***

Vezi si:

INTRU MULTI ANI, PARINTE!

• Doxologia: Părintele Iustin Pârvu împlineşte 93 de ani

Părintele Iustin s-a născut în 1919, în satul Poiana Largului, comuna Călugăreni, judeţul Neamţ. În anul 1936, tânărul râvnitor de doar 17 ani intră ca frate la Mănăstirea Durău.

În anul 1937 se înscrie la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Cernica, de unde pleacă, mai apoi, spre seminarele din Râmnicu-Vâlcea şi Roman, pe acesta din urmă continuându-l abia după război. În 1940 este tuns în monahism, iar, după un an, hirotonit preot. Între anii 1942-1944, părintele Iustin Pârvu este numit preot misionar pe Frontul de Est, care se întindea din Neamţ până la Odesa. Participă, împreună cu „Divizia 4 Vânători de Munte”, la luptele din cel de-al Doilea Război Mondial.

După război, trece prin mai multe închisori (Suceava, Văcăreşti, Jilava, Gherla, Periprava, Aiud, Piteşti), timp de 16 ani, fiind eliberat în 1964. Se alătură obştii Mănăstirii Secu, unde slujeşte ca preot şi duhovnic între anii 1966-1974. Între anii 1974-1989 părintelui i se stabileşte domiciliul forţat la Mănăstirea Bistriţa, Neamţ. După ´90, odată cu schimbarea regimului politic, părintele Iustin Pârvu se întoarce la Mănăstirea Secu, unde stă aproape un an. Se retrage apoi în sihăstrie, cu gândul de a-şi petrece aici restul zilelor în post şi rugăciune. Dar rânduiala lui Dumnezeu era alta. Astfel, între anii 1991-1992, alături de alţi doi monahi, părintele soseşte în satul Petru Vodă din judeţul Neamţ şi întemeiază aici Mănăstirea Petru Vodă. La ceva distanţă de mănăstire, părintele Iustin Pârvu pune temelia unui schit de maici. Între timp, se mai construiesc aici, tot prin osteneala părintelui Iustin, un azil de bătrâni, un centru de plasament pentru copii şi un spital.

Pe 2 noiembrie 2008 părintele Iustin a primit rangul de arhimandrit.

Părintele Iustin Pârvu continuă tradiţia frumoasă a duhovniciei din zona Neamţului, fiind cunoscut ca un om dăruit pentru semenii săi, fiind foarte apreciat şi căutat de oameni. Este un luptător pentru demnitatea neamului românesc şi un apărător al familiei creştine.

Înalt Preasfinţitul Părinte Mitropolit Teofan, ostenitori ai Centrului eparhial din Iaşi şi credincioşii care-l cunosc şi-l apreciază pe părintele Iustin Pârvu se roagă Bunului Dumnezeu ca să-l păzească în iubirea Sa de oameni, să-l ocrotească cu harul Sfântului Duh, dăruindu-i sănătate, bucurii duhovniceşti şi mântuire.

***

Cuvantul Parintelui Iustin Parvu la despartirea de Parintele Calciu

“Mai zilele trecute, am aflat cu durere ca a plecat dintre noi un mare roman, un martir al neamului nostru romanesc: preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa. E greu sa gasesti cuvinte care sa topeasca in sinul lor experienta de viata, idealurile si jertfa pentru adevarata credinta in Iisus Hristos pe care a trait-o acest mare om.

A facut parte din generatia de tineri greu incercati de materialismul istoric si ateist pe care l-a impus regimul comunist pentru intreaga omenire, incercind sa lupte dupa puterile lui impotriva acestuia. A fost arestat in 1948, pe atunci student la medicina si condamnat ca „spion american“. A fost unul dintre tinerii studenti romani care a cunoscut crunta si diabolica „reeducare“ de la Pitesti, inchisoarea in care a fost decimata o mare parte din studentimea romana. „Reeducarea“ a insemnat terorizarea detinutilor prin ei insisi, pina ajungeau la „constiinta comunista“. Aceasta satanica actiune, o adevarata nebunie a unor romani stapiniti de satana care au batjocorit ceea ce neamul romanesc a avut mai de valoare: credinta, natiunea, tot ceea ce tine de virtutile crestinismului, familia si ceea ce are omul mai nobil si mai de pret ca zidire a lui Dumnezeu. Acesti slujitori fideli ai fiarei comuniste au reusit sa-l scoata pe Dumnezeu din om si sa puna in loc pe satana, iar in locul dragostei au sadit ura, neincrederea si dezbinarea. Acolo, metodele de tortura ajungeau pina la distrugerea fizica si spirituala, iar constiintele deveneau conditionate si dirijate de comenzile diabolice ale celor ce conduceau reeducarea.

Astfel a experimentat si parintele Calciu aceasta dezumanizare. Dar, din acest intuneric al intunericului, el a vazut lumina lui Hristos si se hotaraste sa-l slujeasca. Decide ca dupa eliberare sa se faca preot si sa marturtiseasca adevarul. Eliberat in 1964, urmeaza Teologia si Filologia, devenind profesor la Seminarul Teologic Ortodox din Bucuresti. Cu adevarat a cunoscut adincul iadului, dar a inviat din nou in lumina harica a lui Hristos. A ars de dragoste pentru Hristosul cel viu, a strins in jurul lui tineri si studenti care ardeau si ei sa cunoasca adevarul, credinta vie, tineri inflacarati de sentimente crestine si dragoste de neam. Devenind, astfel, din nou un pericol al sistemului, este inchis in 1979 si condamnat la 10 ani de inchisoare. Este eliberat peste 5 ani, in urma presiunilor internationale, fiind obligat sa paraseasca tara si sa plece in America. Parintele Calciu a fost un vrednic ostas al lui Hristos si dovada vie ca toate armele de distrugere ale comunistilor s-au dovedit neputincioase in fata iubirii pentru Hristos si a credintei nestramutate a invierii Lui. A fost un slujitor al Bisericii patruns de puterea duhului, cu o constiinta misionara adinca si un graitor simbol al martiriului contemporan.

Singele sau, curs prin crapaturile zidurilor de la Pitesti, curata singele unui neam intreg, alungind moartea necunostintei din madularele noastre. Si care a fost rezultatul experimentului Pitesti pe sufletul Parintelui Calciu? Rezultatul a fost ca dupa inchisoare absolva Facultatea de Litere si este hirotonit preot, inchinindu-si restul vietii lui Hristos, pe care L-a marturisit cu toata destoinicia si neinfricarea. Din nou inchis, dar neinfricosat nici de aceasta data, Parintele Gheorghe Calciu este trimis in America, unde are sa propovaduiasca Cuvintul lui Dumnezeu pina la sfirsitul vietii. Scuipat, batjocorit, aprig batut, ocarit si umilit, surghiunit si parasit de neamul sau, Parintele Gheorghe Calciu nu se scirbeste, ci poarta si in America si-n orice colt al lumii, poarta in inima sa crezul neamului sau, si-si lasa ca testament o ultima dorinta – de a fi inmormintat in pamintul neamului sau, pe care cu adevarat l-a iubit si pentru care si-a pus viata.

„Sa-i acordam cinstea cuvenita ca roman, slujitor si pastrator al constiintei iubirii si libertatii lui Iisus Hristos“

Din pacate, multi dintre crestinii de astazi, tributari constient sau inconstient atitor ani de regim comunist, uita de sensul crucii, negindu-si martirii sau traind in ignoranta. Preotul Calciu se pare ca a fost un real pericol pentru comunisti, dar se pare ca nici prin insasi moartea sa nu poate spala ura si stigmatul ce i s-au pus. Dar, important este faptul ca a fost necesar lumii si Bisericii Ortodoxe. Mai deunazi, am [avut] o convorbire cu una dintre oficialitatile de prin imprejurimi care, cu intentii iscoditoare, m-a intrebat ceva de maniera aceasta: „Parinte, am auzit ca a murit un roman in America si vrea sa fie ingropat pe aici pe undeva prin Romania. Sfintia voastra ce stiti despre asta?“. Uluit si indignat de modul cum mi-a pus problema, am raspuns si eu: „Auziti, Preacuvioase, acesta nu este un roman oarecare. Este preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa, un adevarat erou devotat neamului si Bisericii Ortodoxe, un martir care si-a jertfit tineretea si viata pentru Adevarul credintei Bisericii pe care noi o slujim“.

In sfirsit, parintele Calciu si-a incheiat exilul si la propriu si la figurat, iar jertfa sa ca un aparator al Ortodoxiei si calauzitor duhovnicesc al oamenilor nadajduim ca va fi primita in Imparatia Cerurilor. El nu a fost onorat cu functii si nici nu s-a inscris in vreo manifestare politica, ci a luptat permanent de pe pozitia sa de crestin ortodox. De aceea consideram dorinta sa de a fi inmormintat in pamint romanesc ca fiind justificata.

Nu e momentul si nici cazul sa mai cautam motive de discutii, ci sa-i acordam cinstea cuvenita ca roman, slujitor si pastrator al constiintei iubirii si libertatii lui Iisus Hristos Domnul nostru.

Unul din cei mai mari luminatori ai Bisericii Ortodoxe de astazi, Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa s-a stins din viata aceasta paminteasca odata cu praznuirea Intrarii in Biserica a Maicii Domnului. Indurerati de faptul ca s-a luat aceasta lumina de la noi, ne mangaiem cu gindul ca Maica Domnului a intrat in Biserica purtind in brate sufletul Parintelui Gheorghe si L-a dus Fiului ei ca marturie a jertfei Bisericii Sale si neamului romanesc“.

• sursa: Monitorul de Neamt (Epitaful staretului Iustin, la despărtirea de preotul Calciu)

Un rugator pentru neam

“Eram la manastirea Secu, vietuitor incepator dupa cea de a doua nastere a mea, proaspat venit din puscarie. Ma numaram printre fratii intrati mai demult in monahism, prigoniti – dupa cum era procedeul bolsevismului rosu din vemea aceea – si reintorsi, in sfarsit, la manastire. Si auzeam prin vizitatorii de la noi de numele parintelui Calciu, care facea niste lucruri extraordinare in Bucuresti, ca profesor la Seminar.

Parintele Calciu a intrat in viata puscariilor de tanar, a trecut prin iadul Pitestilor, pe la Gherla, Jilava si Aiud si eliberandu-se de acolo, a trecut in viata aceasta a noastra oarecum ortodoxa, zisa libera, unde a fa­cut apostolat printre seminaristi si studenti, marturisind pe Hristos si arzand ca o faclie de credinta spre luminarea si imbarbatarea multora. Dar nici de data asta nu a avut o izbanda prea mare, intrucat fortele iadului, dezlantuite prin oameni, s-au napustit iar asupra lui. Dupa inca cinci ani si jumatate de puscarie, a trebuit sa plece, cu multa durere, in pribegia Americii.

Si acolo a fost un barbat vrednic, care a lucrat in tot chipul sa faca ceva pentru tara, umbland peste tot, intervenind in Senatul american cu plangeri in diferite imprejurari. A adunat si o multime de ucenici, pentru care a fost un adevarat parinte.

Aici la noi, la Petru-Voda, la doua trei-zile vine cate o familie din America si intreaba unde este mormantul Parintelui. Duc acolo, cu toata evlavia, o floare, duc o rugaciune, fac metanii ca la un sfant in toata puterea cuvantului, ca la un preot care si-a facut datoria pana la capat. Chiar acum cateva zile a venit o familie cu cinci copii, din care doi erau botezati de Parintele. Copiii voiau neaparat sa-l vada pe nasul lor. Si au venit tocmai din America sa-si vada copiii nasul, sa vada unde este, unde se odihneste… Si m-am minunat ca au mers acolo, la mormant, si copiii s-au pus pe metanii, pe rugaciune, si au stat vreo jumatate de ora rugandu-se. Au inteles sa aduca inaintea lui Dumnezeu ce au avut mai mai frumos sufleteste: au adus aceasta jertfa Parintelui, ca raspuns la dragostea pe care a revarsat-o el acolo, in viata romanilor din pribegie.

Eu il pun pe Parintele Gheorghe Calciu alaturi de un alt mare erou al vietii noastre crestine sinationale, Parintele Dimitrie Bejan, care a dus apostolatul pana in inima Siberiei. Acolo a facut el cunoscuta Ortodoxia noastra, mentinand viata spirituala a tuturor celor din lagar, ortodocsi si catolici. In sarbatori liturghisea cu o galeata mare de zece kilograme de Sfanta Impartasanie, iar rusoaicele veneau si bateau la poarta lagarului sa-l cheme pe „batiusca Bejan” sa le faca aghiazma, Sfantul Maslu si alte servicii religioase… Acolo, in Rusia, Parintele Bejan fusese condamnat la moarte, dar a gasit, ca si Apostolul Pavel, o formula de a fi judecat in tara. Trimis acasa din lagarul siberian, a intrat in puscariile grele din Romania. A fost un stalp al vietii noastre spirituale. Si dupa eliberare a cautat sa mentina viata duhovniceasca, insa, ca si pe Parintele Calciu, chiar fratii lui l-au tradat. Condamnat si eliminat de ceilalti, a fost scos la pensie si dus ca bolnav in satul lui, la Harlau.

Pe amandoi acesti parinti, Calciu si Bejan, eu ii pun impreuna, pentru gandirea lor frumoasa si viata lor de jertfa. Pentru ca toata viata Parintelui Calciu a fost o jertfa continua si o marturisire a Adevarului. El a fost un mucenic, un luptator puternic impotriva ateismului care venea dinspre Rasarit, un ostas, in lupta permanenta cu cei mai mari dusmani ai crestinatatii. Atunci, in Bucuresti, pe vremea lui Ceausescu, prin marturisirea lui, el a reprezentat Biserica lui Hristos in toata puterea.

Fata catre fata l-am cunoscut pe Parintele Gheorghe Calciu mai tarziu, cand a venit cu niste grupuri de tineri prin partile noastre. Atunci s-a legat foarte mult de frumusetea Carpatilor rasariteni si si-a exprimat dorinta de a odihni aici, sub cetina brazilor mereu verzi, sa-si poata duce trupul sau frumos in slava Cerescului Parinte, unde azi sunt convins ca se bucura in stralucirile Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, care i-au fost tovarasi apropiati toata viata.

El este acolo, Sus, un rugator pentru neam“.

Protosinghel Iustin Parvu,

Staretul Manastirii Petru-Voda

***

Ganduri despre parintele

“Este stiut faptul ca cele mai profunde trairi le ai la trecerea dintre varste. L-am cunoscut pe Parintele Gheorghe Calciu la paisprezece ani, cand abia intrasem, proaspat si uimit elev, in anul intai la Seminarul Te­ologic din capitala. Uimit, pentru ca veneam dintr-un satuc prahovean unde putini aveau curent electric in casa si unde viata oamenilor curgea linistit, departe de forfota orasului.

Aproape toti profesorii de la Seminar erau in varsta. Aveam sa aflam mai tarziu ca unii abia iesisera din puscarie, pentru motive mai putin intelese atunci de noi, elevii, care priveam cu uimire si admiratie cum se straduiau sa dea tot ce aveau mai de pret in mintea si sufletul lor.

Intre ei era Parintele Gheorghe Calciu, profesor de Franceza, de Logica, de Catehism, de Noul Testament, de Psihologie si de alte stiinte, toate predate cu vioiciune, dragoste, dar si cu severitate. Parintele Calciu era un profesor aspru. Aproape ca nu avea nimic in comun omul cu profesorii. Ca preot si duhovnic era bland, smerit, linistit. Ca profesor insa era sever, drept, neiertator, pretentios, punctual, precis.

Am facut impreuna pelerinaje si drumetii, am cunoscut mari personalitati ale vremii, oameni pe care parintele ii aducea la ore pentru a ne impartasi ganduri si simtaminte. A tinut legatura cu noi, elevii, si dupa absolvire, scriindu-ne cuvinte de incurajare cand eram in armata, in timp ce sfintia sa mai era inca profesor la Seminar, pregatind alti «lucratori pentru secerisul Domnului». Am primit si eu atunci o astfel de scrisoare, care continea si un avertisment: „Armata sa nu va mecanizeze sufletele!”. Cuvinte care bineinteles ca au deranjat.

Nu mult dupa aceea am aflat ca a ajuns acolo unde ne spunea adesea ca ar fi bine sa ajunga iar: la inchisoare. Acesta a fost un alt lucru greu de inteles pentru noi, desi ne vorbise despre valoarea suferintei si despre pretul marturisirii in cele sapte Cuvinte catre tineri. Totusi, se pare ca noi nu ajunsesem inca la intelegerea profunzimii gestului de a da marturie pana la sange. Ca oarecand Apostolii, am priceput abia mai tarziu ca trebuie sa-L marturisim pe Hristos cu toata fiinta, prin toate faptele noastre, cu o credinta neclintita pana la moarte. Si nu numai noua, teologilor, ne-a fost incredintat acest „testament”, ci tuturor acelora care pot sa-l implineasca.

Intr-una din desele sale reveniri in tara, Parintele s-a ostenit sa vina pana in parohia mea, pe Valea Plopului, dorind sa vada daca ce a semanat a adus rodul asteptat. A vizitat cu interes toate, a cerut lamuriri, a iscodit ce ar mai fi de facut… Verdictul l-am aflat mai tarziu, cand am citit cele povestite de sfintia sa peste Ocean. Fusese multumit, sau poate asprimea lui de altadata se mai domolise…

L-am reintalnit la Spitalul Militar, impreuna cu un medic tanar, pe care imediat ce i l-am prezentat, l-a sfatuit: „Doctore, sa fii milostiv!”. Parintele a raspuns astfel unei discutii pe care tocmai o avusesem pe cale, anume daca in ziua de azi mai poti fi doctor fara de arginti.

Ultima data l-am vazut la biserica Radu-Voda, unde Parintele ne-a crescut duhovniceste prin slujire si cuvant. Acum insa era plecat sa slujeasca in Ceruri si sa asculte el Cuvantul care este Invierea si Viata.

Preot Nicolae Tanase,

Valea Plopului

***

Calatoria la  Ierusalim

“Ma tem pentru ca nu stiu daca voi putea potrivi atat de bine in cuvinte frumusetea chipului launtric, cat si felul omului, asa cum bine l-am cunoscut ca profesor, slujitor si duhovnic pe parintele Gheorghe Calciu, vrednicul de pomenire.

Ma rog lui Dumnezeu sa ma lumineze pe mine, cel nu prea obisnuit cu condeiul, ci asa, ca omul de la tara, mai mult gata de sfatuit, de mustrat, de indreptat, dar cu cuvantul, Cuvantul care zideste, Cuvantul care da viata, rasunand din dragostea celui ce doreste sa zideasca intru Cuvantul lui Dumnezeu…

Ca ziua de ieri au trecut cei treizeci de ani si imi amintesc bine toamna tarzie de dupa cutremurul cel mare: reusind la examenul de admitere la Seminarul Teologie din Bucuresti m-am prezentat la scoala, spre a incepe pregatirea pentru preotia atat de dorita sufletului meu.

La Seminar, parerile elevilor mari erau impartite. Doua directii opuse se conturasera in modul de abordare al parintilor profesori: una duhovniceasca si cu dragoste pentru invatatura cea buna, si cealalta militaroasa, cu o severa tenta de persecutie, ceva asemanator conditiei de reeducare (uniforma, sapca, numar matricol, dar cei mai rau era tunsul nr. 1 si lipsa aproape totala de libertate) militarie curata.

In aceasta atmosfera de inceput, putin deprimanta, se auzeau doua voci blande, cu glas hristic: „ Veniti la Mine toti cei osteniti”, toti cei insetati de rugaciune, de cunoastere, de adevar! Chemarea hotarata, puternica, neconditionata a parintelui profesor Gheorghe Calciu si bucuria exprimata intr-o stare de veselie permanenta, aproape frateasca a preotului profesor Damian Ionescu. Generatii de-a randul au rezistat si au dus ascultarea la bun sfarsit datorita dragostei si interesului fata de seminaristi al celor doi parinti profesori.

Sigur ca ma voi referi in mod special la parintele profesor Calciu, constient ca nu voi putea schita decat un portret palid fata de ceea ce inseamna in realitate, viata, suferinta, daruirea, slujirea si toate darurile binemeritate care alcatuiesc icoana sfintiei sale, a Sfantului de maine.

Trei sunt elementele esentiale care alcatuiesc acest portret: chipul slujitorului – aparator al Adevarului, al profesorului – aparator al credintei si al patriotului – aparator al neamului, toate incununate de darui­rea duhovnicului, a parintelui.

Asa am facut cunostinta: in scaunul de spovedanie. Iesise vorba printre noi ca parintele este sever la marturisit, dar bland si intelept in sfaturi, ca unul ce nu numai ca ierta si dezlega de pacate, dar si tamaduia. Multi se tamaduiau sufleteste, ii vedeai cu ochiul liber facandu-si canonul si vindecandu-se de neputinte.

Mi-a luat mana stanga in dreapta lui, m-a prins serios cu privirea, tintuindu-ma intr-un zambet placut si parintesc, iar eu am inceput sa depan copilaria grea, suferinta pe care venisem s-o vindec, invatand la randul meu sa ascult, sa mangai si sa tamaduiesc pe altii. Trebuia sa-i spun cine sunt, ca sa ne cunoastem mai bine.

M-am ridicat din fata parintelui linistit si multumit. Ii incredintasem totul si primisem raspunsul: sfatul si canonul. Atunci s-au asezat toate la locul lor in mintea si inima mea si am inceput canonul, dupa o randuiala pe care o tin pana azi, neintrerupt, de treizeci de ani. Atunci am inteles ca Hristos e dragoste desavarsita, iar parintele incerca sa ne invete sa impartasim tuturor aceeasi dragoste jertfelnica, ziditoare de suflete. Chiar daca mustra ori certa, cu mai mare masura impartasea aceluiasi iertare si dragoste. Nimeni nu ramanea trist si nici suparat.

Eu veneam dintr-o familie cu traditie religioasa puternica, din care au plecat multi, de-a lungul timpului, pe calea slujirii: maicile Singlitichia si Ripsimia din Viforata lui Tepes, profesorul de Dogmatica Nicolae Chitescu, alti cativa preoti. Nu eram la prima mea intalnire cu scoala Bisericii, veneam cu lectiile invatate pe prispa casei, alaturi de bunica mea. Dar aveam nevoie ca cineva sa ma preia si sa continue cu mine lucrarea deja inceputa. Asa l-am ales pe parintele, si sigur ca cei doi ani si jumatate petrecuti impreuna au pus amprenta sanatoasa pe caracterul meu, dandu-mi siguranta si putere in modul de abordare a credinciosilor ca duhovnic, dar si dragoste nemasurata pentru Altar.

Miercurea era ziua de rand a parintelui: era profesor de serviciu. Asta implica mai intai bucuria sfintelor slujbe si apoi cele legate de duhovnicie si disciplina. Asa am ajuns sa nu pot lipsi de la Sfanta Liturghie si cred ca foarte rar de la Vecernie. Amprenta pusa atunci dainuieste si astazi.

Parintele nu era numai slujire, ci si daruire. O, Doamne, de cate ori il apucau crizele de rinichi si nu renunta la slujba! Dadea linistit binecuvantarea de inceput, apoi se intindea jos, pe covorul din fata Sfintei Mese si continua slujba pana la „Amin”. Nimeni si nimic nu-l oprea. Un mare caracter, o mare daruire, un neobosit slujitor.

La Sfanta Liturghie radia, pastra tot timpul o stare de bucurie si permanent emana lumina. Cu vocea tremuranda, dar hotarata, cu multa dragoste, cu lacrimi de credinta si bucurie cerea Duhului Sfant sa se coboare iarasi si iarasi, ca lumea sa se indumnezeiasca, raul sa se indrepte, Biserica sa-si continue lucrarea in pace. Aceeasi voce si acelasi chip desavarsit a pastrat si in ultima miercuri din Saptamana Tomii, cand, dupa Sfànta Liturghie, l-au sal tat caralii. Era trist, dar demn. Ne parasea ca sa ne apere, suferea ca noi sa fim liberi. Dar batandu-ne pastorul, turma cea mica nu s-a risipit. Fiecare, dupa putere si pricepere, i-a continuat lucra­rea si o continua si astazi.

La un an dupa cutremurul din ’77, Parintele ne-a mobilizat sa-l ajutam sa faca pomenire elevilor sai iubiti, care i-au murit pe brate: dragul lui Valer, cel al nimanui si ceilalti doi, pe care eu nu i-am cunoscut. Ne-am inteles sa facem coliva, multa coliva. Au fost cincizeci de platouri, zeci de cozonaci copti noaptea, totul in taina, ca sa nu se afle. Eram cu maica Emilia Grozavu (cred ca traieste), cu Valentin Daranga si Aurelian Ionescu. Pregateam impreuna, vegheam cuptorul, dar si intrarile in bucataria Seminarului, ca sa nu fim prinsi. Parintele venea la miezul noptii sa vada ce am facut si saruta cozonacii cu dragoste, ca pe cei pentru care ii coceam: „copilasii tati…”.- se auzea printre lacrimi.

Pe 4 martie 1978, seara, la ora 21.20, a inceput slujba Parastasului. Biserica era plina. Eram noi, seminaristii, apoi studentii de la Teologie, Medicina, Istorie si altii, nestiuti, multi credinciosi, dar lipseau profesorii nostri. Le era frica. Cu toate acestea, parintele a dus Parastasul la bun sfarsit. Crizelor de rinichi li s-a adaugat bataia unui parinte profesor, nu ii spun numele… Stiu ca parintele l-a iertat, i-a iertat pe toti si asa ne-a invatat si pe noi: sa iertam. Sa iertam pentru marea dragoste a lui Dumnezeu. Si ma surprind astazi, dupa atatia ani, dupa atata suferinta si oprelisti, dupa o vara de domiciliu fortat la casa parinteasca, ma surprind ca povestesc fara sa tin minte raul facut si ca am iertat ca si cand raul facut a fost mult bine, numai bine.

La zece seara procesiunea a iesit din biserica. Toti aveam in maini lumanari aprinse. Deschiderea a facut-o un coleg al celor pomeniti, in uniforma de soldat, seria lor fiind atunci in armata. Acesta purta o cruce maiestuoasa, facuta din banii de pensie de urmas dati de Valentin Daranga (astazi este staretul Manastirii Maglavit, Parintele Vladimir); au urmat coroane si flori, colive si lacrimi. Toata lumea a ocalit biserica cantand „Mergi la Cer… “, pentru ca eram la inceputul Postului Mare.

Va puteti imagina si singuri cum a fost, cum au rasunat cantarile tinerilor in miez de noapte, in centrul Bucurestilor, intr-o perioada de plin comunism. Acum vorbele raman sarace. Sa fie primit…!

Aceeasi atmosfera duhovniceasca, frateasca, plina de sperante era si miercuri seara, miercurea celor sapte Cuvinte catre tineri, unul dintre capetele de acuzare la ultima detentie. Doamne, ce minti intunecate! Sa te temi de Cuvantul lui Dumnezeu! „Rugul aprins” de la Antim ii ardea, cuvantul celui ce lucra intru apostolat ardea. Iata cum pentru pacatosi foc este Dumnezeu, foc este Cuvantul si Adevarul.

Ultima data inainte de a fi inchis l-am vazut pe Parintele la Seminar. A venit la biserica – acum era oprit sa slujeasca – si a stat in rand cu noi. Iar noi l-am cinstit dupa cuviinta. Ca la comanda, toti am inceput sa cantam „Pasare maiastra”, pe versurile lui Dorz. Eu am cazut la mijloc. Mi s-a reprosat ca am compus textul. Am ramas surprins, pentru ca cel ce m-a invinuit era teolog si ar fi trebuit sa stie cine le-a compus. Toate acestea m-au costat nota opt la purtare. Nu am fost sin­gurii. Surprinderea mea a fost si mai mare sa constat ca cel in cauza a stat in ziua inmormantarii, in tinuta de SS-ist, la capataiul parintelui, ca si cand nu se intamplase nimic. Mult rau a facut tuturor, si parintelui si noua… Un lucru este sigur: parintele l-a iertat si l-a primit cu dragoste, chiar daca el nu si-a cerut iertare.

Felul in care parintele isi exprima dragostea fata de ceilalti era cu totul special. Impartasea dragoste de la inima la inima, niciodata exprimata prin cuvinte, ci de multe ori prin gesturi. In conditiile in care, impreuna cu familia, avea domiciliu fortat, depusi fiind din drepturi, traind din milostenii, parintele era mult milostiv: purta de grija elevilor orfani ai Seminarului, le achita bursele, le cumpara haine si carti, si pe toate le stie Dumnezeu. Parca urma randuiala Sfintilor neadormiti, care opreau in manastire cat le era de trebuinta pentru hrana zilnica si restul imparteau pana seara.

Nu ne-am mai vazut de la arestarea parintelui, in 1979, pana in 1990, cand ne-am intalnit in tara. Desi trecusera atatia ani, parintele m-a recunoscut imediat. Ne-am imbratisat, am plans, ne-am bucurat nespus. Am slujit impreuna cateva Sfinte Liturghii, chiar si Vecernii. Doream mult sa adun credinciosii in preajma sfintiei sale, sa le vorbeasca, sa-i binecuvanteze, sa le intareasca credinta si nadejdea de viata mai buna si mantuire. Cine ar fi putut fi un mai bun exemplu? Bucuria comuniunii euharistice se consuma de fiecare data cu dragoste si credinta, pecetluite de atatea ori de apelativul: „Parinte Adrian, iarta-ma!” Am inteles mai tarziu, stand la capataiul parintelui bolnav, ca acest ,,iarta-ma” facea parte dintr-o lunga rugaciune unita in inima cu „Doamne Iisuse” si ca dragostea sa jertfelnica nu putea fi despartita de rugaciunea „iarta-ma”, amandoua izvorand din marea si nesfarsita dragoste dumnezeiasca.

Ultima intalnire a fost la patul de suferinta al parintelui, la spital, acolo unde rezerva de reanimare a devenit timp de mai bine de o luna de zile biserica. Rauri de rugaciuni si binecuvantari s-au revarsat atunci reciproc, de la noi catre parintele si de la duhovnic catre ucenici. Voiam sa-l mangai, sa-i spun cuvinte de alinare. Dar de unde? Eu nu stiu sa vorbesc frumos. L-am imbarbatat doar prezentandu-i pe unii dintre fiii duhovnicesti ai fiului. In schimb ma mangaia sfintia sa, asa, cu dragoste, parinteste, pe fundalul unui neincetat „Doamne Iisuse” al jertfei si iertarii. Pentru ca eu aveam nevoie de mangaiere si intarire, ca unul ce ramaneam aici, in razboiul lumii si al vietii. Parintele traia, simtea si vorbea deja dintr-o alta dimensiune! I-am spus:

- Parintele meu, plec la Ierusalim, binecuvantati-ma de calatorie!

- Parinte Adrian, iarta-ma si sa te rogi pentru mine! Sa ma pomenesti cu o inchinaciune la Sfantul Mormant. Dumnezeu sa te ajute!

I-am pus pe cap, cu evlavie, panza de in asternuta pe Piatra ungerii si a Sfantului Mormant, atinsa de relicva Sfintei Camasi de la Argenteuil (Franta), dupa o randuiala veche, scrisa in cronici romanesti de mult tratate, si… ne-am despartit. La intoarcere, am inteles ca fiecare a calatorit la Ierusalim: eu la cel vazut si pipait, parintele la cel Ceresc si vesnic. In schimb, amandoi am sarutat piatra Sfantului Mormant, fiecare pastrandu-si destinatia.

Sa ne vedem in vesnicie! Hristos a inviat, parintele meu!“

Preot iconom stavrofor Adrian Beldianu

[Biserica Mihai-Voda, Bucuresti]

(din: Viata Parintelui Gheorghe Calciu dupa marturiile lui si ale altora. Editie ingrijita la Manastirea Diaconesti, Editura Christiana, Bucuresti, 2007)

Va recomandam si:

Prea Cuvioase Parinte Staret Iustin,

Prea Cuviosi Parinti Ieromonahi, Ierodiaconi, Monahi si frati ai obstii

Sfintei Manastiri a Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil,

Vine o vreme cand oamenii trebuie sa se opreasca din goana lor si sa se gandeasca macar o clipa la drumul pe care l-au facut si la ceea ce a mai ramas de implinit.

Dupa toate aparentele, Dumnezeu a hotarat sa puna capat zilelor mele pamantesti si sa ma cheme la El, sa-mi ceara socoteala pentru toate faptele pe care le-am facut in viata aceasta, bune sau rele.

Sunt speriat, ca multe sunt pacatele mele, dar nu sunt deznadajduit. Inaintea lui Dumnezeu nu se ascunde nici lacrima, nici din lacrima o farama… Si El ia in seama nu numai faptele noastre, ci si stradaniile noastre. Si cred cu tarie in cuvintele Mantuitorului „mila voiesc, iar nu jertfa”. Fara mila lui Dumnezeu, cine se poate mantui?!…

Multumesc lui Dumnezeu ca inainte de a muri mi-a dat sa vin pe la Manastirea Petru-Voda, sa ma mai adap o data la duhul crestin ortodox din care ati facut telul suprem al lucrarii acestei manastiri si al traitorilor ei, ca am primit mangaierea Sfantului Maslu si podoaba binecuvantarilor.

Prea Cuvioase Parinte Staret si Prea Cuvioasa Obste, introducerea aceasta lunga a fost fàcuta in ideea de a-mi da binecuvantarea ca sa fiu inmormantat in cimitirul manastirii, printre cei smeriti si printre cei nevrednici, desi smerit n-am fost indeajuns, iar nevrednic am fost cu prisosinta.

Curand dupa moartea mea va veni si preoteasa Adriana, caci este in varsta ca si mine. Mi-a fost tovarasa de o viata in lupta pe care am dus-o, in suferinta prin care am trecut, in lacrimile pe care le-am varsat impreuna si niciodata nu m-a parasit in timpul vietii. Prea Cuvioase Parinte Staret, binecuvantati sa fie langa mine si-n viata eterna de dincolo!

Crucea sa fie foarte simpla, numai numele si data nasterii si a mortii, cu un indemn scurt catre tot crestinul care va trece pe acolo sa se roage pentru noi.

Daca voi muri in Romania, tot procesul inmormantarii va fi mult simplificat. Daca voi muri in America, lucrurile vor fi mai complicate, dar oricum va fi, doresc, Parinte, sa ma primiti in cimitirul manastirii.

Stiu ca inmormantarea mea va fi inconjurata de o anumita valva, pe care n-o merit in moarte, precum n-am meritat-o nici in viata.

Oamenii vor vorbi, vor crea legende, dar Dumnezeu va deosebi adevarul de legenda si ma va arata asa cum am fost, ca un pacatos si nevrednic.

Daca la inmormantarea mea va veni vreun episcop sau alt ierarh si va dori sa vorbeasca, sa vorbeasca, caci Dumnezeu a dat arhiereului duhul invatarii, si daca el va tacea, cine va vorbi pentru noi in fata lui Dumnezeu?… Daca insa nu va veni nici un ierarh, nimeni sa nu vorbeasca, pentru ca mai de folos este rugaciunea de iertare pe care cineva o spune pentru cel adormit decat toate laudele pe care o minte omeneasca le poate constitui in fraze frumoase, dar care valoreaza mai putin decat un simplu „Dumnezeu sa-l ierte”.

Am vorbit mai sus despre acel duh de pietate populara care poate gresi, care poate crea false minuni. De aceea Va rog, Prea Cuvioase Parinte Staret, sa gasiti o cale prin care sa impiedicati asemenea lucruri: fie ca veti lasa la manastire un document, fie ca veti pune acest document in sicriul meu. Diavolul s-ar putea folosi de aceasta mitologie populara spre a impiedica putrezirea trupului meu si atunci ar putea fi ratacirea din urma mai mare ca cea dintai.

Daca peste ani, din anumite nevoi de constructie sau din alte cauze, trupul meu va fi dezgropat si, spre uimirea multora, va fi neputrezit, preotii sa citeasca peste el rugaciuni de desfacere a blestemului, ca trupul sa se risipeasca in cele din care fost alcatuit, ca nu de la Dumnezeu se va fi facut minunea aceasta, ci din inselarea celui rau.

Sa fie legati preotii care m-au vazut sa nu vorbeasca niciodata despre aceasta minune falsa si trupul pus intr-o alta groapa spre a fi uitat pentru totdeauna.

Prea Cuvioase Parinte Staret, pentru viata mea ati fost o mare binecuvantare, si obstea, si manastirea. Pentru toate dau slava lui Dumnezeu si-L rog sa ma ierte pe mine pacatosul ca mi-a dat dulceti duhovnicesti pentru care eu n-am miscat un deget si oameni pe care nu i-am meritat.

Va sarut dreapta cu smerenie, cu lacrimi si cu pocainta,

28 octombrie 2006 Preot Gheorghe Calciu

Spitalul Militar Bucuresti

***

29 octombrie 2006 Spitalul Militar Bucuresti

Preot Gheorghe Calciu

***

Prea Cuvioase Parinte Amfilohie,

Prea Cuvioasa Maica Stareta Evloghia si iubita obste,

ceata cea duhovniceasca a maicilor lui Dumnezeu,

Cu plecaciune si cu smerenie chem dragostea Sfintei Fecioare peste Manastirea Diaconesti.

Putine au fost intalnirile noastre, dar prin lucrarea Sfàntului Duh am simtit o mare deschidere duhovniceasca pentru fratiile voastre si o mare deschidere a Duhului Sfant din partea obstii pentru mine. De aceea, intalnirile noastre au fost ca niste popasuri luminoase in drumul catre sfarsitul meu. In clipele de slabiciune din timpul acestei boli m-am intarit din dragostea fratiilor voastre si din temeinicia credintei Prea Cuviosului Parinte Amfilohie.

Daca toate vor pieri, cum spune Apostolul neamurilor, si limbile, si profetiile, si daca numai dragostea ramane – si stiu ca asa este – dragostea dintre noi va ramane neatinsa pe drumul acesta al meu care duce catre o asa-zisa moarte. Gandul acesta mi-a venit in timp ce Inalt Prea Sfintitul Bartolomeu ma spovedea, cand l-am auzit spunand cu voce joasa, dar hotarata: „Moartea nu exista!”

Ati facut din Diaconesti un cuib de pace si de dragoste, o prezenta neintrerupta a lucrarii Duhului Sfant si m-ati integrat si pe mine in aceasta lucrare.

Dupa ce voi muri, Prea Cuvioase Maici, si daca Parintele Iustin imi va da binecuvantare sa fiu ingropat in cimitirul manastirii, sa veniti cateodata la mormantul meu sa-mi cantati din pricesnele Aiudului. Cred ca acolo noi am epuizat fiinta umana prin spulberarea contradictiilor de care cantati si sunt convins ca „n-am rade azi, de n-am fi plans aseara…”.

Dumnezeu sa va binecuvinteze ca din sanul obstii mi-ati dat-o pe maica Parascheva, care s-a ingrijit de mine cu dragoste si devotament, si stiu ca ea mi-a adus dragostea si tot devotamentul Manastirii Diaconesti.

Rugati-va, maicilor, pentru mine, ca ma duc la Judecatorul cel nemitarnic, si ce raspuns voi da?!… Cred insa in mila lui Dumnezeu si stiu ca aceasta mila este si pentru mine. Fara aceasta adanca certitudine nu m-as fi intors de la moarte la viata, nici de la neiertare la iertare.

Cu adanca pietate,

30 octombrie 2006                                         Parintele Gheorghe Calciu

Spitalul Militar Bucuresti

***

Iubitii mei credinciosi,

„Dumnezeu m-a certat, dar mortii nu m-a dat”.

Desi eram bolnav, nu m-am dus la medic, ci am hotarat sa ma duc in tara sa-mi iau ramas-bun pentru totdeauna de la preotii mei care mi-au fost elevi la seminar, de la neamurile mele, de la monahii si monahiile pe care i-am cunoscut si de la locurile acestea in care am ingropat o comoara de sasezeci de ani de suferinta si de bucurii spirituale.

Eram convins ca nu ma voi mai intoarce in America si ca voi muri aici. M-a bucurat foarte mult valul de simpatie, de dragoste si de rugaciune din partea a sute si mii de persoane care m-au vizitat sau trimis vorba prin altii; si de faptul ca preoti din Bucuresti si din alte provincii ale tarii, inclusiv Bucovina au venit sa ma vada si sa slujeasca Sfantul Maslu aproape zilnic pentru mine.

Poate ca Dumnezeu a vrut sa inteleg ca ceea ce am facut eu, cu ajutorul Lui, a fost bine si dau slava Domnului ca mi-a spulberat indoielile pe care le aveam in privinta afirmatiilor din predicile mele si a tonului lor. Aveam indoieli in privinta metodei pe care am folosit-o si stiu acum ca nu am ales-o pe cea mai buna, dar Dumnezeu a deschis inimile oamenilor ca sa fie mai induratori cu mine.

In momentul in care va scriu aceasta scrisoare, doctorii mi-au spus ca situatia mea s-a imbunatatit si ca aceasta este tot ce pot face ei pentru mine; ceea ce urmeaza de acum inainte tine de Institutul de cancer, tratament care poate da rezultate sau poate esua, dupa cum Dumne­zeu a decis sorocul.

Vreau sa va marturisesc dragostea pe care o am pentru voi toti si va cer iertare pentru orice greseala am facut, ca cine poate spune ca este fara greseala?!…

Totusi va scriu aceasta scrisoare cu gandul ca daca nu voi ajunge viu in America, prin ea sa va ajunga la urechi marturisirea aceasta de dragoste si de iertare. (…)

Dar acum vreau sa multumesc inca o data tinerilor din comitetul parohial, care cu sacrificiu si cu un curaj sfant au pornit acest proiect al construirii unei noi biserici si continua sa-l sustina, in ciuda faptului ca suntem saraci si ca posibilitatea de a reusi nu este prea clara. Dar Dum­nezeu va pune mila Sa si va trimite ingerii, pazitorii bisericii si pe patronul ei Sfantul Apostol Andrei, cel intai chemat, crestinatorul romanilor, ca sa ne scoata din toate impasurile.

Sunt unii dintre dumneavoastra care cred despre ei ca sunt mai buni si judeca, iar acest lucru nu este ingaduit. Umilinta si smerenia sunt cheia tuturor virtutilor. Ce-ti pasa tie – spune Sfantul Apostol Pavel – daca sluga aproapelui tau sta sau cade? Daca sta, pentru el sta, iar de cumva cade, pentru el cade. Cine priveste cu ochi duhovnicesc inlauntrul lui nu va zice niciodata: “eu sunt drept”; aceasta afirmatie o face fariseul; ci, cuprins de jalea pacatelor pe care le descopera intru el, va spune impreuna cu Sfantul Simeon Metafrastul: “eu sunt cel mai mare pacatos”.

Nimeni in lumea asta nu este fara de pacat. Unul singur este: Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care n-a avut nici pacat, nici macar pravalirea spre pacat.

Scriu aceasta scrisoare cu o anumita indoiala, in sensul ca nu am certitudinea ca voi ajunge viu la Washington, nici certitudinea ca voi muri inainte de a atinge pamantul Americii. O scriu de aceea intr-un stil putin ambiguu, adica si pentru una si pentru cealalta posibilitate.

Ar trebui sa pomenesc pe fiecare pe nume, cu multumire si dragoste, caci voi ati fost copiii mei iubiti si bucuria zilelor mele. Ar fi insa prea lung si ma simt obosit…

Binecuvantarea Domnului sa fie peste voi toti cu al Sau Har si a Sa iubire de oameni. Amin.

31 octombrie 2006                                  Preot Gheorghe Calciu

Spitalul Militar Bucuresti

(din: Viata Parintelui Gheorghe Calciu dupa marturiile lui si ale altora. Editie ingrijita la Manastirea Diaconesti, Editura Christiana, Bucuresti, 2007)

… plus un alt cuvant tulburator de adevarat despre taina durerii Batranului duhovnic:

“Noi am lepădat durerea sa şi i-am luat doar cuvintele… Şi le tot înmulţim cu minţile noastre nesmerite şi cu inimile noastre învârtoşate… şi dăm de mâncare mulţimilor, pietre ca pâini şi şerpi, ca peşti…”

***

“Raul nu se poate birui prin rau, nici prin stiinta, ci doar prin Evanghelie. Si cred ca asta ar trebui sa inteleaga toata lumea de astazi: ca prin violenta nu poate realiza o imparatie a iubirii si a pacii“.

“- Gratia Lungu Constantineanu: Pe Parintele Iustin cand si in ce imprejurare l-ati cunoscut?

- Parintele Amfilohie: In anul 1991, pe cand eram frate incepator  in   Manastirea   Sihastria  -  Neamt.   Parintele Ioanichie  Balan,  duhovnicul  meu  de  atunci,  m-a  luat impreuna cu alti trei ucenici si mi-a zis: „Ionica, hai sa cunosti un staret cu viata sfanta, care a suferit ani grei prin puscarii”… Asa am ajuns prima data la Manastirea Petru Voda.

- Ce impresie v-a facut atunci Parintele Iustin? Era pentru prima data cand il intalneati.

- Ne-a dat peste cap toata conceptia noastra de viata monahala!

- Cum asa?

- Va spun, dar sa nu va smintiti! Stiti cum eram noi atunci in Sihastria? Majoritatea tinerilor aveam cate un sac cu pesmeti la chilie, gata sa fugim la padure, speriati ca „trebuie sa inceapa prigoana“, ca „vin mormonii din America peste noi” si ca „incepe sfarsitul lumii”. Asta era starea de spirit printre frati in Sihastria prin anii ’91-’92.

Ei bine, intalnirea cu Parintele Iustin a fost pentru noi ca un fulger care spinteca intunericul. Si-a dat un seama cu cine are de-a face si in cateva minute a destramat intunericul din noi si ne-a spulberat teama de viitor, care ne sufoca. Ne-a destelenit inimile spre rodire si ne-a descatusat energiile paralizate de ignoranta, dandu-ne in acelasi timp un elan mare spre teluri nobile si luminoase. Plin de dragoste, cuvantul sau dezmortea si inviora toate puterile noastre sufletesti, dandu-ne caldura intrematoare. Parintele ne chema la actiune, ne dadea directie noua si avant pentru fapte mari, trezind in noi nazuinta daruirii pentru idealul crestin si a jertfirii pentru Hristos si aproapele nostru… Ce sa zic, ne-a schimbat traiectoria de viata cu 180 de grade.

- In continuare, ce ati facut?

- Am aruncat pesmetii la gaini, am pus mana pe carte si-am luat viata in piept!

- Ma refer la relatia sfintiei voastre cu Parintele Iustin. Cum a decurs ea in continuare si cum l-ati cunoscut personal sfintia voastra pe Parintele Iustin?

- Atras de sufletul sau mare si vederile sale largi, am ajuns sa-i fiu ucenic in Manastirea Petru Voda. Personal am vazut in Parintele Iustin omul care oglindeste  in faptele si gandirea sa esenta vietii monahale. Stia sa supuna prin dragoste. Totdeauna incuraja si niciodata nu descuraja. Gandea permanent. Patrundea realitatea atat in esentialul ei, cat si in amanunt.Se ghida dupa principiul daruirii totale. A avut o educatie severa si se cunostea bine pe el insusi. Radia credinta. Infatisarea Parintelui dadea impresia desavarsirii.

- Ce  v-a impresionat insa in chip deosebit la Parintele Iustin?

- Maiestria cu care folosea sentimentele nobile din om. Avea arta de a lucra cu sufletul omlui. Stia sa valorifice partea buna chiar si din omul cel mai pacatos, sa-i rascoleasca entuziasmul si cu mare maiestrie sa-l toarne in fapte creatoare. Si stiti ce forta uriasa este acest entuziasm si ce minuni se pot face cu el?

- Dar in spatiul monahal si bisericesc, prin ce credeti ca se evidentiaza astazi persoana Parintelui Iustin?

- Pe de o parte prin duhul blandetelor, curatia sufleteasca si dragostea smerita pe care o arata tuturor, iar pe de alta parte, ca luminator al poporului si strajer al credintei.

- N-ati vrea sa vorbiti cate ceva despre fiecare trasatura in parte? Sa incepem cu duhul blandetelor…

- Langa Parintele Iustin am invatat ca adevarata educatie porneste de la blandete si iubire. Ca la formarea caracterului, iubirea si libertatea trebuie sa ia locul constrangerii. Ca raul nu se poate birui prin rau, nici prin stiinta, ci doar prin Evanghelie. Si cred ca asta ar trebui sa inteleaga toata lumea de astazi: ca prin violenta nu poate realiza o imparatie a iubirii si a pacii. Am mai observat ca Parintele nu intrebuinta nici batjocura, nici ironia. Tonul aspru il folosea doar in anumite situatii, rastitul foarte rar, in nici un caz racnetul.

- Despre curatia sufleteasca, ce ne puteti spune?

- Aceasta este preocuparea de-o viata a monahului, iar ca duhovnic am observat la Parintele Iustin ca trebuie mai intai sa te curatesti de pacatele cele mai ascunse ale tale pentru a te putea adresa sentimentelor celor mai curate ale celor care vin dupa sfat si vindecare.

L-am intrebat zilele trecute pe Parintele Iustin:

„Ce parere aveti despre circul asta electoral care a zapacit toata lumea? Care stapanire vi se pare mai potrivita?”

Si Batranul imi raspunde:

„Singura stapanire vrednica de acest nume este stapanirea de sine…De nu  ne vom taia voile in toate, nu  ne vom putea dezrobi de patimi. Vom ramane robii propriilor noastre patimi, robii lumii si ai diavolului, iar in inima noastra nu se va naste omul nou niciodata.”

Alta data mi-a spus:

„Mai baiete, nu-ti face iluzii! Numai niste suflete curate mai pot schimba ceva in tara asta... De nu vei birui mai intai vrajmasiile din tine, nu le vei putea infrange nici pe cele din jurul tau… Trebuie sa devii tu intai lumina, ca sa-i poti lumina si pe ceilalti”...

- Dar despre smerenia si dragostea Parintelui, ce ne puteti spune?

- Smerenia plina de dragoste este o putere grozava. E cea mai puternica din toate, nu are asemanare. De aceea spun Sfintii Parinti ca daca vrea cineva sa fie temut, sa faca in asa fel ca sa fie iubit. Numai ca iubirea aceasta se cumpara cu pret scump, cu truda indelungata si intr-un mare rastimp. Fiindca nu trebuie sa iubim doar o clipa, ci toata viata. Si un raufacator poate iubi de moment, dar asta nu-i iubire adevarata.

Multi oameni gandesc ca Parintele Iustin a fost inchis pentru orientarile sale din tinerete. Dar Domnul zice:

„Gandurile Mele nu sunt ca gandurile voastre si caile Mele ca ale voastre.”

Gandurile si caile Sfantului Duh sunt la antipodul gandurilor si cailor fiilor oamenilor. De aceea, chiar atunci cand e vorba de robie si de libertate, Sfantul Duh urmareste dezrobirea launtrica, iar duhul lumii urmareste dezrobirea din afara.Iar lucrul cel mai paradoxal este ca Sfantul Duh efectueaza dezrobirea omului dinlauntru tocmai atunci cand omul din afara se afla in robie, asa cum prin bolile trupesti, Dumnezeu vindeca bolile sufletesti. Intelegem deci ca Dumnezeu l-a purtat pe Parintele Iustin prin incercari deosebite si imprejurari deosebite nu doar pentru a-i lamuri credinta precum „aurul in topitoare”, cat mai ales pentru a avea mai tarziu experienta necesara de a putea da sfatul care trebuie deopotriva copilului si batranului, profanului si intelectualului. Aici isi are izvorul puterea cuvantului si intelepciunea sfaturilor pe care le da: in acest trecut de suferinta, ingaduit din iconomie divina.

La smerita iubire nu ajungi doar prin eforturi proprii, oricat te-ai stradui, ci doar prin rabdarea incercarilor de la cine nu te astepti, cum nu te astepti, unde nu te astepti si cat nu te astepti. Parintele nu vorbeste din carti, ci din experienta (…)”.

(Extras din interviul cuprins in volumul: Gratia Lungu Constantineanu, “Parintele Iustin Parvu, Ctitor si parinte duhovnicesc”, Editura Haritina, Iasi, 2009)

***

Iartă-mă, părinte!

(blogul “Oameni si demoni”)

Totul a început cu durerea unui bătrân călugăr pentru încătuşarea neamului său în ceea ce i-ar putea fi ultima robie babilonică. Din strigătul său de suferinţă sfântă cei mai mulţi nu şi-au putut însuşi decât cuvintele, tema;durerea din care s-a ivit strigătul i-a rămas, parcă, numai lui…

Şi tocmai această durere este cheia problemei… pentru că numai din ea se iveşte rugăciunea vie, înlăcrimată, la care Dumnezeu dă, fiecărui suflet, după starea şi situaţia lui, ca răspuns, soluţia, calea smerită, ortodoxă, a ieşirii din această robie… Numai cel care îi poartă durerea şi plânsul îl poate înţelege pe părintele Iustin, numai acela îşi poate însuşi, corect, duhovniceşte, cuvântul său… Adică doar cel care poartă rănile hristice ale aceleiaşi sfinte iubiri de Biserică şi de neam… Şi câţi dintre noi pot suferi, măcar, să le privească de aproape?

Apelurile părintelui Iustin au fost, înainte de orice, chemări la o suferinţă, la o străpungere a inimii, la Crucea iubirii care se poartă cu smerenie în agonia rugăciunii… Fără acestea, cuvintele lui îşi pierd seva şi sensul… Se usucă asemenea mlădiţelor desprinse de Viţa care este Hristos…

Părintele Iustin ne-a dăruit cuvintele durerii lui pentru a ne lipi inima de această durere sfântă…CA SĂ NE SFINŢIM ŞI NOI PRIN EA! CA SĂ NE FACEM DIN EA UN BUN ÎNCEPUT DUHOVNICESC!

PĂRINTELE IUSTIN A VRUT SĂ ÎMPARTĂ CU NOI PÂINEA LACRIMILOR SALE, PÂINE FRÂMÂNTATĂ ŞI DOSPITĂ ÎN LUNGA SA PĂTIMIRE! Părtăşia la durerea sa e SINGURA legătură vie, duhovnicească, nu intelectuală, cu sfinţii din închisorile comuniste!

Ne-a invitat, în scris, la cina sfintei sale dureri, şi noi nu ne-am dus acolo, până la Cruce, ci am rămas la arhondaric; dar am păstrat biletul, învitaţia, ca să ne facem un nume, dându-ne drept prieteni ai săi, tovarăşi ai săi de Cruce…

Noi am lepădat durerea sa şi i-am luat doar cuvintele... Şi le tot înmulţim cu minţile noastre nesmerite şi cu inimile noastre învârtoşate… şi dăm de mâncare mulţimilor, pietre ca pâini şi şerpi, ca peşti…

Să ne mai mirăm de rezultat? Să ne mai mirăm că, pe acest subiect, se înmulţesc doar muşcăturile veninoase şi lapidările verbale?

Şi nu suferim nici să ne pocăim şi să oprim tragica impostură… Aşa că toată şerpăria şi toate pietrele se întorc, până la urmă, împotriva singurului răstignit al acestei drame: părintele Iustin.

Şi aşa, dânsului i se desăvârşeşte martiriul. Iar nouă…

Iartă-mă, părinte Iustin! Iartă-mă! Şi rugaţi-vă pentru mine, să nu mai rămân străin de durerea sfinţiei voastre…

M.I.

Legaturi:

Fuga de sine

Omul fuge de sine de frica; ii e frica de judecata constiintei pentru tot ce s-a intamplat in lumea noastra, in lume in general, in secolul trecut. Oamenii senini, care nu au pe constiinta pacate, care nu sunt datori nimanui, nu se grabesc niciodata, se opresc si vorbesc cu fiecare, cu vecini, cu frate, cu mama. Acestia au timp si pentru un bolnav si pentru un sarman si pentru un semen care are nevoie de un sfat, de un ajutor. Pe cand cei care au ceva pe suflet, care sunt cuprinsi de patima de a aduna continuu averi, fara masura, aceia sunt bolnavii adevarati ai vremurilor noastre. Cu ei nu poti vorbi normal, ei au ceva pe suflet mereu, ei evalueaza continuu, dar nu dupa masura lui Dumnezeu ci numai dupa masura oamenilor.

Greseala fratelui

Noi trebuie sa urmam pilda Mantuitorului, Care a luat asupra Sa pacatele intregii omeniri: atunci cand vedem ca fratele face o greseala, sa nu ne grabim sa aruncam degraba cu piatra in el, ci mai intai sa ne socotim noi vinovati pentru acea greseala si aceasta inseamna sa purtam slabiciunile fratelui si astfel el se usureaza. Cel mai mult iubeste Dumnezeu acest tip de jertfa si nu exista cununa mai mare ca pentru aceasta, pentru ca asa a spus Domnul: “Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta si cu tot sufletul tau si cu tot gandul tau”, aceasta este intaia si marea porunca. Iar a doua, asemenea ei: “Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti”. Dar sa nu credem ca noi, daca suntem mizerabili la suflet putem ajuta societatea mizerabila de azi.

Lipsa de iubire

De caderea celui din preajma ne facem vinovati si noi, fara discutie. Lipsa de iubire e ca lipsa de sprijin. Nu-l iubesti pe Dumnezeu, daca nu-l iubesti pe aproapele tau. De raul din lume suntem vinovati fiecare, daca tratam cu indiferenta ce i se intampla vecinului, fratelui, prietenului sotului, parintelui, atunci nu mai putem pretinde ca noua sa ne intinda mana cineva, degeaba asteptam ajutorul lui Dumnezeu. Spune Sfantul Evanghelist Ioan (4: 7-21).

Dumnezeu este iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane intru el. Intru aceasta a fost desavarsita iubirea Lui fata de noi, ca sa avem indraznire in ziua judecatii, fiindca precum este Acela, asa suntem si noi, in lumea aceasta.

Lucrarea diavolului

Ati vazut cum duce crestinul nostru porcul la taiere? Il scoate din grajd, ii arunca niste boabe de porumb. Porcul se lasa pacalit de boabe si inainteaza. Ii mai arunca, niste boabe, porcul mai face cativa pasi. Asa, din pacaleala in pacaleala porcul ajunge la locul de taiere, la abator. Cand ajunge la locul convenabil porcul este trantit la pamant si este injunghiat. Asa isi bate joc diavolul de multi dintre noi, asa ne pacaleste ca sa pierdem calea dreapta. Ne ademeneste cu boabe din desfatarea lumeasca, cu amanunte nesemnificative, cu fleacuri. Iar noi mergem de buna voie…

Lucrurile

Numai lucrurile care nu-ti plac la prima vedere iti intaresc sufletul si rabdarea, te pregatesc pentra o viata de ales…

Educatia falsa

Daca s-ar mai reduce, dragii mei, din toata falsa educatie a calculatorului, din civilizatia salbatica  a televiziunii si internetului, ar fi bine, caci toate acestea nasc in om o mandrie luciferica, ingamfarea ca peste el nu mai exista nimic. Eu nu sunt impotriva calculatorului, nici a televizorului. Dar  felul de  a-l folosi, cat trebuie  sa-l folosesti si cand – asta ma ingrijoreaza. Daca ar fi, Doamne fereste, sa se mai recruteze astazi niste tineri ca sa apere tara, nu stiu cati ar merge sa ia arma, sa-si dea viata pentru un ideal. De ce? Pentru ca oamenii nu mai au nimic, nu mai au patrie, familie, nimic. Si cum sa aiba, daca toti nu vor decat sa plece in Canada?

Efortul mantuirii

Pe lumea asta si diavolul lucreaza…! Sa nu ne imaginam ca mantuirea, ca echilibrul, ca pacea interioara se castiga fara nici un efort. Cu cat efortul mantuirii e mare, cu cat ispitele sunt mai multe, cu atat e mai mare satisfactia crestinului adevarat.

Romania de azi

Romania e scoala dupa furtuna…! Cu geamurile vraiste, de parca au trecut prin ea numai  oameni care nu iubesc  scoala asta…! In vremuri grele, anevoioase, unii oameni cad, se prabusesc, nu se mai recunosc, cad din rau in mai rau. Putini dintre cei care raman invata, insa, ceva din furtuna si din suferinta. Putini sunt care se lumineaza, mai multi sunt care se pierd. Asa-i firea omului, se salveaza dupa puteri, dupa calitati, dupa inzestrare. Si cum spune un Sfant Parinte:

„Adevarata valoare a omului, ceea ce il face pe om cu adevarat om si ii da valoare proprie, nu sunt capacitatile fizice sau intelectuale, ci harul de a participa la invierea lui Hristos, puterea de a muri si de a trai in prezent viata vesnica. Cel ce-si iubeste viata o va pierde, iar cei ce uraste viata in lumea aceasta, o va pastra pentru viata vesnica”.

Romanul de ieri, romanul de azi

N-a fost asa romanul, asa l-a facut istoria, colectivismul, conditiile obiective… ! Dar au gasit si terenul bun, din cate se pare. Daca are modele in viata de zi cu zi, pe care sa le urmeze, romanul nostru evolueaza. Daca nu are, se multumeste sa traiasca asa cum a invatat de la cei de dinainte. Dar gospodaria sateanului nostru a avut, dintotdeauna, o frumoasa alcatuire… !

Rolul Bisericii

Din prestigiul Bisericii fura toti cate o bucatica…! Dar fiecare va fi judecat dupa faptele sale, dupa credinta sa. Omul care isi face datoria acolo unde e cu frica de Dumnezeu si cu respect pentru lege, cu respect pentru semenul sau, acela este un crestin adevarat. Vin la biserica si bogati si saraci si traitori intru Hristos si oameni care se indoiesc si oameni care cauta… Totul e ca sa fie intampinati cu caldura, sa fie ajutati daca au nevoie de ajutor. Acesta e rolul  bisericii, sa fie gasita de credincios atunci cand acesta are nevoie.

Romanii dupa comunism

Biserica noastra are o menire si o misiune plina de responsabilitate. Romanul a iesit din comunism asa cum a iesit, cu o multime de pacate, care i-au fost introduse in obisnuinta… A fost invatat sa minta, sa spuna atatea kilograme la hectar, acolo unde nu se facea mai nimic, sa spuna ca ii merge bine, cand ii mergea rau.

Politicienii trebuie  sa invete primii sa spuna adevarul poporului,  apoi la scoala trebuie introdusa atmosfera frumoasa care sa insufle copilului credinta  in  valoare,  in modelele luminoase, in ideea patriotica. Daca nu vom reinvia patriotismul in scoli, in familie,   daca nu  vom readuce  modelele frumoase, din istorie si din cultura romana, in mintea tinerilor, vom avea generatii din ce in ce mai straine de Romania. Vom avea generatii educate de televizor, dresate astfel sa nu puna nici o intrebare, sa accepte tot ceea ce li se spune…

Sa vezi iadul continuu, ca sa stii unde e Raiul…

Un parinte de la o manastire avea pe un perete  al  chiliei  sale un tablou care infatisa focul sichinurile iadului. Dimineata si seara si ori de cate ori putea peste zi, privea aceste imagini, meditand la ceea ce vedea, intarindu-se in fata ispitelor. El ii indemna si pe altii sa faca asemenea, zicandu-le:

Omul sa se coboare cu cugetul in iad, spre a se convinge de grozavia lui, fiind inca in viata, caci dupa moarte daca a intrat acolo, nu mai poate iesi. Cine uita iadul, usor cade intr-ansul…!

Senzationalul

Omul nostru cauta senzationalul, daca un lucru nu i se prezinta ca iesit din comun, umflat, mincinos, nici nu-l ia in seama.

Sfintenia prin suferinta din inchisorile comuniste

Dovada este ca daca eu am sa fac o dezgropaminte, la una din manastirile noastre, nu cred ca  am sansa sa gasesc osemintele pe care le gasesc la Aiud sau la Gherla sau la Pitesti…! Acolo daca dai cu tarnacopul, la cativa centimetri sub pamant, dai de oseminte sfinte, frumoase, galbene. E semnul sfinteniei, fiindca au ajuns acolo, in acele cimitire nevazute, nestiute, prin suferinta, prin jertfa.

Sfintenia omului

Omul are atata sfintenie cata rugaciune are in el. Omul primeste sfintenie prin botez si o poate spori prin faptele sale. Prin mana unui om care daruieste ceva saracului si mana saracului care primeste banutul se creaza o punte care duce la Dumnezeu. Puntea asta este fragila la inceput, dar prin perseveranta poate fi facuta temeinica.

Smerenia si mandria

Smerenia este haina dumnezeirii, iar mandria este haina diavolului. Pe care o imbracam, aceluia ne asemanam. Iar lucru interesant este faptul ca atat de departe fiind una de alta, omul poate intr-o clipita sa alunece din smerenie in mandrie.

Suferinta aproapelui

Dupa invatatura Bisericii toti credinciosii facem parte din acelasi corp al unei singure Biserici, al carei cap este Hristos, iar noi suntem madularele acelui corp. Iar fiecare suntem madular unul altuia, dupa cum zice Apostolul… !

Toti ne-am botezat in acelasi Duh si in acelasi trup inviem. De aceea trebuie sa ne ingrijim de celelalte madulare ale noastre, pentru ca daca se strica unul dintre ele, trupul patimeste. Cel care sta nepasator la suferinta aproapelui, acela nu merge cum trebuie. Starea duhovniceasca este aceea in care tu, socotindu-te mai jos decat toti, vezi in tine caderea intregii omeniri. Adica fiecare suntem vinovati pentru toti si toti suntem vinovati pentru unul. Si aceasta este calea cea mai buna de a-l ajuta pe aproapele: mai intii de toate pe tine sa te socotesti mai pacatos decat toti, pentru ca acesta este si adevarul!

Sufletul

Numai intr-un suflet impacat incape toata lumea deodata, in sufletul incrancenat, acrit, tulburat, nu incape nimic.

Tehnica si supratehnica

Mi-am dat seama cat de periculoasa este supratehnica asta daca nu-i inteleasa cum trebuie, daca nu-i stapanita de om. Ca din manevrant al tehnicii, omul  devine manevrat, devine sclav. Cum te mai modifica pe nesimtite…! Acum o luna de zile, parca v-am spus, am asistat la niste aspecte dintr-un spectacol prezentat intr-o puscarie de Dan Puric. Era un spectacol pe care Dan Puric a tinut sa-l vad. Am stat vreo ora si ceva, acolo, in camera cealalta, la televizor. Ei, cand am intrat aici dupa o ora, eu eram strain,  nu mai aveam obiectele mele, icoanele, masa, carti, nu mai aveam nimic aici, domnule, eram strain. Mai, eu sunt oare? E camera mea asta? Au trebuit sa treaca vreo cinci minute ca sa-mi pot reveni si sa-mi iau locul normal. Si-mi dau seama, acum, ce se intampla cu niste bieti copii mici care stau si casca gura toata ziua si toata noaptea la televizor, la calculator, si-i vezi cum se deformeaza, cum se modifica, cum nu mai vad realitatea asa cum e, ei vad realitatea asa cum li se serveste…! Cu mijloacele astea lumea e dresata, apoi poti sa faci ce vrei cu ea.

Televizorul

Cand sta mama la televizor cate trei, patru ore, cu copilul la san si vizioneaza toate dracoveniile, apoi cum o sa mai iasa copilul acesta sanatos? O sa iasa un om modificat, care se inspira numai din ce vede la televizor.

Tineretul

Tineretul este intoxicat metodic cu ideea de violenta, este distrus metodic incepand cu sensibilitatea sa, cu sufletul sau. Daca nu vom avea grija de tineretul nostru, ne vom cai amarnic peste o vreme. Tineretul e ca o investitie pentru viitor. Daca investesti bine talantul, o sa traiesti bine la batranete. Daca investesti prost talantul, ai sa tragi ponoasele. De asta, semnele viitorului pot fi citite in comportamentul nostru si al tinerilor de azi. Pentru lipsa noastra de orientare de azi ne vor judeca tinerii peste o vreme… Ce le vom spune? Ca n-am stiut? Ca nu ne-a pasat? Cu scuze nu repari ceea ce ai stricat din egoism, din prostie sau din indiferenta.

Tortionarii

Prin tortionari nu mai vorbea Dumnezeu, prin ei vorbea si infaptuia direct diavolul. Seful lor, al tortionarilor, in inchisoarea de la Aiud, de exemplu, ii intreba dimineata, pe fiecare: „Ba, cati ai fàcut asta noapte? Cate capatani ai spart…?”; „Pai, cinci, sase…!”; „Putin, ba! Putin…!”. Va puteti imagina? Cu acesti oameni cum sa mai stai de vorba omeneste? Consider ca acesti oameni erau si sunt satanizati, nu mai erau ei, prin ei vorbeau iadul si mesagerii lui. Pareau creati special ca sa ucida, sa tortureze, sa umileasca. Isi depaseau limitele torturii pentru care erau pusi acolo. Ajunsesera la asa nivel de sadism, incat nu-i mai  satisfacea decat suferinta pe  care  o provocau celorlalti.

Vecinii

Daca va puteti inchipui ca doi oameni se pot certa numai pentru faptul ca se lasa fumul din cos intr-un anume fel, si de aici procese, judecata, ura, va dati seama cat de fragila e relatia intre oameni, cat de slaba e credinta de fapt…! Ce distanta e intre aceasta si ce spunea un sfant parinte:

“Niciodata nu m-am culcat sa dorm avand ceva asupra cuiva, nici am lasat pe cineva sa se culce, sa doarma, avand ceva asupra mea. Aceasta, pe cat am putut”.

Vederea pacatelor

Spun Sfintii Parinti ca mai mare putere este a-ti vedea pacatele, decat sa inviezi mortii. De unul ca acesta se infricoseaza demonii,  ca pot avea toate virtutile, dar daca nu ai smerenie, nu-ti sunt de folos. Noi daca nu traim in Duhul, nu avem cum sa ne vedem pacatele, nici cum sa-l iubim pe aproapele ca sa nu-l mai judecam. De aceea astazi este foarte multa dezbinare, pentru ca traim numai in poftele acestei lumi si nici nu mai constientizam cat de departe suntem de Evanghelie. Pentru ca daca am constientiza cu adevarat,  ne-ar durea sufletul mai mult pentru barna noastra decat pentru paiul fratelui.

Viata e un pumn de pietricele colorate

Moartea nu este nici sfarsit, nici inceput, ci mai degraba un val, zidul cel despartitor al vietii de aici, de viata de dincolo. Cei care au fost morti sufleteste, care nu s-au ingrijit de sufletele lor, vor trece, prin moartea aceasta pamanteasca, la moartea cea vesnica, adica chinul cel vesnic al iadului, de care sa ne fereasca bunul Dumnezeu. Iar cei ce au fost vii cu sufletul, intretinandu-si flacara credintei, acestia pasesc, prin moartea cea trupeasca, la viata cea vesnica, la fericirea raiului.

Un om a gasit o punga mare cu pietricele colorate pe tarmul unei ape. A luat-o si mergand spre casa incepu sa arunce pietricelele in apa, tinti pasarile care treceau pe deasupra, se amuza aruncandu-le aiurea. In momentul in care mai avea in punga doar doua, trei pietricele, pe care se pregatea sa le arunce si pe astea fara rost, s-a intalnit cu un vecin. Acesta s-a uitat la pietricele, dupa care zise:  “- De unde ai pietricelele acestea, fiindca sunt foarte pretioase!”. Afland asta, omul nostra pleca disperat sa caute pietricelele aruncate aiurea, dar era greu sa mai recupereze ceva.

Asa facem si noi cu zilele vietii noastre. Fiecare zi a omului, fiecare saptamana, fiecare luna, fiecare an sunt comori pe care le aruncam fara nici o precautie, cand le-am pierdut e imposibil sa le mai recuperam.

Viata omului

Omul nu traieste pentru sine, omul este binecuvantat sa traiasca pentru celalalt. Traind pentru celalalt, traiesti pentru sine.

Viata de placeri

Cine se ia pentru placeri, trebuie sa stie ca acestea se banalizeaza, oamenii incep sa se vada asa cum sunt, fara dragoste, critic, sa se urasca chiar. Asa se destrama o viata, o nunta. De ce? Pai, trebuie sa vezi oleaca cand s-au cununat oamenii acestia? Poate in perioade nepermise, poate in post chiar. Oare de ce s-o fi nascut copilul acesta cu piciorul stramb? Oare de ce s-o fi nascut cu capul deformat…? Pentru ca omul nu mai tine un post, o rugaciune, omul nu mai tine o sarbatoare, o duminica, o inviere, o Boboteaza si merge in lumea asta alcoolica, care e alta pacoste in societatea noastra, a crestinatatii noastre…! De aceea si tineretul care traieste la ora actuala, majoritatea sufera de boala aceasta mentala numita modern handicap. Pai, handicapul acesta modern al nostru nu-l vindecam in nici un caz in lumea medicala. Nu se poate, sunt atatea scoli si internate in care se muncesc bietii invatatori si profesori si pedagogi sa scoata ceva din capetele astea care au apucat pe cai gresite. Ce sa mai scoti, dragul meu, ce sa mai faci…?

Viitorul Bisericii

Biserica vie a lui Iisus Hristos nu poate fi infranta, atat timp cat mai sunt rugatori si postitori, cunoscuti sau necunoscuti…

Vrajmasul

Daca vrajmasul te gaseste ratacind cu mintea in lucruri nefolositoare, in lucruri necuviincioase, atunci se aseaza diavolul in mintea ta si te mana aiurea…

Ziarele

Oamenii citesc ziare, se hraneste cu ele, dar acestea sunt pline de ce vrei si de ce nu vrei… ! Daca te iei dupa ele iti pare ca pe lumea asta numai vrajmasul mai lucreaza…! Doar cate un articol pe ici, acolo, ratacit prin pagini, mai spune ceva adevarat, profund, in rest totul pare a fi caricatura vietii pentru care ne-a lasat Dumnezeu.

(extrase din: Adrian ALUI GHEORGHE, “Daruri duhovnicesti”, Editura Conta, 2007)

• DUMINICA SFINTILOR ROMANI. File de sfintenie romaneasca ne(re)cunoscuta (I): ucenicii sfinti ai Sfantului Inchisorilor: Gheorghe Nitescu si Gheorghe Jimboiu
• DUMINICA SFINTILOR ROMANI. File de sfintenie romaneasca ne(re)cunoscuta (II): DUMITRU UŢĂ, MARIN NAIDIM, TRAIAN TRIFAN

“Sunt prea multi care traiesc trupeste, carora zguduirile nu le spun nimic. Suflete moarte!

Oare vor leza adormirea maselor cei care ard pentru Hristos? Jertfa lor inseamna cununa omului. Si izvoare, de unde cei ce zac in intuneric si in umbra mortii se pot adapa.

E usor sa inoti cum te duce apa. Sunt insa unii – temerari – care inoata impotriva curentului. Acestia deschid drumuri catre cer. Nu multimea!“

(Pr. Dimitrie Bejan, Vifornita cea mare)

Preotul Dimitrie Bejan

Parintele Dimitrie Bejan (1909 – 1995) a absolvit Facultatea de Teologie si Facultatea de Istorie din capitala, afirmandu-se cu rezultate promitatoare unui viitor istoric de cariera. A predat la Liceul Carmen Sylva din Bucuresti, fiind si asistentul profesorului universitar Nae Popescu. La inceputul razboiului Parintele se inroleaza voluntar pe frontul de Rasarit, ca preot militar. In 1942 este luat prizonier in lagarul de la Oranki, in U.R.S.S., incepand astfel calvarul celor 22 de ani de detentie. In ’48 este trimis spre judecare in tara si incepe peregrinarea orin temnitele romanesti: Jilava, Aiud, Canal, Baragan, din nou Aiud…

Credinta sa nezdruncinata, profunzimea gandirii, luciditatea si umorul salvator, dar mai ales mana lui Dumnezeu, care veghea necontenit asupra lui, il scot nevatamat din toate incercarile, pana la eliberare. Urmarit in continuare de Securitate, hartuit, Parintele, stabilit la Harlau, satul sau natal, se retrage in singurul loc pe care atotputernica Securitate nu-l poate scotoci si inventaria: inima sa, unde se intalneste in voie cu Hristos, rugandu-L pentru iertarea pacatelor noastre…

Se muta la Domnul in 1995, lasandu-ne un testament de nepretuit: memoriile sale din prigoana cuprinse in volumele “Oranki – Amintiri din captivitate”, “Vifornita cea mare”, “Satul blestemat”. Ca fiecare dintre noi sa nu mai poata spune ca n-a stiut…

Parintele Dimitrie Bejan a dus apostolatul pana in inima Siberiei. Acolo a facut el cunoscuta Ortodoxia noastra, mentinand viata spirituala a tuturor celor din lagar, ortodocsi si catolici. In sarbatori liturghisea cu o galeata mare de zece kilograme de Sfanta Impartasanie, iar rusoaicele veneau si bateau la poarta lagarului sa-l cheme pe “batiusca Bejan” sa le faca aghiazma, Sfantul Maslu si alte servicii religioase…

A fost un stalp al vietii noastre spirituale.

Si dupa eliberare a cautat sa mentina viata duhovniceasca, insa, ca si pe Parintele Calciu, chiar fratii lui l-au tradat. Condamnat si eliminat de ceilalti, a fost scos la pensie si dus ca bolnav in satul lui, la Harlau.

(Parintele Iustin Parvu)

*

“(…) După eliberare, autorităţile au încercat să-l cîştige de partea lor şi i-au oferit o parohie la Ghindăuani – Iaşi, unde a stat însă numai cinci ani. Comuniştii, furioşi că rămîne ferm în crezul său naţionalist şi creştin, au încercat să-l otrăvească în cîteva rînduri şi, în cele din urmă, i-au organizat un simulacru de proces, în urma căruia i s-a interzis să mai slujească şi a fost arestat la domiciliu (la Hîrlău) pînă în decembrie 1989. Sfinţia sa a continuat să primească vizite şi a dat astfel multora cuvinte de folos.

În noaptea de 22 decembrie 1989, părintele face un act pilduitor: îl salvează de la linşaj pe securistul care îl păzea.

După revoluţie, părintele Dimitrie şi-a continuat mărturisirea cu un mai mare patos şi pe mulţi i-a adus la calea credinţei. În timpul vieţii i-au apărut volumul Bucuriile suferinţei, iar postum, cărţile: Oranki. Amintiri din captivitate, Viforniţa cea mare, Hotarul cu cetăţi, Satul Blestemat şi Simple povestiri.

S-a mutat la cele veşnice pe 21 septembrie 1995, lăsînd cu limbă de moarte să nu se rostească discursuri la catafalcul său şi să nu i se pună flori pe mormânt. O ultimă dovadă de smerenie”.
(Horia Brad in revista Rost)

“Ne-am deprins cu viata de celula. Traim in rau ca-n elementul nostru. Dar ne ridicam – prin preocupari – deasupra mediului ticalos. Traim aici incarcerati. Dar de mult am evadat si sufletele noastre ne plaseaza langa cer. De mult mancarea pe care o mancam ne lasa indiferenti. O mancam fara gust, fara discutii pe marginea calitatii si cantitatilor. Mancarea e o necesitate, la fel ca si celelalte pretentii fiziologice. Trupul s-a deprins cu putin, cu ce-i dai. Nu mai pretinde, impulsiv, animalic – ca la inceput. Constati ca in gamela e ceva de mancat. Fara graba, asezat, cuminte, mananci, dupa ce te-ai inchinat. Te ridici, faci cruce din nou si predai gamela militeanului de pe sala. Masa nu mai e o bucurie. O primesti fara salivatie. Pui motorina intr-un motor de tractor. Inseamna ca ne-am depasit. Ca ne spiritualizam. Se poate!”

(Pr. Dimitrie Bejan, Vifornita cea mare)

“Eu m-am simtit bine si in Rusia si in puscariile romanesti. Am plutit! Ma simteam mai sus cu o palma de pamant. N-am avut nimic! Am avut si tifos, dar am trecut prin el cum trece gasca pe apa sambetei. Dumnezeu m-a salvat. Am simtit, fratilor, am simtit pe umar o mana care ma apasa! O spun la varsta mea si o spun constient… Eu nu zic ca este mana lui Dumnezeu. Nu avea sa vina Dumnezeu pentru un simplu preot pacatos ca sa-l salveze; dar am si eu un inger, cum ai si fratia ta si toti cei botezati. A fost cu mine ingerul, cred.

Am trecut foarte usor prin puscarie. Foarte usor. Am suferit exact ca si ceilalti, si de foame si de frig, dar n-am simtit suferinta. Poate am stat mai mult la Zarca, dar nu am simtit suferinta. Este foarte greu de crezut lucrul acesta… Nu-ti vine sa crezi, dar asa a fost. Eu am plutit pe deasupra lucrurilor…

Si mie mi s-a intamplat – sa nu-mi fie a ma lauda decat in Crucea Domnului – sa stau de vorba cu Dumnezeu. Mi s-a intamplat si m-am speriat. Mi s-a intamplat sa stau de vorba cu Dumnezeu si sa primesc raspuns. Numai noaptea, cand eram singur. O trimit pe nepoata mea la culcare si raman o ora… Apoi vin si ma culc aici, ca este mai mult aer. Am stat destul de des de vorba cu Dumnezeu. Dar dupa aceea ma tem, parinte! Asa ma tem si cad in genunchi, cu capul la pamant si-I cer iertare ca am indraznit sa-I pun probleme direct. Ca si cum ar fi o ispitire a lui Dumnezeu. Dar dupa aceea, dupa ce-mi revars parerea de rau, simt o bucurie interioara! Simt o bucurie care nu stiu de unde vine si cat tine! Si de cate ori am simtit o lumina!…”

“- Problema este că, dacă eşti în suferinţă, trebuie să accepţi suferinţa ca mântuitoare, fiind rânduită de Hristos. În felul acesta suferinţa este uşor de acceptat şi chiar simplă, şi-ţi aduce bucurie.

- Cum vă rugaţi în cei peste 20 de ani de puşcărie?

- Rugăciunea noastră în puşcărie, ca şi în viaţa de mai târziu, curgea limpede ca apa unui izvor, în care-I spui lui Dumnezeu, direct, tot ce te doare. Simţeai totdeauna că Dumnezeu aude şi te ajută să suporţi greutatea.

- Aţi cunoscut oameni în închisoare care se rugau mult, cu lacrimi?

- Da. Doi ţărani: Tudor Popescu de lângă Podu Iloaei, Iaşi şi Ion Moldoveanul de lângă Cluj. Le strălucea faţa când se rugau. De ce? Se predau total rugăciunii şi prin ea lui Dumnezeu.

- Ca preot militar pe frontul de Est, ce misiune ortodoxă mai deosebită aţi făcut?

- Am botezat foarte mulţi ruşi în urma frontului, începând de la Prut până la Stalingrad. Într-o singură zi, într-un sat de cazaci, aproape de Kiev, am botezat peste 300 de ruşi într-un iaz, fără mirungere, că nu aveam atunci la mine Sfântul şi Marele Mir. […] Cred că am ajuns de am botezat peste 100.000 de ruşi.

- Cum spovedeaţi şi împărtăşeaţi soldaţii şi răniţii pe front?

- Răniţii, totdeauna individual; soldaţii, o singură dată în masă; restul individual. În spatele frontului ofiţerii şi soldaţii îşi spuneau cu multă încredere toate păcatele, căci se temeau de moarte, fiind la ora aceea în faţa morţii. Când eram în spatele frontului, slujeam Sfânta Liturghie, căci eram dotaţi de Episcopia Militară cu Altar portabil, o măsuţă cu vasele de slujbă, antimis, vin, o pâine soldăţească şi cărţi. Cântăreţi erau destui. Eram foarte bine dotaţi pentru slujbe. Pe front, când era linişte, le duceam soldaţilor, chiar în tranşee, agheasmă şi anaforă. Le primeau cu mare atenţie şi bucurie, căci erau la un pas de moarte. Era pregătirea lor să accepte moartea. Asta, de la general în jos. În Crimeea l-am împărtăşit pe Regele Mihai şi altădată pe Mareşalul Antonescu. Şi ei erau în buza tunului. Eu însumi am fost rănit la Vadul Nistrului, în dreptul Chişinăului şi, având împărtăşania în buzunar, imediat m-am împărtăşit. Apoi am leşinat şi m-am trezit la spital.

- Cum pregăteaţi ostaşii creştineşte, înainte de a merge pe front?

- În spatele frontului în fiecare Duminică se făcea slujbă, Sfânta Liturghie ori Sfânta Agheasmă, cu predică şi cu împărţire de anaforă şi agheasmă şi cu broşuri religioase date nouă de Episcopia Militară. Mai aproape de front făceam numai agheasmă şi aceasta foarte prescurtată.

- Ce amintiri deosebite v-au rămas din marea închisoare militară de la Mănăstirea Oranki?

- În acest lagăr situat în pădurile de pe Volga, nu departe de oraşul Gorki, azi Nijni Novgorod, erau adunaţi în trei lagăre 10-15000 de ofiţeri din toate naţiile Europei, ba şi din Japonia. Eram organizaţi în formaţii militare pentru muncă şi încartiruiţi în clădiri şi bordeie. În Oranki a fost o mănăstire de călugări, toţi de viţă nobilă, toţi intelectuali, cu bibliotecă, tipografie şi viaţă de obşte. Tipăreau numai cărţi de mare preţ în serviciul Bisericii. Sovieticii au desfiinţat mănăstirea. Pe călugării şi preoţii adunaţi de la mai multe mănăstiri şi schituri, în număr de 11.000, în fruntea cărora era un episcop, i-au împuşcat mortal prin anii 1919-1920, şi i-au aruncat unii peste alţii într-o văgăună din curtea mănăstirii, acoperindu-i cu pământ. Când am venit noi, românii, la Oranki, făcând nişte săpături necesare lagărului, am dat peste nişte cadavre descărnate – ca-n Profetul Ezechiel. Un lung şanţ plin de moaşte. Toţi erau împuşcaţi în cap, pentru că, la sfatul episcopului, n-au vrut să colaboreze cu ateii. În mijlocul lor stătea pe un scaun, neputrezit, un arhiereu ce purta la piept engolpion şi icoana Maicii Domnului. Cu aprobarea conducerii lagărului i-am acoperit din nou cu pământ, stropindu-i cu agheasmă sfinţită de mine. Apoi, cu aprobarea comandantului lagărului de la Oranki, am scos moaştele întregi ale sfântului episcop dintre miile de călugări martiri, le-am aşezat într-un sicriu făcut de noi românii şi l-am îngropat lâng-o fântână din incinta acelei mănăstiri, un izbuc; adică o fântână unde izbucneşte apa în sus, după cum este de curată viaţa aceluia ce vine să scoată apă, unde sunt şi astăzi. Am văzut atunci o mare minune, că trupul sfântului, s-a întins cu uşurinţă, ca şi cum abia ar fi murit!

- Pot fi consideraţi sfinţi acei călugări martirizaţi pentru Hristos? Dar ceilalţi creştini ucişi în diferite feluri de atei, în timpul comunismului, pot fi socotiţi sfinţi şi martiri?

- Da! Toţi, în masă! Cum sunt Sfinţii martiri, preoţi şi călugări, de la Oranki. Căci ei au preferat moartea, decât să cadă de la credinţă. Şi la noi, prin păduri şi prin munţi au fost împuşcaţi preoţi, iar numele lor au fost amintite prin diferite articole din ziare. Şi aceştia pot fi socotiţi martiri naţionali şi martiri creştini. În lagăr la început slujeam numai Sfânta Agheasmă, cu plantoane puse la uşi, că nu era voie să ne rugăm public. În rest, fiecare se ruga la culcare şi la sculare, cum ştia de la mama de acasă, dar toţi se rugau. Moartea era în bordei: păduchi, ploşniţe, tifos, iar dincolo de uşă era un ger cumplit şi munci neomeneşti. Aceeaşi atmosferă a fost şi în lagărele din Siberia-Karaganda, Arhanghelsk, de la Marea Albă, Borcuta şi alte lagăre de pe tot cuprinsul rusesc. După ce s-a terminat războiul, încet, ruşii de la comandă au devenit concesivi. Ne-au lăsat să slujim după voia noastră în bordeie. Mai târziu, vara, ieşeam pe un platou din curtea mănăstirii, unde făceam rugăciuni publice şi, în sărbători, Sfânta Liturghie. Am reuşit să ne adunăm până la 23 de preoţi ortodocşi români la Oranki, slujind toţi un fel de liturghie fără epicleză, la început fără vase de slujbă ori procoveţe. Ne confecţionaserăm toţi epitrahile din foi de cort nemţeşti, cu desene de păduri. Chiar la început am avut un epitrahil scăpat din război şi adus în lagăr de preotul căpitan Constantin Popescu. De la Piteşti.

- Am înţeles că tipăriţi câteva cărţi cu amintirile din lagăre. Este adevărat că omul se roagă mai puternic în suferinţă?

- Da. În condiţiile de acolo, omul nu a avut alt sprijin decât pe Dumnezeu; iar contactul cu El, Căruia-I ceri sprijin, se face prin „Doamne, ajută-mi!”. Şi Dumnezeu ne auzea. Altfel n-am trăi şi astăzi!

- Aţi cunoscut români în lagăre care se rugau foarte mult?

- Toţi. Se rugau excepţional de mult seara sau noaptea. Chiar şi în paturile lor.

- Ce minuni deosebite aţi văzut şi aţi trăit în cei peste 20 de ani de închisoare?

- Oamenii credincioşi, sătui de foame, de păduchi şi tifos, şi condamnaţi la moarte, au supravieţuit ieşind la timp din puşcărie cu fruntea sus, străluminaţi de Dumnezeu. Au fost din toate păturile sociale, cu preoţii şi călugării umili în frunte.

- În ce măsură puşcăria poate fi considerată un canon de pocăinţă pentru păcatele fiecăruia şi ale neamului nostru?

- Sunt două probleme aici. Pentru păcatele mele şi ale altora s-a dovedit a fi mântuitoare. Pentru păcatele neamului, jertfa noastră a fost insuficientă, căci n-a rodit deplin. Poporul nostru încă orbecăie în întuneric şi încă nu sesizează lumina, care pleacă către noi de la Ierusalim. De altfel toată creştinătatea a uitat că Mântuitorul nostru acolo a vieţuit, acolo a învăţat oamenii, acolo ne-a mântuit prin jertfa de pe Golgota, acolo a înviat a treia zi şi S-a înălţat la cer de pe Muntele Eleonului. Nu la Roma, nici la Londra, nici la New York. Centrul întregului creştinism este la Ierusalim şi nu în altă parte!

- Cum vi s-au părut închisorile din România, faţă de cele din Rusia?

- Mult mai grele erau închisorile de la noi, decât cele din Rusia!

- Ce alte greutăţi aţi mai întâmpinat în perioada de prizonierat?

- Nici o greutate! Eu am plutit! N-am strănutat, n-am fost răcit, n-am contactat nici o boală. Am trecut şi prin închisori şi prin păduchi, prin frig, prin geruri, dar am fost perfect sănătos; cu mintea limpede. Parcă pluteam; parcă nu eram eu! A fost mila lui Dumnezeu cu mine. Simţeam degetul lui Dumnezeu pe umărul meu drept. Îl simţeam că mă apăsa. Simţeam ca o greutate foarte dulce, foarte mângâietoare.

- Ce făceaţi cu posturile?

- Nu puteam. Mâncam. Pe cât puteam, miercurea şi vinerea mă feream. Miercurea şi vinerea dădeam la ceilalţi. Eu am avut odată un gurmand la „zarcă”. Este o secţie foarte grea din Aiud, unde erau închişi cei ce nu voiau să facă nici un compromis. Am avut un gurmand la zarcă. Un învăţător, care nu se sătura niciodată. Îi dădeam o jumătate din porţia mea şi eu mă simţeam sătul. El mânca o porţie şi jumătate şi nu era sătul. Eu mâncăm jumătate de porţie şi eram sătul. Ce te miri? De ce te miri? Nu-i nimic de mirare. Era cine să suplinească lipsurile astea! […] Mie niciodată nu mi-a fost foame la puşcărie. Nu mi-a fost foame nici în lagăr. Am plutit pe deasupra acestor greutăţi din lagăr sau din puşcărie, cu ajutorul lui Dumnezeu! Şi am ieşit din puşcărie perfect sănătos. Şi din lagăr, din Rusia, am venit tot perfect sănătos. N-am avut nici o boală.

– Când am plecat de la Aiud, la 21 august 1964, ne-a dus un miliţian până la gară. Ne-a scos bilete şi ne-a spus: „La revedere, părinţilor!”. Eram doi preoţi şi trei mireni. Noi eram ultimii care ieşeam. M-am uitat în urmă la poarta puşcăriei şi am început a plânge! Aş fi voit să mor acolo!

- Care erau raporturile sfinţiei voastre cu securiştii care v-au păzit la casa părintească douăzeci de ani!

- Am scris ceva, nu prea amănunţit. Mă băteau uneori la poartă şi în casă, dar eu nu mă temeam. Trebuie iertaţi! Hristos ne va judeca pe toţi. Am mai spus că nu simţeam durerile. La Jilava au fost uimiţi. Ne băteau organizat, pe o scară specială de tortură şi eu n-am simţit deloc durere. Ceilalţi din celulă strigau toţi la mine şi ziceau: „- Strigă, părinte, că te lasă mai repede! – Dar nu mă doare! Eram tot vânăt, dar nu mă durea deloc. Le-am spus: Cum să strig, dacă nu mă doare! – Dar nu vezi că eşti umflat tot şi vânăt?” Ne băteau cu ciomege pe toţi la rând, ca barbarii. Pare curios, părinţilor, dar n-am strănutat 22 de ani! Am fost tot timpul activ. La a treia bătaie am simţit pe cineva, ca o mână nevăzută pe umăr. Era un înger, îngerul meu de pază pe care l-am primit la Botez. Da. Bătăi, păduchi, râie, munci supraomeneşti, dar eu eram fericit cu ajutorul Mântuitorului Hristos. Am ieşit cu fruntea sus. Mă rugam permanent lui Dumnezeu şi îi iubeam pe toţi! Am dat slavă lui Dumnezeu pentru toate! Părinţilor, am plecat fericiţi acasă! Mecanicul de tren s-a uitat la mine cu oarecare ruşine că aveam vreo 33 de petice la pantaloni şi haine murdare. „De unde vii?”, m-a întrebat. „Vin din rai! – i-am răspuns. Nu vezi că strălucesc?” Eram aşa de fericit! Măi omule, nu pricepi că acolo am fost puri? Ne rugam şi răbdam cu nădejde în Dumnezeu! […] Toţi eram curaţi în puşcărie. Dacă aş fi murit acolo, ce fericit aş fi fost!

***

IPS Serafim, Pr. Dimitrie Bejan, nepoata sa, Ierom. Rafail Noica si un alt preot in fata casei din Harlau

- Eu am spus următorul lucru si îl repet, părintilor, să mă iertati: sunteti toti cu un picior în Rai! Trageti-l si pe celălalt. Vrednic este lucrătorul de plata sa. Să vă chinuiti să trageti si al doilea picior în Rai!

- Cu ucenicii nostri ce să facem?

- Atâta faceti: un picior îl aveti tras în rai, că de aceasta este Sihăstria, învătati-i cum să-l tragă si pe al doilea. Vă ajută fapta bună, osteneala, rugăciunea si lacrimile dumneavoastră.

- Ce fericit este cel ce a primit de sus darul lacrimilor! Este greu să le primesti si greu să le păstrezi!

- Ti-am povestit de cei doi călugări bătrâni de la Sihăstria. Rămâneau numai candelele de la altar si de la icoana Maicii Domnului si dincolo călugărul care citea Psaltirea. Linistit, frumos. Părinte Ioanichie, asta-i Sihăstria: să rămâi singur în ea! Cinci minute să rămâi singur cu Dumnezeu!

- Singur, da!

- Dar să fii tu cu Dumnezeu. Si am văzut că deasupra capetelor lor, după ce se întindeau pe burtă asa, cum se întind călugării când depun jurământul, cu mâinile întinse, cu picioarele întinse si cu capul la pământ, deasupra camilafcelor lor juca câte un cub verzui, o rază de lumină dumnezeiască.

- Lumină să fi fost sau altceva?

- Lumină, da. Deasupra. Cam la zece, cincisprezece centimetri deasupra fiecăruia dintre capetele acestor doi călugări. Ce spuneau în gând? Nu stiu ce spuneau! Dar am văzut noi odată, am urmărit lucrul acesta si am văzut. Cineva mi-a spus: “Poate au văzut si altii lumina”; dar eu stiu că nu au văzut. Si acesta este un dar! Da. Am văzut aceasta deasupra capetelor lor. Niciodată nu am îndrăznit să-i tulbur sau să-i întreb cum îi cheamă. Ieseam după dânsii si îi urmăream, dar nu îndrăzneam. Erau prea sfinti ca să-i tulbur. Sfinti!

- Aceasta este taina vietii noastre!

- Părinte, Părintele Paisie va fi sfintit!

- Cred că da, cu timpul.

- Acei doi călugări poate nu vor fi sfintiti, dar au fost sfinti!

- S-au atins si ei de bătrânii lor, de icoane, de harul Duhului Sfânt!

- Au atins până unde poate zbura omul îndumnezeit. Da, ti-am dat exemplu. Dar sunt călugări modesti la Sihăstria, poate si la Neamt. La Neamt este Sfântul necunoscut, care s-a aflat în curte sub pavaj, în 26 mai, 1986.

- De la Neamt. Da, sunt taine mari cu sfintii!

- Neamtul nu este prea bine văzut si totusi de acolo s-a ridicat un sfânt pe care o să-l aducem în tară. De la Neamt, nu? Cuviosul Ioan Iacob!

(…)

- Dar aveti putere prin rugăciune, părinte. Am un regret, totusi, pe care îl spun părintelui Ioanichie acum. Am putut acum zece ani, când a murit ultima mea soră, să vin la Sihăstria. Dar nu m-am putut desprinde de oameni! ”Cui ne lasi, părinte?” – îmi ziceau credinciosii din partea locului.

- Noi am fi dorit să vă retrageti la Sihăstria! Acolo aveti toate îndemânările. Dar dacă spuneti că nu puteti…

- Nu rezist. Nu rezist, părintilor. Aerul de munte este prea tare. Eu am numai un sfert de plămân. Am lucrat în mină si am silicoză. Si aici pe cât se pare, încă mai este nevoie de mine. Incă-i nevoie. Acum am terminat slujba si am făcut acatistul Sfântului Mucenic Mina, că el este astăzi. Sunt multi care au pagubă si se roagă la Sfântul Mina.

- Dacă veneati la Sihăstria, era mai bine! Veneau ei acolo o dată pe an.

- Nu, sunt oameni săraci, care vin pe jos 20-30 de kilometri.

- Atunci, veneam noi, o dată pe an, pe aici si îi mângâiam si iar ne întorceam la Sihăstria.

- Au nevoie, părinte! Are să fie greu, după ce mor eu! Spun si despre mine acest lucru; am 85 de ani, dar ispita nu mă ocoleste. Dumnezeu ne-o ierta de toate păcatele acestea.

- Aveti 85 de ani?

- Am împlinit zilele acestea.

- In ce zi sunteti născut?

- 26 octombrie, de Sfântul Dumitru.

- De aceea v-au pus si numele de Dumitru?

- Da. La ora trei după amiază am fost născut. Tata a fost foarte bucuros că Dumnezeu i-a dăruit si un băiat, că avea cinci fete! Toate au plecat la Domnul! Absolut sunt singur. Am mai avut un frate pe care l-am înmormântat eu la Odesa, pe front.

- Dar la noi, când se va duce Părintele Cleopa, ce durere va fi atunci?

- Si la mânăstire va fi greu când veti trece din viată.

- Este greu, că vor rămâne călugării tineri si fratii fără duhovnici bătrâni.

- Incă ai timp să cresti ucenici, încă ai timp!

- Eu am un ucenic tânăr care vă iubeste.

- Nu-i destul unul. Măcar doi, trei să aveti fiecare.

- Stiti ce călugăr bun este acesta? Eu îl am la spovedanie si în primăvară când să-l hirotonească a vrut să fugă. ”Ce să fac, părinte?” – m-a întrebat. ”Frate iubit, nu fugi, că te prinde Hristos! Te cheamă la lucru în via Lui! Nu-L refuza!” Stiti că a făcut ascultare? Plângeam si eu si el de bucurie! Părintele este ponderat si slujeste frumos.

- Ai grijă de el. Ti-a intrat o nestemată în mână. Slefuieste-o!

- Sunt suflete bune, de o rară sinceritate si ascultare. Dumnezeu ne dă si nouă fii duhovnicesti în mânăstire, dar asteptăm să crească, să se formeze sufleteste.

- Cu timpul.

- Este vorba de preotie. La noi este un gol, pentru că generatia noastră a fost scoasă din mânăstiri, în anii 1959-1963, prin decretele ateilor, cu îngăduinta lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre. Iubite Părinte Dumitru, ne bucurăm că ne-ati dat putin răgaz si cuvânt de mângâiere. Ce alt cuvânt de folos îmi mai dati?

- Ti-am spus că esti cu un picior în Rai! Trage-l si pe celălalt!

(…)

- Sihăstria ar trebui să facă ce a făcut un preot, aici, într-un sat la noi, Toma Gherasimescu. Era preot celibatar din judetul Bacău.

- El era vestit în toată tara.

- Cel mai bun misionar intern.

- A murit în puscărie?

- Nu. Am fost cu el în aceeasi celulă. Părintele Toma Gherasimescu era un preot foarte cult si un mare misionar. Era de la Comănesti. Nu s-a căsătorit. Părintii i-au lăsat o casă si un ogor. El le-a vândut si si-a cumpărat o tipografie. A dat examenul de capacitate pentru învătământul religios odată cu mine.

- Si unde este îngropat Părintele Toma Gherasimescu?

- La Mânăstirea Dealu. S-a dus acolo, că nu avea cine-l îngriji. Acolo este un azil de călugări si preoti bătrâni. Acolo a murit.

- El cum a suportat puscăria? A fost si el bărbătos în suferintă?

- Foarte mult. Am stat cu el si cu mai multi părinti jumătate de an, în aceeasi celulă. Il atacau, în prostia lor, niste ardeleni greco-catolici. Eu i-am luat totdeauna apărarea. Si ultima oară când i-am dojenit, că eram vechi în puscărie si cu lagăr, cuvântul meu era totusi aprobat până la urmă. Eram destul de bine organizati în puscărie. Le-am spus: “Cand se va scrie Istoria misionarismului intern în România, în fruntea tuturor, iată, pe acest preot pe care voi îl denigrati am să-l pun!“ El a plâns! El avea o activitate antisectară foarte puternică. Unde se ducea el cu brosurile lui, vorbea la obiect, se stingea secta. Mari succese a avut!

- Desigur, conta si viata lui harismatică.

- Da! De aceea trebuie să te gândesti la el. Eu singur as subscrie pentru Părintele Toma Gherasimescu. Tare a trăit frumos si a suferit mult pentru Hristos!

- Părinte, dar pe Părintele Daniil Tudor l-ati cunoscut?

- Părintele Daniil Tudor a scris ”Acatistul Rugului aprins”, în versuri. Este un acatist foarte frumos.

- Se face la unele biserici permanent!

(…) – Unde a murit el?

- La Aiud. A murit frumos, spovedit si împărtăsit.

- Cine l-a împărtăsit acolo în puscărie?

- Iată eu. Aveam Impărtăsanie. O tineam ascunsă în gulerul cămăsii si când mă pregăteam, mă împărtăseam. Iar dacă cineva din detinuti era bolnav sau era pe moarte, îl spovedeam si-l împărtăseam pe ascuns si asa pleca la Hristos.

- Vă aducea de afară Sfânta Impărtăsanie?

- Mie îmi aducea un militian, care mai înainte fusese cântăret la biserică.

- Si militianul voia să vă aducă Sfintele Taine?

- Era crestin, părinte! Striga la tine si te lovea cu parul, dar te si servea. Făceau si ei ce puteau. Dar noi nu le puteam răsplăti sub nici o formă. Totdeauna am avut Impărtăsanie. M-am întors acasă si tot cu Impărtăsanie de acolo m-am împărtăsit. Un preot din oras ne-o trimitea. Este acolo o biserică cu clopote care cântă. Sunt asa de armonizate, că plângi! O biserică nouă, frumoasă.

- Se auzea în puscărie, când sunau clopotele?

- Da. Eram la o distantă de doar 500 de metri si băteau direct în puscărie clopotele. Toate slujbele le anunta. Si Pastile le sărbătoream frumos. Preotul acela ne trimitea ouă rosii, cozonac si pască. Dumnezeu să-i răsplătească! Imaginati-vă cum făceam noi Pastele! Când cânta toată puscăria ”Hristos a înviat!’‘, militienii ne suduiau, stăteau cu parii pe noi, dar noi tot cântam! Acolo am trăit cel mai intens bucuria Invierii! Acolo si la Oranki!

- Dar ce-i ardea pe ei să vă bată?

- Era directorul care-i îndemna: ‘‘Bateti-i, măi! Nu vedeti că sunt crestini?”

- Eu cred că nu a fost o luptă contra românilor, ci contra crestinilor!

- Da. Pe faţă. Cei mai persecutati am fost noi, preotii ortodocsi. Am avut totusi o strângere de inimă. Greco-catolicii au avut cinci episcopi cu domiciliu fortat la mânăstiri, nu chiar în puscărie. Unul dintre ei a intrat în puscărie, că a făcut slujbă afară, lângă catedrală, în grădina publică din Cluj. L-au băgat în puscărie, Rusu îl chema. Este mort. Ceilalti toti au murit exilati prin mânăstiri. De exemplu, Hossu a murit la Căldărusani. Noi nu am avut nici un arhiereu în puscării. Greco-catolicii se mândreau că la ei sunt persecutati episcopii lor. Aveau motiv să fie persecutati, pentru că au fost toti episcopi catolici care duceau politică de spionaj în favoarea Papei.

- Erau antinationali.

- Erau tari prin Vatican si au făcut frumoasă puscărie arhiereii lor. Eu i-am cunoscut, pentru că eram vechi în aceste probleme. Au fost demni, preotii catolici au fost demni. Episocopul Rusu, nu. Se bătea cu cei din celulă, care erau greco-catolici. Se băteau pur si simplu. Se certau pentru fleacuri. Pentru o bucătică de turtoi mai mare se băteau. Bun a fost Părintele Benedict Ghius. Foarte bun.

- Era o somitate. Răbda cu blândete toate, ca un sfânt. S-a sfârsit la Mânăstirea Cernica.

- Numai eu îl salutam când treceam pe la usa lui. Totdeauna îl salutam pentru că era în celulă cu Părintele Stăniloae.

- Erati multi la zarcă, la Aiud?

- Da. Două sute. Iar, în total, la Aiud erau până la zece mii de detinuti. Noi nu am acceptat reeducarea la Aiud. Le-am spus că rămânem asa cum suntem. Ne-au pedepsit, dar nu sunt supărat. Ne dădeau câte o jumătate de portie de mâncare. Eram învătati cu mizeriile acestea. Noi am fost cinci oameni care am iesit ultimii din puscărie, la 22 august, 1964.

- Ultimii cinci?

- Este părintele Ioan, Preotul Dimitrie Bejan, un profesor din Iasi, Simionescu, foarte bun crestin si încă doi tărani, foarte buni, foarte buni! Cred că cel mai bun om care a iesit de la Aiud este un tăran, Toader Popescu dintr-un sat de pe lângă Iasi, un adevărat sfânt, părinte. Nu stiu dacă mai trăieste sau nu, dar era realizat, părinte. A suferit mult si nu a protestat niciodată! Eu mai protestam, mai căutam încă dreptate.

(…) Să vă zic o minune: La una din sedintele conduse de colonelul politic de la Aiud si de alti politicieni de pe acolo, după ce au încheiat toate socotelile, unul din ei zise: ”Domnule colonel, dati-mi voie să-l provoc pe Părintele Bejan, care îmi este foarte ‘simpatic’ ‘”. ”Care-i acela?” Eu m-am ridicat. Eram chiar în fruntea tribului, să nu scap nimic din ceea ce spun ei acolo. ”Tu esti?” ”Da!” ”Părinte Bejan, mata crezi în îngeri?” ”Cred. De ce să nu cred? Nu am motive să nu cred! Ei sunt tot niste creatii de natură spirituală în slujba lui Dumnezeu. Anghelos înseamnă, în limba greacă, trimisi. Sunt curierii lui Dumnezeu”. ”Vrei să-mi arăti si mie un înger, aici de fată?” mi-a zis el. Stau si mă uit la dânsul. ‘‘Chiar vrei să vezi un înger?’‘ l-am întrebat. Tăceau chitic, nu se auzea nici o răsuflare. Ziceau: ”Ia să vedem ce face popa acesta!” Si tocmai atunci când astepta el, atunci a venit întâi un nor foarte întunecos.

- Erati afară, în curte sau unde?

- Nu, în sala de mese; dar sala de mese avea două geamuri sus, la intrare si la iesire. Si norul acela aproape că a întunecat sala de mese, si a venit o răpăială de ploaie rapidă, cu tunete si fulgere. Si îi zic: ”Dă-mi voie, domnule Dancu, să mă rog!’‘ ”Ai un minut voie” Mi-a dat voie. Toti cei de la tribună stăteau curiosi. Trebuia ca eu să le arăt un înger! Era un vânt puternic afară si norul s-a dus. Si printr-o spărtură a geamului a pătruns ochiul soarelui, o rază si a fugit de la usă pe perete în sus. Zic: ”Asta-i îngerul!” Toti au crezut că este un înger! A fost o rază! In mod sigur a fost o rază de soare, scăpată printre nori.

- Dumnezeu a vrut să mângâie pe cei din suferintă si să rusineze pe cei necredinciosi!

- Dar a fost scăpată chiar la noi! In momentul si în clipa aceea! Si am zis: ‘‘Domnule Dancu, acesta a fost îngerul!” ”Nu cred. A fost o rază!” – mi-a spus el. ”Dar si îngerul este o rază! Dvs. stiti ca si mine, că îngerul este o rază de lumină!” A tăcut directorul. Pe urmă m-a băgat la carceră, pentru zece zile, în întuneric vesnic! Primeam numai câte un ceai pe zi. Apă caldă!

- Motivul?

- Că le-am arătat la toti îngerul! Părinte, iartă-mă, dar am fost îndrăznet! Acestea sunt pentru unii lucruri desarte, dar asa a fost. Am scris mai multe cărti si o să se tipărească. Fără Dumnezeu nu puteam face nimic!

(din marturisirile Parintelui Dimitrie catre parintele Ioanichie Balan si alti parinti de la manastirea Sihastria, care-l cercetau deseori pentru folos duhovnicesc, marturii cuprinse in cartea “Bucuriile suferintei”)

Surse:

• “Fericiti cei prigoniti – martiri ai temnitelor romanesti”, Editura Bonifaciu, 2008
• Revista Familia ortodoxa
• Sfaturi ortodoxe
  

***

SCRISOAREA PREOTULUI DIMITRIE BEJAN CATRE PARINTII CLEOPA SI IOANICHIE BALAN

“Parinte Cleopa si Parinte Ioanichie,

Va sarut mana la amandoi. Mainile drepte. Mi-ati fost totdeauna foarte dragi si foarte apropiati pentru ca stiti ce vreti de la Dumnezeu. Sa ma ierte Parintele Cleopa, asa a fost in constiinta mea, de cand l-am vazut si pana astazi, cand fac aceasta declaratie, ca este cel mai curat calugar la ora actuala din Ortodoxia romaneasca.

Poate pe la Sfantul Munte sa se gaseasca oameni superiori calugarilor nostri. Iar Parintele Ioanichie, el inca il cauta pe Dumnezeu. Este supraocupat cu carti. Scrie! Are darul de a scrie si de a raspandi cuvantul lui Dumnezeu! Mai ales in partea practica a crestinismului nostru. Sa-l ajute Dumnezeu sa-si faca ucenici!

Daca Parintele Cleopa si Parintele Ioanichie nu lasa ucenici in urma lor, pustia se instaleaza la Sihastria, si-i pacat. Atata duh: Paisie [Olaru], Cleopa, Ioanichie si a mai fost staretul lor, parintele Ioanichie Moroi.

Acolo a fost un duh bun inca de la infiintarea acestui schit care a devenit manastire acum. As fi vrut sa mor acolo, dar cred ca Dumnezeu a hotarat sa mor aici. Nu-s suparat. Noi ramanem cu trup, Parintele Cleopa si Parintele Ioanichie? Ca trupul se da firii de Dumnezeu zidite. Pana cand? Poate intr-o mie de ani, poate in mai putin. Ne prefacem. Rasar flori din noi; rasar copaci, urzici si spini!

Daca sufletul nostru este bun la Dumnezeu, rasare la capataiul nostru un prun sau un mar sau un pom roditor; daca nu, urzici si spini. Peste o mie de ani nimeni nu va sti de Cleopa si de Ioanichie. Veti fi in rai! Sa va uitati de acolo, fara binoclu, la calugarii de la Sihastria; viitorii calugari. Sa veniti si, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa-i indrumati. Este singura noastra obste calugareasca care a gasit drumul direct la mantuire! Poate. Poate sa fie si calugarii de la Frasinei! Poate acolo sa fie si mai sporiti, pentru ca nu patrund femei in manastire.

Parinte Cleopa si Parinte Ioanichie, sa faceti calugari, dar mai tarziu, pe la 30 de ani. Sa treaca intai prin foc. Il iei de pe bancile scolii si-l faci preot la 18 ani? Sunt preoti chiar aici; sunt foarte tineri, care nu stiu si nici nu au auzit de canoane. Trebuie crescuti ani de zile la umbra unui duhovnic; si inca un duhovnic bun, care sa fie bun, perfect si cu cunostinte depline.

Sunt unii copii. Sunt tineri. Nu stiu ca au intrat cu un picior in Rai! Nu stiu. Nici nu stiu ce-i acela Rai! Nu! N-au cum sa stie. Sa li se spuna!? Nu-i obligatoriu sa fie multa lume in manastire. Iar manastirile sa ramana ca intotdeauna, locul in care mergem noi ceilalti sa ne impartasim.

Va sarut mana, Parinte Cleopa si Parinte Ioanichie, si, cand o sa mor, o sa ma duc la Dumnezeu si o sa spun ca faceti treaba buna, si va astept in Rai! Daca suferintele noastre pe pamant vor trage 51% in cumpana lui Dumnezeu, si pacatele noastre vor fi numai 49%, atunci intram in Rai! Adica Bunul Dumnezeu apasa pe cumpana aceea a faptelor bune si rele, apasa cu un deget si zice: ”Hai sa fie! Intra in bunatatea Mea!”

Asta o spun pentru mata, Parinte Cleopa si Parinte Ioanichie, care imi sunteti si dragi si superiori ca formatie si ca duh. Nu putem intra la Dumnezeu decat cu dragoste! Asa se spune in Sfanta Carte. Cu bunatate, zic eu. Numai cu asta. Trebuie sa fii bun nu numai cu cel care iti da mancare si haina. Sa fii bun cu cel necajit!

Eu va sarut mana si va multumesc si va zic: Sa traiti inca pe pamant pentru ca sunteti necesari. Amin.

Pr. Dimitrie Bejan – 1 ianuarie 1995

(sursa: Crestinortodox.ro)

Parintele Dimitrie Bejan – Amintiri din trecut pe video.crestinortodox.ro

Parintele Dimitrie Bejan – Bucuriile suferintei pe video.crestinortodox.ro

Alte referinte:

• Sfaturi ortodoxe: integral online volumele 1 si 2 din “Bucuriile suferintei”
• Daniela Carlea-Sontica in “Jurnalul national”: Părintele Bejan sau fericirea închisorii
• Revista Rost:

Silviu Man: Oranki. Amintiri din captivitate

Crucea de la Oranki

***

• FERICITUL CUVIOS SI MARTIR DANIIL (SANDU TUDOR) – biruinta slabiciunii si tragismul indumnezeirii
• Parintele Calciu despre “dorul” de Aiud, rugaciunea din inchisoare si despre Pitesti
• POMENIREA PARINTELUI NICOLAE STEINHARDT, PATIMITORUL FERICIT CA A URMAT LUI HRISTOS PE GOLGOTA
• Marturiile zguduitoare ale Monicai Pillat despre tatal ei, Dinu Pillat, despre credinta, suferinta, iubire si minunile din viata lor
• Parintele Gherasim Iscu - Sfantul inchisorilor care a murit in noaptea de Craciun, impreuna cu tortionarul sau pocait
• Parintele Marcu de la Sihastria – 11 ani de la trecerea la viata cea vesnica (28 februarie)
• Pomenirea unui preot martir, icoana de slujire desavarsita: PR. CONSTANTIN SARBU
• Pomenirea Fericitului marturisitor Ilie Lacatusu: “Cu adevarat avea darul smereniei”
• Taina Mucenicului Mircea Vulcanescu – icoana unui alt Iov al Romaniei secolului al XX-lea
• IMNURI VII PENTRU CRUCEA PURTATA
• Virgil Maxim despre binecuvantarea suferintei si lupta neincetata cu ispitele
• NUMAI CEL CARE VA AVEA INIMA BUNA VA REZISTA
• Pilda de pateric din inchisoarea de la Targsor: SE POATE SA DANTUIESTI PE SUFERINTA TA?

(inregistrari din 2009; sursa primelor doua filmulete: aici)

***

Selectii din alte cuvinte esentiale si trezitoare ale parintelui Iustin pentru vremurile noastre:

• Interviul dat in Postul Mare 2010 Laurei Isabela Aivancesei pentru Radio Romania, la emisiunea: Întâlniri duhovniceşti la “Semnături celebre”

 



• Parintele Justin despre vaccinuri si vremurile de acum: NU AVEM DECAT SOLUTII DUREROASE, TREBUIE SA NE PREGATIM DE MARTIRAJ

Dragii mei, e greu să dai un răspuns unui popor întreg, pentru că nu avem decât soluţii dureroase, pentru că aceasta este realitatea în care trăim, foarte, foarte dureroasă. Am spus de la începutul anului că trebuie să ne pregătim pentru martiraj şi mai mult de atât nici nu aş mai fi avut de grăit, dar oamenii sunt neputincioşi cu duhul şi cu mintea ca să înţeleagă. Nu e uşor să trăieşti în ziua de azi. Dar dacă Domnul aşa a binevoit ca noi să suferim aceste vremuri, apoi trebuie să ne supunem şi să primim cu bucurie toate cele ce vin asupra noastră, ca din mâna lui Dumnezeu, şi nu a vrăjmaşului. E mai greu acum, pentru că ne-am învăţat cu comoditatea, cu televizorul şi cu toate mofturile şi libertăţile; ei bine, dragii mei, abia acum se vede efectul dăunător al acestor libertăţi - ne-au slăbit puterile sufletului. Mintea este îngreuiată, trupul slăbit şi datorită alimentaţiei otrăvite cu care ne hrănesc mai marii noştri, şi nu suntem obişnuiţi să purtăm niciun fel de război, nici duhovnicesc, nici trupesc. De aceea, vă rog să nu mai căutaţi soluţii. Soluţii omeneşti nu sunt, dragii mei! Soluţia este moartea pentru Hristos. Tată pe fiu şi mamă pe fiică va da la moarte.

• PARINTELE JUSTIN: Sa ne rugam sa nu ne paraseasca puterile sufletesti!

“Bineînţeles că nu mai vedem noi o perioadă de strălucire a creştinismului sau alţii, după noi. Dar noi suntem convinşi că biruinţa este a lui Hristos şi a Bisericii Sale, al cărei trup suntem, şi porţile iadului nu o vor birui. Acesta este îndemnul Mântuitorului la care trebuie să fim atenţi şi să ne găsim în poziţie de trezvie şi rezistenţă pe linia noastră, a Bisericii noastre străbune – „Fericită este sluga pe care o va afla priveghind, iar nevrednică este sluga pe care o va afla lenevindu-se”. Să fugim de această lenevie şi comoditate modernă, care duce la indiferenţă şi ignoranţă. E o ispită mare modernismul acesta. Va trebui să recitim cum trăiau pustnicii odinioară, retraşi, departe de dulceaţa acestei lumi, încât nici măcar un obiect din lumea aceasta nu suportau să aibă cu ei acolo. Beau apă din pumn şi o cărau de la o distanţă considerabilă, într-un vas de lemn, care până la chilie ajungea pe jumătate. Dar nu s-au menajat să-şi pună instalaţie, apă curentă, să facă canalizări. Nu! S-au lepădat cu totul de lucrurile acestea, şi-au luat doi cartofi acolo şi traista de făină şi din rădăcinile ierburilor cu care îi binecuvânta Domnul trăiau.

- Şi credeţi că va fi o revenire la aceste vremuri?

- Păi, da, cred că revenirea este deja pentru noi foarte evidentă şi grăitoare… motivată de interdicţia aceasta de a nu putea cumpăra şi vinde, de a nu avea un adăpost la umbra unei legi, ba dimpotrivă, noi vom ieşi de sub orice ocrotire de lege, şi vom avea o soartă mai grea ca a unui animal, pe care tot îl mai protejezi cumva. Şi va veni vremea când o să se teamă să te primească cineva în casa lui. Iată am mai trăit vremurile acestea, cum au fost partizanii din munţii Făgăraşului care încercau să se ascundă de teroarea comunistă. Ei bine, unde să te mai duci tu la un cioban, la o stână, să-ţi dea o cupă de zer ca să bei sau să-ţi dea o bucăţică de brânză? Pentru că, după cum se ştie, au fost condamnaţi câte 10-15 ani pentru că au dat mâncare la un fugar. Pe vremea noastră aceşti fugari mai găseau încă pe ici pe colo adăpost şi alinare de la câte un om de bună credinţă dar acum, prin aceste cipuri şi sistem de supraveghere, se induce în sufletele oamenilor ura aceasta neţărmurită împotriva binelui şi a dragostei; acest cip este de fapt implantarea urii în sufletele noastre, manifestată prin urmărire, condamnare, neîncredere, bănuială, suspiciune – lucruri care pe parcurs vor şterge şi cea mai mică urmă de dragoste creştină.

- Cum să facem să scăpăm de deznădejde?

- Să cugetăm la câte am greşit şi multe nu le ştim şi că nu merităm atenţia Domnului. Domnul ştie şi frunza pe care o călcăm în picioare. Nu mie îmi aparţine viaţa, ci lui Dumnezeu. Oare i-am depăşit noi în nevoinţe pe mucenicii apropiaţi nouă, din închisorile comuniste – Gherla, Piteşti, Aiud, Canal, Baia Sprie şi toate lagărele de concentrare? Ca să nu mai zic de primii mucenici ai Bisericii lui Hristos, care nu numai că sufereau orice tortură fizică, ci îşi şi asumau suferinţa, astfel încât din inima lor izvora dragostea şi iertarea faţă de cei ce-i prigoneau, după cum avem modelul Sfântului Arhidiacon Ştefan. Să nu credeţi că Hristos nu poate să insufle în sufletele noastre tăria aceasta a primilor martiri. Nici eu nu mă gândeam că voi trece prin toate suferinţele prin care am trecut, dar bunul Dumnezeu m-a ajutat să trec şi de această perioadă din viaţa mea. Dar de ce trebuie să transformăm acuma totul în dramă? Eu trebuie să-mi conserv sufletul şi să îl înfăţişez curat înaintea lui Dumnezeu aşa cum mi l-a dat El, cu umilinţa, cu posibilităţile mele, cu neputinţe, slăbiciuni, căderi. Acestea toate ne dau nouă smerenia care agoniseşte harul lui Dumnezeu”.

“Am constatat că avem nevoie mai mult ca oricând de smerenie ca să rezistăm în acest război. De aceea îndemn să mergem cu multă smerenie pe acest drum, cu multă dragoste, nu cu îngâmfare că, vai câte semnături am strâns noi, câtă misiune am făcut eu, pentru că acolo unde este îngâmfare, acolo este şi părăsirea lui Dumnezeu . Cu cât lucrarea noastră va fi mai în duhul creştin, cu atât se va apropia mai mult de adevăr. Cu cât viaţa noastră va fi mai potrivită cu ceea ce propovăduim, cu atât şi cuvântul va avea spor şi rod. Dar noi acum trebuie să ne pregătim foarte bine, să fim convinşi că adevărata noastră mărturisire este atunci când ne găsim în faţa primejdiei morţii şi rămânem cu adevărul acesta pe buze. Să nu cumva vrăjmaşul diavol să micşoreze această ardoare a noastră şi să pierdem tocmai pe ultima sută cununa mărturisirii. Pentru aceasta trebuie să ne rugăm: Să nu ne părăsească puterile sufleteşti! Că atunci dovedeşti cum eşti: ucenic, urmaş apostolic sau iudă”.

• Parintele Justin Parvu: Intreaga crestinatate este rastignita pe cruce

“Eu zic că astăzi, ca şi altădată, creştinul trebuie să fe ca iepurele pe hat: în două lăbuţe, cu urechile ciulite dreapta-stânga să vadă de unde vine pericolul. Asta-i trezvirea noastră!”

• Parintele Justin: SFATURI PENTRU PRIGOANA

“Noi cu noi trebuie să fim într-o unitate cât se poate mai apropiată, să ne ţinem aşa cât mai aproape unul de altul, să putem rezista aşa mai uşor. Să nu ne dispersăm, să nu ne lepădăm, să nu trădăm, … să nu ne batjocorim, într-un cuvânt”.

• MAICA DOMNULUI – SINGURA BUCURIE SI ULTIMA NADEJDE INTR-O LUME IN AGONIE

“- Ce ne puteti spune despre vremurile grele prin care vom trece si noi?

- Ei, prin ce-am trecut noi, dar prin ce-o sa treceti voi! Acele vremuri deja le-ati inceput. Spre deosebire de alte vremuri, va ingadui Dumnezeu vrajmasului sa se atinga si de suflet; va fi mai mult o prigoana psihologica si nu va veti putea ascunde nici in crapaturile pamantului. Nu este usor, sunt vremuri foarte grele. De exemplu, pe vremea marilor traitori din Pustia Tebaidei, acolo nici militia nu intra, nici control de stat, nici finanta nu intra, nici un control care sa-i tulbure pe calugari. Erau de sine statatori si atat de liberi, incat ei intr-adevar puteau sa-si duca asa, cu toata dragostea, nevointa lor. Insa, la ora aceasta, trebuie sa lupti, si cu cel vazut, si cu cel nevazut; sa lupti cu tine, sa lupti cu lumea, sa lupti si cu dracul. Diavolul? faci cruce – se mai departeaza, mai. Astia vazuti nu se departeaza, ba te asalteaza si-ti mai pun in carca si altele; ba vine cu 666, ba vine cu cartile de identitate, cu cardurile, cu tractorul, cu motorul, cu cipuri, cu radiatiile, holocaustul – toate se rasfrang asupra ta. De aceea credinciosii acestia, de pilda, care vin din toata lumea inspre manastiri, sunt iarasi un semn ca toata lumea traieste in clocotul asta, in cazanul asta de fierbere de la un rau la altul.

(…)

De asemenea, ca sa revin, nu erau atatea nevoi si atatea boli. Acum s-au inmultit bolile psihice, organice, demonizarile. Apoi nu erau atatea constructii, atatea vite, atata lume. Pe langa acestea mai sunt si ispitele supratehnicii, sistemele acestea extraordinar de ascutite care patrund pana in a-ti cunoaste si gandul. Si, cand ti-a prins gandirea, aici este si partea sufleteasca. Iar cand a intrat pe firul acesta Satana, nu mai este deloc usor. Este o lupta impotriva sufletului.

Acum nu vezi ce fac? Daca vrei sa ai un serviciu mai bun, trebuie sa te inscrii in loja masonica, sa te lepezi de Hristos. Si, iata, acestea toate sunt incercari si ispite si greutati care ne fura de la adevaratele teluri ale trairii noastre. Acestea aduc la zero, zero, viata duhovniceasca. (…)

- Cum vedeti reinvierea duhovniceasca a monahismului?

- [ironic, n.n.:] Cu telefon mobil si cu masini luxoase... Aceasta se va petrece o data cu reinvierea crestinismului. Monahismul este un madular al crestinismului, care slabeste o data cu acesta. Am ajuns la starea in care monahii s-au facut precum mirenii, iar mirenii asemenea demonilor. Crestinatatea este foarte slabita si nu stiu daca se va mai indrepta.

- Nici macar dupa o noua jertfa a crestinismului?

- … daca mai are sens. Totusi, dupa mine, inchisorile au fost temeliile de regenerare a crestinatatii noastre. Adica ceea ce trebuie sa urmarim este straduinta de buna voie: sa te pui pe post, sa te pui pe priveghere, sa te pui pe rugaciune si sa traiesti in numele Domnului. Sa se simta prezenta ta oriunde esti. Asa, mancare – de trei ori pe zi, ascultare – daca poti lasa-l pe fratele – si asa mai departe…

- Care este motivul pentru care nu se mai poate indrepta viata duhovniceasca?

- Pentru ca a slabit dragostea intre frati si nu se mai poate intelege om cu om. Si, fara unitate, cum sa mai recladesti ceva?

- Ce sa facem ca sa pastram dragostea si unitatea dintre noi?

- Este nevoie de multa rugaciune, caci rugaciunea intretine buna noastra intelegere. Acum, insa, ne ingrijim mai mult de cele materiale decat de cele duhovnicesti. Inainte, fortele raului erau legate cu rugaciunile marilor traitori; rugaciunea lor avea o mare putere. Si inca n-a slobozit Dumnezeu puterea Satanei, caci lumea este nepregatita… Forta diavolului sta in patimile si relele noastre”.

” Vor veni vremuri si mai grele. Prigoanele, puscariile, schingiuirile si tot calvarul indurat de noi in timpul comunismului au fost usoare pe langa ce va urma. Si va fi foarte greu sa-ti mentii credinta si s-o treci generatiilor urmatoare, aproape la fel de greu ca acum 2000 de ani.

- Ce ne ameninta atat de rau?

- Pai, iacata, globalizarea vine ca un buldozer care striveste totul inaintea lui. Si odata cu globalizarea, erezia ecumenismului, pofta pentru consum prostesc peste nevoie… Am aderat la Uniunea Europeana... Am zis candva: intrarea in UE este iesirea din Ortodoxie. Dar revin si zic: depinde de noi sa nu lepadam deodata credinta. Ca si o haina nu o dezbraci dintr-o miscare, mai intai scoti o maneca, apoi cealalta. Pana atunci, s-ar putea ca poporul sa se destepte. Daca nu ne vom aseza genunchii la pocainta, dragii mei, nu vom reusi nimic. Daca ne vom ruga insa cu ravna, daca ne vom osteni in rugaciune, Dumnezeu va face ca totul sa fie posibil. Si toate aceste incercari, globalizare, ecumenism si cine stie care altele, toate vor fi spulberate de forta rugaciunii.

- Nadejdea mirenilor este ca marii duhovnici ne vor indruma…

- Ei, marii duhovnici… Daca am sti ce impresie are Dumnezeu despre marii duhovnici… (rade) Noi n-am avut duhovnici asa cum vremea a cerut-o. Si de-aia poporul a cazut.

- Aveti o viziune destul de pesimista despre societatea romaneasca…

- Nu e pesimista, e realista. Sa ne rugam lui Dumnezeu sa nastem eroi; cum erau inainte mamele, nasteau copii pentru martiraj, parca ar fi crescut lanuri de grau pentru a face anafura. Nu mai putem sa ne ridicam fara jertfa; nici economicul, nici politicul nu vor rezolva nimic fara oameni de jertfa. Tot crestinismul e o jertfa; post si rugaciune – care sunt oarecum indrazneala noastra catre Dumnezeu. Cu acestea poti cuceri cerurile. Nadejdea, alaturi de credinta si de iubire, sunt, nu-i asa?, cele trei fire nevazute care ne leaga de Dumnezeu. Asa incat speranta nu trebuie sa moara. Dar eu cred ca daca nu traiesti credinta asa cum trebuie, ai slabe sanse de mantuire. Pai cum sa mergi, si cu Dumnezeu, si cu Mamona? (…)

- Parinte, am vrea sa incheiem interviul in mod optimist, asa cum se cade in asteptarea Pastelui. Avem vreun motiv de optimism?

- Da, fara indoiala: Maica Domnului. Rugaciunile catre Sfanta Fecioara primesc intotdeauna raspuns“.

• Vezi si: Roman ortodox in Franta: Un raspuns cu privire la Klaus Kenneth (SI NU NUMAI!)

Astazi, 10 februarie, parintele Justin Parvu, acest veritabil patriarh al monahismului jertfelnic romanesc implineste 91 de ani! In loc de alte panegirice in care sa folosim nepriceputele noastre cuvinte, am ales sa reluam un fragment dintr-un articol mai vechi din revista Rost (nr.33/nov. 2005), dedicat parintelui Iustin de catre un alt mare parinte marturisitor al Bisericii noastre, prieten al parintelui Iustin, ce a ales sa fie ingropat chiar la manastirea Petru-Voda - parintele Gheorghe Calciu:

“În faţa unei uşi şi a unei chilii modeste, zeci de persoane, bărbaţi, copii, femei, unii cu desagii alături, aşteaptă. Unii şoptesc rugăciuni, alţii citesc acatiste sau canoane. În odăiţa aceea modestă, Părintele Iustin Pârvu spovedeşte oamenii. 17 ore în şir, cu foarte mici pauze, părintele primeşte cu suflet cald, aceşti pelerini-penitenţi care vin la el din toate colţurile ţării, să-şi verse lacrimile durerii şi ale pocăinţei, să-şi uşureze sufletul de păcatele grele sau uşoare. Odăiţa aceea mică şi sărăcăcios-monahală cuprinde în ea şi raiul pe care Părintele Iustin îl ţine acolo viu prin rugăciunile sale neîncetate, dar şi iadul păcatelor mărturisite, grozave sau mărunte.

17 ore în scaunul de spovedanie

Părintele Iustin spunea:

“Când ai de a face, ca duhovnic, cu ceata aceasta nesfârşită de penitenţi, îţi trebuie o răbdare ca a lui Hristos ca să nu te îngrozeşti de felul în care satana lucrează în lume cuprinzând sufletele oamenilor. Diavolul este foarte iscusit în a îndemna pe oameni la păcat şi foarte inventiv în a insufla păcatele de tot felul în inima oamenilor. Apăsaţi de greutatea păcatelor enorme, oamenii vin aici să şi le spună. Unele păcate sunt grele ca iadul, te îngrozeşti ascultându-le, cad peste tine, ca duhovnic, asemenea unor bolovani imenşi şi strivitori. Atunci stau şi mă rog să mă apere Dumnezeu de slăbiciuni sufleteşti şi de încrâncenarea inimii. Şi se risipeşte spaima păcatului grozav şi penitentul pleacă uşurat“.

Când eram profesor la Seminarul Teologic, unii părinţi ai elevilor veneau să se spovedească la noi, la părinţii profesori. Apoi stăteau la Sf. Liturghie şi se împărtăşeau. Am observat că părintele unui elev, când venea la miruit, îmi săruta mâna şi apoi umărul. După două sau trei întâmplări de felul acesta l-am întrebat de ce mă sărută pe umăr. Omul, care se spovedea la mine, mi-a răspuns: “Părinte, am sărutat umărul pe care am pus păcatele mele prin spovedanie“. Atunci m-am speriat. Aveam propriile mele păcate şi mă îngrozeam de faptul că cineva mai punea şi păcatele lui pe umerii mei. Acum, când l-am auzit pe părintele Iustin, m-am gândit câte greutăţi are un duhovnic de mănăstire, care este, poate, mai solicitat la spovedanie, decât oricare altul.

Dacă Dumnezeu îl întăreşte câte 17 ore pe zi în scaunul duhovniciei, sigur că Duhul Sfânt lucrează în preacuvioşia sa puterea neîngrozirii de ce aude, răbdarea şi uşurarea inimii şi minţii de povara păcatelor ascultate.

Nu ştiu ce vorbeşte părintele Iustin cu penitenţii săi, nu în sensul înşiruirii păcatelor mărturisite, ci în sensul iertării, ce cuvinte de mustrare şi de iertare le spune, cum le aşază sufletul curăţat prin spovedanie în rosturile lui, cu ce cuvinte îi mângâie sfătuindu-i să nu mai greşească. Dacă te duci la uşa pe care penitenţii ies după mărturisire, vei vedea că oamenii au feţe ca de înger. Radu Gyr scria, într-un volum de poezii de pe frontul din Rusia – unde fusese trimis de mareşalul Antonescu să moară -, că “Ostaşii au chip ca de înger când mor“.

Cuvântul părintelui este tare, în sens spiritual, dar mai mare decât cuvântul care iese din gura lui este duhul din el care ţi se comunică dincolo de cuvânt, cu o forţă irezistibilă, fără a-ţi viola gândul şi sensibilitatea, în mod mângâios, cuprinzându-te din toate părţile ca o apă binecuvântată. Dar şi logica lui este spirit de foc, ieşind dintr-o convingere nestrămutată a credinţei lui, dintr-o experienţă de duhovnic uriaşă, încununată şi de experienţa închisorilor prin care a trecut, unde răbdarea lui s-a format şi unde a mângâiat, a mustrat şi a vindecat cu rugăciunea şi cu dragostea.

Un pelerin îmi spunea – şi eu am fost de părerea lui – că cel mai tare (exprimarea lui) dintre toţi monahii de astăzi este Părintele Iustin. Eu nu am sesizat tăria lui din comportament, dar în duh şi în consevarea puterii pe care o are asupra oamenilor, fără nici o gesticulaţie ostentativă, este, într-adevăr, cel mai tare monah, mai tare ca orice arhiereu care, prin fatalitatea poziţiei, rămâne mereu izolat, ieşind din această situaţie forţată numai prin gesturi de voinţă excepţională, care rămân memorabile, dar sunt rare. Părintele Iustin este una cu mănăstirea, una cu slujirea, una cu spovedirea, una cu penitentul pe care îl curăţă prin spovedanie, şi-l consolează prin cuvânt bun şi iubire.

Dragoste prin fapte, patriotism fără lozinci

Pot spune ca, prin experienţa anilor de puşcărie, prin cădere şi ridicare, Dumnezeu mi-a dat o mare putere de dragoste pe care o practic faără efort şi pe care nu am avut-o înainte de această experienţă. Dragostea mea se exercită la nivelul unei parohii, dragostea părintelui Iustin se exercită la nivelul unei ţări întregi şi chiar şi dincolo de hotare, dacă mă gândesc la numărul imens de persoane din Vest care-l cunosc.

Dumnezeu a dăruit ţării, pe vremea persecuţiei comuniste, părinţii spirituali şi duhovnicii cei mai mari din istoria Bisericii noastre. Aceştia au menţinut credinţa în inimile românilor prin cuvântul lor tare. Atunci când ierarhia se plia şi când cuvântul ierarhilor era ambiguu, aceşti părinţi spirituali au ţinut sus inima românească în nădejdea că Dumnezeu nu ne-a părăsit. Cine ar putea înşira numele lor scris cu litere de foc în conştiinţă? Slăvit să fie Domnul Dumnezeul nostru că nu ne-a lăsat în mâinile vrăjmaşilor noştri ca să-şi râdă de noi şi să spună: bine, bine.

Dar Dumnezeu a pregătit în tot acest timp, în adânc, subterani şi necunoscuţi, alţi sfinţiţi părinţi care au luat locul celor care au fost chemaţi la Domnul după căderea comunismului, oameni cu o mare putere de sacriificiu – şi mă gândesc la Părintele Iustin, căci a sta 17 ore în scaunul spovedaniei este un mare sacrificiu pentru Hristos şi pentru semeni. Aceşti monahi crescuţi în închisori, batjocoriţi, umiliţi, dar niciodată frânţi, au învăţat acolo că adevărata dragoste de neam nu are nici o legătură cu noţiunea de naţionalism practicată de socialismul ştiinţific şi nici dragostea de patrie nu are nimic de a face cu patriotismul de partid.

Acolo am înţeles şi am trăit această dragoste, fără lozinci, fără fanfaronadă partinică, ne-am iubit Biserica, patria şi neamul de care eram despărţiţi prin violenţă şi crimă, cu toate fibrele inimii noastre, aşa cum şi-au iubit evreii patria (dăruită târziu, nu aparută odată cu neamul în ea dintru început, ca la noi) şi am suspinat cu inima frântă văzând cum ticurile verbale comuniste erau preluate (fără nici o rezistenţă, măcar intelectuală) de unii reprezentanţi ai Bisericii şi de o parte din elita ţării noastre. Acolo am învăţat să ne iubim patria cu ardoarea şi cu nădejdea cu care evreii din Babilon au făcut-o în timpul robiei; acolo am învăţat cât de sfântă este noţiunea de neam, cât de cristică este ea şi nu un cuvânt de dispreţ, cum era pentru comunişti şi cum este astăzi pentru masonii şi ereticii din Vest (şi de la noi) care ne batjocoresc sufletul şi iubirile cele mari.

De aceea părintele Iustin este iubit şi, ca el, toţi călugării care păstrează această iubire nestinsă şi linia de credinţa adevărată, neîntinată de cea mai mare erezie a secolului – cum o numesc grecii – ecumenismul, devenit la noi ceea ce era până în 1990 erezia comunistă, acceptată de o mare parte a ierarhiei şi de unii preoţii care pun înaintea purităţii ortodoxiei falsul creştinism al ecumenismului, vlastar al masoneriei care a creat revoluţia franceză, cu toate crimele ei odioase, prin lozinci mincinoase ca: libertate, egalitate, fraternitate, dar care nu s-a sfiit deloc să afirme că vor spânzura pe ultimul rege cu maţele ultimului preot. Toate aceste lozinci şi acte au trecut integral în revoluţia bolşevică, având aceiaşi părinţi: masoneria şi erezia.[...]

Fireşte, nu cred că astăzi ar fi mai puţini sfinţi părinţi şi duhovnici decât au fost în vremea comunismului. Ar însemna să mă îndoiesc de milostivirea Mântuitorului nostru pentru poporul nostru oropsit. Sunt pline mănăstirile de astfel de duhovnici, sunt pline parohiile de astfel de preoţi care îşi asumă toate riscurile unei predici libere de orice minciună şi care nu aspiră nici la funcţii administrative, nici la scaune arhiereşti. Ei sunt purtătorii de Hristos, nu purtătorii de cuvânt mincinoşi ai unor episcopi. Vorbesc însă de părintele Iustin pentru că îl cunosc, pentru că l-am văzut lucrând pentru Biserica adevărată, ca ascultător al celor şapte Sinoade ecumenice şi al tuturor canoanelor şi învăţăturilor sfinţilor părinţi ai Ortodoxiei, fără “agiornament”, fără inveţii anti-ortodoxe, fără abandonarea liniei cristice a credinţei pentru o bursă sau o funcţie. Cum să nu salte inima în noi când vedem astfel de urmaşi ai lui Hristos, care nu aduc laude puternicilor zilei, ci numai lui Dumnezeu, şi care îşi pun viaţa pentru Hristos şi pentru turma Lui, păstori care intră în staul pe uşă şi oile îi cunosc glasul şi-l ascultă, şi-l urmează, pentru că nu este păstor năimit, ci adevărat păstor, el însuşi urmând Marelui Păstor Iisus.

În chemarea la ascultare, Iisus ni se adresează tuturor, în primul rând arhiereilor, apoi preoţilor, diaconilor, ieromomahilor, ierodiaconilor, monahilor, monahiilor şi turmei celei vorbitoare pentru care Iisus Şi-a pus sufletul Său şi pentru care noi răspundem în cazul neascultării chemării Domnului nostru Iisus Hristos. Ordinea enumerării mele implică şi ordinea răspunderii categoriilor respective. Vai celor care mistifică mesajul Domnului, căci judecata Lui va fi ca un foc.

Dar noi ne îndreptăm ochii cu nădejde către purtătorii adevăraţi de Hristos, şi ne rugăm ca cei buni să strălucească pe cerul Ortodoxiei ca nişte faruri călăuzitoare, iar mănăstirea Părintelui Iustin, cu toţi vieţuitorii ei, alături de toate mănăstirile adevărate care “nu au trecut pe la Irod“ să fie înălţate ca nişte stele pe cerul României, asemenea stelei celor trei magi, ca să ne arate Cine este adevăratul Dumnezeu şi cum trebuie să ne închinăm Lui, nu ca lui Baal, ci depunând la picioarele lui Hristos, lacrimile pocăinţei noastre, aurul minţii, tămâia inimii şi smirna sufletului nostru. Amin!”

***

In ce ne priveste, ramane valabil ceea ce scriam si anul trecut:

In loc de alte cuvinte de lauda, o singura chemare: ascultati glasul pastorului celui bun si puneti-l in inima, umblati in Duh si Adevar dupa dreptarul cuvantului si dupa pilda vietii sale!

Sa-l cinstim, fara sa ne folosim de el numai ca un “brand” duhovnicesc care vinde bine sau ca pe un portdrapel care sa ne poata legitima ideologic si pe care sa-l putem anexa la agenda intereselor noastre. Sa-l cinstim fara sa-l transformam in idol sau in talisman, fara sa-i facem de pe acum icoana, fara sa-i declaram indecent iubirea prin scandari pe strazi si, mai ales, fara sa-l confiscam in interese ideologice – unii – sau afaceristice – altii. Sa-l cinstim nu tamaindu-l ca pe “bunul parinte” sau cainandu-l pe “bietul batran”, insa, pe la spate, luptand din rasputeri pentru a-i desfiinta cuvantul si a-i sabota demersurile. Sa-l cinstim si sa-l iubim, facand ceea ce ne spune, primind si ducand mai departe ceea ce ne invata, devenindu-i, fie si de la distanta, in duh, ucenici adevarati. Adevaratul ucenic nu este nici fanatic, nici carcotas si razvratit. Sa invatam de la parintele Justin cum se pot uni mila si bunatatea cu lipsa de compromisuri, cu indrazneala cea buna a marturisirii. Sa-i fim fii in adevar, in jertfa si in dragoste si pentru vrajmasi! Sa invatam sa traim mai intai noi duhovniceste, sa ne salvam pe noi si abia apoi sa ne apucam sa salvam “neamul”.

Numai asa il vom bucura ii vom odihni inima brazdata de cumplite suferinte si de chinuitoare framantari pentru noi, poporul roman ortodox pe care il slujeste zeci de ani, zi si noapte, fara sa oboseasca!

Doamne, fa-ne vrednici de parintele Justin si mai tine-l langa noi inca multi ani, ca avem mare, mare nevoie de el aici! Continuare la: PARINTELE JUSTIN – 9 DECENII SUB SEMNUL CRUCII. SA NE TRAITI SI SA NE OCROTITI, PARINTE!

Cititi si:

• MAICA DOMNULUI – SINGURA BUCURIE SI ULTIMA NADEJDE INTR-O LUME IN AGONIE (parintele Justin despre vremurile din urma)

• Parintele Iustin Parvu: “Eu nu plec!”

• Parintele Justin: SFATURI PENTRU PRIGOANA
• Parintele Iustin despre viata in minciuna si despre perfidia cu care este ucis astazi omul din lume

• Parintele Justin, interviu nou in “Atitudini”: DE ACEEA RAUL ESTE ASA DEZLANTUIT, PENTRU CA NE-AM IZOLAT UNII DE ALTII!

• Parintele Justin despre vaccinuri si vremurile de acum: NU AVEM DECAT SOLUTII DUREROASE, TREBUIE SA NE PREGATIM DE MARTIRAJ

• Metanie Parintelui Staret Iustin

• Parintele Justin Parvu – mesaj de Craciun: Numai Hristos este salvarea! Deosebiti duhurile, fratilor!

• ARHIM.IUSTIN PÂRVU: TĂCERE ŞI MĂRTURISIRE

• Parintele Iustin: SMERENIA NU INSEAMNA PROSTIE SI DEPERSONALIZARE!

• Ai nostri tineri calugari in Apus invata…

• Parintele Iustin pune cu durere degetul pe rana monahismului romanesc de acum

• Parintele Iustin Parvu: ASTAZI NE LIPSESTE MILA

• De 1 decembrie… cu amaraciune, nu cu triumfalism gaunos, de parada

• SCRISOARE DESCHISA A PARINTELUI IUSTIN IN CAZUL APOSTAZIEI MITROPOLITULUI BANATULUI

• Protos. Justin Parvu: SA NU NE FACEM PARTASI LA EREZIE!

• “Vor veni vremuri grele asupra ortodocsilor, dar sa nu ne inspaimantam”

• Parintele Justin marturiseste: SA REVIZUIM DOGMELE INSEAMNA SA NE TAIEM CAPUL!

• COMUNICAT DIN PARTEA PARINTELUI JUSTIN PARVU: Este vremea muceniciei! Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi!

• PARINTELE JUSTIN PARVU IN ATITUDINI, NR.4: “Suntem printre ultimii supravietuitori ai Ortodoxiei”

• Parintele Justin – 5 feb. 2009: “Sa primim cu dragoste si cu toata cainta, cu calm, cu rabdare… sa ne bucuram ca trecem prin focul acesta curatitor”

• Intreg numarul din 2005 al revistei Rost dedicat Parintelui Iustin

Mărturia Părintelui Justin Pârvu

“Cu Părintele Ilie Lăcătuşu am stat 4 ani la Periprava, în Deltă. El s-a remarcat, în general, prin interiorizarea lui puternică şi prin tăcere; rar îl auzeai vorbind ceva, şi atunci când o făcea, era foarte important ceea ce spunea, de cele mai multe ori ne îndemna să ne rugăm atunci când eram în vreo primejdie. Despre acest om pot să spun că avea cu adevărat darul smereniei. Căuta tot timpul să nu iasă în evidenţă cu ceva, făcea pe neînsemnatul.

Îmi amintesc de o întâmplare minunată din Deltă, când Părintele Ilie a jucat un rol foarte important. În 30 ianuarie, ne-au trimis în colonie, la canal la tăiat de stuf. Vă daţi seama ce însemna lucrul acesta pe un frig de iarnă? Moarte curată. Eram toţi înspăimântaţi, mai ales că îi văzusem şi pe caraliii noştri cu mitraliera, vreo patru mitraliere. Probabil aşteptau să ne execute, crezând că vom refuza comanda. Era o deschidere acolo, de apă, de vreo patruzeci de hectare şi stuful era tocmai în adâncime. Toţi am început să murmurăm şi nu prea aveam de gând să intrăm în apă. Ne-au ordonat să intrăm şi să scoatem câte doi snopi. Pentru cine făceam noi astea? Nu avea niciun sens. Măi, şi cum să intri în apă? Calci te duci într-o ştioalnă, nu te mai scoate nimeni de acolo. Am ezitat la început. Dar Părintele Ilie a avut un cuvânt foarte ferm şi ne-a îmbărbătat pe toţi: „Măi, intrăm pentru că ăştia îs puşi pe gând rău; ăştia trag în noi. Să intrăm în apă, că Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi ne vor scoate nevătămaţi”. Măi, şi am intrat…”

(…) continuarea la blogul Agnos