“Pericopa bunului samarinean (Luca 10, 25-37) care este a milei şi grijii de nevoile şi necazurile semenului ne evocă pe acei falşi idealişti neobosiţi în a ne spune:

ce vă tot plângeţi şi văicăriţi că nu aveţi destulă pâine şi nu mâncaţi pe săturate? Sunteţi, nu încetează ei a stărui şi dojeni, sunteţi materialişti, robii pantecelui şi prea puţin creştini. Vă tot plângeţi şi tot cârtiţi, dar nu pâinea este esenţialul şi nu ea vă va mântui; oamenii, o ştiţi doar, nu trăiesc numai cu pâine!

Predicatorii aceştia ai idealismului se recrutează de cele mai multe ori dintre ghiftuiţii şi îmbuibaţii lumii. Pe deplin lămurit, este că nu au citit parabola samarineanului milostiv şi că nu se pricep să facă distincţie între necesar şi exces. Una este lăcomia, alta este strictul necesar vieţii. Au dreptate cât priveşte gândul după delicateturi şi răsfăţuri, nu însă când e vorba de pâine. Ni se pomeneşte de înfrânare şi ascetism, dar se pierde din vedere că ascetismul e treabă voluntară; când e impus nu de un imbold lăuntric ci de o situaţie obiectivă exterioară, el îşi pierde orice merit soteriologic.

In sfârşit, cei pe care i-aş numi falşii idealişti mai dau dovadă că nu cunosc învăţătura lui Hristos. Hristos ce a făcut, ce a provăduit? A înmulţit pâinile şi peştii, a prefăcut apa în vin. Intotdeauna Domnul şi-a manifestat grija pentru nevoia de pâine a oamenilor. I-a apărat pe apostoli când, fiindcă le era foame, au smuls spicele de grâu în zi de sabat (Matei 12, 1 şi urm.) A socotit că bine au făcut David şi însoţitorii lui când, flămânzind, au intrat în casa lui Dumnezeu, în zilele lui Abiadar arhiereul, şi au mâncat pâinile punerii înainte pe care nu se cuvenea să le mănânce decât preoţii (Marcu 2, 25-26). A săturat cu pâine o dată patru mii de bărbaţi şi altă dată cinci mii, motivând minunea săvârşită astfel:

„Milă îmi este de mulţime că sunt trei zile de când aşteaptă lângă Mine şi n-au ce să mănânce; şi să-i slobozesc nu voiesc, ca să nu se istovească pe drum” (Matei 15, 32).

Iată cum grăieşte şi cum făptuieşte autenticul Iisus: nu certându-i pe oameni că sunt robi pântecelui şi se gândesc numai la mâncare, nu dându-le poveţe idealiste şi îndemnându-i să se mulţumească cu hrana spirituală (şi uşor I-ar fi venit să le ceară să nu uite că au ascultat cuvinte dumnezeieşti), nu lăsându-i să se descurce cum vor putea, ci săturându-i din belşug (de au rămas o dată şapte şi altă dată dousprezece coşuri cu fărâmituri) şi îngrijindu-se ca nu care cumva să leşine de foame pe drum.

Dar la stârşitul capitolului al 25-lea din Evanghelia Sfântului Matei, unde e vorba de înfricoşata Judecată, cum ni se spune că va proceda Fiul Omului întru slava Sa, cum va deosebi oile de capre, pe cei buni de cei răi, pe binecuvântaţi de osândiţi, după care criteriu va efectua despărţirea? După cum I s-a dat să mănânce când a fost flămând ori nu I s-a dat să mănânce când a fost flămând (criteriu desigur trivial în ochii „idealiştilor”). Pentru fiica lui Iair, mai-marele sinagogii din Capernaum, după ce i-a poruncit: „Talita kumi” şi a înviat-o, ce dispoziţie dă acolo pe loc şi neîntâziat: să i se dea să mănânce! (Marcu 5, 43). Pe smochinul neroditor care, atunci când El a flămânzit şi nu I-a dat roade, cum l-a tratat Domnul? Blestemându-l! (Marcu 11, 14). Şi cum se auto-caracterizează Iisus? „Om mâncăcios şi băutor de vin” (Matei 11, 19; Luca 7, 34).

Domnul e mereu gata şi dispus să primească invitaţii la masă: cinează în casa lui Zaheu, a lui Matei-Levi, ba şi în a fariseului Simon leprosul (şi probabil că nu numai în a lui Simon, căci fariseii, iscodindu-L, îl vor fi poftit în casele lor şi la mesele lor spre a-L prinde mai lesne în cuvânt). Cum se mai numeşte Domnul pe Sine? „Pâinea vieţii” şi adaugă : „cel ce vine la Mine nu va flămânzi” (Ioan 6,35 şi 48). Şi se mai defineşte cu acelaşi prilej: „Eu sunt pâinea ce S-a coborât din cer” (Ioan 6, 43). Iisus, hotărât lucru, nu Se ruşinează a vorbi pe şleau de foame şi de sete şi de mâncare şi nici de a mânca. Impărăţia cerurilor cu ce o aseamănă? Cu o cină, iar celui care îi va deschide uşa ce îi făgăduieşte? Că va intra la el şi va cina cu el (Apoc. 3, 20). După înviere, cum îi convinge pe apostolii care se spăimântaseră că e nălucă şi se tulburaseră, că El este şi că nu-i arătare? Mâncând în prezenţa lor peşte şi miere (Luca 24, 41-43).

Nu, Domnul, binecuvântat fie Numele Său, nu a fost ceea ce in limbaj curent se cheamă „idealist”, ci a fost “materialist” întrucât a luat fără greş aminte şi în mod foarte deschis, foarte participatoriu la problema pâinii. Să fie oare această grijă pentru pâine – care-i şi a noastră – mărturisire de robie a pântecului, de josnică preocupare animalică, de materialism grosolan?

Problema o rezolvă în mod definitiv, cred, Nicolae Berdiaev.

Problema pâinii, spune marele gânditor, problema pâinii pentru mine ca ins care, nu mă ascund, sunt lacom şi cunosc tendinţa de a mă văicări şi a fi nemulţumit, este, da, o problemă materială. Dar pâinea aproapelui meu, continuă Berdiaev, nu mai e o problemă materială, ci o datorie spirituală.

Să luăm aminte, înfioraţi de respect, la schimbarea de registru tonal: când sunt în joc eu cu nesaţul meu, eu individul cârcotaş şi pofticios, pâinea e o problemă. Când mă preocupă însă pâinea aproapelui meu, problema devine datorie, saltă de pe tărâmul material pe cel spiritual.

Iată cel mai bun răspuns dat falşilor idealişti. Dacă în loc de a mă plânge pe mine, îi deplâng pe cei lipsiţi, cârteala se preface în compătimire şi ia cu totul altă înfăţişare. Şi le mai amintim aşa-zişilor idealişti că Domnul nu ni se dă nouă spre consumare în idealitate şi abstracţiune, ci la modul materialităţii: ca pâine şi ca vin. Şi ce sunt acestea de nu cele două elemente consubstanţiale vieţii: pâinea (prea curatul Trup) pentru întreţinerea vieţii, vinul (scumpul Sânge) pentru veselirea şi îndulcirea ei? Căci fiinţa omenească nu e făcută numai pentru a vieţui, a exista (animalic) şi a trudi, ci şi pentru a se bucura de viaţă în chip conştient, a o gusta şi proslăvi în ceasuri de odihnă şi înălţare sufletească. Vinul simbolizează această caracteristică din urmă a fiinţei înzestrate cu duh şi cu darul cuvântării. Pâinea şi vinul, laolaltă şi dual, alcătuiesc cumpăna vieţii noastre, o metaforizează şi totodată o explică, o condiţionează.

Cum îşi intitulează frumosul său roman scriitorul italian Ignazio Silone? Intocmai chiar: Pâinea şi vinul. Iar fiului rătăcitor înapoiat la vatra părintescă ce i se arată mai întâi în poezia lui Trakl? Pâinea şi vinul – strălucind în curată lumină – pe masă.

Şi Domnul cum ne învaţă să ne rugăm în rugăciunea domnească (atât de sintetică, de concentrată în esenţe)? Oare nu cerând să ne fie dată pâinea cea spre fiinţă? Falsul idealism nu mi se pare nimic altceva decât făţărnicie, nedragoste de aproapele, grandilocvenţă deşartă şi necreştinism. Bunul samarinean s-a apropiat de năpăstuit, i-a legat rănile, i le-a uns cu untdelemn şi le-a stropit cu vin, l-a suit pe dobitocul său şi l-a dus la casa de oaspeţi ca să i se dea îngrijiri şi să fie de bună seamă hrănit. Iată idealismul în acţiune. Falsul idealism nu-i decât fariseism şi se identifică purtării preotului şi levitului care au trecut nepăsători pe lângă cel aflat în mare strâmtorare. (Ii vor fi acordat în gând consolări idealiste: mai bine ar fi făcut să stea acasă şi să nu umble hojma teleleu-tănase de colo până colo).

Hristos ne învaţă, El, să nu dispreţuim pâinea, să nu facem paradă de idealism fariseic şi să nu fim nepăsători – ca preotul şi levitul – faţă de foamea, setea, nevoinţele şi necazurile fratelui nostru.

Pâinea, în învăţătura Domnului, e sfântă. Şi sfântă a fost din străvechime pentru întregul popor, atât cel din oraşe cât şi cel de la sate. In frumoasele noastre sate mai ales, unde s-au păstrat neştirbite valorile creştineşti şi datinele strămoşeşti, unde se face atât de vădit văzută continuitatea caracterului naţional, dacă se întâmplă ca un dumicat de pâine să cadă pe jos e numaidecât ridicat; pâinea se aşează numai la loc curat, de cinste; e oferită, odată cu sarea, oaspeţilor de vază, o taie numai capul familiei, având mereu grijă să cresteze într-însa semnul Sfintei Cruci cu vârful cuţitului. Pâinea e dătătoare şi intreţinătoare de viaţă. Prin mijlocirea ei, transubstanţializată, ni se dă spre consumare Trupul Domnului. Nu numai cu pâine va trăi omul, desigur, dar nici fără ea cât timp sufletul nu se va fi slobozit din lut. Hristos nu a binevestit „idealismul” (aşa-zisul nerod şi mincinos idealism al făţarnicilor), ci dimpotrivă şi-a exprimat grija (atentă, serioasă, părintească) pentru pâinea cea spre fiinţă, cea de toate zilele, a făpturilor Sale.

(Parintele Nicolae Steinhardt, Daruind vei dobandi, Editura Man. Rohia, 2006)

Legaturi:

• PARINTELE CLEOPA: DATI-LE VOI SA MANANCE!
• PS SEBASTIAN: Inmultirea painilor. ENTUZIASM SFANT SAU INTERES?
• OMUL INTRE INMULTIREA PAINILOR SI A PESTILOR SI IMPUTINAREA CREDINTEI
• Sf. Ioan Gura de Aur – Cuvânt la Duminica a VIII-a după Pogorârea Sfântului Duh

***

• UNDE ESTE “A PLANGE CU CEI CE PLANG”? (I). Despre inselarea motivelor fals-duhovnicesti ale “ne-tulburarii” pentru a justifica nepasarea si pasivitatea
• PARINTELE MARTIR CONSTANTIN SARBU: “Lumea s-a saturat de predici, ea are nevoie de Hristos! Nu vorbe, ci fapte se cer!”
• Ortodoxia confortabila si inchipuita sau despre ispitele generatiilor rasfatate
• TOT CE ESTE EXTERIOR ESTE IMPORTANT. E NEVOIE DE MANIFESTARE, DE COMUNICARE. De ce conteaza sa (si) vorbim, sa ne sprijinim, sa fim PREZENTI?
• II PURTAM PE CEILALTI IN SUFLETELE NOASTRE? NE PASA DE SUFLETELE LOR?
• “Fratele meu este viata mea!”
• DE CE SUFERINTA? DE CE BOALA? CUM SA IL AJUTAM PE CEL CARE SUFERA? Ne raspunde Parintele Arsenie Muscalu (audio)

Cititi si:

Reflectii calugaresti (fragment)

1. As spune fratilor mei întru calugarie: nu fiti habotnici, nu fiti tipicari. Sau fiti, daca asa va este firea: dar cu masura, stapâniti-va, înfrânati-va de la un zel care când se împauneaza risca a se apropia de fariseism. Straduiti-va sa întelegeti ca Hristos nu a venit în lume ca sa întemeieze o noua religie, înca o religie, ci sa ne descopere un nou mod de viata (a way of life se spune în presa si literatura anglo-saxona si în cea occidentala în general). Crestinismul astfel, mai ales, îl concep: ca mod de viata cu totul nou, cu totul original, de origine vadit suprapamânteasca. El trebuie învatat în scoli de catre viitorii teologi si teologhisit de preoti; ceilalti (ba si specialistii de mai sus) trebuie mai ales sa-l traiasca, sa-l puna în practica. Crestinismul este dintre substantele care in vitro se vestejesc, care propasesc si prolifereaza numai in vivo.

Le-as mai spune: partea grea la manastire nu-s posturile, metaniile, ajunarile, privegherile. Astea-s floare la ureche. Greu, cu adevarat greu este, ca în orice obste închisa, sa traiesti în pace si armonie cu ceilalti vietuitori, sa le înduri felul particular de a fi, a se purta, a trai, sa le rabzi inevitabilele ticuri, manii, reactii instinctuale, sa te insensibilizezi cât priveste propriile-ti reactii nervoase la mediul înconjurator. Relatiile interumane, iata piatra de încercare! Dragostea frateasca ori macar bunavointa, rabdarea, îngaduinta si vointa (iar dam de ea!) de a pastra prietenia între frati: acestea dovedesc autenticitatea unei trairi crestine, unei vocatii monahale … Numai ele omologheaza folosirea denumirii de „manastire”. De nu, totul nu-i decât parada si panorama. Si sunt, însusirile mentionate, doar ascultarea cuvintelor Domnului:

„Porunca noua dau voua: Sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa sa va iubiti unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii (Ioan 13, 34-35).

Nimic, nici o însusire oricât de înalta, nici o asceza, nici o stiinta teologica, nici o nevointa, nici o mucenicie nu pot înlocui aceasta porunca absoluta.

Si as adauga: daca nu puteti, daca dragostea nu va este accesibila, macar stapâniti-va nervii si mânia, macar purtati-va ca si cum ati iubi – ca si cum, als ob zic filozofii germani – e si aceasta o modalitate acceptabila, de ordin inferior fireste, însa cu sorti de a fi premergatoare a formei superioare si a se preface cu vremea în iubire, fiind un caz al procesului calificat de Constantin Noica: devenire întru fiinta.

2. În predici (mai cu seama), în articolele teologice (de asemenea) sa nu savârsim grava eroare de a confunda platitudinea stilistica cu ortodoxia. Demonul lozincariei si al stereotipiei ecleziastice este la fel de real si de virulent ca geamanul sau din literatura; pândeste pe toti arhiereii, preotii si monahii, umblând fara odihna si cautând pe cine a înghita, sa compromita, sa sterilizeze. Cele mai bune si mai frumoase simtaminte ori mai frumoase învataturi sunt anihilate de tipizarea verbala, care-i simptom de lene, frica si uscaciune a inimii. Tot atât de dusmanoase sunt stilul pilduitor – edificator – onctuos, stilul emfatic, stilul grandilocvent sau deprinderea comoda de a reduce predica la repetarea Pericopei evanghelice. Cazania e frumoasa, dulce si îmbietoare, totusi nu poate înlocui cuvântul viu. Sa nu ne fie teama a gasi metafore originale, a folosi o vorbire pitoreasca, pe sleau, pe întelesul tuturor, a înlocui cenusiul tern al atâtor predici morocanoase cu vioiciunea culorilor puternice. Nitel fauvism n-ar strica, cutez sa afirm facând o fulgeratoare incursiune în domeniul artelor plastice.

3. Strâns legata de napasta platitudinii si a vorbirii standardizate aflam urgia ramânerii în urma, a zabovirii în trecute vremi, adica predicilor care uita ca se adreseaza unor contemporani, iar nu unor credinciosi de acum câteva decenii ori veacuri, de nu si milenii. Pildele, exortatiile, sfaturile, mustrarile se cuvine sa fie mereu actualizate. Acesta-i adevaratul aggiornamento! Dogma este cea neclintita, nu imagistica, nu captarea, dupa cum în viata profana morala nu se schimba, dar sensibilitatea poetica ia mereu alte înfatisari si dialogheaza cu alte regiuni ale sinei. Nu trebuie trecut cu vederea ca fiecare epoca istorica îsi are pacatele ei predominante; acestea se cade a fi combatuta, nu altele vechi, cazute în desuetudine, atenuate de mersul înainte al istoriei. Actualizarea pildelor si a temelor poate singura feri cuvântul de învatatura, de caderea în monotonie si plictis si de transformare a sa în osânda pentru enorie. Cel care vorbeste în penultimul deceniu al veacului al XX-lea nu se poate referi la aceleasi pacate, naravuri si situatii ca Sfântul Ioan Gura de Aur, Veniamin Costache ori Antim Ivireanul. Sunt, acum, alte boli, alte racile, alte primejdii, alte ispite! Pe acestea trebuie sa le avem în vedere daca vrem sa fim ascultati cu adevarat (iar nu din obligatie si politete si cu mâini discret duse la gura spre a tainui cascatul), urmariti cu atentie si, dupa iesirea din biserica, socotiti drept dascali utili, nu drept roboti si portocale mecanice. … Monahii si preotii de mir sunt deopotriva datori sa cunoasca nevoile, greutatile si necazurile zilelor noastre, sa le vorbeasca ascultatorilor ca un contemporan al lor, nu ca o mumie, ca o fantoma, ca un patefon. Calugarilor nu li se cere sa fie la curent cu filmele, comediile si meciurile radiodifuzate sau televizate, dar le revine datoria de a fi perfect informati despre durerile si suferintele celor „din lume” .

Modul de vorbire al monahului sa nu fie distant, mândru, „oficial” , adica sleit, adica sterp. Nu asa a vorbit Domnul, ci mereu prietenos, apropiat, cu imagini clare si mai toate extrase din viata de zi cu zi a pastorului, a plugarului, a pescarului, a vierului si omului de rând.

4. Habotnicia strâmta si zavorâta în sine este si ea o mostenire fariseica, asadar, o calamitate. Adevaratul monah nu se cunoaste dupa lungimea ravasita a barbii ori dupa necuratia vesmintelor, chiliei, privatilor. Am oare drept ideal pe monahul dichisit si spilcuit? Aida de, aceasta-i replica de argutie avocateasca, întelege oricine ca grija de curatenie nu-i totuna cu fandoseala.

Murdaria poate fi o nevointa, ca atâtea altele, dar numai strict personala, ea nu se bucura de valoare obsteasca. Spre a se învrednici de nobilul calificativ de nevointa, de jertfa, trebuie mai întâi sa nu izvorasca din lene si neglijenta, ci sa se datoreze unor consideratii si convingeri principiale, cu alte cuvinte sa implice o renuntare: sacrificarea dorintei firesti a omului de a trai în curatenie. În al doilea rând este neaparat necesar sa se tina seama:

a) de spusa Domnului ca în casa Tatalui Sau multe locasuri sunt (Ioan 14, 1);

b) de principiul libertatii care este însasi temelia crestinismului.

Nimeni nu vine cu sila la Hristos, nimeni nu poate impune altuia punctul sau de vedere. Calugarul doritor a practica nevointa nespalarii o va putea face asupra-si în cadrul chiliei sale. Dar nu o va putea raspândi cu otuzbirul si în jurul sau, adica a o preface în regula pentru altii care, ei, nu considera calea murdariei ca ducând fara gres la izbavire. În locurile de libertate, deci, în salile comune, la trapeza, la cuhnii, la vesmântarie, la privati regula va fi respectarea riguroasa a curateniei. Nicicând nu va putea fi invocata aici autoritatea murdariei. Fiecare slobod e sa-si aleaga mortificarea socotita a fi mai adecvata, caci în casa Tatalui multe locasuri sunt si nici un muritor nu are caderea sa atribuie unei anume (relative) modalitati de patimire caracter de generalitate si preeminenta.

Cât priveste spalarea trupului este nimerit a ne aminti cele spuse de Sf. Apostol Pavel în Epistola catre Romani la capitolul 14. Nespalarea nu-i câtusi de putin dovada de îmbunatatire duhovniceasca deoarece apostolul neamurilor arata (14, 14) ca nimic nu este întinat prin sine, decât numai pentru cel care gândeste ca e ceva întinat, pentru acela întinat este. Pentru acel care nu socoteste ca a te spala si îmbaia e o întinare, spalatul nu-i pacat, iar murdaria si jegul nu-s acte chezasuitoare de mântuire.

Tot la capitolul 14, Pavel mai scrie (v. 3 si 6):

„Cel ce manânca sa nu dispretuiasca pe cel ce nu manânca, iar cel ce nu manânca sa nu osândeasca pe cel ce manânca, fiindca Dumnezeu l-a primit”

si

„Cel ce tine ziua, o tine pentru Domnul; si cel nu tine ziua, nu o tine pentru Domnul. Si cel ce manânca, pentru Domnul manânca, caci multumeste lui Dumnezeu; si cel ce nu manânca, pentru Domnul nu manânca si multumeste lui Dumnezeu”.

Cu spalatul prin urmare e ca si cu mâncarea ori cu sabatul: cine nu manânca ori tine sabatul sa nu osândeasca pe cel care manânca ori nu tine sabatul. Iar cel care nu socoteste lautul a fi pacat, sa se spele si sa multumeasca lui Dumnezeu si sa nu se sinchiseasca de mutrele acre si ofuscate ale vrajmasilor apei si sapunului. Am întâlnit monahi care nu se spala, dar îsi dau cu parfum ori cu apa de colonie ca sa acopere putoarea trupului. Asta îmi aduce aminte de o spusa din Pateric: decât sa te lauzi ca postesti mai de folos îti este tie sa manânci carne de trei ori pe zi. Tot asa: decât sa întrebuintezi parfumul ori colonia mai bine fa baie de trei ori pe zi.

Tin sa observ – în aceeasi ordine de idei – ca Domnul a spalat picioarele ucenicilor Sai, ba le-a si grait: Cel ce a facut baie n-are nevoie sa-i fie spalate decât picioarele, caci este curat tot (Ioan 13, 10) – de unde reiese ca Hristos nu opreste nici spalatul nici îmbaierea. Iar pe Simon leprosul îl cearta ca nu I-a dat apa sa-si spele picioarele (Luca 7, 44). Pe iudei îi învinovateste ca fac din spalarea mâinilor înainte de masa un ritual; nu masura de elementara igiena o respinge El. Cât despre interdictiile din secolele II-IV, au în vedere termele greco-romane si promiscuitatea lor, nu spalarea în sine.

5. Fanatismul fundamentalist de orice fel îmi este odios si-mi pare stupid, iar faptul ca-i adoptat de unii calugari crestini (foarte putini la numar, dupa cât îmi pot da seama) nu mi-l face câtusi de putin mai simpatic. Simt, dimpotriva, ca monahul zelator al fanatismului fundamentalist nu-i decât un crestin în travesti si un ortodox strain de credinta pe care, pasamite, o profeseaza si o marturiseste, dintotdeauna cunoscuta pentru statornicia ei dar si pentru sila ei fata de ce nu tine de blândetea crestina si de stramoseasca dreapta socotinta. Sa-mi fie permis a ma referi la celebrul caz Dreyfus din Franta de la sfârsitul veacului trecut (XIX). Pui la îndoiala onoarea unor ofiteri francezi? Era întrebat cel care, convins ca regulile procedurale ale oricarui proces penal nu fusesera respectate, punea sub semnul întrebarii valabilitatea sentintei de condamnare a capitanului Dreyfus. Eu unul as fi raspuns asa: nici gând, cu totul altceva pun la îndoiala: calitatea de ofiteri francezi a unor oameni care nu respecta prevederile legii procedurale si hotarasc o pedeapsa osebit de grava în temeiul unui dosar secret. Îi aseman cu martorii unui duel unde nu s-a vegheat la aplicarea întocmai a ceremonialului; daca se întâmpla sa moara unul din combatanti, cred ca se cuvine sa fie dti în judecata pentru asasinat.

Fanatismul fundamentalist - care vadeste deopotriva rautatea, ridicolul si neghiobia – întotdeauna duce la erezii, schisme, sectarism, suprematia literei, forme religioase naive ori teroriste, îndârjiri formaliste (stilistii) si compromiterea în ochii oamenilor cu scaun la cap a fenomenului religios. Întotdeauna l-am preferat pe Zosima lui Terapont.

Calugarul îmbufnat, oricât i-ar fi barba de lunga si de salbatica, iar reverenda si rasa mânjite, nu-i nici el calugar decât de ochii lumii.

6. Pe chipul calugarului e bine sa se poata citi, deopotriva, blândetea, bucuria, smerenia si nobletea.

Iar cât priveste purtarea sa si atitudinea fata de cele ce se petrec în juru-i (în imediata-i apropiere sau mai departe), se cade sa nu uite ca sa fi crestin nu înseamna a da dovada numai de blândete, ci de fermitate si curaj. Curajul e o virtute crestina esentiala. Apar, pâna si în viata cea mai retrasa si mai desprinsa de cele ale lumii, momente când devine obligatoriu sa te pronunti: sa arati de ce parte esti si ce hram porti. Atunci (iar pilde avem din belsug în perioada prigoanei politeiste ori a împaratilor iconoclasti) calitati dominante ajung acestea: curajul, demnitatea, nesovaiala; modelul în asemenea împrejurari sa fie blândul Iisus mergând netemator si dârz catre Golgota. Trupul da, se prabuseste sub povara crucii; dar forta morala (omeneasca) nu se lasa învinsa.

Astfel, arta de a fi calugar se confunda cu (deloc usoara) îmbinare a dulcetii cu asprimea, a molcomelii cu taria, a supunerii cu neclintirea.

(…)

Si mai vreau sa fac referire la convorbirea dintre Sf. Antonie cel Mare si diavol, odata, dupa ce, constatând satana ca nu-l poate spaimânta si birui pe vajnicul schimnic, a stat la taifas cu el. Sfântul îl întreaba pe Scaraotchi daca-s multi calugari în iad. Calugari?! Face interlocutorul Sfântului; nu sunt! Cum asa, se mira Antonie, doar au fost si monahi nevrednici. – Nu-i nici un calugar, afirma din nou celalalt. - Poate ca sunt si nu-i stii tu, staruie Antonie. - Pe toti îi stiu, nu poate fi vreunul despre care sa nu fiu informat! Iar sfântul se tot mira si minuneaza.

- Aha! Striga deodata vrajmasul, stiu la ce te gândesti: la oamenii aceia îmbracati în negru de sus pâna jos, purtând un soi de tichie pe cap si un val deasupra-i. Da, din aia, da, avem o multime, de oameni în negru nu ducem lipsa, dar calugari, sa sti, calugari nu avem macar unul.

Purtatori de haine negre, de camilafca si culion ce ne aflam, sa ne straduim a fi calugari. Severi cu noi însine, buni si îngaduitori cu ceilalti, discreti cât priveste stradaniile si nevointele noastre, veseli, blânzi, politicosi: smeriti mai ales. Dar nu si prosti, întelegând ca viata e lucru gingas, iar calugaria si mai si; facându-ne din dreapta socoteala si din relativismul celor lumesti o lege, fericiti dar nu siroposi, neclintiti în credinta, nu si intoleranti, însa constienti de importanta si dificultatile mentinerii unor relatii cordiale cu ceilalti frati si prin urmare decisi a ne vadi nu mai putin destoinici diplomati decât Metternich, Talleyrand, Vergennes, Bismark si Titulescu; apreciem disciplina, mustruluiala de sine, sila de autocompatimire si bazaconii; poate si oarecare doza de tamaduitor cinism; noi stim ca de buna voia noastra ne-am legat la cap fara sa ne doara capul si ca sub reverenda si rasa purtam zale si armura de buni ostasi ai neînfricatului Hristos, Care si El S-a urcat vitejeste si nesilit pe cruce spre a birui rautatea, prostia, iadul, bezna si moartea: principalele ipostaze si unelte ale slutei – grotesti demonii”.

(Din: Nicolae Steinhardt, “Daruind vei dobandi”, Editura Manastirii Rohia)

“Cum reacţionează fariseii în prezenţa activităţii şi minunilor lui Iisus? Ce explicaţie dau ei numeroaselor şi înfricoşătoarelor Sale minuni:

Una foarte simplă: “cu domnul demonilor, cu Beelzebul” (Contracţie a cuvintelor ebraice baal zâvuv, literal: Domnul (sau împăratul) muştelor, unul din numele date (în batjocură) diavolului de iudei) – “scoate pe demoni“. Se manifestă de pe acum intenţia de a-L compromite pe învăţător cu ajutorul armei subtile a batjocurii, triumful căreia va fi folosirea răstignirii ca mod de răpunere a Celui socotit a fi potrivnicul Legii) (Matei 9, 34: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni“; Matei 12, 24: „Acesta nu scoate pe demoni decât cu Beelzebul, căpetenia demonilor“; Marcu 3, 22: „Iar cărturarii care veneau din Ierusalim ziceau că are pe Beelzebul şi că, cu domnul demonilor, alungă demonii”; Luca 11, 15: „Iar unii dintre ei au zis: „Cu Beelzebul, căpetenia demonilor, scoate pe demoni“).

Iată ce au priceput ei (oameni altminteri nu proşti, nu neînvăţaţi, nu lipsiţi de unele frumoase însuşiri, şi oarecum atraşi de personalitatea lui Iisus pe care-L urmăreau pas cu pas poate nu numai spre a-L iscodi şi ispiti ci pentru că îi fermeca determinându-i să-L poftească în casele lor, să-L invite la cină), iată unde i-a dus mintea lor.

Aparţineau desigur acelei categorii de oameni cu inima învârtoşată şi cugetul împietrit, care oricât de mult bine le-ai face şi oricât de bun le-ai vădi nu pot închipui (realiza) binele şi bunătatea.

Bunătatea o suspectează, îi atribuie cauzele cele mai egoiste ori mai josnice, iar binele îl pângăresc degrabă, coborând totul la nivelul sufletului lor cufundat în răutate, vulgaritate, venin şi şoricioaică. Orice discuţie e inutilă. Totul e în zadar! Nu pot concepe binele, nu pot intui altceva decât ce ştiu de la sinea lor; ceva care ar contrazice şi uimi haina lor plămădeală.

Nu pot ieşi din cercul (magic), din oala, din cazanul, din groapa, din temniţa în care-i închide netrebnicia lor. De cât sunt de răi nu se pot decât, oglindi în ceilalţi, nu pot crede nici binelui celui mai evident. La Hristos atât s-au dumirit să vadă: un şiretlic al diavolului. Dar de ce, îi întreabă Domnul, de ce s-ar fi supărat satana pe el însuşi? De ce ar fi lucrat împotriva propriilor sale forţe? Logicii atât de limpede şi de hotărâtoare a întrebării acesteia i-au răspuns numai prin tăcere.

Zadarnice le sunt argumentele şi evidenţele.

Creştinii nu gândesc tot astfel. Ei pot scăpa din cercul vrăjit al bănuielii, pot da crezare binelui pe care-l văd, pot crede în existenţa binelui ca atare, pot ieşi din ferecătura propriei răutăţi. Fariseii – de vii – s-au încuiat singuri în iadul neîncrederii totale, al suspiciunii mereu alterate, al răutăţii neconcesive, al opacităţii desăvârşite. Şi de acolo scrâşnesc cu dinţii lor. Împroaşcă fiere, rânjesc sarcastic şi neputincios.

Le revine creştinilor a nu judeca pe semenii lor aşa cum L-au perceput şi preţuit fariseii pe Hristos. Şi să nu vadă în ceilalţi oameni numai lucrătura diavolului şi izvoare de energie ale răului. Să contrazică nediferenţiata formulă sartreană: „Ceilalţi, iată iadul“!

Diavolul ne stăpâneşte prin neîncredere şi bănuială; această puternicie (de nu atotputernicie) a sa, creştinii o pot contesta, de ea se pot slobozi. Se pot slobozi de neîncredere aidoma ca şi de cealaltă mare intervenţie a demonului: necredinţa.

Pentru creştin “ceilalţi”, semenii lui toţi, nu sunt, neapărat şi negreşit alcătuitorii unui iad pământesc. Ei nu văd în jurul lor numai şi numai răutate şi draci. A! nu înseamnă că se cuvine ca ei să fie proşti şi nătângi, purtând întotdeauna pe buze un surâs mieros şi artificial, clătinând binevoitor şi nerozeşte din cap, blagoslovind prigoane şi nedreptăţi şi fapte strigătoare la cer şi propovăduind că toate-s bune şi frumoase.

Ştim prea bine că nu toate-s bune şi frumoase, că există în lume boala, durerea, suferinţa, sărăcia, foametea, tortura, asuprirea, tirania, minciuna, prostia biruitoare, prigoana, sadismul şi câte altele. Le ştim lămurit şi nu ne-ar şedea frumos, în faţa lor, să ne acoperim ochii şi să îndrugăm vorbe dulci şi deşarte. Dar pentru noi creştinii, stăpân al lumii este în cele din urmă Hristos; nu Beelzebul. De aceea minţile şi inimile nu ni-s împietrite, iar ochii şi ochii cugetători ai inimii nu ni-s orbiţi.

Nu fierbem în zeama propriei noastre răutăţi ca într-o oală cu capac, nu suntem robi ai cerbiciei şi neîncrederii vrăjmaşe, în inimile noastre neînvârtoşate – care nu implică şi minţi incapabile a sezisa realitatea, înspăimântătoarea ei complexitate şi bogată în manifestări demonice – binele poate pătrunde atunci când e curat şi neprefăcut.

Nu ne ferecăm de bună voia noastră în iad încă de pe acest pământ, proiectând în juru-ne zăcămintele păcatului strămoşesc şi rezidurile învoirii noastre la păcat. Păstrăm între spectacolul binelui şi spectacolul răului o stare echilibrată ce-şi află temeiul în dreapta socoteală.

În Hristos noi nu vedem pe tovarăşul de acţiune al diavolului, ciudata sa unealtă strategic autodistructivă ori pe intermediul unui şiretlic al înaintestătatorului răului.

Vedem într-Însul pe Fiul lui Dumnezeu venit în lume să o mântuiască şi să facă numai binele. Vedem într-Însul pe Izbăvitorul nostru atotbinevoitor. Aşa vedem, credem şi mărturisim. Aşa să ne ajute Dumnezeu”.

***

(…) Curând, însă, măreţia şi tăria înduioşătoare a tabloului evocat de Sfântul Evanghelist Luca sunt parcă înceţoşate de veninoasa intervenţie intempestivă a mai-marelui locului. Ca o rugină, ca o pecingine, ca o lepră ce s-ar depune pe suprafaţa curată a pielii, ori a zidului, ori a metalului şi ar pângări-o. Simultan cu mânia acestuia sunt date în vileag toate principalele caracteristici ale fariseilor: legalismul strâmt şi miop (care-i diferit de legalitate şi de cuviincioasa ei respectare); el întotdeauna izbuteşte să micşoreze lucrurile, problemele, situaţiile, dilemele, să le reducă la proporţii liliputane şi să le insufle un spirit de meschinărie, de avariţie, de panică stârnită de pericole imaginare sau ridicole; procedurismul literal şi mărunt, al arhivarului reumatic, îmbătrânit printre hârţoagele decolorate şi dosarele mucegăite, cu ochelari cârpiţi cu sfoară şi mânecuţe zdrenţuite, bun numai să bombănească şi să boscorodească, supărat, acru, îndârjit; aşezarea cu perseverenţă a literei deasupra duhului, neputinţa depăşirii nivelului literal în toate cele (şi mai cu seamă în cele importante), un soi de imobilizare a minţii şi sufletului la acest palier, pe această treaptă de jos a scării ce urcă spre libertate şi înţelegere; tendinţa fermă de a reacţiona, ori de câte ori se iveşte prilejul, înghiţind cămila şi strecurând cu grijă ţânţarul; făţărnicia absolută, neşovăitoare, neruşinată de lume, de ea însăşi, de evidenţă şi de bun simţ (Domnul ne arată doar că nu se codesc să-şi dezlege şi să-şi adape, sâmbăta, boul şi asinul, ori în celelalte referate: să scoată oaia căzută în groapă ori boul ori fiul căzut în fântână); invidia, semeţia, răutatea (nedespărţita şi statornica lor triadă); transformarea sabatului – a zilei-regine, de odihnă, sărbătoare şi bunăvoire întru Bunul Dumnezeu – în serii nesfârşite de superstiţii şi mărunţişuri, oprelişti şi prevederi draconice, asuprire şi blestem (cu adevărat pricepem de ce s-a putut vorbi de blestemul Legii: fariseii, ca nici unii, au fost meşteri în treaba prefacerii Legii în basm şi a sabatului în zi de încleştare şi zăpuşală); absurdul (căci ce poate li mai absurd decât ţipetele ascuţite şi virtuoasele scrâşniri din dinţi ale acestor legalişti care-şi dezleagă şi adapă boii şi asinii şi scot vita din groapă sau din fântână în zi de sărbătoare, dar mai că le vine rău şi simt că piere lumea şi se prăbuşesc stihiile pentru că e tămăduită în prezenţa lor o nefericită legată de neputinţa gârboviei care de 18 ani nu ajungea să se ridice nicidecum în sus?).

Cu toate acestea, cineva de bună credinţă şi-ar putea pune întrebarea: dar de ce tine Mântuitorul cu tot dinadinsul să-i înfrunte? De ce vindecările şi minunile acestea au loc cu predilecţie sâmbăta şi în locaşuri sfinţite? Nu-s ele acte de provocare? Nu ne poartă gândul a bănui că Iisus Hristos îşi găseşte plăcerea înfruntându-i tocmai sâmbăta neapărat în sinagogă, zgândărindu-i, nedându-le pace?

Răspunsul nu poate să fie decât unul: ba da, întocmai! Sunt acte de provocare, de voită înfruntare şi bine chibzuită sfidare. Da, îi înfruntă cu bună ştiinţă sâmbăta şi în sinagogă, pentru că dorea ca lecţia să fie mai usturătoare, zguduirea mai aspră, trezirea din amorţire mai rapidă. Şi pentru că înţelege să dea atacul fron­tal, chiar asupra centrului adversarilor şi în punctul lor cel mai întărit. Domnul se dovedeşte şi aici mare strateg. Un fel de pre­cursor al vestitului teoretician al strategiei militare, generalul prusian Carl von Clausewitz. Cartea acestuia va fi scrisă abia după 1800 de ani, dar Hristos ca Unul din Treime o cunoştea mai înainte de a fi scrisă. Atacul – rosteşte von Clausewitz – se dă mai eficace şi mai cu sorţi prielnici acolo unde se află tăria însăşi a inamicului. Riscul e mare; mare este însă şi deruta celeilalte părţi, în caz de victorie, ca şi cum s-ar nărui pilonul de susţinere al turnului întărit. (E un act de curaj, fără doar şi poate: Hristos nu avea să dea în lături).

Ca un mare şi neînfricat strateg, ca unul ce ştie că defensiva cea mai bună e însăşi ofensiva, dar şi ca un medic bun şi netrândav care nu stă mult pe gânduri ca să intervină, să opereze, să lecuiască, El a văzut-o, a chemat-o, a vindecat-o. Dar şi ca un om de bun simţ. De ce n-am face binele în zi de sabat? Mai ales în zi de sabat s-ar cuveni să-l facem omorând fanatismul logic care de la noţiunea de odihnă trece la aceea de neintervenţie în conflictul dintre bine şi rău, în lupta dintre sănătate şi boală. De ce nu am săvârşi binele acum şi aici, cât de urgent? Hic et nunc! ziceau latinii, iară de amânare, de răgaz, de îndoială, fulgerător. Aşa lucrează mereu Iisus Hristos, grăbit când e vorba de a milui, poruncitor, nerăbdător, indignat: ţie îţi zic, scoală-te, ridică-te, ia-ţi patul tău şi umblă, du-te acasă, eşti vindecată, îndrăzneşte! S-ar zice că tremură: de cât îl doare necazul altuia, de cât îl irită boala şi neputinţa, de cât nu are timp pentru reaşezarea lucrurilor în starea lor normală, adică de sănătate şi putere. Are desigur în vedere cuvintele de la Ioil 4, 10: „Cel slab să zică: eu sunt viteaz“!

Domnul, strateg de mare clasă, doctor fără de zăbavă, dar şi Domnul abilităţii la nivelul minţii omeneşti, căci argumentul cu boul, asinul, oaia, fiul, groapa şi fântâna este cum nu se poate mai bine ales şi e irecuzabil. Domnul este deasupra micimilor, invidiei mărunte, pizmei intrate pe furiş în suflete, procedurismului, meschinăriei care se lăfaie în văzul lumii cu neruşinare de paparudă şi ifose de cărturar isteţ. Domnul este şi slujitor vrednic al Sabatului, pentru că îl socoteşte a fi ceea ce este: zi de mărire, de bucurie, de cât mai multe vindecări, de binefaceri fără număr şi cu nemiluita. Un sabat al sănătăţii, belşugului şi bunelor vestiri, cu totul îndepărtat, cu totul ostil şi străin sabatului sec, mohorât şi tiranic, al falşilor săi apologeţi zeloşi: fariseii, fanaticii logicii absurde, în inima cărora nu-şi află loc îndurarea, în mintea cărora nu poate intra acea puţină lumină, acel pic de bun simţ, acea fărâmă de milă. Iară de care orice literă de lege se preface negreşit, neapărat şi neîntârziat în oţet, cucută şi semeţie.

Nu aşa este la Domnul. Totul la Domnul este numai simplicitate, bunătate, compătimire şi urgenţă în biruirea răului, a bolilor, a neputinţelor, a suferinţei. Şi totodată spre măreţie, veselie, ieşire din necazuri şi sâcâieli. El este Domnul puterii, Domnul biruinţelor, Domnul milostivirii neobosite şi al înlăturării piedicilor scornite de anumite minţi în calea libertăţii. (Căci boala, întocmai ca păcatul e robie). Domnul ne învaţă că suntem şi trebuie să fim slobozi a face binele şi a veni în ajutorul aproapelui nostru: nici o lege, nici un regulament, nici o formă de orice fel, nici o precauţie sau teamă, nici un motiv de tipul „să nu se spună că…”, ori „să nu pară că…” nu ne poate fi stavilă, pretext, justificare.

Ce îi interesează şi preocupă pe farisei? Să se îmbuibe şi să se ghiftuiască, să-şi rotunjească pântecele şi să-şi lăţească cefele. Ceilalţi? Ceilalţi care poate rabdă de foame şi sunt năpădiţi de griji, necazuri şi nevoi? Ii priveşte, descurce-se cum pot, cum ştiu! Menirea lor e să facă temenele fariseilor, de îndată ce-i văd cum se lăfaie pe uliţe, cum se reped la locurile dintâi la ospeţe şi în sinagogi, şi să le cânte osanale în chiar clipa când deschid gura spre a grăi şi a-i împovăra şi mai mult.

Fariseii, desigur, l-ar fi aprobat pe acel general de care pomeneşte scriitorul francez Leon Daudet: venit să inspecteze, înapoia frontului, un spital militar, e oprit de colonelul comandant al bolniţei, în dreptul patului unde zace un ofiţer care şi-a pierdut în luptă braţele şi picioarele. Generalul privise cu atenţie jalnicul trunchi, cât a mai rămas din trupul eroului, şi părea dus pe gânduri. Se reculege, desigur, se înfioară, se pregăteşte să rostească vorbe de compătimire şi glorificare. Dar nu, se întoarce către colonel şi spune: foarte bine, dar de ce nu e tuns, regulamentul prevede că spitalizaţii trebuie să fie tunşi!

De astfel de fariseisme şi orori birocratice (şi sunt din aceeaşi lume ca şi protestul împotriva tămăduitorilor prin cuvânt în zi de sabat) creştinului îi este mare silă şi groază. Invăţătorul său nu a propovăduit bucherismul, puţinătatea, domnia literei şi triumful mărunţişurilor. Domnul înmulţirii pâinii şi peştilor i-a dat numai pilde concepute de un duh gata a dărui belşugul, bucuria, sporirea, sănătatea. Pe aceasta din urmă nu încape îndoială că Domnul a iubit-o; ne putem, aşadar, oricând ruga pentru sănătate şi a fi convinşi că Hristos Mântuitorul este şi Hristos Tămăduitorul, neiubitor de tristeţe, puţinătate, sărăcie şi ferecare.

Pericopa femeii gârbove (ca şi cele ale omului cu mâna uscată şi bolnavului de idropică) ni-L arată pe Hristos ca Biruitor. Aici mai ales, în textul evanghelic, fariseii ies ruşinaţi; mânia mai-marelui sinagogii e înfrânată şi făcută de basm şi de ocară, în vreme ce toţi ceilalţi participanţi şi gârbova se bucură şi preamăresc. Adversarii Domnului au fost învinşi, birocraţia a pierdut partida; binele, sănătatea si voioşia au pus deplină stăpânire pe terenul unde s-a dat lupta.

Scena întreagă este de mare dramatism, iar lecţia – dublă – e limpede: mereu este vremea de a săvârşi binele, pe loc, fără nici o amânare, nici o căutătură a minţii ori a ochiului şi în altă parte decât într-acolo unde se află răul, ori durerea, ori necazul ce urmează a fi stârpite; mereu suntem datori a ţine piept îngustimii şi răutăţii. In episodul acesta al activităţii Sale pământeşti – de unde fariseii nu scapă cu faţa curată, ci se împrăştie, parcă îi vedem, asemenea unor bufniţe îmbufnate şi zgribulite, unor cobe afurisite – Mântuitorul ni se înfăţişează ca Iisus Biruitorul în toată măreţia şi puterea Lui vindecătoare şi milostivnică. In bucuria mulţimii prezente şi în a tămăduitei îmi pare că se reflectă ceva din lumina Taborului şi din mărirea Inălţării”.

(N. Steinhardt – “Daruind vei dobandi“, Editura Polirom, 2008)

FANTOMELE DIN CEAȚĂ

(Matei 18, 23-35)

Vrem să fim iertaţi, dar nu suntem dispuşi să iertăm şi noi. Vrem să ni se acorde atenţie şi să ne fie luate în seamă toate drepturile, dorinţele de nu şi capriciile luăm însă foarte grăbit şi, împrăştiat aminte la nevoile, doleanţele şi solicitările celorlalţi.

Dar ceilalţi? Ei ne apar undeva, departe ca un soi de fantome pierdute în ceaţă.

Ni se pare, de fapt, că toţi cei din jurul nostru au obligaţii faţă de noi, iar noi faţă de nimeni, niciodată. Toate ni se cuvin, tot ce facem e bun şi îndreptăţit, numai noi avem întotdeauna dreptate.

Nici cu gândul nu gândim că s-ar putea întâmpla să fi greşit, să fi năpustit sau insultat pe careva; parcă, temeinic încrustată în ţesuturile adânci ale şinei, o balanţă cu talerul dreptăţii neclintit îndreptat în favoarea noastră, ca şi acul busolei mereu orientat către miazănoapte. Echivalentul unui pacemaker menit nu a reglementa bătăile inimii ci a ne întări în convigerea că tot ce facem este bun şi infailibil.

Mai mult: pe toţi cei care nu sunt aidoma nouă ori nu fac toate cele întocmai ca noi îi socotim, fără şovăială şi din toată inima, nebuni. Adeverindu-se astfel vorba Sfantului Antonie cel Mare: va veni vremea când oamenii vor înnebuni; fiecare va crede că toţi ceilalţi sunt nebuni.

Vremea aceea a şi venit sau mai bine zis a fost dintru început, omul purtând în firea sa convingerea că numai în el coexistă armonia, buna cuviinţă, înţelepciunea, raţiunea, dreptatea şi că el este modelul tuturor obiceiurilor, deprinderilor şi gândirilor normale. Fiecare eu se consideră etalonul impecabil al purtărilor fără greş: de la cele mai importante până la cele mai mărunte. Nu mănâncă, nu bea, nu se spală, nu umblă, nu cugetă, nu crede, nu se exprimă întocmai ca mine? E nebun, ce mai încoace şi încolo; e nebun furios şi vrednic de gheenă.

Fiecare eu se crede a fi centrul lumii. Cel mai greu ne este a săvârşi povaţa lui Hristos, a da viaţă imboldului capital: nu putem ieşi din noi adică, nu suntem în stare a ieşi din noi şi a ne privi din afară. Şi totuşi cerinţa aceasta e de neînlăturat şi de neocolit: trebuie să fim capabili a ne privi pe noi înşine din afară, a ne aprecia şi judeca pe noi înşine aşa cum – neîntrerupt, necruţător, netulburaţi – îi urmărim şi îi judecăm pe cei din jurul nostru.

Astrofizica a trecut de-a lungul mileniilor prin felurite faze: s-au succedat pe rând geocentrismul, heliocentrismul până ce, acum, începem a înţelege că pământul nu-i decât o planetă de mărime mijlocie într-un sistem solar periferic al unei oarecare galaxii, una printre numeroasele care alcătuiesc milioanele (pare-se) de roiuri aparţinând porţiunii de cosmos ce ne este deocamdată dat a cunoaşte.

Firea omenească e predispusă a fi mai mărginită chiar decât heliocentrismul sau geocentrismul. Ne este congenital egocentrismul, a cărui tălmăcire în limbaj vernacular ne-o dă expresia vulgară dar şi exactă: a te crede buricul pământului. Consecinţele concepţiei acesteia sunt simple şi logice: eu am toate drepturile, mie mi se cuvine totul, eu nu am nici un soi de obligaţie faţă de nimeni, eu nu sunt cu nimic dator nimănui. Scurt spus: eu am numai drepturi, iar ceilalţi au faţă de mine numai datorii. Epitalamul acesta luciferic, imnul acesta de sine stătător al trufiei deşănţate e ritmat pe un singur şi foarte scurt refren: eu, eu, eu…

Sfatul stăruitor al Mântuitorului e cu totul diferit: a ieşi din sine înseamnă a ne putea privi cu ochi străini, din afară, obiectiv, la rece; înseamnă capacitatea de a ne putea vedea şi considera (fizic şi axiologic) ca pe unul dintre cei foarte mulţi care ne înconjoară. Nu ne putem socoti „ieşiţi din noi” decât în momentul când fiecare „eu” îşi va fi dat seama că nu-i decât o biată oarecare vietate (asemănătoare celor vreo cinci miliarde de altele care şi ele roiesc pe această modestă planetă) şi va fi renunţat cu desăvârşire a se socoti singur Stăpânitor şi Domn al ei.

De ne e specifică şi ne uneşte nediscriminatoriu o însuşire, apoi este chiar această atât de vivace tendinţă a centrării lumii şi universului asupră-ne. Germanii o numesc cu un termen foarte potrivit: Ichhaftigkeit (atotindividualizare), deosebind în fiecare dintre noi neastâmpărata vrere de a ne lua drept un Cezar, de a juca în tot locul şi în orice împrejurare rolul de vedetă. Cezarism,vedetism.

Dacă însă izbutim să ne aşezăm (şi percepem) în adevărata noastră situaţie de infimă unitate a unui imens ansamblu de semeni, operăm o schimbare de perspectivă de însemnătate majoră: dăm realitate şi celorlalţi încetăm de a-i înregistra ca pe o masă amorfa de fantasme pierdute în ceaţă, aburi şi clarobscur.

Şi ei o sumă de individualităţi, de persoane (cum, pe bună şi sfântă dreptate, nu încetează filosofia personalistă a ne denumi), înzestraţi şi ei ca şi noi cu însuşiri proprii, cu suflet şi libertate, cu drepturi, cerinţe, speranţe, aspiraţii, pretenţii, aidoma nouă şi care ne privesc pe noi, din afară şi necruţător, închipuindu-şi, întocmai ca noi, că au numai drepturi şi deloc datorii, aşteptându-se din partea noastră la o totală conformare cu optica lor, cu mentalitatea şi coordonatele lor psihice şi simţitoare.

Pericopa evanghelică de la Matei 18, 23-35 chiar aşa ne învaţă: a nu crede că numai noi suntem vrednici de iertare, că numai noi avem drepturi, iar ceilalţi numai datorii, veşnicii datornici ai noştri cum se află, ţintuiţi în această stare mai arbitir decât şerbul de pământul pe care de-a pururi va fi silit să lucreze.

Ceaţa trebuie risipită, e de datoria noastră morală şi creştinească să ne obişnuim a ne privi, judeca şi cunoaşte fără indulgenţă şi părtinire, recunoscând şi celorlalţi statutul de fiinţe slobode şi egale în drepturi cu noi. Ceilalţi (cum îi place lui J.-P. Sartre a spune) nu sunt nişte vagi concentrări ectoplasmice, nişte fantome, nişte numere ale lui Avogadro, ascultând doar de legile statisticii şi numerelor mari: sunt la fel de reali ca şi noi, şi le suntem datori nu mai puţin decât ne sunt ei nouă. Greu ne vine a cugeta şi proceda astfel, dar nimic temeinic, curat şi cinstit nu putem realiza câtă vreme nu ne convingem că nu numai eu sunt, ci şi ei sunt, că toţi deopotrivă ne bucurăm de drepturi şi suntem grevaţi de îndatoriri.

În mult citita carte a doctorului Moody, Viaţă după viaţă, sufletul omului în stare de moarte clinică e înfăţişat ca ieşind din trup şi uitându-se din afară, de la oarecare înălţime, la trupul întins pe un pat ori pe o brancardă în sala de reanimare a spitalului. Iată pilda pe care – fără a mai aştepta moartea clinică – ar fi cum nu se poate mai bine să o urmăm, iată acţiunea profund creştină de care se cade să ne arătăm capabili.

În viaţă fiind, să facem şi noi ca pacienţii doctorului Moody: să ieşim din noi şi să ne privim cu atenţie, neamăgire şi asprime, întocmai ca pe un altul, la fel de straşnic, de nepărtinitor şi de nemilostivnic. Ne vom înfiora! Vor înceta visul dulce şi înşelător al autocompătimirii şi mulţumirii de sine, demonicele impulsuri ale voinţei de putere, neitzscheenele, adlerienele şi lorentzienele noastre instincte de supremaţie, imperialism şi agresiune. Se vor ridica de pe ochii noştri vălurile egocentrismului care ne împiedică să acordăm realitate deplină şi regim de egalitate celor care sunt dintr-aceeaşi plămadă cu noi. Ne vom aduce aminte de înţeleaptă enunţare indiană tat tvam asi: şi tu eşti aceasta, ceilalţi nu-s dintr-o altă specie, sunt în cel mai strict, mai biologic, mai ştiinţific înţeles al termenilor fraţii tăi, congenerii tăi…

Cercetându-ne, ispitindu-ne din afară, cu ochii nemitarnici (pe cât se poate, desigur, dar în orice caz nu cu îngăduinţă ori şi culpabilă complezenţă), vom fi, fiecare dintre noi, propriul nostru Judecător de Apoi, pregătindu-ne astfel în modul cel mai nimerit pentru adevărata şi obşteasca Judecată din urmă.

Numai cântărindu-ne nepărtinitor şi necruţător, efectuând zilnic ori la intervale regulate o Judecată de Apoi personală, particulară, ne vom putea îndrepta şi îmbunătăţi şi ne vom înfăţişa Judecătorului celui drept cu oarecare sorţi buni, cu sorţi de a fi iertaţi şi miluiţi. Câtă vreme însă ne vom socoti centrul cercului ce ne înconjoară egalitar pe toţi şi nu vom înţelege că acel cerc pascalian îşi are centrul în fiecare fiinţă sălăşluitoare într-nsul, riscăm să auzim şi noi: daţi-l pe mâna chinuitorilor până ce-şi va plăti toată datoria. („Până” semnificând veşnicia).

Dacă ne închidem şi ne ferecăm în noi şi ne acordăm numai nouă drepturi şi ne scutim de orice datorii suntem pierduţi şi vrednici de pedeapsa menită egocentrismului: singurătatea absolută.

Căci în zadar şi-n pustiu vom rosti şi striga: Eu, eu, eu… Chemarea aceasta disperată, nimeni nu o va auzi şi nimeni, aşadar, nu-i va răspunde.

Întru totul degeaba cere milă şi ajutor însinguratul de bună voie, nemilosul împrumutător, straşnicul ştiutor numai de lege şi neîndurare când îi iese în cale datornicul său.

Va păţi ca Shylock, neguţătorul din Veneţia, eroul lui Shakespeare, creditorul care se amăgise cu încrederea oarbă în lege până ce aceasta se întoarce împotrivă-i, învăţîndu-l că tot omul are nevoie de înţelegere şi îndurare. (Din partea lui Dumnezeu şi din partea oamenilor). Va primi replica de care se învrednicesc, după ce şi-au ucis, spre a-l jefui, fiul şi fratele (pe care nu-l recunosc după o despărţire de mai bine de treizeci de ani), mama şi fiica în Neînţelegerea lui Albert Camus, din partea bătrânului cu barba albă de pe palierul etajului celui mai de sus al hanului lor (bătrânul care de fapt simbolizează divinitatea): Nu! un nu la fel de îngheţat, distant definitiv şi îndârjit ca şi flăcările reci ale iadului.

Pilda celui care datora zece mii de talanti să o primim ca pe o minunată povaţă divină şi ca pe o stringentă lecţie practică de purtare existenţială. Odată mai mult, prin textul de la Matei 18, 23-35 se adevereşte că Hristos ne-a propovăduit nu atât o nouă religie cât un nou mod de a trăi, a way of life zic anglo-saxonii, convinşi că de o mai utilă şi mai pragmatică învăţătură decât a lui Hristos nu dăm pe acest pământ.

Să ieşim din noi, să ne privim nepărtinitor şi necruţător din afară, să risipim ceaţa din jur, să ne privim nediscriminatoriu, să părăsim lumea fantomatică a egocentrismului spre a intra în realitate şi în atât de elogiatul realism.

Nu-i nevoie să învăţăm realismul. El stă la baza propovăduirii lui Hristos.

Creştinătatea, iată realismul!

Din „Dăruind vei dobândi”
Nicolae Steinhardt
Editura Manastirii Rohia,  2006

sursa online

Legaturi:

• O VORBA BUNA
• PARINTELE NICOLAE STEINHARDT – 22 de ani de cand s-a mutat la cele vesnice – cuvintele unui om nobil intr-o lume a celor smecheri, turnatori, nemilosi…
• POMENIREA PARINTELUI NICOLAE STEINHARDT, PATIMITORUL FERICIT CA A URMAT LUI HRISTOS PE GOLGOTA. “Daca va voi spune, nu veti crede!”
• “Toţi ne gîndim numai la noi înşine. De aceea ne înecăm cu toţii”
• Nicolae Steinhardt - Despre puritate si dreapta socoteala (mp3 – cu vocea parintelui Nicolae)
• Parintele Nicolae Steinhardt – cuvinte si pilde pentru dreapta socotinta si ne-absolutizarea ideilor sau virtutilor
• DREAPTA SOCOTEALA – INTRE RAUTATEA BANUIELII GENERALIZATE SI PROSTIA BLAGOSLOVIRII RAULUI
• Parintele N. Steinhardt: INCREDEREA IN HRISTOS
• Vom putea spune si noi ca “n-am stiut”?
• “Staţi şi vă uitaţi cu toţii şi nu ştiţi ce vă aşteaptă…”
• O, generatie inconstienta si rasfatata…
• Parintele Nicolae Steinhardt: DE AJUNS MIE, DOAMNE!
• Pacatul prostiei si al fricii
• Suflet de rob (sau taina libertăţii) – de N. Steinhardt
• “NU, DOMNULE!” - IMPOTRIVIREA SI RUGACIUNEA: CHEILE REZISTENTEI
• “CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE!”
• A SPUNE CA 2+2=4 SAU DESPRE MARTURISIREA SI LEPADAREA ADEVARULUI INCOMOD
• Scoala Crucii
• Parintele N. Steinhardt: TREPTELE IERTARII (din “Jurnalul fericirii”)
• ACUM trebuie sa fii crestin!
• TIMPUL ROADELOR: ACUM!
• Vrem noi cu adevarat sa ne mantuim?
• Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?
• Intre libertatea Duhului si piedicile meschine ale procedurismului
• SFANTUL PROOROC ILIE – BICIUITORUL FATARNICIEI
• Parintele Steinhardt despre vocatia monahala si despre posibilele derapaje ale manastirilor romanesti
• Parintele Nicolae Steinhardt: FALSUL IDEALISM SI PROBLEMA PAINII APROAPELUI
• Nicodim - nadejdea nebuna a intelectualilor sfarsitului de veac
• Maria versus Iuda - logica daruirii vs. logica eficientei
  
• Cronica prigoanei: 50 de ani de la PROCESUL INTELECTUALILOR (I)
• CRONICA PRIGOANEI: 50 DE ANI DE LA PROCESUL INTELECTUALILOR (II) – Marturiile zguduitoare ale Monicai Pillat
• Parintele Nicolae Steinhardt: CE INSEAMNA “A CREDE”?

Vezi si:

• PARINTELE NICOLAE STEINHARDT – 22 de ani de cand s-a mutat la cele vesnice – cuvintele unui om nobil intr-o lume a celor smecheri, turnatori, nemilosi…
• “STUDIUL” CALVARULUI SI GOLGOTEI ESTE CEA MAI BUNA SCOALA
• POMENIREA PARINTELUI NICOLAE STEINHARDT, PATIMITORUL FERICIT CA A URMAT LUI HRISTOS PE GOLGOTA. “Daca va voi spune, nu veti crede!”
• Parintele Nicolae Steinhardt: CE INSEAMNA “A CREDE”?

*

O VORBĂ BUNĂ

Hristos e pe cruce, gol: pe cap, o cunună de spini, piroane, străpungându-I gleznele şi încheieturile mâinilor, Îl ţintuiesc pe lemn, trupul e plin de sânge şi vânătăi, secretează numai sudoare şi geamătul surd al cărnii robite.

A fost pălmuit, scuipat, îmbrâncit, lovit, batjocorit, a urcat calvarul şi nu o singură dată a căzut sub povara uneltei de chin.

Acum aşteaptă agonia şi moartea ruşinoasă, înceată, atroce, sub dublul semn al batjocurii şi al blestemului, Îl înconjoară, pe maidanul împuţit de pe dâmbul din periferia oraşului, numai oameni ostili şi un anume număr de curioşi indiferenţi, obişnuiţi amatori de execuţii capitale şi de cruzimi publice.

La dreapta şi la stânga Lui alte două cruci, fiecare cu prada ei, doi tâlhari, doi ucigaşi – doi infractori de drept comun, ca să fie obida şi mai usturătoare.

E ora amiezii, soarele dogoreşte, setea – esenţă a modului acestuia de nimicire – a început să se manifeste şi totul nu-i decât netrebnicie, înfrângere, deznădejde, durere, istovire.

Ca şi cum n-ar fi de ajuns, iată că trec scribii, cărturarii, fariseii, saducheii, irodienii, bătrâni, toată şleahta câştigătorilor; şi toţi îşi clatină înţelepţeşte căpăţânile cărunte; compătimitor şi ironic Îl sfidează, Îl iau în râs, Îl poftesc să coboare de pe cruce şi să-i convingă. Ei, pasămite, doar atâta aşteaptă: să vadă şi să creadă.

Ba tâlharul din stânga Îl apostrofează şi el, Îl provoacă, Îl ia peste picior, Îl insultă.

Cel din dreapta însă nu; cel din dreapta, deşi răstignit şi în chinuri şi-n cumplită aşteptare şi el, găseşte răgazul şi puterea de a-l certa pe cel urâcios şi mai află şi altruismul şi mărinimia şi nobleţea de a rosti cuvinte blajine şi cuviincioase vecinului său.

Nu-L poate ajuta cu nimic, nu-L poate desfereca şi scoate de pe cruce, cu nimic nu-I poate schimba groaznica situaţie, nu-I poate uşura pedeapsa, nu-I poate scurta agonia, nu poate interveni în implacabila desfăşurare  a scenariului răstignirii.

Nimic, nu poate face, nimic decât îndura şi el chinul până la capătul nopţii. Şi totuşi, aşa netrebnic şi neputincios cum încă suflă, ce-i este dat să audă? „Astăzi vei fi cu Mine în rai”.

De ce această extraordinară şi întru totul minunată făgăduinţă? De ce oare să fie el – vinovatul, pe bună dreptate osânditul, el cel fără de putere şi mijloace de lecuire – , de ce să-i fie dat lui a intra în rai, deodată cu Stăpânul, în vreme ce dreptul Noe, patriarhul Avraam (receptorul Făgăduinţei), Moise (transmiţătorul Legii), proorocul Isaia (vestitorul venirii în trup a Izbăvitorului), împăratul David, proorocii toţi şi toţi drepţii din vechime şi toţi filosofii în care S-a sălăşluit parţial Duhul Sfânt şi înaintemergătorul şi Botezătorul Ioan mai lâncezesc încă în iad? De ce această neasemuită cinste, acest har peste har, de ce această imediatitate? Astăzi!

Caracterul cu totul uluitor al răsplatei cum se explică? Din ce provine? Astăzi, cu Mine, în rai! E în aceste cuvinte o urgenţă, un elan, o plinătate, un clocot care nu poate stârni decât uimirea.

Unii au căutat să înţeleagă referindu-se la calitatea de coleg de suferinţă cu Domnul a tâlharului celui bun. Da, el s-a învrednicit de onoarea fără seamăn de a fi supus aceleiaşi osânde ca şi Hristos şi de a se afla la câţiva paşi de Sfânta Cruce în ultimele clipe ale vieţii. Da, e firesc ca Domnul să fi nutrit simţăminte de milă, simpatie şi bunăvoinţă faţă de un tovarăş de pătimire.

Alţii invocă demnitatea omului, ţinuta sa resemnată şi cuviinţa în relaţie cu Hristos, spre deosebire de răcnetele şi hula celuilalt. Da, este şi aici o doză de adevăr şi logică.

Dar nu acestea mi se par a fi explicaţiile adevărate. Esenţial mi se pare altceva, o faptă (o atitudine mai bine zis) parcă menită a fi lesne trecută cu vederea şi totuşi hotărâtoare: tâlharul n-a putut face nimic, dar a putut îmblânzi şi îndulci atmosfera aceea sufocantă, doldora numai de amoniac, de răutate, de făţărnicie şi venin. L-a mângâiat anume pe Răstignitul nevinovat cu o vorbă bună!

Da, sintagma aceasta simplă, bătrânească, locuţiunea aceasta sumară specifică graiului ţărănesc ancestral constituie explicaţia cea mai plauzibilă a făgăduinţei faptite de Domnul, a plinătăţii, imediatităţii şi urgenţei ei. O vorbă bună şi a fost deajuns! Ca un balsam tămăduitor, ca leac absolut, un orvietan, un miracol.

Acele câteva cuvinte de respect, de afecţiune, de luare de apărare, de încredere, de compătimire au schimbat dintr-o dată totul şi au prefăcut sinistrul maidan, imunda Golgotă, spaţiul otrăvit, de nedreptate, cruzime şi răzbunare, în colţ de omenie, în anticameră de paradis.

Astăzi cu Mine, în rai: pentru că şi tu acum, în acest pustiu (acest waste land, îl va numi cândva robul Meu T.S. Eliot) al urgiei şi vicleniei ai introdus o picătură de rouă. Pentru că, trecând peste propria-ţi năpastă M-ai văzut, M-ai intuit, M-ai recunoscut şi n-ai şovăit să-Mi iei apărarea, să Mi te închini, să-Mi spui vorbe care Mi-au mers la suflet şi Mi-au strecurat miere în inimă, facându-te cu adevărat părtaş al patimilor Mele.

N-ai rămas închis în tine, încuiat în durerile tale, izolat în prea firescul tău egocentrism de om fără de speranţă. Nu te-ai plâns pe tine, M-ai tânguit pe Mine.

Ai dibuit şi răgazul şi bunătatea şi gingăşia sufletească de a încerca să consolezi şi să alini pe un altul.

Cu o biată vorbă bună tu ai prefăcut Golgota aceasta şi toate clătinările astea din cap şi toate „huurile” lor, toată această odioasă tărăşenie şi locul acesta spurcat în grădină.

Ca şi păcătoasa, M-ai miruit cu mirul de mare preţ al milei şi luării aminte la necazul aproapelui tău.

Mi-ai dat să beau – la figurat, însă nu mai puţin intens – paharul acela de apă rece despre care am spus că nu va rămâne nerăsplătit.

Aşa şi noi, se cade să urmăm pilda lui Dismas şi să pricepem ce preţ poate dobândi în unele împrejurări o vorbă bună. Aur şi argint să dăm nu avem, nici obiecte, nici mărfuri, nici un ajutor efectiv oarecare. Inseamnă că suntem sortiţi a nu face nimic, a sta ţepeni, reci, nepăsători, absenţi cu duhul, de gheaţă şi de piatră? Surzi, orbi, cu gândurile aiurea? Departe, rătăcind pe meleaguri ale singurătăţii în sine învârtoşată?

Ceva, oricând şi oriunde, în ciuda împrejurărilor celor mai neprielnice şi mai adverse, ne rămâne de făcut: năpăstuitului din preajma noastră îi putem spune o vorbă bună. Actul acesta gratuit şi neeficace (din punct de vedere, practic), „surplusul” acesta, inutilitatea aceasta nu reprezintă o vorbă goală, ci bună. Vorba cea bună a tâlharului din dreapta înmiresmează aerul vitriolat al Golgotei şi aidoma adierii line care, pe Horeb, i-a vestit lui Ilie apropierea Atotputernicului, sălăşluieşte pace şi dulceaţă în sufletul omenesc al Mântuitorului.

Constantin Noica a scos în evidenţă comorile filosofice ale rostirii româneşti. Expresia o vorbă bună ne poate fi călăuză întru înţelegerea fondului duhovnicesc al graiului nostru. Recursul acesta ne rămâne de-a pururi la dispoziţie: cu o vorbă bună putem roura sufletul cel mai pustiit al unui semen al nostru. Să nu pierdem, când ni se oferă, prilejul de a şterge sudoarea de pe faţa oropsitului, ca milostivnica Veronica ori de a îndulci sufletul unui răstignit printr-un cuvânt de mângâiere şi părtăşie, aşijderea tâlharului celui bun.

(Din: Nicolae Steinhardt, “Daruind vei dobandi”, Editura Manastirii Rohia)

Legaturi:

• Pildele Sfintei Veronica – palpairi de Lumina in mijlocul stapanirii intunericului
• SFANTUL ILIE SI SINGURA VADUVA – sensuri pentru noi
• Sfantul Teofan Zavoratul NE AJUTA SA NE SPOVEDIM AUTENTIC SI LUCRATOR

“- N-am ştiut. Trăisem ca un dobitoc, ca o vită, ca un orb. La închisoare, înspre amurg, am aflat ce-i aia bunătate, bună cuviinţă, eroism, demnitate. Vorbe mari! Vorbe goale! Vorbe mari şi goale pentru şmecheri şi pentru turnători; vorbe mari şi de mare folos şi pline de înţeles cînd le simţi răcoarea în iezerul de foc şi le poţi gusta farmecul experimental. Creadă fiecare ce vrea, de valoare absolută nu am căderea să vorbesc, una ştiu: că vorbele acestea mari şi însuşirile pe care le semnifică erau acolo mai de preţ decît un şiret, o aţă, un cui (cuiul pe care a învăţat să-l respecte şi Geo Bogza în puşcăria de drept comun), o hîrtie sau alt obiect interzis, de natură să-şi fericească posesorul”.

*

“Cavalerul” si smecherul

“- O fi hulă curată, dar am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din Evanghelii numai ca blînd, bun, drept, iară de păcat, îndurător, puternic ş.a.m.d. Din relatările Evangheliilor - fără excepţie – ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler.

Mai întîi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care – pînă la dirimanta probă contrară – are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie – putinţa de a şti că semenul lor e tot atît de întinat ca şi ei.

Mai departe. Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (iară ca să ierte), o face greu, în silă, cu ţîrîita. Pe cînd Domnul: „Nici eu nu te osîndesc. Mergi şi nu mai păcătui“. Nici eu nu te osîndesc…

E oricînd gata să vină în ajutor, atîta aşteaptă. Ii e milă. Pe văduva din Nain, pe orbi, pe femeia gîrbovă, îi milostiveşte tară ca ei să fi cerut ceva. Ştie să-şi gradeze aprecierea, dă fiecăruia ce-i al său. Hananeancei, care a dat dovadă de stăruinţă şi curaj, îi spune mai mult decît altora pe care-i izbăveşte, întrebuinţează o formulă complementară: O, femeie! mare îţi este credinţa. (Numai ei; numai ei şi exclamativul O! şi calificativul mare!)

E mereu – şi cu osebire de grijuliu asupra acestui punct – atent şi politicos; prietene îi spune lui Iuda. Niciodată o insultă ori o vorbă dispreţuitoare faţă de păcătos. Nu se vede din nici un text vreun mo­ralism înţepat, vreo pudoare de comandă. Şi nici o condiţie prealabilă pusă păcătoşilor, nici o discriminare: Pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afară. Fiului risipitor îi iese în cale (şi încă departe fiind… ). Iar ori de cîte ori dă, dă, din belşug, mai mult decît s-ar cuveni, boiereşte. (Ce poate fi mai străin de contabila meschinărie şi fariseic drămuita socoteală, şi mai bună dovadă de mărinimie, decît aceste cuvinte de la Ioan 3, 34: „Căci Dumnezeu nu dă duhul cu măsură“?) Gospodăreasca, nu, cuvîntul e prea frumos, administrativa îngrijorare a lui Iuda pentru banii cheltuiţi pe mir arată, pe de o parte, că vînzătorul era lipsit de simţul dărniciei, iar pe de alta că Domnul de la sine trecea – boiereşte – peste orice calcul şi avariţie (fie ele sulemenite în opere de binefacere şi patronaj) pentru a gusta bucuria de a risipi (care-i tot una cu a jertfi) în clipe de înălţare sufletească. Şi acesta este un gest de nobil, nobilul fiind oricînd în stare să-şi sacrifice viaţa sau să-şi spulbere averea. (Nobilul îşi va da uneori viaţa în duel pentru motive mundane ori îşi va pierde averea la cărţi – dar purtările lui, ca tot ce-i pămîntesc, nu-s decît stîngace imitaţie a virtuţilor mărininoase; dragostea trupească nu-i oare şi ea biată contrafacere a dragostei divine?)

Incredere în oameni, curaj, detaşare, bunăvoinţă către cei năpăstuiţi de pe urma cărora nu te poţi alege cu nici un folos (bolnavi, străini, întemniţaţi), un simţ sigur al măreţiei, predispoziţia pentru iertare, dispreţul faţă de prudenţi şi agonisitori: toate sunt trăsături ale gentlemanului şi cavalerului.

Pe toţi oamenii îi îmbie să se recunoască drept ceea ce sunt cu adevărat: nişte fii ai Tatălui, ai stăpînului. Din acest punct de vedere cartea cea mai apropiată de Evanghelii este Don Quijote, de vreme ce şi cavalerul din La Mancha le spune celor din carciumă că sunt castelani fară s-o ştie şi le cere să se şi poarte ca nişte nobili ce sunt.

Prinţul Mîşchin, cînd fapta lui Ganca nu se deosebeşte de a unui mojic şi a unui cămătar, cum reacţionează? Ii e milă şi ruşine de cel care şi-a uitat (în mînie şi-n setea de bani) titlul de copil al lui Dumnezeu.

- Situaţia de creştin e tot una cu statutul de aristocrat. De ce? Pentru că îşi are temeiul în cele mai „senioriale” însuşiri: libertatea şi încrederea (credinţa).

Ce este nobilul, feudalul? Mai presus de orice un om liber.

Ce înseamnă credinţa? încredere în Domnul, deşi lumea e rea, în ciuda nedreptăţii, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decît semnale negative.

Cuvintele lui Tolstoi (în Anna Karenina, scena alegerii mareşalului nobilimii din gubernie): „D-aia suntem nobili, ca să avem încredere“ (…)

*

“(Cervantes în Algeria, după ani de zile, izbuteşte să organizeze cu alţi cîţiva o evadare. Noaptea se întîlnesc cu toţii pe ţărm. Corabia tocmită e acolo, gata de plecare. Lipseşte însă unul dintre ei. îl aşteaptă. Trece timpul. Se hotărăsc să plece fără cel care-i în întîrziere. Cervantes stăruie: să-l aşteptăm, închipuiţi-v ă deznădejdea lui cînd va sosi şi va vedea corabia în larg… Mai stau, se perpelesc, vine şi cel lipsă… Era turnătorul. Sunt prinşi cu toţii şi duşi înapoi in sclavie”.

*

“- Ierarhia păcatelor

Biserica le împarte în: veniale, de căpetenie, strigătoare la cer şi cele împotriva Duhului Sint.

Inchisoarea cunoaşte numai două categorii: cele care se iartă (traficul de devize şi aur, trecerea ilegală a frontierii, furtul, omorul, curvia, preacurvia, pederastia, parazitismul, vagabondajul, defăimarea instituţiilor de stat) şi cele care nu se iartă (şantajul şi turnătoria).

(Nu le iertăm noi, oamenii; cînd e căinţă cutremurătoare, Dumnezeu ştie el ce face; în Procesul lui Iisus de Diego Fabri, Maica Domnului îşi întinde broboada de femeie sărmană pe capul trădătorului scuturat de hohotele de plîns ale părerii de rău)”.

*

“(…) Sosind la Gherla în camera în care mă aflu şi eu, amiralul Horia Măcelaru exclamă: raiul pe pămînt! Vine de la Rîmnicu Sărat unde a trăit şase ani de zile singur în celulă; supus unui regim de înfometare, a mîncat paiele din salteaua (destrămată) pe care dormea, pînă la urmă toate, n-a mai rămas decît pînza de sac. Pielea de şagrin, filmata altfel. In celula de alături a murit Ion Mihalache, după ce orbise.

Poate că iadul tocmai asta şi e, balamucul.

La un nivel mult mai astampărat, am putut şi eu dobîndi convingerea că închisoarea politică fusese concepută pe temeiul ideilor cibernetice de retroacţiune şi morfogeneză spontană. Deţinuţii să se chinuiască unii pe alţii. Economie de mijloace: gardienii vor interveni prea puţin. Condamnaţii îşi vor crea singuri infernul. Aşa a şi fost. De pe urma oamenilor supuşi condiţiilor unei „camere de executare a pedepsei” am suferit nespus mai mult decît din pricina caraliilor de pe coridoare.

Şefii de cameră conştiincioşi, regulamentari şi temători, camarazii maniaci ai curăţeniei (Ce faci dom’le! ai pus mîna pe gamelă după ce te-ai scărpinat la cur. Nu-ţi dai seama că ţi-ai suflat mucii peste patul meu?) au fost aducătorii la îndeplinire ai planului bazat pe ideea, justă, că temniţa grea este lucru de nimic, fleac şi floare la ureche pe lîngă ospiciul de nebuni.

Povestind pretutindeni Huis Clos al lui Sartre nădăjduiam să contribui la dezvăluirea secretului acestuia şi astfel să-i anihilez efectele. Eram ascultat cu atenţie (camera de hotel, care în piesă reprezintă iadul, evoca prea exact condiţiile vieţii de puşcărie pentru a nu stîrni imediat interesul), dar rezultatele s-au adeverit nule, conform sfatului dat de lordul Chesterfield fiului său: vei auzi în Camera Comunelor multe discursuri frumoase, unele îţi vor schimba părerile, vezi ca nici unul să nu-ţi schimbe votul. Lucru de mirare, boierii, marii moşieri, profesorii universitari, ofiţerii superiori, episcopii şi foştii înalţi demnitari s-au dovedit mai puţin exigenţi asupra igienei decît ciobanii, lucrătorii şi plugarii, care mai toţi au fost – după cum singuri spuneau – scîrboşi şi gingaşi la mîncare şi nu încetau de a stabili reguli profilactice mai abitir ca la institutul Pasteur sau norme de folosire a tinetei şi de spălare pe mîini mai stricte decît ritualele tribale ori ale ceremonialului defecării unui brahman.

Gherla, mai 1963

Operat de două ori, înspăimîntător de slab, abia umblînd, abia vorbind, mai toata ziua culcat şi acoperit cu pătura, cufundat în rugăciuni, părintele Haralambie V. aşteaptă moartea. Află însă mijlocul şi tăria de a ne vorbi uneori, cîte puţin. Monah ce se află, întîmpină sfirşitul cu seninătate, dar nu fară griji: ca omul cuminte care se găteşte de drum lung şi cunoaşte că nu-i de rîs, că e bine să chibzuieşti din vreme la toate, să faci cuvenitele pregătiri şi să te echipezi cugetînd că e mai bine să prisosească decît să lipsească.

Imi dăruieşte şi mie catva timp şi privindu-l, grăindu-i, mă copleşeşte convingerea că suferinţele au sens, că viaţa toată nu se poate să nu aibă sens. Ca-ntotdeauna mă obsedează formula lui Sartre – Suntem osînditi la libertate - care nu-i lipsită de putere şi nici de adevăr, chiar teologic. Şi corectarea ei, de către Merleau-Ponty: suntem osîndiţi a da lucrurilor un sens. Sorin Vasilie: nu realitatea are importanţă, ci adevărul (care-i altceva) şi sensul. (…)

Părintelui Haralambie – ca unui sfînt – cutez să-i împărtăşesc – e primul – cele două vise avute la Jilava cu un an şi jumătate înainte, în celula douăzeci şi cinci.

O dată mi s-a arătat în vis mama – care mereu mergea la Capra, la biserică, şi care vorbea atît de curat şi de fermecător româneşte — şi, luîndu-mă de mînă, m-a dus la un perete dintr-o Casă a Domnului. Un perete uriaş în întregime zugrăvit cu figuri de sfinţi şi acoperit cu icoane. Mă ducea înspre chipurile pictate şi înspre icoane şi mă îndemna să le sărut.

Al doilea vis a fost mai cutremurător, şi-i zic vis pentru că nu îndrăznesc să-i spun altfel.

Era tare frig în celula 25. Iarna lui ’62 fusese aspră, cu troiene cît toate zilele şi urlete de crivăţ. Odobescu în Doamna Chiajna: E tristă şi urîtă iama la ţară… Tristă şi urîtă era şi în celula numărul douăzeci şi cinci pe secţia doua.

Coşul sobiţei s-a prăbuşit, nu se mai poate face nici bietul foc de trei surcele pe care putem să-i aprindem între 15 Decembrie şi 1 Martie. Funinginea îmbracă totul cu un strat gros, grăsos, de negreaţă sleioasă, în continuă extensiune, adeziv. Dîrdîim de frig, ne simţim copleşiţi de murdărie – şi ne e foame. Din pricina zăpezilor, aprovizionarea a fost probabil întreruptă. Nu ni se mai distribuie, o dată pe zi şi la ore neregulate, decît un boţ mic de turtoi rece. Apă nu mai avem. Tineta este arhiplină. Ciudat, îngheţul în loc să neutralizeze mirosul excrementelor îl exasperează. Pîndim sosirea turtoiului ca animalele închise a căror hrană e la cheremul unui stăpîn uituc. Boţul e sloi de gheaţă şi e din mălai doar copt, nefiert.

In atmosfera de zgribuleală, jale, gheţărie şi jeg izbutesc să fiu calm. Celula e alcătuită din oameni de treabă toţi, şi politicoşi. Şi nu o luăm în tragic, între noi gentili, voioşi cum numai la închisoare pot fi oamenii – preînchipuire a isihiei monahale ori a fericirii cereşti. Un mare moşier basarabean, deosebit de agreabil: Cimpoieşu, şi alţii. Lîngă mine doarme un şofer – e chiar şoferul lui Cimpoieşu, trimis în judecată împreună cu patronul lui şi apoi osîndit la un număr înfiorător de ani. (Ca şi Cherciu, şoferul lui Alimăneşteanu, pentru că îi aducea acestuia de-ale gurii la domiciliul obligatoriu de pe Bărăgan.) S-a purtat foarte frumos la proces, a dat dovadă de credincioşie, şi-a urmat stăpînul în temniţă, aşa cum scutierii îşi urmau seniorii în cruciate, la războaie ori aventuri. Amănuntele regimului de închisoare le îndură însă cu greu. E nervos şi – ca mai toţi oamenii simpli – suferă din cauza promiscuităţii, murdăriei şi lipsurilor mai dureros decît intelectualii şi membrii claselor înstărite. Il deranjează sforăiturile – „groaznice” – ale unui vecin. Cu sfiiciune mă roagă să facem schimb: să trec eu în locul lui, mai aproape de izvorul de sforăieli şi el în locul meu. Distanţa pe care o poate realiza astfel e lipsită de orice importanţă, dar omul îşi face iluzii şi-n asemenea cazuri, unde totul se petrece pe plan neuro-psihic, o simplă deplasare de cîţiva centimetri poate contribui la procesul de liniştire. Facem schimb.

(Mi-este cu atît mai uşor cu cît am stat în celula 80 la Gherla cu un om cumsecade şi cult, generalul C-tescu-Ţăranu, cel mai neîntrecut sforăitor al tuturor timpurilor şi închisorilor. Zgomotul pe care-l producea era atît de biruitor, de irezistibil, de cumplit, încît nici nu se punea problema de a fi cu putinţă să dormi în aceeaşi încăpere cu el. Mai ales că nu era un zgomot uniform, continuu, ci o inepuizabilă serie de bubuituri mereu altele, mereu surprinzătoare – o adevărată gamă inventivă a unui artist al cărui stil s-ar înnoi mereu. Sfîrşeai prin a moţăi după cîteva săptămîni de convieţuire, dar numai pe apucate – asemenea acelor căpitani de vas meniţi ca nici după ani de zile să nu scape în întregime de rău de mare. Nici arpacaş nu m-am deprins a mînca decît după mai bine de trei ani de puşcărie.)

A doua zi, spre seară, şoferul mi se adresează cu şi mai multă sfiiciune: vrea totuşi să revină la locul lui dintîi: unde a dormit nu-i convine, trage. Revenim.

Şi-n ziua următoare manevra se repetă.

Pe la două noaptea este adus în celulă un nou lot de oameni, o mulţime, claie peste grămadă, colac peste pupăză, ei mai lipseau. Şi cît de jalnic se uită cu toţii împrejur, vin oare din locuri mai puţin sinistre? Ii primim cum nu se aşteptau, cu linişte şi făcînd haz de necaz. Dar unde să-i culci? Toată lumea se înghesuie spre a crea noi spaţii – imaginare cele mai multe, ca ale geometriei riemaniene. Cîtorva nu le rămîne decît a picoti pe bănci. Pe unul voluminos, exasperat şi prăpădit – a cărui faţă exprimă suferinţa şi oboseala – îl poftesc să treacă în locul meu. Impreună nu am încăpea; şi, oricum, se simte că are neapărată nevoie de două-trei ore de repaus. Petrec restul nopţii pe bancă.

In noaptea următoare adorm frînt. Şi atunci, în noaptea aceea chiar, sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă — albă şi strălucitoare — şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară d in toate părţile, e o fericire totală, şi înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, e un perpetuum immobile. Eu sunt îmi vorbeşte lumi na, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea ghidului. Eu sunt: şi înţeleg prin intelect şi pe calea simţirii – înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci şi vieţuiesc în mijlocul ei.

Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt şi pricep că sunt şi mi-o şi spun. Şi lumina parcă e mai luminoasă decît lumina şi parcă ea vorbeşte şi-mi spune cine e. Visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai că durează încontinuu, dar şi creşte mereu ; dacă răul n-are fund, apoi nici binele n-are plafon, cercul de lumină se lăţeşte din ce în ce, iar fericirea după ce m-a învăluit mătăsos, deodată schimbă tactica, devine dură, se aruncă, se prăvăleşte asupră-mi ca nişte avalanşe care – antigravitaţional – mă înalţă; apoi, iar, procedează în alt fel: duios; mă leagănă — şi-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atît de puternic încît nu mă recunosc.

(De atunci îmi este nespus de ruşine. De prostii, de răutăţi, de scîrnăvii. De toane. De viclenii. Ruşine).

Părintele Haralambie mă ascultă cu atenţie, nu surîde, nu tresare. Apoi se pronunţă: nu crede că visele ori arătările sunt suspecte. Dimpotrivă, mă fericeşte. Imi cere însă multă discreţie şi smerită stăpînire de sine. Şi mai ales – e greu de priceput, zice, totuşi mă roagă să fac un efort – să le iau drept fireşti, drept ceva ne-excepţional, care să nu mă scoată din făgaşul cît se poate de comun al vieţii de obşte. Un gînd bun din partea mamei, aşa ca o salutare: Iar mila Domnului e bogată; cînd trece, se întîmplă ca poala hainei Lui să atingă pe te miri cine.

Facem şi planuri de viitor, părintele – ca orice muribund autentic – fiind sută-n sută convins că are să moară şi tot sută-n sută încredinţat că va trăi.

Dar nu mai trec decît puţine zile şi se produce o hemoragie puternică, îl doboară. Medicul deţinut, chemat cu stăruinţă, sosit cu greu, dă din cap. Şeful camerei îl înfăşoară pe părintele Haralambie în pătură, iar eu îl duc, împreună cu alt deţinut, pînă la uşa celulei de unde, noi stînd cu faţa la perete şi braţele peste ochi, plantoanele – ridicîndu-l de pe jos -îl cară la infirmerie.

Am aflat mai firziu că a murit a doua zi.

- Peguy, mobilizat în August 1914: s-a dus sa-şi ia rămas bun de la toţi prietenii şi să se împace cu toţi duşmanii. A colindat Parisul de la un capăt la altul. A cerut scuze tuturor cărora le greşise; n-a uitat o jupîneasă dintr-o casă amică, părîndu-i-se că odată îi vorbise aspru. A plecat hotărît să moară pentru cauza în care credea, başca Republica universală şi ultimul dintre războaie. Şi grăia serios: a murit în Septembrie chiar, facînd exces de zel, ridicîndu-se în picioare ca să comande mai cu precizie tirul oamenilor săi culcaţi la pămînt. Jos, domnule locotenent, jos… N-a ascultat. Dar totodată îi ceruse soţiei sale să aibă grijă a-i cumpăra şi păstra, pe durata războiului, toate numerele ziarelor şi revistelor care-l interesau.

Nimic nu poate şti despre oameni cine nu are neîncetat prezentă în minte simultaneitatea pluralităţii planurilor contradictorii ale conştiinţei”.

*

- Ştim oare ce suntem? Ce proclamăm cu emfază ori bună credinţă (ori amîndouă) că avem în cuget? Poate cineva să afirme că e sau nu creştin?

Pilda lui Iulian Apostatul ar trebui să ne pună pe gînduri. Citirea tratatelor consacrate epocii şi a monografiilor (Bidez, Allard…) arată că figura împăratului socotit drept cel mai aprig vrăjmaş al creştinismului este incomparabil mai complexă decît pare, iar un studiu mai atent ni-l revelează ca pe un creştin fără voie.

“Ai învins, Galileene!” ar fi putut spune mult înainte de a fi rănit mortal pe cîmpul de luptă cu Perşii. Acest admirator al Vechii Rome şi închinător al vechilor zei, care vorbea destul de prost latineşte, scria în elină şi n-a fost în toată viaţa lui la Roma, era un intelectual cu mîinile veşnic pătate de cerneală, cu barba neîngrijită (ca şi Părinţii deşertului), mic de stat, slăbit de posturi şi asceză. Moralist fără prihană şi om fără scăderi, luase atitudine împotriva filosofilor atei din şcoala cinică, mitologia o admitea numai ca alegorie şi pentru valoarea ei simbolică. Credea în providenţă, în nemurirea sufletului, în necesitatea mîntuirii, în nimicnicia materiei, în viaţa de apoi (cu pedepse şi răsplăţi), în eficacitatea rugăciunii, în castitate şi virtuţi.

Acest creştin fără voie a dorit să reorganizeze politeismul după tiparele cele mai creştine şi călăuzindu-se întocmai după modelul bisericii noi. In planurile lui de reformă, biserica politeistă avea să fie şi ea unitară, ierarhizată (avînd în frunte un pontifex-maximus, împăratul-teocrat), împărţită pe circumscripţii teritoriale (ca diocezele); în templele reconstruite şi renovate aveau să aibe loc slujbe imitate după cele creştine (coruri, predici); preoţii politeişti trebuiau să devină pilde vii de viaţă morală, încetînd de a mai fi simpli oficianţi ai unor sacrificii. Homer devenea o carte sfintă, ca şi Biblia; mirurile urmau să fie interpretate poetic, un misionarism politeist era menit sa ia locul celui creştin. Figura noului preot păgîn era concepută după a rivalului: nu mai e un civil care slujeşte ocazional, ci un preot de profesie curat şi pios, exemplar.

In acest păgînism (ori politeism, cum îi plăcea să spună) Iulian introducea noţiunile specific creştine de milă şi caritate şi instituţiile proprii creştinismului: ajutorarea săracilor, spitalele, asociaţiile în scop de binefacere. Iulian este omul moralizării politeismului, al unui Olimp purificat unde Venus este zeiţa matrimoniilor şi Bachus tatăl bucuriilor cinstite.

Iulian reneaga şi refuză o religie pe care de fapt o admiră şi o doreşte, pe care o imită pas cu pas.

(Adversarii, mai totdeauna, seamănă între ei.)

Cinstit, curajos, muncitor, patriot, sincer, „absolut ireproşabil” ca împărat şi om, s-a priceput totuşi – cu iscusinţă de intelectual şi sînge rece de teoretician – să persecute cu neostenită subtilitate şi să născocească unele din cele mai perfecţionate metode de împilare cu mănuşi din cîte aveau să fie vreodată. N-a învins pentru că ceea ce voia să facă el nu era decît ceea ce se tăcuse şi se făcea în faţa ochilor lui uluiţi: Iulian era un creştin fără Hristos, fiinţă încadrată în teratologie; iar monştrii în general, nu au o viaţă lungă.

Mai rezultă ceva – enigmatic şi scandalos pentru raţionalişti: ca toate virtuţile şi instituţiile creştine sunt lipsite de valoare dacă nu se întemeiază pe dragostea de Hristos. El e Adevărul, nu morala predicată sau instituţiile întemeiate sau calităţile practicate în spiritul unor doctrine oricît de apropiate de învăţătura lui. Nu există creştinism fără de Hristos – că dacă ar exista, mulţi evrei, politeişti, masoni şi puzderie de oameni cu moravuri curate ar fi demult creştini.

(…)

- Exigenţii.

Pe Sainte-Beuve critic nu pun mare preţ; poeţii lui preferaţi sunt Lebrun şi Calemard de La Fayette. Cu privire la Stendhal, Balzac şi Baudelaire a scris cu foarte mari rezerve şi ironii. Dar a fost un istoric de seamă şi pătrunzător.

Oricum, la un moment dat cred că ajunge pe culmi: cînd ia apărarea doamnei Roland, acuzată de teatralism pentru că înainte de a se urca pe eşafod a exclamat uitîndu-se la statuia Libertăţii: Cîte crime se comit în numele tău!

Teatralism? zice Sainte-Beuve. Desigur, pentru că executările în timpul revoluţiei franceze aveau un caracter teatral. Osîndiţii erau duşi în căruţe de la temniţă la locul unde se înălţa ghilotina; transportul se efectua ziua-n amiaza mare şi celor sortiţi morţii le era îngăduit să ia atitudine, să-şi arate curajul (ori teama – ca biata doamnă du Barry, ca bietul Camille Desmoulins), să vorbească. Decapitarea avea loc într-o piaţă publică, mulţimea spectatorilor se înghesuia pe bănci aşezate amfiteatral.

Acuzaţia adusă unei femei curajoase îl scoate din sărite pe Sainte-Beuve care – cuprins de o sfîntă şi nobilă indignare şi (vorba lui Racine) de o mînie legitimă – se adresează criticilor exigenţi: lăsaţi, domnilor, data următoare are să se poarte mai bine!

Exigenţii stau cu ochii aţintiţi asupra drepţilor şi oamenilor de ispravă, pîndindu-le necruţători cea mai mică abatere. Canaliilor sunt gata să le treacă orice cu vederea, să le găsească neîncetat scuze”.

*

“1962

Un lucru-mi pare cert, că lumea oamenilor simpli este o lume complicată, iar lumea oamenilor complicaţi este o lume simplă.

Acum un veac, Bagehot deosebea în regimul constituţional englez două părţi: una strict practică şi utilitară: cabinetul; şi alta ceremonială, solemnă, bună pentru masse: parlamentul plus Coroana, cu pompele şi tradiţiile lor (colorate şi strălucitoare).

Cu cît sunt oamenii mai sofisticaţi cu atît dau mai puţină însemnătate formelor; pe cînd oamenii simpli abia se adună laolaltă că şi alcătuiesc regulamente straşnice.

Apoi sunt şi din cale-afară de „serioşi”, adică izvoditori de tiranie. „Mandarinii” sunt mai uşuratici, adică mai toleranţi. Nu degeaba s-a putut spune la moartea lui Sacha Guitry: Sacha, ne-ai învăţat că şi uşurătatea poate fi o virtute.

A! cît de regulamentari, de exigenţi, de idolatri ai tipicului şi formei sunt oamenii simpli din celule.

—  Bunul sălbatic şi simplitatea omului primitiv sunt basme, romane, fiction.

Sălbaticii sunt teribil de complicaţi şi meticuloşi: sociologia, etnografia şi antropologia o dovedesc. La ei totul stă sub semnul tabuurilor — sunt sute, mii de tabuuri — şi al stringenţei sistemelor de reglementare minuţioasă. Intotdeauna forma are prioritate asupra fondului.

Faţă de a triburilor primitive, viaţa omului modern e de o simplicitate cristalină şi de o libertate absolută.

—  Seriozitate. Bună-credinţă. Iată dubla impresie pe care o face relatarea Sfîntului apostol Pavel cu privire la răpirea lui în rai în timpul vedeniei de pe drumul Damascului. Pavel nu poate da nici un fel de amănunt; ce a văzut şi auzit nu se poate spune în cuvinte.

Rudolf Steiner, în schimb, descrie meticulos universul care i-a fost arătat în cursul călătoriei sale suprafireşti. Detaliile lui Steiner le evocă pe ale unui inventar sau ale unei cărţi de geografie.

Teosofii şi spiritiştii suferă de aceeaşi slăbiciune; taxonomia lor e prea meticuloasă: dau cifrele cele mai exacte pentru durata perioadei dintre două încarnări, pentru nivelurile spirituale, pentru numărul spiritelor din fiecare categorie…

Deosebirea mi se pare hotărîtoare. Se simte autenticitatea vedeniei Simţului Pavel, la ceilalţi imposibilitatea de a rezista ispitei cifrelor şi sistematizării. Cifrele acestea atît de precise ale antroposofilor şi teosofilor ating o dublă coardă sensibilă a maselor: rigurozitatea numerică şi nevoia de senzaţional (sperie-mă!).

Nebunia Evangheliei e o nebunie calmă şi modestă. Creştinismul recunoaşte existenţa unor taine şi nu se străduieşte să le rezolve cu cifre a căror valabilitate nu poate stîrni unei minţi cîtuşi de puţin raţionale decît nevoia să ordone muşchilor motori schiţarea unui zimbet.

— Cifrele şi amănuntele teosofilor şi antroposofilor — contrastînd cu discreţia Sf. Pavel – dovedesc o naivitate dezarmantă, dacă nu şi o lipsă de simţ critic.

Mania sectanţilor de a fixa anul armagedonului, data sfirşitului lumii etc. contravine textului categoric în care Domnul exclude aflarea unei date precise. Există o pornire de a cuceri oamenii spăimîntîndu-i şi totodată măgulindu-i prin vestirea unor evenimente catastrofale şi grandioase la care li se făgăduieşte că vor participa. Inconştientă abilitate’? Mondanitate? Fantezie?

Posibilitatea de a cunoaşte data precisă a sfirşitului ar veni în contradicţie cu principiile de bază ale lumii care sunt: incertitudinea, libertatea credinţei, retragerea lui Dumnezeu în taine inaccesibile probelor categorice”.

*

“-  Virtutea personală a tiranului, oricît de incontestabilă, nu justifică tirania. Calităţile personale n-au la oameni de felul acesta nici o valoare, sunt anihilate de păcatul strigător la cer al desfiinţării libertăţii omului, de groaznicul păcat al prefacerii semenilor în dobitoace; dobi­toace, desigur, de vreme ce li se răpeşte principala însuşire a duhului: libertatea.

Virtuţi personale aveau şi fariseii, ba încă multe, erau nu numai cumsecade, ci şi riguroşi. Calvin la fel. Şi sunt sigur că şi Caiafa era plin de frumoase purtări şi ducea o viaţă model”.

*

“- Măcar de cuprind şi o doză de convenţionalism, formulele din rugăciune: “din vina mea, din vina mea, din prea mare vina mea” sau „să ne rugăm pentru prietenii şi duşmanii noştri”, „pentru cei ce ne urăsc şi pentru cei ce ne iubesc pe noi” nu pot să nu trezească în eurile noastre sentimente de admiraţie şi desfătare, ele ne scot puţin din ce auzim în juru-ne de dimineaţă pînă seara: fiecare apărindu-şi cu cerbicie punctul de vedere şi dînd vina numai pe ceilalţi, recunoseîndu-şi dreptatea numai sieşi, blestemîndu-şi nu numai potrivnicii ci şi pe oricine îi iese în cale, îi stă alături (ce faci dom’le! un’te bagi!), îi vorbeşte, respiră în imperiala lui rază de acţiune.

Trecem prea repede cu vederea asupra uriaşelor rezerve de nobleţe şi înaltă seniorie din creştinism.

Aceste tendinţe de a-ţi recunoaşte greşeala, de a lua asupră-ţi răspun­derea, de a fi gata să ierţi, de a nu consimţi să te răzbuni şi să le creezi vrăjmaşilor tăi o situaţie aparte (e aici, recunosc, o doză de mîndră dar şi plină de farmec detaşare), de a nu fi bănuitor şi a nu atribui altuia urîtele tale gînduri dovedesc prezenţa în religia creştină a spiritului aris­tocratic celui mai subţire.

(Predica de pe munte considerată şi ca Declaraţie a datoriilor omului liber şi nobil).

-  In camerele din închisori – pentru că acolo e violent amplificată, exacerbată – am înţeles cît de mizerabilă e situaţia noastră în lume: prin simpla noastră existenţă deranjăm pe alţii.

N-avem încotro. Se cuvine să înţelegem că orice am face şi oricît ne-am strădui, tot supărăm. Singura soluţie e resemnarea. Ce putem face? Să tăcem, să tăcem. Să nu facem raul, şi nici binele cu sila. Dar şi trecînd, tăcînd, tot nemulţumim. Odată pentru totdeauna se cade să ne băgăm bine în minte: deranjăm doar pentru că suntem prezenţi. Şi să nu ne oprim aici: mai trebuie să recunoaştem că şi ei ne deranjează pe noi! Gînd înfiorător: Căci nu suntem mai buni ca ceilalţi, tot în aceeaşi oală ne aflăm şi fierbem înăbuşit.

Absurdul e unul din parametrii condiţiei omeneşti.

Ieşim din obezi prin dragostea de Hristos, cale ocolită, dar sigură către iubirea de aproapele – şi îndurarea prezenţei lui”.

*

“Religia la liceul Spiru Haret am făcut-o cu preotul paroh al bisericii Silvestru - cartier burghez de semi-centru al capitalei -, un bărbat falnic, barbă mare roşcată, proprietar de vie bună, vechi şi statornic liberal, iubitor de vin negru vîrtos şi de bucate de soi şi mai cu seamă de sarmale. Ochiadele pe care le arunca femeilor, cu destulă discreţie dealtfel, păreau a nu rămîne întotdeauna platonice.

M-a simpatizat; eram, din patru, singurul evreu care nu venise cu cerere de scutire şi certificat că urmează religia la rabin. Prin cursul superior (ne-a fost profesor în toate clasele) îi plăcea să declare: decît să văd ministru al cultelor pe un papistaş de-al lui Maniu, mai bine să-l văd pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă, şi rostea numele meu.

Aveam mereu zece, spuneam Tatăl nostru şi mă închinam.

L-am iubit şi eu tare mult pe părintele Gheorghe Georgescu om simpatic, oricînd dispus s-o ia pe coarda sfătoşeniei, şi bun. O fi fost departe, foarte departe de modelul pastorului protestant ori clericului catolic, o fi săvîrşit şi păcate şi o fi avut slăbiciuni, dar preotul de mir niţel lumeţ nu mi s-a părut niciodată – şi nici atunci, în copilărie, cînd suntem îndeobşte exigenţi şi necruţători – un agent al vicleanului.

Preotul de mir în genul părintelui Georgesecu – dealtfel credincios înflăcărat, isteţ de gură, vorbitor ales, gata mereu să ierte şi surîdă, fără pic de acreală în sufletul lui lipsit de cotloane tenebroase – reprezintă unul din stilurile posibile (dacă nu şi recomandabile) ale ortodoxiei; nu-i un îndreptar, însă nici nu sunt – iac-aşa în ciuda moraliştilor şi ca să le fac rîcă evaporatelor mirene şi prea cucernicilor mireni -, nu sunt pentru nimic în lume voitor să arunc cu piatra în el. (După cum nici de dragul zeloşilor sectanţi nu confund Roma papală cu bîrlogul Curvei roşii şi sinagoga Satanei.) Poate că în şirul lung de minuni prin care Dumnezeu m-a dus la credinţă – căci pentru fiecare (oricît de neînsemnat) drumul e plănuit cu o de necrezut amănunţită grijă – e la locul lui şi chipul acesta de preot care multora din puriştii de astăzi le pare scandalos. (Cu atît mai mult cu cît, har Domnului, nevoia lor de fanatism şi intransigenţă este amplu satisfăcută de puterile statale laice.)

Ehei, copii dragi, lumea e mai complicată decît credeţi voi”.

(extrase din: N. Steinhardt, “Jurnalul fericirii”)

*

“Cele şapte păcate capitale: 1) Prostia, 2) Recursul la scuze: Nu ştiu, n-am ştiut, 3) Fanatismul, 4) Invidia, 5) Trufia neroadă, 6) Turnătoria, 7) Răutatea gratuită. Mai adaug o a opta : dragostea cu sila”.

(din: Monahul Nicolae Steinhardt, 365 de întrebări incomode – adresate de Zaharia Sângeorzan)

Va recomandam si:

• PARINTELE NICOLAE STEINHARDT – 20 DE ANI DE LA PLECAREA LA HRISTOS. “Jurnalul fericirii” in actualitate
• POMENIREA PARINTELUI NICOLAE STEINHARDT, PATIMITORUL FERICIT CA A URMAT LUI HRISTOS PE GOLGOTA. “Daca va voi spune, nu veti crede!”

*

• Nicolae Steinhardt - Despre puritate si dreapta socoteala (mp3 – cu vocea parintelui Nicolae)
• Parintele Nicolae Steinhardt – cuvinte si pilde pentru dreapta socotinta si ne-absolutizarea ideilor sau virtutilor
• DREAPTA SOCOTEALA – INTRE RAUTATEA BANUIELII GENERALIZATE SI PROSTIA BLAGOSLOVIRII RAULUI
• Parintele N. Steinhardt: INCREDEREA IN HRISTOS
• Vom putea spune si noi ca “n-am stiut”?
• “Staţi şi vă uitaţi cu toţii şi nu ştiţi ce vă aşteaptă…”
• O, generatie inconstienta si rasfatata…
• Parintele Nicolae Steinhardt: DE AJUNS MIE, DOAMNE!
• Pacatul prostiei si al fricii
• Suflet de rob (sau taina libertăţii) – de N. Steinhardt
• “NU, DOMNULE!” - IMPOTRIVIREA SI RUGACIUNEA: CHEILE REZISTENTEI
• “CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE!”
• A SPUNE CA 2+2=4 SAU DESPRE MARTURISIREA SI LEPADAREA ADEVARULUI INCOMOD
• Scoala Crucii
• Parintele N. Steinhardt: TREPTELE IERTARII (din “Jurnalul fericirii”)
• ACUM trebuie sa fii crestin!
• TIMPUL ROADELOR: ACUM!
• Vrem noi cu adevarat sa ne mantuim?
• Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?
• Intre libertatea Duhului si piedicile meschine ale procedurismului
• SFANTUL PROOROC ILIE – BICIUITORUL FATARNICIEI
• Parintele Steinhardt despre vocatia monahala si despre posibilele derapaje ale manastirilor romanesti
• Parintele Nicolae Steinhardt: FALSUL IDEALISM SI PROBLEMA PAINII APROAPELUI
• Nicodim - nadejdea nebuna a intelectualilor sfarsitului de veac
• Maria versus Iuda - logica daruirii vs. logica eficientei
  
• Cronica prigoanei: 50 de ani de la PROCESUL INTELECTUALILOR (I)
• CRONICA PRIGOANEI: 50 DE ANI DE LA PROCESUL INTELECTUALILOR (II) – Marturiile zguduitoare ale Monicai Pillat

• Ziua de Cluj: EXCLUSIVITATE. Noul mitropolit al Clujului: Mă preocupă slujirea duhovnicească, dar şi cea socială, implicarea în viaţa cetăţii - FOTO

Într-un interviu în exclusivitate pentru ZIUA de CLUJ, înaltul prelat a precizat că, în opinia sa, experienaţa pastorală a fost principalul motiv care i-au determinat pe membrii Sfântului Sinod să îi acorde astăzi votul.

- Ce credeţi că a contat în alegerea dumneavoastră ca arhiepiscop şi mitropolit al Clujului?

- Eu cred că părinţii Sinodali s-au gândit la experienţa pastorală pe care o am, că nu-s puţini 21 de ani de episcopat şi înainte de aceşti ani, 12 ani de preoţie. Cred că la asta s-au gândit părinţii Sinodali când mi-au dat votul, socotind că voi încerca să continui misiunea Înaltpreasfinţitului Bartolomeu şi că voi încerca să fac misiune bună la Cluj. Spuneam că nu sunt total străin de Cluj, pentru că acolo am fost hirotonit diacon şi preot. În Arhiepiscopia Clujului, la Turda, am stat 7 ani. În general se ştie şi aşa este, sunt maramureşan, am crescut în Maramureş, tatăl meu era din Maramureş, dar mama mea, Dumnezeu să o ierte, era din judeţul Cluj.

- Consideraţi că situaţia de acum cinci ani a fost un argument în favoarea dumneavoastră, în sensul reaparării unei „nedreptăţi” faţă de ierarhii ardeleni?

- Nu ştiu dacă s-au gândit la asta. Cred că mai mult a contat ceea ce v-am spus, misiunea ce s-a desfăşurat la Alba-Iulia, cu ajutorul lui Dumnezeu. Într-o eparhie care totuşi nu-i foarte bogată, s-au realizat lucruri importante. Dacă este să mă opresc doar la câteva: Facultatea de Teologie, Seminarul Teologic, postul de radio şi biserici noi, multe, două sute şi ceva. Avem în Arhiepiscopia de Alba-Iulia 43 de unităţi monahale, mănăstiri şi schituri, unde înainte de 1990 erau doar două.

- Aţi avut o strategie anume în privinţa vieţii monahale?

- Atât doar că m-am preocupat de ei, i-am înconjurat cu drag, i-am primit cu drag.

- Care vă vor fi priorităţile la Cluj?

- Eu zic că să preiau din mers misiunea ce a desfăşurat-o acolo Înaltpreasfinţitul Bartolomeu, misiunea duhovnicească, întâi de toate, slujirea, slujbe şi grija faţă de tineri, în primul rând de tinerii teologi. Pe lângă această slujire duhovnicească, pe lângă slujbe, poate foarte importantă este şi slujirea socială şi implicarea în viaţa cetăţii.

- Accentul va cădea pe exercitarea calităţii de arhiepiscop sau a celei de mitropolit?

- Cea de mitropolit te solicită din când în când, pe când cea de păstor, de arhiepiscop, te solicită tot timpul.

- Ce perspectivă întrevedeţi pentru Eparhia de Alba, inclusiv în privinţa succesorului dumneavostră?

- Deocamdată nu am nimic clar, dar eu cred că Dumnezeu va purta de grijă şi urmaşul meu de acolo va duce steagul înainte, adică ca tot ce s-a făcut să se păstreze şi ma mult poate chiar să se sporească.

***

Noul mitropolit al Clujului: În atenţia Bisericii trebuie să fie tinerii, pentru că ţara îmbătrâneşte

IPS Andrei Andreicuţ a spus, într-o conferinţă de presă susţinută după şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în care a fost desemnat în funcţia de mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, că s-a rugat la Dumnezeu, în ultimele zile, pentru ca la Cluj să vină “cel mai potrivit mitropolit”.

“În zilele dinaintea alegerilor m-am rugat obişnuit. Totuşi pot spune că am înmulţit rugăciunile, dar nu neapărat ca să fiu eu ales, ci ca să lucreze Dumnezeu ca cel mai potrivit mitropolit să vină la Cluj”, a spus IPS Andrei.

Noul mitropolit al Clujului a subliniat că în atenţia Bisericii Ortodoxe trebuie să se afle tinerii, cărora trebuie să le fie acordată o atenţie deosebită.

“În atenţia noastră trebuie să stea lumea tânără. Ţara noastră îmbătrâneşte, copiii sunt mult mai puţini, înmormântări sunt tot mai multe. Mulţi merg să lucreze în străinătate din cauza condiţiilor materiale. Este de mare importanţă menţinerea tineretului întrucât ei sunt biserica de mâine, România de mâine”, a afirmat IPS Andrei Andreicuţ.

De asemenea, el a ţinut să precizeze că în urmă cu 25 de ani a plecat la Alba Iulia de la Cluj, unde şi-a început cariera duhovnicească.

“Din punct de vedere sentimental sunt legat de acest oraş (Alba Iulia-n.r.). În acelaşi timp, mă întorc acolo unde am început cariera duhovnicească. În 25 martie se împlinesc cinci ani de la întronizarea ca mitropolit a IPS Bartalomeu, acum tot în 25 martie, de Buna Vestire, este o nouă întronizare. Vreau să continuu misiunea de excepţie făcută de IPS Bartolomeu şi să ne implicăm cât mai mult în viaţa oamenilor de zi cu zi pentru ajutorarea celor necăjiţi, a celor defavorizaţi”, a mai spus noul mitropolit al Clujului. (…)

(sursa)

Arhiepiscopul de Alba Iulia, Andrei Andreicuţ, a fost ales, vineri, în şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în funcţia de mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, rămasă vacantă după moartea IPS Bartolomeu.

Sfântul Sinod al BOR s-a întrunit, vineri, sub preşedinţia Patriarhului Daniel, pentru alegerea noului mitroplit al Clujului, în ziua în care se împlinesc 90 de ani de la naşterea IPS Bartolomeu.

Pentru postul de mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului au candidat arhiepiscopul de Alba Iulia, Andrei Andreicuţ, şi episcopul vicar Irineu Bistriţeanul.

Cei doi ierarhi au fost desemnaţi de către Sinodul Mitropolitan în 14 martie, iar în ziua următoare Adunarea Eparhială a Mitropoliei Clujului a anunţat menţinerea celor două propuneri.

Conform prevederilor statutare în vigoare în cadrul BOR, mitropolitul a fost ales prin vot secret de către Sfântul Sinod.

Astfel, IPS Andrei Andreicuţ a obţinut 29 din cele 46 de voturi exprimate, în timp ce pentru episcopul vicar Irineu Bistriţeanul au fost exprimate 17 voturi.

PF Daniel preciza recent că BOR este singura biserică ortodoxă din lume care, înaintea alegerilor pentru un membru al Sfântului Sinod, cum este şi Mitropolitul Clujului, mai consultă clerul şi credincioşii laici.

Ceremonia de întronizare a noului mitropolit va avea loc la Cluj-Napoca, în 25 martie, de sărbătoarea Bunei Vestiri, când se împlinesc cinci ani de când IPS Bartolomeu a fost instalat în scaunul mitropolitan al Clujului.

BIOGRAFIE: IPS Andrei Andreicuţ, arhiepiscopul Alba Iuliei, s-a născut la 24 ianuarie 1949, în satul Oarţa de Sus, judeţul Maramureş, a urmat liceul în Cehul Silvaniei şi cursurile Facultăţii de Construcţii Căi Ferate din Bucureşti (între anii 1967-1972), ulterior fiind repartizat ca inginer la Întreprinderea de Construcţii Căi Ferate din Cluj – Napoca.

Începând cu anul 1976 a urmat Institutul Teologic de Grad Universitar din Sibiu, fiind licenţiat în vara anului 1978, când a fost hirotonit preot de către IPS Teofil Herineanu, Arhiepiscopul Clujului. Ulterior a activat ca preot paroh timp de şapte ani în oraşul Turda (judeţul Cluj). Din toamna anului 1985 a fost transferat, la cererea PS Episcop Emilian Birdaş, la Parohia Ortodoxă Română Maieri I din Alba Iulia, ulterior fiind numit vicar administrativ. Din 1985 a urmat cursurile de doctorat ale Institutului Teologic de Grad Universitar din Bucureşti, obţinând titlul de “Doctor în Teologie” în anul 1998.

În 25 februarie 1990 a fost ales şi hirotonit arhiereu-vicar pentru Episcopia de Alba Iulia, în 4 matie 1990 a fost numit episcop locotenent al Episcopiei Alba Iulia, iar din luna iunie a aceluiaşi an a devenit episcop titular. În 16 iulie 1998 Episcopia Alba Iuliei a fost ridicată la rangul de Arhiepiscopie, iar Andrei Andreicuţ la rangul de arhiepiscop.

În 1 Decembrie 2002, Preşedinţia României i-a conferit Ordinul Naţional “Pentru Merit” în gradul de “Mare Ofiţer”.

(sursa)

• IPS Andrei este recunoscut şi pentru activitatea derulată în plan administrativ-bisericesc, dar şi în domeniul didactic, fiind cel care a întemeiat Seminarul Teologic Ortodox Liceal “Mitropolit Simion Ştefan” din Alba Iulia, şi a fost printre fondatorii Universităţii “1 Decembrie 1918″ din Alba Iulia.

• Ulterior, în calitate de arhiepiscop de Alba Iulia, a făcut demersurile necesare înfiinţării Facultăţii de Teologie din Alba Iulia, primele cursuri fiind începute în 1991.

• Andrei Andreicuţ predă în prezent, în cadrul facultăţii, disciplina “Morală şi Spiritualitate Ortodoxă”, iar în perioada 2000-2008 a fost şi decan al facultăţii, din 2008 deţinând funcţia de decan onorific.

• În 25 decembrie 2001, arhiepiscopul de Alba Iulia a înfiinţat Radio Reîntregirea, un post de radio creştin care acoperă, ca emisie, judeţele Alba şi Mureş din subordinea Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba Iulia.

• Arhiepiscopul de Alba Iulia are numeroase cursuri, lucrări de specialitate şi cărţi publicate, dar este şi iniţiatorul a numeroase conferinţe sau simpozioane naţionale şi internaţionale.

• În cei 20 de ani de la întronizarea arhiepiscopului Andrei Andreicuţ, în Arhiepiscopia de Alba Iulia au fost construite aproximativ 200 de biserici, zeci de case parohiale, dar a fost dezvoltată şi una dintre cele mai mari reţele sociale din ţară, cu numeroase centre sociale, case de tip familial, cantine şi cămine pentru bătrâni.

• În 2005, arhiepiscopul de Alba Iulia IPS Andrei a candidat pentru scaunul de mitropolit al Ardealului, fiind susţinut de IPS Bartolomeu Anania, dar a pierdut atunci în faţa actualului mitropolit, IPS Laurenţiu Streza.

• Andrei Andreicuţ a fost acuzat şi de colaborare cu fosta Securitate, iar în 2007 CNSAS a stabilit că a făcut poliţie politică. Ulterior, ierarhul a atacat în instanţă decizia CNSAS, iar Curtea de Apel Alba Iulia i-a admis contestaţia formulată şi a constatat nulitatea deciziei consiliului.

• Arhiepiscopul de Alba Iulia a susţinut în mai multe rânduri că nu “a turnat” pe nimeni şi că nu a făcut poliţie politică, ci, din contră, că a fost “hăituit” de securitate. El a susţinut ca Securitatea l-a urmărit ani la rând şi chiar l-a împiedicat să plece la studii în străinătate, deşi a luat de două ori examenele pentru bursă, iar pentru doctorat a fost nevoit să dea examenul de cinci ori.

• Andrei Andreicut a recunoscut că a fost nevoit să semneze un angajament cu fosta Securitate şi i s-a dat numele de cod “Ionică”, ierarhul, pe atunci preot în Turda, fiind cunoscut în parohia sa ca “părintele Ionică”. Andreicuţ a recunoscut că a semnat angajamentul sub presiunea Securităţii, însă de fiecare dată a spus că nu a dat note informative şi nu a “turnat” pe nimeni.

(Gandul)

Vezi si:

• S-A FACUT PUBLIC TESTAMENTUL INALTULUI BARTOLOMEU. “La carma Mitropoliei imi doresc un urmas demn, credincios Bisericii Ortodoxe, integru, adversar al coruptiei de orice fel…”

***

• DECLARATIA “SMERITA” A PS IRINEU BISTRITEANUL. Primele puseuri de… “scrasnete din dinti” publice ale candidatului preferat de patriarh la Mitropolia Clujului
• Patriarhul Daniel ameninta Sinodul BOR sa nu mai adauge candidati propunerilor facute de Sinodul Mitropolitan al Clujului
• Au fost alesi PRIMII DOI CANDIDATI pentru Mitropolia Clujului: IPS ANDREI si PS IRINEU
• Lobby agresiv si campanie manipulatorie in Cluj pentru alegerea PS Irineu Bistriteanul ca Mitropolit. Parca totusi nu Clujul era cetatea… banilor
• Cine va doriti sa devina mitropolitul Clujului? Prezumtivii candidati
• SCHIMBARE DE IMAGINE A PATRIARHULUI SI “JOCURI” STATUTARE STRATEGICE PENTRU ALEGEREA MITROPOLITULUI CLUJULUI, PE 18 MARTIE
• Stiri si comentarii despre “mostenirea” Inaltului Bartolomeu. Linistea dinaintea tradarii?

***

• Gandul: Mircea Dinescu, Colegiul CNSAS: “Andreicuţ a semnat angajament de colaborare cu Securitatea ca să scape de închisoare. Era şantajat”

Noul mitropolit al Clujului, Andrei Andreicuţ a fost ameninţat că va face puşcărie dacă nu colaborează cu securitatea, fiind considerat un caz atipic de către membrul CNSAS Mircea Dinescu, care spune că, spre deosebire de alţi preoţi, Andreicuţ nu a căutat să facă o carieră în Securitate.

În 2007, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) a stabilit că Andrei Andreicuţ ar fi făcut poliţie politică. Andreicuţ a contestat decizia în instanţă, Curtea de Apel Alba Iulia anulând decizia Consiliului.

“A câştigat în instanţă şi cred că a avut dreptate“, a declarat pentru gândul membrul CNSAS, Mircea Dinescu.

“Din câte îmi amintesc, Andreicuţ a fost un caz atipic. Faţă de alţi preoţi nu s-a oferit să colaboreze cu Securitatea, ci a fost şantajat. Din câte îmi amintesc a fost o poveste cu un student pentru care intervenise. Securitatea l-a ameninţat cu închisoarea, iar Andreicuţ a semnat angajamentul de colaborare ca să scape”, a povestit Dinescu.

Acest lucru se întâmpla în 1983, când Andrei Andreicuţ a fost acuzat că a mituit un profesor de la Seminarul Teologic din Bucureşti pentru a accepta un student.

Mircea Dinescu spune, însă, că Andreicuţ nu a fost un “turnător” activ.

“Nu a fost ceea ce se cheamă un turnător. E un caz cum nu am mai întâlnit în rândul preoţimii care a colaborat cu Securitatea. Un caz atipic. Marea majoritate nu numai că semnau angajamente, dar încercau să facă o carieră în Securitate, pentru că aşa se putea promova”, a declarat Dinescu.

***

• Ziaristi online (reluare a articolului ZIUA din 2008): Dosar de ierarh: planul Securitatii de compromitere a IPS Andreicut, indeplinit de CNSAS

Arhiepiscopul de Alba, Andrei Andreicut, a primit din partea CNSAS decizie de politie politica. Ierarhul ortodox a contestat decizia in instanta. Fostul preot de Turda nu a avut dosar de retea, ci de urmarit, asa cum dovedesc notele informative din arhiva CNSAS si dupa cum a afirmat si el, inca din 2001. Ierarhul a marturisit atunci ca a intrat intr-o relatie cu Securitatea pentru ca a incercat sa intervina in favoarea unui tanar pentru a fi admis la Seminarul teologic. Atunci a dat o singura nota informativa si anume cea din ziua in care a semnat si angajamentul cu Securitatea.

Am rasfoit Dosarul de Urmarire Informativa (D.U.I.) de la CNSAS al Inalt Prea Sfintitului pentru a afla elementele-cheie ale activitatii sale de dinainte de 1989. Am descoperit dialogurile politice inedite pe care acesta le avea cu Nicu Steinhardt, monahul de la Rohia, inregistrate cu ajutorul unuia dintre cele sase microfoane fixe pe care le avea in casa. Apoi, am observat ca majoritatea documentelor aflate in dosarul de urmarit al IPS Andrei Andreicut arata ca Securitatea il vana pe preotul de Turda in special pentru modul in care acesta relationa cu tinerii si copiii, misiune care isi arata roadele. Parintele ortodox mai era urmarit si pentru legaturile sale cu personalitati religioase asa-zis “periculoase” din Biserica Ortodoxa – “legionari” si “mistici” – cum ar fi preotii Dumitru Staniloae, Arsenie Papacioc sau Gheorghe Calciu. Nu in ultimul rand, Andreicut era supravegheat din cauza relatiilor sale de prietenie cu greco-catolicii, in conditiile in care el insusi provenea dintr-o familie de greco-catolici.

“Nu este pentru o patrie socialista”

Intr-o nota de analiza aflata in D.U.I nr.4314, din 17.03.1979, privind pe preotul ortodox Andreicut Ioan din Turda, ofiterul care se ocupa de IPS Andreicut raporta ca: “In timpul cat urma teologia, a intretinut relatii cu preotul X de la care primea materiale mistice-religioase. (…) Datorita faptului ca intretine relatii cu preotul X si activitatii intense de catehizare pe care a desfasurat-o dupa venirea in Turda, la data de 21.02.1979 a fost avertizat, cu care ocazie s-a angajat sa intrerupa orice legatura cu fostii descendenti ai cultului greco-catolic. Andreicut Ioan asa cum confirma materialele informative, a continuat si dupa avertizare sa desfasoare o intensa activitate religioasa menita sa contracareze educatia ateista oficiala facuta cetatenilor. Se manifesta ca un bun roman, un bun patriot, insa nu este pentru o patrie socialista sau comunista deoarece este hotarat, chiar pana la sacrificiu, sa activeze in directia scoaterii cetatenilor de sub influenta ideologiei statului nostru socialist”.

De asemenea, Securitatea il considera pe actualul Arhiepiscop de Alba, dupa cum reiese dintr-un “Plan de masuri” aprobat de Securitate “un fanatic religios din care cauza s-a hirotonisit ca preot celibatar, este semnalat ca desfasoara o intensa propaganda religioasa pentru a contracara propaganda ateista”. De aceea, continua documentul, “pentru a stabili daca Andreicut Ioan desfasoara activitate ostila sub masca cultului ortodox, sau daca are un rol in cadrul clandestinitatii greco-catolice, se vor lua urmatoarele masuri: incadrarea informativa prin reteaua existenta, intrucat informatorii “PALADE” si “MARCUS” din problema au mai furnizat informatii despre el, vor fi dirijati in continuare sa ne furnizeze date despre relatiile lui cu fosti deserventi ai cultului greco-catolic, persoane ce-l viziteaza, contactarea lui de catre cetateni straini si preocupari ostile prezente”. Totodata, se va trece la “compromiterea lui X in scopul izolarii si indepartarii acestuia de obiectiv, in scopul temperarii activitatii obiectivului si a curma influenta negativa pe care o exercita X asupra lui, prin reteaua informativa si celelalte mijloace si metode ale muncii”.

Prin deductie, tragem concluzia ca X – indicativul este sters din dosar – era Nicolae Steinhardt, al carui nume apare mai jos, intr-alta Nota.

Strict Secret cu Nicolae Steinhardt

Securitatea a surprins si discutiile lui Andreicut cu Nicolae Steinhardt. Sursa “Nicu B63″ este cea care a redat una dintre intrevederi in “Dosarul nr.6 I.D.M/ ex.unic/ Redat din lb romana/ Strict secret/ Mr.Lucaci F./14.06.1971/ STENHARD NICOLAE, Bucuresti, str.I.Ghica nr.3″:

“La orele 15.00. Ob (Obiectivul – nota red.) impreuna cu preotul NICOLAE si alti tineri s-au intors de la biserica. (…) Au luat masa impreuna. I-a intrebat cum ii cheama, unul era X, altul Y.

Pr N a intrebat unde e al treilea, Z, i s-a raspuns ca e la institut, in anul II. Pr N a afirmat ca-i place cum a ales.

X a intrebat de ce pleaca evreii din Romania, poate fiindca vor sa faca comert, sa fie liberi.

Preotul N: “Vedeti si ce partizani au fost la inceput pentru regimul comunist, desi stiau despre desfiintarea libertatii comertului, a circulatiei”.

X: Eu ma gandesc mult la ei, la ceea ce fac, la recentele bombardamente din Irak.

Preotul N: “Ceea ce fac ei cu petrolul nu e bine, sunt prea camatari” (se refera la Irak). In continuare au discutat despre lipsa unor produse alimentare din tara. Pr. N a afirmat ca tinerii au plecat de la tara, in agricultura au ramas numai batranii”.

NICU B63 a transcris de pe banda magnetica in “Dosarul nr.6.I.D.M; ex. Unic/ Nr. file 1;Bir.1 364; Mr. Lucaci F; 14.06.1981″ si o alta discutie avuta de IPS Andrei Andreicut cu parintele Nicolae “STENHARD”, dupa cum scrie securistul de serviciu.

“La orele 8.25 a sosit in vizita la Obiectiv preotul NICOLAE din Bucuresti. (…) Pr.N – a afirmat ca merge de multe ori la Tg. Lapus la rudele sotiei si vede niste cozi interminabile, mai ales la paine. Multi stau la rand si nu sunt siguri ca vor primi; intr-o tara ca a noastra, care era atat de bogata. Cultura este la pamant, lapte nu se gaseste, branza nu se gaseste”, consemneaza constiincios NICU B63.

“PALADE”, informator de baza

Un informator extrem de activ, asa dupa cum reiese si din documentele aflate in Dosar a fost “PALADE” Intr-o “nota informativa din 08.04.1980, Copie Strict Secret”, acesta scria urmatoarele: “In data de 6 aprilie 1980, numitul preot X mi-a spus urmatoarele: Am fost coleg cu preotii Andreicut, preot in Turda, str. Fabricii, si cu Y. (…) Asculta cu regularitate posturi straine. Pr Andreicut mi-a spus ca a fost chemat la securitate in legatura cu activitatea sa religioasa si cu mobilizarea multor cetateni la biserica. De asemeni X mai spunea despre un profesor de teologie din Bucuresti care vorbea foarte frumos si care a fost chemat la Securitate in legatura cu activitatea sa religioasa si cu mobilizarea multor cetateni la biserica. De asemeni, X mai spunea despre un profesor de teologie din Bucuresti care vorbea foarte frumos si care a fost chemat la Securitate si i-a interzis, dar totusi desi i-au incuiat toate usile a iesit la geam si a vorbit studentilor avand curajul sa critice chiar pe conducatorii statului. La un Radio strain cereau eliberarea lui de la inchisoare”. (Este vorba de Parintele Calciu – nota. red.)

“Comenteaza dusmanos” atitudinea statului fata de religie

Securitatea a incercat, pe toate caile, sa ii puna bete in roate fostului preot de Turda si atunci cand Andreicut trebuia sa se transfere la Alba Iulia si pentru a nu i se aproba inscrierea la doctorat. Politia politica a regimului comunist nu putea sta cu mainile in san atunci cand la urechile ei a ajuns ca actualul Arhiepiscop de Alba a fost propus de Episcopia Clujului sa participe la un concurs, pentru a deveni preot misionar in afara tarii. Demersul Securitatii este demonstrat intr-o nota a “Ministerului de Interne Serviciul Municipal Turda/Securitate, Nr.Bv/0055454 din 29.08.1980, catre Inspectoratul jud. Cluj, tov.col.Dumitrascu N”, in care se spune:

“Raportam ca urmarim prin D.U.I pe numitul ANDREICUT IOAN, preot ortodox celibatar la parohia Turda – Fabrici, nascut la 24.01.1949 in Oarta de Sus, jud. Maramures, absolvent al Institutului Teologic din Sibiu, fost inginer constructor, fost membru P.C.R.

Din datele ce le detinem rezulta ca intretine relatii cu elemente ce au antecendente politice si penale (fosti legionari si condamnati pentru infractiuni contra securitatii statului), impreuna cu acestia comenteaza dusmanos politica interna si externa promovata de conducerea statului si in special atitudinea statului fata de religie. Este hotarat sa actioneze impotriva acestei politici, fiind influentat in acest sens de persoanele cu antecedente, cu care se afla in legatura. Desi in 1979 a fost avertizat, se mentine pe pozitie ostila cu toate ca ii este frica ca isi va pierde libertatea. Pr. Andreicut Ioan, desi are aceasta atitudine, a fost propus de catre Episcopia Clujului sa participe la un concurs ce va avea loc la Bucuresti, pentru a deveni preot misionar in strainatate.

Intrucat sus-numitul are conceptii ostile, nu exista garantia ca ne va reprezenta in strainatate in mod obiectiv, propunem sa se intervina ca acesta sa nu fie trimis in strainatate”.

Compromiterea

Aceste actiuni de filaj zilnic realizat de securisti, dornici sa gaseasca si in cazul IPS Andrei Andreicut calcaiul lui Achile, au dat, in cele din urma, rezultate. Iar ierarhul ortodox a ajuns sa semneze un angajament cu Securitatea – fara insa ca vreodata sa dea si note informative despre cineva. Despre acel moment al vietii povesteste IPS Andrei Andreicut:

“Toate aceste sicane erau rezultatul misiunii mele care nu le era pe plac. Imi cautau nod in papura si nu-l gaseau. Au incercat sa ma compromita moral, dar n-au reusit. Nici o acuza de genul acesta nu exista in dosar. Dar, pana la urma, dialectica draceasca totusi a gasit ceva. Au pescuit o tarasenie urata cu care voiau sa ma santejeze. Toata povestea este legata de admiterea unui tanar la Seminarul din Cluj. Respectivul acum este un preot foarte bun. Ce s-a intamplat: Tanarul in cauza efectiv avea vocatie preoteasca. A dat de mai multe ori admitere la Seminar si n-a reusit. N-a reusit pentru ca la Cluj erau, pe de o parte, locuri foarte putine; iar, pe de alta, din nefericire mai lucrau si interventiile.

In anul 1983, contrar convingerilor mele, stiind ca un avocat aranjase cu un timp inainte intrarea altui tanar la Seminar, i-am relatat situatia tanarului in cauza. S-a oferit, fara sa fac mari insistente, sa-l ajute.

Tanarul a intrat, iar avocatul era nelinistit ca tatal baiatului nu-l contacteaza. Mi-a dat in acest sens telefon si telefonul a fost fatal. Tatal baiatului l-a cautat apoi. Securitatea insa a declansat o intreaga ancheta. Sunt cu constiinta impacata ca tanarul merita sa intre, dar, pana astazi, imi pun intrebarea daca ancheta ce a urmat n-a fost pedeapsa lui Dumnezeu ca atunci, o data, mi-am incalcat principiile?

Pe 20 octombrie 1983 am fost convocat la <Militia Economica> din Cluj. Vorba fie! Acolo ma asteptau maiorul Pop Vasile de la Securitatea Turda si un locotenent. Ancheta a fost urata si indelungata. Declaratii tracasante si dirijate cum ca as fi fost complice la trafic de influenta. Cu aceasta incercau sa ma santejeze. Pana atunci n-au avut nici o declaratie scrisa de la mine.

Le-am relatat tot adevarul, pentru ca si asa il stiau, referitor la intrarea baiatului la teologie. Mai tarziu, de abia, am aflat ca nu puteau folosi ca probe convorbirile telefonice si ca era bine sa nu recunosc nimic.

Amenintarea repetata era ca or sa ma inchida pentru trafic de influenta”.

Planul Securitatii realizat atunci are repercusiuni si acum. Practic, CNSAS a reusit astazi sa duca pana la capat misiunea de compromitere a ierarhului ortodox.

EPILOG

Curtea de Apel Alba Iulia a anulat decizia CNSAS de poliţie politică dată anul trecut, in totala nedreptate, Inalt Prea Sfintitului Andrei. Reamintim ca Biserica a fost si este supusa in continuare campanii infame, de natura anticrestina, intretinuta, chiar prin incalcarea Legii, de membrii colegiului CNSAS Mircea Dinescu si Ticu Dumitrescu [Afirmatia este totusi incorecta: Mircea Dinescu, cu toate pacatele sale, a avut si are o atitudine corecta fata de acest caz, situandu-se, public, si in 2007, si azi, in raspar cu decizia colegilor sai, precum arata si articolul de mai sus, n.n.]. Parintele Andrei Andreicut isi publicase inca din 2001 dosarul de la Securitate in lucrarea “S-au risipit facatorii de basme – amintiri care dor”, explicand exact contextul in care a semnat un angajament fara a da insa niciodata note informative. La data cand a primit decizia de politie politica mass media au facut-o publica cu surle si trambite, fara a o chestiona prea mult, lovind astfel direct Ortodoxia romana, ceea ce si-au si propus de altfel agentii operatiunii. Vectori anticrestini de prin presa au jubilat, cu spume, as putea spune, daca ma gandesc la Gabriel Andreescu, a carui dementa mergea pana intr-acolo incat sustinea chiar nebunia ca parintele Andreicut “a tradat secretul spovedaniei”.

(…)

Declaraţia de presă a IPS Andrei

Vineri, 15 februarie 2008, Curtea de Apel Alba Iulia a admis contestaţia formulată de către IPS Andrei împotriva deciziei CNSAS privind colaborarea cu securitatea ca poliţie politică. La reşedinţa arhiepiscopală IPS Andrei a făcut o declaraţie de presă şi a răspuns la câteva întrebări ale jurnaliştilor prezenţi.Vă prezentăm în continuare declaraţia de presă a IPS Andrei:

17 ani de zile m-a hărţuit securitatea. Lucrarea mârşavă a securităţii a încununat-o CNSAS printr-o decizie nedreaptă. În 18 octombrie 1997, printr-un lung interviu acordat cotidianului ZIUA, militam pentru înfiinţarea CNSAS pe care îl consideram un for moral. M-am înşelat amarnic pentru că s-a dovedit o instituţie subiectivă care prin deciziile date terorizează a doua orară victimele şi nu se ocupă de călăi. Din instituţie se scurg date care creează diversiuni şi scandaluri mediatice înainte ca justiţia să se fi pronunţat sau chiar mai înainte ca CNSAS să fi dat o decizie finală. În noiembrie 2007 m-am adresat justiţiei, iar astăzi, 15 februarie 2008, Curtea de Apel Alba Iulia a făcut dreptate, anulând decizia 2809 dată de CNSAS în 13 septembrie precum şi decizia de reexaminare 3360 din 9 octombrie 2007. Îl rugăm pe Dumnezeu să-i ierte pe membrii Colegiului CNSAS, iar dacă mai au o urmă de conştiinţă să îşi ceară scuze.

- De ce credeţi că a luat CNSAS această decizie?

Nu ştiu, dar cred că decizia CNSAS a fost subiectivă. Eu cred că cei din colegiu nici nu s-au uitat la dosarul voluminos de urmărire pe care îl aveam în instituţia dânşilor. Dosarul respectiv a fost văzut de către unii dintre cercetători, dar cred că cei din Colegiu nu l-au văzut. Decizia s-a dat pe muchie: 5 au fost împotrivă, iar 6 au votat pentru aceea decizie subiectivă.

- Credeţi că prin această decizia a CNSAS s-a dorit lovirea Bisericii?

Nu vreau să fac presupuneri, în general se ştie că sunt forţe anticreştine, care lovind în ierarhia bisericească, în Biserică, în instituţiile Bisericii ar vrea să discrediteze mesajul pe care Biserica îl propovăduieşte. Dar Biserica Îl are ca şi cap pe Hristos şi Domnul Hristos ne-a promis un lucru important că Biserica nu va fi înfrântă nici de porţile iadului. Aşa că dacă noi am fi oameni sfinţi, dacă am fi creştini absoluţi nu ne-ar prea interesa de deciziile pe care le dau pe nedrept forurile omeneşti pentru că ştim ce avem în conştiinţă dar pentru imaginea Bisericii asemenea decizii pot fi dăunătoare şi aşa cum am zis cred că Curtea de Apel, atunci când a reparat stricăciunea pe care a făcut-o CNSAS-ul stropindu-mă cu noroi şi pe mine şi pe alţii nefiind vinovaţi, această decizie este după voia lui Dumnezeu.

(Sursa: AR/ 15 Februarie 2008)

Luciana POP – Ziaristi Online

“Mii de draci ma furnica vazand cum este confundat crestinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tampa si lasa. O bondieuserie (e expresia lui tante Alice), ca si cum menirea crestinismului n-ar fi decat sa lase lumea batjocorita de fortele raului, iar el sa inlesneasca faradelegile dat fiind ca e prin definitie osandit la cecitate si paraplegie. Denis de Rougemont: Sa nu judecam pe altii, dar cand arde casa vecinului nu stau sa ma rog si sa ma imbunatatesc; chem pompierii, alerg la cismea. De nu, se numeste ca sunt fudul si ca nu-mi iubesc aproapele. Macaulay: este drept ca nu avem voie sa ne rasculam impotriva lui Nero caci orice putere de Sus este, dar nici nu trebuie sa-i sarim lui Nero in ajutor daca se intampla sa fie atacat. (Eisenhower si Foster Dulles in toamna lui ‘56.) Una e sa te rascoli, alta e sa aprobi. Cand a cazut Iacob al II-lea, s-au gasit episcopi anglicani care sa-l urmeze in exil pe regele procatolic, ori poate catolic, numai pentru ca era suveranul legitim si, orice s-ar fi intamplat, nu putea fi inlocuit.

Crestinismul neajutorat si neputincios este o conceptie eretica deoarece nesocoteste indemnul Domnului (Matei 10, 16: “fiti dar intelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii”) si trece peste textele Sfantului Pavel (Efes. 5, 17: “Drept aceea, nu fiti fara de minte”, II Tim. 4, 5: “tu fii treaz in toate…”, Tit. 1, 8: “sa fie treaz la minte” si mai indeosebi I Cor. 14, 20: “Fratilor nu fiti copii la minte; ci la rautate fiti copii, iar la minte fiti oameni mari”). Nicaieri si niciodata nu ne-a cerut Hristos sa fim prosti. Ne cheama sa fim buni, blanzi si cinstiti, smeriti cu inima, dar nu tampiti. (Numai despre pacatele noastre spune la Pateric “sa le tampim”.) Cum de-ar fi putut proslavi prostia Cel care ne da sfatul de-a fi mereu treji ca sa nu ne lasam surprinsi de satana? Si-apoi, tot la I Cor. (14, 33) sta scris ca “Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neoranduielii”. Iar randuiala se opune mai presus de orice neindemanarii zapacite, slabiciunii nehotarate, neintelegerii obtuze. Domnul iubeste nevinovatia, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice Leon Daudet, dar nu la barbosi. Barbosii se cade sa fie intelepti. Sa stim, si ei si noi, ca mai mult rau iese adeseori de pe urma prostiei decat a rautatii. Nu, slujitorilor diavolului, adica smecherilor, prea le-ar veni la indemana sa fim prosti. Dumnezeu, printre altele, ne porunceste sa fim inteligenti. (Pentru cine este inzestrat cu darul intelegerii, prostia – macar de la un anume punct incolo – e pacat: pacat de slabiciune si de lene, de nefolosire a talentului. “Iar cand au auzit glasul Domnului Dumnezeu… s-au ascuns”.) [...]

“Dati deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Mat. 22, 21; Marcu 12, 17; Luca 20, 25). Fraza e clara si regimurile totalitare, adaugandu-i si Rom. 13, cer credinciosilor sa le dea ascultare si respect. Iar multi crestini, care-si confunda religia cu prostia, sar si ei sa le aprobe: “e text!”. Numai ca nu citesc atent.

Dam Cezarului – se talmaceste: Statului – ce este al sau, daca e in adevar stat si se poarta in consecinta. Cand statul (Cezar) se indeletniceste cu ale lui, cu intretinerea drumurilor, mentinerea ordinei, canalizari, transporturi, apararea tarii, administratie si impartirea dreptatii, i se cuvine respectul si tot ce este al sau: impozitul, serviciul militar, civismul. Atunci insa cand Statul nu mai e Cezar, ci Mamona, cand regele se preface in medicine-man si puterea civila in ideologie, cand cere adeziunea sufleteasca, recunoasterea suprematiei sale spirituale, aservirea constiintei si procedeaza la “spalarea creierului”, cand fericirea statala devine model unic si obligatoriu, nu se mai aplica regula stabilita de Mantuitor, deoarece nu mai este indeplinita una din conditiile obligativitatii contractului: identitatea partilor (lui Cezar i s-a substituit Mamona). Mantuitorul nu numai ca n-a spus sa dam lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu si lui Mamona ce este a lui Mamona, ci dimpotriva (Mat. 6, 24; Luca 16, 13) a stabilit ca nu poti sluji si lui Mamona si lui Dumnezeu. Cand pe scaunul de domnie lumeasca sta un Cezar, indemanarea nu este interzisa si Biserica, de-a lungul veacurilor, si-a avut politica ei. Dar cand politica incape pe mainile Celuilalt, se aplica regula vaselor engleze care faceau piraterie sub pavilion strain: deindata ce bastimentul inamic deschidea focul, era inaltat steagul national. Cezarului, cele cuvenite. Cu Mamona nici o legatura, oricat de mica – nici asupra punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele din moliftele Sfantului Vasile cel Mare.

(Diavolul: sa incheiem un pact. – Nu. – Atunci hai sa semnam un document prin care recunoastem si tu si eu ca doi plus doi fac patru. – Nu. – De ce? Nu admiti ca doi si cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie un adevar incontestabil? – Nu-mi pun semnatura alaturi de a ta nici pentru a recunoaste ca exista Dumnezeu.) [...]

Lumina nu este numai Beatitudine ci si Intelegere, in contrast cu prostia din care face o netrebnica arma diavoleasca.

Aparent paradoxalei constatari a lui Bettex ca incultului ii este ingaduit sa nu creada, savantului insa nu, ii vin in sprijin cuvintele lui Newton: “Corpurile, recunosc, stau unele fata de altele ca si cum s-ar atrage; daca se atrag intr-adevar nu stiu si nici nu ma pricep a spune cum s-ar putea atrage.”

Texte biblice referitoare la teza: crestinismul este o religie a curajului:

De nenumarate ori indemnul christic: Indrazneste fiule, Indrazneste fiica (Mat. 9, 2, 22; Marcu 10,49; Luca 8,48), Indrazniti (Marcu 6, 50; Ioan 16,33);

Incurajarile Nu te teme (Marcu 5, 36; Luca 1, 13; 1, 30; 5, 10; 8, 50), Nu va temeti (Marcu 6, 50; Luca 2, 10; 12, 7; 24, 36; Ioan 6, 20), Nu va inspaimantati (Marcu 16, 6);

Pe lista celor sortiti iezerului de foc, cine figureaza primii? “Fricosii (Apoc. 21, 8); si certarea: Pentru ce sunteti fricosi?” (Marcu 11, 12);

Si mai ales dezvaluirea marelui secret: “Imparatia cerurilor se ia prin staruinta, si cei ce se silesc pun mana pe ea” (Mat. 11, 12);

(In alte versiuni: se ia cu navala si navalitorii pun mana pe ea. Biblia engleza veche vorbeste de violenta si oameni violenti, cea noua afirma ca e siluita si luata cu forta. La forta se refera si Francezii. Germanii dau echivaluentul Gewalt, dar in continuare intrebuinteaza un verb compus mai expresiv: reisen es weg.)

Crestinul este cel caruia Dumnezeu nu i-a dat duhul temerii (2 Tim. 1, 7) si poate duce razboiul nevazut (Nicodim Aghioritul); e bun ostas al lui Hristos Iisus (II Tim. 2, 3) incins cu adevarul, imbracat cu platosa dreptatii, coiful mantuirii, sabia Duhului.

O religie marturisita prin curajul fizic al martirilor (Filip. 1, 28-30: Fara sa va infricosati intru nimic … caci voua vi s-a daruit… nu numai sa credeti intru El, ci sa patimiti intru El, ducand aceeasi lupta…).

Ce zice Pavel? Nu ma voi teme! (Evr. 13, 6) Dar Ioan? In iubire nu este frica ci iubirea adevarata alunga frica. (Epist. I. 4, 18). [...]

Cine este mai fraier? Cine-l urmeaza pe Hristos sau cine se incredinteaza diavolului?

S-ar zice ca Hristos cere mai mult, prea mult; ca sa-l urmezi vrea sa-ti lasi casa, femeia, fratii, parintii, copiii, tarina, vitele, pana si mortii sa-i lasi neingropati.

Atat demonizatii cat si crestinii sunt oameni inzestrati cu sentimentul infinitului. Crestinismul e o martirizare a tot ce-i lumesc, dar si da ceva in schimb: linistea aici si fagaduinta mantuirii viitoare. Pe cand diavolul e mai exigent: in schimbul simtamantului demnitatii el nu ofera decat deznadejdea. Ii dai constiinta, pacea, somnul, iti vinzi prietenii si rudele, cedezi absolut totul si mai mult ca totul – si toate pe degeaba. Ce-a obtinut Iuda de la diavol? Nimic. A fost fraierit. S-a ales cu dispretul batranilor si a restituit banii; s-a ales cu streangul si cu hohotul de ras al Necuratului.

Sfintilor li se cere mult, dar nu chiar totul – si nu degeaba. Postesc, privegheaza, se infrang, dar inima si sufletul nu si le dau.

Contractul incheiat cu diavolul e mult mai oneros decat cel incheiat cu Domnul. De fapt nici nu-i contract, e pacaleala. Dai totul, nu primesti nimic. Plata neantizarii diavolesti e deznadejdea cu perspectivele ei firesti: moartea, sinuciderea, rusinea si ciuda iscate de intelegerea faptului ca ai fost tras pe sfoara. (Sfoara sau franghie, franghia sinucigasului Iuda.)

- Adeseori un anumit ton pedant insotit de cuvinte sforaitoare cu aspect stiintific impresioneaza, asa incat prostii gogonate, bazaconii se aleg cu adancul respect al tuturora. Ar fi de ajuns sa fie nitel scuturate pentru a se vedea cat pretuiesc.

Chamfort: Exista prostii bine imbracate, asa cum exista dobitoci foarte dichisiti. [...]

Ne inspira neincredere pacatosii care n-au in gura decat neprihanirea, neostoirea, necontaminarea. Cred cu totii – verbal – in monofizitism si manicheism, concep viata religioasa numai sub forma etericului si absolutului. O concep, la propriu, caci in fapt isi duc mai departe viata de pacat sub cuvant ca pacatul fiind irezistibil, iar crestinismul tot una cu etericul absolut, nu pot iesi din dilema in care se afla. Lui Satana ii consacra viata lor pacatoasa, iar lui Hristos vorbirile si scrierile lor slavitoare ale puritatii celei mai rafinate.

Cat de departe sunt de teandria crestina, si de Cel ce propovaduia metanoia pe strazi, in sate, pe drumuri, pe la ospete, te miri unde si te miri cui.

Si ce usoara e solutia pe care si-au gasit-o.

Dar crestinismul nu-i usor si Hristos e greu de pacalit; El aici ne cere sa ne purtam – dupa puterile noastre – crestineste. Aici in lume, facand eforturi si-n plina necuratie. Si – vorba lui Kierkegaard – nu-i El atat de slab incat sa ne scoata din lume. Si nici – se-ntelege – atat de naiv incat sa nu stie de ce se vorbeste cu atata intransigenta si exclusivism despre neprihanire: vocabularul psihanalitic ii este cunoscut, cum ii sunt toate, deci si compensatiile si transferurile”.

(Fragmente din Jurnalul Fericirii, sursa de pe internet – AICI).

Legaturi:

• Sarmana disperare desarta… Si o demontare punctuala a unei cascade uluitoare de MISTIFICARI
• Vamesul-Fariseu – sau cum ne pre-facem in farisei crezand ca suntem vamesi
• Cuviosul Paisie Aghioritul: PREZENTA CRESTINILOR ESTE MARTURISIRE DE CREDINTA
• Steinhardt : Sapte pacate capitale
• NU, DOMNULE!” – IMPOTRIVIREA SI RUGACIUNEA: CHEILE REZISTENTEI
• A SPUNE CA 2+2=4 SAU DESPRE MARTURISIREA SI LEPADAREA ADEVARULUI INCOMOD
• Vom putea spune si noi ca “n-am stiut”?
• “Staţi şi vă uitaţi cu toţii şi nu ştiţi ce vă aşteaptă…”
• O, generatie inconstienta si rasfatata…

Ascultati:

Parintele Al. Schmemann si Cuviosul Seraphim Rose - Intoarcerea Acasa

Duminica Fiului Risipitor sau “…acolo am sezut si am plans, cand mi-am adus aminte de Sion“

“In a treia Duminica din perioada pregatirii pentru Post, auzim parabola Fiului Risipitor (Luca XV, 11-32). Impreuna cu imnurile cantate in aceasta zi, parabola ne dezvaluie timpul pocaintei ca fiind intoarcerea omului din exil. Fiul risipitor, ni se spune, a plecat intr-o tara indepartata, cheltuind toti banii pe care ii avea.

O tarã îndepãrtatã! Aceastã definitie a conditiei noastre umane, pe care trebuie sã ne-o asumãm si sã ne-o impropriem atunci când începem sã ne apropiem de Dumnezeu, este unicã. Un om care nu a trecut niciodatã prin acesta experientã, fie ea chiar si foarte scurtã, care nu a simtit niciodatã cã este înstrãinat de Dumnezeu si de adevãratã viatã, nu va întelege niciodatã care este esenta crestinismului. Si acela care se simte perfect “acasã” în aceastã lume si în viata ei, care niciodatã nu a fost atins de dorinta dupã altã Realitate, nu va întelege ce este pocãinta.

Cititi continuarea AICI

***

Sf. Ioan Gura-de-Aur - SE POATE DRAGOSTE MAI MARE CA ACEASTA? DAR SE POATE SI NEPASARE MAI SALBATICA?

Dacă am iubi pe Hristos, precum ar trebui să-L iubim, am şti că este mai rău decât gheena de a supăra pe Cel iubit, şi fiindcă nu-L iubim, de aceea nici nu ştim mărimea pedepsei. Aceasta este cauza pentru care eu plâng şi jelesc, căci ce nu a făcut Dumnezeu ca să fie iubit de noi? Ce mijloc n-a întrebuinţat? Ce n-a trecut cu vederea?

L-am batjocorit fără ca El să ne nedreptăţească cu ceva, ci din contră, bine facându-ne şi încărcându-ne cu mii de bunătăţi; am fugit de El, îndemnându-ne şi ispitindu-ne în toate părţile, şi nici aşa încă nu ne-a pedepsit, ci a alergat însuşi El, şi ne-a prins fugind, dar noi ne-am smucit din braţele Sale şi am trecut în acelea ale diavolului; şi nici aşa El nu S-a depărtat cu totul de noi, ci a trimis ca să ne roage mulţime de prooroci, de îngeri şi de patriarhi, dar noi nu numai că nu am primit solia, dar am şi batjocorit pe trimişi.

Cititi continuarea AICI

***

Parintele Nicolae Steinhardt – Tatal alearga in calea noastra

Fragmente risipite “Jurnalul fericirii” si din “Daruind vei dobandi” de parintele Nicolae Steinhardt despre cateva din semnificatiile cele mai importante ale pildei Fiului risipitor, pentru a intelege si mai bine “ce Dumnezeu avem” si a ne patrunde pana in adancurile inimii de Iubirea Sa:

“Cînd în parabola fiului risipitor rătăcitul vine acasă, e încă plin de murdăria cocinelor în care a trăit. Ce face tatăl? Îi iese întru întîmpinare alergînd şi-l îmbrăţişează: aşa împuţitcum e acest învins; nu aşteapta să-şi ceară mai întîi iertare ori măcar să ajungă pînă în dreptul (de nu şi la genunchii) tatălui; şi nu-i cere să se spele, să facă baie, să se cureţe cît de cît. Nu. De-a dreptul la ospăţ, ilico, hai, ce mai stăm!”.

Cititi continuarea AICI

***

O predica tulburatoare la Duminica Fiului Risipitor a Sfantului Nicolae Velimirovici

Dragostea nesfarsita a lui Dumnezeu pentru oameni se vede in indelunga Sa rabdare, marea Sa iertare si marea Sa bucurie. Aceasta dragoste isi poate gasi asemanare pe pamant in dragostea mamei pentru copilul ei. Cine de pe pamant are o rabdare mai mare fata de o faptura, decat numai mama fata de copilul ei? Iertarea cui o poate depasi pe aceea a mamei? Cine mai plange de bucurie cu repejune la schimbarea spre indreptare a copilului ei pacatos, ca mama?

De la intemeierea lumii, pe acest pamant, dragostea de mama a fost depasita numai de catre Domnul nostru Iisus Hristos, in dragostea Lui pentru oameni. Rabdarea Sa L-a dus la suferinte ingrozitoare cand era atarnat pe Cruce; iertarea Sa se revarsa din inima si buzele Sale chiar si atunci cand Se afla pe Cruce; bucuria Sa care patrundea in cei care se pocaiau, era bucuria care Ii lumina sufletul indurerat in intreaga Sa viata pamanteasca. Numai dragostea dumnezeiasca depaseste dragostea de mama. Singur Dumnezeu ne iubeste mai mult decat ne iubeste mama; singur El ne iarta mai mult decat ne iarta mama si numai El Se bucura la indreptarea noastra mai mult decat mama.

Cititi continuarea AICI

***

Sfantul Siluan Athonitul – “Domnul nu e ca noi… Ah, ce Dumnezeu avem!”

“E o minune pentru mine cã Domnul nu m-a uitat pe mine, zidirea Lui cea cãzutã. Unii cad în deznãdejde, so­cotind cã Domnul nu le va ierta pãcatele. Asemenea gân­duri vin de la vrãjmasul.

Domnul e atât de milostiv, cã nu putem pricepe aceasta. Cel al cãrui suflet s-a umplut de iu­birea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt, acela stie cum iubeste Domnul pe om. Dar când sufletul pierde aceastã iubire, atunci se întristeazã si tânjeste si mintea lui nu vrea sã se opreascã, ci cautã un asemenea Dumnezeu“.

Duhul Sfânt învaţă sufletul în chip negrăit să iubească pe oameni”.

- “Sufletul păcătos care nu cunoaşte pe Domnul se teme de moarte, gândind că Domnul nu-i va ierta păcatele sale. Dar aceasta e pentru că sufletul nu cunoaşte pe Domnul şi cât de mult ne iubeşte. Dacă oamenii ar şti aceasta, nici un singur om n-ar mai deznădăjdui, pentru că Domnul nu numai că iartă, dar se şi bucură de întoarcerea păcăto­sului. Chiar şi atunci când moartea îţi bate la uşă, crede cu tărie că, de îndată ce vei cere iertare, o vei şi dobândi.

Domnul nu e ca noi. El este blând şi milostiv şi bun, şi atunci când sufletul îl cunoaşte, el se minunează fără sfâr­şit şi zice: „Ah, ce Dumnezeu avem!“

Duhul Sfânt a dat Bisericii noastre să cunoască cât de mare este milostivirea lui Dumnezeu.

Domnul ne iubeşte şi ne primeşte cu blândeţe, fără re­proşuri, aşa cum în Evanghelie tatăl fiului risipitor nu i-a făcut acestuia reproşuri, ci a dat poruncă slujitorilor să-i dea o haină nouă, să-i pună în deget un inel scump şi încălţăminte în picioare, să junghie viţelul cel gras şi să se veselească şi nu l-a învinuit [Lc. 15].

Cu câtă blândeţe şi răbdare trebuie să îndreptăm şi noi pe fratele nostru, ca să fie praznic în suflet pentru întoar­cerea lui!

Cititi continuarea AICI

***

Parintele Rafail Noica - Ne mai aude Dumnezeu daca am pacatuit?

“[Stim]…. ca Dumnezeu este atotputernic si poate sa faca absolut tot, tot ce nu poti gandi… si mai mult [decat atat]. Dar nu-i destul. O va face? Daca-I manios pe mine pentru ca am pacatuit, ca am facut si asta si aia – si ma simt cu musca pe caciula? Dumnezeu nu e manios. Dumnezeu un singur lucru vrea: sa ne deschidem inima.

Cititi continuarea AICI

***

Cititi si alte predici si talcuiri la Pilda Fiului Risipitor:

• Ascultati aici predica IPS Bartolomeu Anania la Praznicul Nasterii Sf. Ioan Botezatorul
• Parintele Mihail Stanciu: Cateheza ”Sfântul Ioan Botezătorul” – 21.06.2010
• Predica Parintelui Cleopa la Nasterea Inaintemergatorului Ioan
• “Iată securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc”
• Sf. Ioan Botezatorul, cel mai mare om nascut din femeie
• Acatistul Sfantului Ioan Botezatorul (text)
• Acatistul Sfantului Ioan Botezatorul – doua versiuni (audio)
• Troparul Sfântului Ioan Botezătorul
• Paraclisul Sfantului Ioan Botezatorul (text)
• Calin Dragan – Meditatie la Nașterea Sf. Ioan Botezătorul
• Koinonia – « Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor! »

***

“Prietenul Mirelui” - indreptarul iubirii smerite, jertfelnice si discrete:

“Iată pildă minunată: Ioan. Atunci când oamenii erau gata să recunoască în el însuşi pe Mesia cel aşteptat, el a zis: „Nu! Ci este Altul, Care vine înaintea mea, El este Mântuitorul lumii!” (Io. 1:27-29) Cât de des se întâmplă pe Pământ ca aceia ce au primit stăpânire mare asupra multor oameni să fie înclinaţi a se socoti singurii vrednici de o astfel de stăpânire! Ci iată că Sf. Ioan a aflat în sine puterea de a tăgădui acest rol şi a spune cum trăia el însuşi însuflat de viziunea lui Hristos!”

(Arhimandritul Sofronie, “Cuvantari duhovnicesti. Vol. I”, Editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2004)

***

“Ioan Botezătorul ne este îndeobşte cunoscut pentru marea sfinţenie a vieţii sale. I se spune înger în trup sau om îngeresc, de cât de aspră i-a fost viaţa în pustie şi de cât de intransigentă asceza. (…)

Ne putem întreba acum ce semnifică pentru noi Ioan Botezătorul, prin care însuşiri ale lui ni se arată admirabil, adică vrednic de mirare şi veneraţie, prin care ne poate fi călăuzitor şi model? Prin smerenia sa absolută, desigur. Prin iubirea sa totală faţă de un altul, respectiv de Hristos, prin puterea de zdrobire a iubirii de sine şi a înlocuirii ei cu iubirea pentru altul. Ioan Botezătorul se trece în umbră, se şterge, parcă s-ar dori invizibil.

El devine acel prieten al Mirelui de care pomeneşte Iisus în versetul 29 al capitolului 3 din Evanghelia Sfântului Ioan, prietenul care se bucură de bucuria Mirelui, care stă şi-L ascultă cu dragoste şi supunere, care nu-şi doreşte nimic altceva decât să-L slujească. Iată ce este Ioan Botezătorul: este minunata pildă de „eu” care iese din sine şi – cu smerenie şi neţărmurit devotament – dobândeşte putinţa de a-şi iubi semenul mai mult decât pe sine însuşi.

Ioan Botezătorul ne poate fi tuturor îndreptar pe calea strâmtă a înfrângerii trufiei, a neroadei trufii, a egoismului şi egocentrismului nostru ridicol care-şi face râs de noi îndemnându-ne a crede că suntem, fiecare, punctul geometric din chiar centrul lumii şi ne dă ghes a ne încrede numai în noi înşine, a ne închide şi încuia în carapacea bine ferecată a sinei noastre imperialiste. Ioan ne poate fi pildă sigură de dragoste pentru Mire, adică pentru Hristos şi de slujire neprecupeţită a Sa. (…)

Noi reţinem din viaţa şi jertfa Sfântului Ioan Botezătorul (…) capacitatea omenească de a ieşi din sine, de a depăşi strâmtoarea fenomenalităţii, de a iubi pe un altul. Noi cutezăm chiar a ne face o călăuză (sau măcar un temei de neîncredere în afirmaţii sumare) din zguduitoarea, admirabila, senina frază de la Ioan 3, 30: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez“.

(Nicolae Steinhardt, Daruind vei dobandi, Editura Manastirii Rohia, 2006)

***

Cantare de lauda la Sfantul Ioan Botezatorul: PRIN TAINA DUMNEZEIASCA

a Sfantului Ierarh Nicolae Velimirovici

“Prin taina dumnezeiasca a intrat Ioan in lume,

Ca odinioara al Sarei si lui Avraam fiu, Isaac;

Prin taina dumnezeiasca a ramas el viu,

Scapand taisului ucigas al jungherului lui Irod.

Jungherul pe prunc nu l-a putut atinge,

Si in trupul tatalui atunci adanc s-a-mplîntat.

Prin taina dumnezeiasca hranitu-s-a Ioan in pustie,

Timp de treizeci de ani, in pamant pustiu.

Pe ai Domnului robi ii pastoresc ingerii;

Iar celor saraci ingerii le sunt pazitori!

Ioan a crescut, cu varsta si cu puterea,

El era un mielusel preafrumos,

Menit sa vesteasca

Si sa slujeasca

Mielului lui Dumnezeu.

El era menit sa strige tuturora

Ca ziua izbavirii se afla la rasarit.

El L-a cunoscut si L-a slavit

Pre Cel Care necunoscut oamenilor era.

El cel din urma proroc mare a fost,

Si incepatura apostolilor lui Dumnezeu.

El cu Dumnezeu grait-a precum marele Ilie

Si ca un apostol mare pre oameni i-a iubit si i-a certat.

Minunat fiu al preotului celui mare,

Primul incununat mucenic al mucenicilor lui Dumnezeu”.

(Sfantul Nicolae Velimirovici, “Proloagele de la Ohrida”, vol I, Editurile Cartea Ortodoxa si Egumenita, 2005)

***

“Pe meleagurile noastre se întâmplă ce se întâmpla cu evreii din Vechiul Legământ. Conştientizaţi de descoperirea dumnezeiască că ei sunt poporul ales, bineînţeles că păcatul şi-a tras spuza pe turta lui şi atuncea au început să se mândrească. Care este primul cuvânt de propovăduire al glasului Cuvântului lui Dumnezeu, adică Ioan Botezătorul? – Troparul zice că e glasul Cuvântului, glasul cel din pustie -

“şi să nu vă ziceţi vouă că sunteţi sămânţa lui Avraam că zic vouă că din pietrele acestea Dumnezeu poate să ridice fii lui Avraam“.

[…]

Toate sunt la îndemână, dar o luăm de bună, şi fiindcă o luăm de bună o pierdem, fiindcă păcatul îşi trage spuza pe turta lui, păcatul fiind indiferenţa, păcatul fiind nepăsarea, păcatul fiind mândria că noi suntem popor aşa şi pe dincolo, poporul lui Dumnezeu. Vă spun că din popoarele pe care le-am cunoscut nu este nici un popor care să nu fie buricul pământului. Sunt zeci de burice dintre care, bineînţeles, sunt eu şi poporul meu. Ăsta este păcatul şi spuza care şi-o trage, pentru asta poporul lui Dumnezeu pe Dumnezeu l-au răstignit şi pe Dumnezeul lor şi tradiţia lor au pierdut-o”.

“Sfantul Ioan Botezatorul avea destula dragoste si destula sfintenie ca sa-i trateze pe cei din poporul lui ca “pui de naparca”... Eu n-am nici dragostea, nici sfintenia lui si n-as indrazni sa zic asa ceva, dar vreau sa zic ca… gandul meu este, esential, cam pe aceleasi linii… Noi nu trebuie sa ne falim cu ce avem, ci sa ne socotim cu ce nu avem, ca sa nu cadem de la Pronia noastra. Cu ajutorul lui Dumnezeu, daca ne vedem pacatul, intunericul neamului nostru, importanta este nu uraciunea pacatului pe care-o vedem, ci important este ca… o vedem! Si asta vreau sa v-o spun ca sa ajut sa se trezeasca o insuflare in neamul nostru. Imnului acesta, “Desteapta-te, române” as putea sa-i fac o parafraza minunata, duhovniceasca, ca sa iesim din ieftinismul acestei eroistici patriotarde, inspre ceva duhovnicesc… Poate ca a venit vremea ca sa ne desteptam, fie si ca o Cenusareasa, oarecum prea tarziu. Domnul sa miluiasca, asa cum stie El!”.

(Parintele Rafail Noica)

***

” Iată, Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta. Ioan era îmbrăcat în haină de păr de cămilă, avea cingătoare de piele împrejurul mijlocului şi mânca lăcuste şi miere sălbatică. (Marcu 1, 2-6)

Ioan Înaintemergătorul este chipul bărbatului desăvârşit, cel ce a părăsit şi s-a lepădat de lumea aceasta dedicându-şi viaţa lui Dumnezeu. De atunci şi până astăzi mulţi au încercat să-l imite, el a fost un model pentru călugări, pentru omul creat după chipul lui Dumnezeu, ce trebuie să lupte pentru a deveni şi după asemănarea cu Dumnezeu. Aceasta este desăvârşirea: să ne luptăm pentru a ne însuşi asemănarea lui Dumnezeu. Cum ne aflăm în această luptă astăzi, vrem să vedem în continuare. Omul, cum spuneam, a fost creat după chipul lui Dumnezeu. Un mare dar pe care oamenii îl nesocotesc, un dar de care oamenii în loc să se folosească se poticnesc. Oamenii umilesc acest chip al lui Dumnezeu zi de zi, ca oarecând pe drumul Golgotei. Chipul lui Dumnezeu este alegerea din lăuntrul nostru care se transpune pe faţa noastră, este alegerea din inima noastră, care se transpune în viaţa noastră. Noi umilim acest chip prin: nepăsare, desfrânare, lăcomie, mânie, aroganţă, lenevie, laşitate, iar de înrudirea cu Dumnezeu nu ştim nimic, asemănarea cu Dumnezeu este pentru noi ceva străin.

Străini suntem de acea răstignire; nu cedam niciodată.

Străini suntem de acea lepădare de mărire şi dorim cele ce ne sunt vătămătoare, care stârnesc răutatea şi invidia, care cheamă răutatea acestei lumi să ne înconjoare. Ţinem în mână un ciolan şi suntem înconjuraţi de câini, e slava deşartă a acestei lumi, e copilăria minţii de a căuta strălucirea lucrurilor stricăcioase.

Străini suntem de acea cunoaştere a lui Hristos, şi nu e loc pentru El în noi. Noi avem altele de cugetat; cugetăm la o dragoste imaginară, care n-o să se împlinească niciodată, cugetăm la omul din viaţa noastră bun şi mare, care este în realitate aşa cum a căzut, şi neputincios.

Străini suntem de dragostea de a ne pune sufletul pentru cineva pe care îl iubim, pentru că ne este frica pentru sufletul nostru, şi unde este frică nu mai este dragoste. Frica este graniţa care ne opreşte să facem ceva pentru cel iubit, nu avem curajul jertfei şi suntem mai prejos decât animalele care se bat pentru nimic, mai prejos decât vagabonzii care îşi pun viaţa în pericol pentru nimicuri. Noi însă pentru lucru cel mai de preţ din viaţa noastră – mântuirea, împreună vieţuirea cu Hristos – totdeauna dăm înapoi şi niciodată nu jertfim nimic. Ne închidem fricoşi şi cedăm unei lumi care ne ia totul şi nu ne dă nimic; ne ia nevinovăţia, curăţia, liniştea, viaţa noastră toată şi nu ne oferă nimic în schimb afară de dezamăgiri, murdărie, un interminabil şir de condamnări, dezonorare, călcare sub talpă a chipului lui Dumnezeu, desfrâu, beţie, hulă, lipsă de dragoste, nepăsare. Ne dă în schimb o viaţă sfârşită în tristeţe, fără nici o nădejde, pentru că a fost fără de Dumnezeu.

Străini suntem de a accepta Adevărul vieţii. Atât am decăzut, încât vedem căderea noastră ca pe ceva vrednic de lăudat, cădere închisă într-un întuneric, pe care nu vrem s-o recunoaştem şi, deşi este cu noi, ne comportăm ca şi cum nu ar fi, amăgindu-ne singuri, păcălindu-ne şi uitând intenţionat că am săvârşit un lucru oribil: am răstignit dragostea, am uitat să iubim curat, ne ascundem după copaci să nu ni se vadă goliciunea, să nu ni se vadă urâţenia păcatelor, dezbrăcaţi de acea curată haină în care sunt îmbrăcaţi cei ce sunt în adevăr.

Străini suntem de râvna pentru adevăr, căzuţi într-o moleşeală ce sună a pustiu; se aud doar sunete sinistre care vestesc răul ce ne aşteaptă, răul pe care noi l-am săvârşit. Ceea ce am iubit în viaţa aceasta ne va fi prietenul nostru nedespărţit în viaţa viitoare: ori răul, ori binele. Nepăsători într-o lume plină de ură în care mâncarea copiilor sunt desenele animate devenite satanice, răspânditoare de teroare; în care mâncarea copiilor este limbajul pornografic; în care mâncarea adevărată – Hristos – o mănâncă doar preoţii uitându-se la ceas. Şi timp nu mai este, şi suntem tot mai obosiţi.

Mâncarea lumii nu mai este Hristos, care mai mult decât pe drumul Golgotei este astăzi călcat în picioare; mâncarea lumii astăzi este ceva stricăcios, o confuzie, un vis deşert, un suflet murdărit, gânduri trufaşe şi multă alergare după o nălucă: năluca celor materiale, care nu vor mai fi, toate castelele cu vise care se vor risipi, şi la capătul drumului ne vom trezi cu nimic; pentru viaţa cealaltă nu am adunat nimic, Hristos a fost sub picioarele noastre şi noi ne-am bătut pentru nimic.

Dragostea dintre fraţi, dintre oameni este sub picioarele noastre, noi suntem neliniştiţi pentru a nu pierde răul din noi şi nu cedăm nicicând, ne ambiţionăm să-l ducem cu noi până la capăt. Acolo va fi plângerea, despărţirea pentru totdeauna de Cel care atât de mult ne-a iubit, Hristos, prietenul nostru, pe Care noi niciodată nu L-am preţuit. Ne vom despărţi pentru totdeauna de iubirea adevărată, care în viaţă şi-a întins mâna către noi, şi a rămas fără răspuns. Sub ochii noştri trăiesc copiii care mănâncă din rodul minţii omeneşti căzute, care nu au cunoscut viaţa adevărată, ci s-au născut în iadul pe care omul l-a creat. Rodul minţii omeneşti căzute inhibă mintea copiilor cu fascinaţia falsă a lucrurilor pământeşti, creaţii distrugătoare care-i înnebunesc pe copii, care le închid calea spre fericire oferind în loc tulburare, neîmplinire, nervozitate, neascultare, violenţă, trufie şi transformă copiii în diavoli cu care părinţii se mândresc, căci de mici lucrează la calculator sau de mici au programe preferate la televizor. Doar puţini părinţi care au mai rămas cât de cât credincioşi adevărului conştientizează pericolul în care intră copiii lor trăind în aceste nebunii şi plâng în imposibilitatea izolării, în imposibilitatea scoaterii lor din acest vacarm.

Ioan este un copil de patru ani, când citiţi aceste rânduri, poate de cinci, sau cine ştie, dar nu contează, căci el este un exemplu dintr-o mare de copii, o mare de copii care s-a născut într-o lume nebună ce se autonumeşte a performanţei. Poate este performanţa de a se depărta tot mai mult de Dumnezeu în schimbul unei alergături după comoditate, circ şi străluciri stricăcioase.

Puţinii creştini cu copii de astăzi (sunt mai mulţi, dar puţini se mai pot numi creştini) se confruntă cu o problemă fără ieşire: oricât de izolaţi ar ţine copiii de relele din jur, mai devreme sau mai târziu, copiii lor vor fi împreună cu ceilalţi copii care de mici vorbesc vulgar; oricât ar vrea, nu pot să-i dezlipească pe copii de lângă televizor şi – vrând, nevrând – ei îşi asimilează gândirea murdară care se propovăduieşte prin televizor. Astfel, ei sunt imposibil de controlat şi noul om care apare la orizont este ceva străin de omul din trecut, care avea frică şi respect pentru părinţi. Este o nouă lume, în care răutatea se manifestă încă de la copii, în care răul se va manifesta tot mai puternic, în care se vor arăta ultimii apărători ai redutei adevărului într-o luptă cu un rău pervertit în bine, un rău plin cu bune intenţii de ajutorare, de bunăstare, de aşa-zisă dreptate, într-o expunere plină de fală a realizărilor omeneşti. Despre ce fel de bărbat desăvârşit mai putem vorbi astăzi? Drăcăraia este peste tot în jurul nostru, pe toate frecvenţele, în tot aşa zisul modernism, şi gândurile omului sunt prinse de zarva exploziei noilor tehnici şi noilor cerinţe ale vieţii omului, străine cu totul de ceea ce a trăit omul până acum. Câţi mai meditează astăzi la lepădarea de lumea aceasta şi la ce fel de desăvârşire poate să ajungă omul de astăzi în contact cu această lume plină de înrâuriri demonice?

Sfântul Ioan Botezătorul s-a lepădat de lumea din timpul său pentru a-şi lucra desăvârşirea şi a duce o viaţă plăcută lui Dumnezeu. Astăzi nu se mai poate vorbi despre un loc de retragere, lumescul se găseşte din plin şi în mănăstiri, dar, după cum ne spune Sfânta Scriptură, cei care vor răbda în zilele acestea chemând numele lui Dumnezeu (cf. Matei 24, 12-13), care vor trăi întristându-se de ceea ce întâmplă în jur (cf. Iezechiel 9, 4), nefăcându-se părtaşi la lucrarea fărădelegii (cf. Apoc. 18, 4), aceştia se vor mântui şi, ne spun Sfinţii Părinţi, mai mari se vor chema în împărăţia lui Dumnezeu decât cei ce au lucrat desăvârşirea în timpul strălucirii Sfinţilor Părinţi”.

(Parintele Ioan Buliga, sursa: Strajerii Ortodoxiei)