Cuvant la Ajunul Botezului Domnului

(Rostit duminica 5 ianuarie 1986, la Liturghie)

Frati crestini,

Au trecut numai cateva zile de la Nasterea lui Iisus in staulul de la Betleem. Iisus Hristos, in marea Lui smerenie, primeste a Se naste acolo ca un rob, intr-un staul. Iata insa ca astazi, in ajunul marii sarbatori a Botezului Domnului, Iisus Hristos, la treizeci de ani impliniti, vine pe malul Iordanului, in mijlocul unei mari multimi. Pe sesurile intinse ale Iordanului, multimi din toata Tara sfanta erau cutremurate de glasul marelui botezator, sfantul Ioan. Ce putere a avut acest mare proroc care nu a facut minuni, n-a vindecat bolnavi, n-a inmultit paini, insa a cutremurat multimile, incat intrebau cu frica ce sa faca pentru ca sa se poata mantui! Si ii indruma sa faca milostenie cat mai multa si dreptate si [sa pazeasca] sfintenia vietii. Si iata, in acest freamat urias si rar intalnit in tara sfanta, in jurul marelui proroc Ioan Botezatorul, apare si Iisus din Galileea.

In varsta de treizeci de ani, Iisus mergea incet, Se apropia de Ioan, printre multimi. Multimile nu-L cunosteau inca, dar Ioan spunea despre El, aratandu-L cu degetul: „Iata Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii”. Iisus Se apropie de el si cere sa fie botezat. Un dialog impresionant are loc acolo, pe malul Iordanului, intre Iisus si Ioan Botezatorul. Sfantul Ioan ii spune: „Doamne, eu am nevoie sa fiu botezat de Tine si Tu vii la mine”? si Iisus Ii spune: „Lasa acum, Ioane, boteaza-Ma ca sa implinim toata dreptatea”.[2] Si Ioan, cel cu chipul aspru, ca un mare profet din pustiurile Tarii sfinte, insa de o mare blandete si de o mare smerenie, accepta si Il boteaza pe Iisus Hristos.

Cand boteza sfantul Ioan Botezatorul, marea multime intra in apele Iordanului si ramanea acolo pana isi spunea toate pacatele in public, dupa aceea iesea din apa. Iisus Hristos insa a intrat in apa, a fost botezat si indata a iesit din apa — spune evanghelistul Matei care era acolo, era martor. Iisus a iesit din apa, frati crestini, repede, pentru ca nu a avut pacat. O spune El singur in fata dusmanilor Sai: „Cine Ma poate invinui pe Mine de pacat?”

Insa in clipa aceasta s-a deschis cerul — acel cer din Orient, albastru si luminos — si din cer apare Duhul Sfant in chip de porumbel peste Iisus Hristos, si sfantul Ioan il vede, iar un glas din cer se aude strigand: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe El sa-L ascultati”. In clipa aceasta, frati crestini, se arata in lume, in vazul lumii intregi, Sfanta Treime: Tatal rosteste cuvintele: „Acesta este Fiul Meu cel iubit”, Duhul Sfant in chip de porumbel si Mantuitorul Iisus in apele Iordanului. Se mai arata inca o data Duhul Sfant, Treimea intreaga, pe Tabor, cand Duhul Sfant apare in chip de lumina, o lumina neobisnuita, Dumnezeu Tatal, din nori, aceleasi cuvinte spunand: „Acesta este Fiul Meu cel iubit” si Fiul stralucind in marea lumina taborica, dumnezeiasca lumina.

Aceasta este marea sarbatoare de la Iordan; ca maine, acum aproape doua mii de ani, a avut loc acest eveniment unic in istoria lumii, Botezul Fiului lui Dumnezeu. Intruparea a avut loc la Betleem, iar aici Botezul Domnului. De acum incolo se deschid cerurile, Duhul Sfant se pogoara si oamenii se apropie cu toata increderea de Dumnezeul cel Treimic, Tatal, Fiul si Duhul Sfant.

Frati crestini, sfintii Parinti, si in mod deosebit Sfantul Ioan Damaschinul concentreaza aceste lucruri si ne invata ca de-a lungul istoriei lumii sunt opt botezuri — si am sa le citesc din Dogmatica su Izvorul de invatatura al sfantului Ioan Damaschinul, acest mare teolog, acest mare Parinte bisericesc al sfintei noastre Ortodoxii. Primul botez, spune sfantul Ioan, a fost botezul potopului. Se stie, cuvantul „botez” vine de la un cuvant grecesc, baptizo, care insemneaza „a scufunda”. Deci aici a fost scufundarea lumii intregi pentru pacatele lor si ale noastre. Al doilea botez, “prin mare si nor” in pustiul Sinaiului, cand poporul ales venea din Egipt in Tara sfanta (…). Al treilea, botezul legii vechi, caci “tot cei necurat se spala cu apa, ba inca isi spala si hainele, si astfel intra in tabara”, tot prin pustiul Sinaiului. „Al patrulea botez e botezul lui Ioan”, pe care-l intalnim, iata, maine, care a fost introductiv si conducea la pocainta pe cei botezati, ca sa creada in Hristos. «Eu», spune sfantul Ioan Botezatorul, «va botez pe voi cu apa, dar Cel care vine dupa mine va va boteza pe voi cu Duhul Sfant si cu foc». Asadar, Ioan curateste mai dinainte prin apa, in vederea Duhului. Al cincilea botez este Botezul Domnului, Mantuitorul Hristos, cu care S-a botezat El insusi. Se boteaza, nu pentru ca El a avut nevoie de curatire, ci pentru ca Si-a impropriat curatirea mea”, [...], a noastra a tuturora, „ca sa «zdrobeasca capetele balaurilor din apa», ca sa inece pacatul, ca sa inmormanteze pe tot Adamul cel vechi in apa, ca sa sfinteasca pe Botezator”, pe sfantul Ioan, „ca sa implineasca Legea, ca sa descopere taina Treimii, ca sa ne dea noua pilda si exemplu de a ne boteza si noi. Noi ne botezam cu Botezul desavarsit al Domnului, cel prin apa si prin Duh. Se zice ca Hristos boteaza cu foc, pentru ca a revarsat harul Sfantului Duh peste sfintii apostoli in chipul limbilor de foc, dupa cum spune insusi Domnul: «Ioan v-a botezat pe voi cu apa, dar voi veti fi botezati cu Sfantul Duh si cu foc, nu mult dupa aceste zile»”— le spunea Mantuitorul in ziua intai a invierii, apostolilor Sai.

„Al saselea botez este botezul prin care se dau pocainta si lacrimi, care este cu adevarat greu. Al saptelea botez este botezul prin sange si mucenicie, cu care insusi Hristos S-a botezat in locul nostru. El este foarte cinstit si fericit, pentru ca nu se pangareste a doua oara cu intinaciunea. Al optulea botez si ultimul nu este mantuitor, ci pe de o parte distruge rautatea — caci nu mai guverneaza rautatea si pacatul — iar pe de alta parte pedepseste necontenit. Acesta e botezul focului celui vesnic, dupa Judecata obsteasca”.

„Marturisim un botez spre iertarea pacatelor, spre viata de veci. Botezul arata moartea Domnului. Ne ingropam, deci, prin botez impreuna cu Domnul, dupa cum spune dumnezeiescul Apostol. Dupa cum o data s-a savarsit moartea Domnului, tot astfel o data trebuie sa ne si botezam”.

Sunt oameni, anumite secte, in care daca intra cineva, il boteaza a doua oara. Savarsesc un foarte mare pacat.

„Ne botezam dupa cuvantul Domnului in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, iar prin aceste cuvinte suntem invatati marturisirea in Tatal, in Fiul si in Duhul Sfant. Asadar toti cei care au fost botezati in Tatal, in Fiul si in Duhul Sfant si au fost invatati prin aceasta o singura fire a Dumnezeirii in trei ipostasuri, si se boteaza din nou, acestia rastignesc inca o data pe Hristos, dupa cum spune dumnezeiescul Apostol: «Caci este cu neputinta ca cei odata luminati prin botez (…), sa se innoiasca iarasi prin pocainta, pentru ca ei rastignesc pentru a doua oara pe Hristos, Il batjocoresc»”.

Asta fac cei ce se boteaza a doua oara, cu obraznicia si cu trufia lor.

„Dar toti cei care nu au fost botezati in Sfanta Treime, trebuie rebotezati  (…). Dumnezeu ne-a facut pe noi pentru nestricaciune”, pentru cer, pentru Rai, pentru lumina, „dar pentru ca noi am calcat porunca Lui mantuitoare, ne-a condamnat la stricaciunea mortii. Totusi, ca sa nu fie raul vesnic, S-a pogorat, in virtutea milostivirii Sale, spre robi, si facandu-Se asemenea noua, ne-a rascumparat prin patima Sa. Ne-a izvorat noua, din sfanta Lui coasta, izvorul iertarii. Asa, apa izvorata din coasta Sa este spre renastere si inundarea pacatului si a stricaciunii, iar sangele este bautura pricinuitoare vietii vesnice”, adica Sfanta Impartasanie. „Ne-a dat porunca sa renastem prin apa si prin Duh Sfant, deoarece prin rugaciune si invocare”, prin chemarea aceasta a Duhului Sfant, „Sfantul Duh se pogoara asupra apei. Dar, pentru ca omul este suflet si trup, ne-a dat dubla si curatirea, prin apa si prin Duh Sfant. Duhul pe de-o parte reinnoieste in noi starea dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, iar apa, pe de alta parte, curateste, prin harul Duhului Sfant, corpul de pacat si il elibereaza de stricaciune. Apa implineste icoana mortii, iar Duhul da arvuna vietii”.

Frati crestini, aceste lucruri vi le-am spus acum, ca sa ne dam seama cu totii ce inseamna marea taina a sfantului botez. Prin Nasterea Domnului Iisus Hristos, Dumnezeu S-a smerit pana la intruparea Lui in chip de rob. Prin Botezul Domnului, omul s-a indumnezeit. Fara sa ne dam seama destul de bine, botezul, frati crestini, insemneaza renastere, nasterea din nou a fapturii omenesti. Se creeaza o noua faptura sufleteasca, omeneasca, duhovniceasca. Pruncul care se scufunda in apa botezului e luminos ca un inger, fara prihana, fara pacat si fara patimi. Pacatul stramosesc s-a distrus si pacatul pana in clipa aceasta, a botezului, de asemenea a fost desfiintat, incat pruncul apare in lumina dumnezeirii.

De aceea, frati crestini, trecand prin taina botezului, Botezul Domnului, amintim de botezul nostru crestin, de pruncia noastra, de sfintenia vietii noastre; sa ne straduim, frati crestini, sa o inviem, sa ne rebotezam prin pocainta si lacrimi, cum spune la al cincilea botez despre care vorbeste sfantul Ioan Damaschinul. Sa ne pastram in curatia si in sfintenia vietii noastre, stiind foarte bine, cum spune sfantul apostol Pavel, ca in Imparatia lui Dumnezeu nimic necurat nu intra, numai sfintenia, numai curatia, numai lacrimi de pocainta — numai atit intra acolo. Cand intram cu tot bagajul de spurcaciuni ale vietii, suntem aruncati de la intrare. Ingerii pazitori cu sabii de foc ne arunca de la fata lui Dumnezeu. De aceea sa fim cu grija pentru viata noastra, pentru ca vom da seama de orice pacat nemarturisit si neiertat. Sa fim mai atenti la viata noastra, ca s-o savarsim in frica de Dumnezeu, in implinirea poruncilor si in sfintenia pe care Dumnezeu o vrea de la noi. Amin.

 (in: Parintele SOFIAN, Editura Bizantina, 2007, Bucuresti)

 Legaturi:

***

• Cateheza ”Ierurgiile bisericesti – III – Aghiazma Mare” (AUDIO)

• Cateheza ”Botezul Domnului în iconografia si imnografia Bisericii” (AUDIO)

• Parintele Mihail Stanciu– Predica la Botezul Domnului

Sursa: Cateheza ”Părintele Adrian Mărturisitorul”. Invitat dl. Marcel Petrișor – 29.09.2011

INTEGRAL AUDIO – AICI

Transcriere partiala a cuvintelor scriitorului, profesorului si fostului detinut politic MARCEL PETRISOR si al parintelui MIHAIL STANCIU, rostite la Manastirea Antim (29 septembrie 2011):

[...]

- Cand l-ati cunoscut pe parintele Adrian si cum l-ati vazut?

- Pai l-am cunoscut fiind in aceleasi imprejurari si locuri cu el, in partea din urma, inainte de a ne elibera din Aiud… (…) Parintele Fageateanu in perioada aia cand era in puscarie, vai de mine, ce om era, era intransigent! Ca in definitia ortodoxiei… o spunea el, si ma rog nu numai el: Ortodoxia este legea asta a noastra, a Bisericii care pretinde cea mai mare austeritate, deci neingaduinta cu sinele, lupta cu sinele, dar si cea  mai mare ingaduinta  cu aproapele. Dincolo de asta, era o foarte mare putere de iubire! Ca se spunea in puscarie in perioada aia: Ortodoxia e ca voia bunului Dumnezeu care lasa ploaia sa cada si peste spini si peste ciulini.

Parintele Adrian impunea o mare austeritate in ceea ce priveste propriul lui comportament, avea o fire de jandarm, el a fost si comisar chiar in timpul Legiunii, si, in sfarsit, vedea ca oamenii trebuiesc incadrati si in niste stanoage, cum zicea de multe ori, ca zice, altfel scapa precum caii in ovaz, asa ca trebuie tinuti indeaproape in frau, dar trebuie si iertati, pentru ca, in orice caz, fiecare se straduieste dupa puterea lui. Si dadea si un imbold foarte mare acestei laturi a iertarii, dupa cum si a sfatului – ce sa faca omul ca sa nu cada in necazuri…

Spunea, intr-adevar, ca cea mai mare virtute crestina este smerenia… El, stiti de ce o spunea asta, fiindca spunea asa: stiti cate am patit… Am patit foarte multe din pricina ca am vrut sa fac eu singur o serie de lucruri si pe urma mi-am dat seama ca nu se pot face lucrurile de unul singur, fara ajutorul lui Dumnezeu. Si in dosul pojghitei asteia de rigurozitate – ca poate la spovedanie ati vazut ca era foarte aspru, cu unii a fost foarte aspru, cu altii mai putin – dar in dosul austeritatii, asprimii asteia, se ascundea un om cu o nemaipomenita putere de iubire.

La Lainici s-a dus la Manastire acolo, s-a dus sus in varf, la schit, si stiti cum se numea schitul? Locurele. Locuri rele. Si parintele Adrian, intodeauna cand l-am intrebat: de ce ai ales Locurele? Zice in locurile rele nu se duc decat oamenii… si pe urma completam noi: oamenii care, ca si dumneavoastra, s-au dus si pe front in Rusia… Asa era el, intr-adevar, se ducea unde era mai greu. Si intotdeauna avea evidentele astea: ca nu poate face totul numa’ singur si cu pornire asa… sufleteasca de a face bine neaparat si de a-l indrepta pe om spre lucrurile cele mai  nimerite, potrivite  firii lui, ca scape de rau. Ati vazut si cum spune aici: Se ce poporul roman e atat de napastuit? … Ei, si in perioada cand era in Aiud, in inchisoare, si asta… spunea: din pricina femeilor. Pai cum, din pricina femeilor? Pai, zice, suntem tara cu cel mai mare numar de avorturi. De unde si hotararea lui de atunci sa sanctioneze ori de cate ori, dupa aceea in libertate, cand a venit aici la manastire si pe unde a mai fost, chestiunea asta o sanctiona foarte  tare. Uciderea de prunci este un dezastru pentru care Dumnezeu, zice, a ingaduit peste noi sa vina ceea ce a venit. (…)

- Dar cu rusii cum v-ati purtat?  - Pai, zice, era sa ma port aspru, spunea el cand eram in inchisoare, dar cand am vazut saracii ca erau foarte  multi dintre ei care-si ingropasera icoanele si trecusera prin ce nu trecuseram noi, zice, m-am inmuiat… Si sigur ca pricina tuturor relelor, pentru el era o pricina ascunsa, mistica cum se spune, adica ingaduita sa opereze in lume, datorita faptului ca prin suferinta pe care vremurile o aduc peste oameni, oamenii ispasesc, si in felul asta, in lumea de dincolo raspund altfel la Judecata.

Era si in controverse deseori cu parintele Papacioc, cu parintele Iustin, cu ceilalti parinti care erau acolo si in jurul carora discutiile erau asa: dom’le oamenii astia, totusi, daca majoritatea suferinzilor mai cartesc, se zvarcolesc,  regreta si... astia [cei care sufereau in inchisorile comuniste, n.n.] au fost stalpii care au tinut Biserica. De fapt se si spunea ca daca nu se prabuseste cerul peste lume, peste Romania este datorita turlelor Bisericii care le sustin si datorita celor dinlauntrul Bisericii care fac fata napastuirii respective suportand si expiind [ispasind] in locul necajitilor care ar trebui sa sufere altfel si mai mult. (…)

Si parintele Staret spunea mai inainte, cat statusem de vorba, ca [Parintele Adrian] datorita parintelui Papacioc a venit si a imbracat haina monahala. Avea putere de atractie foarte mare. Dar dupa ce te atragea te si “scarmana”, ca sa zic asa, nu se lasa pana nu te rascolea in toate cotloanele. Si asta datorita faptului ca in timpul si a puscariei si a vietii pe care a avut-o pe front, si a celorlalte experiente, dar mai ales in puscarie oamenii “s-au scarmanat” foarte tare unul  pe altul. Biserica, si in general crestinismul, nu se sprijina pe  teze de licenta sau pe doctorate, sau pe… Adica te descosea sa vada ce ganduri ai avut, de ce ai facut ceea ce ai facut, ce ceri, ce vrei sa ti se dea si daca asta are cate o motivare. Bineinteles ca fiecare stiti, pe de alta parte, din relatiile pe care le-ati avut cu el, ca era repet si foarte aspru, dar si foarte ingaduitor. Eu cred ca pentru foarte multi se ruga ca Dumnezeu sa-l ajute in cele bune omului ca sa-l scape de napastele care erau peste el. (…)

(…)

De aia spunea el ca trebuie sa fim uniti intotdeauna, si mai ales in fata primejdiei – de aia dadea si citatul cu dacii care daca ar fi uniti ar inspaimanta pe toate lumea cu puterea lor. Cand il intrebam: de ce nu sunt oamenii uniti?  Pai nu sunt uniti din cauza mandriei, a orgoliului ca fiecare vrea sa fie ceva mai mult ca alalalt… (…)

- Unde l-ati intalnit pe parintele Adrian in temnita?

- La Aiud.

(…)

- Spuneati ca in puscarie era un regim ca in pustnicie.

- Exact, si asta este foarte adevarat. Cum stiti ca inainte vreme in Romania, de pilda cand era sa-l surghiuneasca pe cineva, nu-l baga in puscarie, il trimitea la manastire. Pai si Vacarestiul aicea cum a fost? A fost cand manastire, cand puscarie. (…)

Vedeti, ideea asta, ca la un moment dat in puscarie [regimul] a fost foarte aspru, mai ales la Aiud, in perioada dinainte de eliberare – si era foame, frig, intuneric, singuratate pentru foarte multi; sigur ca pentru altii coplesirea intr-un mediu in care toti iti sunt dusmani, ca au fost si chestii de-astea, dar la toate dificultatile astea pe care le-a pus vremea acolo, am vazut ca cei mai grozavi oameni care au facut fata la toate astea fara sa faca concesii, n-au fost intelighentii, n-au fost domnii, au fost monahii astia, oameni foarte simpli unii dintre ei. Stiu ca unii nu sunt bine cunoscuti dar noi ii cunoastem, ma rog, pe cei care au fost atuncea pilonii rezistentei. Erau parintele Papacioc, si Adrian, Si Sofian, si altii… mai, care nu se plangeau niciodata nici de foame, nici de frig, nici de stramtoare, nici de izolare, nici de prea multa coplesire a celor care napadeau pe tine intr-un grup in care toti iti spuneau „Domne’ fă aşa ca noi…, zi ca noi”. Ei, astia au rezistat. De ce? In orice caz, in general, asa au rezistat in inchisoare acesti parinti, incat cand ieseam din inchisoare, cand a dat drumul lotului nostru, si atunci am iesit multi, da, era un lot mare, nu pot sa uit ca un gardian de acolo spunea: “Eee, iese sfintenia pe poarta!”, cand l-a vazut pe Papacioc iesind asa… Iesea vesel parca ar fi mers la claca sau la... Ei, poate ca datorita oamenilor astora Dumnezeu ne-a tinut si ne tine, pana cand o sa dam si noi socoteala de… ceea ce trebuie sa dam socoteala pentru cele facute in viata asta, bune si rele.

Părintele Mihail: – Şi Dl. Marcel Petrişor evită să spună aşa, în amănunt, ce regim de tortură a avut în închisorile comuniste, pentru că erau foarte greu suportabile, chiar şi numai cu auzul metodele şi urâciunile la care erau supuşi.

Marcel Petrişor: Dar încercările în viaţă sunt pe măsura pretenţiilor pe care le are omul. Dacă eu cred că fac, că dreg, că nu ştiu mai ce (…), apăi încercarea a venit pe măsura respectivă.

A fost foarte încercat. Şi-n război, şi după aceea şi-n puşcărie, şi-n puşcărie n-a fost o glumă.

Eee, sigur că pentru chestia asta să zici: „vaai, domne’ ce ne-a chinuit..” Intrebarea este: „da’  de ce a îngăduit Dumnezeu să ne chinuie aşa?” La chestia asta dacă răspunzi, nu mai osândeşti prea tare pe cel care te-a chinuit.

Ba erau şi cazuri când, tot în închisoare se povestea la un moment dat, tot între monahi, călugări şi aştia veniţi de pe nu ştiu unde, zice: „Stii cine a fost tov. Stalin?” (erau discuţii…). “Nu, cine?”… “Sfântul Apostol Petru a încercat să facă creştinismul cu buna [cu binele; de bunavoie] şi n-a reuşit. Cred că acum a venit a doua oară, sub chipul lui Stalin şi vrea să-l facă cu băţul…”. (…) Da, aşa a fost, oamenii îşi puneau şi astfel de gânduri la bătaie. “De ce suferim atata?” “Pai, uite de ce, ca daca nu a mers cu buna, poate ca si cu bata se face mai mult…”

Astia au fost cativa stalpi care nu stiu cum s-au intepenit si i-a tinut si Dumnezeu drepti, ca nu s-au clintit. Cativa. Sigur ca marea majoritate, cum sa zic, s-a cam indoit, dar in Biserica Ortodoxa sunt cateva momente din-astea cu niste oameni care nu s-au lepadat de Hristos. Uite si in Rusia au fost. Ati auzit de niste orase ca Novgorod, si Manastarca, etc. Domn’e, loc in care sa strangi zece mii de preoti cu episcopul in frunte, sa-i impusti daca nu vor sa conlucreze cu Statul. Pai asta este un martiriu de proportii. Intrebarea pe urma este: de ce a fost nevoie si la rusi si la noi de un astfel de martiriu de proportii? Stiti de ce? Era un mare teolog-ganditor, Berdiaev, care spune ca “toate astea sunt facute pentru ca macar partea asta de lume sa-si ispaseasca pacatele si sa arate lumina in celelalte parti”. De aceea spunem si ca “lumina vine de la Rasarit”.

Vedeti, stam de vorba, si umblam prin lume, auzim atatea si vedem ca totusi, parca asa cum ar fi, tot de aici, de la noi, sunt lucrurile mai luminoase. I-am asteptat pe americani atata amar de vreme. Au venit acuma. Ei, daca umbli pe la sate si-i intrebi pe oameni: ei, cum e mai bine, inainte cum a fost? Oamenii spun: rau inainte a fost, dar parca acuma e si mai si, si mai al naibii.

(…)

Parintele Mihail: Mi-aduc aminte ca in predicile Parintelui Adrian, pe care le rostea de obicei seara, miercurea si vinerea; duminica predicand mai rar, fiind Parintele Sofian sau Inaltul Teofan, cel putin in vremea in care eram si eu aici, dupa 1997.

Una dintre temele centrale ale predicii parintelui era unitatea, apelul la unitate. Si ne arata ca si intre Apostoli, desi Mantuitorul a stat trei ani si jumatate intre ei, erau certuri pe intaietati, care sa fie primul, care sa stea de-a dreapta si de-a stanga Mantuitorului. Si spunea asa, mai metaforic:

“S-au dus Iacov si cu Ioan si cu mama lor, ca avocata, ca sa obtina promisiunea de la Mantuitorul ca ei vor fi prim-ministru si ministru de interne, acolo Sus, adica sa stea de-a dreapta si de-a stanga Mantuitorului. Bineinteles, cand ceilalti ucenici au aflat ce-au vrut, s-au certat cu totii intre ei, asa cum spune si Sfanta Evanghelie. Ei, unde este dorinta de a sluji celorlalti, ca si temei al unitatii?”

Asta este temeiul unitatii si in ortodoxie…

Marcel Petrisor: Cine vrea sa fie primul, trebuie sa fie sluga tuturor. Si notiunea de ministru inseamna… ministerium= servire. Asta este specificul crestinismului. Cine vrea sa conduca si sa fie primul, trebuie sa stie ca trebuie sa fie sluga si responsabil pentru toti, dar vedem ca in politica noastra este cu totul altfel. Noi suntem robii, iar ministrii sunt…. hai sa nu zicem chiar calaii, dar sunt executorii unei ingaduinte divine.

Parintele Mihail: Asta era una din temele Parintelui Adrian: apelul la unitate. O a doua – zice: “Rugati-va sa scoata Dumnezeu lucratori la secerisul Lui”, referindu-se si la mahnirea Mantuitorului, ca “mi-e mila de popor ca nu au pastori“, deci si voi rugati-va, si pe toti din biserica ne indemna sa ne rugam, sa scoata Dumnezeu la seceris oameni buni, jertfitori care sa slujeasca Biserica.

Alta tema din predicile Parintelui Adrian era apelul la pocainta, pocainta ca stare si lucrare neincetata de ascultare de Dumnezeu si de dovedire a iubirii fata de Dumnezeu si fata de semeni. O pocainta fara roadele iubirii e egala cu zero, e o iluzie, e o inchipuire, o fantasma. Deci ne indemna de asemenea sa punem inceputul bun de fiecare data in spovedanie si sa dovedim apoi prin celelate fapte bune ca aducem roade vrednice de pocainta. Insista de asemenea pe faptul ca e importanta spovedania si dorinta de indreptare. Spunea: nu e important sa te impartasesti cat sa te spovedesti curat si sa primesti iertare de pacate, ca si Iuda s-a impartasit, dar fiind viclean a mers direct in Iad.

Si iarasi combatand dezbinarea, ca si pacat fundamentat al romanilor, care are la baza orgoliul, mandria, ne indemna sa ne rugam mai mult unii pentru altii. Lipsa exercitiului acesta al rugaciunii a unuia pentru altul, a unuia pentru toti, sa stiti ca este si asta o cauza a dezbinarii dintre noi. Cand te rogi pentru altul, cand iti pui din timpul tau, din viata ta pentru altul, Dumnezeu iti umple altfel viata, de fapt iti da ca s-o dai mai departe, s-o prelungesti, si nu se poate sa nu aiba rod rugaciunea pentru altul, pentru mantuirea lui. Si Parintele Adrian sa stiti ca se ruga foarte mult pentru toti, chiar daca ne cerea de multe ori sa-i scriem pomelnicele cu litere mari, el sa stiti ca vedea bine, mai lua si lupa si facea pe detectivul in Sfantul Altar, dar sa stiti ca se ruga pentru toti si mari si mici si fosti dusmani. Il intrebam daca mai are resentimente fata de cei care l-au persecutat in temnite si fata de tortionarii care i-au ucis prietenii, fratii de suferinta din temnita. Si Parintele zicea ca nimic nu se intampla fara voia si fara stirea lui Dumnezeu.

Marcel Petrisor: Ingaduinta lui Dumnezeu. Ca voia e una, ingaduinta e alta. (…). Si intr-adevar primejdia cea mai mare este mandria, ca din asta pornesc toate, si intelectul: “ca eu sunt mai destept decat altul”,”eu sunt mai bun decat toti”. (…) Si s-a vazut ca pe masura ce la nivelul ala, la care au fost incercarile atuncea, se vedea, se urmarea acest lucru care era cel mai important: spargerea unitatii, despartirea unuia de celalalt. “Da’ tu nu vezi ca esti mai destept decat ala, nu faci, nu intelegi…”. De aceea se spune ca in iad dracii stau singuri, in timp ce [in rai] ingerii stau perechi. Vedeti?

Si pe urma mai vine si intrebarea asta: “Mai ai vreun resentiment fata de astia?“. E adevarat ca trebuie sa-ti ierti dusmanul “de saptezeci de ori cate sapte”, dar parca poti? Adica e o lupta cu asta, asa… Dupa ce-au trecut lucrurile, bine, ti-l ierti, ca poate ti-l inchipui si pe el mort, si daca-ti inchipui un dusman mort, zici: “no, fie!“. Dar asa se intampla: ca de la neputinta de a-l ierta pe celalalt, ca de multe ori te osandesti pe tine. Te osandesti pe tine: nu-i spui ca tu stii ca ai facut ceea ce ai facut, dar arati barna din ochiul lui nu pacatul de fapt care sta in tine. Si atuncea dusmanul asta, cum sa-l ierti cand de fapt in sinea ta nu te poti ierta pe tine, sau, in orice caz, te duci la spovada si il rogi pe parintele sa te ajute, sa faca, sa dreaga. Dar lupta asta cu sinele, ca e cea mai mare batalie, e mai mare ca pe front, Doamne, cand ne sondam ce gasim in noi? Apocalips nu altceva. Dar in aceasta lupta cu sinele, cine reuseste sa se stapaneasca, nu sa biruie de tot, ca asta e mai greu pana atunci, acela face cel mai mare lucru. Si iertarea respectiva cand o dai, sa o dai pentru totdeauna, desi parintele Adrian zicea: “Domn’le te iert dar cu conditia sa nu mai faci! Dar ca sa nu mai faci, uite, astea sunt regulile”. si daca ala spunea “nu le pot respecta“, el zicea, “vino incoa la mine si daca nu le-ai putea respecta, vom vedea ce-om mai putea gasi”. Asa se faceau spovedaniile si discutiile despre spovedanie, ca daca te duci numai formal si spui asa…

• Ascultati si: Emisiune Radio România Cultural dedicată Părintelui Adrian (29.09.2011)

Creatori între sacru și profan

Tema:

”Părintele Adrian Făgețeanu Mărturisitorul (1912-2011)”

Realizator: Cristian Curte

Invitați: Arhim. Mihail Stanciu și dl. Marcel Petrișor

***

MARTURII DESPRE PARINTELE ADRIAN FAGETEANU – viata in inchisoare, marturisire, slujire, duhovnicie, sfaturi, pilde (AUDIO)

ASCULTA AICI:

sursa

Legaturi:

• PRIVEGHIUL PARINTELUI ADRIAN FAGETEANU (Manastirea Antim – FOTO SI AUDIO – Predici la priveghi)
• PARINTELE ADRIAN FAGETEANU – Ultimele zile, ultimele cuvinte (FOTO INEDIT)
• NE-A PARASIT SI PARINTELE ADRIAN FAGETEANU…
• DE CE CAUTA OMUL SEMNE, MINUNI SI VINDECARI PARANORMALE? – de parintele Adrian si parintele Mihail
• Vindecari si vindecatori sau CUM DEOSEBIM SFINTENIA DE SARLATANIE? – de parintele Adrian si parintele Mihail

Parintele Mihail Stanciu – predica la priveghi

Parintele Nicolae Bordasiu – predica la priveghi

Parintele Mihai Aldea – cuvant despre Parintele Adrian Fageteanu

“(…) După un accident cerebral pe care l-a traversat în noiembrie anul trecut cu complicații neurologice severe, Părintelui Adrian i s-au agravat și problemele pulmonare, la fiecare 3-4 luni el necesitând un tratament cu un antibiotic nou (și greu de găsit) la spitalele din Târgu-Jiu și București. În spitalul bucureștean ”Dr. Marius Nasta”, Părintele se afla internat de o săptămână pentru un asemenea tratament, el fiind adus într-o stare în care el respira foarte greu. Anunțasem deja credincioșii să vină să-l viziteze și să-i ceară o ultimă binecuvântare, gândindu-ne că se poate întâmpla orice. Joi i-am citit câteva rugăciuni pentru întărirea sănătății, iar vineri dimineața, Părintele Adrian s-a împărtășit cu Sfintele Taine. În două zile s-a înzdrăvenit treptat, duminică respirând deja foarte ușor. Ieri dimineață, în urma vizitei, medicul a considerat că Părintele poate părăsi spitalul, eliberându-i biletul de externare, care ar fi trebuit să aibă loc azi dimineață, după ora 8.

Dar, în timp ce mânca ajutat de Părinții Macarie și Mihai care-l îngrijesc de ani de zile, Părintele Adrian s-a săvârșit din această viață pământească în urma unui stop cardio-respirator, fără durere. S-a lăsat într-o parte și ”s-a adăugat părinților săi”. Înțeleg, însă, dincolo de contextul spațio-temporal și medical, că viața și moartea și ale Părintelui sunt în Pronia veșnică și atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu. Încât, cred că sub ocrotirea Sfântului Antim Ivireanul, pe care l-a iubit și cinstit, sufletul Părintelui Adrian s-a despărțit de la vederea ochilor noștri temporar, odihnindu-se acum de toată osteneala vieții sale…

Ultimele sfaturi pe care ni le-a dat Părintele Adrian duminică, la precedenta întâlnire, au fost:

”Smerenia e cel mai mare dar de la Dumnezeu, izvorul celorlalte. Să aveți smerenie. Și jetfelnicie. Iar de ai supărat pe cineva, să-ți pară rău și să te împaci cu el.”

(…)”

sursa: PARINTELE MIHAIL STANCIU (vezi AICI si fotografie de astazi de la priveghi, cu parintele Adrian, la Man. Antim)

***

• Mitropolia Olteniei: 28.09.2011 – Părintele Adrian Făgeţeanu a trecut la Domnul: Oltenia mai are un rugător în ceruri

Din seara zilei de marţi, 27 septembrie, Oltenia a mai câştigat un rugător în ceruri, lângă Scaunul Preasfintei Treimi. Părintele Adrian Făgeţeanu, vieţuitor la Schitul Locurele, Mănăstirea Lainici, a trecut la Domnul. Prohidirea cuviosului părinte va avea loc sâmbătă, 1 octombrie, la Mănăstirea Lainci.

S-a născut la data de 16 noiembrie 1912 în localitatea Deleni, foarte aproape de Cernăuţi, tatăl său fiind preot. Dragostea pentru învăţătură a dobândit-o din familie, paşii fiindu-i călăuziţi spre cele mai de seamă şcoli ale Basarabiei străbune: Liceul „Aron Pumnul” şi Facultatea de Drept din Cernăuţi (1931-1937) fiind doar începutul. După finalizarea stagiului de avocatură a funcţionat o vreme ca avocat la Fălticeni şi Bacău. Trăitor profund al adevărurilor de credinţă şi ancorat temeinic în viaţa Bisericii, tânărul comisar a lăsat de o parte cele ale lumii şi s-a întolat definitiv în armata lui Hristos, închinoviindu-se ca frate la Mănăstirea Putna, în 1943. În acelaşi an a început şi cursurile Facultăţii de Teologie din Suceava pe care le-a finalizat în 1947.

Cercetător neobosit, părintele Adrian a ajuns în Bucureşti pentru a se înscrie la cursurile Facultăţii de Filosofie (1947). Făcea cunoştinţă cu o cu totul altă dimensiune duhovnicească, implicându-se în mişcarea „Rugul Aprins” alături de părintele Sandu Tudor, mitropolitul Tit Simedra, monahul cărturar Benedict Ghiuş sau profesorul Alexandru Mironescu. În consecinţă a fost răsplătit cu şase ani de temniţă grea, pe care i-a ispăşit la Aiud, între 1950-1956. După eliberare a bătut la porţile mai multor mănăstiri, însă nu a fost primit nicăieri.

Bolnav de o tuberculoză avansată, părintele Adrian s-a îndreptat către Lavra Lainiciului unde a găsit ajutor şi alinare sub mantia preacuviosului părinte Calinic Cărăvan. Aici părintele s-a ocupat de şcolirea fraţilor din mănăstire, mulţi dintre ei fiind neştiutori de carte. A doua oară a fost ridicat la 8 noiembrie 1958 şi condamnat la „două zeci de ani de muncă zilnică, zece ani de degradare civilă şi confiscarea totală a averii personale”. A fost eliberat în anul 1964 reluându-şi activitatea misionară, trecând prin mai multe parohii, pe la Mănăstirea Viforâta şi mai apoi stabilindu-se la Mănăstirea Antim.

Din anul 2000, părintele Făgeţeanu s-a reîntors din nou la Sfânta Mănăstire Lainici, căutând de data aceasta liniştea isihiei pe Muntele Gropu, la Schitul Locurele.

„Am dobândit un rugător în ceruri”

Părintele Adrian Făgeţeanu s-a stins din viaţă marţi seara, la orele 19,30, în Bucureşti, pe patul spitalului unde fusese internat cu ceva timp în urmă. Despre valoarea personalităţii sale, părintele arhimandrit Ioachim Pârvulescu, stareţul Mănăstirii Lainici, a afirmat:

„Este foarte interesant că mutarea la ceruri a părintelui s-a produs chiar în ziua de prăznuire a Sfântului Antim Ivireanul. Nu este întâmplător acest lucru pentru că părintele a fost vieţuitor la Mănăstirea Sfântul Antim din Bucureşti, făcând parte din mişcarea Rugul Aprins, alături de stareţul nostru, preacuviosul părinte Calinic Cărăvan. Mai mult decât atât, părintele Adrian va fi prohodit la Mănăstirea Lainici, chiar în ziua preznuirii Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului. Pentru noi plecarea părintelui la ceruri este o mare pierdere şi în acelaşi timp un mare câştig. Este o pierdere pentru că a plecat dintre noi un mare stâlp al Ortodoxiei şi un câştig pentru că am dobândit un mare rugător în ceruri. Viaţa lui întreagă a fost o suferuinţă, murind şi înviind de mai multe ori. De data aceasta a înviat în ceruri. Mormântul său va fi aşezat lângă cel al părintelui Cărăvan, stareţul său iubit”.

(sursa)

• Cititi si: SFANTUL IERARH ANTIM IVIREANUL – “pescarul de oameni” mucenic

“Cel mai de seamă ierarh al Ţării Româneşti, deopotrivă păstor şi învăţător, ilustru om de carte și de arte, a fost şi rămâne Mitropolitul Antim Ivireanul. Deşi n-a fost român de neam, prin harul cuvintelor şi vieţii lui, Mitropolitul Antim a fost iubit şi preţuit de poporul nostru care a văzut în el un adevărat „om al lui Dumnezeu”. Aşa se şi explică decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 19-20 iunie 1992, prin care strălucitul între ierarhi, Antim Ivireanul, a fost confirmat oficial în rândul sfinţilor, ca Ierarh Martir, fiind prăznuit în data de 27 septembrie.

Originar din Iviria, Georgia de astăzi, născut în jurul anului 1650, purtând numele de botez Andrei, tânărul este luat rob de turci şi adus la Constantinopol (1680). Aici este răscumpărat de Patriarhia ecumenică unde îşi desăvârşeşte măiestria în sculptură, pictură, caligrafie şi broderie, învăţând totodată limbile greacă, turcă şi arabă pe care le va folosi mai târziu tipărind cărţi pentru creştinii din spaţiul creștinătății răsăritene aflate sub ocupaţie otomană.

În jurul anilor 1690, binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanu îl aduce în Ţara Românească, devenind ucenic – tipograf al fostului episcop Mitrofan al Huşilor în Mănăstirea Snagov, unde este călugărit şi apoi, hirotonit ieromonah în anul 1691. Este numit egumen al acestei mănăstiri în vara anului 1694 de către bătrânul mitropolit Teodosie, iar din 1701 conduce tipografia Mitropoliei Ţării Româneşti de la Bucureşti. Pentru viaţa sa duhovnicească oglindită şi în activitatea-i tipografică și culturală, a fost ales şi apoi, a doua zi, înscăunat episcop al Râmnicului la 17 martie 1705. La 22 februarie 1708, potrivit testamentului mitropolitului Teodosie, episcopul Antim este întronizat mitropolit al Ungro-Vlahiei, de faţă fiind şi patriarhii Alexandriei şi Ierusalimului.

A desfăşurat o bogată activitate pastorală şi tipografică. În total, Sfântul Antim a tipărit 63 de cărţi liturgice şi de folos duhovnicesc, 39 cu mâna sa, 21 în limba română, iar 4 fiind scrise de el însuşi. Multe cărţi sunt ilustrate cu miniaturi gravate chiar de el, de o măiestrie şi frumuseţe deosebite. Între cărţile tipărite de el şi puse la îndemâna credincioşilor amintim: Antologhionul (1697), Mărturisirea Ortodoxă (1699), Carte sau lumină (1699), Învăţăturile creştineşti (1700), Floarea darurilor (1701), Liturghierul greco-arab (1701) – prima carte imprimată cu caractere arabe, pentru folosul credincioşilor din Antiohia, Ceaslovul greco-arab (1702), Noul Testament (1703), Didahiile (28 de predici ale sale), Învăţătură pe scurt pentru taina pocăinţei (1705), Chipurile Vechiului şi Noului Testament (1709), Psaltirea (1710), Învăţătură bisericească la cele mai trebuincioase şi mai de folos pentru învăţătura preoţilor (1710), Octoihul (1712), Liturghierul (1713), Evhologhionul (1713), Pilde filozofeşti (1713), Catavasierul (1715), Ceaslovul (1715).

Înflăcărat luptător pentru afirmarea poporului român împotriva asupririi turceşti, ca și voievodul şi ocrotitorul său Constantin Brâncoveanu, Mitropolitul Antim este întemniţat de Nicolae Mavrocordat (primul domnitor fanariot) în primăvara anului 1716, şi supus la cumplite defăimări şi chinuri. Obligat să-şi dea demisia şi refuzând-o, Mitropolitul Antim a fost caterisit pe nedrept de Patriarhia ecumenică, urmând să fie închis pe viaţă în Mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe muntele Sinai. Pe drum însă, spre finalul lunii septembrie 1716, ostaşii turci l-au omorât, aruncându-i trupul în apele râului Tungia, lângă Adrianopol. Abia după 250 de ani, în anul 1966, Patriarhia ecumenică a anulat nedreapta sentinţă de caterisire dată asupra marelui Ierarh Martir Antim Ivireanul. Iar proclamarea lui oficială ca Sfânt de către Sfântul Sinod în 1992 a venit, apoi, ca o mărturie firească a prețuirii și a recunoștinței poporului creștin ortodox român pentru viața și lucrarea Sfântului Antim închinate Domnului Hristos și Bisericii Sale.

[...]

Îndemnuri de a nu face păcate

Sfântul Antim Ivireanul ne îndeamnă mereu „să nu ne întinăm sfântul botez cu păcatele”, adică

„să nu ne lunecăm cu firea spre lucrurile céle deşarte ale lumii, pentru că sunt toate trecătoare şi mincinoase. Să ne ferim de ucideri, de curvii şi de preacurvii, de beţii şi de apucări. Să nu ţinem pizmă unul altuia, nici să ne vindem cu pâra, unul pre altul, cu cruzie de inimă şi cu nemilostivniciia, pentru ca să ne păgubim şi să ne sărăcim unul pre altul.” (în Cuvânt de învăţătură la Bogoiavlenie).

De asemenea, mai înainte de a ne ruga:

„Să cuvine întâi să lăsăm răutatea, jafurile, strâmbătăţile, urâciunea, vrajba, zavistiia şi atunce să ne rugăm, pentru căci atunce vom afla ascultătoare urechile lui Dumnezeu.” (în Cuvânt de învăţătură la octomvrie 26, în zioa Sfântului şi marelui Mucenic Dimitrie Izvorâtoriului de mir asupra cutremurului).

Iar mai cu atenție să ne ferim de mândrie, chiar dacă alte păcate nu am face:

„Să nu ne trufim întru inimile noastre, veri pentru ce bine am face, că ne vom piiarde plata ostenélii şi în scurt să ne ferim de toate lucrurile céle réle şi necuvioase, carele ne vatămă la suflet şi să bucură vrăjmaşul nostru diiavolul de iale, ci numai să pohtim pururea să facem fapte bune şi plăcute lui Dumnezeu, pentru că rămân făr’ de moarte şi vom lua plată la ceriuri pentru iale.” (în Cuvânt de învăţătură la Bogoiavlenie).

Însă, credinciosul, chiar dacă păcătuieşte, „să nu să deznădăjduiască niciodată de darul lui Dumnezeu” (în Cuvânt de învăţătură la Dumineca Vameşului), ci să vină spre pocăință și mântuire.

Dojeni și îndreptări

Mâhnit de starea morală și spirituală căzută a unora dintre români, Sfântul Antim îi ceartă cu tărie pe contemporanii săi:

„Ce neam înjură ca noi, de lége, de cruce, de cuminecătură, de morţi, de comândare, de lumânare, de suflet, de mormânt, de colivă, de prescuri, de ispovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele sfintei bisérici şi ne ocărâm şi ne batjocorim noi înşine légia?! Cine din păgâni face aceasta, sau cine-ş măscăréşte légia ca noi? Oare, nu înjurăm cu acéstia toate pre Dumnezeu? Oare, nu ocărâm cu acéstia poruncile Lui? (…) Biséricile le ţinem ca nişte grajduri şi când mérgem la dânsele, în loc de a asculta slujbele şi a ne ruga lui Dumnezeu, să ne iarte păcatele, iar noi vorbim şi râdem şi facem cu ochiul unul altuia, mai rău decât pe la cârciume.” (în Cuvântul de învăţătură la Dumineca Vameşului).

De asemenea, Sfântul Antim arată și condamnă fățărnicia și superficialitatea creștinilor:

„acii, [la biserică,] în pripă ne ispoveduim şi ne cuminecăm şi acii în pripă, iarăş ne apucăm de păcatele céle obicinuite şi atâta ne bucurăm de iale şi ne pare bine, căci le facem ca când am câştiga mare bogăţie şi mare bunătate şi ne lăudăm într-însele, după cum zice David: <Să laudă păcătosul, întru pohtele sufletului său şi cel ce face strâmbătate bine să cuvintează.>. (…)

Unii să ispoveduesc de frica vreunor întâmplări, alţii pentru un obiceaiu, alţii de ruşinea omenească, alţii de frica stăpânilor; alţii iară au câte doi duhovnici, unul la ţară şi altul la oraş; la cel de la ţară, ca la un om prost, spune păcatele céle ce socotéşte el că sânt mai mari, iar la cel de la oraş spune păcatele céle ce socotéşte el că sânt mai mici, neguţătorind şi meşterşugind taina ispovedaniei. Şi, în scurte cuvinte, nici unul din noi nu vom să ne ispoveduim de bună voe, pentru evlavie şi cu gând desăvârşit, ca să ne părăsim de păcate, ci numai în vedéria oamenilor, pentru pricinile ce am zis, până ne vom cumineca, apoi iară ne întoarcem, să mă ertaţi, ca câinele la borăturile sale şi ca scroafa la tăvăliturile de împuciciune.

(…) Şi când mérgem să ne ispoveduim nu spunem duhovnicului că mâncăm carnea şi munca fratelui nostru, creştinului, şi-i bem sângele şi sudoarea féţei lui cu lăcomiile şi cu nesaţiul ce avem, ci spunem cum c-am mâncat la masa domnească, miercurea şi vinerea, péşte şi în post raci şi untdelemn, şi am băut vin.” (în primul Cuvânt de învăţătură la Dumineca Florilor).

CITITI INTEGRAL PE BLOGUL PARINTELUI MIHAIL STANCIU, LA:

• Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul – păstor al Bisericii și întemeietor al limbii liturgice românești

***

Vezi si:

• Predica Parintelui Mihail la Praznicul Sfântului Antim Ivireanul
• Antim Ivireanul - Didahiile – audio (Silviu Stănculescu) si alte materiale online (video)

• Acatistul Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul

• Slujba Sfantului Ierarh Martir Antim Ivireanul

***

• Troparul Ortodoxiei - “Binecuvantat esti, Hristoase, Dumnezeule…”

• Predica parintelui Nicolae Steinhardt la Duminica Ortodoxiei (audio)

• Predica IPS Teofan la Duminica Ortodoxiei: DE CE SUNTEM ORTODOCSI?

• Parintele Melchisedec Velnic (VIDEO, 2010) – Predica la Duminica Ortodoxiei (despre MARTURISIREA SI APARAREA CREDINTEI)

Cuvânt la Duminica Ortodoxiei al Sfantului Luca al Crimeei:

“(…) Poruncile Vechiului Testament, date de Dumnezeu prin Moise pe muntele Sinai, priveau păcatele grosolane – iar aceste porunci cer de la noi cea mai înaltă desăvârşire. Dar cui vorbesc eu despre cea mai înaltă desăvârşire? Oare nu sunt şi printre ascultătorii de acum oameni ce nu cunosc nici alfabetul creştinismului, care nu au făcut nici primul pas pe calea virtuţii?

Ascultaţi ce spunea marele arhiereu Ioan Gură de Aur turmei sale, cu care semănaţi în multe privinţe:

„Văd că după Botez mulţi trăiesc în mai mare nepăsare decât cei încă nebotezaţi şi nu vădesc nici măcar un semn de viaţă creştinească. Iată de ce nici în piaţă, nici în biserică nu se poate face deosebire grabnică între credincioşi şi necredincioşi… Credinciosul trebuie să se vadă nu numai după dar, ci şi după viaţa înnoită. Credinciosul trebuie să fie luminător şi sare a lumii. Iar dacă nu luminezi nici ţie, dacă nu sărezi propria putreziciune, după ce să te mai cunoaştem că eşti credincios? După faptul că te-ai scăldat în apele sfinţite? Dar asta ţi se va face temei de pedepsire, căci mărimea cinstirii se face întru adaos de certare pentru cei ce nu vor să trăiască în chip vrednic de aceasta. Nu prin cele primite de la Dumnezeu trebuie credinciosul să strălucească, ci prin cele pe care le aduce de la sine, şi prin toate să se vădească: prin umblet, prin privire, prin înfăţişare, prin glas. Nu vreau să spun că trebuie să luăm ochii lumii, ci că trebuie să ne aducem la rânduială pe noi înşine spre folosul celor care ne văd.

Or, acum, dacă încerc să recunosc în tine creştinul, din toate părţile te arăţi tocmai pe dos de cum ar trebui: că dacă vreau să te recunosc după loc, te văd petrecându-ţi ziua la alergările de cai şi la spectacole şi în nelegiuiri, în adunările cele rele din piaţă şi în tovărăşia oamenilor stricaţi; dacă vreau să te recunosc după înfăţişare, te văd mereu râzând cu o înfăţişare dezmăţată, ca o curvă rânjită, ca o femeie pierdută; dacă vreau să te recunosc după haine, te văd îmbrăcat ca un comediant; dacă vreau să te recunosc după însoţitori, târăşti după tine paraziţi şi lingăi; dacă vreau să te recunosc după vorbe, nu aud de la tine nimic sănătos, nimic de trebuinţă, nimic folositor pentru viaţa noastră; dacă vreau să te recunosc după hrană, aceasta mai mare osândă îţi aduce.

Spune-mi, deci, după ce voi putea să te recunosc drept credincios, când toate cele spuse mai înainte arată cu totul altceva? Dar ce zic eu „credincios”?! Nu-mi pot da seama limpede nici măcar că eşti om: fiindcă atunci când dai din copite ca un măgar, împungi ca un taur, nechezi la femei ca un armăsar, te îmbuibi ca un urs, îţi îngraşi trupul ca un catâr, eşti ranchiunos ca o cămilă şi răpitor ca un lup, te mânii ca un şarpe, înţepi ca un scorpion, eşti prefăcut ca o vulpe, păstrezi veninul răutăţii ca o năpârcă, te războieşti împotriva fraţilor ca dracul cel rău, cum voi putea să te număr împreună cu oamenii fără să văd în tine semnele firii omeneşti? Căci iată, căutând să aflu deosebire între catehumen şi botezat, sunt în primejdie să nu mai aflu deosebire nici între om şi fiară. Dar ce zic „fiară”?! Fiara are una dintre aceste scăderi, în timp ce tu suferi de toate, întrecându-o cu dobitocia. Şi nici nu ştiu de ce te-am numit drac – căci dracul nici nu e rob tiraniei pântecelui, nici nu iubeşte avuţia. Aşadar, dacă ai mai multe scăderi şi decât fiarele, şi decât dracii, cum să te numim om, ia spune-mi? Şi dacă nu-ţi putem spune om, cum să te numim credincios? Şi – lucru mai rău – având o asemenea aşezare rea, nu ne gândim la sluţenia sufletului nostru, nici nu pricepem cât de urât este…”

Iată înfricoşătoarele cuvinte ale marelui sfânt, cuvinte rostite cu o mie cinci sute de ani în urmă, dar atât de proaspete şi acum! Oare nu sunt şi între noi oameni pe care ele îi privesc? Sunt, spre ruşinea noastră, şi încă nu puţini! Cum se poartă unii în biserică? Se împing, se ocărăsc, se înjură, se osândesc, clevetesc. De ce mai merg aceştia la biserică? De ce spurcă locaşul sfânt cu prezenţa lor? De ce smintesc inimile curate ale celor pentru care o asemenea profanare e de neîndurat?

Şi după ce se întorc de la biserică, ce fac? Îşi chinuie casnicii. Soacra rea îi otrăveşte zilele nefericitei nore, prigonind-o, blestemând-o şi înjurând-o pentru orice fleac, o bate, o alungă din casă, reuşeşte să o despartă de fiul ei, o aduce la sinucidere! Dar numai soacrele sunt aşa? Sunt şi nurori, fii şi fiice care îşi alungă părinţii şi socrii bătrâni din casă. Legea veche, a lui Moise, poruncea ca asemenea oameni să fie omorâţi cu pietre. Ei sunt cu duhul pe de-a-ntregul depărtaţi de Biserică.

Sunt şi creştini mincinoşi care fură, mint, îşi strică proprii copii! Un băiat de unsprezece ani a furat un caiet la şcoală. Tras la răspundere, a zis: „Eu văd cum mama ia mereu cărbuni de la vecina, şi am crezut că aşa trebuie”. Alt băiat, de doisprezece ani, minte întotdeauna – iar când i se spune că e urât să minţi, el răspunde: „Dar totdeauna mi se zice că trebuie să iau exemplu de la cei mari, iar eu aud în fiecare zi cum mama îi minte pe tata şi pe mătuşa şi îi înşală. Înseamnă că aşa trebuie”. O fată de cincisprezece ani îşi vopseşte buzele şi sprâncenele. Ea a învăţat asta uitându-se la mama sa, al cărei păr este deja cărunt. O, mamă nefericită! Ce-ţi înveţi fiica? Mereu mergi la biserică şi nu ai auzit ce spune Sfântul Apostol Petru:

Podoaba voastră să nu fie cea din afară – împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (1 Pt. 3, 3-4).

Cuvintele acestea parcă nici n-ar atinge-o: ea nu-şi învaţă fiica cum să fie frumoasă cu inima, ci o învaţă la fals şi la minciună.

Iată că iese din biserică o femeie bine îmbrăcată cu o fetiţă de şase ani. Copilul, bun la suflet, vede un bătrân sărman şi îi dă o rublă. Mama ce face? Îşi pedepseşte copilul! Oare n-a auzit nicicând că la înfricoşata Judecată a lui Hristos nemilostivii vor fi trimişi în chinurile veşnice? Darmite să-l înveţi şi pe copil să fie nemilostiv, să-i interzici să facă fapte bune!

Ce îi aşteaptă pe toţi aceşti nefericiţi? Domnul nostru Iisus Hristos ne învaţă: Nu oricine îmi zice: „Doamne! Doamne!” va intra în împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri (Mt. 7,21). Acestor oameni, care merg mereu la biserică şi se socot creştini, El le va spune: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi; depărtaţi-vă de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea (Mt. 7, 23) – plecaţi, ticăloşi, care cutezaţi să vă deschideţi gurile de năpârci ca să primiţi Trupul Meu şi Sângele Meu!

Temeţi-vă de mânia Dumnezeirii! Amintiţi-vă de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur cu privire la faptul că celor care nu vor să trăiască potrivit făgăduinţelor date lui Dumnezeu, Sfântul Botez nu face decât să le sporească osânda. (…)”

- integral pe blogul N-AM CUVINTE

- si lecturat la: PREDICI AUDIO

- VEZI PE ACELASI BLOG SI URMATOARELE PARTI ALE CUVANTULUI SFANTULUI LUCA:

• Despre soarta ereticilor
• Despre iconoclasm

***

Un extras din predica Sfantului Ioan Maximovici la Duminica Ortodoxiei:

“Cu totii păcătuim, dar unii pacătuiesc si se căiesc, iar altii hulesc toate poruncile pe care le încalcă. Asa a fost si în vechime, când Arie si alti eretici au respins dogmele Sfmtei Biserici; adesea sufereau atunci credinciosii. Sufereau credinciosii pe vremea conducătorilor nelegiuiti care îi trimiteau în exil; astfel, Sfântul Atanasie cel Mare, din cei patruzeci si sapte de ani de episcopat, douăzeci de ani a petrecut în surghiun. Si alti episcopi tot asa au suferit pentru adevăr, au suferit si multi credinciosi; cu toate acestea, în curătia Ortodoxiei, ei s-au mântuit si au deschis portile vietii vesnice, portile Imparătiei Ceresti. Adesea biruiau necredinciosii, adesea împilau Biserica lui Hristos, dar apoi le venea vremea pieirii si a căderii, si sufletele lor erau trimise nu spre Impărătia Cerească, ci spre chinurile vesnice, în gheenă, la fel cum odinioară Hristos a trimis în iad sufletul lui Irod si pe al altora, care voiau să-i ia viata.

In fata noastră se află calea mântuirii sau calea pierzării. De Cruce s-au împiedicat si crestinii în vremea luptelor iconoclaste, când începuse prigoana sfmtelor icoane, când au început să fie distruse si alte odoare, printre care si Crucea Domnului. Si era vorba de cei care se numeau pe sine dreptcredinciosi, ba se socoteau si ortodocsi. Astfel, o sută cincizeci de ani a domnit erezia iconoclastă, până când, în sfârsit, a fost sfărâmată definitiv.

În ziua Biruintei Ortodoxiei sărbătorim biruinta lui Hristos asupra iconoclasmului si asupra tuturor diavolilor. Crucea Domnului i-a despărtit pe credinciosi de necredinciosi, pe cei care mergeau pe calea mântuirii de cei ce mergeau pe drumul pierzării.

La fel resping Crucea Domnului si iconoclastii de astăzi – protestantii si altii, care resping sfintele icoane; ei sunt gata să accepte în casele lor orice reprezentări frumoase ale evenimentelor evanghelice, însă neagă cinstirea sfintelor icoane, care ne aduc aminte că mântuirea se dobândeste pe o cale anevoioasă, pe o cale îngustă pe care a calcat Însusi Domnul lisus Hristos, pe calea luptei cu păcatele si cu viciile noastre, pe calea postului si a rugăciunii.

Aceasta nu recunosc cei ce doresc să vadă în crestinism doar ceva roz si splendid, prin care se poate ajunge la fericirea cea vesnică fără nici o silintă, fără nici o încordare, fără nici un fel de luptă cu propriile păcate. Ei merg pe drumul pe care a mers tâlharul spânzurat de-a stânga: ei tăgăduiesc toate legile pe care le-a dat Domnul cu gura Sa, care i-a trimis pe apostoli să le propovăduiască în întreaga lume; ei tagăduiesc scrierile si rânduielile pe care Sfânta Biserică Ortodoxă le păstrează cu sfintenie.

Si iată că prin Cruce unii se mântuiesc spre cunoasterea teologiei, spre cunoasterea Adevărului vesnic, iar altii, prin povara hulei, se coboară la chinurile iadului. Această cale largă se află în fata noastră, a ortodocsilor, si există si aici ispite care-i despart pe credinciosi, dacă ei vor si doresc sa meargă pe calea pe care le-a arătat-o Hristos. Cu totii păcătuim, cu totii încălcăm poruncile lui Hristos si legile Sfintei Biserici, dar unii se recunosc păcătosi din pricina căderii lor si se căiesc de greselile lor, iar altii, în loc de aceasta, resping însesi legile si nu voiesc să li se supună, spun că aceste legi s-au învechit, că nu mai este nevoie de legi, că noi am fi mai destepti decât cei care au dat legile Bisericii, pe care Insusi Domnul Hristos le-a dat prin apostolii si arhiereii Săi. Iată cele două căi care se află în fata voastră: calea tâlharului întelept si calea tâlharului care, prin povara hulei, s-a coborât în iad.

Tot în fata noastră se află acum si acele opere nemuritoare. Ei [iconoclastii de astăzi] sunt gata să accepte imaginile dacă sunt bine pictate, dacă sunt frumoase si desfată privirea, altii cinstesc acele icoane în care sfintii sunt reprezentati în suferintă, unde sunt înfătisate nevointele lor mucenicesti, posturile si rugăciunile lor si diverse lucruri neplăcute la suprafată, dar frumusetea lăuntrică se vede în aceste imagini sfitite. Aceasta este, fratilor, calea celor doi tâlhari. Unii doresc mântuirea, altii doresc doar desfătarea în lumea aceasta si, când nu o primesc, hulesc legile care sunt date pentru mântuirea noastră.

Si acum pot apărea între noi diverse separări. Dar întrucât legile Bisericii lui Hristos sunt neschimbătoare, crestinul trebuie să se supună legilor si rânduielilor Bisericii, indiferent de felul în care altii se raportează la ele, indiferent dacă societatea este binevoitoare sau ostilă fată de ele. Cei ce-i sunt credinciosi lui Hristos îl urmează pe calea acelor legi, pe calea rânduielilor păzite cu sfintenie de Sfânta Biserică. Iar cei ce-si doresc înlesniri fără masură si bucurii în lumea aceasta pământeana, care va pieri mai devreme sau mai târziu, aceia preferă alte legi, nu pe cele ale Bisericii, ci pe cele care le permit să trăiască asa cum vor si să gândească după bunul lor plac, să-si aseze voia lor proprie deasupra Duhului Bisericii – Duh dat de Insusi Domnul Dumnezeu – si îi cheamă si pe altii să le urmeze calea.

Este posibil, fratilor, ca în curând iarăsi să aveti parte aici de tulburări, si unii dintre voi să vă cheme să mergeti pe calea tăgăduirii legilor sfinte si să vă supuneti numai legilor stăpânirii omenesti. Temeti-vă de această cale! Temeti-vă de calea pe care a mers tâlharul din stânga, căci prin povara hulei, prin povara hulirii lui Hristos, s-a dus la moartea cea vesnică. Cei ce hulesc legile Bisericii Îl hulesc pe Hristos însusi, Care este Capul Bisericii, căci legile Bisericii sunt date de Duhul Sfânt, prin apostoli. Iar legile locale sunt întemeiate pe aceleasi legi, pe legile si pe canoanele Bisericii. Să nu ne credem mai întelepti ca arhiereii care au rânduit pravilele Bisericii, să nu ne socotim mai învătati. Ci să strigăm smeriti, împreună cu tâlharul cel întelept: „Pomeneste-mă, Doamne, întru Împărătia Ta!“

Rugati-vă pentru iertarea păcatelor. Daca ne îndepărtăm de legile Bisericii, dacă le încălcăm necontenit, rugati-vă ca Domnul să ne miluiască si, împreună cu tâlharul [cel bun], să ne ducă în împărătia Cerească. Atunci nu vom merge pe calea pe care a mers tâlharul nelegiuit, care a rămas nelegiuit până la sfârsit si s-a coborât în gheenă – de care să ne izbavească Domnul pe toti. Amin”. (intreaga predica AICI)

***

Din predica rostita la Duminica Ortodoxiei, in 1971, de Fericitul Arhiepiscop Averchie Tausev, prietenul apropiat si fratele in duh al Sfantului Ioan Maximovici:

“(…) Cand Biserica lui Hristos a biruit in lume, el a starnit impotriva-i o noua si chiar mai primejdioasa prigoana, anume cea dinauntrul Bisericii – asa cum inaintevestise Sfantul Apostol Pavel in convorbirea sa cu preotii efeseni – s-au ridicat oameni “graind lucruri stricacioase” (Fapte 20,30). Pavel i-a numit pe astfel de oameni “lupi rapitori” (Fapte 20, 29). Acestia erau asa-numitii “eretici” care au cautat sa rastalmaceasca adevarata invatatura a lui Hristos despre credinta si evlavie, ca sa faca zadarnica pentru oameni aceasta invatatura. Cand aceasta s-a intamplat, Sfanta Biserica, prin cei mai buni slujitori ai sai, a ridicat armele impotriva acestor eretici pentru a apara invatatura ei cea adevarata, nedeformata. Atunci au inceput sa fie convocate mai intai “sinoade locale” si apoi “ecumenice“. Din toate colturile pamantului s-au adunat episcopi si, prin Duhul Sfant, au dat glas Adevarului celui curat si nestrambat, urmand pilda Celui Dintai Sinod Apostolic din Ierusalim (Fapte 15, 6-29).

De asemenea, i-a despartit pe eretici de Biserica si i-a anatemizat. Aceasta era in accord cu porunca limpede data de Insusi Domnul nostru Iisus Hristos, Care a spus: “Iar de nu va asculta nici de Biserica, sa-ti fie ca un pagan si ca un vames“ (Matei 18, 17); si in acord cu porunca Sfantului Apostol Pavel, acest mare “Apostol al neamurilor” care a spus: “Ci chiar daca noi sau Inger din Cer va va binevesti altceva afara de ceea ce v-am binevestit noi sa fie anathema!“(Galateni 1, 8 ). Iar in alt loc, tot el graieste: “Cel ce nu-l iubeste pe Domnul nostru Iisus Hristos, sa fie anathema. Maranatha! (Domnul vine)” (1 Corinteni 16, 22).

In acest fel, ritualul nostru ortodox emotionant, maret si solemn, isi are incepatura de la Insusi Domnul nostru Iisus Hristos si de la marele Sau Apostol, chemat de El sa fie “apostolul neamurilor“, cu alte cuvinte al intregii lumi pagane. Incepand din veacul al IX-lea, Sfanta Biserica a hotarat ca acest ritual trebuie oficiat in prima Duminica a Sfantului si Marelui Post si ca aceasta zi se va numi “Duminica Ortodoxiei”.

Acest ritual, frati si surori, este deosebit de important si plin de insemnatate in cumplitele vremuri pe care le traim, vremuri in care credinta ortodoxa este sovaielnica si nestatornica. Aceasta sovaielnicie si nestatornicie a credintei ortodoxe se datoreaza tocmai acelor persoane care s-ar cuveni sa o intareasca si sa o sprijine in sufletele credinciosilor. Cei care ar trebui sa fie stalpi ai Sfintei Ortodoxii – inalti ierarhi incluzand si ocarmuitorii anumitor Biserici locale – se departeaza de la adevarul Sfintei Ortodoxii. Este cumplit sa trebuiasca sa spui ca pana si ocarmuitorul Bisericii constantinopolitane, care e cunoscuta drept Biserica “Ecumenica”, omul socotit a fi ierarhul cel dintai al oricarei Biserici Ortodoxe, a parasit aceasta cale!

Neindoielnic, peste toate acestea stapaneste pecetea apostaziei, despre care a inaintevestit Sfantul Apostol Pavel (2 Tesaloniceni 2-3) – lepadarea de Hristos a crestinilor. Suntem acum fata in fata cu aceasta apostazie. Marea amenintare ce sta asupra credintei crestine, asupra credintei ortodoxe, este asa-numita “miscare ecumenica“, avand in frunte ceea ce se cunoaste drept “Consiliul Mondial al Bisericilor“, un corp care neaga doctrina unitatii si negreselniciei adevaratei Biserici a lui Hristos si incearca sa creeze din toate credintele deformate existente in prezent o “pseudo-Biserica” noua care, din punctul nostru de vedere, fara nicio indoiala va fi “Biserica” lui Antihrist, acea falsa biserica pe care o va ocarmui Antihrist, a carei venire se pregateste cu grabire in lume acum.

Din invatatura Cuvantului lui Dumnezeu si a Sfintilor Parinti ai Bisericii, cunoastem ca Antihrist va fi ocarmuitorul atat religios, cat si politic al intregii omeniri: el va sta in funtea noii Biserici universale false; de asemenea, el va fi seful unui nou guvern mondial si va cauta sa supuna totul sub puterea sa absoluta.

Credinta ortodoxa – aceasta este “credinta Apostolilor“, “credinta Sfintilor Parinti“, este acea credinta pe care Parintii Apostolici, ucenicii directi ai Sfintilor Apostoli, dimpreuna cu Sfintii Parinti si Invatatori ai Bisericii si cu urmasii lor legiuiti, asezati de Duhul Sfant, au talcuit-o pentru noi in scrierile lor minunate si de Dumnezeu insuflate. Fratilor si surorilor, trebuie sa ne pastram statornici in aceasta credinta, daca ne dorim izbavirea cea vesnica!

Acum vom sluji dimpreuna cu dumneavoastra acest ritual ce are mare putere invatatoreasca, e emotionant si deosebit de solemn si care e alcatuit din doua parti: prima parte este rugaciunea Sfintei Biserici pentru toti cei care au ratacit sau au cazut de la adevarata credinta ortodoxa; in partea a doua, Sfanta Biserica rosteste teribila anatema impotriva tuturor invatatorilor mincinosi, ereticilor si schismaticilor care au staruit intru rautatea lor si care nu doresc sa se uneasca din nou cu Biserica cea adevarata a lui Hristos, ci lupta impotriva ei. Apoi vom canta “Vesnica pomenire” pentru toti aparatorii raposati ai Sfintei Ortodoxii si “La multi ani” pentru acei aparatori ai sfintei credinte si Biserici Ortodoxe care sunt inca printre cei vii”.

(in: “Apostazia si Antihristul dupa invataturile Sfintilor Parinti”, Fundatia Sfintii Martiri Brancoveni, Constanta, 2008)

***

Parintele Serafim Rose: MIREASMA ORTODOXIEI SI FALSA “CORECTITUDINE”.

Cum putem fi ultra-ortodocsi (rationali), fara sa mai fim si… crestini simpli?

(….) În cazul convertitilor nostri este evident ca cei ce insista sau sunt convinsi sa primeasca Botezul dupa ce au fost membri ai Bisericii încearca, dintr-un sentiment de nesiguranta, sa primeasca ceva pe care taina nu îl da: siguranta psihologica, o compensatie pentru vechile esecuri din vremea cind era deja ortodox, un abonament pe viata la “clubul” celor care au dreptate, o “corectitudine” duhovniceasca automata. Dar acest act pune sub semnul întrebarii Biserica si slujitorii ei.

Daca preotul sau episcopul care ar primi asemenea oameni ar gresi (atit de mult încit sa fie necesar apoi ca întreaga rinduiala a primirii sa fie savirsita din nou!), s-ar crea un soi de Biserica în Biserica, un cliseu care, spre deosebire de „cei mai multi episcopi si preoti”, are întotdeauna “dreptate“. Si desigur ca aceasta este cea mai mare problema de astazi – si chiar a vremurilor ce vor urma [subl. trad.]. Este foarte greu sa te lupti cu ea, pentru ca ti se ofera raspunsuri “simple si clare” la toate întrebarile, iar instabilii nostri convertiti gasesc ca acesta este raspunsul la toate nevoile lor.

Citeodata am vrea sa credem ca toata “problema parintelui Pantelimon” din Biserica noastra este doar o chestiune de accente diferite care, în final, nu vor fi teribil de importante. Dar cu cit analizam mai mult, cu atit ajungem sa credem ca treaba e mult mai serioasa decit atit, ca de fapt se formeaza un “sectarism ortodox” pe cheltuiala (si spre paguba) poporului nostru simplu. Pentru aceasta, cei ce sunt constienti de acest lucru, trebuie sa fie “ravnitori conform cunostintei”. În trecut, Biserica a supravietuit unor ispite mai mari, dar ne temem pentru convertitii nostri, ca nu cumva în simplitatea lor sa fie atrasi în vreo secta si/sau în afara Bisericii.

Dumnezeu este cu noi! Trebuie sa sporim în credinta”.

“Cel ce voieste sa ramina în adevarata traditie a Ortodoxiei va trebui sa fie ferm hotarit si rivnitor, fara a înclina spre fanatism, fara sa creada ca ar putea sa-i învete pe episcopii nostri ce sa faca. Mai presus de toate, trebuie sa ne nevoim sa pastram adevarata mireasma a Ortodoxiei, fiind macar putin “afara din lumea aceasta”, detasati de toate grijile si politica acestei lumi sau chiar de cea bisericeasca, hranindu-ne din mancarea nelumeasca pe care Biserica ne-o da cu prisosinta.

Bine scrie Batrinul Macarie într-o scrisoare: “Fanatismul limiteaza modul de gindire al omului, dar adevarata credinta da libertate. Aceasta libertate se descopera prin fermitatea omului în toate momentele de fericire sau de tristete”. Acea libertate este un semn al Ortodoxiei (…) Dar, pentru a simti aceasta, trebuie sa avem mireasma Ortodoxiei. Sa nu o pierdem!”

“… ce rau nemasurat a fost facut Bisericii Ortodoxe din Grecia de ceea ce el numeste „boala corectitudinii”, atunci cand oamenii citeaza canoane, Parinti, tipicul bisericesc, spre a dovedi ca au „dreptate” si ca toti ceilalti se inseala. Corectitudinea poate deveni cu adevarat o „boala” atunci cand este administrata fara dragoste, toleranta si fara constientizarea propriei intelegeri imperfecte, a cuiva. O astfel de „corectitudine” va produce mereu numai schisme, si in cele din urma ajuta numai miscarea ecumenica, reducand numarul celor ce marturisesc Ortodoxia.

Vadit printre ortodocsii de astazi – si cu siguranta ne va insoti si in anii ’80 – este duhul lumesc, prin care Ortodoxia isi pierde din savoarea sa, ce se manifesta in miscarea ecumenica, impreuna cu reactia impotriva acesteia, care este deseori exagerata, exact din cauza aceluiasi duh lumesc ce se gaseste intr-insa.

Trebuie sa ne straduim ca marturia misionara pe care o dam sa ajute la plamadirea nu a unor experti in litera legii, reci, calculati, “corecti”, ci a unor crestini calzi, iubitori, simpli - macar pe cat ne va ingadui aroganta noastra fire apuseana.

Viata si invatatura noastra crestina trebuie sa fie in asa fel incat sa ne dea putinta de a-l sti pe adevaratul Hristos si de a-l recunoaste pe Hristosul cel mincinos (Antihristul) cand va veni. Nu cunoasterea teoretica sau “corectitudinea” ne vor da aceasta cunoastere. Vladimir Soloviev, in parabola sa asupra Antihristului, are o introspectie valoroasa, scriind ca Antihristul va zidi pentru ortodocsi un muzeu al tuturor antichitatilor bizantine posibile, numai sa i se supuna lui. Astfel ca si prea multa “corectitudine” in Ortodoxie, fara o inima crestina iubitoare, nu ii va putea rezista Antihristului; cel care il va recunoaste si ii va rezista cu tarie o va face indeosebi prin inima si nu prin minte. Trebuie sa ne dezvoltam launtric simtamintele si instinctele crestine drepte, si sa lasam deoparte toata fascinatia asupra “satisfactiilor duhovnicesti” (“conforturi spirituale”) ale modului de viata ortodox, caci altfel vom fi – precum nota un observator plin de discernamant al convertitilor din ziua de astazi – “ortodocsi, dar nu si crestini”.

Este de o importanta vitala ca vocea Ortodoxiei sa fie una adevarata, adica patristica. Din nefericire, se intampla uneori, indeosebi in focul disputei, ca pozitii fundamental Ortodoxe sa fie exagerate de o parte, si intelese gresit de cealalta, si astfel o impresie cu totul inselatoare se creeaza in unele minti ca cauza adevaratei Ortodoxii astazi este un fel de “extremism”, un fel de “replica de extrema-dreapta” la cursul de “aripa-stanga” urmat de unii ierarhi ai Bisericilor Ortodoxe. O astfel de viziune politica a luptei pentru Ortodoxie este complet falsa. Aceasta lupta, din contra, are forma unei intoarceri la calea moderatiei, a intelegerii intre extreme; este ceea ce Sfintii Parinti numesc CALEA IMPARATEASCA.

Aplicand aceasta invatatura situatiei noastre, putem spune: „calea imparateasca” a Ortodoxiei de astazi este o intelegere intre extremele reformismului si ecumenismului pe de o parte, si a “ravnei, dar fara cunostiinta” (Romani 10,2) pe de alta. Ortodoxia nu merge „in pas cu vremurile” pe de o parte, nici nu face din „strictete”, „corectitudine” ori „canonicitate” (bune in sine) o scuza pentru o auto-satisfactie fariseica, exclusivism si neincredere, pe de alta.

(integral la: DESPRE “SECTARISMUL ORTODOX” SI INSELAREA “DREPTILOR” HIPERCRITICISTI. Pur si simplu actual (III) si la: “O ASTFEL DE „CORECTITUDINE” VA PRODUCE MEREU NUMAI SCHISME si in cele din urma ajuta numai miscarea ecumenica…”)

***

Parintele Mihail Stanciu: Ortodoxia = Smerenie și Dragoste

Spunea Părintele nostru Sofian că trăsăturile fundamentale ale Ortodoxiei sunt smerenia și dragostea. Cu aceste frumuseți și puteri ale sufletului mărturisim și noi ascultarea de Dumnezeu și dăruirea către semenii noștri. Smerenia și dragostea sunt roadele pe care ni le caută Dumnezeu la vremi de cercetare și încercare… Întru acestea arătăm, de fapt, cât de ortodocși suntem.

Prin smerenie și dragoste devenim și noi ucenici ai Domnului, ne integrăm și noi în trupul lui Hristos, în comunitatea Bisericii, răspunzând chemărilor Mântuitorului nostru: ”Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2) și ”Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”. (Ioan 13, 34-35)

Cu smerenia punem începutul urcușului duhovnicesc, al înnobilării și îmbunătățirii vieții, iar cu dragostea deschidem și altora acest drum pe care nu trebuie să-l săvârșim singuri. De fapt, cu cât deschizi mai multor semeni drumul către împărăția lui Dumnezeu, cu atât mai mult înaintezi și tu pe acest drum împreună cu ei. Nu este un drum ușor, nici larg. Nu are scurtături, nu poți face salturi. Cu toții trecem printr-un lanț de încercări, de examene ale credinței prin care Dumnezeu-Tatăl nostru ne ajută să creștem. Nu să cădem, ci să ne mai ridicăm cu câte o biruință peste noi înșine.

Oare am trecut toate examenele, oare le-am ratat pe cele mai multe? Suntem notați cumva în catalogul lui Dumnezeu, în ”cartea vieții” (Apocalipsa 3, 5)? Cum ne mai putem îndrepta din căderile trecute? Din examenele căzute? Tot prin smerenie și dragoste. Căci Dumnezeu ne dă iară și iară șanse să ne pocăim și să iubim, să-L iubim smeriți și să-L mărturisim senini prin fapte, prin cuvinte și prin gânduri ziditoare de comuniune. Doar așa-L mărturisim pe Dumnezeu. De aceea, să fim smeriți că suntem ortodocși… Nu c-am fi meritat. Poate că nu puteam duce crucea căutării lui Dumnezeu în afara Bisericii, și de aceea ne-a întărit și binecuvântat El cu harul Duhului Său Sfânt și Iubitor ca să-I mulțumim pentru aceasta și să mijlocim smeriți mântuirea celorlalți semeni care nu-L cunosc încă. Iubindu-i și pe cei ce nu-s ca noi, dorindu-le mântuirea lor precum ne-o dorim și nouă.

Totuși, mă tem… că din prea multă ”ortodoxie” nu le dorim mântuirea neortodocșilor. Poate nici a tuturor ortodocșilor… Și tare mă tem să nu o ratăm și noi… Ar trebui să ne bucurăm când întâlnim un neortodox, sau un ortodox rătăcit. Să mulțumim Tatălui nostru că ne-a dat o nouă șansă a mărturisirii iubirii Lui și a lui rugându-ne pentru mântuirea lui, purtându-i neputințele, răbdându-i neștiințele, pansându-i rănile și alinându-i durerile… Și pentru el a venit Hristos. Și ni l-a adus nouă înainte ca să-l îngrijim, nu ca să-l judecăm. Ca să-l luminăm prin iubire, nu ca să-l întunecăm prin izgonire. Ca să-l ajutăm, nu ca să-l anatematizăm. Ca să-l împodobim cu harul lui Hristos, nu ca să-l dezgolim de orice virtute… Nu care cumva din nedibăcia noastră vreun suflet să se smintească și calea mântuirii să fie defăimată!

Ne trebuie, e drept, multă înțelepciune, multă răbdare și gingășie ca să-L mărturisim pe Hristos, fără agresivitate, fără aroganță, fără îndârjire. Să fim creștini adevărați, smeriți și iubitori. Dar pe cât de râvnitori suntem când ne rugăm pentru noi, la fel de râvnitori se cade să fim și când ne rugăm pentru ceilalți. Pentru că Însuși Dumnezeu-Tatăl nostru iubitor ”voieşte ca toţioamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4). Să ne rugăm și noi împreună cu Sfântul Siluan Athonitul:

Așa cum ai dat Apostolilor Tăi pe Duhul Sfânt

și ei Te-au cunoscut pe Tine,

așa, Doamne Iisuse Hristoase, dă tuturor oamenilor

să Te cunoască pe Tine

prin Duhul Tău cel Sfânt. Amin”.

***

***

• SYNODIKONUL ORTODOXIEI
• PE CAND SI IN PATRIARHIA ROMANA?!
• Duminica Ortodoxiei la Moscova – “Sinodikonul Ortodoxiei” (Video)
  
• Pastorala Sfântului Sinod la Duminica Ortodoxiei (2011) despre “crima avortului”: viata incepe in momentul conceperii, al aparitiei embrionului viu

*

• Procesiune de Sărbătoarea Ortodoxiei, la Biserica Icoanei din Bucureşti

***

• Parintele Staniloae despre constiinta ortodoxa ca dragoste de Adevar
• Reactia ortodoxa la erezie, conform parintelui Staniloae
• VLADICA ARTEMIE DE KOSOVO MARTURISIND DESCHIS DESPRE ORTODOXIE SI EREZIA ECUMENISTA (Tesalonic, 2004)
• ARHIM. IOIL: “Am ajuns din nou in timpurile cand Credinta noastra scumpa ne va costa!”
• IPS Augustin Kandiotis: Sub Pomul Ortodoxiei
• Mitropolitul Serafim al Pireului cere CONDAMNAREA “ATAT A ZELOTISMULUI IGNORANT, CAT SI A ECUMENISMULUI SINCRETIST” de catre preconizatul mare Sinod Panortodox
• MITROPOLITUL SERAFIM DE PIREU DA ANATEMEI PE ECUMENISTI LA SINODICONUL ORTODOXIEI

***

Alte omilii la Duminica Ortodoxiei:

Sf. Nicolae Velimirovici

Sf. Ignatie Brianceaninov

Parintele Cleopa

Pr. Gheorghe Anitulesei (audio)

Parintele Efrem Athonitul

• Marturie crestin-ortodoxa:
  

Emisiunea ”Luminile noptii” – Duminică, 4 iulie – Radio Romania Actualitati (AUDIO)

Tema: Despre calugari si calugarie

Realizator: Cristian Curte

Invitat: Arhim. Mihail Stanciu

Transcrierea primei parti a emisiunii, preluata din revista “Lumea monahilor”, nr. 37/iulie 2010:

Cristian Curte: - Călugăria. Este, poate, unul dintre cele mai tainice aspecte ale vieţii bisericii, pentru ca monahii şi monahiile duc o viaţa neştiuta, sunt discreţi în manifestarea lor în biserica, însa foarte importanţi. Sfântul Ioan Scararul spunea ca lumina călugărilor sunt îngerii, iar lumina mirenilor sunt călugării. Acesta este punctul de plecare a discuţiei mele cu părintele Mihail Stanciu, egumenul [pana de curand, n.n.] al Manastirii Antim din Bucureşti, pe care l-am întrebat de ce monahii sunt lumina laicilor de vreme ce aceştia din urma nu pot ţine cele trei voturi care-l definesc pe monah: saracie, ascultare şi feciorie.

Parintele Mihail:

- Monahii sunt cei care se roagă pentru lumea intreaga. Şi aceasta este experienţa lor de căpătâi, de dezvoltare a vieţii duhovniceşti. Ei primesc lumină de la îngeri, pentru că în clipa şi în starea de rugăciune, ei sunt întăriţi şi luminaţi de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu şi de îngeri. Apoi, la rândul lor, experienţa aceasta duhovnicească o dau mai departe, nu atât prin cuvinte, cât mai ales prin starea şi prin felul lor de a fi.

- Aşadar, sunteţi modelul de rugăciune al mirenilor.

- Noi, toţi monahii, spre asta trebuie să tindem: să devenim făclii de rugăciune, făclii vii de rugăciune şi de înţelepciune duhovnicească.

- Oamenii, în zilele noastre, se aşteaptă la lucruri mai concrete. Sunteţi şi model de milostivire, de caritate, de acţiune socială? Cam asta cere lumea, astăzi, de la biserică. Aş spune… din păcate.

- Da, însă, precum într-un trup sunt mădulare dedicate fiecărei funcţii în parte, aşa şi în biserică sunt persoane dedicate slujirii lor pe diferite trepte şi feluri de intervenţie în viata cetăţii, în viata socială. Aşa încât monahii se ocupă în special de rugăciune, de păstrarea autenticităţii credinţei şi, totodată, de împlinirea şi în faptă a credinţei trăite şi mărturisite de ei prin cuvinte. Adică, prin milostenie, prin ajutorarea celor necăjiţi, prin sfatuirea celor care sunt tulburaţi sau necăjiţi, în căutările lor filosofice şi mistice. Călugării au, mai întâi de toate, această misiune: a întăririi prin rugăciune a bisericii. Rugăciunea este hrana noastră duhovnicească, este hrana cea de toate zilele, pe care, dacă o pierdem, riscăm să ne scufundăm într-un activism formal, de suprafaţă, care ne dă o oarecare împlinire în lumea aceasta orizontală, însă este gol de conţinut duhovnicesc. Fără rugăciune, munca este o simplă roboteală, şi fără perspectivă duhovnicească.

- Părinte, ştiţi ce-mi spuneau de multe ori colegii mei jurnalişti? De ce călugării ortodocşi nu fac precum cei catolici — grădiniţe, şcoli, azile, sanatorii pentru cei neputincioşi. De ce nu există ordine, la fel ca în catolicism, consacrate strict activităţii de întrajutorare a celorlalţi?

- Pentru că monahismul răsăritean ortodox a păstrat această dimensiune de căpătâi a vieţii duhovniceşti, a sfinţirii vieţii prin rugăciune şi asceză personală. In viaţa socială, sunt preoţii de mir, sunt mirenii, sunt asociaţiile sau frăţiile ortodoxe, care împlinesc şi aceste deziderate, să zicem, de acţiune caritabilă, de ajutorare a celor necăjiţi. Şi mănăstirile au făcut şi fac în continuare, însă mai degrabă îşi păstrează un nivel de coordonare, nu de implicare şi de epuizare, până la urmă, a întregii energii în aceste activisme sociale. Biserica, mai întâi de toate, trebuie să sfinţească omul şi să-L ofere pe Hristos ca mod de viaţă, ca o cale de viaţă creştină curată. Fără să ne sfinţim viaţa – să facem spitale, să facem azile – ne consumăm în lucruri exterioare. Nu pentru o împărăţie pământească sau pentru o bunăstare şi un confort pământesc a venit Hristos, ci ca să-L cunoaştem pe El, să dobândim viaţa cea veşnică. Şi asta o traim prin rugăciune, prin Sfintele Taine ale bisericii, prin exerciţiul comuniunii şi al dăruirii în biserică, care vine mai târziu şi cu celelalte lucrări în viaţa cetăţii.

- Părinte, dar de ce oamenii, acum, nu mai sunt atât de interesaţi de astfel de lucruri?

- Pentru că biserica are această profunzime duhovnicească, deci biserica nu se reduce doar la a face bine pe orizontală, şi fără să-L prezinţi pe Hristos, cum a spus, la un moment dat, o ilustră şi recunoscută pe plan mondial misionară catolică în India, care…

- Tereza sărmanilor, de Calcutta, nu?

- Da, care la un moment dat a fost întrebată: „Dar îl vestiţi pe Hristos?” Şi zice „Nu asta trebuie să facem noi, ci să-i ajutăm pe oameni să iasă din mizerie“. Păi, dacă nu ies din mizeria sufletească, mai întâi, cu ajutorul lui Hristos, sfinţindu-şi viaţa în biserică, în Sfintele Taine, în rânduielile bisericii şi în cunoştinţa lui Dumnezeu cea adevărată, oamenii rămân la o existenţă orizontală. E adevărat, pragmatismul ultimelor secole, materialismul, chiar ateismul militant aproape că învinuieşte biserica de acest pasivism – părut pasivism! – în viaţa cetăţii. Dar tocmai ateismul, tocmai filosofia materialistă a scos cumva biserica, mai ales în Apus (şi iată că şi la noi, prin secularismul din ultimele două decenii), din viaţa cetăţii, din viaţa publică. Credinţa noi trebuie să o trăim şi în viaţa publică, dar mai întâi s-o dobândim şi s-o experimentăm noi în viaţa mistică, în viaţa interioară. Pe de altă parte, nu trăim credinţa doar aşa, în planul subiectivităţii fiecăruia, ci şi într-o comunicare şi într-o comuniune între noi, cei credincioşi, dar şi într-o comuniune şi comunicare cu lumea, faţă de care noi trebuie să-L vestim pe Hristos prin fapte bune — căci faptele vorbesc de la sine, dar şi prin cuvinte luminătoare şi înţelepţitoare, în lumea aceasta tulburată de atâtea rătăciri.

- Să ne aducem aminte cum a început viaţa monahală în spaţiul ortodox.

- Prin retragerea câtorva oameni, care au dorit să se roage mai mult, ca să se îmbunătăţească în viaţa lor interioară şi, totodată, în viaţa de cunoaştere a lui Dumnezeu, care nu a rămas doar o experienţă personală, ci a devenit o făclie a cunoaşterii lui Dumnezeu şi a făptuirii celei frumoase, a vieţuirii celei după Dumnezeu, în cetate sau în lumea pe care ei o împodobeau cu viaţa, cu faptele şi cu cuvintele lor. Sfântul Antonie cel Mare, părintele părinţilor, a ieşit din satul său şi a vieţuit lângă un bătrân creştin, care trăia pustniceşte, retras, şi acolo a deprins viaţa de rugăciune, viaţa de contemplare a cuvântului lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură. Apoi s-a retras şi mai mult în pustie, retrăgându-se, iată, de la grijile lumii şi de la relaţiile care de multe ori sunt încurcate, cu oameni plini şi ei de patimi, de nedesăvârşiri, care puteau să-l încurce în viaţa lui duhovnicească, şi atunci el s-a retras şi tot a avansat în pustie şi, cu cât el se ascundea de oameni, în pustie, cu atât Dumnezeu îi trimitea şi mai mulţi ucenici.

- Deci, monahismul s-a născut în deşert!

- In pustie, în separaţie de comunităţile, să zicem, omeneşti obişnuite.

- Dar, părinte, de ce fuga aceasta de lume?

- Este o fugă mai mult de tulburările lumii, de grijile lumii, de valorile răsturnate ale lumii, de duhul lumii, de tulburare. Şi acolo, în retragere, oamenii ridicându-se deasupra grijilor obişnuite şi atintindu-şi ochii asupra lui Hristos, meditând mai mult la întâlnirea cu El, la unirea cu El, aceşti oameni care-şi dăruiesc viaţa lui Dumnezeu, dobândesc liniştirea, mai întâi de toate liniştirea simţurilor. Să nu uităm că prin simţuri noi suntem foarte mult risipiţi, în viaţa şi în energia noastră. Patimile, de fapt, se leagă de simţuri, şi ni se strecoară în suflet, ca nişte şerpi, prin simţuri, prin aceste uşi cu care noi comunicăm cu lumea. De aceea, paza simţurilor este o cerinţă a celui care vrea să-şi îmbunătăţească viaţa duhovnicească. Şi de aceea călugării încearcă să dobândească, prin această retragere, liniştirea, paza simţurilor, discernământul.

Dar pentru a dobândi aceste frumoase agoniseli, călugarii isi asumă trei voturi sau trei, mai degraba, exerciţii de întărire duhovnicească, si anume: sărăcia de bună voie, fecioria si ascultarea. Dintre toate, ascultarea este cea mai importantă, pentru că ea ne fereşte de mandrie, de închipuirea de sine, de orice ispită a unei idolatrii sau egolatrii, care e inceputul căderii, al ereziei chiar, si al patimilor. Insă şi sărăcia, detaşarea de lucruri, de obiecte, de bani, de obiecte in general, este de folos, pentru că omul vede ca cea mai mare comoară pe care trebuie s-o caute pe pământ este Hristos Insusi, este viaţa veşnică, viaţa în Hristos. Si pentru aceasta, toate eforturile noastre să conveargă spre a-L primi şi a-L pastra pe Hristos în noi. El este adevărata noastră comoară. Sfântul Apostol Pavel spune că toate bogăţiile lumii şi toate agoniselile intelectuale sunt gunoaie faţă de Hristos. Hristos este viata noastră, Hristos este comoara şi bucuria noastră, şi pentru aceasta trebuie să ne străduim noi să ne detaşăm de această lipire de obiectele lumii. Apoi, de asemenea, curăţia şi a trupului şi a sufletului, a minţii, ne ajută să vedem lumea curat, curat ca şi cum o vede Dumnezeu, cu posibilităţile ei de sfinţenie şi de transfigurare infinite. Şi totodată, curăţia este un exerciţiu pentru dezvoltarea gingăşiei noastre duhovniceşti. Trăim aici, pe pământ, o viaţă temporară, o viaţă mărginită, dar prin această păstrare în curăţie a sufletului şi a trupului, noi dobândim întreaga-înţelepciune, cum o numesc Sfinţii Părinţi, adică acea contemplare şi înţelegere a lucrurilor, în felul în care Insuşi Dumnezeu le vede şi le conduce, le poartă de grijă.

- Părinte, aş vrea să vă întreb: de ce v-aţi călugărit Sfinţia voastră? O întrebare foarte personală…

- Am avut şi eu căutările scopului, sensului vieţii mele personale şi, totodată, în urma discuţiilor cu părinţii bătrâni de la mănăstirea Antim, cu părintele Sofian şi cu părintele Adrian…

- … mari duhovnici ai Bucureştiului…

- Da, da… am înţeles că cea mai mare împlinire a noastră pe pământ este atunci când ajutăm şi pe alţii, când slujim pe alţii. Şi cu cât facem mai mult bine altora, cu atât noi înşine ne întărim în scopul cel frumos al asemănării cu Dumnezeu, Cel ce S-a jertfit pentru noi şi Cel ce a slujit nouă, în Hristos. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru noi şi ne-a învăţat că atunci când ajutăm pe semenii noştri, când îi întărim în nădejde, când le oferim un exemplu şi totodată un model de viaţă mai frumoasă, mai curată; când le arătăm că viaţa nu-i atât de grea sau de urâtă precum o văd ei la ştiri sau în viaţa cotidiană; când descoperi celorlalţi că sub aparenţa lucrurilor care se mişcă haotic cumva în jurul nostru, există o rânduială şi o pedagogie divină prin care noi suntem chemaţi să ne depăşim pe noi înşine şi să dobândim împărăţia lui Dumnezeu — atunci, cu adevărat, te simţi şi tu împlinit. Nu pot să zic că eu am avut vreo experienţă normativă. Adică am trecut şi eu prin încercări, prin căutările vârstei, şi încerc şi acum să fiu în voia lui Dumnezeu, să aduc rod umil în slujirea mea, dorind să ajut pe cei care sunt în necaz, în nevoie. Port însă ca un motor, să zic, al vieţii de zi cu zi, cuvântul părintelui Adrian, care ne-a spus mai multor tineri care am intrat odată la Antim, că atunci când îţi vei da viaţa pentru Hristos şi pentru dreptatea lui, atunci ţi-o vei dobândi şi pe a ta, viaţa cea veşnică, viaţa cea adevărată. Nu retrăgându-te într-o evadare departe de lume şi de răspunderea faţă de oameni, pentru că noi am dobândit şi o oarecare educaţie aici, între oameni…

- Aveţi două facultăţi, trebuie să le spunem cititorilor noştri, şi Automatică şi Teologia.

- Da… şi atunci trebuie să rodim cumva, tot între oameni, însă păstrându-ne slujirea noastră specifică.

- Cum ne putem da seama dacă suntem sau nu pentru călugărie?

- Să ne gândim mai bine la noi înşine. Ce dorim? Dorim o viată mai retrasă, mai de rugăciune, de dăruire faţă de ceilalţi, mai mulţi? Sau o viată mai comodă, o mântuire mai uşoară, mai… cu anumite plăceri ale lumii, pe care nu le putem depăşi? Şi atunci când ştim că Hristos este ţinta şi dorinţa căutărilor noastre şi modelul deplin al vieţii noastre, atunci mergem către El, şi atunci alegem viaţa monahală. In familie există însă şi alte bucurii: bucuria creşterii, a educării copilului…

- Binecuvântată de Dumnezeu…

- Binecuvântată de Dumnezeu!

- Sunt şi ele o cale pentru mântuite?

- … o cale de mântuire, într-adevăr! Monahii vedem că, prin votul ascultării, învaţă să devină fii — fii ai lui Dumnezeu, fii ai părintelui duhovnicesc, dar şi în familie, creştinii care se angajează învaţă să devină părinţi, părinţi de copii. Nu e uşor nici într-o parte, nici în alta, dar nu-i nici greu, pentru că acelaşi Hristos ne întăreşte pe toţi, şi într-o cale, şi în cealaltă. Aşa încât, dacă dorim să-I slujim mai mult lui Hristos, să-L cunoaştem mai mult pe El, să ne dăruim mai mult Lui, atunci alegem călugăria.

- Viaţa de călugăr este grea?

- Este şi grea, dar toate le putem prin Hristos, Care ne întăreşte. Şi în viaţa de călugărie există ispite, există cerneri, încercări, însă şi prin acestea noi ne purificăm, ne vindecăm de anumite patimi şi să nu luăm încercările ca pe nişte pedepse, ci ca pe nişte pedagogii dumnezeieşti, prin care Dumnezeu ne corectează anumite greşeli şi ne învaţă să rămânem în rânduiala de mădulare vii, într-o ierarhie duhovnicească prezentă în biserică. Şi această ierarhie duhovnicească nu e doar în scara, să zicem, sacralităţii sau slujirii sacramentale, ci şi în ierarhia, iată, din mănăstire. Fiecare are un duhovnic şi duhovnicii se spovedesc la stareţ, şi suntem cu toţii într-o rudenie şi frăţietate duhovnicească. Această prezenţă a ierarhiei şi a ascultării şi a comuniunii, a frăţietăţii, totodată, în mănăstire, face ca să fie mai uşoară lupta cu ispitele când ştii că mai împărţi cu cineva şi când te sprijină cineva din fraţii tăi.

- Când vrei să ajungi într-o mănăstire, ce paşi trebuie să urmezi?

- Să cauţi o mănăstire mai de aproape, unde să încerci, două, trei zile să te încadrezi în programul de slujbă, de rugăciune, de ascultare, chiar de lucru – la grădină, la curăţenie, la croitorie. In fiecare mănăstire, de călugări sau de călugăriţe, există anumite slujiri, anumite ascultări, care pot fi specifice mănăstirii – la câmp, la grădină, la pădure, la slujbă, la strană. Părintele Cleopa a păstorit oile mănăstirii, ani de zile, şi totuşi acolo, în această ascultare, în cadrul naturii şi totodată în ambianţa Scripturii şi a cărţilor sfinţilor părinţi, părintele Cleopa a dobândit cea mai înaltă educaţie duhovnicească.

- Marea majoritate a oamenilor, când se îndreaptă spre mănăstire, se gândesc că acolo stai toată ziua şi te rogi, citeşti… Nu e chiar aşa.

- Nu e chiar aşa, că mai trebuie să faci şi curat, să mai pliveşti brazdele, să-ţi asiguri cumva viaţa, tot prin muncă…

(va urma – integral in versiunea audio de mai sus)

Legaturi:

• CUM E POSIBILA MANTUIREA NOASTRA IN “VEACUL ACESTA LAUDAROS”?
• Ierom. Grigorie Sandu: DESPRE FORME MAI RECENTE DE INSELARE. DE LA PERSOANA LA SISTEM

• CUVIOSUL PAISIE DESPRE CUM POT MONAHII SA AJUTE LUMEA IN VREMEA DE AZI (1)
• CUVIOSUL PAISIE DESPRE CUM POT MONAHII SA AJUTE LUMEA IN VREMEA DE AZI (2)
• CUVIOSUL IOSIF ISIHASTUL: “Daca rugatorii pentru lume vor lipsi, atunci va fi sfarsitul”
• UN PETEC DIN CERUL INIMII AVVEI SELAFIIL SIBERIANUL: “Avem nevoie de cat mai multa rugaciune!”
• Parintele Rafail despre monahismul trait ca Viata si despre vocatia tuturor
• Parintele Rafail: Chemarea calugareasca si crizele acestei alegeri
• Parintele Steinhardt despre vocatia monahala si despre posibilele derapaje ale manastirilor romanesti

“Acum vreo trei luni, un prieten mi-a arătat o carte care, spunea el, l-a captivat. Inițial, la vederea titlului și a coperții cărții, am avut unele rețineri. Deschizând însă cartea și citind, pe sărite, câteva pagini, surpriză!…, mi le-am confirmat. Dar, neavând destul timp, am tot amânat citirea cărții cam două luni. Prilejul reluării ei a apărut când l-am vizitat pe Părintele Adrian la Mănăstirea Lainici. După ce am luat sfat de la Părintele pentru lămurirea altor probleme (înrudite totuși, cumva) Părintele Macarie (ucenicul Părintelui Adrian) m-a întrebat dacă am citit cartea ”Două milioane de kilometri în căutarea Adevărului”. De ce? – l-am întrebat eu - Are lucruri neclare? Da - a zis el – și mi-a arătat ce găsise el ”suspect de înșelare și chiar de îndrăcire”. Aceste aspecte cel puțin dubioase le voi arăta mai jos. Am reluat, astfel, cartea, nu neapărat curios să aflu experiența de viață a altuia, cu precauția mărită și de avertizarea Părintelui Macarie și de apariția unei ”euforii” molipsitoare printre creștinii care mă tot întrebau dacă l-am citit pe Klaus Kenneth…

1. Autorul cărții își prezintă rătăcirea de peste două milioane de kilometri și de aproape 30 ani prin diverse patimi, idolatrii și satanolatrii, ca pe o performanță vrednică de a fi amintită în ”palmaresul” propriu, cu atitudinea lăuntrică a unei exagerate păreri de sine, atitudine care nu i s-a temperat nici la ultimele conferințe și lansări de cărți și de idei automăgulitoare. Oricum, lucrul se va dovedi în timp și mai evident, K.K. nu-L propovăduiește pe Hristos cu smerenie, ci se propovăduiește pe el însuși cu mândrie și vanitate.

Știm că ”pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor” (1 Cor. 12, 28). Deci, în ierarhia darurilor și slujirilor, învățătorii credinței trebuie să fie oameni plini de Duhul Sfânt și de înțelepciune, ca Sfântul Arhidiacon Ștefan, oameni care Îl vestesc pe Hristos (nu se vestesc pe ei înșiși) și calea mântuirii în El fără sminteală ori rătăcire.

Trebuie amintit faptul că el din tinerețe a vrut să fie ”cineva” (vedetă), a vrut să-i domine (controleze) pe alții și prin metode de manipulare psihică și para-psihică (ocultism, vrăjitorie). A exersat mult tehnicile orientale de îndrăcire încât a ajuns să fie medium, adică primea direct mesaje din ”lumea de dincolo”, adică de la demoni. – pag. 306. Lucrul acesta este foarte important, întrucât K. a rămas tributar acestui fel de dialog interior cu ”altcineva”, experiență mărturisită chiar de autor în mai multe episoade.

2. Trec peste perioada rătăcirii pătimașe, deși nu știu ce rost are prezentarea (într-o carte care se vrea a fi expunerea ”lungului său drum spre credință” – spre care credință?) înșelaților și îndrăciților ”guru”-și (sărmanii de ei) pe care i-a întâlnit și care i-au rănit sufletul. Oare, subliminal, le face publicitate cumva? Sau ce folos au creștinii văzând fotografiile lor?

Nu este de folos nimănui ca cineva să-și pună viața murdară la vedere, ci dimpotrivă, e de folos ca omul păcătos dar aflat pe calea pocăinței să și-o ascundă discret față de ochii curioșilor și ai ispititorilor care-l pot judeca. Nici el nu are dreptul să ispitească pe alții cu păcatele lui făcute publice. Păcatele se curățesc prin Taina Botezului și a Spovedaniei (care este secretă) și ele rămân acoperite în taină, în tăcere, evitându-se sminteala prin arătarea lor în comunitate. ”Aventurile” personale și ”mărturisirile” lui publice nu exprimă deloc pocăința și nu sunt nici normative, nici necesare altora pentru întărirea credinței. Iar roadele vrednice de pocăință sunt faptele virtuții, săvârșite în smerenie și blândețe, nu etalarea unui trecut compromițător și smintitor din care ai fost socotit ”vrednic” să te ridice Dumnezeu…

3. Calitatea credinței lui K., dincolo de laudele oamenilor neștiutori, are multe dubioșenii. Mai întâi, ”exorcizarea” făcută de prietenul lui K., pastorul protestant Maurice Ray (sărmanul, nu este un neștiutor), este o teatrală escrocherie. Sfinții Părinți, având inima curățită prin Ortodoxie (dreaptă credință) și Ortopraxie (fapte bune), slujeau Domnului cu post mult și cu rugăciune și așa erau alungați demonii. Sfinții se roagă și Dumnezeu poruncește plecarea din om a duhurilor rele. Pastorul Maurice lega el demonii (în imaginația lui) și le poruncea el să plece din omul bolnav K., adeverindu-i acestuia ”încheierea cu succes a acțiunii” cu vorbele: ”Acum ești liber și poți să mergi unde vrei și să faci ce vrei”. - pag. 150 – 151.

Noi știm că Adevărul îl face pe om liber (Ioan 8, 32 – 36). Cum a fost eliberat K., fiind în minciună, în erezie, manipulat de un alt eretic? După a doua ”exorcizare”, ”pentru totdeauna”, de a doua zi, Maurice îl întărește din nou pe K., stârnindu-i curiozitatea: ”Așa, acum e sigur de tot. Acum îl vei putea auzi pe Jesus.” – pag. 161.

Dar ”cel mai copleșitor moment din viața lui” (pag. 163 jos) s-a petrecut când în catedrala protestantă din Lausanne, K., nefiind nici măcar botezat creștin, nici măcar protestant, aude un glas care-l îndemna să se ducă să mănânce pâinea și vinul cu cuvintele: ”Da, vino. Ți-am iertat toate.” Teribilă înșelare! Domnul Iisus Hristos nu minte, nici nu păcălește pe nimeni cu falsa iertare de păcate de la eretici. Ci, glasul era al celui ce inspiră pe toți protestanții împotriva Adevărului, ca să-i facă să rămână în afara Lui. Mai ales că în extazul sentimentalist ce l-a cuprins (descris la pag. 166) ”fusese călăuzit cu mintea în inimă și era prea adânc atins ca să mai poată pricepe ceva cu mintea” (pag. 167 sus). Or, Părinții isihaști, sporiți în veghere și în asceză, abia la capătul unei vieți întregi trăită în reală sfințenie dobândeau unirea minții cu inima, iar amicul K. își imaginează că, în erezie fiind și departe de orice nevoință și îmbunătățire, poate să-i egaleze? Cam mare obrăznicia… și mai mare dorința de a-i înșela și pe alții cu arătarea ”experiențelor” lui mistice…

(…) Oare cu ce diferă creștinul ortodox K. de chitaristul de restaurant, căzut în transă, de aici http://www.youtube.com/watch?v=n9D63BBt4uo? Cine i-a dat această misiune folk în Bulgaria? Cine l-a trimis în România? Oare de ce își schimbă ”repertoriul” când merge pe la diversi ortodocsi di pe la diverși eterodocsi? Iisus al lui este de fiecare dată altul?

(…) În încheiere, publicarea unei asemenea cărți, autobiografice într-un fel, nu știu cât folos duhovnicesc poate aduce autorului (folosul material nu îl discutăm ), încă aflat și sub alte influențe decât cea a Duhului Sfânt (setea de promovare mediatică nu ține de smerenia Duhului Sfânt), întreținându-i starea de ”vedetă duhovnicească”. Iar cititorilor ortodocși, unii nelămuriți și nestatornici, nici atât nu le poate folosi, sugerându-le păguboase ”experiențe” în realul și imaginarul pătimaș. În ambianța generală a confuziei new-age, unde toate ”experiențele” religioase sunt puse la grămadă, unde toate ”confesiunile” sunt socotite ”ramuri” de aceeași vigoare ale Bisericii, unde diferențele dogmatice sunt anulate de o părută egalitate a ”trăirismelor” din imaginația ”credincioșilor”, mărturia despre Hristos a lui Klaus Kenneth se dovedește o diversiune și o amăgire a diavolului, experimentat de mii de ani în a-și alege regimente de fel și fel de ”prooroci mincinoși”. (…)”

Cititi textul integral pe blogul Parintelui Mihail: După două milioane de kilometri, încă în înșelare…

Legaturi:

• Ortodoxia confortabila si inchipuita sau despre ispitele generatiilor rasfatate
• Intre Crucea realitatii si bucuriile straine ale inchipuirii
• P. Rafail Noica: “Nu ne dam seama cat traim in inchipuire”
• CUM INCEPE INSELAREA SAU IN CE FEL ORICARE DINTRE NOI IL POATE VINDE PE HRISTOS? (PAREREA DE SINE)
  
• Cuviosul Serafim Rose despre ispitele nou-convertitilor sau cum se poate pierde harul la cei ravnitori
• Mandria, imaginatia si raul ascuns sub masca binelui
• Omul intre “binele” firii cazute si lucrarea launtrica a Duhului
• Sfantul Ignatie Briancianinov despre diverse forme de INSELARE si despre cauza lor esentiala: lipsa pocaintei, a inimii infrante
• MAICA ARSENIA DESPRE ASUMAREA NEPUTINTELOR SI REFUZUL VISARII. “Unica iesire si linistire din orice tulburare si ispitire este smerenia”.

Astăzi este începutul mântuirii noastre

şi arătarea tainei celei din veac;

Fiul lui Dumnezeu, Fiul Fecioarei se face

şi Gavriil harul îl binevesteşte;

pentru aceasta şi noi, împreună cu dânsul,

Născătoarei de Dumnezeu să-i strigăm:

Bucură-te cea plină de har,

Domnul este cu tine !

Pe cel de o fiinţă cu Tatăl

şi cu dumnezeiescul Duh,

pe Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu,

l-ai zămislit Curată,

cu venirea Prea Sfântului Duh,

spre înnoirea neamului omenesc

cea fără prihană!

(Troparul şi Condacul Bunei Vestiri)

Introducere

„Pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primit toate veacurile şi cele aflătoare în lăuntrul veacurilor începutul existenţei. Căci încă dinainte de veacuri a fost cugetată şi rânduită unirea mărginitului şi a nemărginitului, a măsuratului şi a nemăsuratului, a Creatorului şi a creaturii, a stabilităţii şi a mişcării. Iar această taină s-a arătat în Hristos, Care S-a arătat în zilele mai de pe urmă, aducând prin ea împlinirea hotărârii de mai înainte a lui Dumnezeu.” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsul 60 către Talasie)

Venirea lui Dumnezeu în lume şi între oameni prin Întruparea Fiului Său este chipul cel mai înalt al iubirii Preasfintei Treimi faţă de neamul omenesc. Dar şi omenirea a înaintat spre această unire cu Dumnezeu printr-o îndelungată pregătire sfinţitoare.

Multe veacuri au trecut în această progresivă purificare de toate căderile în păcat pentru ca umanitatea să rodească o făptură, a cărei voinţă să se unească în chip desăvârşit cu voia dumnezeiască în vederea realizării mântuirii, o fiinţă vrednică de a fi sălaş al Celui Preaînalt. Lanţul generaţiilor prezentat în Evanghelia după Luca (3, 23-38) reprezintă şi continuitatea nădejdii mântuirii şi a apropierii succesive de Dumnezeu a omenirii prin strămoşii după trup ai lui Hristos.

Maria, prunca de trei ani, rodul rugăciunii şi răbdării părinţilor ei înaintaţi în vârstă şi în sfinţenie – Drepţii Ioachim şi Ana, a fost oferită lui Dumnezeu cu toată inima şi mulţumirea pentru a sluji la templul Lui din Ierusalim. Prin vieţuirea ei sfântă, prin frumuseţea virtuţilor care îi împodobeau sufletul şi trupul, Curata Fecioară a agonisit în chip deplin harul lui Dumnezeu. Iar după 12 ani, „la plinirea vremii” Sfântul Arhanghel Gavriil a fost trimis de la Dumnezeu să-i aducă închinăciunea şi cea mai binecuvântată, îmbucurătoare şi dorită vestire din câte a primit vreodată neamul omenesc – Întruparea Fiului lui Dumnezeu: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine.” (Luca 1, 28).

Arhanghelul Gavriil îi vesteşte „taina cea din veac ascunsă”, şi necuprinsă de vreo cugetare omenească sau îngerească. Iar răspunsul Preasfintei Fecioarei Maria „Fie mie după cuvântul tău.” (Luca 1, 38) face roditoare Buna Vestire a îngerului „Şi Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan 1, 14). Preacurata Fecioară se oferă pe ea însăşi nu doar cu trupul ci şi cu mintea, voinţa şi toate cele care dau măsura omului întreg, deplin, astfel încât rolul ei în iconomia Întrupării este unul activ şi lucrător.

Aşadar, minunea Întrupării Fiului lui Dumnezeu este lucrarea comună a tuturor Persoanelor Preasfintei Treimi şi a Fecioarei Maria, astfel că Tatăl o umbreşte cu puterea Sa, Duhul pogoară peste ea, iar Fiul vine în trup omenesc prin voinţa şi credinţa Preacuratei Fecioare.

BUNA VESTIRE

Buna Vestire – în limba greacă Evanghelismos, în limba slavonă Blagoveştenie – a Întrupării Fiului lui Dumnezeu a fost sărbătorită la 25 martie încă din prima jumătate a secolului al V-lea, odată cu generalizarea prăznuirii Naşterii Domnului la 25 decembrie. Deşi această precizare calendaristică nu a fost iniţial respectată în unele comunităţi locale şi pentru că situează în perioada Postului Mare un praznic în care creştinii îşi manifestă bucuria venirii în lume a Mântuitorului, la Sinodul Quinisext (II Trullan) din anul 692, Biserica a clarificat toate problemele de ordin liturgic. De atunci, Buna Vestire este sărbatorită în fiecare an în perioada Postului Mare, fiind una dintre sărbătorile pentru care Biserica a rânduit dezlegare la peşte, în orice zi ar cădea aceasta.

Reprezentarea iconografică a Bunei Vestiri

Temeiuri scripturistice şi liturgice

„Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei. Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.  Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă. Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Şi îngerul a plecat de la ea.” (Luca 1, 26-38)

Iconografia Bunei Vestiri se sprijină atât pe relatarea evanghelică propriu-zisă, purtând şi influenţa unor scrieri apocrife, precum Protoevanghelia lui Iacob şi cea a lui Pseudo-Matei (redactate la sfârşitul secolului al III-lea), cât şi pe interpretarea ei imnografică.

Strofele Acatistului şi Cântările de la Vecernia şi de la Utrenia Praznicului Bunei Vestiri sunt organizate sub forma unui dialog între Înger şi Fecioară marcat de tensiunea spirituală a alegerii care avea să aducă mântuirea omenirii.

De obicei, în reprezentările iconografice ale Bunei Vestiri se pune accentul pe unul din cele trei momente ale evenimentului:

- închinarea şi vestirea îngerului,

- temerile, mirarea şi reticenţa iniţială a Fecioarei Maria,

- consimţământul ei final.

• „Trimis a fost din cer Gavriil arhanghelul, să binevestească Fecioarei zămislirea şi cugeta întru sine, de minune spăimântându-se: Cum Cel ce este necuprins întru cele de sus, din Fecioară va să Se nască? Cel ce are scaun cerul şi aşternutul picioarelor pământul, în pântece de fecioară încape. Spre care cei cu câte şase aripi şi cei cu ochi mulţi a privi nu pot, Acela numai prin cuvânt a Se întrupa dintr-însa a binevoit! Al lui Dumnezeu este cuvântul acesta.” ( Stihiră la Vecernia mare a Bunei Vestiri, glas 6)
• „În cetatea Nazaret venind Gavriil, ţie cetăţii Împăratului Hristos celei însufleţite s-a închinat, strigând către tine: Bucură-te, binecuvântată, de Dumnezeu dăruită!” (Stihira a III-a de la Vecernia mică)
• „Ce este chipul tău cel de foc? Lui Gavriil cea curată cu mirare a zis. Care este a ta dregătorie şi putere a cuvintelor”
• „Strămoaşa mea, primind povaţa şarpelui, a fost îndepărtată de la desfătarea dumnezeiască. Pentru aceasta şi eu mă tem de închinarea ta cea neobişnuită, fiindu-mi frică de alunecare.” (Utrenie, Cântarea 3, 4)
• „Nu te mira de chipul meu cel străin, nici te spăimânta, că Arhanghel sunt. Şarpele a amăgit pe Eva oarecând; iar eu acum vestesc ţie bucurie. Rămâne-vei întreagă şi vei naşte pe Domnul, pe Fiul Celui Preaînalt, Preacurată.” („Şi acum…” de la Litie, glas 2)
• „Fără bărbat sunt şi cum voi naşte Fiu? Naştere fără sămânţă cine a văzut?” (Utrenie, Sedealna a III-a după Polieleu)
• „Cel ce de toate este necuprins şi de toate nevăzut, cum putea Acesta să Se sălăşluiască în pântecele unei Fecioare, pe care Însuşi l-a zidit.” (Utrenie, Cântarea 5, 4)
• „Cuvintele pe care mi le grăieşti, curată, a strigat iarăşi îngerul, sunt obişnuite naşterii oamenilor muritori. Iar eu îţi vestesc pe Dumnezeu Cel adevărat, Care Se va întrupa din tine mai presus de cuvânt şi de înţelegere, precum Însuşi ştie.” (Cântarea 8, 5)
• „Cauţi să ştii de la mine Fecioară chipul zămislirii tale. Dar acesta este de nespus. Ci Duhul Sfânt cu putere Lucrătoare, umbrindu-te pe tine, îl va săvârşi.”(Cântarea 3, 3)
• „Dumnezeu unde voieşte se biruieşte rânduiala firii, zis-a cel fără de trup şi se lucrează cele ce sunt mai presus de om. Crede cuvintelor mele celor adevărate, ceea ce eşti cu totul sfântă şi fără prihană.” (Vecernia mare, Stihira a III-a).
• „Te arăţi mie grăitor de adevăr, zis-a Fecioara. Căci vestitor de bucurie de obşte ai venit; încă sufletul mi-am curăţat cu Duhul, după cuvântul tău să-mi fie mie, să se sălăşluiască în mine Dumnezeu(…).” (Stihira a IV-a)

Compoziţia icoanei

Persoane, sensuri şi simboluri ziditoare în icoana Bunei Vestiri

• Bolta cerească, Raza

În partea superioară a icoanei, la mijloc, se află un semicerc delimitat cromatic în tonuri de gri-albăstrui, în degradé, reprezentare iconografică tradi-ţională a bolţii cereşti şi, totodată, a Sfintei Treimi, de unde izvorăşte o rază de lumină, simbol discret al harului Duhului Sfânt, care se îndreaptă spre capul Maicii Domnului.

Uneori în cadrul acestei raze, este reprezentat un cerc în care este redată silueta unui porumbel, ca marcă generică a Duhului Sfânt. Însă Duhul Sfânt, nevăzut în Fiinţa şi în Ipostasul Său, Se arată numai prin lucrările Sale în diferite chipuri: la Botez sub chipul porumbelului, la Schimbarea la Faţă „ca un nor”, la Cincizecime sub forma limbilor de foc. Porumbelul este, aşadar, doar unul din chipurile sub care Duhul Sfânt S-a arătat, şi numai într-un anumit moment al iconomiei divine, anume Botezului Domnului. Nu este specificat în relatarea evanghelică, chipul sub care Duhul Sfânt Se manifestă în momentul Bunei Vestiri, de aceea includerea în compoziţie a porumbelului este nejustificată şi forţată din punct de vedere teologic.

• Arhanghelul Gavriil

Numele de Gavriil provine din ebraică însemnând „Dumnezeu este puternic”. În Proloagele de la Ohrida mai este tâlcuit şi ca „Omul-Dumnezeu”, sugestie a naturilor divină şi umană ale Celui care avea să Se nască din Preacurata Fecioară. Arhanghelul poartă tunică şi himation. Veşmintele sale par uşoare, aeriene, potrivite firii sale netrupeşti.

El se reprezintă venind din partea stângă într-o mişcare dinamică, fiind reprezentat ca şi cum tocmai ar fi coborât din cer, nu s-ar fi oprit încă din zbor, deşi stă pe pământ.

Picioarele sale sunt redate într-o fandare, într-o păşire enormă, menită să sugereze spontaneitatea pătrunderii sale în încăperea în care se afla Fecioara şi natura intempestivă a mesajului divin. Uneori o aripă este ridicată se află încă în cer, tot un simbol al mesagerului netrupesc. Acesta s-a transmis şi în slujbă, când diaconul (corespondent pământesc al îngerului, după tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur) repetă simbolic acest gest, ridicându-şi orarul cu mâna dreaptă, de fiecare dată când îi cheamă pe credincioşi la rugăciune. Dar, în vreme ce la Buna Vestire, zborul îngerului este din cer spre pământ, în slujba dumnezeiască, diaconul îi invită pe credincioşi să se înalţe împreună cu el în rugăciune.

În mâna stângă ţine un toiag, simbol al autorităţii dumnezeieşti în timp ce mâna dreaptă, cu o mişcare puternică se întinde către Fecioara Maria, binecuvântându-o. Gestul este şi reprezentarea iconografică a mesajului transmis.

Înfăţişarea lui este aceea a unui slujitor plin de râvnă, credincios în împlinirea misiunii pe care i-a încredinţat-o Stăpânul său.

Privirea ochilor săi mari şi gestul mâinii, reţinut şi respectuos, sunt îndreptate către Fecioara Maria. Expresia chipului este solemnă, bărbătească, dar smerită.

Înclinarea capului îngerului, pe de o parte arată faptul că el nu vorbeşte de la sine, ci este vestitorul voii lui Dumnezeu, iar pe de altă parte indică statutul celei care prin al său răspuns avea să devină „mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii”.

• Maica Domnului

Este reprezentată, fie aşezată, evidenţiind superioritatea ei asupra îngerului, fie stând în picioare, „parcă aşteptând porunca împăratului”, în faţa unui tron cu baldachin.
Veşmintele sale lungi îi lasă doar faţa, gâtul şi mâinile descoperite. Maforionul de culoare roşie simbolizează natura umană, pământescul, materia, în timp ce tunica albastră trimite simbolic către natura divină a Celui pe Care-L va primi şi purta în pântece. Pe fruntea şi umerii veşmântului Fecioarei se găsesc cele trei stele cu opt colţuri, simbolizând pururea fecioria Maicii Domnului (înainte, în timpul şi după Naşterea Domnului).

Îşi pleacă uşor capul către arhanghel într-o mişcare plină de graţie şi smerenie, însă chipul şi atitudinea ei exprimă, totodată mirare şi prudenţă. Fecioara Maria este reticentă şi nu primeşte deîndată minunata vestire din lumea cerească, ci pomeneşte numaidecît legea naturală: „Cum va fi mie aceasta de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?” Icoana redă acest aspect prin gestul mâinii ei, pe care o ţine în dreapta pieptului, cu palma întoarsă înafară, semn al uimirii şi al neacceptării.

Ea îşi îndreaptă mâna spre arhanghel, cerându-i răspuns la îndoielile care o asaltează, dar în acelaşi timp, plecându-şi capul, îşi exprimă supunerea şi consimţirea.

Prin aceasta se indică faptul că acceptarea Preacuratei Fecioare Maria nu este o consimţire pasivă, o resemnare, ci o supunere activă a sa faţă de voia lui Dumnezeu, o participare voluntară şi liberă a Maicii Domnului şi, prin persoana ei, a tuturor făpturilor la lucrarea mântuirii.

În mâna stângă ţine un fus ori, mai rar, un sul sau o batistă. Potrivit Tradiţiei ea ţesea din lână stacojie perdeaua Templului.

• Templul şi baldachinul

Planul secund al icoanei sugerează prin câteva clădiri, oraşul Ierusalim, însă principala arhitectură a reprezentării semnifică ori casa în care locuia Fecioara la vremea vestirii Arhanghelului, ori simbolul Templului sau al Cortului sfânt, pentru că Maica Domnului avea să devină „templu al Dumnezeului cel viu”, iar stâlpul atât de proeminent al baldachinului în care şade trimite simbolic către „stâlpul şi temelia adevărului” care este Biserica.

• Vălul roşu

Raza Sfântului Duh străbate, înainte de a ajunge deasupra creştetului Fecioarei, un văl roşu, purpuriu, care atârnă peste baldachinul tronului în care şade Fecioara. Departe de a însemna doar un acoperământ de felul celor care protejau de căldură locuinţele în vremea aceea, rostul acestui văl primeşte un înţeles aparte în contextul acestui eveniment. Este, de fapt acoperământul, adăpostul trupesc, pe care Fecioara Maria îl oferă Fiului lui Dumnezeu, după cum spune Sfântului Andrei Criteanul în Canonul cel Mare: „Ca din porfiră s-a ţesut trupul lui Emmanuel înlăuntru în pântecele tău, Preacurată, ceea ce eşti porfiră înţelegătoare.”.

Astfel, ţeserea purpurii pentru perdeaua templului din Ierusalim prefigurează şi indică urzirea lăuntrică a trupului lui Hristos ce se săvârşea în pântecele Fecioarei, prin lucrarea Duhului Sfânt, din momentul consimţirii acesteia, ea însăşi devenind prin aceasta templul viu şi lăcaşul de sălăşluire a Domnului Întrupat. Purpura simbolizează carnea, trupul omenesc pe care îl va lua Hristos din Fecioara. De aceea, purpura deţine un simbolism aparte în lumea bizantină. Împărătesele dădeau naştere pruncilor în camera purpurie a palatului, motiv pentru care aceştia erau numiţi „porfirogeneţi”.

• Cutiuţa de lucru

La poalele scenei, pe pragul icoanei este strecurată un fel de cutie care nu este altceva decât cutia de lucru a Maicii Domnului. Prezenţa acestui obiect modest al universului casnic sugerează hărnicia sau, mai bine zis, trezvia lucrătoare a Preacuratei prin care se explică atitudinea duhovnicească a sa, în momentul întâlnirii cu Arhanghelul.

În toată asceza creştină a Părinţilor pustiei, rucodelia sau lucrul mâinilor are o deosebită importanţă prin faptul că întreţine starea de veghe, sporind virtutea trezviei care ascute discernământul duhovnicesc.

Inovaţii apusene ale reprezentării Bunei Vestiri

Scena se petrece în interior, fie că este vorba de un templu somptuos, fie de o încăpere obişnuită. Spaţiul, atunci când nu este înecat de revărsarea norilor şi a luminii, abundă în detaliile elementelor care îl compun. Preocuparea pentru redarea spaţialităţii, prin efectele covârşitoare de perspectivă şi clarobscur, elaborarea excesivă a planului secund şi a accesoriilor nesemnificative, devin subiectul principal al reprezentării transformând evenimentul într-o banală întâmplare. Întreaga vestire se întâmplă în coordonatele acestei lumi în care personajele sunt captive ca şi cum imanentul absoarbe, înghite, transcendentul.

Nimbul circular, simbol iconografic al sfinţeniei persoanelor, devine în pictura occidentală un element aproape material care se supune legilor perspectivei sau devine din ce în ce mai transparent, până la dipariţie, supranaturalul fiind sugerat prin diverse efecte luminoase, dar supuse şi ele legilor fizice ale lumii pământeşti.

Registrul superior este marcat de imaginea cerurilor deschise din a cărei nori putem zări, uneori, figura unui bătrânel (închipuind pe Dumnezeu – Tatăl) slobozind din mâini un porumbel (simbol permanentizat al Duhului Sfânt) care, ghidat de o rază de lumină, se îndreaptă vertiginos către creştetul Mariei. În unele reprezentări el este însoţit de un prunc miniatural purtând o cruce în spate – sugestie bizară a Întrupării – ceea ce nu face decât să sporească confuzia.

Norii sunt, deasemenea, populaţi de prunci (sau capete de prunci) înaripaţi urmărind cu interes evenimentul terestru sau presărând flori peste Fecioara Maria. Lumea fiinţelor angelice este supusă aici determinărilor temporale ale unei creşteri, dezvoltări şi maturizări specific umane, prin introducerea diferenţei de vârstă între aceşti prunci şi tânărul arhanghel. Potrivit învăţăturii ortodoxe, îngerii lui Dumnezeu, fiinţe inteligibile înaintate în cunoaşterea tainelor dumnezeieşti, nu pot fi reprezentaţi ca făpturi imature. Să ne amintim că iconografia ortodoxă îl înfăţişează chiar pe pruncul Hristos sub chipul unui om matur, sugerând prin aceasta desăvîrşirea Sa duhovnicească.

Arhanghelul Gavriil este înfăţişat în majoritatea cazurilor în ipostaza unui tânăr arătos, adeseori cam feminizat, fie îmbrăcat în veşmintele somptuoase ale vremii (artistului), fie pe jumătate dezbrăcat şi având aripi cu înfăţişari dintre cele mai bizare, imitând aripile unor specii de fluturi sau penajul păsărilor (gâscă, păun sau papagal). El poartă în mână, cel mai adesea, în locul sceptrului, un crin alb, ce  se vrea un simbol al purităţii Fecioarei Maria. Însă, absenţa sceptrului, diminuează rolul său esenţial în cadrul acestui eveniment, cel de mesager divin. Atitudinea sa este adesea curtenitoare, îngenuncherea teatrală în faţa Mariei lăsând dubii în privinţa caracterului extramundan al mesajului transmis.

Fecioara Maria este reprezentată ca o tânără frumoasă (după moda vremii) având în general, capul descoperit, cu buclele blonde răsfirate pe umeri. Ea ţine în mână o carte cu care este surprinsă de înger în momentul lecturii (aluzie la o tradiţie conform căreia în momentul Bunei Vestiri ea tocmai citea proorocia lui Isaia despre Întruparea lui Hristos), ipostază, se pare, mai îndrăgită occidentalilor decât cea a rucodeliei exprimată în icoana ortodoxă.

Fecioria Mariei apare mai mult ca virtute firească, simbolul unei flori trecătoare neavând puterea de a  sugera virtutea în perspectiva eternităţii. Acest „model ideal” de feminitate în care se împletesc emanciparea intelectuală, frumuseţea şi curăţia sufletească şi trupească, nu reuşeşte, totuşi să surprindă în esenţă, măreţia şi nobleţea fără seamăn a Maicii lui Dumnezeu, cea Pururea Fecioară. Ea nu apare ca „Eva cea nouă” prin care piere blestemul păcatului strămoşesc, ci se arată ca o tânără Evă cu vădite calităţi fizice şi spirituale la vederea căreia putem nutri sentimente de admiraţie dar care nu ne angajează neapărat într-un act de închinare şi rugă smerită.

Frământarea şi temerile, atitudinea de discernământ duhovnicesc la vederea îngerului, sunt străine Fecioarei din tabloul religios apusean, ea primind arătarea parcă fără să-şi exprime întrebările consemnate de Evanghelii. De cele mai multe ori, flatată de gestul arhanghelului, ea nu pare a pune la îndoiala originea arătării îngereşti. Atitudinea ei sugerează la extrem, fie respingerea totală, fie supunerea pasivă la voinţa divină care ia mai mult chipul unei porunci, nu a unei propuneri ce implică acordul omului, respectându-i libertatea. În reprezentarea religioasă catolică, lipsa de hotărâre şi supuşenia Mariei nu exprimă puterea şi determinarea celei care, prin cuvântul ei, L-a adus pe Dumnezeu pe pământ.

*

Minunea Întrupării mai presus de fire a Fiului lui Dumnezeu reprezintă începutul restaurării creaţiei din blestemul şi din moartea păcatului. Ea este prima minune a Mântuitorului Hristos, şi izvorul de înţelegeri duhovniceşti ale Proniei lui Dumnezeu faţă de noi, oamenii. Sensul fundamental al evenimentului Întrupării Mântuitorului este sinergia (conlucrarea) lui Dumnezeu şi a făpturii Sale pentru mântuire, convergenţa între voia lui Dumnezeu şi mişcarea curată (de orice păcat) a firii omeneşti. Din clipa lui „Fie mie după cuvântul tău.” firea divină şi firea umană s-au unit ipostatic în Persoana lui Iisus Hristos, iar Preacurata Fecioară Maria fost curăţită de păcatul strămoşesc şi personal, şi a devenit Maica Domnului, Născătoare de Dumnezeu.

Lumina înţelegătoare a Praznicului Bunei Vestiri ne arată că această zi s-ar cuveni a fi numită drept adevărata zi a Femeii, iar icoana ei s-ar cuveni să se impună conştiinţei creştine ca supremă reprezentare a fecioriei, a feminităţii şi a maternităţii împlinite deplin în Maica Domnului.

Bibliografie selectivă

Preot Prof. Dr. Acad. Dumitru Stăniloae, O teologie a icoanei, Editura Anastasia, Bucureşti, 2005

Sorin Dumitrescu, Buna Vestire – Model al timpului intensiv din icoane, curs Master 2006

Constantine Cavarnos, Ghid de iconografie bizantină, Editura Sophia,2004

Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Editura Sophia, 2000

Paul Evdokimov, Arta icoanei. O teologie a frumuseţii, Editura Meridiane,

Bucureşti, 1993

Michel Quenot, Învierea şi Icoana, Editura Christiana, Bucureşti, 1999

Egon Sendler, Icoana, chipul nevăzutului, Editura Sophia, Bucureşti, 2005

Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Editura

Sophia, 2003

Coordonatorul colecţiei Mărturiile icoanei: Arhimandrit Mihail Stanciu

Text şi concepţie grafică: Gina-Maria Pintilie

© 2010 – Sfânta Mănăstire Antim – Bucureşti