binecuvantarea Bisericii ar trebui traita mai intai la nivel duhovnicesc; si desigur, celelalte doua niveluri isi au locul lor. Cand doi tineri incep o relatie, daca mai intai stabilesc aceasta relatie la nivel duhovnicesc, in rugaciune, si se apropie in curatie sa primeasca binecuvantarea Bisericii, aceasta binecuvantarea a Bisericii este ca un capital pe care ei isi vor construi intreaga viata mai departe. Trebuie sa inceapa prin a invata sa se iubeasca unul pe altul duhovniceste, pentru ca oricum, cand vor deveni batrani nivelul trupesc se termina, si nu trebuie sa-si petreaca viata doar la nivel trupesc. In Anglia am vazut, nu i-am povatuit neaparat in asta, dar multi dintre ei cand incep sa aibe o relatie intre ei mai serioasa, incep amandoi o spovedanie generala si inainteaza amndoi impreuna prin rugaciune catre casatorie. Cu rugaciune si in curatie. Iar rezultatele, potrivit a ceea ce stiu eu din spovedanie, sunt incredibile, sunt minunate. De exemplu, o fata din aceasta categorie a venit la mine si mi-a spus: “in timpul Tainei Cununiei in Biserica, nu mai simteam pamantul sub picioare“. Atat ea, cat si sotul ei, au primit un asemenea har, incat nici nu-l puteau sa-l exprime. Si acelasi har pe care noi preotii il primim si-l traim la hirotonie, iar calugarii la tunderea in monahism, acelasi har se daruieste in Taina Cununiei, si e pacat sa pierdem o asemenea comoara. Mai cunosc un caz in care un tata isi aducea la biserica, in acelasi timp, ambele fiice pentru cununie, pentru ca amandoua se casatoreau cu doi baieti atunci, si toata adunarea prezenta acolo era in lacrimi de bucurie – nu de durere, de bucurie – si cred ca nu erau lacrimi din motive psihologice. Eu cred ca oamenii au simtit ca miresele alea erau la fel de curate ca hainele pe care le purtau atunci cand au intrat in Biserica. Si sunt multe asemenea exemple.

- Care este relatia intre smerenie si demnitatea umana? Orice umilinta din partea semenilor trebuie acceptata ca smerenie, chair daca ne incalca demnitatea?

- Smerenia este un atribut al iubirii dumnezeiesti, precum spunea parintele nostru [Sofronie], adormit in Domnul, si cel care are smerenia cea adevarata, se masoara nu cu cei din jurul lui, oameni asemenea lui, ci cu Persoana lui Hristos Insusi. De aceea si toti prorocii si apostolii, nu foloseau decat expresii ca acestea: “nu sunt decat tarana a pamantului“, “vai, ticalosul de mine!“. Masura cu care se masoara ei, nu este o masura omeneasca, este o masura dumnezeiesc-omenasca. Ei nu se compara cu ceilalti muritori asemenea lor, ci cu pilda pe care Dumnezeul intrupat ne-a dat-o. Si asta este adevarata smerenie. Demnitatea este atunci cand ne punem toata increderea in noi insine, inaltam un zid imprejurul nostru si suntem intemeiati pe sine. Daca suntem smeriti cu adevarat, atunci  dobandim o demnitate mai buna, si  atunci vor vedea si ceilalti in inimile lor. Daca avem smerenia cea adevarata nu ne e frica de nicio ocara si de nicio insulta care ne vine de la ceilalti. Sfantul Ioan Scararul ne  spune ca daca vrem sa ne masuram progresul in viata duhovniceasca, trebuie sa vedem care ne este reactia atunci cand suntem insultati, sau cand suntem smeriti de catre ceilalti. Daca reactionam indreptatindu-ne pe noi insine, el spune ca ne uram sufletul nostru. Daca ne constrangem sa nu replicam, am pus deja piciorul pe prima trapta a urcusului duhovnicesc. Daca ne rugam pentru cel care ne-a ranit, am pus piciorul pe cea de-a doua treapta. Daca simtim durere pentru el, ca a putut sa faca un asemenea lucru, suntem cu piciorul pe treapta a treia. Si daca ne bucuram ca am primit ocara in numele lui Hristos, asa cum au primit apostolii atunci cand au fost batuti si scosi afara din Sinedriu, atunci am ajuns la desavarsire.

- Daca din pruncie am crescut in manifestarile firii cazute, ce tine de lucrarea mea ca om, pentru a trai o pocainta adanca?

- Cred ca in astfel de cazuri avem nevoie de ajutorul Bisericii. Avem nevoie de rugaciunile sfintilor si de harul care se daruieste neconditionat prin Tainele Bisericii. Imi amintesc ca odata Parintele Sofronie mi-a spus:

“cand vin tinerii la spovedanie, incurajeaza-i sa-ti spovedeasca tocmai acele lucruri de care le este rusine, pentru ca acea rusine, pe care o suferim in timpul spovedaniei se transforma in putere de lupta impotriva patimilor si a pacatelor“.

Asa ca, cei care cu adevarat vor sa biruiasca patimile au o cale, care pot sa o faca, si vedem zilnic multimi de astfel de oameni care dobandesc aceasta biruinta.

(…)

- Ce fel de aport in interesul cunoasterii de sine si pentru imbunatatirea relatiei cu aproapele gasiti ca are psihologia?

- Nu suntem impotriva structurilor lumii acesteia, dar le cunoastem limitele. Uneori si psihologia e buna, daca nu exagereaza in teoriile ei si in pretentiile pe care le are, dar sunt convins ca se poate scoate si ceva bun de acolo. Sigur ca psihologia pana la un anume punct poate ajuta, pentru ca simplul fapt ca o persoana isi da seama ca are nevoie de ajutor, si pentru acest ajutor se duce la alta persoana, e deja un pas inainte, pentru ca e o urma de smerenie in asta, dar psihologia nu ne poate ajuta deplin.

Sa va dau un exemplu: ma duc la un psihanalist si ii cer ajutorul sa ma ajute sa-mi inteleg problema. Poate fi un om de stiinta excelent si sa faca o analiza foarte pertinenta a situatiei mele, si sa aduca la suprafata toate patimile mele ascunse, iar eu cand vad toate acestea, cad in deznadejde, nu pot sa fac nimic, nu am puterea sa le biruiesc. Dar atunci cand ne pocaim, cand cu ajutorul parintilor nostrii duhovnicesti incepem sa ne lucram pocainta, atunci dobandim si harul care ne ajuta sa biruim aceste patimi. In primul caz, harul e aproape absent. In cazul al doilea, harul este cel care vindeca. Asa ca adevarata vindecare vine prin pocainta. Pentru ca “intru lumina Ta vom vedea lumina“. Atunci cand suntem luminati cu lumina pocaintei vedem starea noastra advarata, cazuta asa cum e, dar ni se da in acelasi timp si insuflarea, inspiratia, prin care ne putem ridica din ea. Asa ca prima este omeneasca, cealalta este dumnezeiesc-omeneasca.

- Ce părere aveţi despre oamenii ce din frică sau din ruşine nu-şi mărturisesc unele păcate? Ce ar trebuie sa faca?

- Poate că daca ne smerim inaintea lor o sa-i încurajam să faca pasul acesta. Nu e un lucru mic. Din Scriptura stim ca pana nu murim nu putem trai cu adevarat, si aceasta este piatra de poticnire, a noastra, a tuturor crestinilor. Unii oameni din alte religii ne spun cu ironie: „Cum trăiti așa, ca porcii, avand o Evanghelie așa de sfântă, descoperită vouă?”. Acestea erau cuvintele unui imam catre un preot crestin care era misionar. Si Domnul spune ca grauntele de grau pana cand nu cade in pamant si nu moare, nu poate rodi. Si acolo ne poticnim toti. Dar cel care isi va pierde viata, o va castiga din nou si pentru vesnicie. Si haideti sa avem incredere in cuvintele Domnului, sa murim pierzandu-ne demnitatea in actul spovedaniei, si El ne va rasplati cu viata vesnica si cinstire si slava, in vesnicie. De fapt, toata viata noastra crestina nu este decat o scoala in care invatam cum sa murim, caci daca murim cum trebuie vom trai in vesnicie. De aceia primele cuvinte prin care Domnul S-a aratat Sfantului Ioan Cuvantatorul de Dumnezeu, ca sa-i insufle Apocalipsa au fost: Am murit si iata ca vietuiesc in vesnicie. Si asta este calea pentru toti cei care-L urmeaza pe Domnul.

- Cum putem birui gândurile rele, obsesiile care adesea ne stapanesc, si ne conduc la depresie?

- Avem nevoie de smerenie ca să putem primi har, harul care ne mângâie și ne da putere sa indepartam gandurile. Mi-e frica sa spun mai mult, pentru ca exista o cale, pentru cei care sunt sanatosi din punct de vedere psihic in care pot sa dobandeasca o minte curata, dar asta necesita o foarte buna sanatate psihica. Daca nu exista asa ceva e mai bine sa nu o luam pe acolo. Daca suntem sanatosi din punct de vedere psihic, cea mai buna cale de a birui gandurile rele este sa ne osandim pe noi inaintea lui Dumnezeu ca fiind cei mai nevrednici si cei mai rai. Atunci cand Sfantul Siluan se afla intr-un razboi urias cu gandurile rele a primit un cuvant de la Dumnezeu: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”. Dumnezeu l-a invatat sa se considere pe sine vrednic de iad, dar sa nu deznadajduiasca. Dumnezeu i-a pus inainte iadul si el a iesit biruitor. El spune: “am inceput sa fac precum m-a invatat Domnul si mintea mi s-a curatit, si du hul marturisea in inima mea mantuirea“. Uneori, cand suntem munciti de un gand si nu reusim sa scapam de el nici printr-o chemare insistenta si continua a numelui Domnului, atunci daca ne pogoram mintea in inima si zicem: “Doamne, Tu vezi, eu sunt mai rau decat toti, miluieste-ma”, vom vedea ca gandul va fugi, va disparea, pentru ca, atunci cand ne pogoram cu smerenie, vrajmasul nu ne mai poate urmari. Vrajmasul este un duh mandru si el nu se poate pogori, nu se poate pleca. De aceea, Dumnezeu i-a spus Sfantului Antonie cel Mare ca prin smerenie putem scapa de toate cursele vrasmasului.

- Exista o legatura intre situatia precare in care se afla economia Greciei, si faptul ca Grecia este o tara ortodoxa?

- Cred ca da… Judecata Domnului incepe de la casa Domnului. Si daca dreptul abia se mantuie, atunci pacatosul unde se va afla? Daca suntem copii ai Bisericii Ortodoxe, suntem copii ai lui Dumnezeu, si judecata lui Dumnezeu va incepe de la noi. Dumnezeu si-a dat pe Unul-nascut Fiul Sau, la moarte, ca sa ne mantuiasca pe noi. Iar noi daca suntem cu adevarat fii si fice a lui Dumnezeu vom fi certati in multe feluri pentru a ne smerim si ca sa ne mantuim.

- Daca o persoana foarte apropiata ne raneste foarte tare, ne dezamageste, cum o putem ierta din toata inima? Mai putem sa ne deschidem inima fata de ea?

- Nu stiu care sunt imprejurarile, dar cred ca uneori Dumnezeu ingaduie asemenea lucruri ca sa ne desprinda de toate atasamentele noastre. Avem nevoie de o inima libera ca sa putem alerga pe urmele Domnului. Si adeseori in viata noastra, Dumnezeu ingaduie ispite, incercari, greutati, ca sa ne slobozeasca inima. Nu putem iubi fara o inima libera, sloboda. Si iubim cu adevarat atunci cand nu pacatuim. Cel care pacatuieste este rob pacatului, spune Domnul, dar cel care cu inima libera alearga pe calea poruncilor lui Dumnezeu, va fi rasplatit cu o inima largita.

- Daca parintii ne-au cocolosit si continua sa o faca la varsta maturitatii, cum ne putem castiga libertatea, sa devenim oameni responsabili, si sa biruim mania fata de parinti, pentru nerenuntarea la atitudinea lor?

- Cred ca prin intarira legaturii noastre cu Dumnezeu. Atunci vom primi discernamant si smerenie, ca sa devenim liberi fara sa ne razvratim.

- Cum putem lupta cu uitarea, nesimtirea si nepasarea fata de Dumnezeu? Ce sa fac atunci cand imi simt sufletul impietrit? Nu fac niciun efort in relatia cu Dumnezeu, iar acest lucru ma intristeaza.

- Aceasta este asa numita akedie. Etimologic akedia se traduce prin lipsa de interes, si in cazul acesta: lipsa de interes pentru mantuire. Cred ca putem, incetul cu incetul, sa biruim akedia daca tinem in constiinta noastra gandul ca traim in prezenta lui Dumnezeu. E ca in Sfanta Liturghie, cand noi slujim, si poate sa fie un intreg sobor de preoti, dar noi stim ca acolo e prezent Imparatul imparatilor, si toate miscarile noastre, toate gesturile prin care comunicam unii cu altii sunt facute in prezenta Lui. Daca pastram in noi gandul asta: ca tot ce facem noi se petrece inainte ochilor lui Dumnezeu, tot ceea ce facem, tot ceea ce gandim, tot ceea ce simtim, atunci cred ca putem invinge acest lucru. Si de asemenea, sa incercam sa punem o picatura de iubire in tot ceea ce spunem, in tot ceea ce facem, in tot ceea ce gandim despre ceilalti, fata de ceilalti. Si daca ne obisnuim asa, sa punem un pic de dragoste, o mica portie de dragoste in tot ceea ce facem in viata aceasta, incetul cu incetul ajungem sa mostenim marea portie de dragoste pe care ne-o vada Dumnezeu in viata cea vesnica.

NOTA: Am selectat acele raspunsuri pe care le-am socotit a fi mai de folos si mai inspirate, le-am trecut cu vederea pe cele care au starnit sau ar putea starni unele controverse sau chiar sminteli.

AUDIO – INTEGRAL intreaga conferinta de la Iasi:

- Descarcabila AICI

„Scopul educatiei copiilor este ca ei sa dobandeasca dragoste personala de Hristos si de Maica Domnului. Nu trebuie sa le dam sfaturi ca sa devina doar oameni buni. De asemenea, trebuie sa-i ajutam sa ramana in Biserica Ortodoxa, si nu doar sa nu pacatuiasca. Faptul ca raman in Ortodoxie es­te un lucru important si poate sa fie cauza a mantuirii, chiar daca au facut unele greseli in viata lor. Copiii trebuie sa se inspire din dragostea noastra catre Hristos si catre Dumnezeu“.

*

In dosarul pe care l-am intocmit in timpul vizitelor mele la Manastirea Sfantul Ioan Botezatorul din Essex, Anglia, si in urma intalnirilor mele cu pa­rintele Sofronie, am pastrat unele cuvinte ale sale care nu au fost consemnate aici sau nu aveau legatura cu discutiile consacrate pe care le-am avut impreu­na cu el, cuvinte nedatate.

Este vorba de cuvinte pe care parintele mi le-a spus in decursul timpului sau, pe care le-am auzit spuse de altii, referindu-se la el, precum parintele Chi­ril, parintele Rafail Zaharia, monahia Magdalena, cuvinte ale parintelui re-rostite de acestia. Ele exprima cu adevarat duhul parintelui. Cele mai multe din cuvintele acestea mi-au fost redate de parintele Zaharia, cu care am avut o prietenie frateasca puternica, prietenie care se mentine si astazi. Am avut cu el, in decursul timpului, discutii indelungate. Este cel care-mi transmitea diversele porunci, rugaminti, sfaturi ale parintelui Sofronie, deoarece se gasea incontinuu alaturi de el. In diferite momente ale discutiei mele cu parintele Zaharia, el se oprea, zicand: „Parintele zice despre asta ca...” Am transcris si aceste cuvinte, intr-un loc special, caci insusi parintele mi-a zis la un moment dat: „Zaharia mi-a furat toata invatatura!” Şi sunt convins ca parintele Zaha­ria a memorat exact cuvintele parintelui.

Voi prezenta si aceste cuvinte, pentru a completa cea de a doua parte a car­tii si pentru a vedea, per ansamblu, invatatura orala a parintelui Sofronie.

(IPS Hierotheos Vlachos)

• „Scopul casatoriei este conlucrarea sotilor cu Dumnezeu, asa incat sa nasca fii si fiice lui Dumnezeu. Este nevoie de rugaciune in vremea alege­rii. Pentru a face o alegere buna este nevoie de multa rugaciune, pentru a gasi persoana potrivita acestui scop“.

• „Cand cineva se casatoreste, o face ca sa aiba sotie ajutor pentru mantu­ire. Trebuie sa-i arate dragoste si sa se lupte pentru mantuirea ambilor”.

• „Astazi este un privilegiu ca cineva sa aiba copii. Parintii sunt marturisi­tori. Cand copiii cresc, atunci societatea ii rapeste. Parintii isi idolatrizeaza copiii. Isi petrec toata viata in jurul lor si se identifica cu acestia. Asta este o greseala. Barbatul se insoteste cu femeia care ii este ajutor, pentru ca aman­doi sa reuseasca desavarsirea lor. Copiii sunt darurile lui Dumnezeu si, de multe ori, odata cu copiii, se naste si angoasa si mintea se departeaza de la Dumnezeu. Insasi firea (lucrare ziditoare si nascatoare a lui Dumnezeu) va conduce familia pentru a nu avea multi copii. Vor fi extenuati si nu vor mai putea naste multi copii. Cand oamenii se nasc si Dumnezeu daruieste copii, sa-L slaveasca pe Dumnezeu. Daca Dumnezeu nu daruieste copii, trebuie sa se linisteasca, sa nu se tulbure din cauza asta“.

• „Tema nu este ca cineva sa nasca existente pentru realitatea istorica, ci sa nasca persoane pentru realitatea supraistorica, pentru a intra in Rai. Multi nasc copii care devin hrana iadului”.

• „Familia trebuie sa invete smerenia, micsorarea. Sa se rabde, sa se inga­duie unul pe altul. Atunci invata sa-i rabde si sa-i ingaduie si pe ceilalti in existenta lor”.

• „Educatia copiilor incepe din ziua casatoriei. Sotii trebuie sa traiasca cu rugaciune, cu frica lui Dumnezeu. Atunci cand mama se roaga, cand este insarcinata, copilul simte lucrarea rugaciunii. Cand sotia ramane insarci­nata, nu trebuie ca parintii sa se tulbure. Atunci cand se naste, trebuie sa se roage. Trebuie sa se roage si cand au copilul mic in brate. Tot ceea ce face mama trebuie sa faca cu rugaciune. Sa-l inchine pe copil atunci cand doar­me, sa se roage atunci cand ii da laptele ei, atunci cand ii da mancare“.

• „Faptul ca astazi multi copii au porniri dure se datoreaza faptului ca nu se hranesc de la mama. Cand o femeie l-a intrebat daca trebuie sa hraneas­ca copilul la san sau sa-l hraneasca cu lapte de vaca, parintele i-a raspuns: «Cine a nascut copilul: tu sau vaca?»”.

• „Scopul nu este ca pruncul sa fie doar impartasit cu Sfintele Taine, ci sa traiasca intr-o atmosfera de rugaciune in casa . Atmosfera casei trebuie sa fie atmosfera de rugaciune. Parintii trebuie sa insufleteasca copilul in dragostea lor fata de Hristos si fata de Maica Domnului”.

• „Cand copiii sunt mici, trebuie sa existe reguli in casa care, pe masura ce cresc copiii, incet, incet, trebuie micsorate, retrase, pentru ca trebuie data libertate copiilor. Sa le dam si daruri. Copiii pot sa se simta oarecum plictisiti cand isi traiesc viata bisericeasca, dar cel mai important este ca ei sa nu devina atei. Ateismul e chiar mai rau decat pacatul trupesc”.

• „Scopul educatiei copiilor este ca ei sa dobandeasca dragoste personala de Hristos si de Maica Domnului. Nu trebuie sa le dam sfaturi ca sa devina doar oameni buni. De asemenea, trebuie sa-i ajutam sa ramana in Biserica Ortodoxa, si nu doar sa nu pacatuiasca. Faptul ca raman in Ortodoxie es­te un lucru important si poate sa fie cauza a mantuirii, chiar daca au facut unele greseli in viata lor. Copiii trebuie sa se inspire din dragostea noastra catre Hristos si catre Dumnezeu“.

• „Cresterea buna este necesara oamenilor care traiesc in lume. Este de pre­ferat sa iasa copiii afara din casa, decat sa ramana in casa si sa se uite doar la televizor“.

• „Cand vrem ca astazi copiii nostri sa traiasca in orasele mari contempo­rane asa cum am trait noi in trecut, ii innebunim. Exista copii care, cand sunt mici, par buni, dar cand cresc, innebunesc”.

• „Este de preferat sa nu se impartaseasca copiii cu Trupul si Sangele lui Hristos decat sa se impartaseasca cu forta, fara sa vrea. Mama care se roaga in vremea sarcinii si in vremea nasterii, impreuna cu nasterea trupeasca, da si nastere duhovniceasca, adica naste si o existenta duhovniceasca. In Rusia existau multi atei, insa cei mai mari atei erau copiii de preoti. Va trebui sa ne ingrijim de copiii nostri sa creasca in asa fel, incat sa nu simta Ortodo­xia ca fiind grea si inlantuitoare”.

• „Parintii nu trebuie sa-i cicaleasca mult pe copiii lor in legatura cu sluj­bele si cu predicile. De asemenea, unii parinti greci, in Anglia, nu-i lasa pe copiii lor sa se intovaraseasca cu copiii englezilor. Asta este un lucru rau. Co­pilul trebuie sa invete cum sa traiasca intr-o societate cu oameni diferiti“.

• „Parerea generala despre educatia copiilor este urmatoarea: este nevoie de grija inainte de casatorie. Alegerea persoanei potrivite trebuie sa se faca cu rugaciune. Sotii trebuie sa inceapa cu zel viata lor si cu rugaciune, sa-i lumineze Dumnezeu pe copiii care se vor naste, ca sa devina copiii Lui. Şi, odata ce cresc copiii [cand sunt deja mai mari, nu in copilarie, n.n.!], trebuie sa le dam in mod corespunzator liberta­tea, sa-i lasam sa paseasca pe drumul lor. Sa nu folosim cuvantul «interzis» sau «nu», chiar si ca termen de educatie. Nu are atat de multa importanta cum ne comportam in problemele secundare, daca ei Il iubesc pe Hristos. Ca sa-L iubeasca pe Hristos, nu trebuie sa le vorbim in mod psihologic sau teologic, intr-o limba de lemn, ci sa ne rugam in mod adanc, in inimile noastre. Atunci cand parintii au in inima lor harul lui Dumnezeu, copiii simt asta“.

• „In casa trebuie sa existe un dialog deschis. De asemenea trebuie sa se mentina o atmosfera de rugaciune, si nu doar o atmosfera de discutie. Tre­buie sa ii formam pe copiii nostri, iar formare dupa Biserica inseamna a da forma, adica forma lui Hristos”.

• „Este bine sa aiba contacte cu alti copii, cu alti tineri, deoarece astfel in­teleg ca legaturile cu celalalt sex nu se limiteaza doar la nivelul trupesc, asa cum se vede in unele casatorii”.

• „In vechime se obisnuia petitul. Astazi se obisnuieste cunoasterea perso­nala. Şi nu are importanta cum se face aceasta cunoastere, prin ce metode de intalnire sau de discutie, ci ca ceea ce se face sa se faca cu rugaciune “.

• „Libertate nu inseamna «Fac orice vreau!», ci «Fac orice vreau in anumi­te limite, in randuiala». Adica sa discutam cu copiii, sa nu ne aratam mirati sau inspaimantati de ceva rau facut de ei si, in probleme secundare, sa-i la­sam chiar sa lucreze singuri, dupa vointa lor. Daca un copil vrea sa mearga la o petrecere, sa-i spunem: «Roaga-te si fa cum te lumineaza Dumnezeu!», si sa adaugam: «Eu nu te voi retine, daca mergi la petrecere dupa rugaciu­ne». Astfel, le dezvoltam responsabilitatea in legatura lor cu Hristos, ii in­vatam sa se roage lui Dumnezeu pentru orice fapta a lor”.

• „Libertatea joaca un mare rol in educatia copiilor”.

• „Sa ne rugam ca Dumnezeu sa dea inspiratie, insufletire. Dumnezeu lumineaza pe toti oamenii, mai ales pe mame, le da inspiratie. Numai asa putem sa-i crestem pe copii, sa-i educam”.

• „Unii vorbesc de preotie conjugala si se refera la faptul ca viata de cas­nicie e traita in cele trei vrednicii ale Domnului. Asta este o teologie rationala. Intreita slujire a Domnului — slujirea profetica, slujirea imparateasca si slujirea arhiereasca – se traieste in pocainta. Altfel, toate acele zise sunt teologie a patimilor”.

• „In Vechiul Testament, Dumnezeu Şi-a aratat voia Lui in legea nega­tiva, cu Nu – Nu ucide! si celelalte. Poporul se chinuia, deznadajduia, de­oarece nu putea sa implineasca aceasta lege in totalitatea ei, si striga: «Vi­no Tu, Doamne, pentru a ne izbavi!» Astfel, legea s-a facut pedagog catre Hristos”.

• „In Vechiul Testament, sterilitatea era considerata un blestem, deoarece toate femeile doreau sa devina mame si bunici ale lui Hristos, ale lui Me­sia. In Noul Testament, lucrurile s-au schimbat intr-un fel, deoarece acum Il traim pe Hristos, pe Mesia”.

(din: Mitropolit Hierotheos Vlachos,“Cunosc un om in Hristos: Parintele Sofronie de la Essex”, Editura Sophia, Bucuresti, 2011)

• Cititi si: DIN MARTURIILE ARHIM. ZAHARIA DESPRE CUVIOSUL SOFRONIE si sfaturi legate de problema rusinii la spovedanie: “Daca Parintele Sofronie nu este sfant, atunci nimeni nu e sfant!”

“Staretul nostru avea o credinta si o dorinta. El era pe deplin incredintat ca parintelui sau duhovnicesc, Sfantului Siluan, i-a fost dat cuvantul lui Dumnezeu pentru generatia noastra si ravnea sa vesteasca acest cuvant, daca ar fi fost cu putinta, tuturor popoarelor pamantului, popoare pentru care sfantul insusi s-a rugat ca sa-L cunoasca pe Dumnezeu in Duhul Sfant. El voia ca si noi sa impartasim aceasta dorinta arzatoare a sa, plinind astfel, pe cat de mult cu putinta, sfanta noastra datorie fata de cuviosul Siluan.

Intr-o zi, in timpul uneia din convorbirile noastre, m-a indemnat sa scriu gandurile pe care, din cand in cand, i le exprimasem privitor la insemnatatea cuvintelor Sfantului Siluan. Oarecum nedumerit, caci eram foarte constient de propria-mi putinatate si nimicnicie, l-am intrebat: „Dar, parinte, ce pot eu scrie?!”. Raspunsul sau avea sa fie steaua mea calauzitoare. Pe un ton hotarator mi-a spus: „Repeta ceea ce am spus eu!”. Din acel moment am inteles un fenomen care se observa adesea in istoria monahismului: de fiecare data cand cuvantul lui Dumnezeu se naste in inima unui monah sfant, cuvant prin care Dumnezeu face cunoscute tainicele hotarari ale voii Sale oamenilor, dupa aceea, generatii de monahi din acea manastire vor repeta cuvintele acelui sfant calugar, vor cerceta gandul sau si vor raspandi invataturile sale. Astfel, vor aprinde in sufletele contemporanilor lor adevarata credinta, care a fost data sfintilor odata pentru totdeauna (cf. Iuda 1:3). In acest fel, ei vor sluji cuvintelor sfintilor, vor zidi Trupul Bisericii si in acelasi timp isi vor lucra propria mantuire. Un exemplu tipic al acestui fapt a fost lucrator timp de secole in Manastirea Studion din Constantinopol.

Prin urmare, indemnul si rugamintea Staretului nostru Sofronie de a ne indeletnici cu cuvantul sfantului sau invatator, Siluan, sunt deopotriva cuvenite si drepte, potrivit Traditiei. Singura piatra de poticnire este propria-mi nevrednicie. Staretul insusi, smerit si fara de indoiala, credea ca Sfantului Siluan ii fusese dat in chip nemijlocit cuvantul descoperitor al lui Dumnezeu; in timp ce Parintele Sofronie asemana propria sa lucrare cu cea a postasului care aduce o scrisoare pe care nu a scris-o el insusi. El pur si simplu transmite cuvantul parintelui sau, Siluan, cuvant care merita toata atentia si o adanca cercetare, nu doar la modul obiectiv, ci cercandu-l prin traire personala.

Cu convingere apostolica, cuvantul Sfantului Siluan da raspuns problemelor arzatoare si situatiilor fara iesire ale generatiei sale. De asemenea, defineste cu o autoritate asemenea celei a lui Hristos criteriul sigur pentru a stabili adevarata cunoastere de Dumnezeu in Biserica Ortodoxa. Spre exemplu, el spune undeva ca criteriul care adevereste prezenta Duhului Sfant, criteriul adevarului, este iubirea de vrajmasi.

(…) Cuvantul lui Siluan este rodul unei inimi arzand de harul Duhului Sfant. Cuvantul sau este umilicios, dulce si lucreaza in chip tamaduitor asupra sufletului care il primeste. Din acest motiv, in imnografia ei, Biserica il numeste pe Siluan „cel prea duios intre cuvantatorii de Dumnezeu” si asemenea la inima blandului si smeritului Hristos, ,,Invatatorul sau in calea smereniei”[2].

Staretul Sofronie era de acelasi duh si a dobandit o experienta in viata duhovniceasca similara cu a parintelui sau, Sfantul Siluan. Pronia dumnezeiasca a descoperit aceasta inrudire prin felul in care s-au intalnit si s-au cunoscut. Iata pe scurt cum s-a petrecut acea intalnire. Parintele Sofronie vietuise deja aproape cinci ani in Manastirea Sfantului Panteleimon inainte de a-l cunoaste personal pe sfant. El fusese hirotonit diacon in 1930 de Episcopul Nicolae Velimirovici, care era un mare prieten al Sfantului Siluan si il vizita adeseori. Parintele Sofronie imi spunea ca Sfantul Siluan avea ca ascultare sa se ocupe de magazinul de carti si o data s-a simtit grozav de stanjenit pentru ca Episcopul Nicolae a venit si a cumparat multe carti, cerandu-i Sfantului Siluan sa-l ajute sa si le puna in geanta. In felul acesta a facut ca fiecare carte sa treaca prin mainile acestuia. Sfantul Siluan a inteles ce facea episcopul si s-a simtit stanjenit. Asa ca, in timp ce facea precum ii ceruse Episcopul Nicolae, a aratat spre Omiliile Sfantului Macarie si a spus: „Iata un mare parinte, omiliile sale sunt pline de har”. La care Episcopul Nicolae a raspuns: „Si in zilele noastre exista parinti de aceeasi masura cu Sfantul Macarie”. Si Sfantul Siluan marturisea mai tarziu: „M-am simtit grozav de stanjenit dupa cuvantul sau”, intelegand ca episcopul se referise la el.

Mai tarziu, cand Nicolae Velimirovici era bolnav la Londra, Parintele Sofronie l-a vizitat si l-a intrebat: „Cum vi se pare cartea despre Sfantul Siluan?”. Parintele Sofronie ii cerea parerea pentru ca Parintele Iustin Popovici ii scrisese o scrisoare Parintelui Sofronie spunand ca scrierile Sfantului Siluan erau asemenea scrierilor Sfantului Simeon Noul Teolog. Parintele Sofronie i-a repetat Episcopului Nicolae Velimirovici cuvintele Parintelui Iustin Popovici, iar acesta a ramas pe ganduri un rastimp, apoi ridicandu-si capul a spus: „Niet! Niet! Nu! Nu! El este mai mare. Cuvantul lui este tamaduitor”. Da, aceasta a fost marturia acestui sfant episcop, Nicolae Velimirovici.

(…) Pentru Staretul Sofronie, teologia era starea de a fi in Dumnezeu. Avand experienta pe care am descris-o mai sus, teologia era pentru el descrierea evenimentului intalnirii sale cu Hristos, pe cand a fost rapit si a vazut Lumina dumnezeiasca. (Pentru el, teologia era povestirea unui eveniment). Conform scrierilor sale, adevarata teologie nu consta in presupunerile ratiunii omenesti sau in rezultatele unei cercetari critice, ci in starea de viata in care este adus omul prin lucrarea Duhului Sfant. Teologia este atunci un har al Sfantului Duh care reaprinde inima omului. Tot cel ce a dobandit acest dar devine ca o lumina in lume, purtand in sine cuvantul vietii. Precum cuvantul Sfantului Siluan era desavarsit, pentru ca era de la Duhul Sfant, tot asa era si cuvantul ucenicului sau. El cerea intotdeauna lui Dumnezeu cuvant prin rugaciune si zamislea in inima sa cuvant placut lui Dumnezeu si mantuitor fratilor sai. (Stiti, ori de cate ori ma duceam sa-l insotesc intr-o plimbare de cateva minute de la casa sa pana la manastire ca sa primeasca pe cineva care venise sa-l vada, incercam sa profit si sa-l intreb ceva pentru mine, dar el nu ma lasa, zicand: „Nu imi pune intrebari acum. Acum mintea mea e la persoana aceea”. Se ruga tot timpul ca intalnirea cu acea persoana sa fie binecuvantata si nu voia ca atentia sa-i fie abatuta nici o clipa.)

Parintele Sofronie avea o singura dorinta: ca prin pocainta toti sa se mantuiasca in Hristos si prin Hristos. El era insuflat de telul si maretia slujirii ca parinte duhovnic si dorea intr-un duh de pocainta si smerenie sa fie „un impreuna-lucrator cu Dumnezeu” in crearea de dumnezei nemuritori (cf. 1 Cor. 3:9). Gasea lucrarea parintelui duhovnic ca fiind cea mai creatoare lucrare, intrucat omul impreuna-lucreaza cu Dumnezeu in crearea de dumnezei nemuritori. Cand am devenit duhovnic imi spunea adesea:

„Nu te increde in ceea ce ai citit sau ai spus candva, chiar daca aceasta a ajutat pe careva. Inainte de a spune ceva, adu-ti intotdeauna mintea in inima, cere binecuvantarea lui Dumnezeu si apoi vorbeste. Cere cuvantul lui Dumnezeu si apoi graieste. Trebuie sa inveti aceasta cale, altfel totul nu e decat o slujire omeneasca oarba”.

Spunea adesea ca daca ne rugam inainte de a ne intalni unul cu altul: un preot cu un preot sau o persoana cu parintele sau duhovnic, un credincios cu preotul sau sau un preot cu episcopul sau - atunci intalnirea poate fi intr-adevar proroceasca, pentru ca Dumnezeu va da cuvant. Spunea ca:

„daca exista rugaciune de ambele parti, de la cel ce vine si de la cel ce il primeste, cu siguranta atunci Dumnezeu va vorbi”.

Se cuvine ca Staretul Sofronie sa-l talcuiasca pe Sfantul Siluan, intrucat are acelasi duh. Prin propria sa experienta personala el re-citeste, adica re-cunoaste viata duhovniceasca a sfantului. Cu alte cuvinte, experienta sa a fost o repetare a experientei sfantului. In vietile sfintilor, „repetitia” sau „copierea” este actul cel mai creator: este taina Traditiei Duhului Sfant. Calea spre dobandirea acestei sfinte Traditii a fost mai intai aratata de marele Apostol Pavel: „Urmatori fiti mie precum si eu lui Hristos” (1 Cor. 11:1).

Iertati-ma, parintilor! Iertati-ma, Preasfintite!

Cuvantul de incheiere al P.S. Vasile: Stiti, noi toti suntem fii ai veacului al douazecilea, toti suntem nascuti in secolul douazeci si daca ati observat, cu cateva clipe in urma, Parintele Zaharia, foarte calm, a spus o propozitie in care a amintit patru sfinti: Staretul Sofronie intreband pe un alt sfant, Sfantul Nicolae Velimirovici, ce credea despre cartea sa referitoare la alt sfant, Siluan, in care cita alt sfant, Iustin Popovici, toti fii ai veacului al douazecilea, comentand despre Sfantul Siluan. Ne aduceti mari daruri, Parinte, si aceasta nu ca sa va laud, ci ca sa spun ca sunteti un fiu credincios al Parintelui Sofronie si pentru aceasta noi va suntem foarte recunoscatori. Stiti ca Biserica intelege Traditia (paradosis in limba greaca) ca fiind „o predare mai departe” – o persoana preda mai departe ceva neschimbat, ceva foarte valoros, pretios si important, chiar deosebit de important, de la o generatie la urmatoarea si chiar acum noi am primit ceva pretios; suntem partasi Traditiei intr-un mod foarte „fiintial”. Si cerem binecuvantarea lui Dumnezeu peste Parintele Zaharia si multumim lui Dumnezeu care este „minunat intru sfintii Sai” (Ps. 67:36).

[1] Ibid., p. 57; vezi trad. rom. Viata si invatatura..., p. 60

[2] Prima fraza provine din troparul Sfantului Siluan, care se gaseste in slujba Sfantului Parintelui nostru, Siluan Athonitul, publicata de Sfanta Manastire Simonos Petras (Muntele Athos, 1991), pp. 2 si 18: Propovaduitor al iubirii lui Hristos, lumii intregi ai fost dat, de trei ori fericite, intre cuvantatorii de Dumnezeu cel prea duios. A doua fraza vine de la alternativa troparului, care se gaseste pe spatele icoanei sfantului, facuta de Manastirea Stavropegica Patriarhala a Sfantului Ioan Botezatorul, Essex, Anglia: Pre Hristos invatator in calea smereniei, rugandu-te, ai aflat.

(din: Arhimandritul Zaharia, Largiti si voi inimile voastre!”, Editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2009)

Va mai recomandam din acelasi volum si de acelasi autor:

• Cum sa ne convertim trairile psihologice in simtiri duhovnicesti?
• IN ASTEPTAREA VENIRII DOMNULUI – cu Parintele Zaharia de la Essex
• “Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui” – cuvant al lui Dumnezeu pentru vremea noastra
• “LARGITI-VA INIMILE!”

***

Legaturi:

• SFANTUL SILUAN – CUVINTE ALESE, CUVINTE ESENTIALE PENTRU MANTUIREA NOASTRA (si toate legaturile de aici la celelalte postari dedicate Sfantului Siluan)
• Arhim. Nicholas Saharov de la Essex (nepotul si ucenicul Cuviosului Sofronie) – CEA MAI PROFUNDA SI EXHAUSTIVA SINTEZA DE TEOLOGIE DUHOVNICEASCA PE TEMA “ASCULTARII”, INTELEASA CA TAINA SI CA RELATIE PERSONALA ELIBERATOARE
• FERICITUL SOFRONIE SAHAROV – CUVANTAREA DE RAMAS BUN:  “Noi nu ne despartim…”
• CUVIOSUL SOFRONIE (†11 iulie 1993) DESPRE ORBIREA OMULUI CONTEMPORAN: “In afara smereniei sau fara smerenie nu este si nici nu poate fi iubire”
• Cuviosul Sofronie Saharov despre razboaie si oamenii zdrobiti ai vremii noastre: “SCRIU DINTR-O PROFUNDA DURERE A SUFLETULUI MEU SI NU SOCOTI LUCRUL ACESTA A FI UN PESIMISM NEMODERAT”
• Cuviosul Sofronie despre DALTONISMUL DUHOVNICESC si despre PURTAREA USURATICA SI OBRAZNICA a oamenilor fata de slujitorii Bisericii
• Cuviosul Sofronie: “In locul regulei scrise trebuie ca inima noastra sa se largeasca…”
• Cuviosul Sofronie: MANTUIREA NOASTRA STA IN UNIREA NOASTRA
• CUNOASTEREA LUI DUMNEZEU SI DEVENIREA PERSOANEI
• “Faţă către faţă” cu Dumnezeu si cu fratele nostru. Cum iesim din DUHUL IMPERSONAL, cum devenim PERSOANE, cum ni se deschid ochii?
• Arhimandritul Sofronie: Ce este pacatul?
• NE MAI STIM CHEMAREA ADEVARATA? O MAI LUAM IN SERIOS?
• Despre libertatea pierzarii si despre durerea rugaciunii pentru lume
• Mandria, imaginatia si raul ascuns sub masca binelui
• Doua inimi zdrobite. Al Tau sunt eu, mantuieste-ma!
• Duhul ascultarii in relatiile fratesti
• CUVIOSUL SOFRONIE DE LA ESSEX: “Naiv este cel ce crede ca va putea urma lui Hristos, fara lacrimi”
• INCERCARI DUHOVNICESTI. Nici un sfant nu ne poate cruta de necesitatea de a lupta cu pacatul care lucreaza in noi
• Jean-Claude Larchet ne talcuieste cuvantul providential primit de Sfantul Siluan: “TINE-TI MINTEA IN IAD SI NU DEZNADAJDUI!”

“Pe cand fericitul staret si intemeietor al manastirii noastre, Parintele Sofronie, era inca cu noi, unii dintre noi, calugarii sai, cautam cu inflacarare un prilej – “cu vreme si fara de vreme” (2 Tim. 4:2) – sa-l cercetam si sa vorbim cu el, ca sa ne zidim prin cuvantul sau. Fiecare intalnire cu el era un izvor de inspiratie si noi orizonturi de viata se deschideau inaintea noastra. Staretul traia intr-o casa mica, la marginea manastirii. In ultimii ani din viata era deosebit de slabit de batranete si dormea in crampeie, intr-un fotoliu. Se intampla adesea ca, in intlanirile sau in conversatiile noastre cu cei ce veneau la noi, sa apara vreo intrebare sau problema care solicita atentia staretului. Ne duceam la el, cautand raspunsul cuvenit. Uneori il gaseam adormit, asa ca ii zgaltaiam usurel fotoliul si-l trezeam, apoi ii infatisam problema ivita. El deschidea ochii si aproape imediat raspunsul iesea din gura lui. Era un fapt uimitor si minunat, glasul lui venea de dincolo, din cer. Harul care se afla in cuvintele sale insufla si convingea, cucerind nu numai propriile noastre inimi, dar si inimile celor ce cautau voia lui Dumnezeu si carora noi le transmiteam cuvintele lui.

Marea minune care m-a impresionat mai mult ca orice, traind langa Parintele Sofronie, a fost cuvantul lui Dumnezeu venind prin gura sa si energia harului cu care era incarcat. Am vazut atat de multe minuni cand se ruga pentru oameni si niciunul dintre noi nu le bagam in seama pentru ca insusi parintele nu le dadea atentie. Dar noi toti eram uimiti – uluiti – de cuvantul ce izvora din gura lui.

Asa precum spuneam noaptea trecuta episcopului nostru, candva s-a rugat o a doua oara pentru o persoana bolnava si aceasta nu s-a vindecat, dar parintele era foarte fericit pentru ca, pe cand citea rugaciunile, a ridicat epitrahilul de pe bolnav si i-a zis:

“Uite ce! Noi nu suntem facatori de minuni, noi suntem preoti si ne rugam pentru reimpacarea oamenilor cu Dumnezeu”.

Si Parintele Sofronie era oarecum trist si nu voia sa se mai roage. Atunci omul l-a privit cu un zambet si i-a spus:

“Da, nu m-am vindecat fizic, dar sufletul meu s-a vindecat”.

Pentru ca era un om ce nu avea credinta, se indoia, si sotia si soacra lui l-au adus aproape cu forta la manastire ca Parintele Sofronie sa-i citeasca rugaciuni. Si va spun ca bucuria Parintelui Sofronie pentru aceasta a fost mult mai mare decat atunci cand citea rugaciuni si se intamplau minuni intr-un chip foarte umitor.

Odata, un om care avea faţa deformata in urma unui atac, era la pat, aproape pe moarte. Parintele Sofronie, luandu-l cu sine pe Parintele Chiril, egumenul nostru, s-a dus si i-a citit rugaciuni. Si parintele Chiril, s-a intors cu mare si infricosata uimire, spunandu-mi:

“Stii, pe masura ce Pappous - Bunicul, cum il numea el pe parintele Sofronie, - ii citea rugaciunea, faţa persoanei bolnave se indrepta”.

Si mi-a venit in minte prorocia lui Iezechiil despre oasele uscate care se ridica si alcatuiesc un schelet, nervii si carnea si duhul de viata intrand in ele (Iez. 37: 1-14). Chiar si pentru astfel de vindecari, el nu era atat de fericit pe cat a fost atunci cand omul acela a zis: “Sufletul meu s-a vindecat”. (…)

***

“- Cum ati defini rusinea? Si ar putea osandirea de bunavoie sa fie inteleasa intr-un mod daunator noua si care ar putea duce chiar la deznadejde?

- Parintele Arhimandrit Zaharia: Da, osandirea de sine poate deveni un lucru morbid, daca nu este insotita de credinta, de incredere in Dumnezeu. Dar daca stim inaintea Cui ne infatisam, vom avea curajul sa luam asupra noastra si un dram de rusine. Imi amintesc ca atunci cand am devenit duhovnic la manastire, Parintele Sofronie mi-a spus:

„Incurajeaza-i pe tinerii care vin la tine sa spovedeasca tocmai acele lucruri de care le este rusine, pentru ca acea rusine se va preface in energie duhovniceasca, ce poate birui patimile si pacatul”.

In spovedanie, energia rusinii se preschimba in energie indreptata impotriva patimilor. Cat despre o definite a rusinii, as spune ca aceasta este lipsa curajului de a ne vedea pe noi insine asa precum ne vede Dumnezeu.

Imi amintesc de o doamna, o persoana deosebita, care venise sa se spovedeasca. Obisnuia sa gazduiasca oameni in casa sa pentru mai multa vreme ca sa-i ajute atunci cand treceau printr-o criza. Intr-o zi a venit si mi-a spus: „Nu am pace si nu stiu unde m-am poticnit. M-am cercetat pe mine insami si nu vad nimic nelalocul lui”. Plin de teama si nestiutor, precum sunt, nu am stiut ce sa-i spun. Am izbutit cumva sa-mi aduc mintea in inima si sa cer un cuvintel si i-am zis:

„Dar nu este de ajuns sa ne vedem pe noi insine asa precum noi ne putem vedea, trebuie sa ne vedem asa cum ne vede Dumnezeu. Asa ca rugati-L: «Doamne, slobozeste-ma de pacatul meu cel ascuns»”.

Era o femeie tare credincioasa. A inceput sa se roage astfel si dupa doua zile a venit iarasi si mi-a spus: „Acum stiu unde m-am poticnit” si si-a marturisit pacatul. Era bine, pentru ca-l descoperise ea insasi si astfel avusese curajul sa-l marturiseasca si, prin puterea primita de la Dumnezeu, il depasise deja.

Nu-mi place sa pun intrebari in spovedanie. Ascult tot ceea ce oamenii doresc sa-mi spuna, le citesc rugaciunea si, daca am un cuvintel, il dau. Trebuie sa incercam sa spunem un cuvant care sa insufle pe oameni si aceasta insuflare le va descoperi starea in care se afla. Ia mai multa vreme, dar e mai sigur.

- Parinte, ati putea sa ne spuneti cate ceva despre cum era Parintele Sofronie in ultimele sale zile de viata?

- Nu stiu ce sa spun. Noi aveam atat de usor acces la el! Eu insumi aveam cheia de la casa lui; puteam intra oricand, ziua sau noaptea. Daca doream sa-l intreb ceva si dormea, trebuia doar sa ii zgaltai fotoliul si atunci deschidea ochii si spunea: „Sto? Ce?” si intr-o clipita primeam un cuvant care intr-adevar imi insufla inima. Noi aveam atat de usor acces la el, dar nu pierdeam niciodata din vedere faptul ca el era altfel, ca el era „un om al lui Dumnezeu”- toata fiinta sa era rapita in Dumnezeu.

Plin de noblete si bun precum era, cand vorbea cu mine in rusa sau in greaca, niciodata nu mi se adresa la singular, ci intotdeauna la plural. De obicei facem acest lucru cu oamenii mai in varsta decat noi. (In engleza, insa, nu exista deosebire intre limbajul formal si cel familiar.) Parintele era aspru cu noi cand vedea in noi mandrie, pentru ca stia ca daca nu „ne-o servea”, am fi suferit o cadere zdrobitoare. Altfel era foarte iubitor si foarte bun. Obisnuiam sa mergem si sa-l „obosim”, mai cu seama eu, pentru ca eram foarte vorbaret si aveam o multime de intrebari. Una dintre maicile noastre si cu mine eram cei care il oboseam cel mai mult. Parintele Sofronie a numit-o „un butoi de intrebari”, si alta maica mi-a spus: „De aceea a ajuns acum «un butoi de raspunsuri»!”. Cand obosea, ca sa ne spuna ca e de ajuns, obisnuia sa recite o foarte frumoasa poezioara in ruseste: „Permiteti-mi sa-mi exprim recunostinta si cu multumita din inima sa-mi iau ramas bun”.

M-am dus sa-l vad cu doua saptamani inainte de a muri. Pe atunci construiam cripta unde vom fi inmormantati si, desigur, Parintele Sofronie avea sa fie primul. Peretii si acoperisul erau gata, dar dedesubt era plin de noroi, intrucat nu era inca pardoseala. Pe cand ma insotea spre usa, s-a uitat la cripta si m-a intrebat: „Cat timp le mai ia ca s-o termine?“. Am raspuns: „Parinte, inca doua saptamani, cred”. Atunci mi-a spus: „Hm! Mie mi-e greu sa astept chiar si o ora: I-am spus totul Domnului; acum trebuie sa ma duc”. Trebuie sa fie minunat sa simti in inima ta ca ai vorbit cu Domnul pana la capat si aceasta ramane in vesnicie si esti gata sa te duci. In ceea ce ma priveste, eu am simtamantul ca nu am vorbit niciodata cu Domnul.

Cam cu o saptamana inainte de a muri, m-am dus sa-l vad din nou. Era deja la pat, in timp ce inainte statea intotdeauna intr-un fotoliu. Mi-a spus: „Ai scris cartea pe care ti-am cerut sa o scrii?”. Imi ceruse sa scriu o carte pe care am reusit sa o public abia vara trecuta. I-am spus ca scrisesem doua capitole si i-am explicat care era cuprinsul lor. Mi-a spus: „Trebuie sa le pui la inceput” si apoi a adaugat: „am sa-ti spun cele patru idei centrale ale teoriei mele despre persoana”. Pe scurt, mi-a expus toata teoria sa privitoare la „principiul ipostatic”, cum ii spune el. Era aproape de lungimea unei pagini, dar absolut fundamentale – patru idei. Si mi-a spus cum sa scriu cartea in continuare.

Cu patru zile inainte de a muri, a inchis ochii si nu a mai vorbit cu noi. Fata ii era luminata si fara sa tradeze vreun patetism, dar plina de incordare; avea aceeasi expresie ca atunci cand slujea Liturghia. Nu toti din obste au mers inauntru sa-l vada, doar Parintele Chiril, eu, Parintele Nicolae si Parintele Serafim. Cu doua sau trei saptamani inainte de a muri, a chemat in bucataria din casa lui pe fiecare din obste, pe rand, timp de cate o ora, ca sa stea de vorba cu el pentru ultima oara. Dar noi, cei patru, aveam cheia de la usa lui si mergeam sa-l vedem la fiecare cateva ore. Intram si spuneam „Blagoslovitie, otci”, „Blagosloviti, parinte” Nu deschidea ochii, nici nu rostea vreun cuvant, dar isi ridica mana si ne binecuvanta fara cuvinte, si am inteles ca se ducea. Asa ca mi-am dat seama ca trebuie sa-i dau drumul. Inainte obisnuiam sa ma rog ca Dumnezeu sa-i lungeasca batranetile, precum spunem in Liturghia Sfantului Vasile cel Mare: „to geras perikrateson” – „pre cei batrani intareste”[1]. Dar in acele zile vedeam ca se duce, asa ca am inceput sa zic: „Doamne, daruieste din plin robului Tau intrare in Imparatia Ta”. Ma rugam cu cuvintele Sfantului Petru din a doua sa Epistola (2 Petru 1:11). Asa ca spuneam mereu:

„O, Dumnezeule, daruieste din plin intrare in imparatie robului Tau si asaza sufletul sau dimpreuna cu parintii sai”

si pomeneam numele tuturor celor dimpreuna cu el nevoitori, pe care stiam ca-i avusese apropiati in Sfantul Munte, incepand cu Sfantul Siluan si apoi toti ceilalti.

In ultima zi m-am dus sa-l vad la sase dimineata. Era duminica si eu slujeam prima Liturghie, in timp ce Parintele Chiril, dimpreuna cu ceilalti preoti, trebuia s-o slujeasca pe cea de-a doua. (Din motive practice, in manastirea noastra, duminica avem doua Liturghii). Mi-am dat seama ca avea sa ne paraseasca in ziua aceea. Am plecat si am inceput proscomidia; citirea ceasurilor a inceput la ora sapte, apoi a urmat Liturghia. In timpul Liturghiei am rostit doar rugaciunile Anaforalei, pentru Anaforala Liturghiei Sfantului Vasile cel Mare ca la noi la manastire avem obiceiul sa le citim cu voce tare; in rest, ma rugam neincetat: „Doamne, daruieste din plin robului Tau intrare in Imparatia Ta”.

Acea Liturghie a fost cu adevarat altfel decat toate celelalte. In clipa in care am spus „Sfintele, sfintilor”, Parintele Chiril a intrat in altar. Ne-am privit unul pe altul, el a inceput sa planga si am inteles ca Parintele Sofronie se dusese. Intreband cand a plecat, am aflat ca se intamplase tocmai in vremea cand citeam Evanghelia. M-am dus deoparte, pentru ca Parintele Chiril voia sa-mi vorbeasca; mi-a zis:

„Impartaseste-te, impartaseste credinciosii si apoi anunta plecarea Parintelui Sofronie si slujeste primul parastas; si eu am sa fac la fel in a doua Liturghie”.

Asa ca am sfaramat Agnetul, m-am impartasit, i-am impartasit pe credinciosi si am incheiat Liturghia. (Nu stiu cum am dus-o la bun sfarsit). Apoi am iesit si am spus oamenilor:

„Dragii mei frati, Hristos Dumnezeul nostru, este semnul lui Dumnezeu pentru toate neamurile veacului acestuia, pentru ca in cuvantul Lui aflam mantuire si raspuns tuturor nedumeririlor noastre omenesti. Dar sfintii lui Dumnezeu sunt si ei un semn pentru cei din vremea lor. Un astfel de parinte ne-a daruit Dumnezeu in persoana Parintelui Sofronie. In cuvantul sau noi am gasit raspuns nedumeririlor noastre. Si acum trebuie sa facem precum ne invata Liturghia, „sa multumim” si „sa ne rugam cu staruinta”, „sa cerem”. Asadar, sa multumim lui Dumnezeu, Care ne-a daruit asa un parinte si sa ne rugam pentru odihna sufletului sau. Binecuvantat este Dumnezeul nostru…”,

si am inceput parastasul.

L-am tinut in biserica timp de patru zile, pentru ca cripta nu era inca terminata si mormantul nu era inca zidit. Tot acest rastimp l-am lasat descoperit in biserica si am citit fara intrerupere Sfintele Evanghelii, de la inceput pana la sfarsit, iara si iara, precum este obiceiul pentru preoti. Citeam Sfintele Evanghelii, parastase si alte rugaciuni. Tineam slujbele, Liturghia, si el era acolo, in mijlocul bisericii, timp de patru zile. (Era, intr-adevar, ca de Pasti, o atmosfera atat de minunata si binecuvantata!) Toti se rugau cu insuflare.

Aveam un prieten, un arhimandrit, care obisnuia sa vina la manastire in fiecare an si sa stea cateva saptamani pe timpul verii: Parintele Hierotheos Vlachos, care a scris O noapte in pustia Sfantului Munte. Acum e mitropolit. De cum a auzit ca a murit Parintele Sofronie, a si venit. A simtit care era atmosfera si mi-a spus: „Daca Parintele Sofronie nu este sfant, atunci nimeni nu e sfant!”. S-a intamplat ca printre oaspetii nostri sa fie si cativa monahi din Sfantul Munte, care venisera sa-l vada pe Parintele Sofronie, dar nu l-au mai aflat in viata. Parintele Tihon de la Simonopetra era unul dintre ei.

Ori de cate ori veneau in Anglia din motive medicale, grecii aveau obiceiul sa vina pe la manastire, pentru ca Parintele Sofronie sa le citeasca o rugaciune, pentru ca multi se vindecau. Toti povestesc asemenea intamplari. Doi dintre ei, in semn de recunostinta, au construit chiar o biserica in Grecia, inchinata Sfantului Siluan.

A doua sau a treia zi dupa moartea Parintelui Sofronie, a venit o familie din Tesalonic cu un copil de treisprezece ani. Avea o tumoare pe creier si trebuia sa fie programat la operatie in ziua urmatoare. Parintele Tihon, de la Simonopetra, a venit la mine si mi-a zis: „Oamenii acestia sunt tare necajiti, au venit si nu l-au mai gasit pe Parintele Sofronie in viata. Nu vreti sa le cititi cateva rugaciuni pentru copil?”. I-am spus: „Haideti sa mergem impreuna. Veniti si cititi cu mine. O sa citim cateva rugaciuni in celalalt paraclis“. Ne-am dus si am citit rugaciunile pentru copil si, la sfarsit, Parintele Tihon a spus: „Stiti, de ce nu-l treceti pe copil pe sub sicriul Parintelui Sofronie? O sa se vindece. Ne pierdem vremea citind rugaciuni”. I-am spus ca eu nu pot face aceasta, pentru ca oamenii ar putea spune ca nici nu a murit bine parintele si noi deja incercam sa incurajam canonizarea lui. „Asa ca, faceti-o sfintia voastra!” i-am spus. „Sunteti un monah athonit; nimeni nu poate sa spuna nimic”. A luat copilul de mana si l-a trecut pe sub cosciug. In ziua urmatoare au operat copilul si n-au gasit nimic. Au inchis craniul si au spus: „Diagnostic gresit. Probabil ca a fost o inflamatie”. S-a intamplat ca baiatul era insotit de un doctor din Grecia, care avea radiografiile pe care se vedea tumoarea. El le-a spus: „Noi stim foarte bine ce inseamna acest «diagnostic gresit».” Saptamana urmatoare, toata familia copilului a venit la manastire, sa aduca multumiri la mormantul Parintelui Sofronie. Copilul a crescut, acum are douazeci si unu de ani si este foarte bine. Cand au venit sa multumeasca, in saptamana urmatoare, au aflat in mijlocul bisericii sicriul maicii Elisabeta, cea mai batrana monahie a manastirii, in varsta de o suta si un an. Murise cu exact treisprezece zile dupa Parintele Sofronie. Familia a zis: „Hm! De fiecare data cand venim aici, gasim pe cineva plecat dintre noi, asezat in mijlocul bisericii”.

Acestea sunt cateva lucruri pe care voiam sa vi le impartasesc despre ultimele zile ale Parintelui Sofronie. Nu am fost niciodata atat de deschis precum am fost cu dumneavoastra in aceste cateva zile, iertati-ma. Desi dragul nostru episcop m-a prevenit ca preotii sai sunt atat de buni, incat ma vor face sa ma deschid cu totul, nu mi-am luat nici o masura de precautie.

Cuvantul de incheiere al P.S. Vasile: Un semn al iubirii calugaresti pentru aproapele este ca s-a pus pe sine insusi „in primejdie”. Ii multumim Parintelui Zaharia pentru ca s-a primejduit pe sine, impartasind cu dumneavoastra, care sunteti impreuna-slujitori la altar cu el, lucruri pe care nu le-ar fi impartasit cu altii. Primiti, asadar, aceste lucruri asa precum si sunt - ca niste margaritare – si rugati-va ca Dumnezeu sa-l pazeasca si sa nu ingaduie sa vina asupra lui vreo pedeapsa din pricina dragostei sale pentru noi”.

[1] Anaforala Liturghiei Sfantului Vasile cel Mare

(din: Arhimandritul Zaharia, Largiti si voi inimile voastre!”, Editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2009)

Va mai recomandam din acelasi volum si de acelasi autor:

• Cum sa ne convertim trairile psihologice in simtiri duhovnicesti?
• IN ASTEPTAREA VENIRII DOMNULUI – cu Parintele Zaharia de la Essex
• “Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui” – cuvant al lui Dumnezeu pentru vremea noastra
• “LARGITI-VA INIMILE!”
• Predici, interviuri si conferinte audio si video cu parintele Zaharia pe blogul dedicat de fratele Calin parintelui Rafail Noica

***

Legaturi:

• Prefacerea rusinii in putere impotriva patimilor, in Taina Pocaintei si a Sfintei Spovedanii
• FERICITUL SOFRONIE SAHAROV – CUVANTAREA DE RAMAS BUN
• Jean-Claude Larchet ne talcuieste cuvantul providential primit de Sfantul Siluan: “TINE-TI MINTEA IN IAD SI NU DEZNADAJDUI!”

- Aţi vorbit despre oamenii din ziua de azi, doritori de plăceri şi confort. Aşadar, care este locul sentimen­telor [de fapt: emotiilor, trairilor afective, n.n.] în viaţa noastră?

- Toţi avem sentimente [emotii, trairi afective, n.n.], dar acestea sunt în realitate o expresie a „omului vechi” şi Dumnezeu ne cere să ne dezbrăcăm de acest „om vechi” (Ef. 4:22) şi de sentimente [emotii, n.n.]. Trebuie să convertim aceste sentimente, care sunt de natură psihologică (sufletească) în simţiri şi trăiri duhovniceşti.

- Aţi putea defini sentimentele [emotiile, trairile afective, n.n.]?

- De exemplu, mi se întâmplă ceva şi, din această cauză, simt o mare bucurie. Pot să trăiesc aceasta psihologic, să mă bucur şi să fiu cu adevărat fericit, sau pot preschimba acest sentiment de fericire în trăire duhovnicească. De îndată deschid o conversaţie cu Dumnezeu şi încep să-I dau mulţumită Domnului, aşa încât, în loc ca acesta să fie un sentiment pur psihologic, el devine o bucurie duhovnicească, o energie spre împreuna-vorbire cu Dumnezeu. Dacă am un sentiment de tristeţe şi sunt grozav de necăjit pentru că, să spunem, mi-a murit mama sau cel mai bun prieten sau altă năpastă a căzut asupra mea, îmi voi vărsa inima înaintea lui Dumnezeu, precum Prorociţa Ana (cf. 1 Împ. 1:4-28), şi voi folosi această energie a tristeţii prefăcând-o în energie de rugăciune înaintea lui Dumnezeu.

Părintele Sofronie obişnuia să spună că nu putem trăi o viaţă monahală adevărată dacă nu învăţăm să preschimbăm stările noastre psihologice în stări duhovniceşti. Şi cum facem aceasta? Îngăduim oricărui fel de energie să vină asupra noastră, dar preschimbăm gândul şi-l întoarcem către Dumnezeu, spre a vorbi cu El. De exemplu, îmi amintesc de bunica mea, cât de credincioasă era ea; cum era prima în biserică şi ultima la plecare. În timpul nopţii, făcea mereu metanii şi mama avea obiceiul să o urmărească prin uşa întredeschisă cum îşi făcea ea metaniile; şi îmi spunea: „Ştii, bunica ta face tot timpul metanii“. Îmi amintesc de toate acestea şi mă simt cuprins de duioşie. Nu-i nimic, las simţirea să vină, dar îmi ridic mintea la Dumnezeu şi folosesc energia acestui sentiment pentru ceea ce voiesc eu. „Duhurile prorocilor, prorocilor se supun” (1 Cor. 14:32), spune Sfântul Pavel. Aşadar, întorc această energie spre păcătoşenia mea şi încep să mă rog pentru iertarea păcatelor mele sau pentru altceva îmi schimb direcţia concentrării minţii şi îi dau altceva pe care să se fixeze.

Părintele Sofronie vede acest fel de „transformator de energie” în viaţa Domnului nostru. El obişnuia să ne spună că Domnul nu se gândea la oamenii care aveau să-L răstignească, care veneau să-L prindă în grădina Gheţimani – dacă erau elini sau romani sau evrei, ci grăia cu Dumnezeu, zicând: „Paharul care Mi-au dat Mie Tatăl, au nu-l voi bea pre el?” (In. 18:11). Ştia că avea să fie răstignit; şi totuşi, nu gândea psihologic: „Dar de ce, dacă sunt evrei, sunt nerecunoscători? Am făcut atâta pentru ei, atâtea minuni ca să-i izbăvesc de vrăjmaşii lor. De ce acum Mă răstignesc pe nedrept?”. Nu S-a coborât la nivelul acela, ci grăia cu Tatăl Său – „Paharul Tatălui Meu, au nu-l voi bea pre el?“. La fel se întâmplă şi cu noi: asupra noastră vin tot felul de energii – pozitive şi negative, de tristeţe, energii tragice, energii ale plăcerii, energii nobile – dar nu rămânem la acest nivel al sentimentelor, ci exploatăm energia pe care ele o aduc. Luăm energia şi îndreptăm gândul spre Dumnezeu, potrivit nevoilor noastre, şi ne rugăm.

Vă voi da un exemplu. Eram în Cipru şi prietenii mei urmau să vină să mă ia de la mama de-acasă ca să mergem în alt sat, pentru Liturghie. Aranjasem să vină să mă ia la ora şase; Liturghia trebuia să înceapă la şapte şi din Nicosia până în sat era o oră de drum. Eram foarte ocupat în Cipru, pentru că mulţi preoţi mă chemau să vorbesc în parohiile lor, la televiziune, la radio, aşa că eram cu totul obosit şi secătuit. Mă culcasem târziu şi mă sculasem pe la patru, ca să mă pregătesc pentru Liturghie, dar nu mă puteam ruga. Inima mi-era sfâşiată în bucăţi; chiar nu voia să-mi facă ascultare. Mi-am spus: „Nu am energie, nu am putere să mă rog; mă voi duce să-mi spăl rufele”. Aveam câteva tricouri de spălat, pentru că transpir mult noaptea. „Poate că asta mă va înviora puţin şi apoi voi încerca din nou să mă rog”. M-am dus în baie timp de o jumătate de oră şi am terminat de spălat. La patru şi jumătate am ieşit şi am auzit un şuşotit. Uşa era întredeschisă şi am zărit-o pe mama, care nu putea umbla, în pat. Făcea mici închinăciuni în pat şi se ruga, şi la fiecare rugăciune spunea: „Toată lumea şi copiii mei”. Făcea aceasta cu râvnă şi m-am simţit atât de ruşinat, încât inima mi s-a vindecat şi timp de o oră şi jumătate m-am rugat şi eu. M-am pregătit pentru Liturghie şi a fost una dintre cele mai bune Liturghii pe care le-am avut. În dimineaţa aceea, bătrâna mea mamă m-a ruşinat.

Uneori credem că nu avem energie, când de fapt avem o cantitate incredibilă de energie în noi. Secretul este să găsim un gând smerit care să ne ruşineze, care să ne aducă pocăinţă şi să descătuşeze energia duhovnicească din noi. De aceea trebuie să ne îndreptăm pe calea smerită a „pogorârii”, ca să fim mereu în stare „să pescuim” acele gânduri smerite care dezlănţuie energia duhovnicească lăuntrică ce ne va da puterea să facem lucrul lui Dumnezeu.

Este la noi în mănăstire un ieromonah şi într-o zi era foarte obosit de pe urma slujirii sale oamenilor. Era duminică şi era complet epuizat. Mi-a spus: „Noaptea, când sunt atât de sfârşit, mă duc de obicei în chilia mea, mă uit la icoane şi zic: «Noapte bună, vouă, tuturor» şi mă culc. Dar în noaptea aceea i-a fost ruşine să facă aşa; în schimb umbla în sus şi în jos pe coridor, spunând: „Îmi pare rău, Doamne, nu mă pot ruga în noaptea asta. Iartă-mă”. „Îmi pare rău, Doamne, simt obosit, nu mă pot ruga în noaptea asta. Iartă-mă”. Timp de jumătate de oră a umblat în sus şi în jos pe coridor spunând aceste cuvinte şi, în felul acela, Dumnezeu i-a dat putinţa să-şi facă pravila.

Astfel că noi putem întotdeauna să descoperim înlăuntrul nostru o cantitate incredibilă de energie duhovnicească, dacă găsim cheia potrivită, „cheia lui David“ (cf. Is. 22:22; Apoc. 3:7) şi dacă facem mişcarea potrivită ca să o descătuşăm, cu alte cuvinte, dacă primim un gând smerit dăruit nouă de Domnul, atunci când, prin „pogorâre” de sine, ne supunem judecăţii Sale. Căci El ne dă „gură şi înţelepciune” (Lc. 21:15) – acel gând smerit care descătuşează energia duhovnicească“.

(in: Arhimandritul Zaharia, Largiti si voi inimile voastre!”, Editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2009):

Vezi si:

• IN ASTEPTAREA VENIRII DOMNULUI – cu Parintele Zaharia de la Essex
• “Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui” – cuvant al lui Dumnezeu pentru vremea noastra
• “LARGITI-VA INIMILE!”
• Predici, interviuri si conferinte audio si video cu parintele Zaharia pe blogul dedicat de fratele Calin parintelui Rafail Noica

Extras din conferinta parintelui arhimandrit Zaharia Zacharou, ucenicul Cuviosului Sofronie, de la manastirea Sf. Ioan Botezatorul, Essex, cu titlul “Lucrarea mantuitoare a lui Dumnezeu si omul” inclusa in volumul: “Largiti si voi inimile voastre!”, aparut anul acesta la Editura Reintregirea din Alba-Iulia:

“Potrivit modelului Liturghiei, unde are loc schimbul vieţii noastre cu viaţa lui Dumnezeu, fiecare faptă, fiecare lucrare a noastră trebuie să păstreze aceeaşi încordare şi râvnă „până când Domnul va veni”, după cuvântul apostolului (1 Cor. 11:26). Având în minte aceste lucruri, se cuvine credincioşilor să iubească arătarea Domnului cugetând la venirea lui Hristos, aşteptându-L neobosit, dorindu-L din toată inima şi pregătindu-se să-L întâmpine cu sârguinţă. Fără aşteptare nu există nădejde. Fără nădejde nu există mântuire, „că prin nădejde ne-am mântuit”, spune Sfântul Pavel (Rom. 8:24). Şi fără mântuire nu există creştinism. Creştinii ştiu că Hristos a lucrat răscumpărarea lumii, prin Sângele Său şi prin moartea Sa. Mai mult, ei ştiu, mai bine decât necredincioşii, că legea păcatului trăieşte în mădularele lor. Creştinul are o viziune mai limpede a păcatului, pentru că simţirea sa lăuntrică nu este înceţoşată de poftele patimilor, nici de trândăvirea conştiinţei. Prin urmare, este cu totul firesc pentru creştin să aştepte venirea lui Hristos, „Care va schimba trupul smereniei noastre în chipul trupului slavei Sale” (Filip. 3:21), şi îl va curăţa de toată întinăciunea, de tot răzvrătul păcatului, de toată ispita.

Creştinul suferă în această lume, şi suferă poate mai mult decât ceilalţi oameni, pentru că, în afara suferinţelor care sunt soarta de obşte a firii noastre, el mai moşteneşte şi poartă o cruce aparte, crucea credinţei, prin care devine asemenea învăţătorului său, Hristos. Cât de vrednic de milă ar fi credinciosul în suferinţa lui, dacă nu ar avea toată credinţa sa în Hristos, Care a intrat în slava Sa prin suferinţe şi Care va veni iarăşi să-i îmbrace în slavă pe cei ce suferă pentru Numele Lui! Această nădejde îl face pe om să se bucure de suferinţele vremii acesteia şi să le considere mărunte şi nevrednice de „slava cea viitoare, care va să se descopere întru noi” (Rom. 8:18). Toţi sfinţii din ultimele do­uăzeci de veacuri, din vremea lui Petru, mai marele apostolilor, până în zilele noastre, prin nădejdea lor în venirea lui Hristos, au privit suferinţele ca pe un semn al dumnezeieştii alegeri fără de care „Duhul slavei şi al lui Dumnezeu” nu poate să odih­nească în inimile noastre (1 Petru 4:14).

Cu cât se apropie ziua venirii lui Hristos (parousia), cu atât şi semnele rele care o vestesc se înmulţesc: suferinţa neamurilor, bolile, scandalurile, trădările, mulţimea nedreptăţilor, răcirea dragostei, pustiirea pământului şi, mai presus de toate, larg răspândita nepăsare şi nebăgarea în seamă a faptului că, potrivit prorociilor, Domnul va veni „ca un fur” (Apoc. 3:3). Dar în ciuda tumultului răutăţilor, creştinii aud limpede glasul Domnului, care le zice:

„Iar, când vor începe să fie acestea, căutaţi în sus şi ridicaţi capetele voastre, că se apropie răs­cumpărarea voastră” (Lc 21:28).

Sfârşitul se apropie într-un chip atât de tragic, şi Domnul spune că tocmai acum este timpul „să ridicăm capetele noastre”. Există întotdeauna o contradicţie de această natură, pentru că credinţa noastră este mai presus de mintea raţională.

Pe măsură ce se apropie ziua venirii lui Hristos, privilegiul de „a crede în El”„a pătimi pentru El” devine mai mare (cf. Filip. 1:29).

(Părinţii nevoitori din veacul al patrulea au vorbit despre sfârşitul lumii. Odată, un ucenic şi-a întrebat stareţul: „Ce am făcut noi, avva?” Şi bătrânul a răspuns: „Noi am făcut jumătate din ce-au făcut părinţii noştri”. „Dar ce vor face monahii care vor veni după noi?”, a întrebat din nou. „Ei vor face jumătate din ceea ce facem noi”. „Şi ce vor face creştinii de pe urmă?”, a întrebat ucenicul. „Aceia abia vor putea să păstreze credinţa, dar ei vor fi mai slăviţi în cer decât părinţii noştri, care puteau să învie morţii.“).

De aceea se cuvine credincioşilor „să umble întru viaţă sfântă şi în cucernicie, aşteptând şi dorind a fi mai degrabă venirea zilei lui Dumnezeu” (cf. 2 Petru 3:11-12), dând mulţumită Domnului, Care S-a făcut nouă Paşti şi „dreptate şi sfinţire şi izbăvire” (1 Cor. 1:30). În acelaşi timp trebuie să nu încetăm a cere în rugăciune o cât mai desăvârşită şi neclintită părtăşie în veşnica Sa împărăţie, dimpreună cu cetele tuturor sfinţilor care, prin harul Său, ne-au fost daţi ca mărturii ale mângâierii nestricăcioase care îi aşteaptă pe „cei ce au iubit arătarea Lui” (2 Tim. 4:8).

- Aţi putea să ne spuneţi mai multe despre felul în care ultima generaţie va trăi credinţa?

- Aflăm multe prorocii despre sfârşitul vre­murilor în scrierile Părinţilor şi cea amintită mai devreme este doar una dintre ele. Potrivit ei, durerile vor fi atât de multe, încât creştinii vremurilor de pe urmă cu greu vor fi în stare să păstreze credinţa, dar vor primi o mai mare slavă în cer decât părinţii care au înviat până şi morţii. Într-o altă istorisire a Părinţilor pustiei se spune că un ucenic merge la un stareţ şi îl întreabă: „Ce crezi despre cutare bătrân care e considerat un mare nevoitor?” Şi bătrânul răspunde: „Faţă de cei din vremea lui, este mare“. După câteva clipe, ucenicul îl întreabă iarăşi: „Ce crezi despre acest părinte?” şi bătrânul răspunde: „Ţi-am spus, faţă de cei din vremea lui, este mare“. Apoi îl întreabă a treia oară: „Ce crezi despre acest părinte?” Şi bătrânul spune: „Faţă de cei din vremea lui, este mare” şi continuă: „dar am cunoscut nişte părinţi, în Tebaida de Sus, care puteau să facă soarele să stea în loc în mijlocul cerului”. Adică Dumnezeu ne judecă întotdeauna în comparaţie cu marele copac al omenirii, din care noi suntem doar câteva frunze. Noi nu putem decât să fim înrâuriţi de acest mare copac al omenirii. Noi, creştinii, suntem ca o picătură de apă care încearcă să înainteze împotriva curentului, într-un mare râu. La oameni aceasta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu este cu putinţă (cf. Mt. 19:26). El a biruit; noi trebuie numai să-I urmăm Lui şi vom moşteni plinirea făgăduinţelor Sale. Cu toate acestea, în ceea ce ne priveşte, Dumnezeu ia în seamă starea generală a lumii. Aceasta este o mângâiere pentru noi, nu pentru a slăbi încordarea noastră, ci ca să ne ajute să ne ţinem pe cale. Dumnezeu ne judecă întotdeauna prin comparaţie cu cei din vremurile noastre, cu cei din preajma noastră. El însuşi spune: „Tatăl nu judecă pre nimeni, ci toată judecata o au dat Fiului” (In. 5:22) şi Tatăl „stăpânire I-au dat Lui şi judecată să facă, căci Fiu al Omului este” (In. 5:27). Fiul Omului, Hristos, pentru că S-a făcut om şi a trăit în condiţiile vieţii în care trăim şi noi, este un mare şi drept judecător. Dar El însuşi nu judecă pe nimeni, ci dă toată judecata sfinţilor Săi. „Sfinţii - spune Sfântul Pavel – vor judeca lumea” (1 Cor. 6:2). Dar eu cred că sfinţii din fiecare veac vor judeca pe cei din vremea lor. Nu cred că apostolii ne vor judeca pe noi, ci sfinţii din vremea noastră şi din mediul nostru, care au trăit aceeaşi viaţă ca şi noi şi totuşi au aflat Calea. Atunci Dumnezeu rămâne vrednic de crezare în toate judecăţile Sale. Putem merge chiar mai departe şi să spunem: eu nu voi fi judecat de un sfânt american; voi fi judecat de un sfânt din mănăstirea mea (cf. Ps. 142:2). Dumnezeu ne judecă după cei din generaţia noastră. Şi cine poate intra la judecată cu Dumnezeu?

- Sfântul Ioan Gură-de-Aur spune într-una din rugăciunile Sfintei Liturghii: „Pomenind aşadar această poruncă mântuitoare şi toate cele ce s-au făcut pentru noi: crucea, groapa, învierea cea de a treia zi, înălţarea la cer, cea de a doua şi slăvită iarăşi venire… “ Cum putem să o pomenim de vreme ce ea încă nu a avut loc?

- Noi o pomenim, într-adevăr, dar aceasta nu este o aducere-aminte la nivel psihologic. Sfântul Nicolae Cabasila spune că Liturghia este o retrăire a vieţii lui Hristos şi, de asemenea, o expresie a recunoştinţei omului pentru toate câte a făcut El. Prin săvârşirea acestui act, ni se dă har şi acel har ne ajută să pătrundem într-un eveniment veşnic, care este mereu prezent: în veşnicie nu există trecut, nici viitor, există veşnicul „astăzi”, veşnicul prezent. Aşa că, pomenind toate facerile de bine ale lui Dumnezeu şi, mai ales, întemeindu-ne pe cuvântul Lui şi săvârşind porunca Lui – pentru că nu trebuie să uităm că Liturghia este o poruncă -, taina Crucii este lucrătoare. Primim harul Crucii şi învierii lui Hristos şi acel har ne face să pătrundem în evenimente veşnice. De aceea putem spune: „Astăzi Se naşte Hristos“. Intrând în veşnicie prin harul care ne este dat, suntem contemporani cu aceste evenimente veşnice şi putem spune: „Astăzi Se naşte Hristos”, „Astăzi Hristos este răstignit”, „Astăzi Hristos a înviat” şi, desigur, „Astăzi vine Hristos”. Nu aşteptăm pasiv ziua Domnului, spune Sfântul Petru, ci „grăbindu-ne” spre ea (cf. 2 Petru 3:12). Ce este a doua venire? Este ziua când Domnul va străluci în slavă, iar pentru noi „sfârşiturile veacurilor au ajuns”, spune Sfântul Pavel (1 Cor. 10:11). A vedea slava Domnului înseamnă că El este aici, că El a venit. Şi astfel, sfinţii Săi văd chiar şi a doua venire”.

Va mai recomandam de acelasi parinte, si:

• “Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui” – cuvant al lui Dumnezeu pentru vremea noastra

• “LARGITI-VA INIMILE!”
• Predici, interviuri si conferinte audio si video cu parintele Zaharia pe blogul dedicat de fratele Calin parintelui Rafail Noica
  

Sfântul Profet Zaharia şi Dreapta Elisabeta (5 septembrie)

***

Cu acest prilej semnalam aparitia unei carti cu totul deosebite care vine in aceeasi directie a “ortodoxiei inimii” (dar nu sentimentala sau dulceaga, ci duhovniceasca!) promovata si de Cuviosul Seraphim Rose. Proaspatul volum poarta titlul semnificativ al cuvantului apostolic: Largiti şi voi inimile voastre (Editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2oo9) si apartine unui duhovnic de origine cipriota care poarta numele Proorocului praznuit astazi si care a fost ucenic al Arhimandritului Sofronie Saharov: Parintele Zaharia Zacharou de la Manastirea Sf. Ioan Botezatorul (Essex). Iata mai jos numai cateva dintre cuvintele sale:

“(…) Deşi n-a durat decat o clipă, acest eveniment a fost atât de extraordinar, încât a produs în Siluan o lărgire a fiinţei sale astfel încât începând de atunci el va purta în rugăciunea sa toate popoarele pământului. A dobândit dintr-o dată o conştiinţă cosmică. Vederea lui Hristos a avut drept efect transmiterea către el a însăşi stării lui Hristos.

Cu toate acestea, scăderea acestui har şi o laudă prost plasată l-au aruncat pe tânărul Siluan într-o luptă titanică împotriva mândriei şi trufiei. Această aspră luptă, care a durat 15 ani, a născut în Siluan o căinţă asemănătoare celei a lui Adam, ducându-l până la ultimele limite ale deznădejdii, unde a intervenit Domnul dându-i tocmai acest cuvânt: „Tine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”

Răsunând în inima lui Siluan, aceste cuvinte ale Domnului i-au adus, oricât de ciudat ar putea părea, biruinţa duhovnicească. Domnul i-a sugerat lui Siluan spectacolul iadului, şi acesta a ieşit din el având o ştiinţă măreaţă, care a restaurat viaţa sa înmulţindu-i harul şi cunoaşterea lui Dumnezeu. Aşa cum mărturiseşte el însuşi, a început să pună în practică sfatul Domnului, iar sufletul său şi-a găsit odihna în Dumnezeu. A primit arma prin care sufletul dobândeşte smerenia, iar inima străpungerea prin care gândurile păcătoase sunt nimicite, mintea e curăţită – şi astfel harul îşi găseşte un loc în care să rămână în creştini. Astfel a învăţat smerenia lui Hristos care îl face pe om asemenea lui Dumnezeu. Prin acest cuvânt al Domnului, Siluan a realizat trecerea de la tirania patimilor la libertatea duhului lui Dumnezeu, de la moarte la viaţă.

Şi atunci Siluan, ca şi drepţii din toate timpurile, a intonat un imn de biruinţă. Cum însă l-a eliberat cuvântul Domnului pe Siluan de oprimarea vrăjmaşului dându-i minţii sale o putere pe măsura sa, cum a întărit el viaţa lui? A făcut-o pentru că vorbele lui Hristos l-au pus pe Siluan pe calea Domnului însuşi. Urmând această poruncă a Domnului, inima lui Siluan s-a lărgit; urmând porunca Domnului, inima omului se lărgeşte şi devine inaccesibilă vrăjmaşilor (…)”.

Integral la: “Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui” - cuvant al lui Dumnezeu pentru vremea noastra

• Vedeti si: Parintele Arhimandrit Zaharia de la Essex – Interviu in lb. engleza in Bulgaria, la lansarea cartii Sf. Siluan
• Viata Sfantului Prooroc Zaharia
• Cuviosul Sofronie: “In locul regulei scrise trebuie ca inima noastra sa se largeasca…”

***

Extrase din aceasta carte:

• Cum sa ne convertim trairile psihologice in simtiri duhovnicesti?
• IN ASTEPTAREA VENIRII DOMNULUI – cu Parintele Zaharia de la Essex

Cuvant exceptional al Parintelui Arhimandrit Zaharia (Zacharou), de origine cipriotã, de la Manastirea “Sfântul Ioan Botezãtorul” (Maldon, Essex, Marea Britanie) – comunicare la un simpozion dedicat Sfantului Siluan in 1997, reprezentand una dintre cele mai bune si mai complexe talcuiri ale faimosului cuvant primit de Sfantul Siluan de la Dumnezeu Insusi, cuvant pe cat de binecunoscut, pe atat de putin inteles si trait ca un principiu duhovnicesc esential si lucrator in viata noastra, desi reprezinta nimic mai putin decat mesajul fundamental si colacul de salvare pe care Hristos l-a dat anume vremii noastre:

SFINTII, SEMNE ALE LUI DUMNEZEU PENTRU TIMPUL LOR

Hristos este semnul lui Dumnezeu pentru oamenii din toate timpurile, şi calea Sa este singura cale adevărată care duce la împărăţia veşnică a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt. Când iudeii din epoca lui Hristos i-au cerut fără minte „un semn din cer” (Lc 11, 16), Domnul n-a făcut decât să repete cuvântul despre „semnul lui Iona” dat generaţiei ninivitenilor (Lc 11, 29-30), ca unicul semn, semnul lui Dumnezeu prin excelenţă pentru lume. In mod profetic, acest semn reprezenta pogorârea lui Hristos în măruntaiele pământului, urmată de înălţarea Sa mai presus de ceruri. In Persoana Sa, prin viaţa şi exemplul Său, toate întrebările omului primesc un răspuns. El s-a făcut semnul veşnic al lui Dumnezeu pentru toate generaţiile acestei lumi. Faptul pogorârii şi înălţării lui Hristos a devenit pricina tuturor darurilor Duhul Sfânt. Şi cine primeşte cu credinţă acest semn ca formă si model al vieţii devine prin însuşi acest fapt „prieten” al lui Dumnezeu, după cuvântul Domnului care spune: „Vă numesc prieteni, pentru că tot ce am auzit de la Tatăl Meu v-am făcut cunoscut vouă”.

Dar, ca şi Iona pentru niniviteni, tot aşa în fiecare epocă prietenii lui Hristos, potrivit făgăduinţei Sale fără greş „de a fi împreună cu noi până la sfârşitul veacurilor” (Mt 28, 20), sunt semne ale lui Dumnezeu pentru generaţia lor, pentru că se fac gura lui Dumnezeu şi răspund tuturor problemelor şi tuturor întrebărilor generaţiei. Ei devin semne ale lui Dumnezeu în măsura în care, prin harul Duhului Sfânt, în ei s-a repetat mai întâi calea lui Hristos: pogorârea (chiar până la iad) şi urcuşul, după modelul şi calea pe care le-a trasat El însuşi. Nimeni nu poate fi sfânt, prieten şi ucenic al învăţătorului său, Hristos, dacă n-a străbătut această cale până la capăt învăţând astfel tainele împărăţiei lui Dumnezeu (cf. Lc 8, 10). Numai cu această condiţie omul devine „un luminător în lume, înfăţişând cu putere cuvântul vieţii” (Flp 2, 15-16) generaţiei sale. Potrivit cuvântului Sfântului Apostol Pavel, „sfinţii vor judeca lumea” (I Co 6, 2), şi aceasta cu toată dreptatea, căci vor deveni mai întâi gura Cuvântului iar prin cuvântul lor vor lumina lumea. Hristos a grăit prin ei şi, cum afirmă El însuşi, cuvântul Său va judeca omul „în Ziua de Apoi” (In 12,48).

Dacă, fiind călăuzită de Duhul Sfânt „la tot adevărul” (In 16, 13), Biserica l-a preamărit pe Siluan ca „dascăl apostolic şi profetic” (Actul patriarhal de canonizare), adică drept sfânt, potrivit legii duhovniceşti pe care am înfăţişat-o mai sus, se cuvine să căutăm în persoana, viaţa şi cuvintele sale trăsăturile caracteristice care fac din el un semn al lui Dumnezeu pentru generaţia sa.

SILUAN, “CUVANT AL VIETII” PRIN CARE DUMNEZEU ISI DESCOPERA CALEA SA GENERATIEI NOASTRE

Potrivit învăţăturii Sfântului Siluan, potrivit căreia „cei desăvârşiţi nu spun nimic de la ei înşişi, ci numai ceea ce le dă lor Duhul”, putem deduce că vorbele pe care ni le-a lăsat i-au fost date de către Duhul Sfânt. Oricât de simple ar fi, ele poartă urma obârşiei lor divine şi nu sunt deloc produsul minţii omeneşti, ci roada unei inimi curate, a unei inimi „deschise” (2 Co 6, 11) prin darul lui Hristos. Intre toate cuvintele rostite de Sfantul Siluan ca adevărate cuvinte ale lui Dumnezeu pentru generatia noastră, există una pe care a primit-o nemijlocit de la Hristos si care ne poate servi drept prismă pentru a scruta orizonturile nesfârşite ale sublimei taine a credinţei care ni s-a aratat (cf. 1 Tim 3, 16). Acest cuvânt este îndemnul: „Tine-ţi mintea în iad şi nu deznadajdui!”

Din punct de vedere cronologic, generaţia noastră se situează mai aproape ca niciodată de a doua venire a lui Hristos. Şi, potrivit cuvântului Său – „Dar Fiul omului, când va veni, va mai gasi credinţă pe pământ?” (Lc 18, 8 ) -, aceasta înseamnă deoptrivă că epoca noastră se găseşte în cea mai mare nefericire şi are nevoie, mai mult decât oricare alta, de mântuire. Care sunt asadar relele comune care constituie în mod semnificativ trasatura distinctivă a generaţiei noastre? Sunt înainte de toate mandria, întunecarea minţii, aflată în robia duhului rău, deznădejdea cu mulţimea de mâhniri involuntare care o însoţesc, şi, in cele din urmă, totala lipsă de interes pentru mântuire, paralizia duhovnicească. La aceste fenomene şi la multe altele dă raspuns acest cuvânt revelator – „Tine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” – pe care Sfântul Siluan îl transmite contemporanilor săi ca venind de la Fiul lui Dumnezeu însuşi.

Imprejurările acestui cuvânt de viaţă

Inainte de a analiza sensul acestui cuvânt revelator, ni se pare potrivit să observăm toate elemente biografiei Sfântului Siluan aflate în legătură cu el. In vârstă de 26 ani numai după 6 luni petrecute la Muntele Athos, Sfântul Siluan a primit harul de vedea pe Hristos viu în locul icoanei Sale. Deşi n-a durat decat o clipă, acest eveniment a fost atât de extraordinar, încât a produs în Siluan o lărgire a fiinţei sale astfel încât începând de atunci el va purta în rugăciunea sa toate popoarele pământului. A dobândit dintr-o dată o conştiinţă cosmică. Vederea lui Hristos a avut drept efect transmiterea către el a însăşi stării lui Hristos. Cu toate acestea, scăderea acestui har şi o laudă prost plasată l-au aruncat pe tânărul Siluan într-o luptă titanică împotriva mândriei şi trufiei. Această aspră luptă, care a durat 15 ani, a născut în Siluan o căinţă asemănătoare celei a lui Adam, ducându-l până la ultimele limite ale deznădejdii, unde a intervenit Domnul dându-i tocmai acest cuvânt: „Tine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”

Efectele acestui cuvânt al vieţii

Răsunând în inima lui Siluan, aceste cuvinte ale Domnului i-au adus, oricât de ciudat ar putea părea, biruinţa duhovnicească. Domnul i-a sugerat lui Siluan spectacolul iadului, şi acesta a ieşit din el având o ştiinţă măreaţă, care a restaurat viaţa sa înmulţindu-i harul şi cunoaşterea lui Dumnezeu. Aşa cum mărturiseşte el însuşi, a început să pună în practică sfatul Domnului, iar sufletul său şi-a găsit odihna în Dumnezeu. A primit arma prin care sufletul dobândeşte smerenia, iar inima străpungerea prin care gândurile păcătoase sunt nimicite, mintea e curăţită – şi astfel harul îşi găseşte un loc în care să rămână în creştini. Astfel a învăţat smerenia lui Hristos care îl face pe om asemenea lui Dumnezeu. Prin acest cuvânt al Domnului, Siluan a realizat trecerea de la tirania patimilor la libertatea duhului lui Dumnezeu, de la moarte la viaţă. Şi atunci Siluan, ca şi drepţii din toate timpurile, a intonat un imn de biruinţă. Cum însă l-a eliberat cuvântul Domnului pe Siluan de oprimarea vrăjmaşului dându-i minţii sale o putere pe măsura sa, cum a întărit el viaţa lui? A făcut-o pentru că vorbele lui Hristos l-au pus pe Siluan pe calea Domnului însuşi. Urmând această poruncă a Domnului, inima lui Siluan s-a lărgit – urmând porunca Domnului, inima omului se lărgeşte şi devine inaccesibilă vrăjmaşilor.

Calea Domnului

Semnul lui Iona, iată calea Domnului. Apostolul ne spune că biruinţa a venit în lume prin pogorârea la iad şi prin urcuşul care i-a urmat. Astfel, atunci când Domnul sugerează lui Siluan (şi prin el întregii noastre generaţii) iadul, El oferă prin aceasta omului prilejul unei pogorâri, al unui mers în jos. Ii dă mijlocul de a dobândi smerenia şi, devenit atunci asemenea Lui, de a câştiga biruinţa duhovnicească. Pe această cale, cum spune arhimandritul Sofronie, „cei pe care îi conduce duhul lui Dumnezeu nu încetează vreodată să se osândească pe ei înşişi ca nevrednici de Dumnezeu” (De la Prière I) şi să se îndrepte tot mai în jos, spre baza piramidei răsturnate, Hristos, care susţine povara intregii existente, şi care ridică păcatul lumii. Cât despre cei ce se socotesc vrednici de a fi inaltati fara a bea din paharul pogorarii, Domnul le spune fara nici un echivoc: „Nu stiti ce cereti”(Mc 10, 38). Iar Capernaumului, care cu obraznicie „ceruse un semn”(Mt 19, 39), altul decat al lui Iona, Domnul ii raspunde osândindu-l: „Şi tu, Capernaum, n-ai fost înălţat oare până la cer? Până la iad vei fi coborât!” (Lc 10, 15); atunci când l-a înălţat şi îndreptat pe vameşul care „nici nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer”, dar care, în rugăciunea sa plină de osândire de sine, împlinea legea lui Hristos, potrivit căreia „oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Lc 18, 13-14). Domnul Insuşi, numai pentru zidirea noastră, atunci când oamenii Il slăveau pentru minunile Sale, El le aducea numaidecât aminte profetic de crucea şi moartea care-L aşteptau, dar şi de învierea Sa cea de a treia zi (Lc 13, 32; 18,33).

Astfel, prin moartea pe cruce, calea Domnului se întinde până în adâncurile iadului. Şi aşa cum, atunci când este cufundat în apele botezului, credinciosul întâlneşte pe Hristos, se îmbracă în El şi iese „la o viaţă nouă” (Rm 6, 4) prin faptul că Domul a pogorât cel dintâi şi a sfinţit apele, la fel, când ne porunceşte să pogorâm la iad, El nu o face pentru a-l pierde pe om, ci pentru ca acesta din urmă să exploreze şi aici taina negrăită a smeritei iubiri dumnezeieşti care ajunge până şi în acest loc înfricoşător. Această cale contribuie la smerirea omului până la capăt în faţa minunii iubirii lui Dumnezeu, pentru ca, răspunzându-i cu recunoştinţă, să se umple la rândul său de o iubire atât de desăvârşită şi de definitivă pentru Hristos, încât nimic, nici un loc, nici măcar iadul, să nu-l mai poată despărţi de El. Cunoaşterea tainei lui Hristos nu va fi niciodată desăvârşită dacă experienţa omului nu înglobează şi iadul.

Calea pe care o indică Biserica

Această smerită coborâre e şi calea pe care umblă sfânta Biserică. Dacă examinăm cu atenţie duhul Bisericii exprimat în rugăciunile ei, vom vedea din nou această dublă mişcare: mai intai de pogorâre, iar mai apoi de înălţare. De exemplu, la săvarşirea Tainelor Botezului sau Euharistiei, vedem pe săvârşitor smerindu-se, osândindu-se pe sine însuşi şi pogorându-se cu mintea: „(…) nu te scârbi de mine, nu-ţi întoarce de la mine faţa Ta, ci mai degrabă întoarce-ţi privirea de la păcatele mele (…) ca un nu fiu ruşinat şi umilit, ci trimite peste mine o putere de sus, (…) şi sădeşte (…)” (Molitvelnic, slujba Botezului). Şi deopotrivă: „Nimeni nu este vrednic (…) să se închine Ţie, împărate al slavei, (…) dar în negrăita Ta iubire faţă de noi (…)” (Liturghia Sfantului Ioan Gură de Aur). Prin această smerită mişcare, Dumnezeu îl îmbracă cu putere pentru a săvârşi slujirea sfântă şi a-l înălţa astfel nu numai pe el însuşi ci şi pe credincioşii pe care Duhul lui Dumnezeu i-a încredinţat lui. Aproape toate rugăciunile importante ale Bisericii se împart în două părţi. In prima parte se realizează pogorârea minţii, iar în cea de-a doua, prin credinţă înălţarea ei, în timpul căreia credincioşii se încredinţează milostivirii nesfârşite a Făcătorului de bine, Dumnezeu. Pentru a ne asigura de acest lucru, e de ajuns să citim rugaciunile dinainte de Sfânta Impărtăşanie.

E însăşi mişcarea căinţei

Intreaga viaţă a credincioşilor nu e decât o viaţă de căinta. Prin căinţă se realizează pogorârea smereniei „sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca ea să ne înalţe la timpul cuvenit” (1 Ptr 5, 6). Această pogorâre e de bunăvoie şi purcede „din credinţă”. In cuvântul său „Despre căinţă”, Sfântul Ioan Scărarul rezuma acest adevăr astfel: „Prin căinţa liberă şi de bunăvoie, omul care se căieşte scapă de chinurile şi durerile fără voie” (Scara 5). Pogorând, aşadar, cu mintea la iad, omul nu face nimic altceva decât să urmeze pe Domnul. Dar se fereşte să deznădăjduiasca, căci calea Domnului duce la viaţă şi încă „la viaţă din belşug”. Această taină a pogorârii şi înălţării Domnului a fost prefigurata în chip minunat de cei trei tineri evrei pe care Nabucodonosor ii aruncase în cuptorul de foc. Aceşti trei sfinţi adolescenţi au luat asupra lor păcatele şi călcările poporului lor, osândindu-se cu mintea ca unii care ar fi vrednici de foc pentru fărădelegile lor. Şi cu smerenie şi-au înălţat rugăciunile Dumnezeului părinţilor lor. Dar pentru că se găseau în chip profetic pe smerita cale a pogorârii Domnului Iisus, s-au învrednicit pe bună dreptate sa fie însoţiţi de Fiul lui Dumnezeu însuşi, chiar şi înainte de intruparea Sa, Care S-a pogorât în cuptor şi „mergea în mijlocul focului” împreună cu ei, ţinându-i „teferi” (Dn 3, 25). Desigur, în acel moment puterea tainei lucra în mod profetic. După intruparea Domnului, pogorârea Sa la iad şi înălţarea Lui, puterea aceleiaşi taine e infinit mai mare, căci nu mai este stare inauntrul făpturii create care să nu fi fost „umplută” de lucrarea Persoanei lui Hristos (cf. Sfântul Irineu al Lyonului, Contra ereziilor 21: „Hristos a străbătut toate stările vieţii omeneşti ca să le «umple» cu lucrarea Sa îndumnezeitoare. A mers până la moarte pentru a se face cel dintâi născut din morţi şi a dobandi întâietatea în toate” [1 Tim 2, 5; Col 1,18]). El este stăpânul vieţii, care merge înaintea noastră şi ne arată calea.

Practica acestui cuvânt al vieţii

Acum că am întemeiat teologic cuvântul Domnului adresat Sfantului Siluan – „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” – ramane să lămurim punerea sa în practică. Cu toate acestea, mai înainte trebuie să subliniem limpede faptul că toată puterea tainei, ascunsă în acest cuvânt, stă în aceea că pogorârea lui Hristos la iad a fost de bunăvoie şi lipsită de orice păcat, realizata numai şi numai din ascultare faţă de Tatăl şi pentru mantuirea lumii. De aceea, pentru a fi binecuvântată şi dusă la bun sfarsit, pogorârea omului trebuie să fie întreprinsă şi ea de bunavoie din porunca Domnului. Experienţa iadului la Sfântul Siluan a fost roada harului, şi astfel descoperirea îndemnului lui Hristos a corespuns în chip desăvârşit trăirii sale. E greu să sesizam adâncimea fără pereche a unei asemenea experienţe. Totusi, intrucât e expresia căii Domnului şi a vieţii ascetice a Bisericii, ne vom strădui, referindu-ne la Sfinţii Părinţi, să pătrundem in adâncul acestui cuvânt şi să-i înţelegem puterea.

Cuvantul „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” e o porunca dată de Domnul pentru ca credinciosul să-L imite în pogorarea Lui, nădăjduind în acelaşi timp în milostivirea Sa şi în mantuirea veşnică pe care a dobândit-o pentru noi prin Intruparea Sa. Şi numai dispoziţia omului în primirea şi punerea în practica a acestui cuvânt şi viaţa sa atrage harul lui Dumnezeu. Ca lumină dumnezeiască, acest har descoperă şi afirmă acest adevar: iadul e locul spiritual în care se află omul despărţit de Dumnezeul iubirii. Lumina harului vădeşte păcatul, ticăloşia şi saracia duhovnicească. Această cunoaştere naşte în suflet zdrobirea – dar preţios al lui Dumnezeu făcut omului, fiindcă este preludiul smereniei şi pregăteşte un loc în care Dumnezeu să se poata sălăşlui în noi.

Zdrobirea, izvor de vitejie duhovnicească

Rezultat al acţiunii harului, această zdrobire face să se nască vitejia duhovnicească. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că nu e nimic „mai curajos decât o inimă înfrântă şi smerită, care respinge fara osteneală oştirile demonilor şi le pune cu totul pe fuga” (Cateheze 2, 42-44). Această zdrobire aduce vitejia duhovniceasca fiindcă „e singura stare în care omul, inspirat de harul dumnezeiesc, îndrăzneşte să-şi contemple propria mizerie duhovnicească, fără a cădea însă în deznădejde, încrezător dimpotrivă în aceea că acela, care l-a făcut să-şi vadă adâncul părăsirii sale, e în stare şi să-l facă să ajungă fără vătămare pe celălalt ţărm, unde se află Dumnezeu. Ajunge la această stare adoptând o atitudine profetică: pune toată dreptatea pe seama lui Dumnezeu, în timp ce faţa sa şi-o acoperă de ruşine [cf. Dn 9, 7]“. Astfel Sfântul Ioan Scărarul afirmă şi el că vitejia duhovnicească e în acelaşi timp o biruinţă (Scara 14). Biruinţă prin aceea că, fără curajul pe care îl naşte zdrobirea, omul nu poate face faţă în chip potrivit sărăciei sale duhovniceşti, o sărăcie care se descoperă a fi un dar şi devine temeiul urcuşului său duhovnicesc (cf. Sfântul Simeon Noul Teolog: „Ce e mai slăvit decât această sărăcie duhovnicească, care ne deschide împărăţia cerurilor?” [Cateheza 2, 42-44]). Puterea acestui fenomen duhovnicesc al zdrobirii a cunoscut-o Sfântul Siluan prin cuvântul lui Hristos: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” Şi a descoperit-o recurgând la cântarea sa îndrăgită: „Curând voi muri şi sufletul meu ticălos se va pogorî în iadul strâmt şi întunecat, şi acolo singur, chinuit în flacăra nestinsă, voi spune plângând: «Unde eşti, Doamne, lumina sufletului meu? Pentru ce m-ai părăsit? Nu pot trăi fără tine!»”

In prima parte a acestei cântări, Siluan refăcea în sufletul său simţirea arzătoare a iadului, care nimiceşte orice gând pătimaş, în timp ce, în cea de-a doua, el îşi îndrepta mintea spre iubirea şi milostivirea lui Hristos, pe care Il cunoscuse şi Il purta în inima sa. Intr-o primă etapă, el se îndrepta cu smerenie în jos, urmând calea pogorârii, pe care vrăjmaşul nostru trufaş nu o putea urma. Şi liber atunci de împilarea vrăjmaşului, inspirat şi de amintirea milostivirii Domnului, se îndreaptă în întregime spre Dumnezeu, şi în acest chip face experienţa urcuşului, prilejuită de harul dumnezeiesc. In aceeaşi perspectivă, Sfântul Siluan îl sfătuieşte pe cel ce doreşte să-şi păstreze puterea mântuitoare a zdrobirii, să-şi aducă aminte neîncetat de păcatele sale, să se smerească şi să se mâhnească pentru ele, chiar dacă ele i-au fost iertate de Dumnezeu. „Aşa se biruiesc vrăjmaşii.” Prin cuvântul său, Domnul i-a descoperit lui Siluan mijlocul de a dobândi zdrobirea şi smerenia şi de a birui prin aceasta pe vrăjmaşul.

Zdrobirea e o vitejie pentru suflet şi o lumină care îngăduie omului să deosebească orice gând ce se apropie de minte. Zdrobirea duce la smerenia care este biruinţa asupra vrăjmaşilor şi pregăteşte sufletul pentru a-l face să devină un vas al lui Dumnezeu. E un preţios dar al harului, dobândit prin osândirea de sine, a cărui formă extremă, cea mai puternică, e osândirea de sine la iad. Sfântul Ioan Scărarul confirmă acest lucru, spunând ca rugăciunea celor ce se căiesc – „ştim, ştim bine că suntem vrednici de toate chinurile iadului” – era în stare „să mişte până şi pietrele” (Scara). Altundeva spune că osândirea de sine la iad „fereşte mintea de profanarea” vrăjmaşilor.

Smerenia şi curăţia minţii

Conformându-se duhului cuvântului Domnului: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”, omul dobândeşte smerenia şi curăţia minţii – condiţii indispensabile ale nepătimirii şi unirii cu Dumnezeul sfinţeniei. Această ştiinţă a învăţat-o sfântul prin acel cuvânt primit direct de la Domnul. După cum scrie el însuşi: „Am început să fac cum m-a învăţat Domnul, şi inima mea a gustat dulceaţa odihnei în Dumnezeu”.

Stăpân al acestei cunoaşteri dăruite de Dumnezeu, Siluan dă mărturie de faptul că oricine se socoteşte din inima sa vrednic de focul cel veşnic devine inaccesibil vrăjmaşilor şi liber de gândurile pătimaşe. In întregime, cu mintea şi cu inima, el rămâne ferm în Dumnezeu. Dar de îndată ce pierde amintirea flăcărilor iadului, gândurile ajung din nou puternice.

In zilele noastre, constatăm cu întristare că oamenii suferă cumplit de dezintegrarea minţii. Imaginaţia, care nu e decât una din puterile minţii, supraalimentează şi guvernează viaţa oamenilor. La unii dintre ei, aceasta duce la învârtoşarea inimii din mândrie, iar la alţii chiar la boli mintale. Potrivit învăţăturii Evangheliei şi Scripturii, mintea funcţionează în mod normal atunci când este unită cu inima. Şi această unire se realizează atunci când mintea e îmbrăţişată de focul zdrobirii. Prin urmare, Sfântul Siluan ne arată calea spre tămăduirea sufletului: „Ţine-ţi mintea în inimă şi în iad. Cu cât te vei smeri mai tare, cu atât mai înalte vor fi darurile pe care le vei primi de la Dumnezeu”.

Darul Duhului Sfânt şi izbăvirea

Care sunt aşadar „aceste daruri cu atât mai mari din partea lui Dumnezeu” primite de om ţinându-şi mintea în iad? Din cuvintele Sfântului Siluan este limpede că osândirea de sine la iad nu numai că nu pricinuieşte nici o vătămare, ci, din contră, e izvorul unor mari haruri. Aşa cum o spune, ea naşte în suflet cainta „pentru iertarea păcatelor” şi umple inima de veselia mantuirii. Mai mult, Sfântul dă mărturie de faptul că celor ce se osandesc pe ei înşişi la iad Domnul la dă darul Duhului Sfânt. Şi acest lucru nu are nimic uimitor, fiindcă această auto-osândire le realizează într-un duh de smerenie. („Gândeam astfel: sunt un ticălos şi vrednic de toate pedepsele. Dar în loc să mă pedepsească, Domnul mi-a dat Duhul Sfânt. Duhule Sfinte, eşti mai dulce decât toate desfătările pământului, hrană cerească, veselia sufletului!”). Această învăţătură e asemănătoare duhului cuvântului Evangheliei. Aşa cum se ştie, Domnul dă ucenicilor săi următoarele recomandări, atunci când vor fi prigoniţi şi vor fi duşi în judecăţi: „Puneţi în inimile voastre să nu gândiţi mai dinainte ce veţi răspunde; căci Eu vă voi da gură şi înţelepciune, căreia nu-i vor putea sta împotrivă nici să-i răspundă toţi potrivnicii voştri” (Lc 21,14-15). E înţelepciunea Duhului Sfânt pe care Domnul o dă deopotrivă tuturor celor ce se supun de bunăvoie judecăţii lui Dumnezeu şi vin în întâmpinarea judecăţii Sale osândindu-se pe ei înşişi de bunăvoie la iad. Dumnezeu nu judecă de două ori. Aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Dacă ne-am judeca pe noi înşine, n-am mai fi judecaţi” (I Co 11, 31). „Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea judecăţii lui Dumnezeu” (Rm 14, 10), dar nu toţi vor fi osândiţi. Fiindcă e cu putinţă ca prin osândirea de sine de bunăvoie chiar până la iad, să venim în întâmpinarea judecăţii lui Dumnezeu şi să fim îndreptaţi încă din această viaţă, împărtăşindu-ne din gura şi înţelepciunea lui Dumnezeu, care e darul şi arvuna Duhului Sfânt. Aceeaşi concluzie, şi anume că Dumnezeu nu judecă de două ori, o putem trage şi din cuvintele Sfântului Ioan Scărarul deja citate: „Prin căinţa de bunăvoie, fugim de pedeapsa şi de chinul fără voie”. Sau aşa cum spune acelaşi autor în altă parte: „Prin ruşinea de faţă voi fi izbăvit de ruşinea viitoare” (Scara 14, 38).

Cuvântul vieţii dat lui Siluan şi Tradiţia

In capitolul său privitor la acest cuvânt, arhimandritul Sofronie ne arată cum Sfântul Siluan urmează firul de aur al tradiţiei care se desfăşoară, neîntrerupt, în învăţătura tuturor Părinţilor asceţi. Apare într-adevăr limpede că osândirea de sine la iad e mijlocul cel mai puternic de a fi izbăviţi de acesta. Aşa este insuflarea harului Duhului Sfânt. Pe scurt, putem aşadar spune că această formă de asceză a osândirii de sine aduce zdrobirea inimii, curăţă mintea, duce la smerenie, la biruinţa asupra vrăjmasior, eliberează omul de păcat şi îl face sa se impartaseasca de Duhul Sfânt.

O învăţătură asemănătoare despre osândirea de sine la iad, care produce cele mai multe roade duhovniceşti, se întalneşte la Sfantul Grigorie Palama. După el, oricine se socoteşte vinovat de pedeapsa veşnică se umple de curaj şi e gata să îndure orice chin. Prin osândirea de sine trecătoare şi remediabilă el scapă de chinurile grele şi insuportabile ale veacului viitor. Ba chiar se intamplă, spune Sfântul, să fie izbăvit chiar şi de nenorocirile care ameninţă în această viaţă, din pricina stăruinţei sale în asceza auto-osândirii, fiindcă bunătatea lui Dumnezeu începe încă de aici. El adaugă că această experienţă a Domnului au cunoscut-o chiar şi drepţii dinainte de Hristos, împărtăşindu-se de îndreptarea Domnului (Omilia 2; cf. Mi 7,9).

O poruncă pentru vremea noastră

Vedem, aşadar, de-a lungul unei tradiţii neîntrerupte, că aceeaşi experienţă se exprimă în multe feluri. Superioritatea formulei Sfântului Siluan se datorează faptului că e vorba de o descoperire nemijlocită din partea Domnului Insuşi, enunţată într-un mod extrem de concis. In ea distingem două mişcări: mai întâi „Ţine-ţi mintea în iad”, care arată calea pogorârii lui Hristos, iar apoi „şi nu deznădăjdui”, care echilibrează prima mişcare prin nădejde, căci calea Domnului e plină de adevăr şi de viaţă. Cuvântul dat de Hristos Sfântului Siluan se înfăţişează sub forma unei porunci. Acest lucru subliniază necesitatea împlinirii acestei porunci în epoca noastră. In zilele noastre, seducţia plăcerilor trupeşti se intensifică mereu şi e ridicată la rangul unei culturi elevate care procură voluptăţi fine şi puternice „ca să ducă în rătăcire, de se poate, chiar şi pe cei aleşi” (Mc 13, 22). Acest îndemn al Domnului dă omului posibilitatea de a imita pe Hristos în pogorârea Sa smerită şi de a-şi însuşi astfel comoara darurilor pe care le revarsă înălţarea Domnului. Altfel spus, omul primeşte capacitatea de a se măsura în mod hotărâtor şi biruitor cu ispita vremii sale, aducând plinătatea mângâierii adevărate şi nestricăcioase care încununează pogorârea şi înălţarea Domnului. Epoca noastră se caracterizează printr-o intensă „poftă a trupului” şi prin „trufia bogăţiei” (In 2,16 şi 2 Tim 3, 2). Ea este întunecată şi de un duh de spaimă şi deznădejde generalizată.

Prima jumătate a cuvântului Domnului duce la smerenie şi răstoarnă astfel prima ispită, cea de-a doua jumătate întăreşte nădejdea în izbăvirea finală care se apropie şi depăşeşte cea de-a doua ispită. Părintele Sofronie credea că acest cuvânt dat Sfântului Siluan era cuvântul Proniei divine care voia să contrabalanseze duhovniceşte riscul catastrofei integrale conţinut în descoperirea ştiinţifică a lui Einstein. Aceste două evenimente au coincis aproape în timp.

Cuvântul Sfântului Siluan exprimă într-adevăr o ştiinţă duhovnicească sublimă, singura care se poate opune eficace stricăciunii şi dezolării pe care o produce în mod deschis duhul rău în aceste timpuri din urmă. Prin durerea sporită a osândirii de bunăvoie la iad din dragoste faţă de porunca lui Hristos, creştinul poate birui orice altă suferinţă şi ispită şi demonstra astfel că iubirea lui Hristos este, asemenea Celui care „calcă cu moartea pe moarte”, mai puternică decât moartea. Ceea ce se realizează de bunăvoie pentru a răspunde poruncii lui Dumnezeu e insuflat de înţelepciunea dumnezeiască şi duce la biruinţa veşnica. „Faceţi de bunăvoie ceea ce este silit. Nu vă cruţaţi viaţa de care veţi fi lipsiţi cu forţa” (Sfântul Vasile cel Mare, Omilia 18, 8). Iar această biruinţă îl face pe om mai presus de lume, asemenea lui Hristos, care prin smerenia Sa extremă a biruit lumea.

(in: “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui! Spiritualitatea Sfântului Siluan Athonitul. Tâlcuiri teologice“, ediţie îngrijită şi traducere de Maria-Cornelia şi diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2003).

• Vezi si: Archimandrite Zacharias on the theology of St. Silouan (video)

• Sfantul Siluan Athonitul – ardere nestinsa de iubire in rugaciunea pentru lume
• De ce nu poate fi Sf. Siluan un sfant ecumenist
• SFANTUL SILUAN – CUVINTE ALESE
• Sfantul Siluan – omul smereniei desavarsite
• Rugăciunea Sfântului Siluan Athonitul pentru lume
• Pana cand ne vom zbate si ne vom chinui?
• “Un singur lucru e important…”
• Munitie pentru razboiul duhovnicesc de la Sfantul Siluan Athonitul
• “Domnul nu e ca noi… Ah, ce Dumnezeu avem!”
• Sf. Siluan Athonitul: “VULTURUL SI COCOŞUL”
• Parintele Rafail Noica despre teologia ca rugaciune la Sfanta Maria Egipteanca, la Sfantul Siluan si in slujbele Triodului
• Sfântul Siluan Athonitul – Despre pierderea si recastigarea harului

***

• Trebuie sa ne pogoram si noi la iad cu Hristos? Cum putem face asta?
• CEA MAI TRAGICA NOAPTE DIN ISTORIA LUMII
• NE MAI STIM CHEMAREA ADEVARATA? O MAI LUAM IN SERIOS?
• “Unde este dragoste, acolo este plansul”

***

• DUMNEZEU MA PLANGE PE MINE – p. Rafail Noica
• Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui! – p. Rafail Noica