Extras dintr-un interviu cu Parintele Savatie Bastovoi, “Viata in Hristos” (2003)

- Vreau să vă întreb, părinte, pentru că resimt lucrul ăsta la tot pasul, în mine, la cei de lângă mine: De ce creştinul, fie creştinul ortodox, nu mai caută Duhul Sfânt, nu-l cunoaşte pe Duhul Sfânt?

- Părintele Savatie Bastovoi: Tocmai pentru că, am zis, oamenii s-au amestecat cu lumea şi cu faptele lumii acesteia şi-n loc să ducă biserica în lume – “Cu pace să ieşim” – în loc să ducă ei duhul păcii pe care îl primim de la Hristos în Liturghie, să-l ducă-n lume, au adus lumea în biserică. Şi în acest fel ne-am încălzit aşa de binişor cu toată spurcăciunea lumii, încât neavând învăţători care să ne spună că nu aceasta este vieţuirea pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu, am luat de bună şi am considerat că ăsta este creştinismul, dar creştinismul este ceva mult mai adânc, mai răscolitor.

Aşa că dacă oamenii au ajuns să nu mai caute pe Duhul Sfânt, este pentru că socotesc că ceea ce au ei este suficient, şi că ce fac ei este chiar creştinismul şi viaţa bisericească. Dar se înşeală amarnic. Pentru că ‘sunt mulţi aşa’, da, sunt mulţi aşa, dar Ioan Gură de Aur atunci când a fost întrebat: “Dar ce noi nu ne vom mântui? Numai călugării cei din munţi?”. Şi Ioan Gură de Aur cu multă ironie duhovnicească le spune: “Dar cine-a zis că toţi se vor mântui?“.

Aşa şi noi, să nu cădem în ispita autosuficienţei, că ceea ce facem noi este ceea ce trebuie chiar dintru început, (ispita) să lăsăm la o parte sfinţii, să lăsăm la o parte Evanghelia şi să nu cădem în ispita de a spune: ‘Aceasta a fost cândva, astăzi nu se poate, sunt alte vremuri. Atmosfera culturală ne impune un alt fel de trai şi de a vedea lucrurile şi credem că şi Biserica este timpul să se adapteze şi să nu mai fie aşa de închistată‘. Aşa că din cauza ispitei acesteia prosteşti, oamenii ajung să nu mai caute pe Duhul Sfânt şi ajung să-şi irosească viata. Se ostenesc, se scoală dimineaţa, merg la biserică, măcar singura osteneală pe care o fac, dar o fac degeaba pentru că nu ştiu de ce o fac.

• Continuarea la:

CUI II MAI ESTE SETE DE DUH SFANT?

***

Parintele Constantin Coman despre INCHINAREA IN DUH SI IN ADEVAR

“R. Radulescu: Intalnire in preajma unei fantani; Iisus Hristos cere de baut unei femei care venea sa scoata apa din fantana lui Iacob, in Samaria, langa orasul Sihar. Parinte Constantin, are loc un dialog care porneste banal, de la o cerere de apa de baut, dar care ajunge la lucruri esentiale pentru teologie, pentru viata crestina. As vrea sa incepeti prin a ne explica de ce femeia este contrariata pentru ca un evreu cere apa unei samarinence. De ce nu se amestecau samarinenii si evreii, in acea vreme?

Pr. Coman: Initial, samarinenii au fost o populatie adusa aici din Babilon si din alte tinuturi invecinate de catre un rege asirian prin secolul al VII-lea i.Hr., in locul iudeilor dusi in captivitatea babilonica la anul 721 i.Hr. Ei s-au amestecat cu iudeii ramasi pe loc, au parasit religia lor idolatra si au adoptat partial religia iudeilor, luand numele provinciei Samaria, asezata intre Iudeea si Galileea. La intoarcerea iudeilor din captivitatea babilonica, in urma decretului lui Cirus din 538 i.Hr., au dorit si ei sa fie asociati la reconstructia templului, dar au fost refuzati. De aici dusmania dintre samarineni si iudei. Atunci si-au facut templul lor pe Muntele Garizim, loc la care face referire femeia samarineanca in dialogul cu Iisus. Templul va fi distrus de iudei si reconstruit la Sichem.

R. Radulescu: Dintre cuvintele pe care Mantuitorul Hristos i le spune femeii, unele au ramas memorabile. De exemplu, atunci cand vorbeste despre inchinare: „Lui Dumnezeu I se cuvine inchinare in duh si in adevar!” Va rog sa ne spuneti ce inseamna sa I te inchini lui Dumnezeu in duh si in adevar?

Pr. Coman: Este important de retinut in intregime cuvantul Mantuitorului: „Duh este Dumnezeu si cei ce I se inchina trebuie sa I se inchine in duh si in adevar.” (Ioan 4,24). Intrucat Dumnezeu este Duh, I se cuvine inchinare in duh. Inchinarea in duh este inchinarea atenta la miscarea launtrica a inimii si a gandului, este inchinarea savarsita mai intai la nivelul celei mai adanci si mai intime intentionalitati si apoi, eventual, exteriorizata cat mai discret in gestul exterior. Exteriorizarea sau exprimarea in gesturi fizice este ceruta de conditia noastra de fiinte psiho-somatice. Nu Dumnezeu are nevoie de inchinarea noastra fizica, ci noi avem nevoie de ea, cel putin pana la un anume nivel de inchinare. Sfantul Ioan Gura de Aur comenteaza:

„Cand spune Duh este Dumnezeu, nimic altceva nu declara decat faptul ca este netrupesc. Trebuie deci si inchinarea sa fie netrupeasca si sa fie adusa prin netrupescul din noi, adica prin curatia sufletului si a mintii!“[1]

Cat despre inchinarea in adevar, tot Sfantul Ioan Gura de Aur ne spune ca se refera la trecerea de la tip-prefigurare, la adevarul prefigurat. Jertfele vechi-testamentare, cu tot ritualul conex, nu erau adevarata inchinare, ci prefigurarea adevaratei inchinari, o etapa premergatoare, asadar:

„Caci in adevar trebuie sa va inchinati! Daca cele de mai inainte erau tip (prefigurare), taierea imprejur, arderile de tot, sacrificiile, tamaierile, acum nu va mai fi asa, ci totul va fi in adevar. Caci nu trupul trebuie taiat imprejur, ci gandurile cele rele, si trebuie sa te rastignesti pe tine insuti, sa lepezi si sa sacrifici poftele cele irationale.”[2]

Mantuitorul are in vedere si decadenta la care ajunsese cultul iudaic, formalismul ritualist, fata de care Dumnezeu Insusi se exprimase prin profeti deseori in termeni mustratori:

„Si a zis Domnul: De aceea poporul acesta se apropie de Mine cu gura si cu buzele, Ma cinsteste, dar cu inima este departe, caci  inchinarea  inaintea  Mea nu este decat o randuiala omeneasca invatata de la oameni”. (Isaia 29,13).

Mantuitorul citeaza aceste cuvinte ale profetilor, intarindu-le:

„Bine a proorocit Isaia despre voi, fatarnicilor, precum este scris: “Acest popor Ma cinsteste cu buzele, dar inima lui este departe de Mine“”. (Marcu 7, 6).

Iata comentariul Sfantului Ioan:

„Deoarece si samarinenii si iudeii neglijau sufletul si se ingrijeau foarte mult de trup, curatindu-l in tot felul, le spune ca nu cu a trupului curatie, ci a ceea ce este in noi netrupesc, adica a mintii, se vindeca netrupescul!”[3]

Acesta este un risc major si pentru cultul crestin, ca de altfel si pentru fiecare crestin in parte. Formalismul sustinut de rutina, dar mai ales de impietrirea inimii si ingrosarea simturilor.

Sfantul Apostol Pavel vorbeste despre „inchinarea duhovniceasca“, folosind expresia loghiki latreia, ceea ce s-ar traduce mai curand cu inchinarea rationala, sau inchinarea inteleasa si asumata cu mintea, intrucat se are in vedere starea dominanta a mintii:

“Va indemn, deci, fratilor, pentru indurarile lui Dumnezeu, sa infatisati trupurile voastre ca pe o jertfa vie, sfanta, bine placuta lui Dumnezeu, ca inchinarea voastra cea duhovniceasca, si sa nu va potriviti cu acest veac, ci sa va schimbati prin innoirea mintii, ca sa deosebiti care este voia lui Dumnezeu, ce este bun si placut si desavarsit”. (Rom. 12,1-2)

„Ce este inchinarea duhovniceasca?”, se intreaba Sfantul Ioan Gura de Aur.

„Cele (facute) cu sufletul, cele (facute) cu duhul, cele care nu au nevoie de trup, cele care nu au nevoie de instrumente, nici de loc. Iar acestea sunt cele ca ingaduinta, cumpatarea, milostivirea, netinerea de minte a raului, indelunga rabdare, smerenia.. .“[ 4].

Cred ca este una dintre cele mai importante si mai actuale teme de discutie. Cultura contemporana este o cultura a exteriorului, a vizibilului, o cultura a materialului, a eficientei exterioare, a cantitatii, a realitatii cuantificabile si evidente, in timp ce cultura crestina, in esenta, este o cultura a launtricului, a duhului, a invizibilului, a tainicului, a suflului, a tot ceea ce sta, de fapt, la temelia vietii si a faptelor noastre. Lumea exterioara isi  are izvorul  in  interiorul  omului. Recuperarea  acestei culturi, chiar si de catre teologia noastra, va fi un mare castig. Este un prilej – si ma bucur ca-l am – sa atrag atentia colegilor mei mai tineri si studentilor si crestinilor, sa ia aminte ca, intr-adevar, credinta noastra crestineasca, spiritualitatea noastra este una duhovniceasca, centrata pe duh. Centrul anatomic dar si spiritual al omului, din perspectiva antropologiei crestine, este inima. In inima se zamislesc si izvorasc simtamintele, in inima  se nasc  si gandurile,  ca intentie,  ca motivatie,  ca obiectiv, ca scop. Epoca rationalismului a incercat sa legitimeze gandirea neutra, pura. Este greu de acceptat ca exista o astfel de gandire, neafectata de patimile umane, de la cele mai grosolane la cele mai rafinate.

Cultura duhului atrage atentia asupra unui lucru esential, acela ca adevarul se ascunde in adancul fiintei cuiva, iar daca acela doreste sa-l descopere celorlalti, il descopera, iar daca doreste sa-l ascunda, il ascunde. Sfantul Apostol Pavel spune clar acest lucru:

„Caci cine dintre oameni stie cele ale omului decat duhul omului, care este in el. Asa si cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le stie decat Duhul lui Dumnezeu” (1 Cor. 2,11).

Acest adevar al antropologiei crestine arata cat de suveran si liber este, in fond, omul. Nimeni nu poate patrunde in lumea lui launtrica, daca el nu i se deschide. Nici o forta, nici individuala, nici colectiva, nici vreun sistem…

R. Radulescu: Nici chiar Dumnezeu nu poate patrunde?

Pr. Coman: Dumnezeu poate, dar nu vrea! Dumnezeu nu are cum sa vrea sa intre fortat in sufletul cuiva. El va astepta cu multa rabdare cea mai firava deschidere a sufletului catre El, cea mai firava invitatie. Omul este facut dupa chipul lui Dumnezeu si duhul omului este dupa chipul duhului lui Dumnezeu, care face toate cate voieste si cum voieste, spune Sfantul Apostol Pavel (1 Cor. 12,11). La fel si duhul omului. Sigur ca duhul omului are si ispita caderii, a deraierii, a ratacirii, a instrainarii, de aceea trebuie sa fie in comuniune cu Duhul prin excelenta, cu Duhul dumnezeiesc. Aceasta este si noutatea care face posibil saltul de la inchinarea trupeasca la cea duhovniceasca: duhul omului are posibilitatea impartasirii de Duhul lui Dumnezeu. Sfantul Apostol Pavel dezvolta foarte mult perspectiva duhovniceasca a antropologiei, cea enuntata de Mantuitorul in convorbirea cu femeia samarineanca:

„Dar voi nu sunteti in carne, ci in Duh, daca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi. Iar daca cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al lui”. (Rom 8,9).

Cultura exteriorului este o cultura expusa foarte mult fariseismului si ipocriziei. Nu intamplator a generat paradigme culturale ca cele foarte recente de tipul politically corect. Omul crede ca daca arata bine lucrul la suprafata si nu-l ofenseaza pe celalalt este suficient sau chiar laudabil. Nu este deloc suficient. Imaginea agreabila poate fi, si chiar este de cele mai multe ori, o masca in spatele careia omul isi promoveaza interesele sale egoiste, in concordanta cu interesele celorlalti sau dimpotriva. Important este ce gandeste omul in sinea lui, ce duh il stapaneste. Toti ne dorim sa stim ce gandesc ceilalti cu adevarat despre noi, ce gand ii motiveaza in relatiile lor cu noi. Or, cultura imaginii si a cuvantului public s-a dezvoltat in directia ascunderii intentiilor reale si a amagirii semenilor. Cu atat mai grav ar fi, cu cat curentul acesta lumesc ar patrunde in Biserica, in relatia noastra cu Dumnezeu si intreolalta.

In fond, si noi ne dorim relatii „in duh” cu semenii nostri, chiar daca avem nevoie si de manifestarile fizice. Toti dorim ca la baza gestului care vine din partea aproapelui sa fie un gand bun si nu unul viclean. Darul este mai intai o miscare in duh, care motiveaza si sustine miscarea trupeasca. Acesta este un aspect important pe care il invatam din Evanghelia de astazi, o Evanghelie extrem de densa din punct de vedere teologic.

Discutia despre inchinarea in duh si in adevar mai suporta un aspect foarte important. Inchinare inseamna implicit supunere, adica recunoasterea stapanirii lui Dumnezeu. Se mai pune problema daca recunoastem stapanirea Dumnezeului celui adevarat sau ne amagim, inchinandu-ne unor dumnezei falsi, facuti de mintea noastra sau care ne asalteaza din exterior. „Lupta noastra nu este impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva duhurilor…”, scrie Sfantul Pavel efesenilor (Efeseni 6,12). Din pacate, chiar in spatiul spiritualitatii crestine si al teologiei se vorbeste prea putin despre lupta cu duhurile.

R. Radulescu: Cand vorbiti de duh, va referiti la o anumita mentalitate, un mod anume de a te raporta la ceva? Ce intelegem prin duh?

Pr. Coman: Duhul este o stare dominanta la nivel sufletesc. Parintii Bisericii noastre, preluand limbajul biblic vechi si nou-testamentar, nu vorbesc, de exemplu, des pre mandrie pur si simplu, ci vorbesc despre duhul mandriei. Tot asa vorbesc despre duhul lacomiei, duhul stapanirii, adica al iubirii de stapanire, duhul iubirii de arginti, duhul lenevirii, duhul rautatii, duhul desfraului, etc. Lenea, lacomia si celelalte sunt efecte ale instalarii duhurilor respective in mintea noastra. Duhul este ca aerul - acesta si este intelesul etimologic al cuvantului -, patrunde peste tot. Duhul este un fel de disipare in toate madularele si in fibra omului a unei tendinte dominante, stapanitoare. Oricat ne-am ascunde noi, duhul transpira in toate manifestarile noastre. Duhurile despre care vorbeste Sfantul Pavel sunt duhurile cele rele care vin din afara si capaciteaza mintea si inima omului, derutandu-l si abatandu-l de la parcursul adevarat al vietuirii.

R. Radulescu: Aceste duhuri sunt in discordanta cu adevarul, nu intra intr-o coerenta cu adevarul?

Pr. Coman: Foarte frumos ati spus! Legati discutia spre cealalta componenta, „inchinarea in adevar”. Ce inseamna in adevar? Pentru noi, pentru teologia rasariteana si pentru Dumnezeiestile Scripturi, adevarul nu este un discurs, un enunt, ci adevarul este realitatea in sine: eu sunt adevar, dumneavoastra sunteti adevar, masa aceasta este adevar, copacul acesta este adevar, lumea aceasta este adevar. A fi in adevar inseamna a fi in realitate si a evita amagirea, imaginarul. Riscul major al omului este lumea virtuala, lumea idolatra, inexistenta, lumea faurita de propria minte, care afecteaza relatia noastra cu Dumnezeu.

Omul tinde sa-si faca dumnezei falsi, lumi false, imagini false convenabile pentru sine insusi. A nu fi in adevar inseamna a nu fi constient de ceea ce esti tu si de sensul propriei tale existente. Aceasta inseamna sa nu fii in adevar. Esti in adevar cand esti deplin constient de ceea ce reprezinti. Ce sunt eu? Cine merge pe propriile mele picioare? Ce simt eu? Este simtirea mea in adevar sau este o simtire amagita de duhuri si de provocari exterioare? Mare parte din existenta noastra nu este in adevar, ci se consuma in amagiri. Adevarul, sa nu uitam, este dat de inceputul si de capatul existentei noastre, de cauza si de finalitatea ei. Nu exista adevaruri intermediare autonome. Orice adevar intermediar trebuie sa consune cu sensul initial imprimat oricarui lucru si cu sensul ultim al sau. Este un adevar daca noi venim de la Dumnezeu si ne indreptam spre Dumnezeu, si este alt adevar daca noi venim din hazard si ne indreptam spre absurd. Aceste doua situatii nu pot fi conciliate. Si atunci, pentru cei care cred ca a fi in adevar inseamna ca sunt in Dumnezeu si traiesc in Dumnezeu, iar a fi in minciuna inseamna sa traiesti ca si cand Dumnezeu n-ar exista, cei care afirma ca nu exista Dumnezeu se plaseaza, ei insisi, fata de noi, in afara adevarului.

A fi in adevar inseamna a fi in lumea reala. Dar lumea reala nu se epuizeaza la ceea ce vedem. Acest lucru este foarte important si este legat de perspectiva duhovniceasca, de consistenta duhovniceasca a realitatii. Toate lucrurile isi au sensul in duh, in duhovnicesc. Parintii vorbesc despre intelesurile duhovnicesti ale lucrurilor. Nici un lucru material nu-si are sensul in materia sa, ci are un sens duhovnicesc imprimat de creatorul sau. Care este sensul duhovnicesc? Este gandul sau intentia cu care am facut lucrul respectiv. Gandul si intentia mea, finalitatea pe care o dau unui obiect, este duh, nu este materie.

Sensul final si plenar al existentei ar fi iubirea. Tot ceea ce exista isi gaseste sensul in singura ratiune sau in ultima ratiune a noastra de a exista cu semenii si cu Dumnezeu, aceea de a trai la varful existentei, cum spune Parintele Staniloae, adica a trai iubindu-ne unii pe altii si pe Dumnezeu. Totul, universul intreg functioneaza ca instrumente sau mijloace prin care noi dam consistenta relatiei de dragoste dintre noi, sau ne exprimam relatia de dragoste dintre noi, sau facem sa creasca iubirea dintre noi sau dintre noi si Dumnezeu. Motivatia, suportul si finalitatea existentei este iubirea. Iubirea este duhovniceasca. Acelasi Sfant Evanghelist Ioan spune ca Dumnezeu este Iubire. Aici ne spune ca Dumnezeu este Duh si in alta parte ca Dumnezeu este iubire.

R. Radulescu: Femeia samarineana a inteles lucrurile acestea mai greu accesibile? Le-a inteles de la Hristos sau a simtit ca acel duh i-a transmis ceva? Ea raspandeste vestea ca L-a intalnit pe Mesia, Care trebuia sa vina, iar oamenii o cred, desi nu era deloc credibila, era considerata o femeie usoara. Si totusi, oamenii pun pret pe ceea ce spune femeia. Ce se intampla cu ea?

Pr. Coman: Nu a inteles nimic femeia, asa cum nimic nu intelesesera nici unul dintre invatatii iudei. Cand Hristos ii vorbeste lui Nicodim despre o nastere din duh, deci duhov­niceasca, mai importanta decat nasterea fireasca, acesta Il intreaba, ca un copil, cum ar fi posibil sa intre, mare fiind, in pantecele maicii sale si sa se nasca din nou. Nici femeia samarineana nu a inteles nimic. I-a trezit interesul abia in momentul in care Hristos i-a spus ca are cinci barbati, iar cel pe care il are, nu este barbatul ei. I-a dat un instrument, un motiv foarte grosier, ca sa priceapa ca se intampla ceva deosebit. Atunci ea Il intreaba de unde stie, nu cumva este prooroc, pentru ca poporul chiar asteapta sa vina Mesia. Mantuitorul Hristos i Se descopera, asa cum nu o mai face cu nimeni altcineva, spunandu-i clar si direct: „Eu sunt, Cel care vorbeste cu tine!” Nimanui nu a mai spus Mantuitorul Hristos acest lucru, atat de explicit. Acestei femei umile si usuratice Iisus isi descopera identitatea Sa mesianica. Femeia se incredinteaza si alearga sa dea vestea cetatii, iar cetatea sa vina sa-L cerceteze pe Mantuitorul Hristos.

R. Radulescu: Ce fel de pedagogie este aici? Ce vrea sa spuna Hristos? De ce fata de altii este mai ascuns? De ce nu este atat de explicit?

Pr. Coman: Pedagogia dumnezeiasca este imprevizibila, nu poate fi surprinsa si cu atat mai greu epuizata de mintea omeneasca. Orice incercare de a aseza pedagogia dumnezeiasca intr-un sistem va esua. In secunda urmatoare Dumnezeu va opera diferit si la fel de imprevizibil. Pedagogia omeneasca care tinde sa acopere tot campul pedagogic greseste si nu este crestineasca. Trebuie sa lase loc interventiei dumnezeiesti, care este cu adevarat imprevizibila, simtita numai de cei care si-au dezvoltat simtul duhovnicesc. Imi vine in minte finalul Evangheliei de astazi! Ucenicii Mantuitorului se intorc cu mancarea dupa care plecasera, iar El le spune ca nu mananca, nu-I este foame. Ucenicii se gandesc ca poate a mancat ceva. Dar Hristos le spune: „Nu, mancarea Mea este sa fac voia Tatalui!” Iata mancare duhovniceasca! Poate gandi cineva, ca se poate hrani facand voia cuiva? Aceea este, cu adevarat, hrana duhovniceasca. Nu numai painea si roadele pamantului sunt hrana. Acestea sunt hrana materiala, care sustin doar viata biologica. Hrana duhovniceasca este, cu adevarat, in duh. A face voia cuiva, a implini porunca cuiva este o miscare sufleteasca, este nevoie de o decizie, de un exercitiu, de o vointa. Toata Evanghelia dupa Ioan prezinta, ca un leit-motiv, alternativa duhovniceasca complementara si absoluta la varianta materiala si lumeasca. Alternativa cereasca, dumnezeiasca la viata lumeasca si omeneasca. Acesta este, de fapt, esentialul propovaduirii si al credintei noastre: Sansa omului de a se aproviziona, acum si aici, cu dumnezeirea, de a se hrani cu cele dumnezeiesti. Sigur, sunt vorbe mari, dar sunt accesibile experimentului. Iata, un experiment este a face voia lui Dumnezeu, a implini porunca lui Dumnezeu, care ne cere sa ne iubim unii pe altii, sa nu facem rau altora, sa ne jertfim atat cat putem celor de langa noi. Toate acestea echivaleaza cu hrana cea duhovniceasca. Sa facem acest experiment!

R. Radulescu: Este ca si cum ne-ar spune: doar hrana aceasta va satura, cum i-a spus femeii despre apa.

Pr. Coman: Hrana cu adevarat duhovniceasca este netrecatoare, neimputinata, spre deosebire de hrana materiala.

„Iisus a raspuns si i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va inseta iarasi; Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai inseta in veac, caci apa pe care i-o voi da Eu se va face in el izvor de apa curgatoare spre viata vesnica”. (Ioan 4,13-14)”.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)

***

Sfantul Ignatie Briancianinov despre faptele bune ale Duhului versus “binele” inchipuit al firii noastre cazute:

(…) Nevrednice sunt de Dumnezeu faptele bune cele după firea omenească, ce vin din firea noastră căzută, în care binele este amestecat cu răul, în care binele în cea mai mare parte de-abia se bagă de seamă din pricina mulţimii răului. Firea căzută este în stare cu precădere de rău, precum a dat mărturie Dumnezeu însuşi: Se pleacă cugetul omului cu osârdie spre cele rele din tinereţile lui (Fac. 8, 21).Voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri (Luca 11, 13). Atâta preţ are în faţa Evangheliei şi a lui Dumnezeu bunătatea firească a omului şi faptele ce izvorăsc din ea! În deşert proslăveşte firea căzută faptele sale bune mari şi răsunătoare! Această laudă de sine este mărturie a unei orbiri înfricoşătoare! Răul miros al trufiei, pe care îl răspândesc aceste morminte văruite, este urât de Domnul: Lui îi este pe plac tămâia smereniei. Această laudă de sine este dare în vileag fără voie a însuşirilor răsunătoarelor fapte bune omeneşti, insuflate şi hrănite de slava deşartă.

Din această pricină, Domnul a poruncit lepădarea de firea căzută omenirii căzute şi oarbe, care nu îşi dă seama de amara sa cădere, ci, dimpotrivă, vede în ea un triumf măreţ, care caută să sporească acest triumf. Pentru mântuire este neapărat trebuincioasă lepădarea de păcat! Însă, păcatul ni s-a împropriat până într-atât că ne-a intrat în fire, în însuşi sufletul nostru. Pentru lepădarea de păcat s-a făcut neapărat trebuincioasă lepădarea de firea căzută, lepădarea de suflet (Matei 10, 39), lepădarea nu numai de faptele rele cele văzute, ci şi de faptele bune, multcinstite şi proslăvite de către lume, ale omului celui vechi; este neapărată nevoie să ne schimbăm felul de a gândi cu mintea lui Hristos, iar lucrarea după imboldul simţurilor şi după îndreptarul cugetării trupeşti s-o înlocuim cu plinirea plină de osârdie a poruncilor lui Hristos. De veţi rămâne în cuvântul Meu, a zis Domnul, cu adevărat ucenici ai Mei sunteţi; şi veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va slobozi pe voi (Ioan 8, 31-32). Minunate şi adânci cuvinte! Învăţătura pe care o desprindem din ele în chip nemijlocit este că păcatul îl ţine pe om în robia sa numai şi numai prin mijlocirea vederilor rătăcite şi mincinoase. Este deopotrivă de limpede faptul că pierzătoarea rătăcire a acestor vederi stă tocmai în recunoaşterea drept bine a ceea ce nu este de fapt bine şi în nerecunoaşterea drept rău a ceea ce este de fapt rău ucigător.

Cel ce este de la Dumnezeu, graiurile lui Dumnezeu ascultă (Ioan 8, 47), a grăit Domnul. Fraţilor! Să ne smerim înaintea Domnului Dumnezeului nostru! Să arătăm – aşa cum n-au făcut-o iudeii împietriţi, care au lepădat pe Domnul şi, totodată, învăţătura Lui – supunere faţă de Domnul, plecându-ne atotsfintei şi mântuitoarei Lui învăţături! Să lepădăm felul de a gândi pe care ni-l aduc firea căzută şi lumea vrăjmaşă lui Dumnezeu! Să ne însuşim felul de a gândi cu care ne îmbie Domnul în Sfânta Sa Evanghelie! Să urmăm Adevărului, şi vom moşteni Adevărul. Adevărul slobozeşte mintea omenească din lanţurile nevăzute ale rătăcirii, în care l-a ferecat păcatul.

(…)

Atâta vreme cât rămâne în firea sa căzută, omul rămâne cufundat în bezna celei mai adânci neştiinţe: el nu ştie cum trebuie să se roage şi nu ştie pentru ce trebuie să se roage (Romani 8, 26), nu e în stare să slujească lui Dumnezeu. Numai credinţa în Hristos aduce cunoaşterea adevărului; credinţa, vădită prin plinirea poruncilor lui Hristos, atrage în inima credinciosului harul Sfântului Duh, precum a zis Prorocul cel de Dumnezeu insuflat: Gura mea am deschis şi am tras Duh, că de poruncile Tale am dorit (Ps. 118, 131). Numai adevăratul creştin, creştinul cu credinţa şi cu faptele, poate fi adevărat închinător al lui Dumnezeu, care se închină şi slujeşte lui Dumnezeu, ca unui Tată, în Duh şi Adevăr. Amin.”

• Continuare la:

Duminica femeii samarinence: omul intre “binele” firii cazute si lucrarea launtrica a Duhului

Cititi si:

• IN LOC DE VALENTINE`S DAY
• Ganduri de Sfantul Valentin

*

De ce ne place atât de mult “Saint Valentines”?

“Sărbătorile traditionale sunt zâmbetul unui popor. E destul să nimeresti la una din ele ca să afli, fără cuvinte, o istorie de secole, uneori de milenii. La noi, la români, una din aceste sărbători a devenit “Saint Valentines”.

Această sărbătoare, fără îndoială, are în ea o putere uluitoare. Desi românii au aflat de existenta ei de putină vreme, iar multi încă mai învată să-i pronunte denumirea corect, totusi ea a devenit foarte populară, stârnind mai multă vervă si pregătiri decât sărbătorile deja învechite, cum sunt Crăciunul si Pastele.

Trebuie să fie un mister la mijloc, pentru că altfel e greu de explicat ceea ce s-a petrecut în România anul acesta. Cum un popor cu o istorie atât de îndelungată, cu traditii sărbătoresti si folclorice, cum putine popoare mai sunt pe lume, a uitat într-un an totul, si a rămas cu această sărbătoare străină?

Este, într-adevăr, un rebus psihologic să explici cum tineri care nu au citit niciodată viata unui Sfânt arată atâta entuziasm fată de acest “Saint Valentines”.

Cultul Sfintilor a fost întotdeauna un prilej de poticneală în calea spre biserică, deoarece oamenii, de regulă, nu pot accepta să se închine în fata unui alt om. Protestantii găsesc în acest cult al nostru dovada cea mai bună că suntem idolatri, că dăm oamenilor cinstea cuvenită “unui singur Dumnezeu”. Ateistii văd în cultul Sfintilor un semn de alienare, o metodă de a-l supune si complexa pe om prin contrapunerea unui ideal inventat si irealizabil. Chiar si printre ortodocsi există multi care încă nu si-au rezolvat această problemă: cum să se închine în fata unui simplu om, nu e mai bine să se închine direct lui Dumnezeu?

Intr-un cuvânt, de la reforma lui Luther în 1517 si până astăzi preotii si credinciosii ortodocsi (si romano-catolici) apără cu multă dificultate credinta în Sfinti. Multi credinciosi ai Bisericii noastre au trecut la protestantism anume pentru că nu si-au putut rezolva acest conflict de constiintă: cum asa, în Biblie scrie să nu te închini, iar eu mă închin? Deci, până si cei care, vorba vine, cred în Dumnezeu, vedem că refuză cinstirea Sfintilor. Si când colo, după câteva reclame cu inimioare la ProTV, milioane de tineri îmbrătisează cultul Sfintilor, cei mai multi chiar înainte de a crede în Dumnezeu! Acest Pro TV a “convertit” în câteva zile mai multă lume decât Hristos în timpul vietii Sale pământesti! Numai acest fapt trebuie să ne pună pe gânduri în ce priveste calitatea acestui mod de sărbătorire a Sfintilor.

Este, într-adevăr, un mister, misterul irationalitătii dezlăntuite al betiilor dionisiace învesmântat în numele unui mucenic al lui Hristos. Mi se pare interesant de discutat în jurul acestei asocieri paradoxale. Prin ea am putea arunca un con de lumină asupra multor ciudătenii din viata noastră, dar mai ales, ceea ce este si mai neplăcut, să ne convingem de existenta unor realităti în care, de altfel, nu prea credem.

Deja este o banalitate a spune că nu există oameni necredinciosi, ci există doar religii nesuferite. Altfel cum unii oameni care nu s-au rugat niciodata la Sf. Nicolae îl cinstesc sărbătoreste pe Santa Claus în varianta lui americană? Cum cei care nu cred în Evanghelie se adună cu flămânzenie în fata televizoarelor ca să vadă “Ultimele ispite ale lui Hristos” de Scorsese? Da, un astfel de “hristos” se prea poate să fi existat, n-avem nimic de zis, ne convine. Însă varianta Lui bisericească e cam ireală, e chiar depresivă. Ii preferăm pe Afrodita si Dyonisos.

Oamenii nu rabdă un Dumnezeu care să se amestece în viata lor. Ei cred că ceva poate să existe, însă ceea ce există trebuie să se încadreze în câmpul lor de cunoastere si, mai ales, în câmpul preferintelor si al preocupărilor lor. Nietzsche, care declara cu seninătate că el este antihristul, nu lepăda niciodată de pe limbă numele lui Dyonisos si Zarathustra. Insă faptul de a nu recunoaste existenta lui Dumnezeu nu-L poate face pe Dumnezeu să dispară din Univers, chiar si numai pentru că sunt unii care îl roagă să rămână.

[...] Moda de a-si construi zei după poftele lor a apărut la greci, mai exact o dată cu Homer. Acesta e cel care a curătat lumea greacă de zeii amorfi, zoomorfi sau monstruosi, a populat-o cu oameni “divini” si cu zei asemănători oamenilor. Pentru aceasta el poate fi considerat marele reformator religios al Greciei. Dr. Bowra observă că “acest sistem complet antropomorfic nu are, desigur, nici o legătură cu adevărata religie sau cu moralitatea. Zeii lui sunt o inventie încântătoare si hazlie a poetilor”.

[...] Iată, în câteva cuvinte, răspunsul la întrebarea unui preot ucrainean, un bărbătoi mătăhălos cu voce groasă, pe care l-am cunoscut în iarna trecută la Moscova. Acesta îsi povestea cu simplitate necazul pe care îl avea din cauza felului în care sărbătoresc ucrainenii ziua lui Ioan Botezătorul – “Ivan Cupală“. Părintele, autoritar din fire, se revolta că primarul orasului a investit bani în reînnoirea acestei “sărbători traditionale ucrainesti”, cu toate că ar fi fost normal să se bucure de sprijinul autoritătilor laice. Când s-a mai văzut ca primarii comunisti să investească în sărbătorirea lui Ioan Botezătorul?

Numai că problema era putin alta: ucrainenii au un fel al lor de a-l sărbători pe cel mai mare ascet al tuturor timpurilor. Această zi echivalează cu ziua Afroditei sau “ziua dragostei” la nemti, numai că se cheamă “Ivan Cupală”. Adică anume în această zi ucrainencele au voie să-si însele bărbatii, “fără supărare”.

De unde acest amestec de sete dezlăntuită de păcat si sfintenie?

Noi am întepenit în păcat, în moarte si în frică. Insă atmosfera sărbătorească pe care am trăit-o în Adam în rai persistă în subconstientul fiecaruia. Persistă si tendinta obsedantă de a face binele cu orice pret. Nevoia noastră de a face binele e atât de mare, încât, după ce aflăm lucruri eronat întelese despre Dumnezeu, cum ar fi pedeapsa cu potopul, izgonirea din rai, ne revoltăm si vrem să înlocuim “răul” lui Dumnezeu cu “binele” nostru. Ne revoltăm împotriva lui Hristos pentru că l-a lăsat pe Iuda să se spânzure, desi stia că aceasta va face asa, ne revoltăm pentru că l-a dat afară pe săracul care nu avea haină de nuntă. Această atitudine fată de Dumnezeu este atitudinea Evei după ce a stat de vorbă cu diavolul. Dacă cineva nu crede că Dumnezeu există si că Biblia este adevărată, cel putin poate să se convingă că Biblia este o carte despre dânsul si că el este Adam întru toate.

Oamenii se îndepărtează de Dumnezeu pentru că ajung la concluzia că Dumnezeu le vrea răul, că i-a făcut ca pe niste robi ai Săi, de care ascunde tot ce e mai bun. Un astfel de Dumnezeu absurd, Care, pe de o parte, zice că e bun, iar pe de alta îsi maltratează făpturile, nu poate să existe. In om se răscoală conditia lui de conducător, care este în el dintru început, după chipul lui Dumnezeu.

Dar ce avem noi cu Dumnezeu? Noi pur si simplu nu credem ca El există si gata. Spune-mi, dar, atunci de ce sărbătorim “St. Valentines”? Dar “Santa Claus”? Dar “Ivan Cupală“? Pentru că ei sunt buni, sunt mai “de viată”! Dacă s-ar sărbători toti Sfintii asa, n-ar mai fi oameni care să nu umble la biserică, dar asa, cu posturile voastre, voi împiedicati oamenii să vină la Dumnezeu. Ce rost mai are o religie care, în loc să se îndrepte spre oameni, se îndepărtează de la ei? Degrabă n-o să rămână nimeni în Biserică, cel putin tinerii nu pot să accepte o credinta neguroasă ca a voastră, o credintă pentru babe si mosi impotenti. De ce nu faceti si voi ca indienii si chinezii, putină yoga, putină kama-sutra si ar fi bisericile pline? Că doar Dumnezeu a lăsat dragostea nu ca să ne călugărim, ci ca să o trăim!…

Cam asa arată discursul remixat pe care diavolul l-a soptit Evei în rai. De ce esti proastă, Eva, ai atâta putere, stăpânesti peste animale si peste stihii, nu-ti închipui că ai putea să stăpânesti si fără să ai asupra ta tot timpul controlul lui Dumnezeu? Oricum, El ascunde de voi un mare secret, de fapt El se teme că, dacă o să mâncati din acest pom, o să stăpâniti si peste El, de asta nici nu vă lasă. Tu însă nu fi proastă, mănâncă din el, învinge-L pe Acest răufăcător invidios care nu vă lasă să vă bucurati cu adevărat de viată!

Eva a simtit în sine grandoarea “misiunii” la care a fost chemată. Ea îsi adună fortele si “îl înfruntă” pe Dumnezeu. Sf. Efrem Sirul spune că ea a trăit atunci plăcerea monstruoasă pe care o are fiecare când săvârseste un păcat mare. Ea a simtit plăcerea biruitorului! Acea fericire, care nu este altceva decât plăcerea în fata unui obstacol învins. In această stare a alergat ea la Adam, pentru a se lăuda cu ce făcuse: “Poftim, Adam! Tu nu ai avut putere să o faci, dar eu, uite la mine am făcut-o! Tii minte acea poruncă pe care ne-a dat-o Dumnezeu? Ei, uite că eu am călcat-o si nu numai că nu am murit, ci am căpătat putere asupra tuturor! Poti să mănânci si tu dacă vrei, eu îti permit”.

Eva a alergat la Adam ca o regină. Ea era convinsă că a devenit mai mare decât Adam, căci îl înfruntase pe însusi Dumnezeu. De aceea Dumnezeu a si pedepsit-o supunând-o bărbatului său pentru totdeauna.

Primii oameni au simtit atunci euforia pe care o are fiecare după săvârsirea păcatului, acel mister care insuflă putere si stăpânire asupra tainelor Dumnezeiesti. Din cauza acestei euforii omul nu realizează adevărata sa stare, ca un lup care linge în înfierbinteală o lamă de cutit înmuiată în sânge, ascunsă în zăpadă. Asa cum lupul, după ce a lins sângele înghetat, ajunge la lamă si, tăindu-si limba, începe a-si mânca propriul sânge până moare, asa si omul cuprins de fierbinteala păcatului se omoarâ singur, bându-si sângele vietii celei vesnice pentru totdeauna.

[...] Oamenii au simtit dintotdeauna nevoia să dea faptelor lor un caracter universal si nobil, mai ales caracterele tari si energice, cum sunt tinerii. Pentru că universul spiritual la această vârstă e suficient de restrâns, tânărul atribuie continut metafizic tuturor sentimentelor si chiar senzatiilor mai puternice. Era si mai firesc să fie asa într-o lume în care tarabele cu cărti despre meditatie si descoperiri din Tibet sunt mai numeroase decât tonomatele de apă gazoasă din orasele sovietice. Unii găsesc că e foarte “tare” să ai bască si skateboard, altii se laudă cu brichete. Insă acestea reprezintă cazuri particulare, cel mult grupuri, dar nu pot fi generalizate. Aceste ocupatii rămân în zona minorului chiar si în mintea tânărului. Ele nu stau în firea noastră, adică ele au pătruns artificial în viata noastră, de aceea ne putem lipsi de ele foarte usor o dată cu vârsta. Dincolo de acestea însă există ceva de care nimeni nu sepoate lipsi, acel ceva este dragostea, care în mintea tânărului o reprezintă ideea cuplului fericit. Orice obstacol în calea realizării acestui cuplu este vrednic de dispret. Obstacolul cel mai mare însă este morala crestină si părintii. Tânărul îndrăgostit se trezeste dintr-odată atacat, pe de o parte, de Dumnezeu si, pe de alta, de proprii părinti. El rămâne, ce dureros, fără origini.

Traditia romano-catolică a rezolvat genial acest conflict, inventând această sărbătoare a Sfântului Valentin. Tânărul nu numai că este încurajat să aibă o “prietenă”, ci dobândeste si binecuvântarea Bisericii, adică a lui Dumnezeu, prin care se împacă si cu părintii, si cu istoria. El nu numai că îsi păstreaza ceea ce a avut, ci dobândeste si ceea ce nu avea. E un fel de a împăca oaia cu lupul.

O astfel de “împăcare” nu a existat niciodată în Biserica de Răsărit, ea nu există nici în Evanghelie. Singura nuntă descrisă în Noul Testament, nunta din Cana Galiieii, la care Hristos săvârseste prima din minunile Sale, preschimbarea apei în vin, are un deznodământ foarte curios – mirele, Simon Canaanitul, îsi va lăsa mireasa si va deveni unul din cei doisprezece Apostoli, ca să moară în cele din urmă ca mucenic în orasul Snanir, din Persia, răstignit în chipul lui Hristos.

[...] Iată câteva din “canoanele” care i-au “mentinut” în biserică pe tinerii romano-catolici:

“Este probabilă opinia potrivit căreia este doar păcat venial în îmbrătisarea dată din cauza desfătării trupesti si senzuale care se naste din sărut, fără primejdie de consimtământ ulterior si de polutie [ejaculare] – 1666“.

“Actul căsătoriei îndeplinit exclusiv pentru plăcere nu ar putea constitui câtusi de putin o greseală, nici măcar venială – 1679″.

“Este permisă provocarea avortului înainte ca fetusul să fie însufletit pentru a evita moartea sau dezonoarea unei tinere – 1679″.

“Polutia [masturbatia] nu este interzisă de dreptul natural. De aceea, dacă Dumnezeu n-ar fi interzis-o, ea ar fi uneori bună; câteodată ar fi chiar obligatorie cu riscul păcatului de moarte – 1679″.

Nimic deosebit, o simplă aschie din trunchiul urias al spiritualitătii romano-catolice. Dacă vom arunca o privire asupra trăirii mistice a unor sfinti romano-catolici, vom întelege usor originea unor astfel de conceptii lejere despre sexualitate.

[...] Cum să nu vinzi prezervative în numele Sf.Valentin, când directorul Centrului de Teologie si Educatie Crestină de pe lângă Colegiul Sf. Marcu si Sf. Ioan din Plymouth, Adrian Thatcher, poate să apere homosexualitatea cu citate din Biblie? “Din punct de vedere teologic, ne convinge Adrian Thatcher, sexualitatea este un mod ingenios prin care Dumnezeu ne cheamă să intrăm în comuniune cu altii. Sexualitatea noastră este o dovadă că suntem făcuti după chipul lui Dumnezeu; noi suntem făcuti pentru a intra în relatii cu cineva, si natura lui Dumnezeu este relatie”. “Crestinismul cere ca dragostea sexuală să întruchipeze iubirea care este Dumnezeu, reprezentând-o si exprimând-o, întrupând-o în fiecare comunicare sexuală care are loc între parteneri”. In sfârsit, sexologul anglican, crede că homosexualitatea între parteneri crestini se întemeiază pe pilde similare din viata Mântuitorului, asupra cărora, dati-mi voie, să nu insist. Crestinii din epoca actuală, spune el, trebuie să depăsească gândirea patriarhală asupra păcatului, pe care a răspândit-o Apostolul Pavel, ca o mostenire a traditiei iudaice.

Cu toate că si eu, ca si cazuistii romano-catolici, n-as vrea să am dusmani printre tânăra generatie, totusi voi încerca să expun în câteva cuvinte morala biblică în această privintă. Nicăieri în Scriptură nu ni se vorbeste de “îndrăgostiti” în afara căsătoriei. Această întâmplare firească dintre un tânăr si o tânără peste tot în Biblie se cataloghează drept desfrânare, adică păcat de moarte, pentru care evreii erau omorâti cu pietre. Orice relatie cu o fată presupunea căsătoria.

[...] Nu numai că nu era îngăduită relatia liberă cu o femeie, ci până si revenirea la femeia de care te-ai despărtit era oprită. De aceea, orice aventură tinerească era extrem de periculoasă, căci, pe de o parte, asta îl obliga să se căsătorească cu tânăra respectivă (De va amăgi cineva o fată nelogodită si se va culca cu ea, să o înzestreze si să o ia de sotie), iar pe de altă parte, Legea nu-i dădea voie să se mai despartă de ea, decât numai dacă îi oferea carte de despărtenie.

“Era o lege veche - scrie Ioan Gură de Aur - care nu oprea pe bărbatul care-si ura femeia să o alunge pentru orice pricină si să ia alta în locul ei… Dacă legea ar fi silit pe bărbat să tină în casă pe femeia pe care o urăste, bărbatul ar fi ucis-o. Asa de cruzi erau iudeii! Cum aveau să-si crute femeile lor, când nu-si crutau proprii lor copii, când omorau pe profeti, când vărsau sângele ca apa? De aceea Legea a îngăduit un păcat mai mic, dar a stârpit unul mai mare“.

Cartea de despărtenie îi oprea pe evrei de la dărâmarea familiilor si de la desfrâul care s-ar fi produs din cauză că bărbatii si-ar fi schimbat la nesfârsit femeile între ei. Dar această lege a fost dată iudeilor, după cum spune însusi Hristos, din pricina învârtoseniei inimii lor.

Dimpotrivă, o dată cu revărsarea harului prin Iisus Hristos, Noul Testament înăspreste criteriile cu privire la păcatul curviei:

“Ati auzit că s-a zis celor de demult: Să nu preacurvesti; Eu, însă, vă zic vouă că oricine se uită la o femeie spre a o pofti a si preacurvit cu ea în inima sa”. (Matei 5-27-28)

[...] Dar, spune Sf. Ioan Gură de Aur,

“este un altfel de a te uita la o femeie, asa cum se uită cei cu inima curată. De aceea Hristos n-a oprit uitatul, ci uitatul cu poftă”.

Dacă cineva se consideră ajuns la această măsură, chiar si după pildele din Pateric citate mai sus, acela să sărbătorească sărbatoarea îndrăgostitilor, aici pe pământ si sus în cer.

Si tocmai pentru că noi am avut fericirea (sau nefericirea, pentru multi) de a ne naste în zodia lui Hristos, nu mai putem să mergem la templul Afroditei având în piept insigna cu Sf. Vaientin. Vremea Luperkaliilor a trecut, fecioarele care îsi pierdeau fecioria pe malul Tibrului în vremea Imperiului Roman nu trebuie să si-o piardă astăzi în numele Sf. Valentin cu aceeasi seninătate. Nu trebuie să primim aceste soapte demonice, dacă avem măcar o mică simpatie pentru acest Sfânt Valentin, iar dacă ne place mai mult să rămânem în desfrâu, atunci să-l urâm pe acest Sfânt Valentin, să-l urâm cu adevărat, după cum si el a urât desfrânarea noastră!

Tânărul are cel putin două motive de a se alătura acestei sărbători: fie că e împins de pofta trupului, ceea ce e firesc, fie de acea plăcere a lui Nietzsche de a rescrie religia crestină, ceea ce e demonic. Nietzsche, care se credea atât de puternic, a ajuns să fie strivit de demonul său. Faptul că boala lui Nietzsche si toate ideile lui au fost insuflate de duhurile întunecate o arată ultima sa scrisoare, în care bolnavul semnează cu numele împotriva căruia a luptat toată viata, nu fără o influentă străină voii sale: “Crucificatul”. Cert este că si cei care sărbătoresc această sărbătoare sunt posedati de demoni nu numai pentru că reclamează desfrâul, ci mai ales pentru că se acoperă cu numele unui mucenic al lui Hristos, asa ceva poate să facă numai demonii. Iisus Hristos, ieri si azi si în veci, este acelasi. Să nu ne gândim că dacă vom fi multi, Il vom constrânge pe Dumnezeu să schimbe legile moralei divine, după cum se obtin azi legi în urma mitingurilor din piete. Aceste teologhiseli prea libere în jurul Sfintilor si a credintei crestine sunt extrem de grave si credem că la ele s-a referit Dumnezeu, în relatarea lui Asaf:

Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: “Pentru ce tu istorisesti dreptătile Mele si iei legământul Meu în gura ta? Tu ai urât învătătura si ai lepădat cuvintele Mele înapoia ta. De vedeai furul, alergai cu el si cu cel desfrânat partea ta puneai. Acestea ai făcut si am tăcut, ai cugetat fărădelegea că voi fi asemenea tie; mustrate-voi si voi pune înaintea fetei tale păcatele tale”.

Dacă iubesti pe cineva cu adevărat si vrei să-ti unesti viata cu el, du-te si spune-i, si căsătoriti-vă. Dar cum poti să vinzi declaratii de dragoste într-o emisiune televizată pentru un tricou sau o bască nenorocită? Atâta costă cuvintele tale? Fata pe care o iubesti nu-ti este deajuns premiu si spectator al dragostei tale sau crezi că te va iubi mai mult dacă va vedea că ceea ce îi spui numai ei în taină vei putea spune si unei pizza? Nu este o mai mare umilintă decât a-ti vedea iubitul sau iubita spunând si altcuiva cuvintele pe care credeai că ti le spune numai tie. Sau nu întelegi că dacă o poate spune la microfon, o poate spune si altcuiva, când nu esti tu de fată?

(…)

Toată această ceată de cuvinte încearcă să acopere adevărul despre durerea singurătătii. Cine nu stie că declaratiile de dragoste sunt mult mai rare decât certurile? Ele sunt atât de rare, încât încap toate într-o emisiune. Dacă ne-ar ajunge putere ca să ne scuturăm capetele de ameteala reclamelor si am feri putin această perdea artificială, ca să privim ce se petrece dincolo de declaratiile de dragoste, am vedea fata crudă a realitătii. In SUA, 53% de femei sunt singure, 20% nu au fost căsătorite niciodată si 33% sunt divortate sau văduve. Un raport elaborat de Alianta Evanghelică din Marea Britanie arată că 44% din bărbatii sub 30 de ani, enoriasi ai Bisericii Evanghelice (care nu acceptă călugăria! n. m.), sunt singuri.

Crimele de familie sau între amanti sunt extrem de frecvente. In timp ce la televizor se pocnesc baloane si se aplaudă cea mai ingenioasă declaratie de dragoste, politia semnează cronici de felul: “24.07.2000, satul Mândresti, judetul Bălti. In casa sa, cetăteanul R., anul nasterii 1957, fiind beat, i-a cauzat o ranâ de cutit în regiunea inimii sotiei sale, decesul a survenit instantaneu. / 13.07.2000, comuna Suruceni. La miezul noptii, cetăteanul P., anul nasterii 1956, a lovit-o cu un topor în cap pe fosta sa sotie, provocându-i o rană mortală. / 02. 04.2000, Chisinău, str. Vasile Lupu. In urma unui scandal iscat între sotii G., femeia si-a lovit sotul cu un ciocan în cap, traumatizându-l mortal. Peste două zile a scos cadavrul din casă si i-a dat foc. / La 22.06.2000, satul Gălăseni, judetul Bălti. Cetăteana S., a. n. 1952, cu un topor i-a cauzat răni în regiunea capului concubinului său B, a.n. 1959, care, ulterior, a si decedat”.

Numai în anul trecut, în Republica Moldova, aproape 30% dintre femeile asasinate au fost omorâte de către soti, ex-soti si amanti. Doar 3% dintre bărbatii asasinati au fost omorâti de către sotii, foste sotii sau amante. Sotii, fostii soti, amantii si fostii amanti au săvârsit mai mult de 26% dintre toate violurile si agresiunile sexuale. In 45% din cazuri, fetele mai în vârstă de 12 ani atacate de un grup de bărbati au recunoscut printre acestia persoane cunoscute. Numărul cazurilor când femeile au fost atacate de către parteneri intimi a fost de 3 ori mai mare între sotii ce trăiau separat, în comparatie cu cei divortati, si aproximativ de 25 de ori mai mare decât cei căsătoriti. Femeile de toate rasele au suportat într-o măsură egală atacuri din partea partenerilor intimi. Femeile maltratate căpătau leziuni corporale grave, fiind atacate de către cunoscuti mai des decât atunci când erau atacate de către străini.

[...] Si asta este doar o secventă, poate cea mai neînsemnată din spectacolul care se dă după culisele declaratiilor de dragoste. Aici ar trebui să anexăm statistica avorturilor, a sinuciderilor. Dar cine poate să facă o statistică a noptilor nedormite, a crizelor de gelozie, statistica primelor fumuri de tigară pe care le trage o fată după ce o părăseste iubitul? Cine face o statistică a lacrimilor pe care le varsă femeile după ce le posedă sotul beat? Cine face o statistică a simpatiilor femeilor trecute de treizeci de ani, care nu-si mai iubesc bărbatii? Inima omului nu e o jucărică pe care poti să o înfrumusetezi cu o fundită rosie, ea e ceva mai mult. Iar dragostea nu încape într-o caricatură cu cătelus de pe o felicitare americănească. Dragostea nu se măsoară.

Toată această mascaradă e înfiorător de tristă. Tânăr fiind, cum poti să îmbraci această mască de bufon si să uiti înăltimile de unde ai coborât, ca să spui câteva replici pe această scenă a desertăciunii în schimbul unor ochelari de soare? Cine e rău? Sfântul Valentin? Nu. Dragostea? Sigur că nu. Rea e numai atitudinea. Toată drama vietii noastre are la bază aceste jocuri necugetate ale tinerilor cu trupurile si sufletele lor. Tocmai pentru că dragostea trebuie trăită, nu trebuie să o consumati degrabă, tocmai pentru că e frumoasă, nu trebuie pusă spre vânzare, tocmai pentru că e atât de rară, nu trebuie neglijată când se iveste. Cum poate ceva atât de frumos, atât de înăltător, atât de rar si atât de scump ca dragostea, sa-ti iasă în cale chiar în acele zile neghioabe cu baloane si discutii fără haz? Nu credeti chiar pe oricine face astfel de declaratii, dacă vreti să le auziti măcar o dată în viată spuse cu sinceritate.

Nu construiti palatul prieteniei voastre din cărămizile multe si strălucitoare, care se dau pe gratis, ale poftei, ci căutati pietrele tari ale iubirii adevărate. Căci pofta, care este tot timpul în miscare, s-ar putea să vă lase singuri si să plece, iar dragostea…, dragostea nidodată nu cade.

Toate-mi sunt îngăduite, dar nu toate de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva.

Morala crestină nu ne interzice să ne îndrăgostim, ci numai ne recomandă să nu ne ucidem între noi. Câti ulcerosi nu mănâncă murăturile care le plac, ca să nu-si producă dureri? Câti nu beau bere si nu se duc în baruri, chiar nu mănâncă carne, pentru că adună bani pentru masină sau televizor? Ce să mai spunem de afaceristii care muncesc în străinătate si nu-si văd familia cu anii pentru niste bani nenorociti? De ce, dar, ne miră că unii oameni folosesc cu măsură plăcerile acestei vieti, ca să nu ajungă la catastrofele în care au pierit semenii lor?

“Trupul nu este pentru desfrânare, ci pentru Domnul, si Domnul este pentru trup”. Cei care încalcă această lege de neschimbat se supun riscurilor descrise mai sus, ei nu vor scăpa niciodată de tirania propriilor patimi si de tirania demonilor. Ei nu vor ajunge niciodată la dragoste.

S-ar părea că e o contradictie în doctrina crestină: pe de o parte, Dumnezeu ne-a făcut atât de frumosi si a lăsat atractia aceasta atât de puternică între bărbat si femeie, iar pe de altă parte, ne recomandă fecioria. Ce-i asta, un fel de sadism divin? Da, pofta a sădit-o Dumnezeu, si, dacă vreti, pofta a tinut omenirea până acum. Nu, nu numai pentru că prin ea se nasc oameni noi, ci pentru că, dacă nu ar fi fost pofta, bărbatii si-ar fi omorât pur si simplu femeile, iar femeile ar fi fugit de ei. E atât de putină dragoste între femei si bărbati, încât numai pofta îi poate tine împreună. Câte perechi au fost gata să se despartă pentru totdeauna, dar pofta i-a întors înapoi. Dumnezeu stia asta.

Există două atractii diferite, una iratională, cea a poftei, care nu poate să lipsească, si cea a dragostei, la care se ajunge prin virtute. Mai înainte de a alerga la PRO TV ca să-ti ridici talonasul de câstigător, întreabă-te dacă ai priceput care e diferenta între ele. Dacă nu vezi nici o diferentă, aleargă mai departe.

Acum, o lume întreagă sărbătoreste biruinta poftei asupra dragostei. Chipul omenesc se retrage timid de pe arena lumii si în locul lui apare Animalul. Aceasta se simte în toată arta modernă, aceasta vedem în tablourile baroc, cu femei care ne arată spatele în locul feţei. Aceasta vedem în filmele cu măsti de animale umanizate, gen StarTrek. Aceasta se remarcă la femeile tinere care nu se mai văd din cauza picioarelor si a sânilor si a tinerilor din care au rămas numai gecile si pantalonii. A dispărut din viata noastră chipul pur si simplu, faţa celui iubit”.

(Extras din cartea “Intre Freud si Hristos” de Ierodiacon Savatie Bastovoi)

preluat de la Sfaturi ortodoxe

Legaturi:

• PARINTELE RAFAIL NOICA DESPRE CURVIE, despre pervertirea cuvintelor si despre “binecuvantarea” duhovnicului pentru RELATIILE TRUPESTI DINAINTE DE CUNUNIE. Cum ne putem insela folosind eretic cuvantul: “Toate ne sunt ingaduite…”?
• Sfantul Nicodim Aghioritul (14 iulie): CUM SA LUPTAM IMPOTRIVA PATIMILOR TRUPESTI
• Ierom. Ioan Buliga: JOCURILE DESFRANARII
• Monahul Paulin de la Putna despre imbracaminte, machiaj si privire intr-o cultura a curviei
• Parintele Arsenie ne invata cum sa stam impotriva curviei, a mandriei si a vorbariei
• CUVIOSUL PAISIE DESPRE TANARA GENERATIE: “Lipseste duhul de jertfa”
• Avva Ammun ne sfatuieste: “Tineretea are trebuinta de pazire”. CE SA FACI CAND VINE ISPITA?
  

• Troparul Ortodoxiei - “Binecuvantat esti, Hristoase, Dumnezeule…”

Un extras din predica Sfantului Ioan Maximovici la Duminica Ortodoxiei:

“(…) Si acum pot apărea între noi diverse separări. Dar întrucât legile Bisericii lui Hristos sunt neschimbătoare, crestinul trebuie să se supună legilor si rânduielilor Bisericii, indiferent de felul în care altii se raportează la ele, indiferent dacă societatea este binevoitoare sau ostilă fată de ele. Cei ce-i sunt credinciosi lui Hristos îl urmează pe calea acelor legi, pe calea rânduielilor păzite cu sfintenie de Sfânta Biserică. Iar cei ce-si doresc înlesniri fără masură si bucurii în lumea aceasta pământeana, care va pieri mai devreme sau mai târziu, aceia preferă alte legi, nu pe cele ale Bisericii, ci pe cele care le permit să trăiască asa cum vor si să gândească după bunul lor plac, să-si aseze voia lor proprie deasupra Duhului Bisericii – Duh dat de Insusi Domnul Dumnezeu – si îi cheamă si pe altii să le urmeze calea.

Este posibil, fratilor, ca în curând iarăsi să aveti parte aici de tulburări, si unii dintre voi să vă cheme să mergeti pe calea tăgăduirii legilor sfinte si să vă supuneti numai legilor stăpânirii omenesti. Temeti-vă de această cale! Temeti-vă de calea pe care a mers tâlharul din stânga, căci prin povara hulei, prin povara hulirii lui Hristos, s-a dus la moartea cea vesnică. Cei ce hulesc legile Bisericii Îl hulesc pe Hristos însusi, Care este Capul Bisericii, căci legile Bisericii sunt date de Duhul Sfânt, prin apostoli. Iar legile locale sunt întemeiate pe aceleasi legi, pe legile si pe canoanele Bisericii. Să nu ne credem mai întelepti ca arhiereii (sfintii, n.n.) care au rânduit pravilele Bisericii, să nu ne socotim mai învătati. Ci să strigăm smeriti, împreună cu tâlharul cel întelept: „Pomeneste-mă, Doamne, întru Împărătia Ta!“

- Mai mult, cititi la: Duminica Ortodoxiei, Biruinta cinstirii Icoanelor (si cu alte trimiteri la predici si talcuiri ale Duminicii si Evangheliei de astazi)

***

Din predica rostita la Duminica Ortodoxiei, in 1971, de Fericitul Arhiepiscop Averchie Tausev, prietenul apropiat si fratele in duh al Sfantului Ioan Maximovici:

“(…) Cand Biserica lui Hristos a biruit in lume, el a starnit impotriva-i o noua si chiar mai primejdioasa prigoana, anume cea dinauntrul Bisericii – asa cum inaintevestise Sfantul Apostol Pavel in convorbirea sa cu preotii efeseni – s-au ridicat oameni “graind lucruri stricacioase” (Fapte 20,30). Pavel i-a numit pe astfel de oameni “lupi rapitori” (Fapte 20, 29). Acestia erau asa-numitii “eretici” care au cautat sa rastalmaceasca adevarata invatatura a lui Hristos despre credinta si evlavie, ca sa faca zadarnica pentru oameni aceasta invatatura. Cand aceasta s-a intamplat, Sfanta Biserica, prin cei mai buni slujitori ai sai, a ridicat armele impotriva acestor eretici pentru a apara invatatura ei cea adevarata, nedeformata. Atunci au inceput sa fie convocate mai intai “sinoade locale” si apoi “ecumenice“. Din toate colturile pamantului s-au adunat episcopi si, prin Duhul Sfant, au dat glas Adevarului celui curat si nestrambat, urmand pilda Celui Dintai Sinod Apostolic din Ierusalim (Fapte 15, 6-29).

De asemenea, i-a despartit pe eretici de Biserica si i-a anatemizat. Aceasta era in accord cu porunca limpede data de Insusi Domnul nostru Iisus Hristos, Care a spus: “Iar de nu va asculta nici de Biserica, sa-ti fie ca un pagan si ca un vames“ (Matei 18, 17); si in acord cu porunca Sfantului Apostol Pavel, acest mare “Apostol al neamurilor” care a spus: “Ci chiar daca noi sau Inger din Cer va va binevesti altceva afara de ceea ce v-am binevestit noi sa fie anathema!“(Galateni 1, 8 ). Iar in alt loc, tot el graieste: “Cel ce nu-l iubeste pe Domnul nostru Iisus Hristos, sa fie anathema. Maranatha! (Domnul vine)” (1 Corinteni 16, 22).

In acest fel, ritualul nostru ortodox emotionant, maret si solemn, isi are incepatura de la Insusi Domnul nostru Iisus Hristos si de la marele Sau Apostol, chemat de El sa fie “apostolul neamurilor“, cu alte cuvinte al intregii lumi pagane. Incepand din veacul al IX-lea, Sfanta Biserica a hotarat ca acest ritual trebuie oficiat in prima Duminica a Sfantului si Marelui Post si ca aceasta zi se va numi “Duminica Ortodoxiei”.

Acest ritual, frati si surori, este deosebit de important si plin de insemnatate in cumplitele vremuri pe care le traim, vremuri in care credinta ortodoxa este sovaielnica si nestatornica. Aceasta sovaielnicie si nestatornicie a credintei ortodoxe se datoreaza tocmai acelor persoane care s-ar cuveni sa o intareasca si sa o sprijine in sufletele credinciosilor. Cei care ar trebui sa fie stalpi ai Sfintei Ortodoxii – inalti ierarhi incluzand si ocarmuitorii anumitor Biserici locale – se departeaza de la adevarul Sfintei Ortodoxii. Este cumplit sa trebuiasca sa spui ca pana si ocarmuitorul Bisericii constantinopolitane, care e cunoscuta drept Biserica “Ecumenica”, omul socotit a fi ierarhul cel dintai al oricarei Biserici Ortodoxe, a parasit aceasta cale!

Neindoielnic, peste toate acestea stapaneste pecetea apostaziei, despre care a inaintevestit Sfantul Apostol Pavel (2 Tesaloniceni 2-3) – lepadarea de Hristos a crestinilor. Suntem acum fata in fata cu aceasta apostazie. Marea amenintare ce sta asupra credintei crestine, asupra credintei ortodoxe, este asa-numita “miscare ecumenica“, avand in frunte ceea ce se cunoaste drept “Consiliul Mondial al Bisericilor“, un corp care neaga doctrina unitatii si negreselniciei adevaratei Biserici a lui Hristos si incearca sa creeze din toate credintele deformate existente in prezent o “pseudo-Biserica” noua care, din punctul nostru de vedere, fara nicio indoiala va fi “Biserica” lui Antihrist, acea falsa biserica pe care o va ocarmui Antihrist, a carei venire se pregateste cu grabire in lume acum.

Din invatatura Cuvantului lui Dumnezeu si a Sfintilor Parinti ai Bisericii, cunoastem ca Antihrist va fi ocarmuitorul atat religios, cat si politic al intregii omeniri: el va sta in funtea noii Biserici universale false; de asemenea, el va fi seful unui nou guvern mondial si va cauta sa supuna totul sub puterea sa absoluta.

Credinta ortodoxa – aceasta este “credinta Apostolilor“, “credinta Sfintilor Parinti“, este acea credinta pe care Parintii Apostolici, ucenicii directi ai Sfintilor Apostoli, dimpreuna cu Sfintii Parinti si Invatatori ai Bisericii si cu urmasii lor legiuiti, asezati de Duhul Sfant, au talcuit-o pentru noi in scrierile lor minunate si de Dumnezeu insuflate. Fratilor si surorilor, trebuie sa ne pastram statornici in aceasta credinta, daca ne dorim izbavirea cea vesnica!

Acum vom sluji dimpreuna cu dumneavoastra acest ritual ce are mare putere invatatoreasca, e emotionant si deosebit de solemn si care e alcatuit din doua parti: prima parte este rugaciunea Sfintei Biserici pentru toti cei care au ratacit sau au cazut de la adevarata credinta ortodoxa; in partea a doua, Sfanta Biserica rosteste teribila anatema impotriva tuturor invatatorilor mincinosi, ereticilor si schismaticilor care au staruit intru rautatea lor si care nu doresc sa se uneasca din nou cu Biserica cea adevarata a lui Hristos, ci lupta impotriva ei. Apoi vom canta “Vesnica pomenire” pentru toti aparatorii raposati ai Sfintei Ortodoxii si “La multi ani” pentru acei aparatori ai sfintei credinte si Biserici Ortodoxe care sunt inca printre cei vii”.

(in: “Apostazia si Antihristul dupa invataturile Sfintilor Parinti”, Fundatia Sfintii Martiri Brancoveni, Constanta, 2008)

***

Cuvânt la Duminica Ortodoxiei al Sfantului Luca al Crimeei:

“(…) Poruncile Vechiului Testament, date de Dumnezeu prin Moise pe muntele Sinai, priveau păcatele grosolane – iar aceste porunci cer de la noi cea mai înaltă desăvârşire. Dar cui vorbesc eu despre cea mai înaltă desăvârşire? Oare nu sunt şi printre ascultătorii de acum oameni ce nu cunosc nici alfabetul creştinismului, care nu au făcut nici primul pas pe calea virtuţii?

Ascultaţi ce spunea marele arhiereu Ioan Gură de Aur turmei sale, cu care semănaţi în multe privinţe:

„Văd că după Botez mulţi trăiesc în mai mare nepăsare decât cei încă nebotezaţi şi nu vădesc nici măcar un semn de viaţă creştinească. Iată de ce nici în piaţă, nici în biserică nu se poate face deosebire grabnică între credincioşi şi necredincioşi… Credinciosul trebuie să se vadă nu numai după dar, ci şi după viaţa înnoită. Credinciosul trebuie să fie luminător şi sare a lumii. Iar dacă nu luminezi nici ţie, dacă nu sărezi propria putreziciune, după ce să te mai cunoaştem că eşti credincios? După faptul că te-ai scăldat în apele sfinţite? Dar asta ţi se va face temei de pedepsire, căci mărimea cinstirii se face întru adaos de certare pentru cei ce nu vor să trăiască în chip vrednic de aceasta. Nu prin cele primite de la Dumnezeu trebuie credinciosul să strălucească, ci prin cele pe care le aduce de la sine, şi prin toate să se vădească: prin umblet, prin privire, prin înfăţişare, prin glas. Nu vreau să spun că trebuie să luăm ochii lumii, ci că trebuie să ne aducem la rânduială pe noi înşine spre folosul celor care ne văd.

Or, acum, dacă încerc să recunosc în tine creştinul, din toate părţile te arăţi tocmai pe dos de cum ar trebui: că dacă vreau să te recunosc după loc, te văd petrecându-ţi ziua la alergările de cai şi la spectacole şi în nelegiuiri, în adunările cele rele din piaţă şi în tovărăşia oamenilor stricaţi; dacă vreau să te recunosc după înfăţişare, te văd mereu râzând cu o înfăţişare dezmăţată, ca o curvă rânjită, ca o femeie pierdută; dacă vreau să te recunosc după haine, te văd îmbrăcat ca un comediant; dacă vreau să te recunosc după însoţitori, târăşti după tine paraziţi şi lingăi; dacă vreau să te recunosc după vorbe, nu aud de la tine nimic sănătos, nimic de trebuinţă, nimic folositor pentru viaţa noastră; dacă vreau să te recunosc după hrană, aceasta mai mare osândă îţi aduce.

Spune-mi, deci, după ce voi putea să te recunosc drept credincios, când toate cele spuse mai înainte arată cu totul altceva? Dar ce zic eu „credincios”?! Nu-mi pot da seama limpede nici măcar că eşti om: fiindcă atunci când dai din copite ca un măgar, împungi ca un taur, nechezi la femei ca un armăsar, te îmbuibi ca un urs, îţi îngraşi trupul ca un catâr, eşti ranchiunos ca o cămilă şi răpitor ca un lup, te mânii ca un şarpe, înţepi ca un scorpion, eşti prefăcut ca o vulpe, păstrezi veninul răutăţii ca o năpârcă, te războieşti împotriva fraţilor ca dracul cel rău, cum voi putea să te număr împreună cu oamenii fără să văd în tine semnele firii omeneşti? Căci iată, căutând să aflu deosebire între catehumen şi botezat, sunt în primejdie să nu mai aflu deosebire nici între om şi fiară. Dar ce zic „fiară”?! Fiara are una dintre aceste scăderi, în timp ce tu suferi de toate, întrecându-o cu dobitocia. Şi nici nu ştiu de ce te-am numit drac – căci dracul nici nu e rob tiraniei pântecelui, nici nu iubeşte avuţia. Aşadar, dacă ai mai multe scăderi şi decât fiarele, şi decât dracii, cum să te numim om, ia spune-mi? Şi dacă nu-ţi putem spune om, cum să te numim credincios? Şi – lucru mai rău – având o asemenea aşezare rea, nu ne gândim la sluţenia sufletului nostru, nici nu pricepem cât de urât este…”

Iată înfricoşătoarele cuvinte ale marelui sfânt, cuvinte rostite cu o mie cinci sute de ani în urmă, dar atât de proaspete şi acum! Oare nu sunt şi între noi oameni pe care ele îi privesc? Sunt, spre ruşinea noastră, şi încă nu puţini! Cum se poartă unii în biserică? Se împing, se ocărăsc, se înjură, se osândesc, clevetesc. De ce mai merg aceştia la biserică? De ce spurcă locaşul sfânt cu prezenţa lor? De ce smintesc inimile curate ale celor pentru care o asemenea profanare e de neîndurat?

Şi după ce se întorc de la biserică, ce fac? Îşi chinuie casnicii. Soacra rea îi otrăveşte zilele nefericitei nore, prigonind-o, blestemând-o şi înjurând-o pentru orice fleac, o bate, o alungă din casă, reuşeşte să o despartă de fiul ei, o aduce la sinucidere! Dar numai soacrele sunt aşa? Sunt şi nurori, fii şi fiice care îşi alungă părinţii şi socrii bătrâni din casă. Legea veche, a lui Moise, poruncea ca asemenea oameni să fie omorâţi cu pietre. Ei sunt cu duhul pe de-a-ntregul depărtaţi de Biserică.

Sunt şi creştini mincinoşi care fură, mint, îşi strică proprii copii! Un băiat de unsprezece ani a furat un caiet la şcoală. Tras la răspundere, a zis: „Eu văd cum mama ia mereu cărbuni de la vecina, şi am crezut că aşa trebuie”. Alt băiat, de doisprezece ani, minte întotdeauna – iar când i se spune că e urât să minţi, el răspunde: „Dar totdeauna mi se zice că trebuie să iau exemplu de la cei mari, iar eu aud în fiecare zi cum mama îi minte pe tata şi pe mătuşa şi îi înşală. Înseamnă că aşa trebuie”. O fată de cincisprezece ani îşi vopseşte buzele şi sprâncenele. Ea a învăţat asta uitându-se la mama sa, al cărei păr este deja cărunt. O, mamă nefericită! Ce-ţi înveţi fiica? Mereu mergi la biserică şi nu ai auzit ce spune Sfântul Apostol Petru:

Podoaba voastră să nu fie cea din afară – împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (1 Pt. 3, 3-4).

Cuvintele acestea parcă nici n-ar atinge-o: ea nu-şi învaţă fiica cum să fie frumoasă cu inima, ci o învaţă la fals şi la minciună.

Iată că iese din biserică o femeie bine îmbrăcată cu o fetiţă de şase ani. Copilul, bun la suflet, vede un bătrân sărman şi îi dă o rublă. Mama ce face? Îşi pedepseşte copilul! Oare n-a auzit nicicând că la înfricoşata Judecată a lui Hristos nemilostivii vor fi trimişi în chinurile veşnice? Darmite să-l înveţi şi pe copil să fie nemilostiv, să-i interzici să facă fapte bune!

Ce îi aşteaptă pe toţi aceşti nefericiţi? Domnul nostru Iisus Hristos ne învaţă: Nu oricine îmi zice: „Doamne! Doamne!” va intra în împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri (Mt. 7,21). Acestor oameni, care merg mereu la biserică şi se socot creştini, El le va spune: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi; depărtaţi-vă de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea (Mt. 7, 23) – plecaţi, ticăloşi, care cutezaţi să vă deschideţi gurile de năpârci ca să primiţi Trupul Meu şi Sângele Meu!

Temeţi-vă de mânia Dumnezeirii! Amintiţi-vă de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur cu privire la faptul că celor care nu vor să trăiască potrivit făgăduinţelor date lui Dumnezeu, Sfântul Botez nu face decât să le sporească osânda. (…)”

- integral pe blogul N-AM CUVINTE

- si lecturat la: PREDICI AUDIO

-  VEZI PE ACELASI BLOG SI URMATOARELE PARTI ALE CUVANTULUI SFANTULUI LUCA:

• Despre soarta ereticilor
• Despre iconoclasm

***

Parintele Dumitru Staniloae despre constiinta ortodoxa ca dragoste de Adevar

Ortodoxia – lumina curata a lui Hristos

(…) Singura Biserica ortodoxa nu s-a dedat la nici un fel de schimbare a adevarului revelat si cuprins in Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie. Noi avem pana azi crestinismul asa cum l-au avut Sfintii Parinti din sec. II-V. Toti teologii catolici, anglicani, protestanti recunosc aceasta, unii facand se intelege, chiar din aceasta o vina a Bisericii noastre, declarand-o falsificata, pietrificata in idei si forme haine, ca una care n-a dezvoltat adevarul crestin dupa cerintele fiecarui om. Prin urmare Biserica Ortodoxa n-a stirbit adevarul coborat de sus, n-a diluat vinul ceresc cu apa sfatoseniilor omenesti, n-a purces la zadarnicirea supremei actiuni a lui Dumnezeu, de-a readuce lumea la adevar.

Cine a purces pe calea schimbarilor dupa principiul adaptarii in spiritul timpului, trebuie sa schimbe continuu, o data ce si timpul se schimba fara incetare. Unde se poate ajunge, in felul acesta, ne-o arata protestantismul, care in multi din reprezentantii lui a ajuns pana dincolo de orice invatatura crestina fundamentala.

Daca toate aceste schimbari sunt omenesti, se intelege ca greu se va gasi una care sa poata pretinde cu succes o polarizare a intregului crestinism in jurul ei. Unitatea crestinismului diversificat in atatea forme amestecate cu adausurile ratiunii umane, in dezvoltarea ei istorica, nu se va putea realiza decat prin concentrarea tuturor in jurul adevarului divin nefalsificat de oameni, asa cum il aflam in primele veacuri crestine si cum e marturisit pana azi de Biserica ortodoxa. E punctul de vedere care s-a impus mai mult in constiinta teologica si crestina din toate tarile, pentru ca e cel mai just, cel mai rezonabil. intre oamenii care se cearta, pacea se poate restabili temeinic numai prin supunerea lor unui for care-i depaseste: lui Dumnezeu.

Interesant este de altfel ca pasiunea aceasta pentru adevar, adica pentru Revelatiunea divina, in orice dezbatere cu privire la refacerea unitatii crestine, caracterizeaza in mod deosebit constiinta ortodoxa. Dintre toate ramurile crestine, ea singura a ramas totdeauna pe langa rolul de-a fi martora a adevarului, de a sta langa adevar. Se prezinta si azi ca si in trecut din partea altor confesiuni crestine fel de fel de considerente si de atractii prin care ar vrea sa se faca pe ele centre de polarizare a crestinismului. Se induc motive politice, culturale, organizatorice, se ridica in slavi persoane omenesti si scaune din care ar izvori binefaceri coplesitoare peste lume. De adevarul lui Hristos si de Hristos insusi nu vorbeste insa nici o alta ramura crestina. Cel putin in fata ortodoxiei nu poate vorbi nici una, fiindca se jeneaza. Singura Biserica “dreptei credinte”, a “dreptului adevar”, vorbeste numai de adevarul lui Hristos, numai de adevarul revelat, pentru ca numai ea il are, numai ea a ramas pe langa el, respingand ispitele lumesti si primind mucenicia veacurilor. Ortodoxia sta singura pe langa scaunul lui Hristos, pana la plinirea vremii, cand adevarul ei va trebui sa castige toata omenirea ce e dornica sa faca mai intai pana la capat experienta “creatiilor” sale.

In al doilea rand faptul ca ortodoxia reprezinta adevarul nefalsificat poate fi dovedit din scrutarea comparativa a ei cu oricare alta ramura crestina. Formele crestinismului apusean sunt treptele unei continue diluari a adevarului integral al Revelatiei. S-au tot facut acolo concesii patimilor omenesti, pana ce crestinismul a slabit atat de mult in autoritatea si densitatea lui de factor supraomenesc, incat le-a fost usor acestor patimi sa-l inlature aproape cu totul. Ortodoxia singura a ramas sa infrunte de pe pozitia deplinei intransigente aceste patimi, sa zugraveasca omului un ideal [ne]relativizat, sa sustina in sufletul acestuia constiinta ca ortodoxia e ceva intr-adevar de dincolo de lume si chiar daca el nu poate atinge idealul ce i-l zugraveste ea, totusi tinde tot mai sus, continuu nemultumit cu ceea ce a realizat. Idealul de om al credintei rasaritene nu e un ins care stie doar sa-si ascunda sub aparente de civilizatie prea exageratele porniri patimase. Acesta e propriu Apusului. Ortodoxia este radicala, ea cere absolutul. Cere dezradacinarea reala a patimilor. Nu un om “civilizat”, moderat in toate, atent la aparente cu semenii, ci un om transfigurat pana in adancuri, purificat total, un intransigent al sfinteniei reale, transparente, cere ortodoxia prin spiritul ei ascetic si prin pilda sfintilor ei. Ea cere mult, caci stie ca numai cerand mult, se poate obtine de la majoritate macar putin si se satisface setea religioasa a omului, care nu se impaca cu diluari din partea Bisericii (…)

Daca crestinismul apusean vrea sa renasca si sa-si recastige puterea pierduta acasa la el, trebuie sa se reidentifice complet cu ortodoxia, nu sa caute sa toarne si la noi apa oaselor lui imbatranite. Crestinismul apusean trebuie sa restabileasca pe Hristos in centrul constiintelor, inlaturand domnia omului...“

- cuvantul integral AICI

***

• Predica parintelui Nicolae Steinhardt la Duminica Ortodoxiei (audio)

• IPS Teofan - De ce suntem ortodocsi?
• Reactia ortodoxa la erezie, conform parintelui Staniloae
• VLADICA ARTEMIE DE KOSOVO MARTURISIND DESCHIS DESPRE ORTODOXIE SI EREZIA ECUMENISTA (Tesalonic, 2004)
• ARHIM. IOIL: “Am ajuns din nou in timpurile cand Credinta noastra scumpa ne va costa!”
• IPS Augustin Kandiotis: Sub Pomul Ortodoxiei
• Parintele Mihail Stanciu: Ortodoxia = Smerenie și Dragoste
• Parintele Melchisedec Velnic (VIDEO) - Predica la Duminica Ortodoxiei (despre MARTURISIREA SI APARAREA CREDINTEI)

Vrem sa va punem la inima unul din cele mai coplesitoare cuvinte pe care le-am citit in ultima vreme, care, daca nu a murit de tot inima in tine, te zgaltaie de-a binelea pe dinauntru, mai tare decat orice mare cutremur anuntat. Va vorbim si noi cu indrazneala, de la inima la inima, direct, ca si cum am vorbi sufletelor noastre: Va rugam in numele lui Hristos, ascultati si intelegeti strigatul parintelui Savatie! Nu fugiti de el si nu-l uitati, nu mai treceti repede peste cuvinte! Si, mai ales, nu-l (mai) lasati fara raspuns in viata voastra! Nu-i mai lepadati de la voi pe cei slabi, pe cei umili, pe cei saraci, pe cei batjocoriti, torturati si omorati; nu mai justificati pe cei puternici si nedrepti, nu mai luati apararea celor slaviti, tari si mandri, care se apara singuri, oricum, cu toata puterea acestei lumi! Nu va mai mintiti ca nu vedeti si nu auziti! Nu mai intoarceti capul! Si, mai ales,  sa fiti cu luare aminte sa nu fiti voi insiva cei care umiliti, batjocoriti, nedreptatiti, tradati, chinuiti pe fratele vostru mai mic, adica pe Hristos! In numele niciunui interes superior sau vreunei pretinse legi! Chiar daca nu puteti iubi, macar nu faceti rau si nu mintiti, nu va folositi de niciun semen al vostru pentru a-l arunca apoi ca pe o masea stricata, cand nu va mai serveste interesele!

De asta, si nu de alte fapte mari sau de vorbe frumoase atarna mantuirea sau pierzarea noastra!

 Parintele Savatie Bastovoi: Hristos este acelaşi. Ce s-a schimbat?

“Este uimitor cum oamenii îşi schimbă valorile de la generaţie la generaţie. Toate cuvintele cheie au fost răstălmăcite. Pace, iubire, curaj. Cuvîntul jertfă a fost scos cu desăvîrşire din uz, pentru că jertfa nu poate fi răstălmăcită. De aceea e mai bine nici să nu vorbeşti despre ea. Totul se cîştigă prin “pace”, prin “toleranţă”. Aşa este. Prin “toleranţa” noastră şi sîngele altora. Sîngele celor pe care nu-i ştim şi nici nu vrem să-i ştim. Pentru că am devenit fii ai acestui veac stăpînit de părintele minciunii şi ucigătorul de oameni diavol. Oamenii mor astăzi ca şi în cărţile de istorie ucişi de tirani, răpuşi de foame şi de boli. Numai că astăzi doar arareori mai auzi un glas care să-i mîngîie în numele lui Hristos. Creştinii au ajuns să se teamă să ia apărarea cuiva, iar asta ne arată că duhul fricii şi nu duhul dragostei ne călăuzeşte paşii.

Cu mai puţin de un secol în urmă în faţa terorii comuniste s-au ridicat 200.000 de clerici doar în Rusia şi au fost ucişi. Astăzi preoţii şi episcopii stau la masă cu tiranii şi-i laudă în adunări pentru un talger de linte. Alţii, mai mititei, mănîncă gunoaiele de sub această masă, dar le vorbesc oamenilor cu versete din Scriptură.

Hristos a spus: „Cercetaţi pe cei din temniţă, cercetaţi pe cei bolnavi”. Iar creştinii de azi nu doar că nu fac asta, ci nici măcar nu suferă să audă de existenţa întemniţaţilor şi a bolnavilor.

Atunci cînd cineva trîmbiţează în biserici că oameni demonizaţi ne otrăvesc şi ne îmbolnăvesc prin medicamente mincinoase, se găsesc creştini, atît dintre cei de jos, cît şi dintre cei de sus, care să înăbuşe glasurile salvatoare. Atunci cînd li se spune că oameni străini îi robesc prin cipurile demonice, mulţi se îndărătnicesc, pentru că se gîndesc doar la pielea lor. În sfîrşit, chiar dacă li se spune că un tiran bate, torturează şi omoară în numele legii şi asta nu e drept, ei nu se grăbesc să le ia apărarea celor ce pătimesc, ci tot pe tiran îl laudă.

Acesta este creştinismul spre care ne îndreptăm. Dar să nu ne amăgim. Hristos ieri şi azi şi în veac este acelaşi”.

Cititi si:

• “Du-te, sa-ti fie dupa cum ai crezut!”
• Sf. Tihon din Zadonsk ne arata IN CATE FELURI NE PUTEM LEPADA DE HRISTOS
• Cea mai grea lovitura – cea de la frati
• CELE NEBAGATE IN SEAMA ALE LUMII
• Ce primeaza: sufletul unui om sau reusita unei activitati omenesti?
• Orbirea sufleteasca = minciuna din noi
• “Fratele meu este viata mea”
• ASTAZI NE LIPSESTE MILA

*

• Nu va rusinati sa iubiti!
• Pentru cine bat clopotele la Tanacu? – Parintele Savatie Bastovoi
• Parintele Savatie: Creştinismul este dragoste izvorâtă din durere
• Parintele Savatie Bastovoi: Tristă cugetare despre dragoste

Un extras din predica Sfantului Ioan Maximovici la Duminica Ortodoxiei:

“Si acum pot apărea între noi diverse separări. Dar întrucât legile Bisericii lui Hristos sunt neschimbătoare, crestinul trebuie să se supună legilor si rânduielilor Bisericii, indiferent de felul în care altii se raportează la ele, indiferent dacă societatea este binevoitoare sau ostilă fată de ele. Cei ce-i sunt credinciosi lui Hristos îl urmează pe calea acelor legi, pe calea rânduielilor păzite cu sfintenie de Sfânta Biserică. Iar cei ce-si doresc înlesniri fără masură si bucurii în lumea aceasta pământeana, care va pieri mai devreme sau mai târziu, aceia preferă alte legi, nu pe cele ale Bisericii, ci pe cele care le permit să trăiască asa cum vor si să gândească după bunul lor plac, să-si aseze voia lor proprie deasupra Duhului Bisericii – Duh dat de Insusi Domnul Dumnezeu – si îi cheamă si pe altii să le urmeze calea.

Este posibil, fratilor, ca în curând iarăsi să aveti parte aici de tulburări, si unii dintre voi să vă cheme să mergeti pe calea tăgăduirii legilor sfinte si să vă supuneti numai legilor stăpânirii omenesti. Temeti-vă de această cale! Temeti-vă de calea pe care a mers tâlharul din stânga, căci prin povara hulei, prin povara hulirii lui Hristos, s-a dus la moartea cea vesnică. Cei ce hulesc legile Bisericii Îl hulesc pe Hristos însusi, Care este Capul Bisericii, căci legile Bisericii sunt date de Duhul Sfânt, prin apostoli. Iar legile locale sunt întemeiate pe aceleasi legi, pe legile si pe canoanele Bisericii. Să nu ne credem mai întelepti ca arhiereii (sfintii, n.n.) care au rânduit pravilele Bisericii, să nu ne socotim mai învătati. Ci să strigăm smeriti, împreună cu tâlharul cel întelept: „Pomeneste-mă, Doamne, întru Împărătia Ta!“

- Mai mult, cititi la: Duminica Ortodoxiei, Biruinta cinstirii Icoanelor (si cu alte trimiteri la predici si talcuiri ale Duminicii si Evangheliei de astazi)

***

Din predica rostita la Duminica Ortodoxiei, in 1971, de Fericitul Arhiepiscop Averchie Tausev, prietenul apropiat si fratele in duh al Sfantului Ioan Maximovici:

“(…) Cand Biserica lui Hristos a biruit in lume, el a starnit impotriva-i o noua si chiar mai primejdioasa prigoana, anume cea dinauntrul Bisericii – asa cum inaintevestise Sfantul Apostol Pavel in convorbirea sa cu preotii efeseni – s-au ridicat oameni “graind lucruri stricacioase” (Fapte 20,30). Pavel i-a numit pe astfel de oameni “lupi rapitori” (Fapte 20, 29). Acestia erau asa-numitii “eretici” care au cautat sa rastalmaceasca adevarata invatatura a lui Hristos despre credinta si evlavie, ca sa faca zadarnica pentru oameni aceasta invatatura. Cand aceasta s-a intamplat, Sfanta Biserica, prin cei mai buni slujitori ai sai, a ridicat armele impotriva acestor eretici pentru a apara invatatura ei cea adevarata, nedeformata. Atunci au inceput sa fie convocate mai intai “sinoade locale” si apoi “ecumenice“. Din toate colturile pamantului s-au adunat episcopi si, prin Duhul Sfant, au dat glas Adevarului celui curat si nestrambat, urmand pilda Celui Dintai Sinod Apostolic din Ierusalim (Fapte 15, 6-29). De asemenea, i-a despartit pe eretici de Biserica si i-a anatemizat. Aceasta era in accord cu porunca limpede data de Insusi Domnul nostru Iisus Hristos, Care a spus: “Iar de nu va asculta nici de Biserica, sa-ti fie ca un pagan si ca un vames“ (Matei 18, 17); si in acord cu porunca Sfantului Apostol Pavel, acest mare “Apostol al neamurilor” care a spus: “Ci chiar daca noi sau Inger din Cer va va binevesti altceva afara de ceea ce v-am binevestit noi sa fie anathema!“(Galateni 1, 8 ). Iar in alt loc, tot el graieste: “Cel ce nu-l iubeste pe Domnul nostru Iisus Hristos, sa fie anathema. Maranatha! (Domnul vine)” (1 Corinteni 16, 22).

In acest fel, ritualul nostru ortodox emotionant, maret si solemn, isi are incepatura de la Insusi Domnul nostru Iisus Hristos si de la marele Sau Apostol, chemat de El sa fie “apostolul neamurilor“, cu alte cuvinte al intregii lumi pagane. Incepand din veacul al IX-lea, Sfanta Biserica a hotarat ca acest ritual trebuie oficiat in prima Duminica a Sfantului si Marelui Post si ca aceasta zi se va numi “Duminica Ortodoxiei”.

Acest ritual, frati si surori, este deosebit de important si plin de insemnatate in cumplitele vremuri pe care le traim, vremuri in care credinta ortodoxa este sovaielnica si nestatornica. Aceasta sovaielnicie si nestatornicie a credintei ortodoxe se datoreaza tocmai acelor persoane care s-ar cuveni sa o intareasca si sa o sprijine in sufletele credinciosilor. Cei care ar trebui sa fie stalpi ai Sfintei Ortodoxii – inalti ierarhi incluzand si ocarmuitorii anumitor Biserici locale – se departeaza de la adevarul Sfintei Ortodoxii. Este cumplit sa trebuiasca sa spui ca pana si ocarmuitorul Bisericii constantinopolitane, care e cunoscuta drept Biserica “Ecumenica”, omul socotit a fi ierarhul cel dintai al oricarei Biserici Ortodoxe, a parasit aceasta cale!

Neindoielnic, peste toate acestea stapaneste pecetea apostaziei, despre care a inaintevestit Sfantul Apostol Pavel (2 Tesaloniceni 2-3) – lepadarea de Hristos a crestinilor. Suntem acum fata in fata cu aceasta apostazie. Marea amenintare ce sta asupra credintei crestine, asupra credintei ortodoxe, este asa-numita “miscare ecumenica“, avand in frunte ceea ce se cunoaste drept “Consiliul Mondial al Bisericilor“, un corp care neaga doctrina unitatii si negreselniciei adevaratei Biserici a lui Hristos si incearca sa creeze din toate credintele deformate existente in prezent o “pseudo-Biserica” noua care, din punctul nostru de vedere, fara nicio indoiala va fi “Biserica” lui Antihrist, acea falsa biserica pe care o va ocarmui Antihrist, a carei venire se pregateste cu grabire in lume acum.

Din invatatura Cuvantului lui Dumnezeu si a Sfintilor Parinti ai Bisericii, cunoastem ca Antihrist va fi ocarmuitorul atat religios, cat si politic al intregii omeniri: el va sta in funtea noii Biserici universale false; de asemenea, el va fi seful unui nou guvern mondial si va cauta sa supuna totul sub puterea sa absoluta.

Credinta ortodoxa – aceasta este “credinta Apostolilor“, “credinta Sfintilor Parinti“, este acea credinta pe care Parintii Apostolici, ucenicii directi ai Sfintilor Apostoli, dimpreuna cu Sfintii Parinti si Invatatori ai Bisericii si cu urmasii lor legiuiti, asezati de Duhul Sfant, au talcuit-o pentru noi in scrierile lor minunate si de Dumnezeu insuflate. Fratilor si surorilor, trebuie sa ne pastram statornici in aceasta credinta, daca ne dorim izbavirea cea vesnica!

Acum vom sluji dimpreuna cu dumneavoastra acest ritual ce are mare putere invatatoreasca, e emotionant si deosebit de solemn si care e alcatuit din doua parti: prima parte este rugaciunea Sfintei Biserici pentru toti cei care au ratacit sau au cazut de la adevarata credinta ortodoxa; in partea a doua, Sfanta Biserica rosteste teribila anatema impotriva tuturor invatatorilor mincinosi, ereticilor si schismaticilor care au staruit intru rautatea lor si care nu doresc sa se uneasca din nou cu Biserica cea adevarata a lui Hristos, ci lupta impotriva ei. Apoi vom canta “Vesnica pomenire” pentru toti aparatorii raposati ai Sfintei Ortodoxii si “La multi ani” pentru acei aparatori ai sfintei credinte si Biserici Ortodoxe care sunt inca printre cei vii”.

(in: “Apostazia si Antihristul dupa invataturile Sfintilor Parinti”, Fundatia Sfintii Martiri Brancoveni, Constanta, 2008)

• Predica parintelui Nicolae Steinhardt la Duminica Ortodoxiei (audio)
• IPS Teofan – De ce suntem ortodocsi?

***

Parintele Savatie Bastovoi: “Să se vorbească de Ortodoxie, chiar dacă se vorbeşte de rău!” - Cuvînt la Duminica Ortodoxiei

“Ortodoxia se slăveşte prin luptele intelectuale pe care le-a purtat de-a lungul istoriei. Nici o religie din lume nu a întrunit atîtea sinoade, în care să se discute cu atîta zel dogmele de credinţă, hotărînd răspicat ce este şi ce nu este reprezentativ pentru sine.

Prima Duminică din Postul Mare este numită a Ortodoxiei. Ruşii denumesc acest praznic „Triumful (sau biruinţa) Ortodoxiei”. Deşi la baza acestei sărbători stă un eveniment istoric concret, anume recunoaşterea temeiului biblic al cultului icoanelor care s-a făcut la Sinodul al Şaptelea Ecumenic (787), noi trebuie să vedem esenţa acestei zile în triumful sinodalităţii asupra răzmeriţelor de tot felul care bîntuie (căci este imposibil să fie altfel!) Biserica dintotdeauna.

Ortodoxia este sinodalitate, iar sinodalitatea înseamnă dezbatere şi rugăciune comună, prin care se descoperă înţelepciunea şi voia lui Dumnezeu.

Dictatura comunistă a interzis cu străşnicie dezbaterile din sînul Bisericii, după cum a interzis orice dezbatere în general. Spiritele libere (eliberate prin adevăr!), din biserică, şi de oriunde, au fost persecutate sau ucise.

Dacă Biserica ar mai putea triumfa astăzi prin ceva, după atîtea sute de sinoade care s-au ţinut de-a lungul vremii, aceasta ar trebui să fie renaşterea tradiţiei polemice milenare a Ortodoxiei. Şi, în parte, mi se pare că tocmai aceasta se întîmplă în această perioadă plină de scandaluri venite dinăuntrul Bisericii. Căci, aşa cum febra este semnul că organismul luptă cu o infecţie pătrunsă în corp, agitaţia din rîndurile credincioşilor este semnul că Biserica luptă pentru însănătoşirea sa.

Oricum, scandalul în Patriarhia Română a început de sus în jos, odată cu cazul Tanacu, atunci cînd reprezentanţii oficiali ai BOR au luat parte activă la campania de denigrare a monahismului şi a Ortodoxiei în general, dovedind o prezenţă cum nu au mai avut-o nici pînă atunci, nici după aceea (deşi probleme ar mai fi). De vreme ce Patriarhia şi-a mutat dezbaterile în presă, vorbind cu credincioşii prin comunicate de presă şi prin şefi de birouri de presă, era normal să se aştepte să primească replici chiar în teritoriul pe care singură l-a desemnat pentru dezbateri.

Trebuie să înţelegem că a trecut vremea cînd tot ce avea de spus biserica era să anunţe o nouă aniversare a ierarhului sau un nou început de an şcolar. Schema de lemn impusă de „mass-media” comunistă din care aflam doar despre nesfîrşitele întîlniri dintre unii şi alţii, despre cuvîntările de felicitare rostite la zilele de naştere ale conducătorilor şi despre adresările către norod în care ni se spunea că trăim în vremuri pline de speranţe ar trebui abandonate pentru a face loc unui dialog real dintre credincioşi şi cei care îi reprezintă în faţa mai marilor lumii acesteia.

Slavă Domnului, graţie finanţărilor europene şi a colectelor de la preoţii săraci din parohiile altminteri uitate, Patriarhia Română are un post de televiziune şi unul de radio cu acoperire naţională, cît şi o agenţie de ştiri. Nu ar fi deloc rău dacă, în zilele cînd se ţine un sinod, televiziunea şi radioul Patriarhiei ar transmite în direct dezbaterile care au loc, să se ştie despre fiecare episcop cum gîndeşte şi cum îşi exprimă punctul de vedere.

Deocamdată, agenţii de presă (căci oameni de presă nu pot fi numiţi) ai Patriarhiei nu doar că nu reuşesc să facă din şedinţele Sinodului un eveniment de presă naţional, ci chiar şi pe cei care se arată interesaţi de felul în care se desfăşoară o dezbatere sinodală încearcă să-i treacă sub tăcere.

Însă tăcerea, umflîndu-se pînă la marginile ei şi riscînd să acopere întreaga ţară, a pocnit cu zgomot mare, trezindu-i din toropeală pe cinovnicii ameţiţi care se erijează în purtători de cuvînt ai Ortodoxiei româneşti. (…)”

continuarea pe blogul parintelui Savatie

C A P I T O L U L 3

Anul 2008. România – „ţara popilor”

(preluat de pe blogul parintelui Savatie)

“Efectele libertăţii religioase au depăşit cu mult aşteptările Comitetului pentru Siguranţa Statului. Bisericile s-au înmulţit atît de mult pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, încît liderii politici, pentru a-şi asigura voturile în alegeri, au început să pozeze lîngă episcopi şi preoţi. Loialitatea Bisericii faţă de politica centrală nu era pusă la îndoială. În decursul a douăzeci de ani nici un episcop nu a contrazis public politica de la Kremlin. Atacurile din Cecenia şi din Transnistria se făceau şi cu încuviinţarea publică a ierarhiei, iar liderii separatişti s-au învrednicit de medalii patriarhale. Aşadar, înmulţirea bisericilor şi influenţa crescîndă a clerului nu putea aduce decît folos statului. Dar ce s-ar întîmpla dacă într-o zi Biserica ar deveni conştientă de forţa pe care o reprezintă şi s-ar întoarce împotriva politicii centrale? Lucrul acesta trebuia prevenit şi împiedicat să se producă…

Victor Rotaru se ridică de la masa de scris şi începu să umble prin cameră. Era trecut de miezul nopţii şi mintea lui obosită îşi ordona gîndurile cu anevoie. După cîteva minute el se aşeză din nou la masă şi îşi continuă însemnările:

„Ortodoxia europeană dă şi ea destulă bătaie de cap autorităţilor. Adusă în Europa de state neînsemnate ca putere economică, precum România, Serbia şi Bulgaria, Ortodoxia este văzută ca un tentacul al Rusiei. Acest fapt este departe de adevăr, deoarece toate aceste state mici au fost creştinate încă din perioada apostolică. Asocierea Ortodoxiei cu Rusia şi comunismul s-a făcut prin presa de stînga care a înfierat Biserica prin aceleaşi clişee pe care le-au folosit pe rînd Revoluţia Franceză, Revoluţia lui Lenin şi represaliile lui Stalin şi Hruşciov. Mai multe mănăstiri istorice şi biserici ortodoxe au fost bombardate în Serbia în numele democraţiei americane. În România Biserica Ortodoxă a fost atrasă într-un ecumenism exagerat cu scopul de a o pune în conflict cu restul Bisericilor Ortodoxe din lume…”

Aici Victor se opri şi începu să răsfoiască vraful de ziare, reviste antiglobaliste, cursuri de politologie, liturghiere şi tot felul de cărţi de slujbă, mai noi şi mai vechi, din care îşi scotea pagini întregi de notiţe. Găsi în sfîrşit ceea ce căuta. Apoi continuă:

„Intrarea României în Europa a fost precedată de vizita papei Ioan Paul II, care a fost prima întîlnire dintre papa Romei şi un patriarh Ortodox de la 1054 încoace. Reacţiile antiecumeniste din mediile monahale şi teologice nu au întîrziat să apară. Sfîntul Sinod a emis o circulară secretă prin care tuturor clericilor, monahilor şi teologilor li se interzicea apariţia în presă. Această interdicţie trebuie privită prin prisma faptului că ortodocşii alcătuiesc peste 80% din populaţia ţării, iar mănăstirile şi bisericile sînt la fel de numeroase ca şi magazinele…”

Peniţa din mîna lui Victor Rotaru părea că ciupeşte coala albă de hîrtie, căutînd să o rupă. Pornit împotriva globalizării şi a expansiunii capitalismului sălbatic, fratele Victor refuza din principiu toată tehnica modernă, începînd de la computer şi pînă la telefonul mobil, încăpăţînîndu-se să scrie cu peniţa pe hîrtie velină. Vădit satisfăcut de munca sa, el îşi continua meditaţia:

„Ortodoxia acestor state mici, odată cu intrarea lor în Uniunea Europeană, răscolea istoria corectată politic a totalitarismului masonic. În România milioane de oameni încă mai cîntau în Vinerea Mare Patimile lui Hristos după textul bizantin care abunda în referiri considerate „antisemite” de legislaţia europeană. Chiar dacă Sfîntul Sinod cenzurase o parte din ele în secret, fără a înştiinţa credincioşii printr-un document oficial, totuşi problema rămînea nerezolvată în principiu. Biserica unei ţări neînsemnate precum România sfida legislaţia europeană şi documentul „Nostra Aetate” adoptat în 1965 de Conciliul II Vatican prin care evreii erau absolviţi de vina de a-l fi răstignit pe Hristos. Tot atunci s-a hotărît cenzurarea Evangheliei şi a imnelor creştine de „pasajele antisemite”. Orice referire publică la evrei ca avînd legătură cu răstignirea lui Hristos avea să fie catalogată drept „antisemitism” şi pedepsită penal…”

Aici Victor Rotaru se opri şi reciti totul de la început. Chiar dacă rîvna lui lăuntrică îl îndemna să fie direct şi categoric, i se păru că un cititor neavizat s-ar putea plictisi citindu-i pledoaria. Hotărî să rezolve problema printr-un vechi şiretlic gogolian, făcînd următoarea remarcă:

„Cititorul trebuie să-şi învingă orice impresie de exagerare pe care i-o pot provoca referirile prea dese la religie. Această reacţie este produsul unei manipulări seculare. Probabil ea va trece de îndată ce voi spune că în joc sînt puse sume foarte mari de bani. Mari, mai mari decît preţul întregii Europe scoase la licitaţie!”

Satisfăcut de modul în care şi-a distins cititorul imaginar, Victor continuă cu şi mai multă rîvnă:

„Tabu-ul antisemitismului este în directă legătură cu procesul de la Nurnberg şi sutele de miliarde de dolari pe care Germania îi plăteşte, începînd cu anul 1948 statului Israel ca şi despăgubiri de război. În 2002, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului 31/2002, România, care a ieşit nevinovată din procesul de la Nurnberg, şi-a recunoscut singură vina de a fi exterminat evrei în timpul celui de al doilea război mondial şi a fost amendată cu 20 de miliarde de euro. Se pare că evreii sînt singurii care au avut ideea să-şi vîndă morţii. Şi să-i vîndă foarte scump. Plata către statul Israel se face pe cap de mort şi orice discuţie despre cifra bătută în cuie a Holocaustului costă bani enormi. Iată de ce referirile contradictorii la evreii, fie de ordin politic, fie religios, trebuie să dispară”.

Victor se ridică de la masă şi începu iar să se plimbe prin cameră. Se duse la bucătărie şi puse de un ceai. Era tîrziu şi mintea lui, fără să vrea, se lăsa rănită de amintiri. Şi masa, şi ceştile, şi aragazul acesta sovietic îi aduceau amintea de viaţa lui de odinioară. Prin faţa minţii i-au trecut imagini din căminul studenţesc, apoi şi-o aminti pe nevastă-sa, care acum era căsătorită în Italia şi inima lui s-a umplut de tristeţe. I se făcut ciudă pe evrei, pe capitalişti, pe Gorbaciov şi în genere pe toată lumea. În astfel de clipe i se părea că singura soluţie este să plece într-o mănăstire din fundul Rusiei să se călugărească. Apoi se aprindea iar de mînie şi îşi zicea că nu se va lăsa pînă nu va face dreptate, pînă nu va spune lumii întregi adevărul, chiar şi cu preţul morţii. Îşi turnă ceai într-o cană şi se duse iar la birou. Sorbind îngîndurat din ceaiul fierbinte, îşi continuă, liniştit, scrierea:

„Astăzi, în majoritatea statelor europene şi americane polemica cu evreii este considerată antisemitism şi se pedepseşte cu ani de închisoare. România nu face excepţie de la aceste state. Singură Ortodoxia, rămasă prin imnografia sa în epoca bizantină, sfidează totalitarismul masonic. Creştinii nu înţeleg legătura dintre crimele comise de regimul lui Hitler şi Musolini şi comemorarea patimilor lui Hristos pe care ei o fac în Vinerea Mare, dar şi în fiecare duminică, miercuri şi vineri. Cum Hristos, Cel răstignit, a fost transformat în prilej de instigare la ură? Cum sutele de milioane de creştini victime ale persecuţiilor romane, bizantine şi comuniste au fost transformaţi de istoria corectată politic în infractori? De ce nici un regim politic nu recunoaşte numărul imens al victimelor din rîndul creştinilor? De ce împotriva creştinilor şi a lui Hristos se poate spune orice în documentare mincinoase semnate Discovery şi National Geographic? Romanele blasfemitoare la adresa lui Hristos şi a creştinilor iau Nobel, iar filmele sînt premiate cu Oscar, în timp ce o simplă ironie la adresa evreilor şi a Holocaustului te costă ani de închisoare. Răspunsul este simplu: creştinii îşi caută dreptatea în legile lăsate de Dumnezeu, iar evreii în legile pe care şi le fac singuri...”

Victor se ridică de la masa de scris şi, clătinîndu-se de oboseală, se trînti în pat. El a mai avut timp să-şi facă semnul crucii înainte de a adormi buştean.

Între timp, istoria continua.

Comisarul European al Justiţiei ieşi pe cerdacul mănăstirii Vovidenie şi scoase o ţigară. Episcopul “K” se repezi cu un aer vinovat, oferindu-i bricheta aprinsă.

- Preasfinţite! Cît timp o să mai pierd eu pe dealurile României voastre nenorocite? Ţi se pare că eu nu mai am şi altceva de făcut?
- Dar, Excelenţa Voastră…
- M-aţi asigurat că scoaterea icoanelor şi a crucilor din locurile publice nu este o problemă! Aţi promis că nu va trece nici o lună de la intrarea României în Uniunea Europeană şi nu va rămîne nici urmă de icoană în şcoli şi în cabinetele funcţionarilor publici!
- Dar, Excelenţa Voastră, am făcut tot ce ne-a stat în puteri… Campania de presă a fost bine organizată…
- De ce nu v-aţi ţinut de cuvînt!? – strigă comisarul european al Justiţiei şi îşi umplu plămînii cu fum.
- Dar, Excelenţa Voastră, v-am prezentat înregistrările emisiunilor de la televizor, aţi văzut numărul semnăturilor adunate împotriva acestei acţiuni… A fost prea în pripă…
- M-aţi asigurat că Biserica are cea mai mare credibilitate în România şi că Sfîntul Sinod face legea în Biserică! De ce nu aţi acţionat mai dur?
- Excelenţa Voastră, asta aşa este, dar s-au răsculat intelectualii, artiştii, tot poporul. Dacă am fi acţionat mai dur, ne-am fi pierdut credibilitatea în faţa lor. Excelenţa Voastră aţi spus-o în nenumărate rînduri că Biserica trebuie să rămînă şi în continuare instituţia cu cea mai mare credibilitate…
- Ascultă, preasfinţite – zise comisarul slobozind nervos fumul din piept – dacă n-o să vă faceţi treaba, tu şi colegii tăi o să vă vedeţi mutrele astea idioate în ziarele de mîine, cu toată povestea vieţii voastre! O să vă bag la puşcărie, canaliilor şi o să punem alţii în locul vostru!
- Dar, Excelenţa Voastră, promit că totul va fi rezolvat, e doar o problemă de timp…
- Timpul costă bani, preasfinţite!
- Promit să rezolv această problemă…
- Fac ceva pe promisiunile tale! – zise printre dinţi comisarul, trăgîndu-l pe episcop de barba lui aranjată. – Iar acum, dispari din faţa mea.
- Da, să trăiţi! – rosti vinovat preasfinţitul şi se retrase cu paşi mărunţi, dispărînd în întuneric.

La întrunirea secretă de la mănăstirea Vovidenie, care era doar una din multele care au avut loc în ultimii ani în România, s-a reluat discuţia despre numărul mare al preoţilor şi al mănăstirilor pe teritoriul României. Comisarul european al Justiţiei a aruncat furios harta turistică a României pe masă, strigînd:

- Cînd o să dispară toate aceste ciori de pe harta României?!

„Ciori” erau numite crucile care marcau mănăstirile pe hartă. Mănăstirile româneşti atrag sute de mii de oameni. La unele hramuri se adună de la zece mii la şaptezeci de mii de credincioşi. Dacă vreunui episcop i-ar trece prin cap să-i pună pe toţi aceşti oameni să semneze modificarea unei legi în România, toţi parlamentarii cumpăraţi de masoni ar deveni inutili. Administraţia europeană trebuia să prevadă şi să combată această posibilitate. România, această „ţară de popi”, era vîndută doar la nivelul politic, nu şi religios. Lupta care trebuia dusă acum era aceea împotriva Ortodoxiei care reprezenta peste 80% din populaţia ţării. Biserica Ortodoxă Română a rămas singura instituţie centralizată care poate influenţa societatea mai mult decît sistemul de învăţămînt. Masonii europeni se grăbeau să limiteze influenţa Ortodoxiei, aşa cum au limitat de-a lungul timpului influenţa Catolicismului. Arma tradiţională într-o astfel de luptă rămînea calomnia. Presa românească, aservită masoneriei mondiale, avea să devină vehiculul principal care avea să ducă tonele de murdărie în casele şi în inimile oamenilor creduli şi dezinformaţi“.

Vezi si:

• Capitolul 1
• Capitolul 10
• Prezentarea romanului “Audienţă la un demon mut” pe site-ul Editurii Cathisma

“Pentru orice cuvînt vom da seama, chiar dacă, din pricina mulţimii lor, acest lucru poate să pară imposibil“.

Despre lipsa de responsabilitate sau cum să iei focul cu mîini străine

“În ultima perioadă am asistat la nişte schimburi de replici şi de atitudini între oameni care se declară a fi credincioşi şi care susţin că urmăresc scopul de a îmbunătăţi situaţia Ortodoxiei. Aceste ciocniri îşi vor arăta cît de curînd roadele. Partea mai grea a situaţiei este că jucătorii în aceste jocuri periculoase şi-au făcut buzdugane din duhovnicii importanţi ai României. Se creează impresia că nimeni nu-i mai poate opri pe cei ce s-au aruncat în lupta ocărilor şi a declaraţiilor trufaşe, nici chiar duhovnicii de la numele cărora afirmă că vorbesc.

E uşor să iei focul cu mîini străine, în cazul dat cu mîinile şi aşa destul de lovite ale martirilor care au mai rămas în viaţă după chinurile închisorilor, dar această uşurătate are şi ea partea ei de foc cu care te poţi arde.

Oricine încearcă să poarte o discuţie normală este declarat duşman şi scos din joc, aşa încît cercul luptătorilor pentru puritatea Ortodoxiei se micşorează văzînd cu ochii. Dar cu cît armata credincioasă devine mai mică, cu atît ea devine mai dreaptă, mai adevărată şi mai responsabilă de soarta Bisericii. Această logică riscă să ne arunce într-o paranoia care va ucide şi cea mai mică fărîmă de smerenie şi autocritică.

Cu mulţi ani în urmă părintele Adrian Făgeţeanu i-a zis unui monah cărturar de la Antim un cuvînt care trebuie să devină dreptar pentru oricine ajunge să vorbească şi să se nevoiască în numele Bisericii lui Hristos. Părintele spunea că cea mai mare ispită în care poate să cadă cineva este aceea de a ajunge să creadă că pe el se sprijină Ortodoxia. În timp am înţeles că nu trebuie să faci mare lucru pentru a te crede important pentru Biserică. Ispita aceasta îi paşte şi pe cei mai umili.

Oricine intră într-o polemică, trebuie să se aştepte la replică. Oricine critică, trebuie să suporte critica. Observăm însă că cei care vorbesc în ultimatum-uri, nu sînt capabili să suporte un reproş. Dezbinările produse de un cuvînt nu se mai repară. Nu mai este loc pentru smerenie, unitate şi măcar puţină dragoste. Cuvintele sînt reci şi amare, iar feţele ne sînt acoperite. Cei mai mulţi dintre noi nu ne cunoaştem, nu am mîncat pîine împreună şi nu ne-am împărtăşit neputinţele. Ne încredem doar în ceea ce vedem pe ecranul computerului şi nu suferim atunci cînd ne jignim.

Mi s-a făcut dor de vremea cînd episcopul se ducea de la Chişinău la Bucureşti cu carul şi o scrisoare făcea luni de zile pînă ajungea la celălalt. Atunci cuvintele erau mai drămuite şi oamenii trăiau întîlnirea ca pe o sărbătoare. Eu încă mai cred că pentru orice cuvînt vom da seama, chiar dacă, din pricina mulţimii lor, acest lucru poate să pară imposibil“.

(preluat de pe Blogul p. Savatie Bastovoi)

Legaturi:

• DUREREA CEA MAI MARE A PARINTILOR NOSTRI: DEZBINAREA DINTRE FRATI!
•  “Vor veni vremuri cand ortodocsii vor fi invrajbiti intre ei…”
  

Raspuns catre Valentina

“Cred ca stiu de ce mi-ai cerut lamurire pentru aceasta intamplare stanjenitoare din Evanghelie. Intr-adevar stanjenitoare. Ce poate fi mai brutal decat sa apostrofezi o femeie sarmana care iti cere ajutorul, un ajutor care sta in puterea ta sa i-l acorzi. Hristos era atotputernic si, probabil, femeia stia asta. De aceea vine la El cu nadejde, cerand ajutor pentru fiica sa bolnava. Dar ce face Hristos cu ea? El procedeaza cu ea ca un evreu ordinar, o bruftuluieste, zicandu-i: “Nu se cade a lua painea de la gura copiilor si a o da cainilor“. O face pe sarmana femeie catea impreuna cu fiica ei, in auzul tuturor! Ce poate fi mai tipic jidovesc decat aceasta fapta a lui Hristos? Fiti de acord ca este o mojicie. Dar sa vedem cum se impaca ea cu Evanghelia iubirii si cum de Hristos, care ne cheama sa invatam de la El cu blandete, a fost in stare sa comita asa o badaranie ca aceasta?

Hristos stie toate. El stia si ceea ce va face femeia, stia si cum se vor uita la asta multimea de evrei care se inghesuiau in jurul Lui, atenti sa-L prinda gresind in fapta sau in cuvant. Se vede ca de aceasta data in jurul lui Hristos erau foarte multi necredinciosi, mai multi ca de obicei, care cautau sa-L ispiteasca. Fara indoiala, multi ii puneau intrebari prostesti si acum, ca cele despre dajdia cuvenita Cezarului, despre casatoria de dupa inviere, despre sambata si cred ca si multe altele. Ne putem inchipui un balci in care Hristos e asaltat de iudeii guralivi si plini de sine. Hristos rabda toate acestea, rabda, pentru ca printre intrebarile neghioabe se intamplau si unele care puteau da prilej la predica iubirii. Dar Hristos, am vazut-o de atatea ori, stia sa intoarca pana si atacurile rautacioase in lectii de intelepciune dumnezeiasca si iubire. Cred ca intr-o astfel de imprejurare I s-a adresat si femeia noastra dupa ajutor, cerandu-I sa-I tamaduiasca fiica, atunci cand ceilalti il atacau cu intrebari ispititoare si rautacioase.

Dar ce face Hristos? Oare se grabeste El sa o vindece pe fata, ca sa-si arate puterea Sa miraculoasa celor care Il atacau? Nu. El o bruftuluieste. El o face catea impreuna cu fiica ei, aratandu-se cu nimic mai bun decat gloata de iudei care-L inconjura.

Hristos avea acest obicei de a ispiti El insusi pe cei care I se adresau. De exemplu, atunci cand vin batranii evreilor si-L intreaba: “Cu ce putere faci Tu acestea?“, Hristos le raspunde cu o intrebare, ca un jidan ordinar: “De unde era botezul lui Ioan, din cer sau de pe pamant?” Iar cand aceia s-au eschivat de la raspuns, de frica sa nu nimereasca in vreo capcana, El le raspunde: “Atunci nici eu nu va voi spune cu ce putere fac aceasta“.

Hristos stia ce parere aveau iudeii despre Dansul. Il credeau copil din desfranare si indracit. Si, cand colo, o hananianca, o “necurata” dintre neamuri, vine si-I cere sa-I tamaduiasca fiica indracita. Faptul ca Hristos mai scosese draci nu schimba deloc situatia. El continua sa ramana in ochii evreilor un indracit, caci socoteau ca cu domnul dracilor, cu Beelzebul scoate el dracii. Femeia insa a aratat fata de el atata nadejde si dragoste, i-a cazut la picioare si cred ca si alte gesturi si cuvinte de umilire a rostit si a facut. Iar asta a revoltat, fara indoiala, si mai mult pe evreii pizmatareti. Cred ca multi au si fost gata sa strige: “Cine esti tu, ca primesti sa ti se inchine, ca scris este, lui Dumnezeu unuia sa I Te inchini!?” Hristos, insa, le-o ia inainte, ticsindu-le ca pe un calus in gura aceasta replica neasteptata, replica pe care numai un evreu putea sa o dea: “Nu se cuvine a lua painea de la gura copiilor si a o arunca cainilor“.

Pentru noi aceasta replica este socanta, dar pentru o hananianca era ceva obisnuit. Aceasta femeie poate ca auzea in fiecare zi apostrofari de acest fel si chiar injurii din partea evreilor. Asa erau evreii, credeau ca totul li se cuvine numai lor. Ei nici nu-I considerau oameni pe cei dintre neamuri. Asa ca, femeia n-ar fi trebuit sa se supere. Da, asa ar fi fost daca aceasta replica ar fi iesit din gura unui evreu oarecare, dar ea a iesit din gura lui Hristos. Hristos nu trebuia sa raspunda asa. El era bun. El invata despre dragoste si despre mila, nu era ca ceilalti evrei. De aceea a si indraznit femeia sa se apropie de El. Ea Il iubea. Si, cand colo, Iisus este si El ca ceilalti.

Insa acest raspuns n-a pus-o in incurcatura doar pe femeie. Si mai mare a fost confuzia iudeilor. “Ce e cu acesta? Tot timpul invata despre dragoste, ne mustra pentru ca nu avem mila, si acum el insusi procedeaza ca si noi?“ Sigur ca evreii s-au recunoscut in aceasta replica. Asa ar fi raspuns oricare dintre ei. Dar de ce a raspuns asa Iisus?

Am zis: multi Il socoteau nebun, indracit, dar multi Il banuiau ca ar fi vreun proroc. De aceea unii ii adresau intrebari pentru a-si bate joc, altii pentru a se convinge ca intr-adevar este cineva. Pe toti acestia Hristos ii intampina si El, la randul Lui, cu intrebari-capcana, care descopereau adevarata intentie si identitate a celor ce se apropiau de El.

Pe cei care credeau sincer in El si-I cereau ajutorul, Hristos ii ispitea: “Crezi tu ca pot sa fac Eu aceasta? Crezi tu ca pot sa fac aceasta pentru tine?“. Daca vom fi atenti, vom vedea ca mai toate confruntarile lui Hristos cu oamenii se rezumau la aceasta intrebare. Ca si lui Petru, Hristos le cere tuturor celor care intrau in vorba cu El raspuns la intrebarea: “Cine zic oamenii ca sunt Eu? Dar tu, tu ce zici?” Acelasi lucru s-a intamplat si in cazul femeii hananience. Vom vedea ca aceasta replica dura, pe care i-o arunca Hristos, nu era decat o forma a aceleiasi intrebari: “Cine zic oamenii ca sunt Eu, cine zici, tu, femeie, ca sunt Eu?“.

Acelasi lucru il intreaba Hristos si pe tanarul bogat. Hristos procedeaza cu el cam ca si cu femeia hananianca. Tanarul I se adreseaza: “Invatatorule bune, ce bine sa fac ca sa dobandesc viata cea vesnica?” La care Hristos ii raspunde cu repros: “De ce-mi spui ‘bunule’, nimeni nu este bun, decat numai unul Dumnezeu”. Cu alte cuvinte: “Crezi tu, intr-adevar, ca Eu sunt Dumnezeu si de aceea imi spui ‘bunule’  sau ma iei peste picior? Daca intr-adevar crezi, fericit esti, ca pe aceasta piatra a credintei tale se va zidi Biserica, iar daca nu crezi si ma numesti asa, afla ca esti un viclean si calcator de lege, chiar acum, in clipa in care ma intrebi ce bine sa mai faci pentru a dobandi imparatia, chiar acum faci cel mai mare rau, calcand legea, numind ‘bun’, cum numai Dumnezeu este, pe cineva care nu este Dumnezeu in ochii tai”. Intr-adevar, s-a dovedit ca tanarul a pus aceasta intrebare cu viclesug si din prea buna parere de sine. De aceea si Hristos incheie cu o dezaprobare: “Adevarat, adevarat va zic ca mai usor ii este unei camile sa treaca prin urechile acului, decat unui bogat sa intre in imparatia cerurilor”.

Altfel se sfarseste dialogul cu hananianca. Acest dialog este identic cu cel al lui Petru, atat doar ca este incifrat. Atunci cand, la lacrimile femeii, Hristos raspunde: “Nu este bine a lua painea de la gura copiilor si a o da cainilor”, de fapt El o intreaba: “Cine crezi tu ca sunt Eu, ca vii la Mine dupa ajutor? Oare nu crezi si tu, ca acestia, ca sunt un nebun si un indracit? Ce vei face daca si Eu sunt om ca toti oamenii? Asadar, de ce-ai venit la Mine, nu vezi ca si eu sunt un jidan oarecare, plin de sine si rautacios care te alunga de la sine ca pe o catea?” La care femeia raspunde: “Nu Te cred, eu stiu ca Tu esti bun, Te vad ce esti batjocorit de cei de un neam cu Tine, caci daca ai fi fost intr-adevar un jidan sovin, asa cum vrei sa pari, ei Te-ar fi primit si Te-ar fi considerat ca pe unul de-al lor. Dar asa, ei te batjocoresc. Cum imi spui Tu ca esti rau si nemilostiv, cand si vocea si chipul Tau imi arata ca Tu esti bun, Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu! Sau crezi ca nu simt cum arde inima mea cand imi vorbesti? Niciodata inima mea nu a mai ars asa, cred ca acesta este focul dragostei despre care Te-am auzit vorbind de atatea ori. Nu spune ca din cauza evreilor nu vrei sa faci Tu mila cu fata mea, ca stiu ca ai tamaduit si sambata, calcand legea evreilor, si ca nimic nu Te opreste sa faci binele. Te-ai sfadit cu evreii in sinagoga, stiu eu, ca nu Te lasau sa tamaduiesti si sa faci mila. Nu, Tu nu esti rau, Tu esti bun. Stiu ca ai venit la evrei, ca ei sunt poporul lui Dumnezeu, eu sunt o pacatoasa, o catea dintre neamuri, dar Bunule, oare cainii nu mananca si ei din firimiturile care se arunca de la masa stapanilor?“ Si ce raspunde Hristos? “O, femeie, mare este credinta ta! Cum sa te hranesti tu cu resturi? Cum sa te hranesc Eu cu resturi de la masa, cand tu esti stapana? Nu mai spune asa! Daca ai sti cat ma bucur ca ai rabdat aceasta ispitire a Mea! Daca ai sti cum se chircea inima Mea in Mine, de frica sa nu cedezi in fata aparentei Mele asprimi si sa-Mi intorci spatele. O, cata bucurie Mi-a facut credinta ta! Vino, Eu te voi arata tuturor! Vino, ca vreau sa Ma laud cu smerenia ta, cu dragostea ta!” Apoi cred ca s-a adresat iudeilor, ca de obicei, desi evanghelistul nu ne-o mai spune: “O, putin credinciosilor, mandrilor, ingamfatilor! Voi, pe care v-am numit stapani, pe care v-am numit copii ai Mei, uitati-va la aceasta, pe care voi o nesocotiti, adevarat va spun, ca la nimeni dintre voi n-am vazut atata credinta!”

Credinta acestei femei a fost intr-adevar mare, mai mare decat a apostolilor. Cand au vazut aceasta purtare a lui Iisus, care erau de atata vreme cu El, care ar fi trebuit sa-L recunoasca, s-au smintit, si-au pierdut credinta. Ei chiar au crezut ca Hristos se poarta cu rautate, de aceea au si inceput sa-L roage sa arate mila fata de sarmana femeie: “Slobozeste-o, caci striga in urma noastra“. Femeia insa nu si-a pierdut credinta, nici nadejdea, nici dragostea. De aceea si Hristos exclama: “O, femeie, mare este credinta ta, mai mare decat a acestor ucenici ai mei! Ei nu intotdeauna reusesc sa scoata diavolii, desi se socotesc apostoli si prieteni ai Mei, dar tu, o femeie simpla, prin ceea ce ai facut tu acum, ai alungat dracii din fiica ta. Du-te si sa-ti fie tie dupa vointa ta“.

Iata, cred eu, sensul acestei purtari stranii a lui Hristos, purtare care nu te-a smintit doar pe tine, ci chiar si pe Apostoli. Ea insa a aratat frumusetea sufleteasca a acestei femei, a aratat-o cunoscatoare a tainelor dumnezeiesti, caci ea a inteles vorbirea incifrata a lui Hristos, vorbirea in pilde, pe care nici Apostolii nu o intelegeau intotdeauna. De data asta ea s-a aratat mai inteleapta decat apostolii si mai credincioasa.

Femeia a inteles ca Hristos doar se preface a fi rautacios. Hristos, ca un Orator desavarsit, acum a luat chipul si felul de a vorbi al celor pe care voia sa-I combata: iudeii necredinciosi. Hristos a raspuns in replici tipice evreiesti: “Du-te de aici, numai evreii sunt alesi si, daca se cuvine a ajuta pe cineva, acestia sunt evreii, nu tu, care seti o pacatoasa dintre neamuri“. Evreii erau nemilostivi, ei nu ajutau pe nimeni, nici macar pe fratii si parintii lor, motivand ca lucrul, obiectul cerut este inchinat Domnului. Asa face si Hristos: “Du-te, n-am porunca sa te ajut, numai pentru evrei am porunca“. Viclenia si rautatea evreilor era atat de mare, incat Dumnezeu le da porunca sa nu amane pe alta data ajutorul pe care li-l cere cineva, daca sta in puterea lor: “Nu spune prietenului tau: du-te si vino iara, maine iti voi da, atunci cand ai ceea ce-ti cere“. Iar Hristos, avand puterea sa o ajute pe femeie, ii zice: “Nu se cuvine“. Sigur ca in toata aceasta purtare a Sa, Hristos a desenat un iudeu tipic, pentru ca ei sa se vada dintr-o parte.

Acest fel de a vorbi, ca din gura pacatosului, substituindu-se ascultatorului, a fost pregatit de proroci, in special de Eccleziast, despre care Sfantul Grigorie de Nyssa crede ca e Insusi Hristos. Ecleziastul face de multe ori afirmatii socante, contrare intelepciunii dumnezeiesti, ca de exemplu: “Mi s-a parut un lucru bun sa manance si sa bea cineva  si, cu bucurie, sa aiba folos din munca sa“. Ca mai incolo sa adauge: “Mai bine e sa mergi la casa de doliu, decat la casa de ospat“. Iata cum dezleaga aceste contradictii Sf. Grigorie cel Mare:

“Cartea lui Solomon se numeste Eccleziast, ceea ce inseamna, de fapt, orator. Intr-un discurs oratoric se fac afirmatii prin care sa fie oprita discordia din sanul unei multimi agitate. Cei multi au pareri diferite, dar, prin argumentatia oratorului, sunt condusi la o singura opinie. Asadar, cartea se numeste Orator, pentru ca, in ea, Solomon a luat asupra sa modul de a gandi al unei multimi revoltate: el cerceteaza felul in care ar fi tentata sa judece o minte nepriceputa. Ca intr-o ancheta, la cate pareri le da el nastere, la tot atatea personaje li se substituie“.

Asa cred ca au fost si cuvintele si purtarea Mantuitorului fata de femeia hananianca. Prin purtarea Sa, El a manifestat tipul evreului, pe care l-a corectat prin deznodamantul neasteptat. Hristos parca ar fi spus: “Iata, asa sunteti voi, evreii, nemilostivi si plini de sine, va laudati cu neamul vostru, insa a arata dragoste si a face mila e mai bun. Judecati si voi, din ceea ce ati vazut: mai intai, cand am fost brutal si rautacios, si mai apoi, cand am aratat mila, ce este mai potrivit cu voia lui Dumnezeu? Asadar, faceti si voi cele bune“.

Sa nu ne mire ca Hristos S-a prefacut, stiind ca prefacatoria este un pacat. Acesta nu este decat un fel de a comunica, un alt nivel al limbajului, al predicii, pe care Hristos, Eccleziastul desavarsit, o stapanea cum nu se poate mai bine. Sa nu uitam ca Hristos se adreseaza oamenilor si singurul lui scop este acela de a se face inteles. Pe calea spre Emaus, cand se arata celor doi ucenici dupa inviere, evanghelistul Luca ne spune ca Hristos “S-a prefacut ca vrea sa mearga mai departe“, iar ucenicii L-au oprit sa ramana la ei. Dar parca ce poate sa insemne mustrarea: “O, pana cand voi fi cu voi si va voi rabda pe voi!” Oare nu tot El a zis: “Si iata, Eu sunt cu voi pana la sfarsitul veacului?”

Asa ca, mi se pare ca dialogul dintre Hristos si femeia hananianca n-a fost altceva decat o declaratie de dragoste reciproca. Atat doar ca ei si-au vorbit cu cuvinte sucite, ca doi indragostiti, care nu vor ca si altii sa le priceapa taina lor. Taina dragostei”.

(in: Ieromonah Savatie Bastovoi, Dragostea care ne sminteste, Editura Marineasa, Timisoara, 2003)

“Scopul meu nu este să instig la neas­cultare, ci doar sa refac sensul evanghe­lic al ascultării, aşa cum ni l-a lăsat Hristos”.

Traim intr-o lume (bisericeasca), azi, in care, desi se vorbeste atat de mult si se scrie enorm, inflationist, (incat te intrebi chiar cine mai si citeste totusi, cine mai asculta daca toata lumea are ceva de spus), toata mareea asta gigantica de vorbe “destepte” si desarte, babilonic revarsate peste noi camufleaza perfid o mare tacere, un pustiu de adevar si de viata. Se vorbeste mult, dar te bucuri ca un copil de cuvant numai atunci cand… “pietrele” incep sa vorbeasca! Si abia atunci realizezi cat de grea era tacerea care se lasase, in realitate…

Asadar intr-o vreme caracterizata (in plan religios vorbind) parca mai mult ca oricand de confuzii si falsificari, cand duhul minciunii, mai viclean ca niciodata, se deghizeaza din ce in ce mai bine in adevar si in virtute, cand se cunoaste din ce in ce mai putin gustul “natural”, “original” al realitatilor duhovnicesti, traindu-se aproape numai din surogate si din inchipuiri, cand mai toata lumea cauta siguranta si confortul psihologic al ideilor gata-facute, al sabloanelor si culcusul caldut al autoritatii si nimeni nu mai infometeaza dupa adevar, un cuvant ca cel al parintelui Savatie Bastovoi despre ascultare – probabil unul dintre cele mai bune eseuri din cartea sa recenta, “Cand pietrele vorbesc” – vine ca o gura de oxigen dumnezeiesc si ca o sabie despartitoare de ape.

Este un articol care limpezeste si face lumina, in duhul Evangheliei si al Sfintilor Parinti – iar nu dupa pareri si interpretari personale, cum se obisnuieste – intr-una din cele mai importante probleme de care se face caz in zilele noastre in Biserica, in special atunci cand se urmareste impunerea prin forta a unor masuri nelegitime, arbitrare. Parintele Savatie (care – atentie! – nici el insusi nu trebuie “fetisizat” si transformat, cum gresesc multi, intr-o “autoritate” infailibila) face practic, aici, o marturisire de credinta extrem de importanta si de necesara acum oricui vrea sa tina calea Parintilor si sa nu se rataceasca prin hatisurile “oficialului”.

Nu stim cati isi mai asuma astazi curajul de a denunta instrumentarea necinstita si interesata a ascultarii, deturnarea sensului ei de la voia lui Dumnezeu si abuzul de autoritate in Biserica. Nu credem ca exageram daca spunem ca e o chestiune care devine in zilele noastre pur si simplu capitala, date fiind mesajele divergente pe care le primim astazi din partea atator instante si autoritati din interiorul Bisericii (formal, cel putin), mesaje intre care suntem chemati sa alegem pe cel caruia sa-i dam cuvenita… ascultare. Ce vom alege? Domnul sa ne lumineze pe toti prin cuvantul parintelui Savatie.

Ascultarea

“Un alt aspect care a alimentat întotdeauna verva criticilor Bisericii este ascultarea. Sub pretextul ascultării s-au comis nu puţine lucruri stupide, iar alteori tragice. In numele ascultării s-a tacut atunci cînd era nevoie de mărturisire sau au fost ucişi oameni atunci cand era nevoie de diplomaţie, aşa cum este cazul tăcerii din timpul comunismului sau al încrancenării îndreptate prosteşte împotriva ortodocşilor de rit sau de stil vechi.

Tot aşa, de cate ori ierarhia, împinsă din spate de liderii politici, lansează cîte o poruncă deocheată, cum ar fi măsurile de epurare a mănăstirilor din vremea lui Cuza sau a lui Hruşciov, totul se face sub deviza „ascultării”.

Ascultăm! Ascultăm! Şi iar ascultăm! Ordinele nu se discută, ci se execută. Mentalitatea de armată, în care asculta­rea se reduce la simpla executare a unui ordin, s-a impus, din nefericire, nu doar în ochii criticilor Bisericii, ci chiar şi în ai credincioşilor înşişi.

Scopul meu nu este să instig la neas­cultare, ci doar sa refac sensul evanghe­lic al ascultării, aşa cum ni l-a lăsat Hristos. Ascultarea creştină este posibilă doar cu condiţia iubirii. Cel ce Mă iubeşte pe Mi­ne – spune Hristos – ascultă cuvintele Mele[1].Aşadar ascultarea este o expresie şi o do­vadă a iubirii – ascult pentru că iubesc.

In sensul evanghelic şi patristic, doar ascultarea din dragoste, liberă, este o vir­tute, ascultarea iraţională sau din frică fiind proprie doar animalelor şi robilor.

Exemplele din mediile monahale pri­mare care se aduc în sprijinul ascultării oarbe trebuie înţelese separat de filosofia ascultării în sine. Ele privesc un nivel spiritual superior şi nu este cazul să le aplicăm cu referire la situaţiile „politice” concrete, în care credincioşilor li se im­pune tăcerea cu referire la integritatea dogmatică şi morală a Bisericii.

Lepădarea totală de sine a unui călugar precum Acachie Ascultătorul, care moare în urma bătăilor primite de la staretul său, despre care povesteşte Cuvio­sul Ioan Sinaitul în Scara sa, capătă sens numai datorită libertăţii depline a gestu­lui său. Adică acest Sfant Acachie, „fiind simplu la purtări, dar înţelept cu mintea“ – atenţie! -, spune Cuviosul Ioan, si-a adus propria libertate în jertfă, după modelul lui Hristos, acelui bătrîn necioplit care îl bătea zilnic. Care a fost rezultatul acestei jertfe? Bătranul leneş şi rău a fost trezit la pocăinţă după ce a auzit glasul lui Acachie din mormant. Aşadar dragostea hristică a lui Acachie s-a adus pe sine, prin renunţarea la propria libertate, drept jertfă mantuitoare pentru un om care, altminteri, părea iremediabil pierdut[2].

Această idee este exprimată şi de Apostolul Pavel, cînd zice: „Deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să dobandesc pe cei mai mulţi“[3].

Toate cazurile de ascultare totală re­latate în literatura patristică se referă la răbdarea umilinţelor de tot felul, nu şi la supunerea faţă de o poziţie dogmatică sau morală nedreaptă.

Ascultarea încetează acolo unde intervin nedreptatea şi minciuna, căci dra­gostea, despre care am spus că este condiţia ascultării evanghelice, se bucura doar de adevăr[4]. Ascultarea nu se face doar pe linie ierarhică, ci, mai ales, pe li­nia adevărului şi a iubirii. Oricine vesteste o altă Evanghelie, fie episcop, patriarh, sinod sau chiar înger din ceruri, spune Apostolul Pavel în Epistola către Galateni, anatema să fie. Pentru noi nu există autoritate în afara Evangheliei iubirii şi a jertfei lui Hristos.

Este nepotrivită şi convingerea că doar Sinodul episcopilor este infailibil, putand, de aceea, să impună porunci de necontrazis, căci aceasta nu e decat o re­plică, puţin mai înmuiată, la infailibili­tatea papală.

Nu numărul şi rangul celor adunaţi sfinţeşte adunarea, ci adevărul mărturi­sirii lor. Sinoadele Ecumenice au fost numite sfinte pentru că au fost conforme adevărului. Au existat însă şi sinoade de episcopi cu totul păcătoase, cum a fost, de exemplu, sinodul denumit ulterior „talhăresc”, la care a fost condamnat Sfantul Ioan Gură de Aur. Orice credincios trebuie să ştie acest lucru, pentru a nu cădea în capcana „ascultărilor” şi „binecuvantărilor” mincinoase.

Aşa se explică paradoxul că mari în­văţători ai smereniei şi ai ascultării, precum Ioan Gură de Aur sau Maxim Măr­turisitorul, au fost de neînduplecat atunci cand li s-au cerut lucruri nedrepte de către suveranii lumii acesteia, dar şi de către adunarea episcopilor vanduţi; în cazul lui Ioan, să renunţe la apărarea săracilor şi la mustrarea făţişă a lăcomiei şi imfumurării împărătesei[5], iar în cazul lui Maxim, renunţarea la a mai condamna în public mărturisirea de credinţă greşi­tă a împăratului şi a patriarhului Constantinopolului din timpul său.[6] Atat ma­rele Ioan, cat şi marele Maxim au murit departe de ţara, condamnaţi de Biserică, pentru ca mai apoi să li se ducă în toată lumea slava de stalpi şi dascăli ai Bisericii.

De fapt, fenomenul martirajului în Im­periul Bizantin, declarat ortodox, trebuie să spulbere desăvarşit mitul ascultării oarbe pe linie ierarhică a creştinilor. Sfinţi mărturisitori precum Atanasie cel Mare (secolul al IV-lea), patriarhul Alexandriei, depus de cinci ori de pe scaunul patriar­hal, Ioan Gură de Aur (secolele al IV-lea-al V-Iea), depus de pe scaunul Constantinopolului, monahul Maxim Mărturisitorul (secolul al VII-lea), ucis prin epuizare după ce i se taie mana dreaptă şi limba, monahul Ioan Damaschin (secolul al VIII-lea), anatemizat de trei ori, monahul Teodor Studitul (secolul al VIII-lea) şi mulţi alţii, mai puţin celebri, dar care au fost prigoniţi sau ucişi exclusiv de împăraţi şi episcopi „ortodocşi”, sunt cei care, „ascultând de Dumnezeu mai mult decat de oameni”[7], au dus Biserica lui Hristos de-a lungul secolelor.

Acestora li se alătură şi cei care, în perioada comunismului ateu, nu s-au speriat nici de chinurile temniţelor, nici de caterisirile ierarhilor vanduţi, ci şi-au păstrat intactă integritatea lăuntrică, mărturisind în numele unui popor întreg, atat in Rusia, cat şi în România şi aiurea.

Fiecare să se cerceteze pe sine, căci Cugetul singur îi va spune unde se termină „fericita şi pururea pomenita ascultare“, cum dulce o numeşte Ioan Scararul, şi unde începe nefericita şi pururea osandita laşitate. Vorba Sfîntului Maxim Mărturisitorul:

Nu este nimic mai silnic decît o constiinta care te acuză şi nimic mai îndrazneţ decat o conştiinţă care te apără[8] “.

_________________________________________________________________________________________________________ [1] Evanghelia după Ioan 14,24.

[2] Vezi relatarea despre Cuviosul Acachie din Scara Sfantului Ioan Sinaitul, “Filocalia”, vol 9, pag 127, Ed.Humanitas.

[3] Epistola întâia către Corinteni a Sfantului Apostol Pavel 9,19

[4] Idem, ibidem, 13, 6

[5] Este vorba de tînăra Eudoxia, împărăteasa Constonstantinopolului, pe care patriarhul Ioan o în­fruntă, refuzandu-i intrarea în biserică, pe moti­vul că împărăteasa, declarandu-se creştină, suferea de cultul propriei persoane, impunand obiceiurile împăraţilor păgani. Aceasta, aliindu-se cu adunarea episcopilor nemulţumiţi de refomele apostolice întreprinse de marele Ioan, convoacă un sinod în 403, rămas în istorie sub numele de „sinodul talhăresc”, prin care Sfantul Ioan este depus din treaptă şi trimis într-un exil la capătul căruia a şi murit.

[6] Este vorba de de patriarhul Constantinopolului Pavel al II-lea şi împăratul Constans, care în 647 formulează un decret imperial prin care, sub ameninţarea cu pedepse grave, se interzice dis­cutarea despre cele două firi şi voinţe (omeneas­că şi dumnezeiască) ale lui Iisus Hristos.

[7] Faptele Sfinţilor Apostoli 5,29.

[8] Sfantul Maxim Mărturisitorul şi tovarăşii săi intru Martiriu, Ed. Deisis, Sibiu, 2004, p. 129

__________________________________________________________________________________________________________

(Ieromonah Savatie Bastovoi, “Cind pietrele vorbesc – Biserica fata in fata cu propria imagine“, Editura Cathisma, 2008)

Legaturi:

• ATITUDINEA FATA DE EPISCOPI SI CANOANE sau Despre falsificarea sensului ascultarii duhovnicesti

• Sfântul Maxim Mărturisitorul, nor călăuzitor în întunericul generalizat al apostaziei prin tăcere

• CUVIOSUL SERAPHIM ROSE DESPRE RAPORTAREA LA DUHOVNICI SI LA AUTORITATILE DUHOVNICESTI SI DESPRE CALAUZIRE

• ARHIM.IUSTIN PÂRVU: TĂCERE ŞI MĂRTURISIRE

• Despre pocainta, fatarnicie si indreptatirile legaliste

• O VIAŢĂ DE ASCULTARE PE LÂNGĂ UN BĂTRÂN

• PS Siluan despre faptul ca ascultarea de duhovnic nu inseamna sclavie

• UNICA OSANDIRE INGADUITA

“Mă minunez la cîtă prostie a ajuns lumea. Te uiţi la Pro TV şi nu-ţi vine să crezi cu cît patos ni se relatează despre savanţii care au pregătit nişte tuburi grozave în care vor provoca Big Bang-ul. Însă, atenţie, dacă experimentul nu va reuşi, s-a zis cu Universul. Pămîntul va fi absorbit în găurile negre şi – gata! Oare chiar am înnebunit cu toţii?…” Cititi continuarea pe blogul parintelui Savatie Bastovoi: Adio, a venit sfîrşitul lumii!

PS: Daca acum se face intreg circul acesta (vedeti si sigla paginii google de azi), ce ni se va mai pregati, oare, de catre mai-marii lumii acesteia pentru “faimosul” 2012 si cate alte scorneli menita sa creeze psihoze de masa, doar-doar sa amageasca si pe cei alesi…?!