• Cititi si: Scrisorile unui mare sfant, dinainte de plecarea sa la cer: SF. SILUAN ATHONITUL

Fragment din cuvantul rostit de parintele Rafail Noica in noiembrie 2003,

in Aula Palatului Patriarhal, in cadrul simpozionului dedicat centenarului Parintelui Dumitru Staniloae si purtand titlul:

“TEOLOGIE SI MONAHISM”.

“O a doua pilda a teologiei ca stare a duhului as vrea s-o aduc prin Sfantul Siluan cel de la Athos. Sfantul Siluan, pe care unul din troparele lui il numeste teolog - si in asta vad ca Biserica, constiinta Bisericii accepta un al patrulea in numarul teologilor ei. In troparul lui care zice: “intre cuvantatorii de Dumnezeu cel prea duios” (sau cel prea dulce). Acest Siluan era un taran, cu doua ierni de scolire in Rusia tarista, dar din trairile si din citirile lui in viata monahiceasca, Parintele Sofronie spunea ca era un om citit, in sensul calugaresc al cuvantului.

[Iar un mare teolog al epocii noastre, care era intr-o zi cu noi la manastire, la trapeza, cand de praznicul Sfantului Siluan, se citea din cuvintele Sfantului Siluan (cuvinte care le avem in romana traduse de profesorul Ica sub titlul "Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei"), cuvintele acestea auzindu-le acel eminent teolog si arhiereu al bisericii noastre, a soptit dupa masa, parintelui Sofronie, ca pentru fiecare cuvant al acestui taran cu doua ierni de scolire - ca diploma - s-ar putea scrie o carte. Si asta dadea marturie despre el insusi, cu siguranta: el ar fi putut sa scrie o carte despre fiecare cuvant al Sfantului Siluan. Fiindca si el ca erudit, si Siluan ca om simplu, dar trait, traiau intr-o anumita masura in acelasi duh, si se intelegeau, as zice, unul pe altul. Siluan era de mult trecut la Domnul, dar cred ca si Siluan s-ar fi inteles cu acest eminent teolog].

Pentru Sfantul Siluan vreau sa dau, mai ales, ca pilda, un moment al vietii lui: criza cea mai mare, in care primeste cuvantul uimitor de la Mantuitorul: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui!”. Dupa 15 ani de nevointa extrema, limita, in fiecare noapte, pentru a ajunge, pentru a iesi din iadul, din starea de instrainare de Dumnezeu - asta-i iadul, nu importa ca sunt draci sau ca nu, desi era impresurat de draci in fiecare noapte – dar vorba era de instrainarea de Dumnezeu, de Dumnezeul iubit pe care-L cunoscuse (Il vazuse pe Hristos cu 15 ani inainte); 15 ani de nevointa sterila, cu noptile lui cand dormea poate vreo doua ceasuri – majoritatea vietii lui, doar asezat pe un scaun fara speteaza si numai cu crampeie de somn, cand adormea in nevointa rugaciunii. Si nu ajunge nicaieri. Si la un moment dat, vrand sa-I arate lui Hristos intentia lui, vrea sa se scoale de pe scaun, sa se inchine, dar vede un drac in fata lui, asa ca nu se putea inchina icoanei, fara sa aiba aerul ca se inchina dracului. Sade inapoi pe scaun zdrobit si cere Domnului: “Doamne, tu vezi ca vreau sa ma rog cu minte curata si diavolii ma impiedica”. In 15 ani, pentru prima oara primeste raspuns; si aude in inima lui: “cei mandri sufera de draci”.

Auzind cuvant, pe care-l recunoaste ca dumnezeiesc, in loc sa deznadajduiasca – ca acuma-i mai trage si una peste obraz si-l mai face si mandru – se umple de nadejde si zice: “Doamne, tu esti milostiv, sufletul meu te-a cunoscut, spune-mi ce sa fac ca sa ma smeresc“, si Domnul-i spune (alta palma peste obraz, am intelege-o noi):

“Tine-ti mintea in iad, si nu deznadajdui!”.

Daca-mi ingadui sa parafrazez “Tine-ti mintea in iad”, as zice:

Fii realist!…. Unde vrei sa ajungi? Vezi ca nu poti! 15 ani te-ai luptat! Asuma-ti iadul, sa stii ca asta este vesnica ta mostenire, pentru pacatul pe care il ai, pe care l-ai mostenit de la Adam si pe care-l traiesti si tu, dar… nu deznadajdui.

Si cuvantul important pentru Siluan, a fost acesta: “nu deznadajdui!”. L-a trait ca pe o fagaduinta, as zice apofatica, a lui Dumnezeu. “Tine-ti mintea in iad” e foarte catafatic, e foarte pozitiv, dar [pentru] “nu deznadajdui” nu explica de ce. Si Siluan stie ce sa faca. Si ceea ce face, face ca… Marturiseste ca “atunci am inceput sa fac asa precum m-a invatat Domnul”… “Am inceput” sau “m-am pus sa fac”... “Mintea mi s-a curatit si duhul marturisea in inima mea mantuirea”. De-abia a inceput si teologia care traia in el l-a adus la luminare. Si de atunci a devenit ce-am putea numi Siluan cel Mare.

In sensul ca acest cuvant este acelasi cuvant pe care l-a primit Antonie cel Mare - de care Sisoe cel Mare zicea “cine poate purta astazi cuvantul Marelui Antonie… si stiu totusi un barbat care poate sa-l poarte!” Acelasi cuvant pe care-l traia Pimen cel Mare, care zicea: “Sa stiti fratilor, ca unde este satana acolo va fi aruncat si Pimen”. Si nu deznadajduiau!

Insa forma in care a primit-o Siluan, teologic este cea mai desavarsita. Si este o forma care ne este si noua tuturor de folos – ca cine poate gandi fara sa deznadajduiasca, asa ca Antonie: “Toti se vor mantui, numai eu voi pieri“? Dar sub forma pe care a primit-o Siluan: “Tine-ti mintea in iad, fii realist, nu te mandri, nu te inalta in ce crezi ca esti! Dar tu nu deznadajdui!” As parafraza cuvantul lui Dumnezeu: “Tu, de Mine, de dragostea Mea, sa nu deznadajduiesti!“

Parintele Siluan a inceput sa-si insuseasca, sa-si asume starea asta de iad, cu nadejdea la Dumnezeu. Cantul lui cel iubit, zice, era: “aici voi pieri, aici voi petrece vesnic in flacara asta intunecoasa, si voi zice: unde esti Doamne al meu? Unde esti lumina mea? Unde esti viata mea?“. Cu mintea era in iad, cu inima era in Dumnezeu. Cine credeti ca a biruit? Iata ca nu iadul e atotputernic! Teologul Siluan a inteles ce insemna cuvantul asta, scurt si apofatic al Domnului: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui!” Nu deznadajdui de dragostea Domnului!

Ce vreau sa subliniez este ca daca, in criza lui cea mai mare, Siluan a putut sa zica “Doamne, tu esti milostiv!“- si sa-si aduca aminte de mila lui Dumnezeu: “Sufletul meu te-a cunoscut!” si asa mai departe…. Noi toti stim intr-o masura sau alta – astazi probabil foarte mare – ce este o criza. Eu socotesc ca terminologia asta - criza, depresiune nervoasa si altele -, care este o terminologie clinica, ne dezorienteaza gandirea. Ar trebui sa ne reorientam toata terminologia vietii noastre, dupa terminologia Parintilor si a Bisericii. Ce este o criza sau o depresiune nervoasa? E o stare a duhului, e o stare duhovniceasca. Daca ne limitam la aspectul clinic, e o stare prost inteleasa si prost tratata. Deci de-aia zic ca pentru Siluan era criza cea mai adanca. Daca oamenii au ajuns in ceva cat de putin asemanator, de departe asemanator a acelei crize, in general, omul isi ia viata, cade in deznadejde si se sinucide. Deci vreau sa arat sa nu citim cu inchipuire ca momentul ala este un moment de criza [asa cum o intelegem noi]. Dar cine in criza lui isi mai aminteste de mila lui Dumnezeu? Cine in criza lui mai poate afla de la sine, adica in sine, in teologia lui, un cuvant de nadejde ca sa-si iasa din criza si sa reajunga la viata? Iata ca Siluan isi amintea permanent ca mila lui Dumnezeu, si daca Dumnezeu ii vorbeste, raspunsul lui Siluan este: “Doamne, tu esti milostiv! Sufletul meu te-a cunoscut!”.

Si-as vrea sa arat ca asta este un efect al teologiei ca stare a duhului. Starea duhului lui Siluan era neclintita pana in criza cea ultima pe care o poate cunoaste omul in viata asta pamanteasca”.

- extras din: Parintele Rafail Noica despre teologia ca rugaciune la Sfanta Maria Egipteanca, la Sfantul Siluan si in slujbele Triodului

Cuvantul integral VIDEO:

Teologie si monahism – Parintele Rafail Noica pe video.crestinortodox.ro

Arhim. Roman Braga: Adevarata rugaciune nu se sfarseste niciodata

- Ce să facem ca să-L iubim pe Dumnezeu mai mult, ca să-L simţim mai aproape de noi?

- Trebuie să vorbim cu El. Trebuie să-L simţi pe Dumnezeu în tine, nu în afară de tine, în exterior, ci în interior, în inima ta, căci inima noastră este infinită întrucât în ea se sălăşluieşte Hristos de la botez. O persoană are nişte dimensiuni infinite ale personalităţii lui; în adânc, fără limită, persoana umană este veşnică. În adâncul acesta din noi există Dumnezeu, după cum spune Sfântul Pavel de atâtea ori: „voi sunteţi biserica Dumnezeului Celui Viu”.

Să nu direcţionăm rugăciunea noastră într-un colţ, că Dumnezeu nu e material sau spaţial să-L pui într-un colţ şi să spui: acolo e Dumnezeu! Coboară-te în tine şi adresează rugăciunea în inima ta lui Dumnezeu şi vei simţi prezenţa Lui. Convorbirea cu Dumnezeu îţi aduce simţirea acesta a prezenţei lui Dumnezeu. Spune-I lui Dumnezeu când ţi-e foame, când ţi-e sete, spune-I lui Dumnezeu că te duci la Rădăuţi, spune-I lui Dumnezeu ceva pe drum, arată-I lui Dumnezeu ce frumoase sunt florile. Vorbeşte cu Dumnezeu de toate. „Doamne, ce să fac? Uite trebuie să fac asta şi asta; mi-e foame, mă duc să mănânc o bucăţică de pâine”; tot ai în minte lucrurile astea, par copilăreşti, dar conversaţia aceasta cu Dumnezeu se preface în rugăciune.

Pentru că ce este rugăciunea? Este o continuă comunicare a omului cu Dumnezeu. Gândiţi-vă ce spunea Sfântul Apostol Pavel în epistola către Tesaloniceni: „Rugaţi-vă neîncetat!”. Cum putea el să se roage neîncetat când era un om foarte activ? Atâtea biserici a făcut, atâtea epistole a dictat, atâtea lucruri avea de făcut. Nu putea să stea în genunchi neîncetat. La asta s-a gândit: să ai întotdeauna în inima ta sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. De fapt, Sfinţii Părinţi aşa definesc rugăciunea: rugăciunea este sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. Rugăciunea nu este doar atunci când citeşti din carte. Trebuie spus tinerilor lucrul acesta. Nu este doar când te rogi dimineaţa şi, gata, am terminat. Sau zici: „ah, nu mi-am sfârşit rugăciunile!”. Rugăciunea nu se sfârşeşte niciodată. Vorbeşte cu Dumnezeu copilăreşte, că noi suntem copiii lui Dumnezeu! Şi vorba asta copilărească cu Dumnezeu îţi aduce sentimentul prezenţei intime a lui Dumnezeu în inima ta. Voi ştiţi proverbul călugăresc: „dacă te rogi numai când te rogi, nu te rogi deloc”. Dacă ai prezenţa lui Dumnezeu în tine, atunci eşti într-o stare de rugăciune. Omul devine o rugăciune. Omul are o stare de rugăciune, nu momente de rugăciune, momente când se roagă şi momente când nu se roagă. Ar fi groaznic. Trebuie să avem tot timpul simţirea lui Dumnezeu.

Când spui: „Doamne!”, să fii sigur că Dumnezeu Se întoarce cu faţa la tine şi aşteaptă să-I spui ceva. Când eşti ocupat, fii atent la lucrul pe care-l faci. Când ai conversaţii, gândeşte- te la ce spui. Dar, dacă ai timp, puţin, 2-3-4 minute sau chiar într-o conversaţie cu oamenii, poţi să spui: „Doamne Iisuse Hristoase uită-te la noi, ajută-ne!” sau: „Binecuvintează-i pe oamenii aceştia!”.

(sursa: Cuvinte catre tineri, 2010)

***

Sfantul Ioan de Kronstadt: Aratati-va Domnului pacatele, cu cuvintele voastre!

Uneori avem impresia ca ne rugam sarguitor, dar rugaciunea noastra nu aduce roadele pacii si ale bucuriei intru Duhul Sfant. De ce oare? Fiindca rugandu-ne numai cu rugaciuni gata scrise, nu ne caim cu sinceritate de greselile facute in timpul zilei, prin care ne-am intinat inima – templul lui Hristos – si L-am maniat pe Domnul. Daca ne vom aduce aminte de ele, caindu-ne din toata inima si osandindu-ne fara partinire, in aceeasi clipa ni se va umple inima de “pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte” (Filipeni 4,7). Rugaciunile bisericesti enumera greselile si deseori nu gasim in aceasta enumerare pacatele in care am cazut. Pe acestea trebuie sa le spunem noi insine cand ne rugam, constienti de gravitatea lor, cu smerenie si inima zdrobita. De aceea in rugaciunile de seara, atunci cand se numesc pacatele, apare deseori cuvantul sau – “sau altceva rau am facut“, adica ni se lasa libera vointa de a pomeni pe langa pacatele specificate si altele.

Inima trebuie trezita mereu pentru rugaciune, altminteri se va usca de tot. Dragoste de Dumnezeu, sinceritate, firesc, iata calitatile de care nu trebuie sa se lipseasca rugaciunea. Sa ne rugam in duh, fiindca Dumnezeu nu este trup, ci duh. Sa ne rugam adevarat, nu fatarnic, fiindca Dumnezeu este Adevarul. Tot asa si in rugaciunile catre sfinti. Sa nu-i chemam doar cu gura, fiindca ei nu mai au gura, nu mai au glas, nu mai au nimic din cele ale trupului, ci cu inima, cu suflet fierbinte si atunci ne vor auzi, fiindca ceea ce se aseamana, se aduna. Nu carnea si sangele vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu, ci duhul curat, arzand de iubire de Dumnezeu.

Cuvintele rugaciunii trebuie rostite cu convingere, din toata inima.

Cand va rugati seara, nu uitati sa aratati, in rugaciunea catre Duhul Sfant, cu toata sinceritatea si cu zdrobire de inima, pacatele in care ati cazut in timpul zilei. Prin cateva clipe de pocainta fierbinte, Duhul Sfant va va curati de toata intinaciunea, mai alb decat zapada va va albi, din ochi va vor picura lacrimi de curatire a inimii, acoperiti veti fi cu haina adevarului lui Hristos, uniti cu El, cu Tatal si cu Duhul Sfant.
Ni se intampla uneori in timpul rugaciunii, acasa sau la biserica, sa ne cuprinda un fel de slabiciune a sufletului si a trupului; sufletul ni se face atunci neputincios, rece, neroditor, ca un templu pagan pustiu si desert. Dar indata ce ne incordam inima intr-o rugaciune sincera, indreptandu-ne-o catre Dumnezeu impreuna cu mintea, cu o credinta vie, indata sufletul prinde viata, se incalzeste, devine roditor. Si ne cuprinde deodata, o stare de pace, de usurare, de umilinta, un foc launtric sfant; incep sa ne picure din ochi lacrimi si sa ne para rau din tot cugetul ca L-am maniat pe Stapanul Cel Preabun cu pacatele noastre. Cata lumina in inima si in minte, ce bogat suvoi de apa vie ne inunda inima, putand sa se reverse de acolo nestanjenit, in cuvinte rostite sau scrise cu condeiul ori cu creionul pe hartie! Pustiul din suflet incepe sa infloreasca precum un crin o data cu venirea Domnului in inima. De ce oare nu ne indreptam mai des sufletele spre Domnul? Cata pace si cata liniste ne pregateste Domnul in locasurile Sale! “Cat este de mare multimea bunatatii Tale, Doamne, pe care ai gatit-o celor ce se tem de tine“ (Psalmul 30,20).

(mai mult la: Sfantul Ioan de Kronstadt ne invata sa traim si sa ne rugam in Duh)

***

Sfintii stareti de la Optina: SA AI CUGETUL SI TRAIREA VAMESULUI!

• Puterea rugaciunii nu sta in multa vorbarie, ci in sinceritatea suspinului de rugaciune. (Sfantul Nectarie al Optinei)

• Nu asteptati de la rugaciune numai extazul si nu va intristati atunci cand nu simtiti bucurii. Caci se intampla si sa stai, sa stai in biserica si inlauntrul tau sa nu ai inima parca, ci asa, o bucata de lemn, dar un lemn neprelucrat…..Pai si pentru aceasta, adica pentru lemn, ne mantuieste Domnul. Inseamna ca asa trebuie sa fie. Caci sufletul, simtind bucurii foarte mari, se poate ingamfa, iar aceasta stare de “inlemnire” il smereste. (Sfantul Varsanufie)

• Trebuie sa rostim cu atentie cuvintele rugaciunii, sa patrundem sensul lor, nu sa tindem spre ceva prea inalt. Caci, daca nu citim corect si nu suntem atenti la cele citite, ii mangaiem pe diavoli. (Sfantul Nicon)

• Nu va lipiti inimile de desertaciunea lumii. Mai ales in timpul rugaciunii lepadati toate gandurile legate de cele lumesti. Dupa rugaciunea savarsita acasa sau in biserica, pentru a pastra starea rugatoare, induiosata a sufletului, este nevoie de tacere. Uneori chiar o vorba simpla, in aparenta neinsemnata, poate distruge si speria, ca pe o pasare mica, induiosarea din sufletul nostru. (Sfantul Nicon)

• Trebuie sa pazim rodul rugaciunii. El se pagubeste, se pierde foarte adesea din pricina vorbariei desarte indata dupa rugaciune si din pricina visarii, care este tot vorbarie desarta, dar dusa numai cu noi insine. Tacerea dupa rugaciune este foarte folositoare: ea tine rugaciunea in minte, in inima si chiar pe buze, in auzul nostru launtric. (Sfantul Nicon)

• Nu trebuie sa atribuim rugaciunii noastre o putere miraculoasa, nu trebuie sa credem ca Domnul implineste intotdeauna cele cerute de noi. Aceasta parere vine din mandrie si duce la inselare. (Sfantul Ilarion)

• In toata vremea, orice ati face, fie ca stati, fie ca mergeti, fie ca lucrati, sa rostiti in inima: “Doamne, miluieste!” (Sfantul Nectarie)

• Cel pe care il cerceteaza Domnul prin grea incercare, prin necaz, prin pierderea celui iubit dintre cei apropiati, acela si fara sa vrea se roaga cu toata inima si cu tot cugetul sau, cu toata mintea sa. Prin urmare, izvorul rugaciunii fiecare il are, dar se deschide fie prin adancirea treptata in sine, dupa invatatura parintilor, fie dintr-odata cu burghiul lui Dumnezeu. (Sfantul Lev)

• Roaga-te pentru tine, cautand numai mila si voia lui Dumnezeu, fie ca esti in biserica, fie ca nu esti in biserica, fie ca mergi, fie ca stai, fie ca te odihnesti, roaga-te: “Doamne, miluieste-ma cum stii si cum voiesti Tu“. (Sfantul Ambrozie)

• De la incepatori Dumnezeu nu cere rugaciune neamprastiata: ea se dobandeste prin multe osteneli si dupa mult timp, asa cum spun scrierile Sfintilor Parinti: “Dumnezeu da rugaciune celui ce se roaga…“. (Sfantul Ilarion)

• Cand nu aveti mult timp pentru rugaciune, multumiti-va cu cat aveti, iar Dumnezeu va primi vointa voastra. Tineti minte ca lui Dumnezeu Ii place sa aveti la rugaciune trairea vamesului si feriti-va sa puneti pret pe rugaciunea voastra: aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, nu a noastra. (Sfantul Macarie)

• Rugaciunea este un asemenea lucru, incat, daca traiesti in manastire cativa ani, nu inveti imediat sa te rogi asa cum trebuie, dar deocamdata roaga-te cum stii si cum poti, numai sa ai cugetul vamesului. (Sfantul Ambrozie)

(mai mult la: Staretii de la Optina ne invata rugaciunea adevarata)

***

Parintele Serafim Rose: Tamaduirile si minunile se fac inimilor indurerate, dar care au nadejde

“De ce par a fi atât de puţine minuni astăzi? Pentru că noi de-abia dacă mai ştim ce este durerea inimii”,

… credea Părintele Serafim, într-un bileţel scris de mână, rătăcit şi descoperit la mulţi ani după moartea sa, Părintele Serafim cristaliza în doar câteva cuvinte esenţa acestui mare ade­văr pentru vremurile noastre:

„Durerea inimii este condiţia creşterii duhovniceşti şi a arătării puterii lui Dumnezeu. Tămăduirile şi celelalte minuni se întâmplă celor deznădăjduiţi, inimilor îndurerate, dar care totuşi continuă să se încreadă şi să nădăjduiască în ajutorul lui Dumnezeu. Atunci lucrează Dumnezeu. Lipsa (parţială) a minuni­lor din ziua de azi arată lipsa durerii inimii din oameni şi chiar din mulţi creş­tini ortodocşi – prinşi de răcirea tot mai mare a inimilor din vremurile de pe urmă”.

Dovada afirmaţiei de mai sus se poate vedea chiar în experienţa personală a Părintelui Serafim, din care s-a şi născut. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat strigătul lui Eugene din faţa standului cu vederi din San Francisco, ieşit din adânca durere a inimii sale, ca şi strigătul asemănător al lui Gleb la mor­mântul Sfântului Gherman din Alaska, care au dus la minunea întâlnirii lor şi la tot ceea ce au putut mai apoi să înfăptuiască? Toate minunile la care Părintele Serafim a fost martor în viaţa sa, inclusiv cele ale marelui lucrător de minuni, Arhiepiscopul Ioan Maximovici, au fost rodul rugăciunilor unor inimi ce nu s-au ferit de durerea Golgotei.

Atunci când şi Părintele Serafim a fost chemat să fie călăuzitor de suflete, el le amintea mereu fiilor săi duhovniceşti să nu deznădăjduiască în mijlocul sufe­rinţelor, ci, după cum spune Sf. Marcu Pustnicul, „să rabde durerea inimii pen­tru buna-cinstire”.

(Mai mult la:  Sfaturi parintesti de folos exceptional si pentru noi de la Cuviosul Serafim de la Platina)

***

Cuviosul Paisie Aghioritul: TREBUIE SA NE DOARA SI SA FIM STARUITORI!

- Părinte, atunci când ne rugăm pentru un oarecare motiv serios, oare trebuie ca rugăciunea să fie însoţită de post?

- Nici nu mai încape discuţie. Asta este ceva ce se impune. Postul şi nevoinţa sunt condiţii absolut nece­sare. Dar pentru ca rugăciunea să se facă în chip corect, trebuie să te doară pentru ceilalţi. Pentru că tipicul multor creştini din vremea noastră este să nu dorească să se mâhnească. Chiar şi pensionarii, care toată ziua stau, nu se duc să se apropie de un copil părăsit, deoarece aceasta cere durere de cap. Mănân­că, îşi beau cafeaua lor, fac o plimbare, se duc la vreun spital care are infirmieri, la ceva organizat, ca să vadă vreun bolnav pentru că aceasta este mai uşor. Adică fac aceasta ca să fie satisfăcuţi şi astfel îşi odihnesc gândul că şi-au făcut datoria. Pe câţi n-am îndem­nat să ajute copii părăsiţi! Dar n-au făcut nimic.

In Sfântul Munte au făcut undeva litanie pentru secetă şi în loc să plouă s-a aprins foc. Litania nu se face ca şi cum am face o plimbare. Trebuie să ne doară. Oare poate persista o ispită sau o stare grea dacă se roagă călugării cu inima? Cu toate că trecem prin ani grei, văd că în mănăstiri domneşte un duh… de veselie! Lumea arde. Ni se cere să facem o prive­ghere, de pildă, pentru un bolnav, iar noi cântăm: “Des­chizând Tu mâna Ta” şi ne bucurăm. Noi ne petrecem timpul în chip plăcut, iar celălalt între timp moare. “Am făcut priveghere pentru bolnav”, îţi spune. Ce prive­ghere? Voi aţi făcut petrecere. Aceasta se numeşte pe­trecere duhovnicească. Uneori nici atunci când preotul spune: “Pentru cei ce zac în neputinţă” nu ne rugăm pentru bolnav. Am fi ajutat mai eficace dacă am fi făcut puţină rugăciune cu metaniile. Nu spun să supri­măm privegherile praznicale pe care le prevede tipicul, dar în astfel de cazuri să orânduim puţin timp ca să facem cel puţin una-două aţe de metanii spunând: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte pe robul Tău“.

Totul este calitatea rugăciunii. Rugăciunea trebuie să fie din inimă, să se facă cu durere. Pentru Dumnezeu nu are atâta valoare cantitatea rugăciunii precum are calitatea ei. Rugăciunea ce se face în mănăstiri are cantitate, dar nu ajunge aceasta. Trebuie să aibă şi calitate. Atâtea ore de rugăciune făcută de atâtea persoane, dacă ar fi fost din inimă, ar fi schim­bat lumea. De aceea scopul este ca slujbele să se facă din inimă.

Rugăciunea din inimă ajută nu numai pe ceilalţi, ci şi pe noi înşine, pentru că înlesneşte să vină bunătatea lăuntrică. Când ne punem în locul celuilalt vin în mod firesc dragostea, durerea, smerenia, recunoştinţa noastră faţă de Dumnezeu cu slavoslovire neîncetată, şi atunci rugăciunea pentru semenul nostru se face bine primită de Dumnezeu şi îl ajută.

“Şi L-au rugat stăruitor“

- Părinte, inima îmi rămâne rece în rugăciune.

- Aceasta se întâmplă pentru că mintea nu dă tele­gramă inimii. Apoi în rugăciune trebuie să lucreze şi omul. El nu poate să ajungă dintr-odată în starea în care mintea lui să nu-i fugă deloc. Este trebuinţă de răbdare. Vezi, celălalt bate la uşă, iarăşi bate, aşteaptă şi după aceea se deschide uşa. Tu baţi numai odată şi vrei ca să intri imediat înăuntru. Nu se poate aşa. Atunci când începi să rosteşti rugăciunea, nu doreşti să participe şi inima?

- Simt nevoia de ajutor, pentru că mă simt neputin­cioasă.

- Ei, de aici se începe. In rugăciune este trebuinţă de stăruinţă. “Şi L-au rugat stăruitor”, spune Evanghelia despre cei doi ucenici care L-au întâlnit pe Hristos în drumul spre Emaus. Hristos a rămas cu ei, pentru că aceia aveau o înrudire cu El şi de aceea li se cuvenea aceasta. Aveau smerenie, simplitate, bunătate, curaj, în sensul cel bun. Ei întruneau toate condiţiile şi pen­tru aceasta Hristos a rămas cu ei.

Trebuie să ne rugăm cu credinţă pentru orice ce­rere şi să avem răbdare, iar Dumnezeu va grăi. Deoa­rece atunci când omul se roagă cu credinţă, într-un fel îl obligă pe Dumnezeu să-i împlinească cererea pentru această credinţă a lui. De aceea, atunci când cerem ceva de la Dumnezeu, să nu “ne îndoim” şi vom fi auziţi. “Să aveţi credinţă fără să vă îndoiţi[7], a spus Domnul. Dumnezeu ştie când trebuie să ne dea ceea ce cerem, ca să nu ne vătămăm duhovniceşte. Uneori cerem ceva de la Dumnezeu, dar nu avem răbdare şi ne neliniştim. Dacă n-am avea un Dumnezeu atotpu­ternic, atunci ar trebui să ne neliniştim. Dar fiindcă avem un Dumnezeu atotputernic şi Care are foarte multă dragoste, atât de multă încât ne hrăneşte şi cu Sângele Său, nu suntem îndreptăţiţi să ne neliniştim. De multe ori nu lăsăm o problemă grea a noastră în mâinile lui Dumnezeu, ci acţionăm omeneşte. Atunci când cerem ceva de la Dumnezeu şi ni se zdruncină credinţa şi voim să acţionăm omeneşte în cele greu de izbutit, fără să aşteptăm răspuns de la Dumnezeu la cererea noastră, este ca şi cum am face o cerere la împăratul Dumnezeu şi o luăm înapoi chiar în vremea când Acela întinde mâna Sa ca să o împlinească. Il rugăm din nou, dar iarăşi ni se zdruncină credinţa şi ne neliniştim şi repetăm acelaşi lucru. Astfel se prelungeş­te chinul nostru. Adică procedăm ca acela care face o cerere la minister şi după puţin îi pare rău şi o retrage. Se răzgândeşte şi iarăşi o depune, iar după puţin o retrage din nou. Insă cererea trebuie să rămână acolo, pentru ca să intre la rând.

Rugăciune cu durere

- Părinte, cum faceţi rugăciune pentru o problemă?

- Cheia reuşitei este ca pe cel ce se roagă să-l doa­ră. Dacă nu-l doare, poate sta ore întregi cu metania în mână şi rugăciunea lui să nu aducă nici un rezultat. Dacă există durere pentru problema pentru care te rogi, chiar şi cu un suspin faci rugăciune din inimă. Mulţi, atunci când alţii le cer să facă rugăciune pentru ei nu au timp să se roage în momentul acela şi de aceea se roagă numai cu un suspin pentru problema acelora. Nu spun ca să nu se facă rugăciune, ci, dacă se întâmplă să nu fie timp, chiar şi un suspin pentru durerea celuilalt este o rugăciune din inimă, adică echivalează cu ore întregi de rugăciune. Citeşti, de pildă, o scrisoare, vezi o problemă, suspini şi după aceea te rogi. Acesta este mare lucru! Inainte de a apuca receptorul, înainte de a forma numărul, Dumnezeu te aude! Şi să vezi cum se înştiinţează şi celălalt! Să vedeţi cum demonizaţii înţeleg atunci când fac rugăciune pentru ei şi strigă oriunde s-ar afla!

Adevărata rugăciune începe de la durere, nu este plăcere, “nirvana”. Dar ce fel de durere este? Omul se chinuieşte în sensul cel bun. Il doare, geme, suferă atunci când face rugăciune pentru orice. Ştiţi ce în­seamnă a suferi? Da, suferă, pentru că participă la du­rerea generală a lumii sau a unui om în particular. Această participare, această durere Dumnezeu o răs­plăteşte cu veselia dumnezeiască. Desigur că nu omul cere veselia dumnezeiască, ci ea vine ca o consecinţă, deoarece participă la durerea celuilalt.

- Cum să înceapă cineva lucrarea aceasta?

- Află ceva, de pildă, despre un accident. “Ah!”, suspină el şi Dumnezeu îndată îi dă mângâierea dumne­zeiască pentru puţin suspin. Vede pe unul îndurerat şi iarăşi suferă împreună cu el, iar Dumnezeu îl mângâie cu mângâierea dumnezeiască, nu rămâne cu acea amărăciune. Iar celălalt este ajutat prin rugăciunea lui. Sau se gândeşte: “Dumnezeu ne-a dat atâtea, dar eu ce am făcut pentru El?”. Mi-a făcut mare impresie ceea ce mi-a spus un suflet: “Ingerii îşi acoperă feţele atunci când se săvârşeşte Taina Dumnezeieştii Liturghii, iar noi ne împărtăşim cu Trupul lui Hristos. Eu ce am făcut pentru Hristos?“. Unul ca acesta suferă în sensul cel bun.

- Părinte, cum înţelege cineva că celălalt s-a folosit prin rugăciunea sa?

- Este înştiinţat de aceasta prin mângâierea dum­nezeiască pe care o simte înlăuntrul său după rugă­ciunea ce-a făcut-o cu durere de inimă. Dar mai întâi trebuie ca durerea celuilalt să o faci durerea ta şi după aceea să faci şi rugăciune din inimă. Dragostea este o însuşire dumnezeiască şi ea îl vesteşte pe celălalt. Şi în spitale, când pe medici şi pe surori îi doare pentru bolnavi, acesta este medicamentul cel mai eficace din­tre toate medicamentele ce li se dau. Bolnavii simt că se interesează de ei, simt siguranţă, mângâiere. Celui care suferă nu trebuie să-i spui multe cuvinte, nici să-l dăscăleşti. Inţelege că te doare pentru el şi astfel se foloseşte. Durerea este totul. Dacă ne doare pentru ceilalţi uităm de noi înşine şi de problemele noastre.

Mângâierea dumnezeiască

- Părinte, când mă doare pentru ceilalţi, mă cuprin­de o nelinişte şi nu mă pot ruga.

- Fiindcă există nelinişte, aceasta este dovada că înăuntrul tău există elementul omenesc. Eu, cu cât mă doare mai mult pentru lume, cu atât mai mult mă rog şi mă bucur duhovniceşte, deoarece le spun pe toate lui Hristos şi El le aranjează. Şi văd că pe măsură ce trece timpul, deşi curajul trupesc se micşorează, cel sufletesc se măreşte, pentru că dragostea, jertfa, du­rerea pentru celălalt dau multă putere sufletească. Iată, în noaptea aceasta în care ati avut priveghere, aveam puţin curaj, dar am prins putere de la durerea celorlalţi. Şi am stat în picioare toată noaptea până la Sfânta Liturghie primind lume[8]. După aceea şi înăun­trul bisericii am stat în picioare, dar n-am simţit oboseală pentru că mă durea pentru lume şi asta mă întă­rea. Iar tu să te rogi şi să te bucuri, pentru că Hristos le va iconomisi pe toate.

In înfruntarea duhovnicească nu există mâhnire. Câtă durere n-am suferit acum cu lumea! Nu puteam trece aşa oricum peste problemele lor. Mă durea, sus­pinam, dar la fiecare suspin încredinţam problema lui Dumnezeu şi la durerea ce o simţeam pentru altul Dumnezeu îmi dădea mângâiere. Adică prin înfrun­tarea duhovnicească venea mângâierea dumneze­iască, pentru că durerea care are în ea nădejde în Dumnezeu are mângâiere dumnezeiască. Altfel cum va putea suferi cineva?! Cum m-aş fi putut descurca în alt fel cu atâtea câte aud? Mă doare, dar mă gândesc şi la răsplata dumnezeiască dăruită celor îndureraţi. Suntem în mâinile lui Dumnezeu. De vreme ce există dreptate dumnezeiască şi răsplătire dumnezeiască, nimic nu se pierde. Cu cât se chinuieşte cineva mai mult, cu atât va fi răsplătit mai îmbelşugat. Dumnezeu, deşi vede atâta durere pe pământ, chiar şi lucruri pe care noi nu le putem percepe, nu-şi pierde cumpătul ca noi, oamenii. Ci iti spune: “Suferi mai mult, mai mult te voi iconomisi în cealaltă viată”, şi de aceea Se bucură. Altfel cum ar fi putut suferi, să spunem, atâta nedreptate şi atâta răutate ce există? Dar Dumnezeu are în vedere răsplata celor ce suferă şi poate – într-un anume fel spus – să sufere această durere mare. Noi nu vedem ce slavă va primi celălalt şi ne doare, de aceea Dumnezeu ne răsplăteşte cu dumnezeiască mângâiere.

- Părinte, această mâhnire nu-l răpune pe om?

- Nu. Omul nu este răpus atunci când înfruntă duhovniceşte orice situaţie. La început se amărăşte atunci când aude că suferă cineva, dar după aceea vine mângâierea dumnezeiască drept răsplată şi nu i se distruge organismul. In timp ce amărăciunea prove­nită din mâhnire lumească aduce dureri de stomac etc, aceasta însă nu vatămă organismul, pentru că are balsam dumnezeiesc.

Primejdia nesimţirii

- Părinte, uneori mirenii îmi cer să mă rog pentru problemele lor. O fac, dar fără să simt durere.

- Aici există două cazuri: primul este primejdios, al doilea este înfruntare duhovnicească. Atunci când mo­nahul le uită pe ale lui şi nu se gândeşte nici la ceilalţi, adică nu se roagă pentru lume, acesta este un lucru foarte rău. Venim la mănăstire, îi părăsim pe ai noştri şi ajungem să-i uităm şi pe ei şi pe toţi ceilalţi. Adică înfruntăm lucrurile duhovniceşte, dar nu participăm duhovniceşte la durerea celorlalţi. Nu sporim duhovni­ceşte ca să putem simţi problemele lor şi există pri­mejdia să ajungem la nesimţire. Incepe încet-încet să se înstăpânească în noi o nepăsare şi inima se face de piatră. In al doilea caz îl doare pe cineva de toată lumea, dar simte şi o mângâiere, pentru că se gân­deşte că celălalt care suferă va avea plată de la Dumnezeu, va fi mucenic. La gândul acesta simte întru sine o siguranţă profundă şi are o bucurie lăuntrică. In cazul acesta inima nu este de piatră, ci dumnezeiască.

Dacă monahii nu iau aminte la ei înşişi, inima lor poate deveni foarte aspră. Mirenii văd accidentele şi nefericirea celorlalţi şi îi doare. Noi n-o vedem şi se poate să ajungem să cerem totul numai pentru noi înşine. Adică dacă nu facem o lucrare fină, în aşa fel încât să simţim nefericirea celorlalţi şi să facem pentru ei rugăciune din inimă, vom ajunge să avem inimă împietrită. Vom ajunge la punctul să dorim doar aran­jarea noastră, iar inima ne va deveni de piatră prin nepăsare, lucru ce este antievanghelic. Monahul tre­buie să se intereseze, să-1 doară şi să se roage în ge­neral pentru lume. Aceasta nu-i aduce răspândire, ci, dimpotrivă, se foloseşte şi el însuşi cu rugăciunea şi îi ajută şi pe ceilalţi.

- Părinte, deşi mă văd în ce hal sunt, fac mai multă rugăciune pentru alţii. Nu cumva este mai bine să nu mă rog pentru alţii, ci să mă rog numai pentru mine?

- Faci aceasta din smerenie? Dacă este din smere­nie, să spui lui Dumnezeu cu multă smerenie: “Dum­nezeul meu, aşa cum sunt nu trebuie să mă auzi. Dar nu este oare nedrept ca alţii să sufere din pricina mea? Pentru că, de aş fi avut o stare bună duhovnicească, îndrăzneală către Tine, m-ai fi auzit şi i-ai fi ajutat. Şi eu sunt vinovată pentru că acela suferă. Acum însă de ce să sufere din pricina mea? Te rog, ajută-l!”. Adică depinde cum te aranjezi pentru ceilalţi. Simţi că nu eşti vrednică, dar se întâmplă să vezi pe un îndurerat, te mâhneşti, te doare şi te rogi. Atunci când, de pildă, văd un orb, mă simt şi eu vinovat, pentru că de aş fi avut o stare duhovnicească bună l-aş fi putut vindeca. Dumnezeu ne-a dat posibilitatea să devenim sfinţi, să facem minuni precum a făcut şi El. Să ne recunoaştem boala noastră duhovnicească, mare sau mică şi să cerem cu smerenie sănătate trupească pentru seme­nul nostru, deoarece şi noi suntem vinovaţi pentru boala lui. Pentru că de am fi avut noi sănătate duhov­nicească şi acela ar fi fost vindecat de mult timp şi nu s-ar fi chinuit. Când ne aranjăm corect, socotindu-ne vinovaţi de toată starea lumii, şi spunem: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi“, se foloseşte întreaga lume. Desigur, şi pentru propria stare de neputinţă trebuie să-l doară pe fiecare şi să ceară mila lui Dumnezeu. Dar, fireşte, dacă va ajunge la o astfel de stare precum cea de mai sus, atunci nu mai cere nimic pentru sine.

Văd că de multe ori îl înţelegem greşit pe “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” şi, chipurile, din smere­nie nu spunem “miluieşte-ne pe noi” şi nu ne rugăm pentru alţii, ci numai pentru noi. De aceea de multe ori mirenii ne iau în nume de rău pe noi, monahii, şi spun că suntem egoişti şi că ne îngrijim să ne mântuim nu­mai pe noi înşine. “Miluieşte-mă” este pentru ca să nu cădem în mândrie, căci rugăciunea unui om smerit, care crede că e mai rău decât toţi, are mai multă valoa­re decât privegherea ce o face un altul cu gând mân­dru. Când ne rugăm cu mândrie, ne batem joc de noi înşine.

Stare de alarmă

Nu uitaţi că trecem prin vremuri grele şi este tre­buinţă de multă rugăciune. Să vă gândiţi la marea nevoie pe care o are lumea astăzi şi la marea pretenţie pe care Dumnezeu o are de la noi pentru rugăciune.

Să vă rugaţi pentru situaţia generală cu totul ieşită din comun a întregii lumi, ca să se milostivească Hristos de făpturile Sale, pentru că merg spre cata­strofă. Să intervină dumnezeieşte în epoca complicată în care trăim, pentru că lumea se îndreaptă spre zăpăceală, nebunie şi impas.

Dumnezeu ne-a chemat să facem rugăciune pentru lume, care are atâtea probleme. Unii sărmani nu apucă să-şi facă nici măcar o cruce. Dacă noi, monahii, nu fa­cem rugăciune, cine va face? Militarul în vreme de război este în stare de alarmă, gata încălţat. In aceeaşi situaţie trebuie să fie şi monahul. Ah, Macabeu[9] aş fi ajuns de aş fi făcut aşa! Aş fi fugit în munţi, ca să mă rog mereu pentru lume.

Trebuie să ajutăm toată lumea cu rugăciunea, ca să nu facă diavolul orice vrea. Diavolul a dobândit drep­turi. Iar aceasta nu pentru că îl lasă Dumnezeu, ci pen­tru că El nu vrea să silească libertatea nimănui. De aceea noi să ajutăm cu rugăciunea. Când pe cineva îl doare pentru starea ce stăpâneşte azi în lume şi se roagă, atunci oamenii sunt ajutaţi fără să se fie silită libertatea voinţei lor. Dacă veţi mai spori încă puţin cu harul lui Dumnezeu, vom încerca să intrăm într-o rânduială nouă de rugăciune. Vreau să vă faceţi “radar”, pentru că lucrurile se precipită. Vom organiza un ate­lier de rugăciune. Să vă bateţi în război folosind şira­gul de metanii. Rugăciunea să se facă cu durere. Ştiţi ce putere va avea atunci rugăciunea? (…)

(vezi mai mult AICI)

***

Parintele Gheorghe Calciu: PUNETI-VA IN MISCARE INIMA!

“As vrea sa nu incetati sa va rugati. As vrea sa intelegeti ca daca exista vreo protectie care se intinde peste societatea umana, peste tara noastra, aceasta este puterea rugaciunii. Sa nu faceti o rugaciune de rutina – puneti-va in miscare inima, umpleti-va de fiorul rugaciunii.

Sunt convins ca multi dintre dvs. se roaga; si eu m-am rugat, si am crezut pana am ajuns in inchisoare ca stiam sa ma rog. Ajungand in inchisoare am descoperit ca nu stiam sa ma rog. (…)

Daca nu te patrunde fiorul credintei din crestet pana in talpi, nu esti in rugaciune adevarata. Nu este usor. Dar daca persisti, Dumnezeu te ajuta, iti da harul rugaciunii. Si harul rugaciunii se da la cerere. Harul rugaciunii se obtine prin stradanie, prin staruinta. Mantuitorul a spus: De la Ioan Botezatorul Imparatia Cerului se ia prin navala! Si aceasta navala noastra – cerand cu staruinta harul pe care Dumnezeu ni-L trimite.

Ma adresez acum teologilor si le spun: invatati sa va rugati, ca apoi sa puteti invata pe altii. Atata vreme cat tu nu stii sa te rogi, degeaba ii spui crestinului: <<Roaga-te!>>. Cand preotul va stii cum sa se roage, el va transmite fluxul puterii credinciosului sau”.

(Parintele Calciu despre rugaciune)

***

Parintele Rafail Noica: Toate se leaga si se dezleaga in Duh si in nevazut

- Aţi spus odată: toate lucrurile se leagă şi se dezleagă în Duh, explicaţi-ne, vă rog.

- Părintele Rafail: Da, am spus şi în felul ăsta. Tot ce face omul începe în nevăzut, adică în taina inimii tale, când ţi-ai pus în inimă asta, Dumnezeu a văzut şi dacă te-ai hotărât pentru acest asta este foarte probabil ca acel lucru o să înceapă să se înfăptuiască cândva în viaţa ta.

Uitaţi, vă dau o pildă: un monah mi-a spus într-o zi:

Mă certasem cu un alt monah dintr-o altă mănăstire şi m-am căit după aceea şi am vrut să-mi cer iertare, dar nu mai voia să ştie de mine aşa era de rănit şi mi-am zis ce să fac, mâine-poimâine trebuie să plec, eu vreau să mă apropii de Sfânta Împărtăşanie, ce să fac, am rănit pe fratele meu, cum o să pot să mă apropii de Împărtăşanie, cum să continui viaţa pocăinţei mele, că nu mă mai primeşte; eu vreau să-i cer iertare şi el nu vrea să audă nimic. Şi zice: mi-am amintit de un cuvânt din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.

Monahul acesta-i grec şi în greacă – îmi pare rău că în traducerea noastră nu reiese aşa – la pomeniri, după sfinţirea Tainelor când spune “pomeneşte, Doamne, pe cei care ai învrednicit să împărăţească pe pământ” spune aşa:

“Glăsuieşte în inimile lor cele bune pentru Biserica Ta, pentru poporul Tău“.

Monahul şi-a adus aminte de acest “glăsuieşte” şi a zis:

- Doamne! glăsuieşte în inima lui pentru pocăinţa mea, spune-i că mă căiesc pentru ce am făcut, că-i cer iertare şi că eu îl iert.

Şi mi-a spus: data următoare când l-am văzut parcă nu fusese niciodată nor pe cer, totul dispăruse şi împăcarea lor era deja făcută. Când am auzit cuvântul ăsta, am sfătuit multe persoane în această direcţie şi aproape de fiecare dată s-au întâmplat minuni dintr-astea.

O monahie care era nouă într-o mănăstire şi spunea “Părinte! Mi-e frică de toată lumea”, era foarte sensibilă şi rănită mai ales de monahia cutare care era un pic mai aşa, în vârstă şi mai autoritară. Zice: când intru în bucătărie m-apucă groaza, nu ştiu ce să fac. I-am spus să se roage:

“Doamne, spune în inima ei să-mi spună un cuvânt bun sau spune-i ceva bun despre mine”.

Într-o zi vine fugind către mine:

“Părinte! Părinte! Ştiţi ce s-a întâmplat? A venit maica cutare şi m-a apucat groaza şi am zis Doamne spune-i că o iubesc!” şi zice: “Nu ştiu părinte, coincidenţă, s-a uitat frumos la mine şi mi-a zis ceva frumos”.

Ultima oară când am văzut-o, acum un an era aceeaşi faţă luminată aşa cum se luminase atunci, acum vreo zece ani şi era împăcată cu toată lumea şi cred că au continuat aceste … “coincidenţe”.

Deci se leagă şi se dezleagă în Duh, în taina inimii şi profit de întrebare să spun şi lucrul ăsta: trebuie să ne nevoim în ceva ce strămoşii noştri cred că făceau fireşte. Cred că strămoşii noştri, care erau cât de cât apropiaţi de Dumnezeu, în mod firesc pentru fiecare lucru chemau pe Dumnezeu. Vezi o primejdie: Doamne! – şi zici ceva lui Dumnezeu. Vezi un păcat în tine: Doamne, uite ce-i în mine, nu mă lăsa aşa! Vezi pe cineva care te supără şi nu te poţi împăca cu el: Doamne, spune ceva în inima mea pentru aproapele meu! ş.a.m.d.

Chemaţi-L pe Dumnezeu! Zicem că Iisus Mântuitorul este singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om. Îndrăznesc să spun că lui Dumnezeu îi place să mijlocească între om şi om. Chemaţi-L pe Dumnezeu mijlocitor între tine şi vrăjmaşul tău, între tine şi cei cu care te-ai certat şi să vezi… Cum spuneam către cineva acum câtăva vreme: Dumnezeu nu există. Nu! Dar se preface bine! Fă şi tu ca şi cum ai crede şi să vezi cum şi Dumnezeu “se face” ca şi cum există! Şi provocăm “coincidenţe” dintr-acelea.

În esenţă profit ca să zic: să învăţăm, fraţilor, să chemăm pe Dumnezeu în toate împrejurările, să-i cerem sfat lui Dumnezeu, să mulţamim lui Dumenzeu când ne-a dat ceva ce i-am cerut, să-L întrebăm pe Dumnezeu ce înseamnă asta… şi toate nedumeririle noastre. Întâi “Doamne!” să fie în inimile noastre şi după aceea tot restul. Dacă vrei să-l vezi pe duhovnicul tău şi este la 100 de metri de tine, trebuie să faci 100 de metri şi poate altcineva l-a înhăţat sau trebuie să iei telefonul şi să faci un număr. Pentru Dumnezeu – nici atat: acum poţi să zici “Doamne!” şi, cum zicea cineva, ai contactat satelitul “Doamne” şi să vezi cum “se preface” acest Dumnezeu că există.

(mai mult AICI)

RUGACIUNEA CEA MAI SIMPLA SI DUMNEZEUL NOSTRU MATERN

“Ziceam la început că rugăciunile noastre frumoase pe care ni le-a dat Biserica: acatiste, paraclise, toate slujbele noastre, culmea culturii noastre – Liturghia, în care ne întâlnim cu Însuşi Dumnezeu, Însuşi Hristos in forma Acelui Trup şi Sânge pe care noi Le-am jertfit şi pe care El ni Le dă, ca să ne mântuim de păcatul de a-L jertfi – toate rugăciunile sunt vrednice. Dar, tot pe post de “filocalie”, v-aş propune rugăciunea cea mai simplă care poate – şi trebuie – să devină starea noastră constantă.

Când am zis cuvântul ăsta, cândva într-o întrunire cu tinerii în Anglia, la sfârşit o femeie m-a întrebat: “Totuşi, eu cum să mă rog? Eu nu ştiu cum să mă rog!“. Şi mi-a venit răspunsul ăsta pe care vi-l zic şi vouă: “Pai, spune asta lui Dumnezeu“. Şi e rugăciune. Nu ştii cum să te rogi? Spune-I lui Dumnezeu: “Doamne nu ştiu cum să mă rog! Tu spune-mi” Şi pe “baza” asta continuaţi voi. Continuaţi voi: ce vă doare, ce năzuinţe aveţi…

(…)

Uneori, spune şi Sfântul Pavel, [este câte] o rugăciune în care noi nu ştim ce să cerem sau pentru ce să ne rugăm şi Duhul Lui Dumnezeu ne ajută cu suspinuri negraite. Suspinuri pe care noi înşine nu ştim de ce [le avem]: ceva doare, de ceva avem nevoie… Făcătorul nostru ştie ce vrem!

Aşa cum mama cu pruncul nou născut ştie… M-am uimit de multe ori [când] tinerele de vârsta mea deveneau mame şi, cu pruncul în braţe – pruncul plângea, “zbiera”… Şi la un moment dat mama zice: “A, i-e foame, iertaţi-mă”. Pleacă şi hrăneşte pruncul, îl alăptează. După care, iar “zbiara” pruncul, şi mama: “Il doare ceva!” Şi-l întoarce pe faţă, pe dos, nu-stiu-ce, pana la urma, ii “ghioraia” stomacul – si… se potoleste pruncul. Şi pe după aia, iar zbiera pruncul. Şi zice mama: “A, vezi! Face capricii!” O, mămică, de unde ştii tu toate astea? Eu n-aud decat un prunc care zbiara! Dar poate c-o inteleg mai mult acum pe mama, ca de când m-am făcut duhovnic am devenit şi eu mamă într-un fel. Dar Dumnezeu dă intuiţie mamei sa inteleaga. Pruncul nu stie decat sa “să zbiere” când nu i-e bine. Si mama stie ce trebuie sa faca. N-are nevoie ca pruncul să facă un tratat de filozofie ca să ştie cum să acţioneze

Dumnezeu care a făcut mama, Dumnezeu care “a inventat” mama, El este mai… Mama decat orisicine... Si suspinurile noastre negrăite, ba şi… nesuspinurile noastre, le aude Dumnezeu şi le adună în vistieriile Lui. Si ştie să ne răspundă! “Filocalia” este: Hai, să facem aceste suspinuri conştiente, să conştientizăm din ce in ce mai mult…

(“Cum să mă rog? Nu ştiu cum să mă rog…” – ne raspunde Parintele Rafail Noica)

***

Parintele Arsenie Papacioc: Oriunde veti fi, oriunde veti avea necaz, rugati-va, nu va descurajati!

Eu personal nu sunt pentru rugaciunea de tipic. Aceea are folosul ei aparte, mai ales disciplinar. Omul nu trebuie să fie tipicar. Trebuie să fie tipicar ca procedeu, în ce priveste dorinta de a se înduhovnici. Nu avem numaidecât nevoie de o rugăciune de tipic. Avem nevoie de o prezentă continuă a inimii, această stare continuă de dragoste, de relatie cu Dumnezeu, asta este esenta rugăciunii. Pentru că si o tăcere adâncă înseamnă o rugăciune adâncă. Si o rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă.

Dacă faci rugăciunea asta care e obligatorie, o poti face. Dar dacă se face o rugaciune din aceasta după tipic, după ce se termină, omul se consideră achitat de obligatia rugăciunii din inimă si se retrage fără nimic de la ceea ce ar trebui să-l tină prezent. Adică sunt mai mult pentru o continuă tresărire duhovnicească. De aceea mă faceti să spun că orice clipă poate sa fie un timp si orice suspinare poate să fie o rugăciune. Suspinarea nu se face asa: “Uf!“, ci o faci lui Dumnezeu, ca plecând din adânc spre El. Asa ni se va arăta. Căci El nu se arată unei minti ascutite. “Nu tot cel ce zice “Doamne, Doamne va intra în împărătia Mea!” Ci numai cel care are inima curată, cel care are inima spre El, continuu.

Deci, o viată continuă de prezentă duhovnicească înseamnă un om mai înduhovnicit. Pentru că dacă te rogi, esti mereu prezent. Rugăciunea să zicem – tipicală poti lesne să o termini într-o jumătate de ceas, un ceas, dar pe urmă?

Vedeti, nu trebuie renuntat la ele, dar să nu fie singura treabă duhovnicească, singura rugăciune. Dacă ai citit un Paraclis e foarte bine, sau ceea ce mai ai de citit. Dar ceea ce, de fapt, trebuie adus la cunostintă, pentru a se întelege, pentru că lucrul ăsta e mai putin discutat, e prezenta inimii continuă. Si te rogi. Pentru că se rugau sfintii si stăteau în genunchi până se făcea dimineată si apărea soarele. Si la răsărit tot în genunchi erau.

Asta nu înseamnă că noi, nefiind ca ei, nu trebuie să ne rugăm. Dar era o stare de continuă prezentă.

- Părinte, rugăciunea neîncetată poate fi trăită de oricine?

- Intr-o măsură oarecare toată lumea poate. Pentru că întrebarea în sine despre rugăciune sau discutia despre rugăciune este neavenită, pentru că se rationalizează lucrurile. Oricine vrea să dobândească rugăciunea, să tacă si să zică. O rugăciune adâncă e o tăcere adâncă.

Se constată o limpezire imediată, o scăpare de ispite, căci se cere ajutorul Stăpânului cerului si al pământului. Trebuie să se obisnuiască lumea cu gândul că Dumnezeu guvernează si face orice pentru om. “Fără de Mine nu puteti face nimic“. Mai mult: “Nu se miscă fir de păr fără voia Mea.” Vă dati seama cât de mult ne apără.

Tineti-vă de Biserică, dragii mei! Si puteti să ziceti rugăciunea aceasta a mintii din inima. Este puterea numelui aceea care ne ajută atât de mult. Oriunde veti fi, oriunde veti avea necaz, rugati-vă, nu vă descurajati.

Iubiti mult! Hristos vă porunceste!

- Cum ii poti arata omului de azi drumul rugaciunii, necesitatea ei?

- Pr. Arsenie Papacioc: Dragul meu, ca esti student, te intreb si eu: ce asteptati dumneavoastra, studentii, de la catedra? Sa vi se explice ce este rugaciunea? Este un contact personal, pornit din inima, din constiinta noastra crestina catre Dumnezeu. Normal ca sunt rugaciuni de tipic, dar sunt si rugaciuni personale; cum spuneam inainte, un suspin poate fi o rugaciune. Chiar daca serviciul, ocupatiile, timpul nu permit rugaciuni de tipic, chiar daca nu apuci sa le faci, nu-i atat de grav, dar cu o conditie: sa ai o stare de prezenta continua a lui Dumnezeu in constiinta ta. Asta este important: gandul la Dumnezeu, constientizarea prezentei Lui – asta este o rugaciune la indemana fiecaruia, indiferent cat de ocupat ar fi. Sigur ca rugaciunile de tipic sunt foarte importante. Oricine poate si trebuie sa se roage, spunand: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, pacatosul!“

Gandul omului trebuie sa fie mereu la Dumnezeu. Chiar nu ne gandim ca Dumnezeu ne va cere socoteala pentru tot ce ne-a dat? Frumusete, intelepciune, putere (de multe ori dincolo de cea a ingerilor, daca tinem cont ca lumina ingerilor este mai difuza decat “chipul si asemanarea” care il imbraca pe om), toate aceste bogatii nemaipomenite Dumnezeu le-a varsat peste om si, chiar daca esti pacatos, chipul ramane la tine. Privind aceste frumuseti, aceste impodobiri, acest chip, nu putem sa nu ne gandim la El. Tocmai acest gand, asa cum izvoraste el, este o rugaciune.

Este foarte important si trebuie actualizat ca “fara Dumnezeu nu se poate face nimic”. Daca “fir de par nu se misca fara voia Lui“, dar lumea intreaga? De aceea, e o mare greseala sa nu ne gandim la Dumnezeu. Cum sa ne gandim? Intr-o forma cat mai directa: “Doamne iarta-ma!“, “Doamne-ajuta!“. Tot asa te gandesti, de exemplu, la sotia ta, la iubita ta, te gandesti sau, mai bine zis, ti-e gandul, inima tot timpul la ea, la iubirea ei. Ca o icoana ce-o porti in suflet, gandindu-te la ea intr-o forma simpla. In acest fel tii mereu legatura cu cel iubit. Deci, acelasi lucru este si rugaciunea: un contact permanent al inimii tale cu Dumnezeu.

Poti sa faci rugaciuni ingenunchiate, rugaciuni de tipic sau … poti sa nu le faci. Dar nu trebuie sa inceteze sub nici o forma acest contact, aceasta relatie cu Dumnezeu, intr-o forma personala si directa.

Dar si aici, in primul rand, trebuie evitate acele aparente care te pacalesc pe tine insuti, crezand ca faci bine ceea ce faci. Sfintii povestesc ca, odata, a venit diavolul la usa unui calugar. Impingea diavolul sa intre, impingea si calugarul dinauntru, sa nu-l lase si se ruga in timpul asta: “Doamne Iisuse ajuta-ma, miluieste-ma!” Dar diavolul il impingea mai tare si tot mai tare, mai sa-l biruie, cand, de teama, a strigat calugarul cat a putut de tare “Doamne, iarta-ma si ajuta-ma!” si imediat a disparut diavolul si, langa el, a aparut Mantuitorul. “De ce n-ai venit pana acum?” l-a intrebat calugarul. “Am venit cand M-ai chemat cu adevarat.”

Deci, rugaciunea si gandul la Dumnezeu, daca nu pleaca din inima, sunt spoiala. Cati dintre noi nu patim, asemenea calugarului, la usa sufletului nostru. Cica ne rugam, cica ne impotrivim pacatului, dar numai coplesiti, in momente de mare cumpana, ne gandim cu adevarat la Dumnezeu.

(mai mult la: CUM SA NE RUGAM? Ne invata ca nimeni altul… PARINTELE ARSENIE PAPACIOC: “Avem nevoie de o prezenta continua a inimii, asta este esenta rugaciunii…” – si VIDEO)

• Vezi si: Sfantul Iustin Popovici: “Sa transformam fiecare clipa libera a vietii noastre macar intr-un suspin de rugaciune”

Totusi, sa luam mare aminte si la…:

• DE CE CAUTA OMUL SEMNE, MINUNI SI VINDECARI PARANORMALE?

– Aţi pomenit de Stareţul Mănăstirii Essex, Părintele Sofronie; vorbiţi-ne despre experienţa vieţuirii Sfinţiei Voastre alături de acest Părinte duhovnicesc, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul.

- Părintele Rafail: In legătură cu ce ziceam, că sfinţenia nu este un lucru pe care l-a gândit Dumnezeu, pentru câţiva, mai-nainte de veacuri, şi pe acei câţiva, când s-au născut, i-a pus pe un piedestal înalt, Părintele Sofronie, poate mai presus de multe lucruri, aprecia firescul. Şi el era un om aşa de firesc! Într-una din Evanghelii se zice că Apostolilor li se împietriseră inimile, erau obişnuiţi cu minunile pe care le făcea învăţătorul. Vedeţi firescul sfinţeniei şi cum te poţi blaza, cum ţi se poate urî cu binele! Asta contemplam, într-un oarecare grad de conştient, când eram cu Părintele Sofronie, observam că mă obişnuisem cu Părintele Sofronie. Acesta-i un element între multe altele; aş putea să vorbesc zile întregi dar, nu ştiu de ce, elementul acesta al firescului îmi vine întâi.

Până unde mergea el? În bătrâneţile lui, Părintele Sofronie nu mai primea, nu mai putea nici să spovedească, nici să vorbească cu oamenii. Ne lăsa nouă asta. Rareori dacă mai venea, un Episcop, să zicem – a venit Înalt Preasfinţitul Serafim, Mitropolitul Germaniei, şi atuncea Părintele Sofronie a făcut un efort să vorbească cu dânsul, dar asta doar cu foarte rare ocazii. Dar dacă era cineva bolnav de cancer care venea să-i ceară rugăciunea, pentru asta întotdeauna ieşea, de multe ori sprijinit de doi, îl purtam doi, unul la dreapta şi unul la stânga, şi-l duceam înapoi acasă. Cei care veneau din Grecia ca să se trateze de cancer în Anglia, înainte de a merge la spital (sau eventual după), treceau pe la Mănăstire să ceară rugăciunea Părintelui Sofronie. Şi am început să bănuiesc că nu era doar o întâmplare, că probabil se întâmplase câte ceva în Grecia. Ei, în vara asta am auzit de o sumedenie de minuni care s-au întâmplat. Dar trăiam lângă Părintele Sofronie, în firescul acesta – şi, cum spuneam la început, pe sfinţi nu minunile îi atrag şi îi interesează cel mai mult, ci smerenia şi dragostea, care sunt temeiul, de multe ori neobservat de om, pe care pot după aceea să se întâmple şi minuni, la o adică. Minunea este firescul omului când s-a îmbunătăţit, şi îmbunătăţirea este sfinţenie.

Şi, spunea Părintele Sofronie, cancerul e o boală care se teme de rugăciune. Şi zâmbea, şi chiar râdea. Iar despre el însuşi, de multe ori seara când mă duceam la el, spunea:

„Uite, iar au venit din Grecia. Ei cred că sunt un sfânt, îmi merge acuma renumele în Grecia că sunt un sfânt. Dar lasă-i, nu-i nimic, să creadă că sunt sfânt. O să aibă încredere în rugăciunea mea, şi atunci rugăciunea mea o să-i vindece“, zicea el; „dar Dumnezeu găseşte mijloace să mă smerească“. Şi râdea, îl pufnea râsul. Zicea: „Pentru mine există doar o singură realitate acuma: Toate dor! Toate oasele mele dor!“ şi într-adevăr, aşa era. Zicea asta şi râdea.

Iată un crâmpei din trăirea cu un om ca acesta. Şi am văzut acest firesc şi la Părintele Porfirie. Nu l-am cunoscut personal, dar prin ucenicii lui şi prin cărţile pe care le avem. Şi la Părintele Paisie – pe el l-am cunoscut – şi la alţii, Efrem de la Katunakia (şi despre el s-a scris ceva). Toţi oamenii aceştia, mari în duh, sunt oameni aşa simpli! Unii fiindcă sunt şi ţărani, oameni simpli, fără carte; alţii, ca Părintele Sofronie – cărturar, – cu multă cultură şi educaţie şi nu ştiu ce – dar simpli şi fireşti!

Şi zic asta fiindcă şi noi trebuie să o urmărim. Părintele Sofronie încuraja către asta, către firesc. Lui nu-i plăceau lucrurile prefăcute, comportamentismele şi manierismele. Nu-i plăceau deloc. „Smerenia”, zicea, „e adevărat firească, lucru frumos, lucru sfânt“. Şi frumos, sfânt şi firesc erau trei cuvinte care de multe ori erau în aceeaşi frază.

(fragment din conferinta: “Postul şi iertarea, destin şi vocaţie în ortodoxie“, Alba-Iulia, aprilie 2002 – integral audio pe cuvintele evidentiate de mai sus; aparut in: Parintele Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2002)

„Nu in cutremur, ci in vant subtire ai vazut venirea lui Dumnezeu, Care te-a luminat pe tine de demult, Ilie, de Dumnezeu fericite, si in caruta cu patru cai fiind purtat, pe cer ai umblat cu straina vedere, minunat facandu-te, de Dumnezeu insuflate”. (Stihira la Vecernia pentru praznicul Sf. proroc Ilie)

*

Din cartea a treia a Regilor, cap. 19:

9. Si a intrat acolo intr-o pestera si a ramas acolo. Si iata cuvantul Domnului a fost catre el si i-a zis: “Ce faci aici, Ilie?”

10. Iar Ilie a zis: “Cu ravna am ravnit pentru Domnul Dumnezeul Savaot, caci fiii lui Israel au parasit legamantul Tau, au daramat jertfelnicele Tale si pe proorocii Tai i-au ucis cu sabia, ramanand numai eu singur, dar cauta sa ia si sufletul meu!”

11. A zis Domnul: “Iesi si stai pe munte inaintea fetei Domnului! Ca iata Domnul va trece; si inaintea Lui va fi vijelie naprasnica ce va despica muntii si va sfarama stancile, dar Domnul nu va fi in vijelie. Dupa vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi in cutremur;

12. Dupa cutremur va fi foc, dar nici in foc nu va fi Domnul. Iar dupa foc va fi adiere de vant lin si acolo va fi Domnul”.

13. Auzind aceasta, Ilie si-a acoperit fata cu mantia lui si a iesit si a stat la gura pesterii. Si a fost catre el un glas care i-a zis: “Ce faci aici, Ilie?”

14. Iar el a zis: “Cu ravna am ravnit pentru Domnul Dumnezeul Savaot, ca au parasit fiii lui Israel legamantul Tau, au daramat jertfelnicele Tale si pe proorocii Tai i-au ucis cu sabia; numai eu singur am ramas, dar cauta sa ia si sufletul meu!”

15. Si a zis Domnul: “Mergi si intoarce-te pe calea ta prin pustiu la Damasc si, cand vei ajunge acolo, sa ungi rege peste Siria pe Hazael;

16. Pe Iehu, fiul lui Nimsi, sa-l ungi rege peste Israel; iar pe Elisei, fiul lui Safat din Abel-Mehola, sa-l ungi prooroc in locul tau!

17. Cine va fugi de sabia lui Hazael, pe acela sa-l omoare Iehu, iar cine va scapa de sabia lui Iehu, pe acela sa-l omoare Elisei.

18. Eu insa mi-am oprit dintre Israeliti sapte mii de barbati; genunchii tuturor acestora nu s-au plecat inaintea lui Baal si buzele tuturor acestora nu l-au sarutat!”

***

PARINTELE RAFAIL NOICA despre “subtirimea” si vulnerabilitatea iubirii lui Dumnezeu pentru noi:

“ (...) Deci dragostea, fie ea si atotputernica a lui Dumnezeu, este, putem zice, vulnerabila. Dragostea lui Dumnezeu este subtire. Nu ca Dumnezeu e vulnerabil, nu atotputerea Lui – departe de mine gandul asta! Dar calitatea dragostei este vulnerabilitatea. Dragostea este o subtirime a darii de sine celuilalt daruire totala. Ne-a aratat Hristos pana unde S-a dat pe Sine, nu numai pana la Cruce si pana la moarte, dar pana si la strafundurile iadului, pana si a impartasi soarta Lui cu nelegiuitii, si in ultima clipa a vietii a gasit un fel de a mantui pe un pacatos; ca a provocat, prin razvratul unui talhar, pocainta si spovedania dreapta a celuilalt talhar, pana unde sa poata sa-i spuna: “Amin, astazi vei fi cu Mine in Rai”. Astazi! Deci iubirea este de o subtirime, de o gingasie, de o duiosie a unei dari de sine pe care noi nu o inchipuim, ca suntem inca grosolani in biologia noastra si badarani in neduhovnicia noastra. Dar in sensul acesta vreau sa zic ca dragostea este o traire de o deosebita subtirime, a carei incalcare este o deosebita durere. Iata insa ca cel ranit, cel care iubeste si se raneste nu este cel care moare: cel care moare este cel ce incalca dragostea. Cel care iubeste se raneste nu atata ca este lepadat, dar se raneste vazand ca cel iubit al lui, pentru pacatul ce il face impotriva lui, va muri.

Dumnezeu nu este asa cum Il vede o teologie mincinoasa, “ofensat de transgresiunea lui Adam”. Dumnezeu moare de durere ca cel iubit al Lui, intaiul plasmuit, si toti care aveau sa se nasca din el, vor muri de acum incolo. “Pamant esti si in pamant te vei intoarce”.

Dumnezeu, in dragostea Lui, nu a putut sa lase pe cel iubit sa piara si a luat asupa-Si “canonul” de pocainta, canonul pacatos, adica crucea si rusinea. Uitati-va cum o intreaga munca a lui Hristos ca Dascal care a propovaduit dragostea s-a zadarnicit in cateva ceasuri! Deci rusinea zadarniciei unei vieti intregi de nevointa. Toate rusinile si toate neputintele si le-a insusit Cel Atotputernic, ca sa Se asemene intru totul neputintei omenesti, ca sa poarte asupra-Si neputinta mea, pacatul meu, uraciunea mea, rautatea mea, ca si cum El era pacatos, neputincios, urat, rau si supus mortii. De ce? Fiindca Dumnezeu, fiind atotputernic, nu este nimic in cer sau sub ceruri care poate sa-L biruiasca. Face El pe neputinciosul pana Se pogoara in iad – dar atunci, iadule, sa vezi ce te asteapta!

Zice Sfantul Ioan Gura de Aur in Propovaduirea de Pasti: “Iadul trup a primit, si de Dumnezeu s-a lovit”. Sau, cum zic alte tropare sau icoase pe care le avem in Triod: “De-abia a inceput sa se infiga Crucea lui Hristos in pamant, ca iadul a inceput sa se planga: Cine a pus un piron de lemn in inima mea?” Asta este puterea lui Dumnezeu. Si, cum spuneam candva la Manastire, tot asa, intr-o cuvantare, daca noi eram filosofi adevarati, daca noi aveam premisele gandirii noastre drept inchegate, numai din a privi toate filosofiile, religiile si idealurile acestei istorii am intelege ca singur Hristos este Dumnezeul cel adevarat, tocmai din neputinta in care Se infatiseaza. Cine isi poate permite atata neputinta? Cine isi poate permite o asa zadarnicire a toata lucrarea lui? Numai Cel ce stie ca este atotputernic si ca nimic nu Il poate birui. “Asteapta tu, moarte, asteapta tu, iadule! Nu ma impotrivesc Crucii, nu ma lupt acuma ca sa arat omului ca pot sa ma dau jos de pe Cruce, nu fac minune sa vina Ilie sa ma ia de pe Cruce, sau mai stiu eu ce… Asteapta tu, iadule, cel de pe urma!”

Toti intemeietorii de religii, de filosofii sau de idealuri au luptat, in tot felul. Si a trebuit ca si Moisi sa isi apere religia, ideologia, filosofia, cu tot felul de amenintari, ba chiar cu moartea. Atotputernicul nu are nevoie sa fie aparat. Zicea cineva la noi, acolo in Anglia, care voia sa marturiseasca adevarata credinta, si imi spunea: “Si o sa ma lupt ca sa apar adevarul!” Si mi-a venit cuvantul acesta: “De ce nu te lasi aparata tu de Adevar, de Adevarul insusi?” Si i-a “picat fisa”, si a stiut de atuncea ce sa faca.

Nu atat noi aparam adevarul, cat noi trebuie sa intram in adevar si sa lasam Adevarul sa ne apere pe noi. Adevarul ce este? intrebare eretica. Fiindca Adevarul este un “Cine”. Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu, a zis: “Eu sunt Adevarul si Calea si Viata”. (…)”

***

SF. SILUAN ATHONITUL: “Domnul nu e ca noi… Ah, ce Dumnezeu avem!”

“Sufletul păcătos care nu cunoaşte pe Domnul se teme de moarte, gândind că Domnul nu-i va ierta păcatele sale. Dar aceasta e pentru că sufletul nu cunoaşte pe Domnul şi cât de mult ne iubeşte. Dacă oamenii ar şti aceasta, nici un singur om n-ar mai deznădăjdui, pentru că Domnul nu numai că iartă, dar se şi bucură de întoarcerea păcătosului. Chiar şi atunci când moartea îţi bate la uşă, crede cu tărie că, de îndată ce vei cere iertare, o vei şi dobândi.

Domnul nu e ca noi. El este blând şi milostiv şi bun, şi atunci când sufletul îl cunoaşte, el se minunează fără sfâr­şit şi zice: „Ah, ce Dumnezeu avem!“

Duhul Sfânt a dat Bisericii noastre să cunoască cât de mare este milostivirea lui Dumnezeu.

Domnul ne iubeşte şi ne primeşte cu blândeţe, fără re­proşuri, aşa cum în Evanghelie tatăl fiului risipitor nu i-a făcut acestuia reproşuri, ci a dat poruncă slujitorilor să-i dea o haină nouă, să-i pună în deget un inel scump şi încălţăminte în picioare, să junghie viţelul cel gras şi să se veselească şi nu l-a învinuit [Lc. 15].

Cu câtă blândeţe şi răbdare trebuie să îndreptăm şi noi pe fratele nostru, ca să fie praznic în suflet pentru întoar­cerea lui!

Duhul Sfânt învaţă sufletul în chip negrăit să iubească pe oameni”.

***

PREOT SEVER NEGRESCU: Biciul lui Dumnezeu si raspunsul nostru (fragment)

In fiecare dintre noi exista cate un Sfant Ilie. Nu inseamna ca sunt mai multi sfinti Ilie. Este unul, cel praznuit in miez de vara, la 20 iulie. Aplicam eronat, de cele mai multe ori, mentalitatea aceasta de Sfant Ilie, in relatia cu noi insine si cu cei din jur; judecam [pe altii] fara a ne judeca [pe noi insine], certam [pe altii] fara a ne certa [ pe noi], uram minciuna – fara a spune adevarul, nu suportam nedreptatea – fara a fi noi insine drepti. Sfantul Ilie Tesviteanul a fost iute, aspru si taios, atat cu sine, cat si cu ceilalti; nu a avut pentru interior o unitate de masura si pentru exterior o alta unitate de masura (…).

De ce nu trebuie sa ne temem de Sfantul Ilie?! Pentru ca el, om aspru si dintr-o bucata, urand minciuna si ipocrizia, plecaciunile si linguselile, il intalneste pe Dumnezeu, paradoxal, nu ca o manifestare violenta, ci ca o Putere calda, blanda, iertatoare si senina. (…)”

(Preot Sever Negrescu, Prolog din Proloage. Lecturi patristice dintr-un calendar uitat, Editura Mitropolia Olteniei, 2008)

Legaturi:

• SFANTUL PROROC ILIE SI SINGURA VADUVA – sensuri pentru noi
• DESPRE EPOCA LUI ANTIHRIST, DESPRE ILIE SI ENOH – sinteza invataturii Bisericii
• SFANTUL PROOROC ILIE – BICIUITORUL FATARNICIEI
• SFANTUL IOAN GURA DE AUR - CUVANT LA PETRU APOSTOLUL SI ILIE PROOROCUL

• Condac la pomenirea Sfantului Proroc Ilie

• Parintele Cleopa: DA, NOI SUNTEM CEI DE PE URMA!
• Un mare “antiecumenist”: Sfantul Prooroc Ilie Tezviteanul – de pr. Dan Badulescu

*

• Rugaciune catre Sfantul Proroc Ilie, la vreme de seceta
• Acatistul Sf. Prooroc Ilie (text)
• Acatistul Sf. Prooroc Ilie (audio)

a CUVIOSULUI SOFRONIE SAHAROV, unul dintre cei mai mari sfinti ai ultimului veac

ÎNAINTE-CUVÂNTARE

(la cartea “Din viata si din Duh“, trad. de Parintele Rafail Noica pentru editia 2011)

«Avem nevoie de ajutor, avem nevoie de cei ce ne po­văţuiesc după Dumnezeu», scria Dorothei al Gazei în veacul al Vl-lea. În dorinţa lor de a-şi săvârşi chemarea originară, de a-şi afla calea inimii şi de a urca «scara cea sfântă» ce duce la Dumnezeu, oameni din toate păturile sociale şi-au căutat încă dintru începuturile creştinătăţii «îndrumători» în stare a-i călăuzi pe «calea cea strâmtă» a mântuirii. De-a lungul veacurilor, în căutarea unui sfat, a unei mângâieri sau a unei însuflări, bărbaţi şi femei au tot revenit la acea zicere iubită Părinţilor pustiei: «Avva, spune-mi un cuvânt». Dar al Duhului Sfânt, duhovniceasca părinţie este inima vie a Bisericii Dreptslăvitoare. Lanţ de aur al predaniei, ea ne aminteşte că trăirea creştină nu este religia unei cărţi, ci descoperirea tainei persoanei.

Strălucit martor al acestei descoperiri, Părintele Sofronie deosebeşte în învăţătura sa două feluri de cuvânt: cuvân­tul ce înştiinţează şi cuvântul ce împărtăşeşte. Cuvântul care informează şi cel care insuflă. Cuvântul «psihic», chiar cu subiect religios şi cuvântul «duhovnicesc», purtător al Duhului Sfânt, al continuei Cincizecimi ce nu este alta decât predania Bisericii nedespărţite, trupul lui Hristos.

Albie a harului dumnezeiesc, cuvântul «duhovnicesc» este rar. Susţinut de o riguroasă conştiinţă dogmatică, el nu este speculativ. Theologic, în înţelesul cel mai adânc, el nu se naşte din cărţi sau dintr-o cunoaştere teoretică, ci din nevoinţă şi rugăciune, din deşertare şi trăirea lui Dumnezeu. Căci nevoie este a ne deşerta de patimi şi de propria voinţă spre a ne putea umple de Duhul Sfant, izvorul a tot cuvântul adevărului. Nevoie este a chema Numele ce cuprinde toate numele, Iisus Hristos, a face să se pogoare mintea în tainiţa inimii, spre a pătrunde în nesfârşita tăcere unde Dumnezeu ne grăieşte şi de unde putem cu adevărat grăi inimii celuilalt. Nevoie este a străbate întunerecul propriului iad lăuntric, pentru a renaşte luminii nezidite ce luminează din Cuvântul întrupat.

Icoane vii ale lui Hristos, purtători ai Duhului Sfânt care grăieşte într’înşii, Părinţii duhovniceşti o dovedesc prin pilda lor. Singur cel ce a murit luişi şi a înviat în Hristos poa­te da naştere unui cuvânt care trezeşte la viaţă şi la slobo­zenia în Duh. Singur cel ce s’a cufundat în tăcere, «graiul veacului ce va să fie», după Sfântul Isaac Sirul, poate izvodi un cuvânt care să fie ecoul cuvântului originar al Cuvântului făuritor. Singur cel ce a văzut lumina cea adevărată, cel ce s-a pătruns de energiile Sale poate dovedi prezenţa lui Dumnezeu prin prezenţa sa şi prin cuvântul său.

Tocmai aceasta este calea, una cu precădere a «deşer­tării», pe care Părintele Sofronie a urmat-o de-a lungul celor şasezeci şi şapte de ani ai vieţii sale monahale. Născut la Moscova, în 1896, încă din cea mai fragedă vârstă a fost frământat de întrebările ultime. Războiul din 1914-18, apoi războiul civil din Rusia îi descoperă caracterul tragic al fiinţării omeneşti. Insuflat de pomenirea morţii trăieşte experienţa nefiinţei, dar, în acelaşi timp, simte existenţa unei Fiinţe nemărginite. Stingherit de Revoluţia rusă în a-şi înfăptui pasiunea sa cea mare, pictura, călătoreşte în Europa şi ajunge la Paris în 1922, unde curând începe a expune la Salon d’Automne şi la Salon des Tuileries. Acolo îşi face «călătoria spre Damasc». Se deschide tainei lui Dumnezeu ca Absolut viu şi personal, întrupat în Iisus Hristos. Atins de har, conştientizează proporţiile păcatului său prezent şi trecut, a tot ceea ce îl desparte de Dumnezeu şi de desăvâr­şirea la care este chemat omul. Deznădejde, noian de lacrimi – el îşi trăieşte al doilea botez: pocăinţa. Aflându-se cufundat in întunerecul iadului, Dumnezeu i Se arată în lumina Sa. Începe o nouă viaţă, pătrunsă de rugăciune şi de dragostea lui Hristos. Se desprinde de lume şi, în aceeaşi măsură, lu­mea se desprinde de el. Alternarea cercetărilor dumnezeieştii lumini cu «pomenirea morţii» îi turbură lucrarea de pictor. După luni de luptă lăuntrică părăseşte arta şi se hotărăşte să-şi închine viaţa lui Dumnezeu. Se înscrie la Institutul theologic Sfântul Serghie, care tocmai se deschisese. Insă studiile theologice nu îl împlinesc.

In 1925 Părintele Sofronie soseşte la Muntele Athos şi devine monah la Mănăstirea Rusească a Sfântului Panteleimon. Foarte curând primeşte darul rugăciunii neîntrerupte. In acelaşi timp cunoaşte şi «durerea ucigătoare şi de-viaţă-făcătoare» a pierderii harului. «Ucigătoare», întrucât îi des­coperă propria nimicnicie şi adâncul păcatului său. «De-viaţă-făcătoare» căci, fiind izvorul unei pocăinţe ce frânge inima, cheamă dumnezeiasca milă şi un har şi mai îmbel­şugat. Întinsă între Grădina Ghethsimani şi Muntele Thavorului, viaţa duhovnicească a Părintelui Sofronie avea să fie Un «drum al lacrimilor» şi o călătorie lăuntrică între bucurie fi deznădejde, între părăsiri de către Dumnezeu şi cercetări ale Duhului Sfânt.

Insă, pentru Părintele Sofronie, Muntele Athos a însemnat mai cu seamă evenimentul major şi hotărâtor al vieţii sale, un adevărat dar al harului: întâlnirea cu fericitul Stareţ Siluan. Acest înflăcărat nevoitor, un ţăran rus în care Thomas Merton vedea «monahul cel mai autentic al veacului al 20-lea», primise nu numai harul de a «vedea» pe Hristos, ci şi un cuvânt de mântuire pentru vremea noastră: «Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui». în acest suflet smerit, care se ruga şi plângea pentru întreaga lume ca pentru sine însuşi, care trăia în cea mai înaltă măsură dragostea pentru vrăjmaşi, Părintele Sofronie a văzut întruparea însăşi a desăvârşirii ipostatice: un om după chipul lui Dumnezeu.

După moartea Stareţului său în 1938, Părintele Sofro­nie pleacă la «pustie». Ţelul său: a-şi pune la încercare credincioşia dragostei sale pentru Dumnezeu. Sihastru fiind, şi duhovnic al mai multor mănăstiri, el gustă din nesfârşita slobozenie a rugăciunii curate, dincolo de moarte. Dar, în adâncul peşterii sale, aude şi strigătul lumii. Dumnezeu îi dă harul de a se ruga pentru întregul Adam, de a lua parte în inima sa la suferinţele şi grozăviile omenirii în război.

În 1947, pleacă de la Muntele Athos şi se întoarce în Franţa, unde avea putinţa de a lucra asupra textelor încredin­ţate lui de către Cuviosul Siluan. În anul următor publică scrierile Stareţului Siluan şi o introducere la învăţătura lui, ceea ce avea să devină o lucrare clasică a nevoinţei în tradiţia orthodoxă: Starets Silouane, Moine du Mont Athos (Ed. Presence). Atrase de înrâurirea sa duhovnicească, mai multe persoane de diferite naţionalităţi s-au adunat în jurul lui, la Sainte-Genevieve-des-Bois, lângă Paris. Grav bolnav, aflat în împrejurări nefavorabile, Părintele Sofronie nu se mai poate întoarce la Sfântul Munte. În 1959, însoţit de ucenicii săi, se îndreaptă către Anglia unde întemeiază Mă­năstirea Sfântului Ioan Botezătorul. După ce fusese chinovnic şi pustnic, iată-l «martor al Luminii» în mijlocul lumii. Regăsindu-şi primele înzestrări, pictează icoane şi scrie mai multe cărţi, între care autobiografia sa duhovnicească: Voir Dieu tel qu ‘II est (Ed. Labor et Fides).

Adevărat purtător al Predaniei, slujind ca punte între două lumi, el înfăţişează Orthodoxia Apusului şi Apusul lumii orthodoxe. În mănăstirea sa Liturghia sfântului Ioan Gură de Aur este tradusă în engleză şi slujită în mai multe limbi. Rugăciunea lui Iisus, alcătuită ca slujbă obştească, se rosteşte în graiul fiecăruia. În 1988 intuiţia adâncă a Părin­telui Sofronie este adeverită iar lucrarea sa de căpetenie răsplătită: Stareţul Siluan este proslăvit între sfinţi de către Patriarhia Constantinopolei. Astăzi Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul numără 27 de monahi şi monahii de douăsprezece naţionalităţi diferite. Centru unde sânt primiţi sute de pelerini din întreaga lume, ea este nu numai unul din principalii poli ai luminii Orthodoxiei în Apus, ci şi una dintre cele mai puternice mărturii ale universalităţii ei.

Apropiindu-se de sfârşitul vieţii sale în această lume Părintele Sofronie simţea în ultimii ani nevoia de a împărtăşi esenţialul experienţei vieţii sale în Hristos fiilor săi duhovniceşti. Săptămână de săptămână a hrănit din cuvântul său pe membrii obştii, a «insuflat» viaţa lor de fiecare zi cu sfaturile şi îndemnurile sale. Zicerile inedite adunate în această cărţulie sunt extrase din aproximativ patruzeci de cuvântări. Fiind fragmentare, pierzându-şi vitalitatea prin scris, ele nu pot reda decât nedeplin bogăţia învăţăturii sale; căci trebuie să-l fi văzut pe Părintele Sofronie vorbind, să fi văzut privirea sa iubitoare îmbrăţişând în rugăciune pe fraţii şi surorile sale, pentru a cerca cu adevărat măsura energiei şi suflului dumnezeiesc de care sânt însufleţite cuvintele sale. Fragmentele pe care le-am ales a le publica nu sânt nici gânduri metafizice, nici reguli de viaţă, nici principii morale. Hrănit de cuvântul lui Dumnezeu şi de scrierile Părinţilor ne­voitori, cuvântul Părintelui Sofronie este, în înţeles deplin, evanghelic şi filocalic. Născut din inimă, el nu se adresează minţii raţionale, ci acelui «subţire vârf al sufletului» care este inima ascunsă a omului. Roadă a Duhului Sfânt, el este sămânţă a vieţii în Duh. Irumpt din chemarea Numelui, el este rugăciune, îndemn la rugăciune. Insuflat de Dumnezeu, el duce către Dumnezeu. Puternic fiind, este blând. Plin fiind de dragoste, întăreşte. Absolut fiind, este slobozitor. Cuvânt care te obligă şi totuşi alină. Universal, el ţinteşte pe fiecare în ceea ce are unic. Şi, în sfârşit, tăios ca o spadă, el cheamă la pocăinţă, la preschimbarea «inimii noastre de piatră» în «inimă trupească», la reîndreptarea duhului, la redescope­rirea lăuntricitătii noastre, a chipului lui Dumnezeu tăinuit în străfundurile sufletului nostru şi acoperit de toate falsele în­făţişări în care se îmbracă egoul nostru.

Părintele Sofronie nu caută nici a convinge, nici a atra­ge. Cuvântul său atinge sufletul sau nu. O sămânţă nu poate a se înrădăcina şi a rodi decât într’un pământ gata a o primi. Totul depinde de capacitatea noastră de a asculta, de dorinţa noastră de a ne preschimba, de voirea noastră de a zice da. Sântem oare gata a ne deschide şi a ne dărui? Sântem slobozi. «Tot cuvântul poate fi tăgăduit de un alt cuvânt, dar care cuvânt poate tăgădui viaţa?», spunea Sfântul Grigorie Palama în veacul al 14-lea.

Maxime Egger

Vezi, din aceeasi carte, si:

• “Din Viata si din Duh”. PARINTELE SOFRONIE SI SINGURA INTREBARE FUNDAMENTALA: “Cum sa dobandim pe Duhul Sfant in noi si sa-L pastram?”
• Spalarea picioarelor – razboiul tacut impotriva duhului lumii
• Parintele Sofronie – Cuvinte duhovnicesti de cea mai mare adancime despre lumea contemporana

***

Cuvânt înainte al parintelui Rafail Noica

la cartea Arhimandritului Sofronie

“Despre temeiurile nevoinţei ortodoxe”

Domnul a zis: “Tot cel ce este din adevăr ascultă glasul Meu”. (Ioan 18, 37)

Mulţi sunt astăzi care caută glasul adevărului şi Cuvânt de întemeiere în Duh şi în Adevăr. Poate nu din întâmplare şi înnoirea soartei neamului nostru a început cu strigătul: “Nu mai vrem minciună!”

Lumea adesea a năzuit în istorie către înnoire, într-un “viitor mai fericit”, mai “promiţător”, vrând să lepede, sau chiar să dărâme, cele din trecut care i s-au părut învechite; astăzi, poate mai mult ca oricând, omenirea încearcă să-şi “croiască o nouă soartă”, anunţându-se până şi o “Nouă Eră”, un “Nou Veac” (New Age).

Duhul, însă, “unde voieşte suflă, şi glasul lui auzi, dar nu ştii de unde vine şi unde merge” (Ioan 3, 8). Iar în Duh, lucrarea tainică a înnoirii este prin întoarcere, cum ar fi, “înapoi”. Şi, într-adevăr, unde vom găsi apă proaspătă în curgerea istoriei noastre pământeşti: la vale, sau la revărsarea râului în mare, sau în marea sărată din care nimeni nu se poate adăpa; sau “înapoi” la izvoare, unde pururea izvorăşte apă nouă, curată, limpede? Iar Izvorul, pentru cei ce “au iubit arătarea” lui Hristos (2 Tim. 4, 8), este acolo unde Domnul, pentru veşnicie a înnoit omul, împărţind apostolilor şi celor ce erau împreună cu ei, ca nişte limbi de foc, Duhul Adevărului, Duh pe care până astăzi îl cerem spre înnoire în Sfintele Liturghii şi în slujbele noastre bisericeşti.

Şi iată că, astăzi, în toate bisericile, atât în Apus, cât şi în Răsărit, se face simţită, şi din ce în ce mai puternică, o căutare “către izvoare”. Şi ar putea părea lucru de mirare că unul din “înnoitorii” veacului nostru a fost Arhimandritul Sofronie, cel prin care Sfântul Siluan Athonitul s-a făcut cunoscut lumii. De mirare, fiindcă s-ar putea spune că nu a fost om mai “clasic”, prin viaţa şi formaţia lui, decât Părintele Sofronie. Născut într-o Rusie încă ţaristă, educat în spiritul culturii celei mai tradiţionale, într-o Biserică Ortodoxă încă neclătinată de valurile urgiilor veacului nostru, Părintele se refugiază de la începuturile acestor urgii, ca tânăr pictor, la Paris, pentru o vreme, de unde chemarea rugăciunii îl duce la Muntele Athos, unde are să rămână, călugăr, douăzecişidoi de ani, formându-se la şcoală, poate cea mai tradiţională a Bisericii Ortodoxe.

Înnoirea Omului, însă, nu constă în forme noi, ci este lucrarea mântuitoare a Duhului, aş cum şi învechirea nu este alta decât lucrarea păcatului, a “stricăciunii”, care roade, care putrezeşte conţinutul, apoi formele, “stricând” viaţa. Duhul însă, ca Dumnezeu Făcător, poate nu numai înfăptui, ci şi înnoi viaţa; iar El o înnoieşte întâi lăuntric, esenţial, apoi, la nevoie, şi formele, pe care le adaptează pentru ca viaţa nouă, proaspătă, adevărată, să îşi poată găsi loc în condiţiile exterioare, istorice (Mt. 9, 17; Marcu 2, 22; Luca 5, 37-38).

Părintele Arhimandrit Sofronie a fost un om al esenţei. Nelegat, neimpresionat peste măsură de forme exterioare, căutarea lui a fost totdeauna către sensul adânc al vieţii, care, odată înţeles, şi-a pus toată străduinţa spre a-i atinge ţelul: unirea cu Dumnezeu pentru veşnicie, încă de pe pământ; ţel către care a îndreptat, ca duhovnic, şi pe toţi cei care au venit către el.

Unirea cu Dumnezeu, sau – aşa cum el însuşi o spune: “năzuinţa de a face aceste porunci (ale lui Hristos) să devină singura şi veşnica lege a întregii noastre fiinţe”, atât cea vremelnică, cât şi cea veşnică, este adevărata chemare şi singura îndreptăţire a stării monahale în istorie. Dar ea este, în acelaşi timp, menirea şi chemarea a tot creştinul botezat – ba chiar a tot omul făcut în “chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu – şi în aceasta constă şi o posibilă slujire, sau “rol” istoric al călugăriei. Mântuirea călugărului nu este alta decât mântuirea a tot omul, deoarece, zicea Părintele, aceleaşi porunci şi aceeaşi Evanghelie au fost date de către Domnul – şi Maicii Domnului, şi sfinţilor, şi mirenilor, şi monahilor şi tuturor celor născuţi din Adam. Una este firea omenească, una, deci, şi mântuirea Omului; şi în virtutea acestui fapt, un călugăr poate, din experienţă proprie, dacă a cunoscut în rugăciunea sa esenţial, toate stările căderii şi tragediei Omului, dar şi ceva din rugăciunea cea răscumpărătoare din Gheţimani, poate, deci, îndruma sau ajuta pe orice om în calea mântuirii, ba chiar deveni un luminător al întregii Biserici, cum istoria nu o dată a dovedit. Dar toate acestea numai cu condiţia, şi în măsura propriei sale împliniri, din proprie nevoinţă şi experienţă trăită, şi trăită în Duh şi în Adevăr.

Ceea ce ne aduce la întrebarea: Care este această împlinire a nevoinţei? Ce este esential un călugăr?

Cuviosul Avva Siluan zice:

“Călugărul este un rugător pentru lumea întreagă; şi în aceasta stă lucrarea sa de căpătâi …Şi de aceea, nici păstorii Bisericii, nici călugării nu trebuie să se grijească de lucruri lumeşti, ci să urmeze Maicii Domnului, Carea, în biserică, în Sfintele Sfintelor, zi şi noapte se învăţa întru legea Domnului şi petrecea în rugăciune pentru lume”.

Toată lipsa, toată lepădarea, toată nevoinţa călugărească, dacă nu duce către această stare a rugăciunii, devine lipsită de sens.

Dar ce este un “rugător pentru lumea întreagă”? Ce este acea rugăciune pentru lumea întreagă, atât de iubită Cuviosului Siluan?

În cartea Facerii ne este dezvăluit gândul cel dintâi al lui Dumnezeu pentru Om. Dumnezeu, Care a înfăptuit şi cerurile, şi pământul, şi tot ce este, printr-un singur cuvânt – “Să fie…” – când ajunge la om altfel purcede: Se opreşte, cum ar fi, şi se sfătuieşte “sfatul cel mai înainte de veci”:

“Să facem om după chipul Nostru şi după asemănare…” (Facerea 1, 28)

– şi a făcut pe Adam. Şi Adam era unul, stând înaintea Feţei Dumnezeului său, purtând în trupul său toată omenirea ce avea să fie.

Dar Dumnezeu, în al cărui Chip l-a făcut pe om, nu este o Persoană singură (“…chipul Nostru…”) şi găseşte că: “nu este bine a fi omul singur; să-i facem ajutor…” (Facerea 2, 19), şi în cele din urmă, din trupul său, o scoate şi pe Eva, prin care avem să ne naştem toţi cei ce am umplut pământul în cursul istoriei… Şi totuşi: “Să facem om…” – nu “oameni”, nu “omenire”, ci “om”. Deci toată această omenire, toţi aceşti oameni, bărbaţi şi femei (ca să nu mai vorbim de “mase”, de “gloate” şi alte asemena lor, concepte care nicidecum nu-şi au locul în viaţa adevărată a rugăciunii), fie ei “ca nisipul mării şi ca iarba pământului” în număr, şi “ca stelele cerului” – toţi aceştia, suntem un om, în chipul Dumnezeului nostru, Care în trei persoane este un Dumnezeu; aceasta, totuşi, nu se va putea plini decât atunci când se va desăvârşi în noi, în cele din urmă, în veşnicie, acea asemănare la care nu vom putea ajunge până nu se va naşte şi mântui cel din urmă ce mai are a se naşte din femeie (cf. Ev. 11, 40).

Această asemănare, însă, trebuie desăvârşită mai întâi la nivel personal, sau cum îi plăcea Părintelui Sofronie să întărească, ipostatic, asemănându-ne, fiecare dintre noi, cu Persoana, cu ipostasul Hristos–Omul; şi în aceasta şi stă lucrarea, nevoinţa mântuirii fiecăruia. Iar asemănarea, după cuvântul lui Hristos: “Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel din Ceruri, desăvârşit este” (Mt. 5, 48) trebuie dusă la desăvârşire, la “măsura vârstei plinirii lui Hristos” (Ef. 4, 13). Această măsură, Părintele o vedea în rugăciunea din Gheţimani, rugăciune la care mult cugeta, şi pe care mult o pomenea, îndeosebi în ultima vreme a vieţii sale pe pământ.

Cuprinsul acestei rugăciuni mântuitoare nu ne este dezvăluit în Sfintele Evanghelii; numai Sfântul Luca pomeneşte ceva din cele ce au urmat rugăminţii “să treacă paharul acesta”; dar ştim că, în acea rugăciune, Hristos-Omul se ruga pentru păcatele, pentru pierzania, pentru iadul cel veşnic al fiecărui suflet ce se născuse, sau ce avea să se nască din Adam, ca pentru Sine Însuşi. În acea Rugăciune, Hristos-Omul, părăsit de toţi, singur, era Unul, stând înaintea Feţei Dumnezeului Său, purtând în Duhul Său toată omenirea ce fusese de la primul Adam, şi ce avea să fie, până la cel din urmă ce are încă a se naşte din femeie. Căci “făcutu’s-a Omul, Adam cel dintâi, întru suflet viu, iar Adam cel de pre urmă, Duh făcător de viaţă” (1 Cor. 15, 45).

Aceasta este “rugăciunea pentru lumea întreagă”, sau, iarăşi, cum îi plăcea Părintelui Sofronie să spună – pentru “întreg Adamul”; rugăciune în care omul îşi atinge culmea asemănării sale cu Hristos-Omul; unde trece de la nivelul de “individ” la cel de persoană, de ipostas; adică, unde şi el devine un Adam, purtând în sinea sa, în rugăciune, întreaga omenire – întreg Adamul, rugăciune pe care Părintele Sofronie, în ultimele sale zile, o numise “Rugăciunea Ipostatică”.

Dar mântuirea omului nu se sfârşeşte la asemănarea cu Hristos-Omul, fiindcă Hristos, în acelaşi timp, este Însuşi Dumnezeu; iar omul, în măsura asemănării sale cu acel Om, cu Dumnezeu se aseamănă. Şi aceasta nu ar trebui să fie de mirare, deoarece, atunci când Dumnezeu hotăra “să facem om după chipul Nostru, şi după asemănare”, El nu era întrupat în alt chip, ci se afla în starea Sa dumnezeiască, cea de mai înainte de veci. De aceea, Biserica Ortodoxă şi înţelege mântuirea ca fiind nimic mai puţin sau mai prejos decât îndumnezeirea omului; şi Ea singură are înţelegerea adâncului acestei “taine…ascunse din veci întru Dumnezeu” (Ef. 3, 9), şi, smerita îndrăznire a o crede.

Am vorbit de “înnoire”, şi de arhimandritul Sofronie ca fiind unul dintre “înnoitorii” veacului nostru. Dar, precum se va vedea în lucrarea de faţă, deaprte de a pretinde la a înnoi, să zicem, chipul nevoinţei pentru “omul modern” (expresie mult întrebuinţată astăzi), Părintele Sofronie repune vechile, anticele temelii duhovniceşti ale nevoinţei în general, şi, deci, în special ale călugăriei, la locul lor, arătându-se, precum spunea despre el un stareţ din Muntele Athos, ca “un cărturar învăţat întru Împărăţia Cerurilor” care ştie să “scoată din vistieria sa noi şi vechi” (Mt. 13, 52); şi aceasta, într-o epocă unde omul mult prea uşor judecă şi trăieşte numai după efecte exterioare. Şi această judecată şi trăire se observă nu numai în nevoinţă, în monahism, în biserică, ci în toate domeniile vieţii şi ale culturii sale, omul modern apărând neputincios de a pătrunde duhul şi sensul lucrurilor. Or “Duhul este Carele face viu; trupul nimic nu foloseşte” (Ioan 6, 63). “Trupul”, sau, în general, forma exterioară, trăieşte numai din duhul care îi dă viaţă. Iar dacă duhul lipseşte, atunci şi forma sa supune stricăciunii, se dezintegrează – de unde şi aceste forme noi, “moderne”, în arte sau în arhitectură, de pildă, care nu sunt decât chipul dezintegrării celor tradiţionale, sau “fireşti”, uneori până la a nu le mai putea recunoaşte. Dacă, însă, forma se păstrează, este de notat că motivul, în general, nu este unul esenţial, de trăire în duh, ci tot “exterior”: o inerţie istorică de “a păstra”, spre exemplu; sau o oarecare nostalgie a trecutului, sau o consideraţie estetică arbitrară prin care se imită cu mai multă sau cu mai puţină reuşită cele ale trecutului. În ambele aceste cazuri ne vine să parafrazăm vechea zicală românească: “Duhul trece, formele rămân”.

Mult se vorbeşte astăzi despre “evoluţie”, ba chiar de “progres”; iarăşi, însă, fără a se observa nici duhul acestora, nici sensul lor, nici către ce evoluăm sau progresăm. Teamă ne este că vremea a venit, ori să ne întoarcem la Duh şi la Adevăr, ori…

Învechitu-s’a lumea, “ca o haină”; îmbătrânit-a Adam în păcatul său a cărui curgere îşi atinge astăzi străfundurile. “Încă puţin”, şi ajungem acolo unde stihiile “ca un veşmânt se vor înveli şi se vor schimba” (cf. Ev. 1, 12) de către mâna cea blândă, dar atotputernică a Domnului. Vremea este creştinului cu adevărat a se înnoi, a’şi umple candela cu untdelemnul Duhului, căci “iată vine Mirele în miezul nopţii” – întunericului acestui Veac; căci “trece chipul lumii acesteia” (1 Cor. 7, 31). Iar “untdelemnul” Duhului este – a face a se sălăşlui în om Cuvântul lui Dumnezeu – iar acel Cuvânt este Hristos – Adevărul (Ioan 14, 6)”.

sursa

Mai sunt puţin cu voi…

“Zilele fericite trec cel mai repede pe pământ, prilejurile binecuvântate sunt cele mai rare şi oamenii cei mai buni rămân cel mai puţin cu noi.

O, dacă am şti dinainte aceste lucruri, pe care le ştim în urmă, cum am răscumpăra atunci cu grijă zilele fericite! Cum am folosi ocaziile binecuvântate şi cum am şti să preţuim pe oamenii buni cât mai sunt cu noi!

Oricât de lungă i-ar fi viaţa pe pământ, omul bun rămâne tot puţin lângă noi. De omul bun şi cu voia bună nu te saturi niciodată! De Dumnezeu şi de bunătate este atâta nevoie printre oameni, că oricât ar prisosi, tot va fi mereu lipsă! Dar când ai de la Dumnezeu harul de a avea lângă tine un învăţător preţios, un binefăcător atât de rar, un părinte atât de scump, un prieten şi un soţ atât de dulce şi de neînlocuit, nu te despărţi nici o clipă de el, ţine-i minte orice cuvânt, urmează-i orice sfat, preţuieşte-i orice îndrumare, învaţă-i orice pildă! Că de nimic nu vei avea nevoie mâine ca de acestea, când el nu va mai fi cu tine şi când tu nu vei mai avea nici pe cine să mai întrebi, nici cui să-i mai spui ceea ce îi spuneai numai lui. Abia atunci vei vedea pe cine ai avut lângă tine!

Dragă tinere şi tânără care mai aveţi încă un tată şi o mamă lângă voi, pe măsură ce trec zilele, aceste capete cărunte, aceste inimi care v-au iubit şi vă vor iubi până la moarte vor pleca de pe pământ. De aceea, cât mai sunt lângă voi, să-i preţuiţi şi să-i iubiţi cu toată puterea voastră, căci nici iubirea de soţ, nici cea de frate, nici cea de fiu nu va putea fi niciodată atât de frumoasă şi adevărată ca iubirea părintească! Soţ sau soţie poţi să ai pe oricine, fraţi poţi să ai mai mulţi, fii şi fiice poţi avea tot aşa, dar mamă adevărată nu mai poţi avea în vecii vecilor, decât numai una! Şi nici tată adevărat nu mai poţi avea un altul, decât unul. Dragă soţ şi soţie, aţi trăit atâţia ani împreună, Dumnezeu v-a unit şi v-a ajutat să treceţi prin atâtea încercări până astăzi; aţi crescut copii, aţi ridicat case, aţi suportat necazuri; anii vi se apropie acum de sfârşit şi numai Dumnezeu ştie cât veţi mai fi împreună! Atunci, de ce nu vă puteţi iubi mai mult, ierta mai mult, preţui mai mult?!

Dragă suflete reîntors la Hristos, de atâtea ori te-a chemat pe tine Hristos şi atâţia ani a fost El mereu lângă tine! Anii au trecut, atâţia dintre cei care au auzit şi au ascultat cuvântul sfânt alături de tine s-au întors la Hristos sau la mormânt, dar tu încă stai între Hristos şi mormântul tău. La Hristos ai putea sa vii, dar nu vrei. La mormânt n-ai vrea să mergi, dar nu vei putea să nu te duci. Hristos mai este încă lângă tine, dar cine ştie cât timp? Tot nu vrei să preţuieşti acest har? Ce vei face când se va duce de la tine? Nu-L lăsa să plece, vino!

Doamne, Iisuse Hristoase, Iţi mulţumesc că nu ai plecat nici de lângă mine până nu m-am hotărât să Te primesc şi eu şi să Te cuprind în inima mea pe veci! Mă rog din tot sufletul pentru toţi acei de lângă mine, precum şi pentru cei de pe pământ care încă nu Te-au aflat pe Tine. Ajută-i, Te rog, ca să Te afle şi ei cât mai sunt pe pământ!”

(din: Lacrima si har. Preotul martir Constantin Sarbu, Editura Bonifaciu, 2011)

***

Evanghelia dupa Matei 21: 18-19, 33-43

Dimineaţa, a doua zi, pe când se întorcea în cetate, a flămânzit; Şi văzând un smochin lângă cale, S-a dus la el, dar n-a găsit nimic în el decât numai frunze, şi a zis lui: De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac! Şi smochinul s-a uscat îndată…

… Ascultaţi altă pildă: Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. Cand a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să-i ia roadele. Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre. Din nou a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, şi au făcut cu ele tot aşa. La urmă, a trimis la ei pe fiul său zicând: Se vor ruşina de fiul meu. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui. Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis. Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători? I-au răspuns: Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor. Zis-a lor Iisus: Au n-aţi citit niciodată în Scripturi: “Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri”? De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei.

Meditatie Razboi intru Cuvant:

***

Parintele Rafail Noica: “SE POATE LUA SI DE LA NOI…”

Ce mi s-a întâmplat mie s-a întâmplat multora în Apus când ne-au lipsit cele pe care le luam de bune, am început să căutăm, căutând am găsit mai mult decât ne-am aşteptat. În cazul meu, când vă spun că am trăit ortodoxia ca fiind însăşi firea omului a fost acel mult mai mult decât mă aşteptam. Întrebam pe Dumnezeu în taina inimii: Doamne, dar de ce ar fi ortodoxia mai adevărată sau mai înţeleaptă sau mai adâncă sau mai nu ştiu ce decât protestantismul care-l descoperisem eu aşa cum mi se părea. Mi-a arătat Dumnezeu că nu era mai înţeleaptă, mai adevărată, era firea omului. De-aia este mai decât ori şi ce. Orice religie, orice rătăcire, orice ideal este un om care se caută şi ortodoxia este aia ce caută omul.

Pe meleagurile noastre se întâmplă ce se întâmpla cu evreii din Vechiul Legământ. Conştientizaţi de descoperirea dumnezeiască că ei sunt poporul ales, bineînţeles că păcatul şi-a tras spuza pe turta lui şi atuncea au început să se mândrească. Care este primul cuvânt de propovăduire al glasului Cuvântului lui Dumnezeu, adică Ioan Botezătorul? – Troparul zice că e glasul Cuvântului, glasul cel din pustie – “şi să nu vă ziceţi vouă că sunteţi sămânţa lui Avraam că zic vouă că din pietrele acestea Dumnezeu poate să ridice fii lui Avraam”. Echivalentul acestor cuvinte este valabil pentru toată ortodoxia în baştina ei astăzi, la noi, la ruşi, la greci am văzut aceleaşi lucruri. Paradoxal, ce s-a întâmplat în istorie, ce s-a întâmplat în Vechiul Legământ, aşa se întâmplă şi astăzi. Multe rătăciri în Apus şi diaspora, omul se caută şi un pic se găseşte şi un pic se pierde, dar conştientizarea a ce este ortodoxia mult mai puternic se dă acolo unde nu este, unde omul caută, decât aici unde o ai pe toată pe toate drumurile, o iei de bună, ai una aici, ai una acolo, toate străzile sunt pline de preoţi, vrei să te spovedeşti ai unde să te duci. Da! Toate sunt la îndemână, dar o luăm de bună, şi fiindcă o luăm de bună o pierdem fiindcă păcatul îşi trage spuza pe turta lui, păcatul fiind indiferenţa, păcatul fiind nepăsarea, păcatul fiind mândria că noi suntem popor aşa şi pe dincolo, poporul lui Dumnezeu. Vă spun că din popoarele pe care le-am cunoscut nu este nici un popor care să nu fie buricul pământului. Sunt zeci de burice dintre care, bineînţeles, sunt eu şi poporul meu. Ăsta este păcatul şi spuza care şi-o trage, pentru asta poporul lui Dumnezeu pe Dumnezeu l-au răstignit şi pe Dumnezeul lor şi tradiţia lor au pierdut-o. Apostolul Pavel s-ar fi făcut el anatema de la Hristos numai pentru ca poporul lui să poată reveni la adevăr şi n-a venit până astăzi. Spunea părintele meu duhovnic: noi suntem ortodocşi, dar noi nu putem fi mândri că suntem ortodocşi, noi trebuie să fim smeriţi că suntem ortodocşi. Ortodoxia în smerenie se păstrează“.

(din conferinta cu tema “Postul şi iertarea, destin şi vocaţie în ortodoxie“, aprilie 2002, Alba-Iulia).

Ascultati:

Parintele Al. Schmemann si Cuviosul Seraphim Rose - Intoarcerea Acasa

Duminica Fiului Risipitor sau “…acolo am sezut si am plans, cand mi-am adus aminte de Sion“

“In a treia Duminica din perioada pregatirii pentru Post, auzim parabola Fiului Risipitor (Luca XV, 11-32). Impreuna cu imnurile cantate in aceasta zi, parabola ne dezvaluie timpul pocaintei ca fiind intoarcerea omului din exil. Fiul risipitor, ni se spune, a plecat intr-o tara indepartata, cheltuind toti banii pe care ii avea.

O tarã îndepãrtatã! Aceastã definitie a conditiei noastre umane, pe care trebuie sã ne-o asumãm si sã ne-o impropriem atunci când începem sã ne apropiem de Dumnezeu, este unicã. Un om care nu a trecut niciodatã prin acesta experientã, fie ea chiar si foarte scurtã, care nu a simtit niciodatã cã este înstrãinat de Dumnezeu si de adevãratã viatã, nu va întelege niciodatã care este esenta crestinismului. Si acela care se simte perfect “acasã” în aceastã lume si în viata ei, care niciodatã nu a fost atins de dorinta dupã altã Realitate, nu va întelege ce este pocãinta.

Cititi continuarea AICI

***

Sf. Ioan Gura-de-Aur - SE POATE DRAGOSTE MAI MARE CA ACEASTA? DAR SE POATE SI NEPASARE MAI SALBATICA?

Dacă am iubi pe Hristos, precum ar trebui să-L iubim, am şti că este mai rău decât gheena de a supăra pe Cel iubit, şi fiindcă nu-L iubim, de aceea nici nu ştim mărimea pedepsei. Aceasta este cauza pentru care eu plâng şi jelesc, căci ce nu a făcut Dumnezeu ca să fie iubit de noi? Ce mijloc n-a întrebuinţat? Ce n-a trecut cu vederea?

L-am batjocorit fără ca El să ne nedreptăţească cu ceva, ci din contră, bine facându-ne şi încărcându-ne cu mii de bunătăţi; am fugit de El, îndemnându-ne şi ispitindu-ne în toate părţile, şi nici aşa încă nu ne-a pedepsit, ci a alergat însuşi El, şi ne-a prins fugind, dar noi ne-am smucit din braţele Sale şi am trecut în acelea ale diavolului; şi nici aşa El nu S-a depărtat cu totul de noi, ci a trimis ca să ne roage mulţime de prooroci, de îngeri şi de patriarhi, dar noi nu numai că nu am primit solia, dar am şi batjocorit pe trimişi.

Cititi continuarea AICI

***

Parintele Nicolae Steinhardt – Tatal alearga in calea noastra

Fragmente risipite “Jurnalul fericirii” si din “Daruind vei dobandi” de parintele Nicolae Steinhardt despre cateva din semnificatiile cele mai importante ale pildei Fiului risipitor, pentru a intelege si mai bine “ce Dumnezeu avem” si a ne patrunde pana in adancurile inimii de Iubirea Sa:

“Cînd în parabola fiului risipitor rătăcitul vine acasă, e încă plin de murdăria cocinelor în care a trăit. Ce face tatăl? Îi iese întru întîmpinare alergînd şi-l îmbrăţişează: aşa împuţitcum e acest învins; nu aşteapta să-şi ceară mai întîi iertare ori măcar să ajungă pînă în dreptul (de nu şi la genunchii) tatălui; şi nu-i cere să se spele, să facă baie, să se cureţe cît de cît. Nu. De-a dreptul la ospăţ, ilico, hai, ce mai stăm!”.

Cititi continuarea AICI

***

O predica tulburatoare la Duminica Fiului Risipitor a Sfantului Nicolae Velimirovici

Dragostea nesfarsita a lui Dumnezeu pentru oameni se vede in indelunga Sa rabdare, marea Sa iertare si marea Sa bucurie. Aceasta dragoste isi poate gasi asemanare pe pamant in dragostea mamei pentru copilul ei. Cine de pe pamant are o rabdare mai mare fata de o faptura, decat numai mama fata de copilul ei? Iertarea cui o poate depasi pe aceea a mamei? Cine mai plange de bucurie cu repejune la schimbarea spre indreptare a copilului ei pacatos, ca mama?

De la intemeierea lumii, pe acest pamant, dragostea de mama a fost depasita numai de catre Domnul nostru Iisus Hristos, in dragostea Lui pentru oameni. Rabdarea Sa L-a dus la suferinte ingrozitoare cand era atarnat pe Cruce; iertarea Sa se revarsa din inima si buzele Sale chiar si atunci cand Se afla pe Cruce; bucuria Sa care patrundea in cei care se pocaiau, era bucuria care Ii lumina sufletul indurerat in intreaga Sa viata pamanteasca. Numai dragostea dumnezeiasca depaseste dragostea de mama. Singur Dumnezeu ne iubeste mai mult decat ne iubeste mama; singur El ne iarta mai mult decat ne iarta mama si numai El Se bucura la indreptarea noastra mai mult decat mama.

Cititi continuarea AICI

***

Sfantul Siluan Athonitul – “Domnul nu e ca noi… Ah, ce Dumnezeu avem!”

“E o minune pentru mine cã Domnul nu m-a uitat pe mine, zidirea Lui cea cãzutã. Unii cad în deznãdejde, so­cotind cã Domnul nu le va ierta pãcatele. Asemenea gân­duri vin de la vrãjmasul.

Domnul e atât de milostiv, cã nu putem pricepe aceasta. Cel al cãrui suflet s-a umplut de iu­birea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt, acela stie cum iubeste Domnul pe om. Dar când sufletul pierde aceastã iubire, atunci se întristeazã si tânjeste si mintea lui nu vrea sã se opreascã, ci cautã un asemenea Dumnezeu“.

Duhul Sfânt învaţă sufletul în chip negrăit să iubească pe oameni”.

- “Sufletul păcătos care nu cunoaşte pe Domnul se teme de moarte, gândind că Domnul nu-i va ierta păcatele sale. Dar aceasta e pentru că sufletul nu cunoaşte pe Domnul şi cât de mult ne iubeşte. Dacă oamenii ar şti aceasta, nici un singur om n-ar mai deznădăjdui, pentru că Domnul nu numai că iartă, dar se şi bucură de întoarcerea păcăto­sului. Chiar şi atunci când moartea îţi bate la uşă, crede cu tărie că, de îndată ce vei cere iertare, o vei şi dobândi.

Domnul nu e ca noi. El este blând şi milostiv şi bun, şi atunci când sufletul îl cunoaşte, el se minunează fără sfâr­şit şi zice: „Ah, ce Dumnezeu avem!“

Duhul Sfânt a dat Bisericii noastre să cunoască cât de mare este milostivirea lui Dumnezeu.

Domnul ne iubeşte şi ne primeşte cu blândeţe, fără re­proşuri, aşa cum în Evanghelie tatăl fiului risipitor nu i-a făcut acestuia reproşuri, ci a dat poruncă slujitorilor să-i dea o haină nouă, să-i pună în deget un inel scump şi încălţăminte în picioare, să junghie viţelul cel gras şi să se veselească şi nu l-a învinuit [Lc. 15].

Cu câtă blândeţe şi răbdare trebuie să îndreptăm şi noi pe fratele nostru, ca să fie praznic în suflet pentru întoar­cerea lui!

Cititi continuarea AICI

***

Parintele Rafail Noica - Ne mai aude Dumnezeu daca am pacatuit?

“[Stim]…. ca Dumnezeu este atotputernic si poate sa faca absolut tot, tot ce nu poti gandi… si mai mult [decat atat]. Dar nu-i destul. O va face? Daca-I manios pe mine pentru ca am pacatuit, ca am facut si asta si aia – si ma simt cu musca pe caciula? Dumnezeu nu e manios. Dumnezeu un singur lucru vrea: sa ne deschidem inima.

Cititi continuarea AICI

***

Cititi si alte predici si talcuiri la Pilda Fiului Risipitor:

***

Parintele Rafail Noica – DOGMA “DUMNEZEU ESTE DRAGOSTE”

- Parinte am trait in mari pacate inainte de a-L cunoaste cu adevarat pe Hristos. M-a scos Dumnezeu din foc, nu inteleg de ce m-a iubit atat de mult. Cum pot sa-I multumesc pentru asta? Si legat de aceasta: cum sa-I multumim Domnului pentru a-I fi bucurie?

- Tema este a dragostei, si, fara dragoste, nimic nu se intelege. Cand a cerut cineva lui Hristos: care este prima porunca a Legii?, Hristos a zis ca a iubi pe Dumnezeu - parafrazez - din tot ce ai, din tot ce esti. Si El, Hristos, S-a grabit sa puna si a doua porunca care este asemenea primei: si a iubi pe aproapele ca insuti pe tine. Cele doua porunci nici nu se gasesc impreuna in cele zece, ci prima este din cele zece, si a doua, din alta carte, din cartea Leviticului, si se da intr-alt context. Dar Hristos le-a impreunat pe amandoua. Si amandoua se rezuma la un cuvant: dragoste. Si in afara de dragoste nici nu este nimic, nici nu se explica nimic.

Pentru a raspunde acuma intrebarii: de ce ne iubeste Dumnezeu atata?

Fiindca Dumnezeu nu are dragoste, El este Dragoste! Dumnezeu – imi vine sa zic mai departe – nu are atribute, nu are nimic, este Tot ce este, Dumnezeu este dragoste, Dumnezeu este bogatie, Dumnezeu este cunoastere. Intelegeti ca ceea ce ai, poti sa pierzi sau se poate schimba. Asta se intampla la noi, il iubim pe aproapele ca-i destept, ca-i mai frumos, ca… Iubim pentru ca… Daca se urateste, sau daca vad ca este mai prost decat credeam, sau mai stiu eu ce, incep sa nu-l mai iubesc, sau pur si simplu pentru ca incepe sa ma enerveze cu niste chestii de-ale lui. De ce? Fiindca eu am dragoste, daca am, dar Dumnezeu este, si n-ar putea s-o piarda, dacat daca ar disparea El insusi. Si a fi este, in Dumnezeu, este al firii [Sale]. Asta este. Si relatia [lui Dumnezeu] cu oricine si orice este relatia dragostei; zic oricine si orice, ca ori cu persoane in chipul si asemanarea Lui, ori cu faptura mai mult sau mai putin vie, sa zicem – si cu pietrele, si cu toate, Dumnezeu are o gingasie care provine din dragoste.

Spunea parintele Sofronie: Hristos intr-un singur cuvant de binecuvantare, cu cinci paini a hranit cincisprezece mii, cel putin. De ce cincisprezece mii? Fiindca Scriptura zice [ca erau] cinci mii de barbati, dar fara a numara pe femei si pe copii. Or, [...] copiii intotdeauna sunt mai numerosi decat barbatii. Deci cel putin cincisprezece mii. Un singur cuvant, o singura binecuvantare! Si dupa asta a zis Apostolilor “adunati toate, ca nimic sa se piarda”. Deci aceasta atentie pe care Dumnezeu o are pana la cel mai mic amanunt. Si parintele Sofronie, din experienta lui spunea ca Dumnezeu lucreaza cu omul cu o exactitate pana la cel mai mic amanunt, o exactitate cateodata infricosatoare – in sensul ca uneori te scoate in ultima clipa, de la ultimul fir de par, de… viata sau de ceva, sau [...]. Si omul se infricoseaza de Pronia asta minunata a lui Dumnezeu.

Asa ca de cate ori nu am trait si eu si atatia altii o frica care nu este de-a lui Dumnezeu si pe care trebuie sa-o punem deoparte. Trebuie pentru binele nostru. Frica ca poate ca am pacatuit asa de mult incat Dumnezeu nu mai poate sa ne ierte este totusi o proiectare a pacatoseniei noastre asupra lui Dumnezeu. Dumnezeu si poruncile Lui, nu sunt… pentru ca Dumnezeu asteapta de la mine un comportament pe care daca nu-l afisez, apai pazea! Dumnezeu, prin poruncile Lui, El nici nu asteapta sa implinesc poruncile. Poruncile lui Dumnezeu… cum zice Isaia ca “poruncile Tale lumina sunt pe pamant”. Toata Filocalica a trait in lumina acestor porunci. Lumina care imi arata intunericul care sunt. Zice: iubeste pe Dumnezeu! Bun, da-i drumul, incearca! Zice: iubeste pe aproapele. Da-i drumul, incearca! Stim toti rezultatele. De unde poti sa incepi sa traiesti un cuvant dumnezeiesc? Iata ca in cartea despre rugaciune a parintelui Sofronie gasim iarasi un raspuns. El, la un moment dat, vazandu-si neputinta, striga catre Dumnezeu, pararfrazez bineinteles un pic:

Iubesc poruncile Tale, sunt aproape de inima mea, dar Tu vezi ca nu le pot trai, firea mea nu poate incapea poruncile Tale, Cuvintele Tale sunt viata dumnezeiasca, nestricacioasa, eu sunt putregai si stricaciune, vino Tu si salasluieste-Te in mine, si lucreaza Tu in mine, cele bine placute Tie!

Si cu asta omul, in deznadejdea de sine se arunca in mila lui Dumnezeu, Il cheama pe Dumnezeu sa ii umple faptura golita de sine cu Dumnezeu, se traieste deja smerenia, si asta e ce cauta si Dumnezeu. El nu cauta ca noi sa afisam un comportament dupa cuvintele Lui, sa-l aplicam in viata noastra ca pe un plasture, ci El cauta sa ma lumineze, ca sa-mi arate ce nu sunt, ce nu am, ci asteapta de la mine ceva echivalent cu acest strigat: Doamne, vezi ca iubesc lucrurile Tale, dar nu pot!

“Camara Ta o vad impodobita Mantuitorul meu, dar imbracaminte nu am ca sa intru intr-insa. Lumineaza-mi Tu haina sufletului meu“.

Asa ca Dumnezeu este Dragoste. Mi-am dat seama candva ca pentru mine, de-a lungul vietii mele, a fost o dogma. Si acum inteleg un pic si ce este o dogma, o chestie neclintita. Nu stiu de ce, dar as zice ca aproape instinctiv, am crezut cuvantul asta, si in Atotputerea si in Dragostea lui Dumnezeu, si in tot ce am auzit, tot ce am citit, de multe ori smintitor, chiar in Sfintele Scripturi, intotdeauna le-am cercat cu aceasta viziune: daca Dumnezeu este iubire, apai cum se intelege asta? N-am incercat sa dau  o explicatie, multumesc Domnului, [singur], de la sine putere. Chiar si instinctiv, m-a miluit Dumnezeu. Si am avut trairea asta ca am asteptat, am cautat pana cand mi-a venit raspuns; si raspuns mi-a venit la foarte multe dintre astea si am vazut cum Dumnezeu este Dragoste si cum, in lumina iubirii lui Dumnezeu, se poate intelege lucrul ala – orice intrebare, orice dogma, orice nedumerire. Nu intotdeauna [este] o intelegere dogmatica sau deplina, dar de multe ori destula intelegere ca sa poti trai mai departe, si sa poti nadajdui si pentru tine, si pentru altii;  sa te incredintezi tu, si pe toti, milei lui Dumnezeu, dragostei lui Dumnezeu, cum zice ectenia: “pre noi insine si unii pe altii, si toata viata noastra, lui Hristos Dumnezeu sa o dam”.

Deci Dumnezeu este Dragoste, sa va fie dogma neclintita, si nu veti gresi!

(Extras din ultima conferinţa a p. Rafail Noica: “Cuvântul prorocesc şi experienţa harului“ (AUDIO – download), Alba-Iulia, 15 noiembrie 2007)

Din aceeasi conferinta:

Omilia Părintelui Rafail

- 31 Octombrie 2010, Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din Essex -

… despre care se facea vorbire in articolul:

• O INTALNIRE RECENTA CU PARINTELE RAFAIL: “Moartea este singurul lucru important in viata noastra”, “Cine iubeste nu moare!”

Când am revenit acì întâia dată, am băgat de seamă că sântem mulţi cei ce ne adunăm acì, dar niciodată nu putem şti care va fi ultima oară când vom fi laolaltă. Sântem împreună, şi regăsesc acì toţi fraţii şi toate surorile mele, dar cu toţii au sporit în vârstă şi au îmbătrânit, mulţi au plecat dintre noi (chiar şi de data trecută), s’au dus stareţii – de nouă ani s’a dus Părintele Irineu, şi acum s’a dus şi Părintele Simeon.

Unde s’au dus? Încă nu ştim, nici nu înţelegem, dar şi noi ne vom duce – şi, îngăduiţi-mi să vă zic, asta e singura taină din viaţa noastră.

Unde ne ducem? Vedem moartea ca pe sfârşitul vieţii noastre, şi asta pentru că e şi ceva adevăr acì, dar şi din pricina necredinţei noastre… nu sântem credincioşi. Ca un prunc în pântecele mamei… stă acolo până se maturizează, până devine un adult. Şi când părăseşte pântecele maicii sale, dacă te gândeşti, moare. Un copil se naşte, părăseşte pântecele mamei… la fel va fi şi cu noi la sfârşitul vieţii. Murim când părăsim pântecele mamei noastre… vrea cineva să se întoarcă în pântecele ei? Duceam acolo o viaţă tihnită, nu plăteam taxe şi impozite, dar nu vrem să ne întoarcem – şi cred că nimeni dintre cei ce s’au dus n’ar dori să se întoarcă în viaţa asta. Mulţi poeţi au rostit notoriu: nimenea nu mai vine îndărăt la viaţă. Am începe iarăşi viaţa asta, cu toate necazurile ei? Zice un psalm că Dumnezeu ne-a făcut fără rost – dar Prorocul vorbeşte de noi, cei necredincioşi, cred… Oare socotim că Dumnezeu e aşa neghiob?… Ar face El atâţia oameni diferiţi… ar avea El nevoie de noi doar ca să aprindă focul iadului, fiindcă n’are chibrituri? Nu… Dumnezeu dragoste este, şi dragostea este epitoma [sinteza, rezumatul, n.n.] tuturor virtuţilor… Smerenia este cea dintâi virtute… dragostea fără smerenie nu este dragoste.

Însă înţelepciunea şi cunoaşterea şi puterea… dragostea le cuprinde pe toate… toate cele pe care le numeşte Dumnezeu dragoste… pentru că noi avem o altă înţelegere. Înţelegem dragostea, dar nu aşa cum o face Dumnezeu. Şi rostul vieţii noastre este să intrăm în mintea lui Dumnezeu… să înţelegem ce a făcut Dumnezeu, cum e mintea Sa… şi atunci vom vedea o mare minune.

În cursul istoriei, se nasc generaţii, strămoşi, părinţi, fii, proroci, mucenici, toţi aceştia, şi oameni care ne sânt apropiaţi. Şi, cu fiecare generaţie, Dumnezeu ne seceră. Toată viaţa mea… de pildă, eram tânăr… şi apoi, dintr’odată, nu ştiu ce s’a petrecut, am ajuns la sfârşitul generaţiei mele – cine va fi următorul? Este secerişul lui Dumnezeu… când ajungem la sfârşitul vieţii, El ne ia. Făptura omenească se naşte în istorie, petrece timp în viaţa asta, apoi Dumnezeu ne ia şi Se gândeşte la un singur lucru… cum să ne aducă în viaţa Sa, iar singurul lucru de preţ în viaţa asta e să înţelegi mintea lui Dumnezeu, planul Său.

Ce e viaţa? Şi viaţa asta nu-i acum. Încă n’avem viaţă adevărată. E un început… unde ne facem alegerile… Şi, după căderea omului, scopul vieţii nu e să cunoşti şarpele lui Adam, ci să deosebeşti între bine şi rău, şi să cunoşti binele de rău… să alegi binele. Fiindcă răul nu are însemnătate, nu e o opţiune; ce e răul? Răul nu există… pentru că singurul lucru care există este acela făcut de Dumnezeu… Dumnezeu n’a făcut răul… Atunci, ce-i răul? Căci el există, fără tăgadă – este o scâlciere a binelui făcut de Dumnezeu. Răul este o minciună şi, în această minciună, dacă oamenii trăiesc în această minciună, trăiesc în ceva ce nu există – şi când trec la viaţa vécĭnică? Vor rămâne în această minciună? Credem că vom fi aşa cum zice apocalipsa de diavol, de fiară că “era şi nu este, măcar că este” (Apoc. 17:8)? Ce-i asta? Asta-i minciuna. O să v’o zic altfel. Este… viaţa este ca verbul „a fi”, încă n’am ajuns cu adevărat întru „a fi”, noi „existăm”; ce înseamnă a exista? Viaţa noastră e un început… sântem într’o începătură… din punctul acesta de vedere, Dumnezeu nu există – aşa cum zic atheii – Dumnezeu este existenţă (fiinţare).

Dumnezeu este o călătorie călăuzită. Dumnezeu n’are trebuinţă de o călătorie călăuzită. Dumnezeu este dintru început, El este începutul, n’are trebuinţă de un început. Dumnezeu este existenţă, El e calea ce duce la fiinţare, la intrarea în Adevăr. Poruncile lui Iisus, dar şi poruncile Vechiului Legământ nu sânt ceva etic, ci reguli ontologice. Sânt cuvinte ce descoperă făpturilor omeneşti Adevărul. Dacă înţelegem poruncile nu doar ca pe ceva etic, ci ca pe o cale de viaţă, pentru a intra în Adevărul vieţii şi în ceea ce duce la această adevărată fiinţare… Mai ales în Evanghelia după Ioan, Iisus zice de mai multe ori că Cuvântul Tatălui este viaţa vécĭnică. Cuvântul lui Dumnezeu este Însuşi Hristos… Cuvântul lui Dumnezeu este ipostatic, este o persoană… vom înţelege asta cândva, nu acum… Şi este ceva deosebit să o înţelegem înainte de-a muri… să ne adâncim în înţelesul vieţii, înainte de a muri. Voi vorbi mai târziu despre asta.

Εἶναι (a fi): Ce înseamnă că Dumnezeu „este”, că El nu există, ci este? E ceva mai presus de existenţă. Întâia dată când Dumnezeu şi-a dat un nume pentru oameni a fost cu Moisì. Înainte de Moisì, puţinii care-L cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu erau fiii lui Avraám. Iudeii Îl cunoşteau ca Dumnezeu, părintele nostru, însă şi cei de alte credinţe Îl ştiau ca părinte al lor. Dar Moisì Prorocul a vrut să ştie Cine este acest Dumnezeu, şi i-a zis:

„Când mă vei trimite să-i scot din Egipt, cine să le spun că i-a izbăvit? Care e numele Tău?”

Ce înseamnă un nume? Un nume e mai mult decât felul în care-l chemi pe cineva… este înţelesul cuiva… Dumnezeu a schimbat soarta lui Avraám, şi i-a schimbat şi numele; aşa că numele lui Dumnezeu este o descoperire a ce este Dumnezeu. Când dăm, aşadar, nume copiilor, trebuie s’o facem cu seriozitate, pentru că numele reprezintă înţelesul acelei persoane, nu doar un mod de adresare. Şi Dumnezeu i-a zis lui Moisì:

„Să le spui: «Cel ce este» m’a trimis”. A spus doar: „Eu sânt «Cel ce este»”.

După mii de ani, Sfântul Evanghelist Ioan a scris ceva în plus, ca să-l adauge descoperirii lui Dumnezeu: Dumnezeu Dragoste este. Şi dragostea asta e ceva din numele lui Dumnezeu. Ce înseamnă viaţa? Ce înseamnă dragostea? Fără dragoste, sântem indivizi. Ce sânt indivizii? Individualismul omenirii. Dar ca să devenim persoane, ipostasuri… adică un individ ce poate trăi vécĭnic… trebuie să dobândim dragoste; aşadar, ţelul vieţii noastre este să dobândim dragostea, dragostea care-i începutul adevăratei şi vécĭnicei vieţi. Dragostea adevărată este condiţia enipostazierii – condiţia pentru a nu cunoaşte moartea – şi dragostea cuprinde toate virtuţile; dacă câştigăm încet o virtute… smerenia, ascultarea, toate virtuţile… trebuie să înţelegem că toate ne duc la dragoste. Dragostea este capătul. Atuncea putem muri fără să murim.

Părintele Serafim[1] l-a dus pe Stareţ până la capătul vieţii sale. [Părintele Sofronie] nu mai putea merge, era distrus trupeşte, dar duhovniceşte era plin de viaţă. În acele zile, când îşi începea fiecare omilie cu

„Nu ştiu cum de mai sânt încă în viaţă… Mulţămesc lui Dumnezeu că mă mai lasă să trăiesc”,

ne vorbea despre moarte în fiecare noapte, spunea că omul nu poate muri. Aşteptăm, aşa cum zicem în Crez,

„viaţa veacului ce va să fie”.

Ce e credinţa în viaţa vécĭnică? Credinţa este dragoste, este o condiţie a enipostazierii, când putem vedea dincolo de moarte. Credinţa vede dincolo de moarte. Mulţi socotesc că e o închipuire, dar noi credem în nevăzut, şi celor ce cred li se pot întâmpla minuni. Dumnezeu poate răspunde credinţei. Credinţa este dragoste. Dumnezeu răspunde dragostei pentru că El este Dragoste. Dragoste pentru Dumnezeu, Carele Dragoste este.

Credinţa, nădejdea şi dragostea. Trăind în credinţă, dobândim nădejde. Începem să vedem acest Dumnezeu nevăzut. Începi să te porţi potrivit cu credinţa ta şi cu ceea ce te-a făcut să ai credinţă. Încet, au loc una-două „coincidenţe”, şi ceva s’a petrecut: începi să înţelegi că acest Dumnezeu, Care “nu există”, lucrează ca şi cum ar fi; credinţa creşte, şi de acum începem să avem nădejde. Ce este nădejdea? Poate nu voi muri; poate Dumnezeu mă iubeşte chiar dacă-s păcătos. Şi, în această nădejde, nevoinţa noastră înspre Dumnezeu devine mai puternică, pentru că acum nădăjduim. Am văzut că credinţa poate transcende moartea; acum nu numai că simţim ceva pentru că avem nădejde, putem alerga mai iute, nu mai ducem nici o povară. Nădejdea ne-a dus undeva. Acest „undeva” este dragostea, şi dragostea este desăvârşirea.

Călătoria vieţii noastre este un drum al lipsei, al neîmplinirii. Sântem încă pe acest drum, însă sfârşitul drumului, când ne-am maturizat, trebuie să fie când am dobândit de la Dumnezeu, din harul dumnezeiesc, îndeajuns din gustul dragostei, când ne naştem din nou în cealaltă viaţă, care nu-i atât de „altceva” pe cât am crede, fiindcă nu avem cercare. Însă cei ce au cercare îşi dau seama că nu e „altceva”, e Dumnezeu. Trebuie să fim în Dumnezeu. Trebuie însă să intrăm în Dumnezeu încă din viaţa asta. Întregul înţeles al vieţii noastre e să aflăm calea către acea călătorie, drumul spre vecĭnicíe, să ne pocăim, să scăpăm de moarte, de această minciună, o naştere care nu naşte niciodată, o existenţă care nu există.

Ăsta-i scopul vieţii noastre: să scăpăm de minciuna aceasta, când ne naştem din nou. De ce nu există moarte pentru cel ce trece la cealaltă viaţă? E nevoie să ajungem acolo ca să simţim locul ăsta diferit şi să părăsim lumea asta, în care iubim oameni – şi e anevoie să părăsim oamenii pe care-i iubim, dar e doar vremelnic, îi vom vedea din nou. Stareţii nu ne-au părăsit, când se duc în viaţa cealaltă ei ne văd pe toţi, se roagă, ne vom întâlni din nou; mulţi dintre noi i-au întâlnit într’o măsură anume. Cum zicea Sfântul Siluan, ei ne văd vieţile, ei sânt precum Dumnezeu. Nu e o desăvârşire; aşteaptă încă învierea morţilor. Ce e învierea? Este învierea trupurilor din pământ. Cum? Dumnezeu aduce înapoi la viaţă leşurile noastre. Ce cântăm de fiecare dată când îngropăm trupurile celor dragi? Spunem:

„Al Domnului este pământul şi plinirea lui”.

Care-i împlinirea pământului? Să-l hrănim cu oasele noastre. Pământul e de nici un folos lui Dumnezeu, El n’are nevoie să mănânce salată. Pentru Dumnezeu, noi sântem pământul şi, aşa cum un om îngroapă comori în pământ ca să le ferească de hoţi, şi Dumnezeu face ceva asemănător – vedem când i-a zis lui Adam: „În pământ vei merge” şi pământul l-a acoperit, acel pământ din care-i plăzmuise trupul. Oasele noastre cele păcătoase sânt comori pentru Dumnezeu, pe care le ascunde sub pământ până în ziua învierii; ne vom bucura cu o bucurie pe care acum nu ne-o putem închipui; dea-ne Domnul măcar nădejdea ei!

Vedem călătoriile marilor Părinţi Siluan şi Sofronie. Sfântul Siluan l-a întrebat pe Dumnezeu:

„Pentru ce dracii nu mă lasă să mă rog Ţie cu minte curată?”

Şi Dumnezeu i-a spus:

„Cei mândri suferă de la draci”;

se ruga de cincisprezece ani şi ăsta a fost singurul răspuns de la Dumnezeu după cincisprezece ani. I-a zis lui Dumnezeu:

„Sufletul meu a văzut că eşti milostiv, învaţă-mă ce să fac”.

Dumnezeu zice:

„Spui că sânt milostiv şi că sufletul tău M’a cunoscut, încrede-te Mie, ai nădejde”.

E o călătorie în care trebuie să te încrezi lui Dumnezeu. Siluan a făcut-o şi a început să se roage şi să cânte că va sta acolo, în întuneric, pe veci; a zis:

„Mintea mi s’a curăţit de draci şi de gânduri păcătoase”.

Gândurile păcătoase vin de la duhuri – [iar duhurile pot fi]  duhuri bune şi duhuri rele. Dumnezeu i-a zis să aibă credinţă în El chiar şi-n iad. Sfântul Siluan a făcut aşa, iar Sfântul Duh mărturisea inimii sale şi el s’a mântuit. A parcurs drumul vieţii până la sfârşit şi a avut un singur lucru de biruit – mândria sa – iar Dumnezeu i-a descoperit cum să o facă.

Să nu ne socotim a fi asemenea Stareţului; nu e la măsura noastră. Să ne închipuim cu Dumnezeu în iad şi să nu deznădăjduim – nu-i asta calea, năluciri ale mândriei. Stareţul zicea că mulţi au încercat să trăiască aşa şi au sfârşit prin a înnebuni. Dar Stareţul spunea că am ajuns poate într’o epocă în care oamenii se pot mântui doar cu nădejdea în vreme de necaz. Lumea asta n’are nădejde: nu ştim ce-i nădejdea adevărată decât dacă avem dumnezeiescul har; din pântecele maicii noastre cunoaştem doar suferinţă; suferinţa de a nu putea privi către învierea mea, măcar să am o nădejde că poate Dumnezeu se va milostivi şi poate şi eu mă voi mântui – dar nu mă văd înviat.

Lucrurile s’au înrăutăţit cu omenirea după Primul Război Mondial. Nu putem vedea nădejde pentru că suferinţa e în pielea noastră. În lumea asta fără nădejde, singurul lucru pe care-l pot spune multora e să aibă nădejde, Dumnezeu e atotputernic şi ne iubeşte; însă văd altceva, ceva în cuvintele Sfântul Siluan mai aproape de măsura noastră, ceva ce putem înţelege; în toate greutăţile vieţii să ne amintim acest cuvânt: asta nu-i încă lumea suferinţei (necredinţei). La măsura noastră, trăim uneori în iad – poate Dumnezeu e mai aproape de noi? În viaţă toţi trăim iadul, toţi ne simţim pierduţi, însă Dumnezeu e atunci mai aproape de noi, aşa că ne putem folosi de vremurile de necaz şi să-L aflăm acolo pe Dumnezeu. Nu vă pot spune cum, vă spun doar un lucru pe care l-am văzut în viaţa mea şi a altora. Ce este iadul? Iadul e păcatul. Când sântem în iad, Dumnezeu e mai aproape de noi. De ce? De fiecare dată când păcătuim, nu-i ceva nou; sânt păcătos, e în firea mea; apoi, dacă accept că sânt păcătos, încep să intru în adevăr; dacă cred asta cu cugetul meu, că-s păcătos şi-s departe de Dumnezeu, nimic nu mă poate aduce mai aproape de El; dacă acceptăm asta, atunci Dumnezeu, Care e Adevărul, este lângă noi şi ne putem simţi învierea, pentru că Dumnezeu S’a apropiat de noi.

A venit odată la mine un copil să se spovedească, cu frică: copilul făcuse ceva mărunt, dar pe care-l vedea ca fiind foarte mare. I-am citit rugăciunea, avea vreo şapte ani, şi a fost atât de fericit după rugăciune că a fugit din biserică şi mi-a spus:

„Părinte, acum pot să fug – nu doar să fug, ci să zbor!”

Ce taină – chiar şi în necaz a avut îndeajunsă credinţă ca să creadă că trebuie să se spovedească! Înţelegea că e păcătos şi accepta asta, că ăsta-i adevărul, că sânt al iadului, nu poate fi milă pentru mine din pricina păcătoşeniei – însă pentru noi adevărul are un nume: este Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu e Adevărul. Nu noi sântem aproape de Dumnezeu. Dumnezeu e aproape de noi. Mântuirea e lucrarea lui Dumnezeu, nu a omului. Dumnezeu face toată treaba grea, noi trebui doar să alegem. Sânt păcătos: am un gând rău şi ştiu că e rău; văd că nu pot avea binele şi nu pot fi binele. Apoi, îi zic ceva lui Dumnezeu şi Dumnezeu îmi va arăta cum să fac alt pas pe drumul ăsta.

Undeva se zice: pentru om, să-şi vadă păcatul este începutul vederii adevărului – a început să vadă. Mulţi văd la spovedanie: văd că sânt aşa rău; important e să poţi vedea păcatul ăsta. Să-l vezi, şi să respingi răul şi să alegi binele – chiar dacă nu-l poţi dobândi, caută cu nădejde spre el; să te rogi pentru bine, asta-i rugăciunea. Asta-i alegerea omului, binele; aşa că să-şi spovedească păcatele înseamnă că respinge răul; nu poate scăpa de el, dar vrea binele pe care nu-l face şi nu vrea răul pe care-l face. E însă o putere în mine care mă sileşte să fac răul pe care nu-l vreau; dar lucrul mare e că nu vreau răul, ci vreau cuvântul lui Dumnezeu.

La sfârşit, am vrut să spun următoarele: sânt trei perioade în viaţa omului – timpul din lăuntrul pântecelui mamei, timpul pe care-l petrecem acum şi vécĭnicia. În pântecele mamei, celulele cresc până se maturizează şi pot veni pe lumea asta. Viaţa noastră încă nu-i viaţă, e un soi de „răstimp de gestaţie”, până ce ne naştem din nou în lumea cealaltă. Maica noastră duhovnicească este Biserica. Sântem în pântecele Bisericii, dar nu ştim care-i adevărata lume, ca un făt ce nu ştie că-i în pântecele mamei până ce se naşte. Creşterea noastră în acest pântece se face cu poruncile lui Dumnezeu; adăugăm celule duhovniceşti la duhurile noastre; când ne naştem din nou, vom ieşi din trupul acesta, care se va duce în pământ, dar sufletul va trăi. Sufletul e un trup duhovnicesc. Până ne vom dobândi din nou trupurile şi vom trăi întreg, vom avea trupul acesta duhovnicesc, o condiţie în care putem trăi în lumea asta. Şi care-i condiţia? Dragostea. Ea le cuprinde pe toate – văz, auz, totul pentru lumea asta. Venim aşadar în lumea asta, mediul nostru din pântece era apa, venim la aer, care-i ca un lichid, dar mai uşor, respirăm aer, am trecut de la apă la aer, de la întunericul pântecelui matern la lumină. Vedeţi, există o logică. Mare lucru este acum cuvântul Sfântului Siluan, să ne ţinem de aceasta ca de-o ancoră a nădejdii: dragostea lui Dumnezeu este în aşa chip că nu poate părăsi, El n’a părăsit pe nimeni, niciodată; cei pierduţi l-au părăsit pe Dumnezeu, dar Dumnezeu n’a părăsit pe nimeni, niciodată. E o ancoră a dragostei. Dragostea lui Dumnezeu nu se schimbă, nu se poate schimba, dragostea Sa nu poate părăsi, în cele mai apăsătoare clipe Dumnezeu e lângă noi, şi nădăjduim ca Dumnezeu să ne dea în orice împrejurare cuvintele tainice de care avem nevoie. Nădăjduiesc să descoperim că în aceste împrejurări Dumnezeu e mai aproape de noi decât atunci când sântem fericiţi.

Aşa că vă rog să nădăjduiţi pentru mine, şi eu nădăjduiesc pentru voi în puterea rugăciunii. Şi ne vom continua drumul, uneori ne vom despărţi, nu ştiu când se va duce următorul. Moartea e tragică, dar nu are în ea tragedie. Dumnezeu e atotputernic şi ăsta-i lucrul delicat în ce-l priveşte. Dumnezeu să vă ajute pe toţi în necazurile voastre şi să vă îmbucure, şi nădăjduim să fim împreună toţi acolo, la poarta Raiului, să trăim viaţa cea vécĭnică.

Traducere : Radu Hagiu

Legaturi:

• P. Rafail Noica: “Nu ne dam seama cat traim in inchipuire”
• Parintele Rafail Noica: “MOARTEA NU EXISTA!”
• “STRUCTURA” VIETII DUHOVNICESTI: Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!
• TOATE SE LEAGA SI SE DEZLEAGA IN DUH SI IN NEVAZUT
• Parintele Rafail Noica: “TRAIM VREMURI DE MARE APOSTAZIE, DAR NOI SA NU CADEM DIN VOIA LUI DUMNEZEU!”
• “ABANDONATI-VA IN MAINILE LUI DUMNEZEU!”
• “Cum să mă rog? Nu ştiu cum să mă rog…” – ne raspunde Parintele Rafail Noica
• Cu parintele Rafail despre forme, formalism, formare in rugaciune sau despre cum putem striga ca Orbul din Evanghelie in toata vremea
  
• Despre gasirea sensului personal al vietii si asumarea crizelor
• Invierea sufletului prin cuvant si duhul mortal al minciunii
• DIN CE MOARTE NE-A IZBAVIT HRISTOS PRIN MOARTEA SI INVIEREA SA?
• Ne mai aude Dumnezeu daca am pacatuit?

• Parintele Rafail Noica: NU-I NEVOIE SA DEZNADAJDUIM!

• Parintele Rafail Noica: “VOIA MEA PROPRIE ESTE IADUL!”
• Parintele Rafail Noica despre purtarea nevointei duhovnicesti in vremea noastra
• PORUNCILE LUI DUMNEZEU – CUM SA LE INTELEGEM? CE SA FACEM CA SA MOSTENIM VIATA DE VECI?
• PORUNCA “IMPOSIBILA”
• Ce poate sa inseamna “PORUNCA” la Dumnezeul-Iubire? Vrem sa fim oamenii cei mai… ce din cimitir?
• Parintele Rafail Noica: “Cuvantul pe care-l pazesc, PE MINE ma pazeste”

• “DUMNEZEU STIE MAI BINE DECAT MINE CE VREAU!”

• PARINTELE RAFAIL: Care este sensul adevarat al pocaintei si ce ne va salva de valurile urgiei care va urma?
• Parintele Rafail Noica despre “partea cea buna” a celor care pazesc Cuvantul
• PARINTELE RAFAIL: Pocainta si nevointa – intre intelegerea eretica si intelegerea dreapta
• Crestinul postmodern intre babilonia sensurilor si dreapta intelegere

Alte cuvinte pentru Duminica invierii fiicei lui Iair:

Românii din Marea Britanie au trăit clipe binecuvântate la mănăstirea ortodoxă de la Essex:

O zi de suflet cu părintele Rafail

Cu mic, cu mare, duminica trecută, românii din Londra şi localităţile învecinate au poposit la Mănăstirea “Sfântul Ioan Botezătorul” de la Essex. Au venit pentru încă o întâlnire cu Sfântul Siluan Athonitul şi cu părintele Sofronie ce se odihneşte la Essex, dar şi pentru a primi un cuvânt de la părintele Rafail Noica.

Zvonul că părintele Rafail s-a întors “acasă” pentru o scurtă vreme a tot circulat prin Londra timp de o săptămână. De Sfântul Dimitrie, după Sfânta Liturghie, românii îşi urau cu exaltare: “Ne vedem duminică la Essex!” Aşa a şi fost. Comunitatea s-a întregit la mănăstire şi nu mică le-a fost bucuria atunci când l-au găsit acolo pe părintele Rafail în sfântul altar, slujind Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Să tot fi fost 100 de suflete de români care s-au alăturat în rugăciune britanicilor şi grecilor. Cei din urmă, atraşi de părintele Sofronie Saharov, sunt nelipsiţi de la slujbele săvârşite în acest lăcaş. După rânduiala mănăstirii, Sfintei Liturghii i-a urmat agapa şi, ca în zilele de hram, trapeza s-a dovedit a fi neîncăpătoare. Cu multă dragoste, maicile au prelungit masa în lăcaşul în care de obicei se serveşte renumitul ceai de seară. Şi astfel, testamentul părintelui Sofronie s-a mai împlinit încă o dată, nimeni rămânând în afară.

Acasă la părintele Sofronie

A forfotit mănăstirea, acest sfânt lăcaş de pe tărâmul britanic în care fiul duhovnicesc al Sfântului Siluan, părintele Sofronie, şi-a purtat cândva paşii. S-au rugat românii la mormântul acestui părinte – un Cleopa sau un Paisie al Angliei. Şi-au îndoit genunchii la Paraclisul Maicii Domnului săvârşit în bisericuţa de la Essex. Spre final, undeva, într-un colţ apăruse smerit, ca de nicăieri, părintele Rafail. Şezând pe un scăunel, cu un zâmbet ce nu i-a dispărut nicicând de pe buze, părintele a început a împărţi câte un cuvânt sau o binecuvântare. La ora patru, ca printr-un semn, biserica s-a umplut: credincioşi din 13 naţiuni, după varietatea celor ce veţuiesc la Essex, monahi şi mireni, erau cu toţii acolo pentru a asculta cuvântul părintelui Rafail. Cu voce blândă şi ochii scânteind, vorbele au început a curge asemeni boabelor unei metanii. Din loc în loc, câte un monah a tradus din greacă, în engleză sau română.

“Mă aflu iar aici, lângă voi, fraţi şi surori, şi regăsindu-vă observ că unii cresc, alţii îmbătrânesc. Însă, ceea ce trebuie să înţelegem cu toţii este că vom pleca şi că moartea este singurul lucru important în viaţa noastră. Suntem puţin credincioşi şi de aceea vedem moartea ca pe o moarte“, şi-a început părintele Rafail cuvântul.

Între iadul Sfântului Siluan şi iadul vieţii noastre

A vorbit părintele despre iubire, pe care a definit-o ca “recapitulare a tuturor virtuţilor”, şi a adâncit conceptul de a înţelege Biserica în care trăim ca pe un pântece al mamei. Din cele ce am notat în engleză vom spicui câte puţin, urmând ca atunci când vom avea textul integral tradus din limba greacă, să îl publicăm. De fiecare dată, în cuvântul său, părintele Rafail s-a întors la cele pe care le-a învăţat de la părintele său duhovnicesc, făcând mereu referiri la moştenirea lăsată de Sfântul Siluan:

“Părintele Sofronie ne-a zis de multe ori să nu ne imaginăm în iad asemeni Sfântului Siluan, căci acela nu este nivelul nostru duhovnicesc. Cei care au făcut astfel s-au îmbolnăvit, căci aceea este calea perfecţiunii. Desigur, în fiecare stagiu al vieţii noastre trebuie să ne amintim să nu disperăm. Trăim şi noi un iad, însă acesta este la nivelul vieţii noastre. Trebuie să ştim că Hristos e aproape de noi în acele momente, căci prin Cruce a venit în vieţile noastre în care trăim iadul. Iar atunci când ne simţim pierduţi, Hristos e mai aproape de noi şi trebuie să-L găsim. Am observat în viaţa mea că atunci când suntem în păcat, Hristos e mai aproape de noi. De aceea, atunci când recunoaştem starea de cădere în păcat, deşi ne simţim pierduţi, nu trebuie să disperăm, căci Domnul e aproape de noi”.

Părintele a explicat că atunci când realizăm adevărata noastră stare de întuneric trebuie să gândim că Adevărul are un nume, şi acela e Hristos. Noi nu suntem în acele momente aproape de El din cauza căderii noastre, însă Domnul e aproape de noi.

Calea devenirii, de la individ la persoană

“Fără iubire suntem doar indivizi, însă dacă iubim, devenim persoane, adică indivizi care vom trăi etern. Pentru a ajunge la această stare trebuie să câştigăm iubirea divină, starea ipostatică ce nu cunoaşte moarte. De aceea iubirea susţine toate virtuţile şi le cuprinde pe toate. Celelalte virtuţi, smerenia, credinţa, ne conduc la dragoste şi nu mai murim. Părintele Sofronie zicea că omul care iubeşte nu moare“, a mai spus părintele Rafail.

După ce s-a scurs o oră, părintele Rafail a rămas în biserică. Vreme de încă o oră, de data aceasta a vorbit celor adunaţi în jurul său nu în cuvânt, ci în rugăciune, împărţind binecuvântări şi câte o vorbă de alinare după caz. Totul, până la ultimul suflet. Cu multă răbdare, deşi puţin la trup, cu rasa scurtă, cu bocancii călugăreşti descoperindu-se spre ochii noştri curioşi, cu barba sură, aflat în faţa icoanei Sfântului Siluan, părintele a răspuns cu dragoste setei noastre.

Părintele Rafail, “nepotul” Sfântului Siluan

Părintele Rafail Noica, fiul renumitului filosof Constantin Noica, s-a născut în anul 1942. La vârsta de 13 ani a părăsit România împreună cu sora şi mama sa, de origine britanică. Deşi botezat ortodox, în Anglia, tânărul Răzvan Noica şi-a început căutarea spirituală, trecând prin diferite stadii ale protestantismului.

Aşa cum mărturiseşte în cartea “Celălalt Noica”, pronia dumnezeiască l-a întors la ortodoxie. L-a cunoscut apoi pe părintele Sofronie, întemeietorul Mănăstirii “Sfântul Ioan Botezătorul” din Maldon, Essex. În anul 1965 a fost tuns în monahism şi a primit numele Rafail. Părintele a văzut acest pas al vieţii sale ca “răspunsul la întrebările ce mi le puneam din copilărie”. Din anul 1993 vieţuieşte în România, într-o sihăstrie din Munţii Apuseni. Deşi în anii trecuţi părintele Rafail obişnuia să conferenţieze ori de câte ori era invitat, de ceva vreme s-a retras.

În seara petrecută acum la Essex, i-a rugat pe români:

“Nu ştiu care este calea mea, de a vorbi sau a trăi în retragere. Însă dacă Domnul voieşte să rămân pe cea din urmă, să nu vă întristaţi, căci poate e mai spre folos, chiar şi pentru voi. Să vă rugaţi pentru mine şi vă voi purta şi eu în rugăciune“.

Pentru că părintele nu ne-a îngăduit să îl fotografiem, am ales să îi respectăm dorinţa şi să vă bucurăm ochii doar cu câteva imagini din mănăstirea sa de metanie.

preluat din ziarul Lumina

Cititi si:

• Parintele Rafail Noica: “MOARTEA NU EXISTA!”
• DIN CE MOARTE NE-A IZBAVIT HRISTOS PRIN MOARTEA SI INVIEREA SA?