• Vezi si: SLUJBA SFANTULUI NOULUI PROSLAVIT INTRE IERARHI, ANDREI SAGUNA MITROPOLITUL TRANSILVANIEI

MITROPOLITUL ANDREI SAGUNA

“În anul acesta [1943], la 29 iunie, se împlinesc şapte decenii de când mulţime nesfârşită de popor însoţea osemintele marelui Mitropolit Andrei Şaguna [† 28 iunie 1873] cu lumânări în mână de la Sibiu până la Răşinari, unde le-a aşezat să se odihnească sub um­bra brazilor, în inima satului ce reprezintă ţărănimea pe care atât de mult a iubit-o şi la poalele munţilor al căror atribut de graniţă artificială avea să-l topească cu opera şi cu duhul lui.

Cu cât trec vremurile, cu cât ne depărtăm de timpul în care a trăit şi a activat personalitatea puternică a providenţi­alului ierarh, figura lui se îmbracă în conştiinţa neamului tot mai mult în nimbul miraculos al eroilor de legendă. Azi el ne apare ca una din cele mai înalte culmi ale trecutului, ca unul din cele mai adânci izvoare de energie şi de îndrumare a vieţii naţionale de după el.

Opera lui, atât de prodigioasă, dar mai ales atât de co­respunzătoare necesităţilor noastre naţionale, şi atât de unita­ră prin spiritul ce-o călăuzeşte, ni se dezvăluie ca tot mai genială pe măsură ce timpul îi scoate la iveală nesfârşitele roade binecuvântate şi adâncul realism de care a fost pătrunsă.

Răsărit la începutul veacului XIX-lea dintr-o familie de români macedoneni, aşezată în mijlocul Ungariei, Andrei Şa­guna sorbise în fiinţa lui apriga dragoste de neam a înaintaşi­lor în împletire indisolubilă cu dragostea de lege răsăriteană, care, fiind o caracteristică a tuturor popoarelor ortodoxe, atin­ge în acea ramură cu suflet arzător a neamului nostru, o inten­sitate supremă. Venind să-şi desfăşoare misiunea în mijlocul românismului ardelean care, trăind în împrejurări asemănă­toare cu cele ale românilor macedoneni, adică sub o stăpânire politică străină, fusese silit, de asemenea, să-şi ocrotească fi­inţa naţională sub acoperământul Bisericii, Andrei Şaguna a întâlnit, fixată într-o îndelungată tradiţie, aceeaşi împreunare a vieţii naţionale cu cea bisericească, pe care o aducea şi el cu sine. Astfel, atât sufletul său, cât şi porunca împrejurărilor de viaţă şi a necesităţilor românismului ardelean, au contribuit ca opera lui Andrei Şaguna să aibă deopotrivă un aspect na­ţional şi unul bisericesc. Nu s-ar putea spune despre niciunul din aceste două aspecte că predomină în defavoarea celuilalt, că unul ar fi mijloc şi celălalt scop, ci această operă armoni­zează într-o minunată sinteză interesele naţiei cu ale Biseri­cii, fiecare servind celeilalte dar fiind şi servită de ea. Această convergenţă deplină între ceea ce aducea Şaguna în sufletul lui şi între modestele tipare de viaţă ale Ardealului a făcut ca legiuirile lui, deşi epocale prin puterile uriaşe ce le-au trezit în popor, să se impună fără zguduiri şi să prindă rădăcinile cele mai adânci şi mai vaste în viaţa poporului nostru român din Nordul Carpaţilor.

De aceea, dl. prof. Ion Lupaş, talentatul biograf al lui Şaguna, a putut remarca pe drept cuvânt:

„Istoria noastră na­ţională nu cunoaşte lege scrisă, care să fi pătruns aşa deoda­tă în conştiinţa populară în aceeaşi măsură, în care au putut pătrunde dispoziţiile fundamentale ale „Statutului Organic“.

Dar, deşi în fond între concepţiile lui Şaguna şi tradiţiile Ardealului exista din primul moment al sosirii lui la Sibiu o adâncă afinitate, tânărul vicar aducea cu el un element nou, deosebit radical de tot ce se găsea în cuprinsul vieţii români­lor ortodocşi din acel timp.

După desfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe de la Alba Iulia la 1701, prin trecerea mitropolitului Atanasie Anghel la unirea cu Roma, poporul român a rămas fără nicio ocrotire peste 60 de ani, având în tot acest timp să-şi apere singur credinţa şi suportând cele mai necruţătoare persecuţii. Cererile lui repe­tate de a i se da un arhipăstor nu au fost împlinite decât la 1761, dar într-o formă nesatisfăcătoare, prin trimiterea unor episcopi administratori sârbi care nu se puteau lega statornic şi cu toată dragostea de soarta acestui popor.

La 1809 românii îşi putură, în sfârşit, alege un episcop român în persoana lui Vasile Moga, dar multele condiţii cu care i-a stingherit stăpânirea tot timpul mişcările, ca şi lipsa de proeminenţă deosebită a personalităţii sale, nu i-au îngă­duit să schimbe prea mult împrejurările apăsătoare din viaţa bisericească. Iar întrucât viaţa întreagă a poporului se desfă­şura în funcţie de Biserică, nivelul general al stărilor din Arde­al era cât se poate de modest.

Andrei Şaguna găsea după moartea lui Vasile Moga, în 1816, poporul român într-o stare de adevărată somnolenţă. Nu exista o idee mare de circulaţie generală, care să pună inimile în mişcare, nu se lămurise o conştiinţă naţională viguroa­să în mase, o vedere limpede a unui ideal care să dinamizeze voinţa tuturor. Intelectualii, puţini câţi existau, erau de o fac­tură minoră, provincială; incapabili să limpezească un ideal pe seama colectivităţii şi să aibă curajul şi puterea să militeze pentru el şi să pună apele amorţite ale cugetelor în mişcare.

Andrei Şaguna, deşi s-a coborât cu toată dragostea sa în mijlocul acestor stări, era totuşi faţă de ele ca un fel de duh al lui Dumnezeu ce se mişca pe deasupra apelor, dându-le viaţă şi formă. Coborât din înălţimi, el aducea un ochi spiritual obişnuit cu vederile largi şi cuprinzătoare. Cremenea macedo­neană a personalităţii lui, rafinată în îndeletnicirile comercia­le ale familiei, se şlefuise prin cultura juridică şi teologică pe care o adâncise în timpul studiilor şi prin legăturile frecvente cu cercurile sociale cele mai de frunte în care, îl introdusese unchiul său, Atanasie Grabovschi. Fără să fi pierdut nimic din mistuitoarea lui dragoste de neam şi lege, cultura i-a dat capacitatea de a ridica această dragoste pe plan de concepţie solid întemeiată şi de a găsi cele mai efective căi şi arme spirituale în lupta pentru libertatea şi drepturile lui. Iar forţa şi dârzenia masivă a naturii sale au devenit sub flacăra înnobilatoare a aceloraşi cauze prestanţă suverană care făcea pe orice străin să rămână copleşit de prezenţa şi de cuvântul acestui vlădică al unui popor pe care nimenea nu-l lua până atunci în seamă. Iată cum caracterizează Octavian Goga această împreu­nare minunată de dinamism şi de cultură în Andrei Şaguna:

„Om de tact şi fin diplomat; spirit cizelat de cultură şi perfect echilibrat; pregătit deopotrivă pentru speculaţiunile abstracte ca şi pentru acţiunile pozitive, un temperament revoluţionar şi conspirator, o reminiscenţă atavică din sufletul agitat al Ma­cedoniei”.

Între românii uniţi din acea vreme erau o seamă de băr­baţi învăţaţi: Timotei Cipariu, Simeon Bărnuţiu, Gheorghe Bariţ. Ultimii doi activaseră în anii dinainte de venirea lui Şa­guna în Ardeal deosebit de efectiv pentru mişcarea de la 1848. Cu toate acestea, Şaguna este recunoscut îndată în rolul de conducător suprem al neamului, nu atât pentru că deţinea un scaun arhieresc, căci şi Io Lemeny îl deţinea pe cel de la Blaj, ci pentru toate calităţile cerebrale şi spirituale înşirate mai înain­te, care la el se împreunau într-o astfel de armonie, încât putea să fie nu numai un gânditor politic, ci şi un spirit capabil de a conduce cu efect o acţiune politică. Mitropolitul Andrei Şa­guna a fost, astfel, primul preşedinte al partidului naţional şi delegatul statornic al Românilor ardeleni la curtea din Viena. Abstrăgând de activitatea politică propriu-zisă, realiză­rile Mitropolitului Andrei Şaguna se pot rezuma în:

1. reînfi­inţarea Mitropoliei Ortodoxe ardelene;

2. organizarea ei prin Statutul organic;

3. şi o vastă operă culturală constatatoare în crearea unui învăţământ şcolar liber pe seama românilor din Ardeal, ca şi a altor instituţii de caracter cultural.

Mare­le arhiereu a urmărit cu perseverenţă supremă reînfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe, desfiinţată la 1701 de stăpânirea străi­nă pentru a lăsa pe românii drept credincioşi orfani de orice instituţie ocrotitoare, ca astfel să-i poată mai uşor desface de credinţa răsăriteană care-i unea cu fraţii din sudul Carpaţilor. Andrei Şaguna îşi dădea seama că datoria care i se impunea cu mai multă şi mai urgentă necesitate era să readucă în viaţă Mitropolia ca măcar în ea românii ardeleni să aibă un cadru al unităţii şi o ocrotire a existenţei lor. Dependenţa lor biseri­cească de Mitropolia sârbească de la Carloviţ, în loc să pro­moveze o viaţă naţională liberă, era de natură mai mult să o stingherească.

Hotărârea de a reînfiinţa Mitropolia şi-o anunţă Şaguna de la prima păşire pe pământul Ardealului prin următoarele cuvinte:

„Păşind pe pământul clasic al străvechii Mitropolii române Ortodoxe, va făgăduiesc sărbătoreşte, că voi lucra ne­obosit pentru înfiinţarea ei. Aşa să-mi ajute Dumnezeu“.

După strădanii şi pledoarii îndelungate, având să con­vingă atât curtea de la Viena, cât şi ierarhia sârbească, la 24 dec. 1864, în ajunul Naşterii Domnului, Andrei Şaguna a pu­tut avea bucuria să vadă autograful împărătesc prin care ve­chea Mitropolie renăştea la o nouă viaţă.

Prin lupta sa necurmată reuşise să smulgă de sub juris­dicţia statului şi a ierarhiei sârbeşti în mod deplin viaţa bise­ricească a românilor ortodocşi din Ardeal, obţinând pe seama Mitropoliei o desăvârşită autonomie.

Reînfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe pe bazele celei mai depline autonomii a avut, ca toate realizările lui Şaguna, o mare însemnătate, atât sub raportul naţional, cât şi bisericesc. Sub raportul naţional prin ea s-a creat o sferă de libertate pe seama românilor ardeleni în cadrul unui Stat străin şi s-au asi­gurat pe viitor, pe temeiul comunităţii de credinţă, legăturile dintre ei şi fraţii din sudul şi estul Carpaţilor. Tot Mitropolia a strâns pe toţi românii ortodocşi din întreg Ardealul, ca şi pe cei din Banat şi Crişana sub o conducere unitară.

Iar sub raportul bisericesc, autonomia obţinută de Şaguna a făcut să se adâncească conştiinţa de sine a Bisericii, sen­timentul răspunderii pentru mântuirea sufletelor care apasă exclusiv pe umerii ei. Andrei Şaguna, care a fost nu numai un mare naţionalist, ci în acelaşi timp şi un preot de profundă sensibilitate duhovnicească, subţiată prin studiul temeinic al izvoarelor ortodoxe în toate limbile originale, a fost convins că răspunderea şi elanul misionar al Bisericii slăbeşte atunci când devine un departament al statului, mişcată la lucru prin dispoziţii ministeriale. În ea trebuie să ardă cu flacără con­ştiinţa că e trupul mistic al Domnului şi are cea mai sfântă misiune de pe lume, pe care trebuie să o urmărească cu o de­plină şi adâncă spontaneitate. Sub raportul acesta, autonomia bisericească nu e un chip de organizare potrivit numai pentru timpul lui Şaguna sau pentru împrejurări asemănătoare, ci un principiu consubstanţial şi permanent necesar pentru fiinţa esenţial misionară şi spontan dinamică a Bisericii.

Dar dacă prin reînfiinţarea Mitropoliei autonome, An­drei Şaguna a creat o sferă de libertate şi un cadru de unitate pentru viaţa românilor din toate ţinuturile de peste munţi, prin legea de organizare şi de funcţionare ce a dat-o acestei Mitropolii, prin aşa numitul „Statut Organic“, providenţialul ierarh a voit ca sfera de libertate şi de unitate să fie cât mai largă. El a chemat în forurile bisericeşti tot poporul, şi anume în adunările parohiale direct, iar în cele superioare prin repre­zentanţi. De asemenea, a întins baldachinul Bisericii autono­me peste viaţa şcolară a poporului. Clerul şi mirenii aveau să se înfrăţească în împreună sfătuire şi în comună răspundere pentru bunul mers al Bisericii şi al tuturor celorlalte ramuri principale ale vieţii naţionale. Poporul întreg din Ardealul întreg era strâns cu toate preocupările lui sub ocrotirea şi în sfera de libertate a Bisericii.

Dacă sub raportul naţional „Statutul Organic” iniţiază în Ardealul subjugat o epocă de maximă libertate şi de unita­te, sub raportul bisericesc el a făcut să crească în mireni con­ştiinţa apartenenţei la Biserică şi a răspunderii pentru ea, ceea ce a însemnat o pătrundere a elementului spiritual şi sfinţitor în fiinţa şi în toate preocupările lor. Statutul Organic, sub acest aspect, înseamnă o realizare şi un proces de realizare a misi­unii Bisericii, o proiectare a harului ei sfinţitor peste câmpul larg şi variat al vieţii. Toată viaţa Ardealului e atrasă sub o lumină de seriozitate morală, toată capătă atributul de slujbă adusă lui Dumnezeu. Această însuşire a Statutului Organic, care indirect înseamnă o fortificare a naţiunii, dovedeşte că principiul lui de temelie, de asemenea, nu are numai un ca­racter temporal, ci o valabilitate permanentă. Vederile şi legile lui Andrei Şaguna, oricât de mult au corespuns vremii sale, dezbrăcate de anumite detalii, sunt legile de totdeauna ale Bisericii. Măreţia lui Şaguna stă în a le fi ştiut da o formă de maximă eficacitate naţională şi bisericească.

Dar, ca unul ce-şi datora superioritatea spirituală şi suc­cesele străduinţelor sale în lupta pentru libertatea şi unitatea românilor ardeleni, contactului său cu cartea, Şaguna îşi dă­dea seama că mijlocul principal de ridicare a neamului său este cultura. Fără cultură, românismul nu-şi poate spori pute­rile, ca de la libertatea şi unitatea pe care le-a obţinut pe seama lui în cadrul instituţiei bisericeşti să ajungă la libertatea şi la unitatea cu toţi românii. De aceea,

„cadrele largi ale organizaţiunii bisericeşti, nemuritorul Mitropolit s-a silit să le umple printr-un corespunzător cuprins de viaţă religioasă, morală şi culturală“,

spune Î.P.S. Mitropolit Nicolae Bălan, vrednicul urmaş al lui Şaguna.

„Dându-şi seama că aceasta nu poate să urmeze decât prin coborârea principiilor evanghelice în rea­litatea vieţii prin propaganda pricepută şi prin entuziasmul apostolatului, el şi-a îndreptat părinteasca sa purtare de grijă către cler, pentru a cărui educaţie a organizat institutul teolo­gic, ridicând anii de studiu la 3 – pe baza bacalaureatului – şi a publicat un număr de seamă de lucrări bisericeşti prin care i-a înălţat conştiinţa şi i-a întărit Ortodoxia“.

In faţa multelor cărţi concepute şi publicate de el – între care amintim şi tradu­cerea Bibliei - te prinde mirarea când a mai avut marele Ierarh repausul să se concentreze atât de fecund în studiu. Teologia română, inexistentă până atunci, putem spune că prin el înce­pe să fiinţeze.

Pentru cultura poporului, extrem de scăzută şi de în­tâmplătoare înainte de el, creează învăţământul primar sis­tematic sub oblăduirea Bisericii. Numai între 1850 şi 1865 se înfiinţară 339 şcoli primare. Iar pentru formarea unei pături conducătoare întemeiază vestitul liceu din Braşov şi gimna­ziul din Brad.

Ca tot acest învăţământ şi, în special, cel primar, să se împrospăteze cu idei noi şi cu metode destoinice, Şaguna tri­mite tineri talentaţi la universităţile din Germania, cu misiu­nea de a studia cu deosebire pedagogia. Astfel, din sămânţa gândului şagunian a răsărit o şcoală pedagogică ardeleană de orientare herbartiană, reprezentată prin nume ilustre ca Ioan Popescu, Daniil Popovici Barcianu, Petre Şpan, care au impri­mat o direcţie sănătoasă învăţământului ardelean ce-şi lămu­rise ca scop clar: formarea caracterului religios-moral.

Pentru formarea unei conştiinţe politice naţionale şi pentru susţinerea neîntreruptă a unui nivel spiritual în pre­oţime şi în celelalte pături româneşti, Şaguna întemeiază la anul 1835 ziarul «Telegraful Român» ce se tipăreşte până azi în Tipografia Arhidiecezană întemeiată tot de el. Acest ziar, prin reproducerile bogate din ziarele şi literatura română din sudul Carpaţilor, ţinea vie în cititori conştiinţa comunităţii şi a identităţii cu fraţii de pretutindeni.

În sfârşit, pentru cultivarea mult prigonitei limbi ro­mâneşti şi pentru răspândirea culturii în poporul adult, ca şi pentru încurajarea portului, obiceiurilor şi chiar a economiei naţionale, înfiinţează şi îndrumă ca prim preşedinte „Asociaţiunea pentru literatura şi cultura poporului român din Tran­silvania“, care de atunci şi până azi a fost o vatră de lumină ce a răspândit razele culturii naţionale până în cele mai îndepăr­tate cătune româneşti din Ardeal.

Astfel, viaţa dezlănţuită de uriaşa personalitate a Mitro­politului Şaguna în poporul român din Ardeal s-a manifestat în toate direcţiile. Ardealul a devenit altfel de când şi-a început Şaguna lucrarea în mijlocul lui. La hirotonia ca episcop el îşi anunţase răspicat în catedrala din Carloviţ în faţa sâr­bilor ca program:

„Pe românii ardeleni din adâncul lor somn să-i deştept şi cu voia către tot ce-i adevărat, plăcut şi bun să-i trag”.

Programul a fost împlinit şi starea Ardealului s-a schim­bat ca printr-o minune. Ardealul timpurilor noi, cu mândra lui conştiinţă de sine, cu clocotul de putere luptătoare, cu în­altul nivel moral, cultural şi economic, cu apriga lui vitalitate ce-i curge prin toate venele vieţii obşteşti, de la Şaguna începe. Oarecum prin el Ardealul s-a împărtăşit de o nouă naştere, de naştere din duh. Puterea izvorâtă din duhul Mitropolitului Şaguna sau dezlănţuită de el în sânul românismului, a grăbit roata vremii, aducându-ne la 1918 eliberarea Ardealului şi pe teren politic după ce-l dezrobise pe teren bisericesc şi şcolar.

Atât de plin este Ardealul de prezenţa spiritului şi pu­terii lui Şaguna, încât nu numai o serie întreagă de instituţii îi poartă numele, ci se vorbeşte chiar de un stil de viaţă şagunian în spiritualitatea română de la noi. Şagunismul este maxima potenţare a virtualităţilor Ardealului, el înseamnă în Biserică acel spirit expansiv care vrea să dea o calificaţie creş­tină întregului conţinut al vieţii poporului, iar în general el exprimă spiritul dinamic şi totalitar al Ardealului în virtutea căruia toate puterile neamului se consideră ca un tot indiso­lubil, fie ca răsar din pământ, fie că pogoară prin Biserică din cer. Imaginea Ardealului şagunian este blocul poporului ce păşeşte energic şi luminat, condus de preoţi cu crucea în frun­te, spre idealurile de cultură, de libertate, de creştinătate.

Când, la 28 iunie 1873, venerabilul Arhipăstor a trecut din viaţa aceasta la cele cereşti, lumina şi puterea izvorâte din sufletul lui mare au continuat să rămână cu poporul pe care l-a iubit, crescând tot mai mult. In uriaşul fluviu de energie, care a ţâşnit în viaţa Ardealului din miraculoasa mânuire a toiagului păstoresc de către Mitropolitul Andrei Şaguna, ro­mânismul de dincoace de munţi posedă taina înălţărilor lui viitoare din măsura zilelor de azi”.

(în: “Telegraful român” , nr 26, 1943)

• Vezi si:

ORTODOXIE SI ROMÂNISM ÎN OPERA MITROPOLITULUI ANDREI SAGUNA

Andrei Şaguna în memoria ardelenilor: “În multe case, chipul lui Şaguna era pus lângă icoane“, de Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu

După câţiva ani de la moartea lui Şaguna, Ioan Slavici scria că “astăzi, chiar, şi creştinii ortodocşi din Ardeal îl socotesc între sfinţi”. La scurt timp după moarte s-a creat un cult pentru Şaguna. Pe vremuri, în multe case ţărăneşti din Ardeal, chipul lui Şaguna era pus lângă icoane. Era considerat un adevărat sfânt, ca unul care a contribuit la renaşterea vieţii naţionale, politice, culturale şi spirituale a românilor transilvăneni.

“Eu nu prea sunt pentru ecumenism; a avut dreptate un sârb, Iustin Popovici, care l-a numit pan-erezia timpului nostru. Eu îl socotesc produsul masoneriei; iar relativizează credinţa adevărată: de ce să mai stau cu ei care au făcut femeile preoţi, care nu se mai căsătoresc, iar în America, Anglia şi alte ţări au legiferat homosexualitatea”.

(fragment dintr-o convorbire a Parintelui cu cativa tineri din Liga Tineretului Ortodox din Brasov, pe care a avut-o cu numai cateva luni inaintea mortii sale)

• Asculta acest cuvant spus de parintele Staniloae (audio):

***

“Biserica Romano-Catolica si Biserica Ortodoxa nu sunt doua surori. Nu exista decat un singur cap al Bisericii, Iisus Hristos. Nu poate exista decat un singur trup, adica o singura Biserica. Deci notiunea de Biserici surori este improprie“.

(extras dintr-un interviu preluat in Ortodoxia si internationalismul religios, ed. Scara, 1999)

***

“Caracteristica fundamentala a crestinismului, care consta in surparea zidului despartitor dintre Dumnezeu si oameni (…) e inlaturata in catolicism intr-o noua forma. Sobornicitatea crestina, insasi Biserica, trupul tainic al lui Hristos, e desfacuta din imbratisarea iubirii atotprezente a lui Iisus Hristos si transformata intr-o societate pur laica. (…) Iisus are o comunitate numai cu un anumit punct al spatiului si numai cu o persoana, cu papa in Vatican. (…) Tot ce conteaza [la catolici] e dependenta juridica de o persoana omeneasca. Misticul e transformat in juridic, viata in Biserica devine o preocupare de buna si uniforma orinduiala juridica. Cuvintele religioase nu mai exprima de aceea nici ele misterul unor experiente religioase directe, ci devin termeni juridici si rationalisti, de precizari pozitiviste, pamintesti“.

(Ortodoxie si romanism, pp.100-101)

***

De la răsărit la apus (Sursa: nistea.com)

“… Relaţia între preotul şi episcopul slujitor şi comunitate nu se poate reduce la o singură formulă. El este şi mijlocitor al lui Hristos, dar este şi membru al Bisericii ca trup al lui Hristos. Nici un episcop nu se singularizează, nu devine substitut văzut exclusiv al unicului cap, Hristos. De aceea Hristos a lăsat la conducerea văzută a Bisericii comuniunea Apostolilor şi după ei comuniunea episcopilor, ca urmaşi ai comuniunii apostolilor, nu pe Petru singur şi pe urmaşii lui. Prin aceasta episcopul este încadrat nu numai în comunitatea Bisericii, ci şi în comunitatea episcopatului, între ele fiind o strânsă legătură”(pg.159).

(din Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.2, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române)

***

“- Vi se pare că Biserica catolică în raport cu istoria este mai irascibilă decât Ortodoxia?

- Da. Se acuză de obicei Ortodoxia că a fost aservită împăraţilor în era bizantină. Eu cred că cea mai mare libertate a manifestat-o Biserica tocmai pe vremea împăraţilor din bizanţ. Ortodoxia a fost foarte liberă; au fost atâţia martiri pentru apărarea credinţei pe vremea împăraţilor. In Occident, dimpotrivă, lupta Bisericii n-a fost împotriva ideeilor împăraţilor, ci exclusiv pentru putere. Papa a voit să aibă şi el statul lui, a luptat cu statul german, episcopii catolici erau latifundiari, prinţi electori, prinţi reali şi, deci, s-au luptat numai pentru putere. Şi astăzi, Statul Vatican e stat. De ce? Pentru ce să fie stat? Vaticanul are ambasadori peste tot. A fost o luptă pentru putere, n-a fost o luptă pentru credinţă. In Răsărit a fost o luptă pentru credinţă care a mers până la mucenicie…

- Astăzi ne este din ce în ce mai limpede faptul că comunismul n-a fost o ideologie. Conţinutul său real a stat ascuns în spatele unei ideologii. în realitate a fost o satanologie.

- Da, satanologie cu origine în filozofia apuseană.

- Această satanologie este compatibilă doar cu instrumentele teologiei, singura disciplină umană care poate s-o dezamorseze, s-o deconspire. Deci nu ideologic poţi distruge comunismul, ci folosind un instrument compatibil cu conţinutul său disimulat; aşadar, doar teologia poate să-i pună în criză sloganele. Nu credeţi că acum, a lupta împotriva comunismului este ca şi cum ai lupta împotriva unei secte sau a unei deraieri dogmatice? Aşa cum lupta biserica altădată împotriva arianismului?

- Biserica a luptat întotdeauna spiritual, n-a luptat însă cu arme politice. A luptat spiritual şi cu comunismul. Fiindcă tot mă iscodiţi, vă-ntreb: catolicismul care avea ditamai forţă politică – de ce n-a luptat? De ce statele occidentale au încurajat şi au susţinut comunismul în Rusia, când poporul nostru s-a dus până la Volga şi a sacrificat atâţia oameni? De ce n-a luptat? De ce a lăsat de izbelişte Polonia? Unde a fost lupta catolicismului în aceste cazuri? Cum puteau lupta ai noştri? cu ce puteau lupta?

- Da, dar asta e istorie de-acum.

- Vreo 12 mii de episcopi şi călugări au fost împuşcaţi în Rusia. Unde s-a întâmplat aceasta în Spania? Unde s-au omorât atâţia în America Latină?

- Fiindcă n-au avut parte de un asemenea satanism ideologic.

- Ba au avut.

- Dar nu de talia asta.

- Să nu uitaţi că acolo sunt vreo două state catolice, şi-au avut şi miniştrii dintre preoţii catolici. Au venit odată şi aici, la un congres al ecumeniştilor. Şi unul dintre reprezentanţii lor a susţinut ideile socialiste. Eu i-am combătut şi vorbeam mereu de Hristos. Iar mă întrebau: “De ce tot vorbiţi de Hristos? Aici este vorba de altceva, nu de Hristos”. S-au supărat teribil şi, după ce am plecat, m-au criticat foarte tare pentru că vorbeam de Hristos şi nu de probleme de-astea sociale. Lupta catolicismului n-a avut o bază spirituală, creştină, aşa cum a fost cea din Rusia sau cea de la noi. Ne acuză Todea că suntem Biserică trădătoare. Două mii de preoţi ortodocşi au stat în închisoare. Eu am fost în închisoare şi n-am văzut nici un preot unit. Toţi s-au făcut ortodocşi sau au intrat în diferite intreprinderi în care făceau pe turnătorii.

- Episcopii însă au fost în închisoare…

- Da, doi-trei episcopi, aşa cum a fost Hossu, care a fost la mănăstirea Căldăruşani; nu l-am văzut în închisoare. Se plimba în jurul Bisericii în timpul Liturghiei fără să între înăuntru. Şi a lăsat să fie înmormântat de un episcop catolic ungur. Unde a fost atunci lupta lor? Biserica Ortodoxă – le-am spus tinerilor care au fost la mine – a fost Biserica Crucii, toată istoria ei a fost un drum al Crucii. Au venit întâi mahomedanii peste noi. S-au dus ăştia cu crucea, cruciaţii şi-au ocupat Bizanţul, slăbind puterea de rezistenţă celor din Răsărit, timp de 60 de ani. Au venit la Nicopole. Ce au luptat acolo? Cine a luptat cu adevărat aducând atâtea jertfe? Ei au purtat crucea în mod fanfaronic. Dar au murit ei oare, oprind mahomedanismul să ne invadeze? N-au făcut nimic, nu ne-au ajutat cu nimic, mai mult ne-au lovit şi ei. Ştefan cel Mare lupta să oprească mahomedanii să înainteze în Europa şi cine îl ataca? Ungurii, la Baia Mare. Niciodată nu a avut un ajutor din Occident. Ţările noastre au fost singurele care au oprit Islamul să meargă mai departe. După ce Bizanţul a căzut şi nu a mai putut să se opună, s-au format ţările acestea şi ele au oprit mahomedalismul să înainteze în Europa. Unde se spune aceasta? Ce-au făcut cruciaţii pentru aceasta? Nimic, absolut nimic [...].

- Pentru ce, faţă de anumite teme, vă manifestaţi mai puţin “integrist” şi sunteţi dispus să acceptaţi o nivelare, o omogenizare a diferenţelor, cum s-a întâmplat ieri, când v-am iscodit despre culpă. Iar în alte teme, cum ar fi cea a raportărilor dintre Orient şi Occident, deci între două confesiuni surori, exercitaţi o separaţie atât de netă şi sunteţi dispus să vedeţi mai curând deosebirile decât asemănările. Eu aş dori foarte mult să-mi răspundeţi tehnic la această întrebare.

- Poate că este propriu spiritului răsăritean să pună accentul principal pe adevăr, pe adevărul în Hristos, pe adevărul Treimii. Părinţii erau foarte îngăduitori cu toate păcatele, însă când vedeau o erezie, când vedeau că este atacat adevărul lui Hristos, atunci săreau cu toată puterea ca arşi!

- Şi nu de asta şi-or fi făcut de cap Nicolski şi alţii, ştiind că aici este o nemăsurată îngăduinţă faţă de păcate, sărindu-ne ţandăra doar la erezie?

- O dată ce păstrezi integritatea învăţăturii, păstrezi o posibilitate să-i readuci pe oameni din păcat. Pe când dacă, o dată ce te-ai despărţit ca eretic de adevăr, pierzi orice şansă să realizezi unitatea [...].

- Credeţi că există un limbaj specific creştinismului răsăritean, distinct de alte exprimări? O topică specifică, o terminologie specifică, un regim prozodic specific, mă refer în expresia teologiei ortodoxe.

- Teologia noastră a fost foarte influenţată de teologia scolastică catolică.

- De când?

- De pe la 1869, de când s-au întemeiat Facultăţile de Teologie: Am luat manuale de acolo şi am cam uitat de terminologia noastră, care este terminologia filocalică, veche, a Părinţilor.

- O puteţi carecteriza?

- Este mai duhovnicească.

- E cam general.

- Lucrurile aceastea despre care mă întrebaţi sunt lucruri pe care le-am simţit aşa…, n-am avut posibilitatea până acum să le dezvolt sau să le aprofundez. Dar chiar în rugăciunile noastre cred că este ceva deosebit de rugăciunile catolice…

- Respectiv?

- Măicuţa Domnului – unde se spune în catolicism aşa ceva? Trebuie făcut un studiu care să meargă la rugăciune, la Liturghie – la expresia Mesiei.

- Dar în priviinţa Imaculatei Concepţii? Nu este o poticnire şi asta?

- Şi asta este o poticnire. Inseamnă că nu din momentul în care vine Fiul lui Dumnezeu şi Fecioara începe înoirea umanităţii. Se pune Fecioara deasupra lui Hristos şi face începutul mântuirii de la ea, nu de la Fiul lui Dumnezeu, care vine la ea. De aceea nu putem să admitem că Ea este prima care se curăţă de păcatul strămoşesc pentru că este prima în care vine Fiul lui Dumnezeu şi vine într-un mod mai deplin decât vine în ceilalţi oameni, prin botez. Venirea Lui este momentul hotărâtor, nu ea este momentul hotărâtor[...].

- Tradiţia, aşa cum o exaltă Ortodoxia, prin masivitatea prestigiului ei, nu riscă să zdrobească elanul înnoirii?

- Este atâta bogăţie în Tradiţie încât eu nu o pot actualiza deplin. Tradiţia este şi Evanghelia lui Ioan. Eu am spus atâtea şi totuşi atât de puţine. Scot mereu din ea alte şi alte înţelesuri. Din ea au scos şi Părinţii Bisericii, din ea au scos şi Liturghia, troparele ş.a.m.d.

- De unde vine caracterul inepuizabil?

- Pentru că este Dumnezeu în ea, pentru că este Cuvântul Lui în ea.

- Deci orice Tradiţie care nu-L are pe Dumnezeu este epuizabilă?

- Da. Eu sunt Alfa şi Omega, a spus Iisus. Nu există cineva mai încolo de El care să fie Omega. Eu, oricât aş înainta, nu ajung la Omega.

- Deci, înnoirea stă în Tradiţie?

- In scoaterea la iveală a comorilor inepuizabile ale Tradiţiei”.

(Din: “7 dimineţi cu părintele Stăniloae. Convorbiri realizate de Sorin Dumitrescu”, Editura Anastasia, Bucuresti, 1993)

Sfantul Siluan Athonitul, Cuviosul Sofronie Saharov, IPS Bartolomeu Anania, Parintele Staniloae si Parintele Arsenie Papacioc despre MAICA DOMNULUI (audio, video):

• Cuvantul Parintelui Arsenie Papacioc rostit la Praznicul Adormirii Maicii Domnului din 2005, la Manastirea sa, Sf. Maria de la Techirghiol

PARINTELE ARSENIE PAPACIOC: “Maica Domnului este o nouă lume”

“Iubitii nostri frati crestini,

Cu toate cerurile, cu toată creaţia lui Dumnezeu, dacă n-ar fi Maica Domnului, n-ar fi atât de frumoasa şi împlinită. Este stăpâna cerului şi a pământului! (…) Este atâta loc în împărăţia lui Dumnezeu, să stea ca o împărăteasă, dar îi convine mai mult să stea la căpătâiul nostru!

Şi să ştiţi că oricare ar fi motivul întristărilor şi al supărărilor, sunt numai de la draci! Cum e posibil să deznădăjduim când avem un frate atât de grozav şi de puternic, care este Hristos, şi o mamă atât de cuprinzătoare, peste tot, care e Maica Domnului!

(…).

În Evanghelia de aseară Maica Domnului spunea la Sfânta Elisabeta că mare dar mi-a dat, de acum mă vor bucura toate neamurile pământului, a căutat spre smerenia roabei Sale! Ce-o să zică duşmanii Maicii Domnului, care zic că-i o simplă femeie, măcar că şi chiar femeia simplă înseamnă viaţă, înseamnă nădejde! Dar cum să vorbeşti aşa de Maica Domnului? E îngrozitor de vinovat! Şi totuşi acestor oameni la judecata cea din urmă, Maica Domnului le va arăta această nebănuită pedeapsă: „Vă iert, dar…” Fraţi creştini! Domnul Dumnezeu poate să facă orice dar un lucru nu poate, să-şi calce cuvântul! Şi dacă este vorba aşa şi nu se va pocăi, în focul iadului zice că o să se ducă! Ne aşteaptă clipă de clipă, veacuri întregi, ne aşteaptă să ne îndreptăm inima către El, pentru că o simplă suspinare e o rugăciune mare!

Nu vă descurajaţi! Am spus că e nevoie de cruce, de jertfă, pentru că trebuie să dărâmăm în noi tot ce a creat păcatul şi tot cu darul lui Dumnezeu vom face şi această nebunie. Pentru că nu este ruşine să mori strivit de dureri! E ruşine să mori istovit de plăceri!

(…)

Avem pe Maica Domnului, dacă este atât e destul! Maica Domnului este o nouă lume, Maicii Domnului îi place să stea la căpătâiul dureroşilor, la capătâiul suferinzilor, deşi stăpâneşte întreg cerul şi pământul. Este o enorm de mare greşeală aşa cum spuneam, să nu-i ceri nimic! E foarte supărată pe acei care nu-i cer nimic.

(…) Iadul e o realitate care nu poate fi dezminţită, o confirmă: „mergeţi în focul cel de veci“. Focul veşnic e fără lumină! E de mii de ori mai tare în calorii decât asta de aici! Cât stai acolo? “O mie de ani“. Nu! O veşnicie! Pentru că nu i-ai spus ăluia: „Iartă-l Doamne!“. M-a înjurat, m-a lovit, m-a furat… Ce puţin! Eu m-am convins la căpătâiul atâtor morţi că toţi se căiau grozav, voiau să mai trăiască o zi! Ca să-şi pună lucrarea în regulă, care era foarte greu, nu s-a mai putut, decât atât. Astăzi este ziua aia! Dacă nu murim ne împodobim cu daruri deosebite, să putem sufla şi răsufla. Fraţi creştini, suflarea şi răsuflarea e un dar de la Dumnezeu, nici asta nu este a noastră! Totul – suntem guvernaţi, stăpâniţi de marea Lui iubire.

Vă daţi seama dumneavoastră ce se poate întâmpla dacă Mântuitorul Dumnezeu refuză să ne mai iubească?! Pentru că suntem cu gânduri frumoase, nu vă descurajaţi niciodată, este omeneşte să greşeşti, îngereşte să te ridici şi drăceşte să rămâi în groapă!

Acesta-i timpul, nu amânaţi cu nici un chip pe mâine! Nu vreau să fac istorie în tot ce vreau să vă spun, dar vreau să vă spun că este cel mai preţios timp acum, dovada este că stăm în picioare şi că am venit cu râvnă să împodobim aici cu prezenţa noastră acest grozav de mare praznic!

Ne spune Mântuitorul că atunci vei trece de la moarte la viaţă… Moartea-i o realitate, iadul de asemenea, v-am spus, Dumnezeu nu poate să facă un lucru, să-şi calce cuvântul. A spus aşa, aşa va judeca! A apărut iadul care este cea mai mare durere a lui Dumnezeu. Vă amintesc, să nu vă îngrijoraţi, nici să vă înspăimântaţi. Sunt foarte convins că veţi vedea la răscrucea cea din urmă ce important a fost momentul acesta, prezenţa dumneavoastră aici.

Noi batem clopotele, ne luptăm să fim prezenţi, şi nu vi se cere nimic decât atât: să fii prezent şi să spui: „Maica Domnului, nu mă lăsa!“. Credeţi că e puţin? Nu e puţin unde e dragoste desăvârşită. Acolo unde e dragoste desăvârşită totul este posibil. Încercaţi să vă iubiţi! Vă spun dragii mei, iubirea este criteriul judecăţii de apoi. Nu faceţi pofta acestui drac, că iar spun: e cu neputinţă să nu mori dacă dai în adevărata lui răutate, urâciune. O fetiţă mai mărişoară a văzut un drac, nu în adevărata lui urâciune, şi a preferat să meargă toată viaţa cu picioarele goale pe jar decât să mai vadă un drac! E o realitate, atât de mult l-a sluţit păcatul, lepădarea, urâciunea, şi tot ceea ce a făcut şi face. Dar nu vă speriaţi! Dumnezeu ne-a ascultat, ne-a dat înger păzitor, ne-a dat pe Maica Domnului, avem toate cetele de îngeri. Un părinte, îi citea ucenicul rugăciunea, părintele a făcut aşa şi a zis fratele: „Ce e părinte?“, „Ai greşit că am văzut îngerul dând din aripi!” Orice gând îl ia şi-l duce la Dumnezeu că-i înger păzitor, nu doarme în post!

Aveţi îndrăzneală, e tot ce vă putem spune, pentru că avem multe de spus, pentru că în inimile noastre foarte pretenţioase, aici nu mai e nevoie de multe, e nevoie de mult [de calitate, intensitate, n.n.]! E nevoie de adâncime, de a trăi acolo unde suntem!

E o mare bucurie pentru noi mânăstirea de-aci, că sunteţi prezenţi aici, şi cu alte cuvinte suntem una!

Nu vă temeţi de judecată dacă aveţi pe Dumnezeu şi pe Maica Domnului! În noi stă toată fericirea veşnică. Luaţi lucrurile aşa cum sunt şi încercaţi, fraţilor încercaţi să vă iubiţi! Dacă nu se poate, cel puţin să nu vă omorâţi, să nu vă duşmăniţi!

N-am alt termen, decât ăsta: „Moarte sau viaţă!” Şi m-au întrebat mulţi ce e viaţa şi am răspuns: „Viaţa e moarte continuă!“, pentru că e mereu jertfă. Nu contează celelalte, ce spune lumea şi ce latră dracul! Contează ce spune Dumnezeu despre mişcarea inimii noastre.

Vă preţuim sincer, noi ne rugăm aici, chiar dacă nu vă interesează dar barem să ştiţi, ne rugăm pentru toată lumea şi sigur, pentru dumneavoastră acesta-i semnul material că sunteţi cu inima prezentă. N-aţi venit la praznicul din Techirghiol, aţi venit la un praznic ceresc sub oblăduirea, mângâierea, bucuria, nespus de marea veşnicie fericită a Maicii Domnului!”

• Cititi transcrierea integrala la: Parintele Arsenie: “Maica Domnului e suparata pe aceia care nu-i cer nimic”

***

“… Eu o mica furnica, si Maica Domnului un mare vultur al cerurilor, cum sa indraznesc sa vorbesc… Dar vreau sa fiu o furnica cu aripi…”

“Maica Domnului este atat de vorbita de rau [de catre sectari, n.n.] desi ea sta la capataiul mamelor voastre bolnave... Nu se gandesc ca vine Hristos si zice: ‘De ce-o vorbiti pe Mama Mea de rau, ce v-a facut Mamica Mea?’ “

“Maica Domnului este Stapana Cerului... dar ce usor e de vorbit… insa ce inseamna Cerul asta, dincolo de inchipuirea ingerilor…”

“Ii convine sa stea mai mult la capataiul mortilor, batranilor, suferinzilor… Ne iubeste si sta intr-un plans continuu pentru noi!”

“Sa indrazneasca cineva sa spuna ca s-a dus la Maica Domnului si nu i-a ajutat!”

“A ajutat si pe pagani, cu atat mai mult pe cei care zi si noapte ii amintesc numele ei: Maica Domnului!”

“Invatati niste rugaciuni scurte catre Maica Domnului si sa nu va lasati!”

“Nu stiu ce s-ar fi facut neamul omenesc fara Maica Domnului! E Mama lui Dumnezeu! Si Dumnezeu ii e recunoscator…”

• Cititi si: Cuviosul Arsenie Papacioc, nascut acum 97 de ani in lumina Adormirii Nascatoarei de Dumnezeu, despre iubirea Preacuratei pentru noi: “O, FERICITA INCREDERE! O, SCAPARE SIGURA! MAICA LUI DUMNEZEU ESTE MAICA MEA. SA NE ARATAM FII!”
• Vezi si: PARINTELE MACARIE DE LA MAN. PASAREA despre Maica Domnului (VIDEO)

***

PARINTELE STANILOAE despre Maica Domnului:

“(…) Sfintii arata umanitatea lor deplin actualizata in Hristos prin iubirea ce o arata fratilor lor, care este iubirea lui Hristos insusita de ei. Ei le arata aceasta iubire prin rugaciunile lor. Iar cei de pe pamant isi manifesta vointa lor de a urca spre actualizarea adevaratei lor umanitati, prin cinstirea acordata celor ce au ajuns la tinta umanizarii lor in Hristos. Mai unita cu Hristos decat toti sfintii, si de aceea mai presus de toti sfintii si ingerii, se afla Maica Domnului, ca cea care L-a purtat in pantece pe Fiul lui Dumnezeu zamislit si nascut din ea ca om si apoi L-a purtat in brate ca prunc si a ramas unita cu El prin afectiunea omeneasca suprema pe care o traieste o mama fata de fiul ei. Legatura ei cu Iisus este mai intima ca legatura oricarui sfant cu El caci trupul Lui s-a format nemijlocit din trupul ei, ea L-a purtat in brate, I-a privit neincetat fata si ochii, L-a alaptat si L-a iubit cu iubirea omeneasca culminanta proprie unei mame, fiind identificata intr-un anumit inteles cu Fiul ei. De aceea “indraznirea” ei catre El este mai mare ca a tuturor sfintilor si iubirea ei fata de noi se resimte de iubirea maxima a lui Hristos fata de noi.

Iconografia ortodoxa prezinta pe Iisus luandu-i la Adormirea ei sufletul in bratele Lui, inversand purtarea Lui ca prunc in bratele ei. Iubirea Lui fata de ea este tot atat de afectuoasa ca si iubirea ei fata de El. Pruncul ajuns in plinatatea puterilor poarta in bratele Sale pe mama Lui ramasa cu puteri mai imputinate. In persoana ei a simtit si simte Iisus la maximum iubirea omeneasca fata de El si in afectiunea Lui fata de ea se include o afectiune fata de om in general, fata de mamele umane si de iubirea lor pentru fiii lor.

In Maica Domnului avem in cer o inima de mama, inima care s-a topit cel mai mult pentru Fiul ei si a batut si bate ea insasi la inima Lui pentru cauza Lui, care e mantuirea noastra, caci mantuirea nu e o chestiune de justitie, ci de iubire intre Dumnezeu si oameni; iubire care din partea oamenilor a devenit fierbinte si culminanta concentrandu-se intr-o inima de mama si manifestandu-se prin ea. Dumnezeu cel intrupat tine seama de aceasta inima a Mamei, care a devenit Maica noastra, pentru ca e Maica Lui. (…)“

• Cititi integral la: “In Maica Domnului avem in cer o inima de mama”. Nu lasa, maicuta, sa pierim pe cale!

***

SFANTUL SILUAN ATHONITUL: Maica Domnului se intristeaza pentru cei care pacatuiesc

“(…) Multe minuni si mile am vazut de la Domnul si de la Maica Domnului si nu pot sa dau nimic in schimb pentru aceasta iubire.

Ce as putea da Preasfintei noastre Stapane pentru ca nu s-a scarbit de mine in pacat, ci m-a cercetat si luminat cu milostivire? N-am vazut-o, dar Duhul Sfant mi-a dat sa o cunosc din cuvantul ei cel plin de har, si mintea mea se bucura si sufletul meu este atras spre ea cu atata iubire, ca si numai chemarea numelui ei e dulce inimii.(…)

Intr-o zi, pe cand eram un tanar frate sub ascultare, ma rugam inaintea icoanei Maicii Domnului si rugaciunea lui Iisus a intrat in inima mea si a inceput sa se rosteasca de la sine. Intr-o zi ascultam in biserica o citire din prorocul Isaia, iar la cuvintele: “Spalati-va si va veti curati” (Is 1, 16), mi-a venit gandul: “Poate ca Maica Domnului a pacatuit vreodata, chiar si numai cu gandul“. Si, lucru uimitor, in inima mea, deodata cu rugaciunea, un glas mi-a spus lamurit “Maica Domnului n-a pacatuit niciodata, nici macar cu gandul“. Astfel, Duhul Sfant a dat marturie in inima mea curatia ei. Dar in timpul vietii ei pamantesti si in ea a fost o oarecare nedeplinatate si unele greseli, dar fara de pacat. Se vede aceasta din Evanghelie atunci cand, intorcandu-se de la Ierusalim, nu stia unde era Fiul ei si L-a cautat impreuna cu Iosif vreme de trei zile [Lc 2, 44-46).

Sufletul meu se infricoseaza si se cutremura cand se gandeste la slava Maicii lui Dumnezeu. Mintea mea este slaba si inima mea e saraca si neputincioasa, dar sufletul meu se bucura si e atras sa scrie despre ea macar un cuvant. Sufletul meu se inspaimanta de o asemenea indrazneala, dar iubirea ma impinge sa nu ascund recunostinta mea fata de milostivirea ei.

Maica Domnului nu si-a asternut in scris gandurile, nici iubirea ei pentru Dumnezeul si Fiul ei, nici durerile sufletului ei in vremea rastignirii, pentru ca nu le-am fi putut nicicum intelege, caci iubirea Ei pentru Dumnezeu e mai puternica si mai arzatoare decat iubirea serafimilor si a heruvimilor, si toate puterile ceresti ale ingerilor si arhanghelilor sunt mute de uimire in fata ei.

Chiar daca viata Maicii Domnului e ca invaluita intr-o tacere sfanta, Bisericii noastre Ortodoxe Domnul i-a dat sa cunoasca ca iubirea ei imbratiseaza intreaga lume si ca, in Duhul Sfant, ea vede toate noroadele de pe pamant si, asemenea Fiului ei, ii este mila de toti si miluieste pe toti.

Ah, daca am sti cum iubeste Preasfanta pe toti cei ce pazesc poruncile lui Hristos si cat ii este de mila si se intristeaza pentru cei ce nu se indreapta. Am simtit acest lucru pe mine insumi. Nu mint, spun adevarul inaintea fetei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu Il cunoaste: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioara. N-am vazut-o, dar Duhul Sfant mi-a dat sa o cunosc pe ea si iubirea ei pentru noi. Daca n-ar fi fost milostivirea ei, as fi pierit de mult, dar ea a vrut sa ma cerceteze si sa ma lumineze sa nu mai pacatuiesc. Ea mi-a spus: "Nu-i frumos pentru Mine sa ma uit la tine sa vad ce faci!" Cuvintele ei erau placute, linistite si blande, si ele au lucrat asupra sufletului meu. Au trecut de atunci mai mult de patruzeci de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci si nu stiu ce i-as putea da in schimb eu, pacatosul, pentru dragostea ei fata de mine, necuratul, si cum voi multumi bunei si milostivei Maici a Domnului.

Cu adevarat, ea este Ocrotitoarea noastra la Dumnezeu si chiar si numai numele ei bucura sufletul. Or, tot cerul si tot pamantul se bucura de iubirea ei. Lucru minunat si neinteles. Ea viaza in ceruri si vede neincetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uita nici pe noi, sarmanii, si acopera cu milostivirea ei tot pamantul si toate noroadele.

Si pe aceasta Preacurata Maica a Sa Domnul ne-a dat-o noua. Ea este bucuria si nadejdea noastra. Ea este Maica noastra dupa duh si, ca om, e aproape de noi dupa fire si tot sufletul crestinesc e atras spre ea cu iubire".

• Cititi integral la: MAICUTA NOASTRA DUPA DUH, MAICA VIETII - cuvinte alese inchinate celei mai sfinte dintre sfinti (Sfantul Siluan Athonitul)

***

ARHIMANDRITUL SOFRONIE SAHAROV (Essex): Taina tacerii

„Dumnezeu a slavit-o pe Maica Domnului si a pastrat-o in tacere. Taina Nascatoarei de Dumnezeu este taina tacerii. De aceea Dumnezeu nu i-a luminat pe oameni pentru a vorbi despre viata ei trupeasca. Biserica insa a slavit-o”.

• Cititi integral la: CARE E TAINA NASCATOAREI DE DUMNEZEU SI A CELOR CARE II URMEAZA?

***

IPS BARTOLOMEU ANANIA - predici la Nicula:

Predici, in acelasi timp sensibile si tunatoare, rostite de Praznicul Adormirii Maicii Domnului, la Manastirea Nicula, in 2007, respectiv 2000, pe cateva dintre provocarile cele mai arzatoare ale crestinilor si ale romanilor:

DEVENIM UN POPOR DE SALBATICI SI NESIMTITI! – Nicula, 2007 (DESCARCATI)

"Am venit, Maicuta, sa ne mai vedem..."

Familia Maicii Domnului de la Nicula

Mi-am inceput predica de astazi cu aceasta amintire, si cu aceasta remarca practic improvizata, pentru ca vreau sa va vorbesc despre faptul ca , aici, hramul Manastirii Nicula nu este nici macar o sarbatoare, este o intalnire de familie, o intalnirea a noastra, cu voi cu toti, veniti din toate laturile tarii, din Muntii Maramuresului pana in Campia Dunarii, si din Campul Oradiei, Bihorului si pana dincolo de Prut. Din toata tara va adunati aici, ca sa va intalniti voi intre voi, si fiecare cu Maica Domnului. E o intalnire de familie dragii mei! Ati cantat voi: "Am venit, Maicuta, sa ne mai vedem". Nu pentru altceva!

Eu am fost in relatii bune cu repausatul Patriarh Teoctist, si in anii din urma ne chemam la telefon cand nu ne vedeam, aproape saptamanal, ca sa ne consultam in anumite probleme ale vietii bisericesti. Dar in ultima vreme ne sunam si numai asa, fie ca ma suna dansul, fie ca il sunam eu, numai asa sa ne auzim, sa stam putin de vorba, sa ne auzim glasul, fara sa avem ceva anume sa ne comunicam.

Ei bine aici ati venit sa va spovediti, sa va impartasiti, sa ascultati o slujba, dar in special sa va mai vedeti cu Maica Domnului. Cand ai sentimentul familiei, faci parte din aceasta familie.

Cu ani in urma in tineretea mea calugareasca, m-am dus pentru prima data impreuna cu, pe atuncea, tanarul Arhimandrit Teoctist Arapasu, in manastirea Cetatuia de langa Iasi, si am intrat in biserica pentru prima data, si m-am gasit in fata icoanei Maicii Domnului, si deodata am simtit nevoia sa cad in genunchi si sa ma rog. Dupa ce m-am rugat, mi-am zis, iata sunt teolog si deseori imi pun intrebarea, sau trebuie sa raspund la intrebarea: "care e deosebirea intre un tablou religios si o icoana?". Si multi nu stiu sa raspunda, si nici eu nu stam pe vremea aceea. De-atunci am stiut. Tabloul religios este facut sa-l admiri, este un obiect estetic. O icoana este fereastra ta spre Cer. Daca ajungi sa comunici cu persoana pe care o reprezinta, atunci acea persoana face parte din sufletul tau si sufletul tau face parte din fiinta ei. In fata unui tablou religios stai drept, in fata unei icoane simti nevoia sa te descoperi si sa te pleci in genunchi. Iar voi ati venit la icoana sufleteasca a Maicii Domnului, sa va descoperiti capetele si sa va plecati genunchii in rugaciune. Si ati facut-o impreuna cu noi, episcopii, preotii si diaconii.

Ni se spune deseori "ce face Biserica Ortodoxa Romana? Dispretuieste laicatul, nu face dialog cu laicii!". Ii rog pe domnii laici din Bucuresti sau din alte parti, sa vina aici si sa vada participarea laicatului la viata Bisericii!

Ati cantat cunoscutele cantece cu care veniti la Nicula, si le-ati cantat in cadrul Sfintei Liturghii, pe care am slujit-o noi. Fiecare de pe locul lui si dupa vrednicia lui slujeste Biserica, il slujeste pe Dumnezeu si o venereaza pe Maica Domnului. Impreuna am facut aceasta slujba de astazi, nu noi de-o parte, chiar daca suntem pe o scena, si voi pe de alta parte. Dar ne-am simtit ca o familie, pentru ca suntem o familie, iar Maica Domnului face parte din familia noastra.

Maica Domnului, mijlocitoarea noastra la Dreptul Judecator si icoana puritatii

Dragii mei, noi ne inchinam la Maica Domnului ca la ocrotitoarea noastra, mijlocitoarea noastra, si stim ca avem nevoie de ocrotirea ei, pentru ca tocmai este Maica Dumnezeului viu, a Domnului nostru Iisus Hristos. Ea L-a nascut pe Fiul lui Dumnezeu. Dar stiti de ce Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Sau sa se intrupeze din Sfanta Fecioara? Raspunsul cel mai banal este "pentru mantuirea noastra, pentru ca noi sa ajungem in Rai". Ceea ce este foarte adevarat, dar, inainte de aceasta Dumnezeu a dorit sa se faca vazut. Dumnezeu este pururea nevazut, El este inaccesibil simturilor noastre. Asa cum nu ne putem uita la soare cu ochii liberi - si stiti foarte bine, cand este eclipsa ni se recomanda sa ne uitam la soare cu ochelari fumurii, sau printr-o sticla afumata, ca sa nu cumva sa orbim - cu atat mai putin la Cel care a facut soarele, si care este incomparabil mai stralucitor. De aceea nimeni nu L-a vazut pe Dumnezeu fata catre fata, nici chiar Moise. A fost chemat de Dumnezeu in Muntele Sinai, ca sa-i dea Tablele Legii, Moise s-a urcat pe munte, si ne spune Biblia "si a intrat Moise in intunericul unde era Dumnezeu". Nu ca Dumnezeu ar fi intuneric, El e Lumina, dar a facut intuneric, pentru ca Moise sa nu orbeasca de stralucirea Lui. Asa este si Maica Domnului, ea este Maica Luminii si este "lumina intunecatului meu suflet", asa cum spune o rugaciune. Cand sufletul nostru este intunecat de ganduri rele, sau de pacate amare, atunci cerem Maicii Domnului sa se roage Fiului ei pentru noi.

Dragii mei va amintesc inca o data de Nunta din Cana Galileii, in care a fost invitat si Mantuitorul Hristos impreuna cu ucenicii Sai, dar si Maica Domnului. Domnul Hristos era la inceputul predicii Sale, si inca nu savarsise nicio minune. In timpul ospatului de nunta, Sfanta Maica baga de seama ca s-a terminat vinul, si ii spune Fiului ei de alaturi: "Iata, nuntasii nu mai au vin". Ea a priceput ca este indemnul catre El de a face o minune, ea stiind cine este Fiul ei, ca este Fiul lui Dumnezeu. Iar El ii spune: "Mama, ceasul meu inca nu a venit". Cu alte cuvinte, nu pentru astazi am hotarat Eu sa savarsesc intaia minune, ci alta data, in alta imprejurare. Ea n-a zis nimic, s-a uitat in ochii lui, si a chemat slugile si le-a spus doar atat: "Faceti tot ceea ce va va spune El". Iar El le-a poruncit sa aduca niste vase mari de lut, sa le umple cu apa, a bincecuvantat apa, apa s-a prefacut in vin si le-a dat nuntasilor. N-a facut-o Maica Domnului de dragul vinului si al bauturii, ci pentru ca sa salveze demnitatea acestor oameni saraci, bieti pescari de pe malul marii. I-ar fi barfit tot satul: "uite ne-au chemat la nunta si prapaditii de ei, n-au avut ce sa ne puna pe masa". Si ei ar fi fost umiliti in fata semenilor, dar Maica Domnului s-a gandit la demnitatea lor, pentru ea s-a rugat la Fiu, iar Fiul, de dragul Maicii Sale a savarsit intaia minune, chiar daca nu hotarase in ziua aceea sa o faca. Ceea ce inseamna dragii mei, ca rugaciunea Maicii Domnului este in stare chiar sa schimbe o hotarare a lui Dumnezeu. E putin lucru? Atunci, la Judecata de Apoi toti vom sta cu genunchii tremurand in fata Dreptului Judecator, fiindca ne vom gandi la pacatele noastre, sa nu fim judecati si osanditi pentru ele, iar Maica Domnului care Ii va sta alaturi. Ii va spune: "Fiule si eu am fost purtatoare de trup ca si ei, si stiu cu cata greutate se poata un trup, si ce greu este sa ramai curat pana la sfarsitul vietii. Ei sunt oameni, cu slabiciunile lor, si poate ca au cazut, poate ca s-au intinat, poate ca au gresit. Fiule, iarta-i! Mai fa o minune, marea Ta minune de a-i ierta!". Si Fiul ei, ca si la Nunta din Caana Galileii va porunci ca ospatul sa se termine cu bine.

Aceasta este Maica Domnului rugatoare, dar, iubitii mei, ceea ce vreau sa va spun in mod deosebit in ziua de astazi, este si faptul ca Maica Domnului este un simbol al curatiei, al puritatii. Nu-i spunem noi Preacurata? Nu-i spune insusi Eminescu intr-o poezie Maica Preacurata? Aici este minunea si aici este marea mirare.

Iubitii mei, exista o icoana a Adormirii Maicii Domnului pe care eu am vazut-o la Manastirea Dintrun Lemn, din judetul Valcea, si pe care eu am pus-o in cartile mele si pe care am comentat-o. Maica Domnului intinsa pe nasalie. Ea a stiut ca moare, s-a pregatit din vreme, s-a primenit, le-a spus vecinilor, si-a luat ramas bun de la ei, vecinii au inceput sa planga, si a spus: "Dragii mei, nu prefaceti bucuria in intristare, ca eu ma duc la Fiul meu, care ma asteapta".

Asa cum zicea Parintele Cleopa de la Sihastria, care era batran, "pai cum sa-mi fie frica de moarte, ca doar ma duc la fratii mei?". El avea doi frati calugari, care plecasera inaintea lui. "Pai ma duc sa ma-ntalnesc cu ei". Tot sentimentul de familie.

Iar Maica Domnului spune: "ma duc la Fiul meu", si a adormit. Icoana o infatiseaza intinsa pe pat, si in preajma, in gest, dar si Apostolii care venisera sa o vada, fusese impreuna cu ei multa vreme dupa Inaltarea Domnului la Ceruri. Si Petru cadelniteaza. Toti sunt abatuti, dar nu plange niciunul. Un Apostol insa sta langa trupul Maicii Domnului, langa pat, cu mana asa, pe obraz si se uita lung la ea. Iar eu am privit lung la fata acestui Apostol si mi-am zis: oare ce exprima fata acestui Apostol? Si mi-am dat seama dintr-o data: mirare! Se poate si o teologie a mirarii. El se intreaba: "cum este oare cu putinta ca o fiinta atat de curata sa intre in pamant, sa putrezeasca, sa se desfigureze, sa ramana o mana de oase, asa cum suntem noi, toti, pacatosii? Noi meritam! Dar ea, atat de curata?" Si pe gandul acesta a cazut Fiul ei, Iisus, atunci cand dupa inmormantare a luat-o inapoi la El in ceruri. Cand a venit Apostolul Toma mai tarziu, si au deschis mormantul Maicii Domnului, pentru ca sa o vada si el, ea nu mai era acolo, si fara niciun semn ca ar fi dus-o in alta parte. Fiul ei venise si o ridicase cu trupul indumnezeit la Cer, pentru ca ea era Mama Fiului lui Dumnezeu. A fost recunostinta Fiului, pentru faptul ca ea o viata intreaga a purta atatea suferinte, chiar si aceea de a-si vedea Fiul chinuindu-se si murind pe cruce, dar a trait apoi si bucuria de a-L vedea inviat. Dragii mei, Maica Domnului ramane un simbol al puritatii noastre sufletesti si materiale.

(...)

Predica exceptionala de la Nicula in apararea familiei crestine fata de ofensiva si propaganda homosexualitatii, destrabalarii, pornografiei si prostitutiei – 2000 (DESCARCATI)

Izvorul nesecat al lacrimilor de la Nicula

"Iubiti credinciosi, acum trei zile, pe postul national de televiziune a aparut o stire in legatura cu hramul Manastirii Nicula, practic anuntandu-l, dar mintindu-i pe telespectatori ca la Manastirea Nicula din cauza secetei au secat izvoarele de apa, si ca se fac eforturi pentru ca hramul sa nu fie compromis. In afara de [a remarca] nota usor diversionista a acestei stiri, as vrea sa informez pe toata lumea ca aici in zona Niculei, apa potabila este o raritate, si ca izvoarele sunt foarte sarace, si ca uneori seaca de tot. Dar, aici in Manastirea Nicula nu a secat niciodata izvorul lacrimilor! N-ati venit aici sa beti apa, ati venit sa va intalniti cu Maica Domnului, care acum peste 300 de ani a plans cu lacrimi adevarate, vadindu-si ipostaza de icoana facatoare de minuni. Iar noi, cei care sunem aproape de manastire si vietuim aici, stim ca nu numai la hram, ci in tot timpul anului crestinii vin din departari si toti, aproape fara exceptie, varsa lacrimi in fata icoanei Maicii Domnului imbratisand-o ca pe o Mama scumpa. Ei vin cu lacrimile lor de acasa, lacrimi de durere, lacrimi de jale, lacrimi de cainta, si se intalnesc aici si cu lacrimi de bucurie, pentru ca intalnirea cu Maica Domnului, cu icoana ei, este ca o intalnire cu cineva drag, pe care nu l-ai mai vazut de multa vreme. O intalnire care iti provoaca bucurie, si anume bucuria lacrimilor, si acestea sunt aici la Nicula, si sunt din belsug.

Asa cum ati cantat si astazi: “Am venit Maicuta sa ne mai vedem, sa-ti spunem necazul pe care-l avem” , asa cantati an de an, in simplitatea cantecelor voastre, in simplitatea si agramatismele lor, care le certifica autenticitatea si certifica credinta celor ce le rostesc. Ati venit la Maica Domnului ca la cineva din familie. Nu “sa te mai vedem”, ci “sa ne mai vedem”, noi sa te vedem pe tine, si tu sa ne vezi pe noi. Este marea intalnire a voastra, a tuturor, cu Maica Domnului, care se intampla aici, la Manastirea Nicula, in fiecare an.

Iubitii mei, cel putin de sapte ani incoace v-am vorbit din acest altar despre Maica Domnului. Poate ca ma repet, nu aceasta este important. Important este ca ceea ce va spun eu sa va mearga la inima, sa va lumineze mintea, si sa va intareasca credinta.

(…) De aceea, iubitii mei, Maica Domnului este si o icoana prin excelenta a curatiei omenesti. Nu a fost alta femeie pe lume, pe care Dumnezeu sa o cheme la misiunea pentru care a chemat-o pe ea, si n-a fost nicio fiinta pamanteasca in lumea aceasta, care sa fi fost atat de curata ca Maica Domnului. Asadar iubitii mei, atunci cand varsati o lacrima de bucurie, o varsati si in fata icoanei curatiei desavarsite a omului.

(…)

• Cititi integral la: Glasul de tunet al Mitropolitului Bartolomeu Anania avertizeaza si mustra raspicat si dincolo de mormant: “EUROPA, NU SODOMA!”

Vezi si:

• DOR DE PARINTELE ANANIA. Documentare remarcabile, marturii inedite si memorabile (VIDEO) – - Despre cat de ne aproape este Maica Domnului de inima noastra si despre puterea milei sale la Judecata;
• Parintele Arsenie Papacioc despre ucenicul sau, Vladica Bartolomeu Anania, dupa trecerea sa la Domnul: ERA ODIHNITOR, MANGAIETOR, INIMA CALDA… (VIDEO)

• Vezi si: Adormirea Maicii Domnului - IPS IUSTINIAN CHIRA

Legaturi:

Cuvinte despre Maica Domnului ale parintilor ARSENIE PAPACIOC SI DUMITRU STANILOAE (audio)

***

LA ADORMIREA PREASFINTEI NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU

Adormirea Maicii lui Dumnezeu – nădejde a trecerii la viaţa veşnică. Moartea e soarta tuturor, pe când slava de după moarte e moştenirea credinţei curate şi vii

În toată lumea creştină se prăznuieşte luminat Adormirea Preasfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare, pentru că ea, după Învierea şi Înălţarea Domnului, este cea mai apropiată şi mai vie încredinţare de slava menită celor ce cred în Domnul. Priveşte la Adormire, si vei pricepe care este nădejdea chemării noastre, iar când vei pricepe nu vei cruţa nimic pentru a o dobândi.

Iată icoana! Maica Domnului a trecut la cele veşnice. O înconjoară Apostolii, care se tânguiesc. Pe loc Se pogoară însă Domnul, înconjurat de îngeri de toţi sfinţii, şi primeşte în braţele Sale preacuratul ei suflet. Aşa a fost Maica lui Dumnezeu. Ea este însă şi Maica noastră, a tuturor, şi a înnoit această cale de mutare din viaţa aceasta în cealaltă, ca în urma ei să se strămute mai apoi la Dumnezeu, pe aceeaşi cale, şi toţi apropiaţii ei, şi ca la vremea potrivită să poată mărturisi: „Iată eu şi copiii mei!” Moartea e soarta tuturor, pe când slava de după moarte e moştenirea credinţei curate şi vii.

Văzând cu mintea această slavă şi nestrămutarea făgăduinţelor ei, precum si înrâurirea pe care încredinţarea de acest lucru o are asupra întocmirii vieţii noastre duhovniceşti, Apostolul Petru nu se poate înfrâna să nu strige:

Binecuvântat fie Dumnezeu… Care ne-a născut din nou, spre nădejde vie, spre moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru noi! (I Petru 1-3)

Păgânii n-aveau nădejde, după cum ne încredinţează Apostolul Pavel. Nă­dejdea moştenirii vieţii veşnice a devenit trăsătură deosebitoare a creştinilor şi cel mai puternic sprijin al tăriei morale pentru răbdarea tuturor ostenelilor şi lipsurilor care sunt de neocolit în viaţa cea după credinţa în Domnul. A căzut această verigă din lanţul mişcărilor duhovniceşti ale omului – şi iată că Domnul o pune la loc şi reface duhul, care căzuse în nenădăjduire. În Sine învie, înalţă la cer şi aşază de-a dreapta lui Dumnezeu şi Tatălui firea omenească, după ce a dat mai înainte încredinţare că unde este El, acolo va fi şi sluga Lui (v. In 12, 26). După aceea, le înfăţişează tuturor în chip vădit mutarea la slavă a Maicii Lui şi a noastre. În fine, nu o dată a arătat aceasta asupra apostolilor şi a multor sfinţi, şi totul ca să întipărească în chip cât se poate de pipăit nu numai gândul, ci şi simţirea slavei celei după aceea (I Petru 1, 11).

Duhul cel nou al vieţii îi umplea pe credincioşii care intrau în această făgăduinţă. Ei încetau să mai trăiască pe pământ şi pentru pământ, având vieţuire în ceruri, după cum arată apostolul, ca nişte moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos. Iată de ce putea oricine să adevereasca prin cuvântul apostolului: „Cine şi ce ne va despărţi de Domnul? Nimeni şi nimic”. Simţeau şi ei necazurile când erau în împrejurări aducătoare de necaz; însă răbdau necazurile, iar prin nădejde se bucurau. Trăind în lume, aveau ceea ce este socotit în lume a fi bun, şi îi vedeau şi pe alţii că au acestea, însă pe toate le socoteau a fi gunoi, din pricina nădejdii care le stătea înainte.

Greu le era şi lor să fie neclintiţi, să nu dea înapoi în viaţă şi în credinţă; ei biruiau însă toate ostenelile prin nădejdea că cel credincios în puţine va fi pus peste multe, că va fi proslăvit împreună cu Cel pentru Care pătimeşte (v. II Tim. 2, 12; Apoc. 21, 7).

Aşa că iată unde e cheia vieţii întru Hristos Iisus, Domnul nostru: în nădejdea vie! Să vă chem oare, fraţilor, a ţine nădejdea care ne este pusă înainte (Evr. 6, 18) pentru a o avea ancoră tare şi de nădejde a sufletului? Aş dori ca la o asemenea chemare să răspundeţi cu dojana: „Oare noi nu suntem creştini?”. M-aş putea bucura de o dojana ca aceasta. Dar dacă la cuvântul despre nădejde inima va răspunde cu întrebarea nedumerită: „Ce este nădejdea şi la ce foloseşte ea în viaţă?”, asta va însemna că acest cuvânt, „nădejde”, este şi de neînţeles pentru minte, şi de neîncăput pentru inimă. Să ştiţi, cel puţin, că dacă dulceaţa cea vremelnică a păcatului, sau nici măcar neapărat a păcatului, atrage cu putere, dacă neplăcerile cu care se întâlneşte omul în viaţă îi moleşesc duhul şi nasc cârtirea, dacă osteneala de a împlini îndatoririle ceruta sau consfinţite de credinţă — ea singură – omoară râvna pentru ele, acesta este un semn că nădejdea – acest motor ceresc – nu a pătruns în sfera vierii noas­tre duhovniceşti, că acest oaspete ceresc n-a cercetat sufletul nostru. Fiindcă atunci când el ne cercetează, reorânduieşte toate în felul său şi face vădiţă prezenţa sa. Când casa este luminată, toţi îşi dau seama de acest lucru după lumina care iese pe ferestre: când casa sufletului nostru e luminată de nădejde, lumina aceasta nu poate să se ascundă, ci se descoperă îndată prin nepăsarea faţă de plăcerile trupeşti şi lumeşti, prin seninătatea şi pacea sufletului în pofi­da tuturor potrivniciilor dinafară şi prin necontenita râvnă nestinsă de a sluji Domnului în sfera unde am fost puşi, în pofida tuturor ostenelilor. Despre cel în care are loc asta se poate spune că a fost născut spre nădejde vie, iar cel in care nu are loc este cufundat în nenădăjduire şi e în lume ca un om fără Dumnezeu.

Dacă ne vom cerceta pe noi înşine cum se cade, câţi dintre noi vor trebui aşezaţi în cea din urmă tagmă? Cu toate acestea, puţini se vor învoi să se socoată creştini neadevăraţi, nedeplini. Nădejdea este simţământul cel mai subţire. Spre mângâierea noastră, dobândirea ei este simplă şi pipăită. Vrei să te împodobeşti cu nădejdea? Începe să slujeşti Domnului prin împlinirea poruncilor Lui, şi vei naşte nădejdea, şi vei creşte în ea. Sluga credincioasă stăpânului este încredinţată că stăpânul e binevoitor faţă de ea şi că nu o va lăsa nicidecum de izbelişte: cel credincios lui Dumnezeu nu poate să nu poarte în sine simţirea bunăvoinţei Lui şi a încredinţării că îl aşteaptă răsplăţi din partea Lui. Dimpotrivă, şi fiul îşi pierde încredinţarea în bunăvoinţa tatălui său atunci când calcă în vreo privinţă voia lui vădită: şi la cei care vieţuiesc cu sfinţenie nădejdea piere când ei încalcă cu bună ştiinţă porunca vădită a Dumnezeu.

În viaţă se întâmplă ca cel care a crezut să purceadă a sluji Domnului. Această slujire naşte nădejdea. Nădejdea, la rândul său, aprinde  şi mai mult râvna de a plăcea lui Dumnezeu. Când omul face mult pe placul lui Dumnezeu, aceasta întăreşte din nou nădejdea. Şi astfel, ele se sprijină, se întăresc şi se cresc una pe alta, până când în cele din urmă toate cele lăuntrice şi dinafară sunt cuprinse de nădejde - şi însuşi Dumnezeul nădejdilor umple omul (v. Rom. 15, 13). Şi ce fericire poate fi mai mare decât atunci când inima dă mărturie că Dumnezeu nu mai este în noi doar nădejde, ci şi gustare a slavei?

Domnul să ne dăruiască, fraţilor, şi nouă lucrul acesta — a prisosi în nădejde, pentru ca avându-o să putem lucra cu multă îndrăznire (vezi II Cor. 3, 12) iarăşi, să arătăm aceeaşi râvnă spre adeverirea nădejdii până la sfârşit (Evr. 6, 11), ca astfel să ne facem moştenitori vieţii veşnice (Tit 3, 7). Amin!

***

Acum prăznuim Adormirea Preasfintei Stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioara Maria. Aceasta a fost însă moartea Maicii Lui Dumnezeu – moarte adevărată, asemenea morţii oricărui om. Şi atunci, de ce a fost numită „adormire“? Poate pentru că Preacurata n-a fost ţinută mult timp în legăturile morţii şi în tărâmul stricăciunii, ci după trei zile s-a desco­perit că ea a înviat, asemenea Fiului ei, Domnul Iisus Hristos, dar mai ales pentru că moartea aceasta a fost cu pace, lină, plăcută, cu dulceaţă, asemenea unui somn dorit, liniştit, după istovirea trupului de către ostenelile zilei.

Dar nu aşa ar trebui să fie, oare, şi moartea noastră? Da. Preasfânta-Născătoare de Dumnezeu este Mama noastră, iar noi suntem copiii ei. Ea merge îna­inte, noi avem datoria să o urmăm. Şi iată lecţia pe care o primim de la Ador­mire noi, care prăznuim ziua Adormirii: an de an, apropiindu-ne de moarte, să ne îngrijim în tot chipul ca moartea noastră să nu fie smulgere cu sfâşiere şi tulburare a sufletului din trup, ci ieşire paşnică şi fără de tulburare din această lume în alta, asemenea unei adormiri tihnite şi line… Se ridică întrebarea: cum să ajungem la aceasta şi ce se cere din partea noastră în acest scop?

Moartea nu este nimicire, ci trecere din acest sălaş pământesc în altul. Dar să luăm un exemplu din viaţa obişnuită: când trec oamenii dintr-un loc în altul cu sufletul nu numai liniştit şi împăcat, ci chiar bucuros? Atunci când nu sunt legaţi prin nimic de locul din care ies, iar de locul unde se mută nu doar că nu se tem, ci doresc din toată inima mângâierile şi plăcerile pe care le aşteaptă acolo. Aşadar să ne însuşim această dispoziţie sufletească şi în privinţa morţii, şi atunci o vom întâmpina nu doar fără necaz şi fără frică, ci cu dorinţă plină de bucurie... Si anume:

1. Să stingem în noi orice împătimire faţă de trup şi faţă de tot ce este trupesc, faţă de pământ şi faţă de tot ce e pământesc. Pentru că atunci când nimic nu te mai leagă de pământ, ce necaz să mai fie când îl părăseşti? Un lucru se desparte cu uşurinţă de altul atunci când nu sunt legate şi nu sunt încleiate, ci numai alipite unul de altul: cu uşurinţă se desparte şi sufletul de trup atunci când în el nu sunt împătimiri faţă de trup şi când el, petrecând în trup, nu vieţuieşte după trup. Călătorul ce merge spre ţinta sa părăseşte liniştit şi fără plăcere locurile unde face popas. De ce? Fiindcă totul e pentru el străin. Şi atunci când inima noastră va socoti străin de sine tot ce e pământesc, nu vom avea greutăţi la trecerea în cealaltă viaţă.

Bineînţeles, nu putem trăi fără unele lucruri sau chiar fără multe lucruri. Putem dobândi însă o asemenea aşezare sufletească faţă de ele încât să ne putem despărţi de ele tot atât de uşor ca şi cum am dezbrăca o haină de care nu mai avem nevoie. De asta să ne şi îngrijim! Cam greu? Da… însă putem face aceasta nu dintr-o dată, ci câte puţin. Cum încurcă vrăjmaşul sufletul in împătimirile pământeşti? Le aduce una după alta cu stăruinţă, aşa cum paianjenul încurcă gâzele care îi cad în plasă, aruncând asupra lor pânză după pânză. Dimpotrivă, cine vrea să iasă din aceste curse trebuie să aibă priceperea de a lucra tocmai pe dos – de a tăia împătimire după împătimire, începând cu cele mai mici şi ajungând la cele mai mari. Cel care s-a împotmolit în noroi scoate mădular după mădular, până se eliberează cu totul: aşa să tăiem împătimire după împătimire, până ce vom deveni cu desăvârşire liberi. Dacă ne vom osteni în felul acesta, în ceasul morţii putem să fim deja rupţi de toate şi gata să părăsim fără necaz pământul şi tot ce e pământesc, aşteptând numai porunca lui Dumnezeu.

2. Însă nu doar împătimirile pământeşti pot tulbura liniştea sufletului în ceasul morţii. Nu mai puţin decât acestea tulbură teama: cum ne vom arăta pe lumea cealaltă, unde trebuie să te arăţi înaintea feţei lui Dumnezeu, Dreptul Judecător, ai Cărui ochi sunt mai luminoşi decât soarele, pătrunzând toate şi văzând toate – iar noi avem multe păcate. Cel care ştie că s-a făcut vinovat cu ceva se teme să meargă la mai-marele său şi cu atât mai mult la împărat: şi păcătosul se teme să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu – atât de teamă încât, după cuvântul dumnezeieşti sunt împinşi să strige: „Munţilor, cădeţi peste noi!” Pricina sunt păcatele, care-L jignesc [=ranesc dragostea Lui, n.n.] pe Dumnezeu. Ca atare, dacă doreşte cineva să întâmpine fără frică moartea şi să treacă liniştit pe lumea cealaltă, să aibă grijă să fie fără de păcat sau, dacă deja a păcătuit, să facă în aşa fel încât păcatele să nu îi fie spre osândă. Cum se face asta? Prin pocăinţă nefăţarnică şi prin hotărârea de a nu mai încălca poruncile Domnului. Cine a păcătuit să nu mai păcătuiască, iar pentru păcatele dinainte să facă pocăinţă. Pocăinţa şi frângerea inimii pentru păcate, împreună cu spovedania şi cu făgăduinţa de a nu mai păcătui, şterg păcatele din toate locurile unde se întipăresc ele: din fiinţa noastră, din tot ce ne înconjoară şi chiar din amintirea lui Dumnezeu, şi îl fac pe păcătosul care se pocăieşte nevinovat înaintea feţei lui Dumnezeu Cel drept, îmbrăcându-l în veşmântul îndreptăţirii, luat din haina Domnului, Care a pătimit pentru noi… Dezlegarea preoţească rupe zapisul păcatelor, iar zapisul, odată rupt, îşi pierde toată puterea, din vrerea însuşi Judecătorului, Care a zis: Câte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în ceruri (Mt. 18, 18). Încredinţarea că aşa sta lucrurile umple inima păcătosului cu nădejde bună, şi măcar că el ştie că a păcătuit, merge înaintea Judecătorului fără cutremur ştiind că înaintea venirii lui acolo a mers îndreptăţirea, altfel spus că acolo este înaintea Judecătorului un Mijlocitor gata să îi ia partea… Căci dacă va păcătui cineva, Mijlocitor avem către Tatăl, pe Iisus Hristos, Cel drept (I In 2, 1). Dacă un criminal ar fi încredinţat că pentru el va mijloci moştenitorul tronului, al cărui cuvânt are putere înaintea împăratului, ar merge la împărat fără frică, orice fărădelege ar fi făcut. Aşadar fără frică şi tulburare se poate arăta înaintea Judecătorului Dumnezeu şi păcătosul care s-a pocăit, întrucât acolo va mijlo­ci pentru el Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, Care a luat păcatele noastre asupra Sa şi le-a ridicat pe cruce, şi Care a zis: Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi de păcate, şi Eu vă voi odihni pe voi! (Mt. 11, 28) Prin urmare, cine vrea să moară liniştit, să se pocăiască şi de acum să nu mai păcătuiască…

3. Dacă, după aceea, la aceste două aşezări sufleteşti – adică la ruperea de toate cele pământeşti şi la pocăinţă – vom mai adăuga şi dorinţa bunătăţilor viitoare, vom întâmpina moartea nu doar fără necaz şi frică, ci chiar cu bucu­rie. Unii pleacă bucuroşi dintr-o casă atunci când în ea e umed, ori sobele scot fum, ori acoperişul e prost… Unii, deşi nu au în casă asemenea neplăceri, se mută cu bucurie în alta deoarece presupun că vor avea parte în ea de mai mult confort şi de avantaje mai mari. Astfel, când vom pricepe cu mintea şi simţi cu inima pe de o parte sărăcia şi nimicnicia bunătăţilor pământeşti, iar pe de alta înălţimea şi necuprinderea bunătăţilor care ne aşteaptă pe lumea cealaltă, vom dori trecerea din această lume în cealaltă nu numai cu plăcere, ci chiar cu năzuinţă puternică, asemenea Apostolului Pavel, care spunea despre sine că doreşte mult să se desfacă de trup şi să fie cu Hristos, şi asemenea Preacuratei Stăpâne, care în fiecare dimineaţă se suia pe Muntele Măslinilor (unde mai apoi avea să fie pus, pentru scurtă vreme, şi trupul ei) şi Îl ruga pe Dumnezeiescul său Fiu să o ia mai repede de aici şi să îi dea putinţa de a vedea frumu­seţea feţei Lui… în locaşurile cereşti. Sufletul care a înţeles ce înseamnă viaţa de aici şi viaţa pe lumea cealaltă va suspina după aceasta din urmă aşa cum cel robit suspină după patrie, călătorul – după casa sa şi cel ce sade în temniţă – după libertate… şi cu multă dorire va chema moartea ca pe o izbăvitoare, binefăcătoare şi mângâietoare. Veţi întreba: „Cum poate fi înălţat sufletul la o asemenea aşezare?” Prin cugetarea la nimicnicia bunătăţilor pământeşti şi la măreţia celor cereşti – iar cel mai sigur prin simţământul amărăciunii tuturor celor pământeşti şi prin gustarea dulceţii celei cereşti. Pentru că atunci, gus­tând dulce, nu va mai vrea amar – se va feri de acesta din urmă şi îl va pofti pe cel dintâi. Sau, şi mai bine zis: atunci sufletul va fugi din această viaţă în cealaltă aşa cum fuge omul la aer curat dintr-o cameră înăbuşitoare.

Iată tot ce ne face trebuinţă pentru a muri liniştiţi: să nu avem împătimiri faţă de cele pământeşti, să trăim în virtute după ce ne-am curăţit conştiinţa, să educăm în noi înşine dorinţa puternică de bunătăţile veşnice. Cea dintâi şi cea din urmă vin de la sine atunci când va fi în noi ceea ce este de căpetenie: conştiinţa curată şi faptele cele bune.

Fraţilor şi părinţilor! Ştim că între toate cele nesigure de pe acest pământ un singur lucru este cu totul sigur: faptul că vom muri… şi că moartea va fi pentru noi fie amară şi chinuitoare, fie plăcută şi desfătată. Deci, să nu ne arătăm a fi proprii noştri vrăjmaşi, amarând ca nişte nepricepuţi trecerea din această viaţă în cealaltă, de vreme ce avem toate mijloacele pentru a o îndulci. Azi, mâine vine moartea – deci, să fim gata! Iată, vin curând! zice Domnul (Apoc. 22, 12). Mica osteneală purtată în acest scop va fi răsplătită cu bucuria cea veşnică. Şi chiar de se va întâmpla să purtăm o osteneală mare şi să pătimim, nu vom ieşi în pagubă… pentru ca pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de slava care va să se arate întru noi (Rom. 8, 18). Amin!”

(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

COMUNIUNEA CU SFINTII (fragment)

“Viaţa religioasă românească este, cu toate imperfecţiunile ei, un bun exemplu de Ortodoxie în act. Credinţa este o practică sau o învăţătură care îşi arată sensul şi puterea în practică, iar nu în primul rând o doctrină în ea însăşi.

Viaţa Sfinţilor din toate timpurile şi din toate ţările, viaţa poporului lui Dumnezeu care constituie “Sfânta Biserică”, dă mărturie de adevărul Evangheliei, dă mărturie de Hristos. Sfinţii îndeosebi iradiază un comportament extrem de uman. Pentru că sunt totdeauna întorşi spre Dumnezeu, ei ştiu să se întoarcă şi spre om, aşa cum Dumnezeu se întoarce spre ei în Hristos. Noi nu-L cunoaştem pe Dumnezeu în El însuşi ci pe Dumnezeul întors spre oameni. Şi-L cunoaştem doar în măsura legăturii Sale cu noi.

A-i privi pe oameni aşa cum îi priveşte Hristos, e ceea ce fac sfinţii. Sfinţi precum Sfântul Vasile, Sfântul Nicolae, Sfântul român Calinic de la Cernica, care plângea când nu avea bani să le dea oamenilor, au lucrat la propovăduirea, la afirmarea credinţei celorlalţi, pregătindu-i să fie oameni adevăraţi. Ei şi-au iubit aproapele şi i-au îndemnat şi pe ceilalţi să-l iubească, au urmat instinctiv această direcţie. Sfinţii sunt remarcabili nu ca nişte eroi sau specialişti pe care este greu să-i înlocuieşti, ci prin această forţă spirituală, prin forţa iubirii, a rugăciunii pentru oameni care este în ei, mai mult decât prin faptele lor.

Nu fapta umană în sine, ci puterea lui Dumnezeu care străluceşte în faptele lor şi din ei înşişi, ii face transparenţi lui Dumnezeu, Care face să iradieze capacităţile lor umane înrădăcinate in lumina dumnezeiască.

Sfinţenia este manifestarea îndumnezeirii omului. Importanţa minunilor ţine de faptul că ele sunt semne ale acestei transparenţe, ale acestei lumini, ale acestei bunătăţi a lui Dumnezeu arătate în Sfinţi. Bunătatea este o forţă penetrantă care depăşeşte forţa legii. Sfântul iradiază lumina lui Hristos Cel înviat.

Sfinţenia este totdeauna o iradiere a lui Dumnezeu Care s-a arătat mai presus de legi în Cel înviat şi Care este şi cu noi intr-o lepădare de sine, într-o participare la suferinţele noastre. De aceea, însă, participarea îşi găseşte sensul culminant în bucuria învierii. Sfinţii trăiesc în viaţa lor pământească transparenţa Învierii, care desăvârşeşte legile naturii.

Sfinţii fac obiectul unui cult important, mai ales după moartea lor. În România exista multe moaşte de Sfinţi venite din Răsărit şi deopotrivă ale unor Sfinţi locali.

Părintele Cleopa spune că avem mulţi Sfinţi dar aceştia, nedorind să fie cunoscuţi, şi-au ascuns sfinţenia. Poporul însă îi cunoaşte pe Sfinţi uneori chiar în timpul vieţii lor pământeşti şi cel mai adesea după moarte. Sfântul Calinic de la Cernica a fost considerat de  popor Sfânt mult timp înainte ca Biserica să-l canonizeze. Moaştele sale au fost şi sunt foarte cinstite, iar în preajma trupului său au loc multe tămăduiri. La Bucureşti există moaştele Sfântului Dimitrie, iar la Iaşi ale Sfintei Parascheva şi în alte locuri alte moaşte ale altor Sfinţi. Viaţa Bisericii rămâne cea a primelor veacuri întemeiată pe trupurile Sfinţilor şi ale Mucenicilor.

Sfinţii arată în viaţa lor sfinţenia lui Dumnezeu. Ei sfinţesc înăuntrul lor numele lui Dumnezeu prin rugăciune, apoi îl arată în mod transparent prin purtarea lor. Creştinii se uită în calendar pentru a vedea care este Sfântul zilei şi îi aduc rugăciuni in acea zi îşi aşează viaţa sub oblăduirea Sfântului şi caută să imite cum pot virtuţile acestui Sfânt, simţindu-se ocrotiţi de rugăciunile lui. Sunt veneraţi de asemenea cei care au murit în sfinţenie, care au făcut totul pentru dăinuirea Bisericii, care şi-au dat viaţa pentru Dumnezeu, au iradiat în lumina lui Hristos şi ne-au lăsat prin aceasta o Biserică vie. Fără Sfinţii din trecut, Biserica nu ar fi ceea ce este, n-ar fi putut dăinui. Tradiţia vie şi prin aceasta Biserica însăşi nu se poate menţine fără o succesiune a Sfinţilor. “Aduceţi-vă aminte de înaintaşii voştri” (Evr. 13, 7), spune Sfântul Apostol Pavel. Este recunoştinţa pentru toţi cei care ne-au transmis Evanghelia. Viaţa Bisericii nu a fost niciodată întreruptă pentru a o reîncepe din nou.

Sfinţii sunt importanţi şi prin ceea ce ne transmit: Biserica vie, în spiritualitatea ei, în forţa sa spirituala, exemplul lor. Îi venerăm şi pentru că sunt plini de Dumnezeu. Sunt oameni care au atins culmile foarte înalte ale îndumnezeirii. Se interesează de uman aşa cum se interesează de Hristos; sunt împreună cu Hristos aşa cum sunt Îngerii. Se spune că împreună cu Hristos îngerii arată un mare interes pentru mântuirea noastră. Sfinţii, care sunt şi oameni, o fac cu atât mai mult. Despre ei Sfântul Pavel spune că nu vor avea toată fericirea decât împreună cu noi, când vom fi cu toţi împreună. Ei se roagă pentru noi. Iar când ne rugăm pentru vrăjmasi, ei se roagă cu si mai multă osârdie. De aceea le cerem rugăciunile .

Există trei aspecte ale acestei cinstiri: le suntem recunoscători pentru ceea ce ne-au transmis, pentru starea lor de îndumnezeire si pentru rugăciunile lor pentru noi. De aceea spunem totdeauna: “Sfinte… roagă-te pentru noi”. Nu le cerem mântuirea. Doar Maicii Domnului i-o cerem, spunând: “Mântuieşte-ne pe noi”. Nu este vorba de mântuire in sensul în care ne-a dat-o Hristos, dar există atâtea greutăţi în viaţa noastră, încât o rugăm să ne ajute, să ne dea posibili­tatea să lucrăm pentru mântuirea noastră. Ea ne mântuieşte în virtutea unirii sale desăvârşite cu Fiul său, Mântuitorul nostru.

În acest sens se constituie cultul Sfinţilor care iradiază, fiindcă iradierea lor ajunge până la noi. Nu credem că există două Biserici, o Biserică pământească şi o Biserică cerească. Există o singură Biserică care se prelungeşte de pe pământ în cer. Nu suntem rupţi de viaţa pământească pentru că avem privirile îndreptate, concentrate spre cea de dincolo, înaintăm spre cea de dincolo luptând aici pentru a ajunge acolo încununaţi de prezenţa lui Hristos, a Duhului Sfânt în noi. Creştem aici, trebuie să lucrăm aici, chiar şi în viaţa socială, în perspectiva vieţii de dincolo. Fără viaţa pământească nu putem creşte. Este ceea ce fac Sfinţii. Ei trăiesc “pe pământ ca în cer”, făcând voia lui Dumnezeu.

Doamne Iisuse Hristoase,  pentru rugăciunile tuturor Sfinţilor, miluieşte-ne pe noi!

În acelaşi timp, fiecare popor îşi trăieşte credinţa într-un mod original. Ortodoxia însă rămâne aceeaşi, rămâne apostolică, îşi păstrează toată bogăţia propovăduirii apostolice şi a vieţii creştinilor din vremea Apostolilor. Tradiţia se transmite ca o viaţă mereu proaspătă, ca un mod de a trăi Biblia integral, cât mai autentic posibil. Dar există o infinitate de moduri de a o aprofunda.

Dacă un nou popor ar deveni creştin, este nevoie ca el să cunoască Sfânta Treime, întruparea lui Hristos, viaţa în Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Toate acestea i le pot spune cu cuvintele mele, cu convingerea mea, transmiţându-i-le prin Duhul lui Hristos, prin viaţă; dacă vrea să ştie mai mult, va citi Biblia, Vieţile Sfinţilor, va participa la Liturghie. Dar au existat aţâţi creştini adevăraţi care nu au cunoscut alfabetul! L-au cunoscut însă pe Hristos şi au fost totuşi creştini.

Au cunoscut revelaţia din auzite, prin predică, prin cele spuse de un creştin unui necreştin, apoi prin explicarea Botezului, ascultarea Liturghiei, contemplarea icoanelor. Fiecare popor poate asimila şi exprima prin cultura proprie mesajul comun şi universal al creştinismului. Oamenii sunt diferiţi dar au şi trăsături comune, se pot înţelege. Există diferenţe, dar există şi o unitate.

Există o fiinţă a creştinismului, o permanenţă. Iisus este ieri, astăzi şi întotdeauna Acelaşi. Cultura nu este decât formă, ea nu se poate substitui fiinţei creştinismului. Eu însumi rămân în această unitate, fără a pune graniţe între mine şi ceilalţi sau între naţiuni. Suntem împreună, dar ne păstrăm totdeauna identitatea personală sau naţională.

Există aici un paradox.

Şi în România există nuanţe locale. Toate popoarele ortodoxe îşi leagă din plin viaţa religioasă de sfinţirea lumii; se manifestă astfel convingerea că omul nu se poate mântui decât în legătură cu lumea. Tot ceea ce slujeşte vieţii omului: apa, pâinea, vinul sunt sfinţite. Cu apă sfinţită se stropesc apoi camerele, paturile, uneltele… Icoana este aşezată în maşină, pe câmp, în grădini, în preajma animalelor. Totul trebuie sfinţit. Primele roade sunt aduse la biserică, o parte din ele dăruindu-se celor săraci. Este binecuvântată masa şi se face semnul Crucii când se taie pâinea. La începutul unei munci omul îşi face semnul Crucii, ca şi atunci când termină o muncă, când iese din casă, când trece pe lângă o Biserică. Mulţi oameni cer binecuvântarea atunci când întâlnesc un preot; când preotul vine în casa lor. Întreaga viaţă este umplută de binecuvântare, nu este ruptă de Dumnezeu. Acţiunile, trebuie sfinţite, lucrurile înseşi trebuie să se deschidă acţiunii omului, întărite şi sfinţite de Dumnezeu. Pentru că prin om energiile lui Dumnezeu pătrund în lume. Prin om se sfinţesc lumea, universul, toate elementele lumii.

Trebuie să acordăm o mare importanţă vieţii legate de Dumnezeu, expresiei sacrului în viaţă. Nu este vorba de magie.

Magia este absenţa ideii unui Dumnezeu personal, e expresia unui panteism orb. Dar Dumnezeu este prezent pretutindeni şi sfinţeşte totul. De la El “primim totul şi Lui îi aducem totul, El îşi revarsă lucrarea peste toţi.

(din: “Pr. M. Costa de Beauregard si Pr. Dumitru Staniloae, Mica dogmatica vorbita. Dialoguri la Cernica, Editura Deisis)

Din acelasi capitol al cartii:

• TOT CE ESTE EXTERIOR ESTE IMPORTANT. E NEVOIE DE MANIFESTARE, DE COMUNICARE. De ce conteaza sa (si) vorbim, sa ne sprijinim, sa fim PREZENTI?

*

PARINTELE CLEOPA despre sfintii si pustnicii romani:

Legaturi:

• AVEM O TARA. SI AVEM… VINA IUBIRII DE ORTODOXIE (video)
• Sfantul Iustin Popovici: “SFINTENIA ESTE STAREA NORMALA A SUFLETULUI NOSTRU… Sa te sfintesti tu insuti mai intai, si apoi sa sfintesti pe altii“
• Parintele Staniloae despre SFANTUL CALINIC DE LA CERNICA, smeritul si inlacrimatul binefacator al “sarmanilor frati ai lui Hristos”. NEVOIA DE SFINTI
• ”Gingasie si sfintenie” – Parintele Dumitru Staniloae
• PARINTELE MARTIR CONSTANTIN SARBU: “Lumea s-a saturat de predici, ea are nevoie de Hristos! Nu vorbe, ci fapte se cer!”
• Cuv. Paisie Aghioritul: Evlavia Il induioseaza pe Dumnezeu

*

• Predică la Duminica a II-a după Rusalii (a Sfinților Români) (Ierom. Teofan Popescu – MAN. PUTNA, 26 iunie 2011) despre nevoia de ajutor al sfintilor romani pentru vremurile grele prin care trecem si despre modelul sfintilor inchisorilor

***

“(…) Dar aceasta constiinta nu este o abstractiune. Constiinta se manifesta prin semne, prin gesturi, in toate actiunile noastre. Gesturile noastre, miscarea membrelor noastre spre natura, spre ceilalti, sunt manifestarea unei asemenea constiinte. O realitate pur interioara nu se intereseaza de univers si de ceilalti. Omul nu se poate inchide in el insusi. Inca de cand eram student stiam de ce ne inchinam pana la pamant, de ce ne facem semnul Crucii: religia este ceva interior. Omul este un intreg. Si cand se inchina pana la pamant are sentimentul ca se afla in fata lui Dumnezeu. Daca mananc ceva, ii multumesc pentru aceasta lui Dumnezeu. Si apoi trupul meu trebuie si el sfintit. Trupul nu este separat de suflet si sufletul nu este separat de trup.

Daca aceasta lume este ea si plina de duhuri rele, nu pot lucra atunci in ea in slujba lui Dumnezeu. Dumnezeu insa ma ajuta, El este prezent, El stapaneste, se afla peste tot. Tot astfel, launtrul meu nu este separat de manifestarile mele care se orienteaza spre oameni si spre lucrurile acestei lumi, care patrund in lucrurile acestei lumi.

De aceea, tot ce este exterior este important. Interiorul omului a fost separat in mod artificial de exteriorul sau. Atunci, nu mai trebuie sa vorbesc? De ce sa vorbesc? Deoarece cuvantul este o manifestare. Trebuie sa pastrez oare totul in sufletul meu?

Religia nu este ceva privat, despre care nu se vorbeste, ceva intre Dumnezeu si mine.

Omul trebuie sa ajunga sa fie intreg in comunicarea sa si sa simta nevoia sa arate ceea ce simte. Religia implica comunicarea. De ce vorbeste Hristos? De ce Fiul lui Dumnezeu a luat trup omenesc? De ce vorbesc Apostolii? De ce ne rugam impreuna? Ne aflam la polul opus al individualismului care este in intregime nerealist si nu corespunde vietii omului. Viata omului este manifestare. In aceasta manifestare se vede omul, se vede fata sa, se vede Dumnezeu in cuvintele sale, se vede in gesturile sale daca face ceva bun. Oare pot sa ma rup de trupul meu, sa ma comport altfel in trupul meu, intr-un mod intinat, scandalos, desi sunt fiinta care crede?

Cum vom putea propovadui Numele lui Dumnezeu, adica Imparatia Cerurilor, daca dispretuim exteriorul, comportamentul, manifestarea? Atunci unde este Imparatia lui Dumnezeu pe care trebuie sa o pregatim, daca religia este doar o afacere privata intre Dumnezeu si mine? De ce sa ne rugam pentru iertarea pacatelor? De ce sa spunem ca vor fi fericiti facatorii de pace, cei milostivi? Cum sa ne aratam milostivirea, daca nu prin gesturi exterioare, in toate manifestarile Evangheliei?

Religia este lumea limbajului, a manifestarii. Prin aceasta ea se manifesta si produce un om nou. Lumea va vedea ca el este crestin, ca este un om al lui Dumnezeu. Altfel unde este lumina pe care o raspandeste?

“Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, ca vazand ei faptele voastre cele bune, sa-L laude pe Tatal vostru cel din ceruri” (Matei 5, 14).

Hristos ne spune cum sa aratam lumina: “Flamand am fost si insetat si ati venit sa ma vedeti” (Matei 25, 35).

Dar aceste comportamente trebuie sa decurga din credinta, din iubirea lui Dumnezeu in noi. Altfel, de ce le-am mai face? Ce ma impinge sa o fac?

Sfantul Apostol Ioan a propovaduit aceasta iubire a unora fata de ceilalti. Si toate epistolele Sfantului Apostol Pavel sunt pline de aceste indemnuri de a arata puterea Evangheliei printr-o viata sfanta.

“Ca ei sa fie una, cum Tu Parinte si cu Mine una suntem” (Ioan 17, 22).

Este porunca cea noua de a iubi, de a da fara a astepta nimic in schimb.

Se vorbeste mult, in epistolele Sfintilor Apostoli despre sfintenia crestinului: viata voastra este sfanta, aduceti trupurile voastre ca jertfa sfanta lui Dumnezeu, fiti sfinti in trupurile voastre si in sufletele voastre. Este tema centrala a Bibliei.

“Sfinteasca-se Numele Tau”.

Cum sa sfintim Numele lui Dumnezeu? Nu numai prin ganduri, dar si prin fapte. Trebuie sa-l propovaduim, sa-l facem simtit ca sfant in noi insine, in faptele noastre, in cuvintele noastre. Trebuie sa ne gandim sa-l aratam si celorlalti“.

(din: “Pr. M. Costa de Beauregard si Pr. Dumitru Staniloae, Mica dogmatica vorbita. Dialoguri la Cernica, Editura Deisis)

***

• Cuviosul Paisie Aghioritul: PREZENTA CRESTINILOR ESTE MARTURISIRE DE CREDINTA

“Prezenta crestinilor este marturisire de credinta. Cineva poate ajuta mai mult cu rugaciunea, dar tacerea lui o vor exploata ceilalti si vor spune: ‘Cutare si cutare n-au protestat, prin urmare sunt de partea noastra, sunt de acord cu noi’. Daca nu incep unii sa loveasca raul, adica sa mustre pe cei care smintesc pe credinciosi, se va face mai mare rau. Astfel se vor intari putin cei credinciosi, dar vor fi impiedicati putin si cei care lupta Biserica”.

• Sfantul Nicolae Velimirovici: URMAREA LUI HRISTOS, ALEGERILE DUREROASE SI MARTURISIREA LUI INTREAGA

“Trebuie să-L mărturisim pe Hristos cu trup şi suflet, pentru că omul este făcut din trup si suflet; omul întreg trebuie să-L mărturisească pe Cel care a venit să-l mântuiască întreg”.

***

Nota Razboi intru Cuvant:

*

… si despre sensul profetiilor (viziunilor) Sf. Calinic legate de anii 1848 si 1992…

Pomenirea ta cea purtatoare de lumina, Ierarhe Calinic, veseleste sufletele celor credinciosi si atingerea de racla sfintelor tale moaste sfinteste simtirile si daruieste tamaduiri; pentru aceasta, dupa datorie, te cinstim pe tine si cu bucurie iti cantam: Bucura-te, Sfinte Ierarhe Calinic, de Dumnezeu inteleptite!

Cititi si:

• SFANTUL SERAFIM DE VIRITA (Vîriţa) – marturii minunate despre puterea sfinteniei, spre intarirea credintei noastre slabe (I)
• SFANTUL SERAFIM DE VIRITA – marturii minunate, tulburatoare si pline de invataminte despre puterea sfinteniei si necesitatea faptelor credintei (II): “PENTRU POCAINTA TE-A SALVAT DOMNUL!”

O, prealuminate parinte ierarhe Calinic, primeste smerita noastra rugaciune, precum Mantuitorul a primit cei doi bani ai vaduvei, si cere pentru noi dar si putere, ca toate poftele trupesti calcand, sa vietuim in buna cinstire si curatie, agonisind iertare de pacate si trecere fara primejdie in ceasul mortii, si cand vom trece noi intru nadejdea invierii spre viata de veci, pururea sa ne desfatam de preafericita fata a lui Dumnezeu Celui in Treime inchinat si slavit, cantandu-I cu toti sfintii:  Aliluia!

***

Vezi si:

• Sfantul Ierarh Calinic de la Cernica – testament arhieresc de mare actualitate
• Un duhovnic de Pateric: PARINTELE NICODIM BUJOR (autorul acatistului Sfantului si participant la slujba canonizarii acestuia)
  
• Slujba Sfantului Ierarh Calinic de la Cernica

*

PARINTELE DUMITRU STANILOAE:

Viata Bisericii in Duhul, asa cum am spus, consta in mod esential in experienta puterii dumnezeiesti ca raspuns la rugaciune. Experienta care se realizeaza nu numai in cultul public, dar si in rugaciunea particulara practicata cu constiinta unei depline comuniuni ecleziale.

Sa precizam acum ca rugaciunea mai intensa a anumitor membri ai Bisericii le aduce acestora o mai mare experienta a prezentei si puterii lui Dumnezeu in Duh si face din ei niste harismatici numiti in Ortodoxie oameni duhovnicesti. Acesti oameni duhovnicesti se hranesc nu numai cu rugaciunea liturgica si particulara a Bisericii, dar si cu scrierile ascetice si patristice pe care ei le cunosc uneori din lectura, dar cel mai adesea din viata parintilor lor duhovnicesti care intrupeaza in mod concret aceste scrieri. Ei deprind astfel invatatura curatirii de patimi si metoda rugaciunii neincetate. Prin aceasta isi spiritualizeaza natura astfel ca ea devine permeabila Sfantului Duh si luminii dumnezeiesti, intocmai ca Hristos pe Tabor. Atunci aceasta lumina, care este in acelasi timp o energie divina, ei o iradiaza deopotriva ca spiritualitate, putere supranaturala si iubire nesfarsita pentru oameni.

Trebuie notat ca acesti oameni nu se asociaza in grupuri harismatice separate de ceilalti membri ai Bisericii, pentru ca una din patimile de care ei se curata este tocmai mandria. Ajunsi foarte smeriti, ei au constiinta ca sunt cei mai mari pacatosi, au un respect nemarginit fata de Biserica si fata de harul preotiei. Ei isi desavarsesc smerenia prin insasi rugaciunea lor, aceasta rugaciune neinceata cunoscuta sub numele de rugaciunea lui Iisus: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul”. Ei privesc pe fiecare om ca pe Hristos. In acelasi timp, ei nu se inchid fata de lume, ci isi marturisesc iubirea fata de oameni prin fapte de slujire sau, daca sunt monahi, cel putin prin rugaciunea pentru toti.

(…)

a) Sfantul Calinic de la Cernica

a fost unul din acesti mari harismatici. A trait intre anii 1780-1868. Ajuns monah inca din tinerete “el si-a mortificat trupul tanar printr-un post foarte aspru pe care numai un om desavarsit l-ar fi putut suporta… Mult timp s-a multumit cu paine si apa fara sa se sature“. “Noaptea nu dormea decat trei ore si nu intr-un pat, ci pe scaun. Ziua participa la cele mai grele munci impreuna cu alti calugari”. N-a mancat niciodata carne sau peste, ci numai legume. Cand a implinit saptezeci de ani, Biserica i-a incredintat un scaun episcopal, dar el si-a continuat viata ascetica si se imbraca cu un vesmant saracacios.

Prin asceza sa nu cauta numai mortificarea patimilor, dar si o sporire a virtutilor opuse. El a dezvoltat astfel in sine blandetea, rabdarea, smerenia si mai ales iubirea. Suferea cu cei nefericiti, ii ajuta pe toti cei despre care stia ca sunt in nevoi. Banii pe care cei bogati ii daruiau pentru slujbele bisericesti, el ii trimitea de indata celor saraci. Avea liste cu nevoiasii din mai multe orase si le trimitea bani de indata ce primea. Cand nu avea nimic ce sa le trimita, plangea si cerea celor care se aflau in jurul sau “sa-i faca rost de bani pentru a-i trimite sarmanilor frati ai lui Hristos”. Nu avea in chilia sa decat un ulcior cu apa si toata viata a purtat aceleasi vesminte aspre si saracacioase.

El a reusit sa impace intr-un mod minunat asceza si viata contemplativa cu activitatea de constructor si organizator. A construit o mare biserica la Cernica si sase alte biserici in alte manastiri si parohii. A construit biserica si resedinta episcopala din Ramnicu Valcea unde a trait ca episcop.

La sfarsitul vietii s-a retras din nou ca simplu calugar in manastirea sa de la Cernica. A murit in 1868. Toata viata s-a concentrat in rugaciune si in contemplatie. Prin rugaciunile sale a vindecat bolnavi. Prin rugaciunile sale a salvat in 1821 comunitatea monahala de la Cernica ca si un mare numar de locuitori ai Bucurestiului, refugiati la Cernica cand turcii asediau Bucurestiul. Parea ca un “inger pamantesc”. Rugaciunile indelungate, pline de iubire pentru Dumnezeu ii miscau atat de puternic inima, incat adesea ochii i se umpleau de lacrimi. In astfel de momente era absent pentru toti, ca in extaz. Ucenicul si biograful sau A. Baldovin, scrie:

“eram uimit de o asemenea viata supranaturala. Citisem multe vieti de sfinti. Acum stiam ca ma aflu alaturi de un sfant in viata”.

(In: Parintele Dumitru Staniloae, “Rugaciunea lui Iisus si experienta Duhului Sfant“, Editura Deisis, Sibiu, 1995)

• Utrenia Sfantului Calinic de la Cernica – AUDIO
• Acatistul Sfantului Calinic de la Cernica – interpretare Marian Moise (download)
• Acatistul Sfantului Calinic (text)
• Pr. Prof. Mircea Pacuraru – Viata Sfantului Calinic de la Cernica
• Viata Sfantului Calinic de la Cernica – varianta mai extinsa, cu marturii documentare ale Sfantului, extrasa din vol. Vietile Sfintilor
• Jurnalul – editie de colectie: Smerenie la Cernica

Calinic de la Cernica s-a născut în Bucureşti pe 7 octombrie 1787, iar părinţii l-au botezat cu numele Constantin. La vârsta de 20 de ani, Constantin a intrat la Mănăstirea Cernica, iar în acele vremuri stareţ era părintele Timotei.

Un an întreg a petrecut Constantin în Mănăstirea Cernica, după care a fost tuns ca monah, primind numele de Calinic. În 1817, Calinic a plecat pentru un an la Muntele Athos, de unde s-a întors îmbogăţit spiritual. Viaţa la mănăstire a fost şi încă este o viaţă aspră, de supunere şi înfrânare, de post şi rugăciune, muncă alături de ceilalţi fraţi sufleteşti, dragoste faţă de semeni şi smerenie. Calinic a slujit cinci ani ca ierodiacon, după care a fost hirotonisit preot. După încă cinci ani, călugărul Calinic a fost ales de ceilalţi călugări stareţ al mănăstirii. 31 de ani a condus Calinic cu înţelepciune comunitatea de monahi.

În 1850, a ajuns în scaunul episcopal al Râmnicului. Aici, Calinic şi-a dovedit din plin calităţile sale de bun păstor spiritual, dar şi de organizator destoinic al treburilor bisericeşti. La Râmnic, a zidit biserica episcopală, dar nu a pierdut din vedere misiunea culturală a chemării sale. Biserica episcopală a Râmnicului nu este singura ctitorie a sfântului Calinic. La schitul Frăsinei, episcopul Râmnicului a ridicat o altă biserică şi chilii pentru adăpostirea călugărilor. După 16 ani, Calinic a revenit la mănăstirea sa iubită, la Cernica. După un an de stat aici, pe 11 aprilie 1868, a trecut la cele veşnice. A avut o viaţă plină de fapte bune, iar contemporanii îşi aminteau de stareţul de la Cernica ca de un preot blând, temător de Dumnezeu, pregătit să ofere mereu o vorbă bună sau un modest ajutor material celor aflaţi în nevoie. Deputat în Adunările ad-hoc şi în Adunarea electivă, episcopul Cali­nic a luptat pentru unirea Munteniei cu Moldova şi pentru alegerea lui Alexandru Ioan Cuza în funcţia de domnitor al celor două ţări. A fost considerat sfânt încă din timpul vieţii, iar rămăşiţele sale pământeşti sunt depuse în ctitoria sa, Biserica Sfântul Gheorghe. La 28 februarie 1950, Sfântul Sinod a hotărât canoni­zarea sa, sfântul fiind prăznuit pe 11 aprilie.

• O marturie (profetie) a Sfantului Calinic de la Cernica (1787-1868)
  (Profetii despre Antihrist, Autor: Skartsiuni Dimitriu)

Marturia Sf. Ierarh Calinic de la Cernica despre acest an este si mai directa.

Sf .Calinic a trait mai aproape de noi, intre anii 1787-1868, si este ctitorul manastirii Cernica din apropierea orasului Bucuresti, capitala Romaniei, careia i-a fost staret timp de 31 de ani. In prezent, in biserica mare a manastirii se afla racla cu sfintele moaste ale cuviosului, care necontenit fac minuni si dau tamaduiri de tot felul de boli sufletesti si trupesti.

Staretul Calinic, fiind om sfant, mare nevoitor si cu alese daruri duhovnicesti, in jurul lui se adunasera multi monahi si chiliile din insula Sfantului Nicolae erau neincapatoare, fiind trebuinta de noi chilii. De aceea se gandea sa faca o manastire mai mare, in cealalta insula a sfantului Gheorghe. Nu-i mai ramanea acum decat sa inceapa lucrul, insa staretul Calinic statea la indoiala si amana inceputul.

Ce se intamplase? Un zvon circula in tara ca nu peste mult timp, adica in 1848, aveau sa aiba loc mari evenimente, un sfarsit de lume, un inceput de lume noua. Framantat de aceste ganduri, intr-una din nopti, intorcandu-se la chilie de la slujba utreniei si asezandu-se ca de obicei pe scaunul sau – caci asa obisnuia sa se odihneasca cuviosul, sezand pe un scaun si niciodata intins pe pat -, in acel moment s-a aflat cu trupul in picioare, aievea nu in vis, in cealalta insula a Sfantului Gheorghe, avand de-a dreapta pe Sf. Ierarh Nicolae si de-a stanga pe Sf. Mare Mucenic Gheorghe, care il mustrau de ce nu a inceput zidirea manastirii in aceasta insula, pentru care deja primise bani.

Cuprins de frica si de cutremur, staretul Calinic a raspuns: “Iertati-ma, sfintilor ai lui Dumnezeu, dar citind eu unele prevestiri despre viitor, am crezut ca la anul 1848 va fi sfarsitul lumii“. Atunci sfintii i-au zis: “Uita-te spre rasarit“. Si ridicand cuviosul ochii spre rasarit, nu se mai vedea cerul, ci numai o mare lumina dumnezeiasca iar el spaimantandu-se, a cazut la pamant zicandu-i: “Priveste acum la rasarit si vei vedea taina cea mare a Providentei“. Si fiind intarit de darul lui Dumnezeu, Sf. Calinic a vazut pe cer pe Sf. Treime, asa cum este zugravita pe sfintele icoane, iar dedesupt, pe un mare pergament luminos era scris cu litere mari: 7500, ani de la Adam. Atunci sfintii care il sustineau pe brate, i-au zis: “Vezi ca nu la 1848 va fi sfarsitul lumii, ci sfarsitul lumii va fi cand se vor implini 7500 de ani de la Adam? Asadar, au adaugat sfintii, incepe indata a zidi marea manastire a Sf.M. Mc.Gheorghe“.

Aceasta este vedenia Sf.Calinic de la Cernica. Precum vedem aici se vorbeste precis despre anul 7500 de la Adam, care asa cum am arata mai sus, corespunde cu anul 1992. Noi care am trecut anul 1992 ne intrebam, oare profetia sfintilor nu a fost exacta? Nu, nicidecum. Ea este exacta. Ea nu fixeaza data unui cataclism planetar, ci inceputul derularii unor evenimente ce prevestesc apropierea sfarsitului lumii. Pe vremea Sf. Calinic se zvonea ca in anul 1848 aveau sa aiba loc mari evenimente, “un sftrsit de lume, un inceput de lume noua”. Despre ce era vorba? Cati stiu ca anul 1848 reprezinta anul revolutiilor nationale? Masoneria internationala programase pentru acel an o lovitura de gratie data statelor crestine, in general, si traditiilor crestine in special. A fost inca un pas facut de masoneria, condusa de Sionismul mondial pentru pregatirea venirii lui Antihrist.

(sursa online)

Legaturi:

• HARUL DUHULUI SFANT – SINGURA ARMA A CREDINCIOSILOR in fata lui Antihrist si a inaintemergatorilor lui
• Cum sa infruntam avalansa vestilor rele din lume si atacurile vrajmasului?
• AMBITIA NERODITOARE SI PESCUIREA MINUNATA
• MARTIRI SI HISTRIONI sau: CINE NE TRANSMITE DUHUL ADEVARULUI? Pilda de pateric din inchisoarea de la Targsor: SE POATE SA DANTUIESTI PE SUFERINTA TA?
• ORTODOXIA CA UN SHOW sau despre primejdia falsei renasteri harismatice
• SOLUTIA “DELTA FORCE”? Vremurile de restriste – intre tehnici de supravietuire si metode de despatimire
• DIN CE MOARTE NE-A IZBAVIT HRISTOS PRIN MOARTEA SI INVIEREA SA?
• Virgil Maxim despre CHEMAREA NOASTRA SI DESPRE PUTEREA INFRICOSATA A SFINTEI IMPARTASANII. Parintele Arsenie Papacioc: “E bine sa umplem sufletul nostru cu cele dumnezeiesti ca sa nu mai aiba loc si cele lumesti”.
• Monahul Moise Aghioritul despre sensul preocuparii cu semnele vremurilor: DE LA SPECULATII SI PANICA LA CERCETAREA LAUNTRICA SI PREGATIREA PRIN CAINTA
• Ce avem noi de facut astazi pentru a ne mantui si pentru a ne pregati de incercarile ce vor veni?
• Ce ne va salva de valurile urgiei care va urma?
• PREGATITI-VA, DRAGII BUNELULUI, PREGATITI-VA!
• SA INCEPEM SA NE PREGATIM… CUM SI PENTRU CE?
• CUM NE PREGATIM PENTRU CE VA URMA? POCAINTA, ASTAZI – INTRE “MUCENICIA VIRTUALA” SI INVATATURILE SFINTILOR
• Iara si iara… PERFUZII VITALE PENTRU INCERCARILE VREMURILOR
• Duminica tanarului bogat: CUM FUGIM DE HRISTOS?
• NUMAI CEL CARE VA AVEA INIMA BUNA VA REZISTA
• CELE NEBAGATE IN SEAMA ALE LUMII

*

Din Lumina de Duminica:

Sfântul Varsanufie cel Mare:„Nimeni nu se mântuieşte singur“

de Ionuţ Suceveanu

Invataturi esentiale despre SMERENIE, RABDAREA NECAZURILOR, IERTARE SI COMUNIUNEA PRIN RUGACIUNILE UNORA PENTRU ALTII

Despre Scrierile lui Varsanufie şi Ioan, învăţatul monah din Muntele Athos Teoclit Dionisiatul scrie în “Cuvântul înainte” la a doua ediţie a textului grec original al acestei scrieri, tipărită la Volos, în 1960:

“Una din cărţile cele mai dulci şi mai pline de Duhul Sfânt ale Părinţilor prea sfintei Biserici a Răsăritului, dar în acelaşi timp din cele mai puţin cunoscute poporului drept credincios, este fără îndoială, “Cartea prea folositoare de suflet” a celor dintre sfinţi Părinţilor noştri Varsanufie cel Mare şi Ioan numit Proorocul, constatatoare din 836 Răspunsuri”.

Învăţăturile lor arată desluşit desăvârşirea duhovnicească şi dragostea lor pentru oameni.

Sfântul Varsanufie cel Mare, sau “Marele Bătrân”, şi Ioan Profetul au trăit în secolul al VI-lea, în timpul domniei împăratului Iustinian I (483-565). Ei au dus o viaţă ascetică în Mănăstirea Avvei Serid din Palestina, lângă oraşul Gaza.

Sfântul Ioan, discipol al Cuviosului Varsanufie, a locuit într-o chilie în afara Mănăstirii Avvei Serid timp de 18 ani până la moartea sa. Sfântul Ioan l-a imitat pe învăţătorul său în virtute, viaţă ascetică şi folosirea tăcerii. Datorită darului înaintevederii cu care era învrednicit, sfântul era numit “profetul”.

Nu ştim când a ajuns Cuviosul Varsanufie la Mănăstirea Avvei Serid şi nici nu ştim nimic despre casa şi familia Sfântului Ioan Profetul. Ascultând poveţele Sfântului Varsanufie, Ioan a atins culmile perfecţiunii, asemănându-i-se întru totul mentorului său. Din smerenie, Ioan îi îndruma spre avva Varsanufie pe cei care veneau să ceară cuvinte de folos de la el.

După ce a petrecut timp îndelungat în izolare, până la moartea Sfântul Ioan Profetul şi după aceasta, Sfântul Varsanufie s-a dedicat celor din jur, povăţuindu-i pe calea mântuirii, după cum mărturiseşte avva Dorotei. Cuviosul Varsanufie răspundea celor ce întrebau prin Sfântul Ioan, uneori cerându-i lui să dea răspunsuri. Alteori îl ajuta avva Serid, care-şi nota răspunsurile sfântului. În răspunsurile celor doi sfinţi, care erau îndrumători de viaţă spirituală nu numai pentru contemporani, ci şi pentru generaţiile următoare, se vede foarte clar înduhovnicirea lor crescândă, “din putere în putere”.

Sfântul Ioan a prevăzut şi a proorocit o mulţime de lucruri, până şi data morţii sale, la o săptămână de la moartea avvei Serid. Avva Elian, tânărul egumen al acestei mănăstiri, l-a implorat pe Ioan să rămână cu el încă două săptămâni ca să-l înveţe cum să conducă mănăstirea. Sfântul Ioan i-a îndeplinit rugămintea şi s-a stins din viaţă două săptămâni mai târziu.

Cuviosul Părintele nostru Varsanufie se spune că era unul din acei puţini pentru care ţinea Dumnezeu lumea în timpul său, fiind supranumit “Marele Bătrân”. A trecut la Domnul pe la anul 540, în chip minunat.

Aceşti doi sfinţi au lăsat moştenire una din prea frumoasele scrieri cu caracter duhovnicesc, cartea mântuitoare de suflete numită Îndreptar de viaţă duhovnicească: Răspunsuri la întrebările discipolilor de către Sfinţii Monahi Varsanufie şi Ioan, care a fost foarte cunoscută printre sfinţii, asceţii şi scriitorii generaţiilor următoare, după cum arată scrierile Sfântului Teodor Studitul şi Sfântului Simeon Noul Teolog. Teodor Studitul, redând o mărturie a patriarhului Tarasie, spune că în vremea sa (sfârşitul secolului al VIII-lea) exista chiar o icoană a lui Varsanufie în marea biserică din Constantinopol.

Există manuscrise cu date despre viaţa, faptele şi darurile cu care erau înzestraţi Sfinţii Varsanufie şi Ioan, care au fost traduse pe vremea Sfântului Paisie Velicicovschi în limbile română şi slavonă. “Scrisorile” acestea de răspuns la problemele creştinilor se găsesc în vol. 11 din Filocalia românească, în traducerea părintelui Dumitru Stăniloae.

Scrisorile – simfonia universală a iubirii

De fapt, ele sunt răspunsuri potrivite în orice timp la o mulţime de întrebări puse în parte de monahi, dar în parte şi de mireni, întrebări care, în forma pusă atunci sau în forme asemănătoare, preocupă pe orice creştin.

Cât priveşte conţinutul “Scrisorilor”, el este o aplicare concretă a doctrinei ce se cristalizase în spiritualitatea creştină din secolele anterioare asupra patimilor şi virtuţilor. Prin aceasta, conţinutul lor este înrudit cu cel al Patericului. Dar pe când în Pateric doctrina aceasta e concretizată în gesturi, fapte şi scurte sentinţe ale Bătrânilor, în “Scrisorile” acestea ea e concretizată în sfaturi date la întrebările unor oameni care se străduiau să aplice în diferite situaţii concrete ale vieţii lor această doctrină, în luptă cu tot felul de piedici, de ispite, de greutăţi. Ea este prin aceasta şi o aplicare a doctrinei din scrierile filocalice.

Sfaturile date în aceste “Scrisori” au o remarcabilă notă de realism. Ele ţin seama de nivelul spiritual al celor ce vin cu întrebări. De la cei mai progresaţi duhovniceşte se cer lucruri mai mari, de la cei mai puţin progresaţi se cer eforturi mai modeste, pe măsura lor. De aceea, cartea poate fi de un real folos nu numai pentru monahi, ci şi pentru mirenii credincioşi, dar îndeosebi pentru preoţii duhovnici.

“Ceea ce Apoftegmele Părinţilor (Patericul) ne lăsau doar să întrevedem în câteva luciri fugitive, în momente rare, aici se desfăşoară sub ochii noştri ca un film ce ne arată la lumina zilei aspectele cele mai ascunse ale vieţii obişnuite ale monahilor, care urmăresc zi de zi umilul lor efort de asceză şi de rugăciune, susţinut de sfaturile, învăţăturile şi încurajările Părinţilor lor în Dumnezeu. Nu ştim ce să admirăm mai mult – sfătuirea dată ucenicului, care îşi repetă fără încetare mărturisirile neputinţei şi aceleaşi cereri de sfat şi de ajutor, sau răbdarea învăţătorului care nu oboseşte să folosească toate darurile sale naturale şi supranaturale pentru a conduce spre desăvârşire pe fiii duhovniceşti încredinţaţi lui de Mântuitorul”.

E greu să se rezume în mod fidel marea bogăţie de sfaturi atât de nuanţate cuprinse în aceste “Scrisori“, potrivit cu marea felurime a situaţiilor celor ce le cer.

Smerenia, condiţia iubirii

Varsanufie şi Ioan urmăresc în sfaturile lor adresate celor care le cer îndrumarea spre smerenie, condiţia iubirii de Dumnezeu şi de oameni, ca supremă virtute şi realizare a omului. Numai cei ajunşi la ele s-au ridicat peste toate patimile.

Smereniei i se opune cu deosebire slava deşartă, care îl lasă pe om preocupat de sine în mod egoist. Această slavă deşartă poate lua nesfârşite şi foarte subtile forme, care pot înşela chiar şi pe cel ce e stăpânit de ele. Pentru a ajunge la smerenie e nevoie de o atenţie tot mai fină, tot mai pătrunzătoare la sinea proprie, pentru a surprinde diferitele mişcări ale slavei deşarte şi a curăţi de pe chipul adevărat al omului toate straturile de zgură mai groase sau mai subţiri cu care acoperă sau strâmbă cu viclenie mai vizibilă sau mai puţin vizibilă sinea reală a omului.

Instrumentul cu care se răzuieşte această zgură este în mod principal tăierea voii proprii, ascultarea şi supunerea faţă de autoritatea părintelui duhovnicesc, sau a stareţului mănăstirii. Căci slava deşartă, de care sunt legate şi celelalte patimi, poate strâmba sau falsifica fiinţa omului până a-i da acestuia impresia că tocmai această formă strâmbată, prefăcută este fiinţa lui adevărată şi voia de a o susţine e adevărata lui voie. De aceea, omul trebuie ajutat să se rupă de această voie a lui.

Prin smerenie, omul ajunge de vede sinea sa reală, curăţită de straturile de opacitate de întuneric, aşezate pe ea. Sinea astfel curăţită se descoperă ca o sine clar dependentă de Dumnezeu, s-ar putea spune străvezie pentru Dumnezeu, Care, prin sensul ce-l dă tuturor, aduce în om marea lumină. La această vedere a măreţiei luminoase a lui Dumnezeu nu poate ajunge decât cel ce vede micimea sa, lipsa de sens sau întunericul existenţei sale închise în ea însăşi. Căci această micime a sa recunoscută face inexplicabilă existenţa proprie fără Dumnezeu. Cu cât se simte omul redus la sine însuşi, mai gol, cu atât se vede pe sine mai clar că nu poate exista decât prin Dumnezeu, cu atât i se face mai simţită prezenţa lui Dumnezeu ca temelie a sa. Smerenia e susţinută în om chiar de faptul că, deşi îşi dă seama de limitele lumii şi ale sale prin trăirea a tot felul de imperfecţiuni ale lor (boli, moarte, incapacitatea lumii de a-l satisface cu adevărat şi definitiv pe om), totuşi el nu poate ajunge la marginea cosmosului şi nu poate ajunge niciodată la cunoaşterea de sine în mod desăvârşit.

De fapt, din moartea lui Hristos ca jertfă de Sine învăţăm şi luăm putere să ne pregătim spre moartea noastră ca ieşire dintr-o viaţă închisă în noi înşine, ca dărâmare a zăgazurilor ce ne împiedică de la o deplină comuniune.

Răbdarea necazurilor, medicament de vindecare a patimilor

Un mare rol în înaintarea omului spre chipul lui real îl are răbdarea necazurilor. Aceasta întăreşte pe om cu adevărat în spiritul lui, în vreme ce căutarea de a se sustrage de sub ele îl moleşeşte spiritual. Prin răbdarea necazurilor omul arată că tăria lui nu-i vine de la alipirea la lume, ci de la Dumnezeu cel atotputernic şi iubitor. Lumea alternează plăcerile ce le dă cu foarte multe necazuri. Însăşi robia şi slăbiciunile în care îl coboară pe om patimile ca alipiri excesive la lume arată incapacitatea ei de a-l desăvârşi, deci de a-l mântui.

Toate căutările de ocolire a necazurilor, de viaţă comodă prin cele ce i se oferă de către lume sunt împreunate cu egoismul care rupe pe om de om, care-l împiedică în înaintarea spre Împărăţia cerurilor, care e Împărăţia iubirii între el şi Dumnezeu şi între om şi om. De aceea, Varsanufie şi Ioan socotesc că nu există alt drum spre Împărăţia cerurilor decât suportarea cu răbdare a necazurilor. Ba săvârşirea oricărui bine, ei o socotesc împreunată cu suportarea vreunui necaz, căci trezeşte invidii văzute şi nevăzute.

Puterea răbdării necazurilor îi vine omului din legătura cu Hristos, Care, fiind Fiul lui Dumnezeu făcut om, a suportat crucea din iubire pentru noi, nelăsându-se covârşit de durerile ei. Tot aşa, toată puterea omului de a se smeri îi vine din chenoza sau din golirea benevolă de slavă a lui Hristos. Astfel, înaintarea omului spre adevăratul chip al său este o înaintare din puterea lui Hristos şi spre asemănarea cu Hristos ca om; ea are un temei şi o ţintă hristocentrică.

Numai răbdarea şi smerenia pot duce pe oameni la unirea iubitoare între ei, aşa cum a voit Hristos. Dar această unire n-o pot realiza ei decât în Hristos. Această unire cu Hristos ne desăvârşeşte şi prin faptul că odată cu ea realizăm şi unirea între noi. De altfel, în acest scop S-a făcut Fiul lui Dumnezeu om: ca să ne facem una cu El. Şi numai smerenia şi purtarea necazurilor cu răbdare ne duc spre iubirea care ne poate uni. Căci şi Hristos a realizat acest chip adevărat al omului prin chenoză (smerire) şi cruce.

În răbdarea necazurilor se manifestă o relativizare a legăturilor noastre cu cele ale lumii. Prin ea se face iarăşi transparent sau simţit planul vieţii spirituale superioare, caracterizată prin bunătate şi iubire în viaţa de veci. Acest simţ al relativităţii celor pămînteşti, care slăbeşte patimile noastre, dă omului o odihnă tot mai mare din partea grijilor pentru lucrurile lumii acesteia. De aceea, “odihna” este o altă importantă stare duhovnicească, accentuată stăruitor de Varsanufie şi Ioan. Prin aceasta se arată că lumea e făcută nu ca să ne robească spiritul, ci ca să fie transfigurată prin spiritul nostru unit cu Dumnezeu, ca să fie luată în stăpânire de spiritul nostru.

Sporind în această “odihnă” faţă de grijile şi necazurile produse de prea mare alipire la lume, care ne ţin într-o agitaţie chinuitoare, înaintăm spre marea şi netrecătoarea odihnă a vieţii viitoare, care nu e o încremenire, ci o bucurie netulburată de iubirea în care vom vieţui veşnic. Odihna veşnică la care ajung cei ce se întăresc de aici în răbdarea necazurilor are în ea şi o linişte a conştiinţei de a nu fi făcut rău altora, sau de a fi obţinut iertarea lor pentru relele ce le-au făcut. Iertarea lor ne vine şi prin rugăciunile lor după ce am trecut din această viaţă, dar şi prin rugăciunile tuturor celor ce fac parte din Biserică, şi îndeosebi a sfinţilor.

De aici, marea importanţă ce se acordă în aceste “Scrisori” iertării unora de către alţii şi rugăciunilor unora pentru alţii. Cererea de iertare înmoaie sufletul celui ce o cere, dar şi al celui căruia i se cere, cum îl înmoaie şi iertarea pe al celui ce iartă şi al celui iertat, făcând cu putinţă comunicarea reală de putere şi de viaţă de la unul la altul. Căci amândouă contribuie la înaintarea în smerenie şi la eliberarea de slavă deşartă.

Rugăciunea unuia pentru altul – expresie a iubirii întreolaltă a tuturor

Comuniunea e ajutată în mod deosebit de rugăciunile unora pentru alţii. Nimeni nu se mântuieşte singur, nimeni nu face bucurie lui Dumnezeu dacă se prezintă Lui numai cu rugăciunile pentru sine. El ne vrea uniţi întreolaltă, mai ales când vrem să ne prezentăm în faţa Lui, dat fiind că El este Dumnezeul iubirii şi vrea să ne adune pe toţi în Sine. De aceea, în această silinţă de a ne uni unii cu alţii, arătată mai ales în rugăciune, este El însuşi lucrător. Numai în iubirea faţă de altul arătată prin rugăciune ne desăvârşim fiecare. Căci numai cerând rugăciunea altora ne smerim, eliberându-ne de mândrie, precum în rugăciunea pentru altul ne eliberăm de invidia care nu se bucură de binele altuia. De aceea, numai rugându-ne unii pentru alţii, ne răspunde Dumnezeu cu împlinirea rugăciunilor noastre.

Credem că nu există altă carte duhovnicească din perioada Părinţilor bisericeşti care să vorbească atât de mult şi atât de concret despre importanţa rugăciunii unora pentru alţii, dar mai ales a rugăciunii sfinţilor. Se pune prin aceasta în relief întâlnirea tuturor în sobornicitatea rugăciunii. Toţi se întâlnesc între ei şi cu Dumnezeu în rugăciune. Fiecare se simte responsabil pentru mântuirea celorlalţi şi chemat să lucreze pentru ea prin rugăciune. Pe cât de relative sunt în viziunea “Scrisorilor” lucrurile, pe atât de importantă este persoana omenească: “Ce ar folosi omului de ar câştiga lumea toată, iar sufletul şi l-ar pierde”? Mă pot mântui fără lucruri, sau chiar mă mântuiesc mai uşor când nu caut să le adun cu lăcomie, defavorizând pe alţii. Dar nu pot să mă mântuiesc fără grija de a ajuta pe alţii să se mântuiască. E implicat în aceasta faptul că lucrurile n-au preţ decât pentru oameni, ca să fie folosite spre sporirea comuniunii dintre ei şi spre înaintarea la veşnica lor comuniune în viaţa viitoare.

Iertarea reciprocă, rugăciunea unora pentru alţii, smerenia, refuzul slavei deşarte sunt tot atâtea mijloace care pot duce spre chipul omului iubitor şi pot imprima raporturilor dintre oameni o nesfârşită dulceaţă şi delicateţe, ducându-i pe toţi spre Împărăţia cerului, care e Împărăţia iubirii desăvârşite.

Opera celor doi Bătrâni e o simfonie universală a iubirii, manifestată în rugăciunea auzită şi neauzită a tuturor pentru toţi, ca expesie a iubirii întreolaltă a tuturor, a iubirii în care toţi cred în valoarea şi existenţa eternă a tuturor ca persoane unice, neconfundate. “Scrisorile lui Varsanufie şi Ioan” descriu şlefuirea treptată a omului de tot ce l-a coborât din omenescul lui, care nu se poate realiza decât în comuniunea dintre oameni, alimentată din comuniunea lor cu Dumnezeu. Lucrarea aceasta de şlefuire o face nu numai Dumnezeu cu fiecare din ei şi fiecare cu sine, dar mereu ajutat de Dumnezeu şi de credincioşii mai progresaţi duhovniceşte.

Înaintăm împreună spre o viaţă de desăvârşită comuniune, în care fiecare creşte în tărie spirituală şi în iubire, în libertate de patimile proprii şi ale altora şi în comuniune spre Împărăţia lui Dumnezeu în Treime, a lui Dumnezeu al iubirii.

• Notă: Articolul reproduce părţi din traducerea părintelui Dumitru Stăniloae şi din introducerea la volumul 11 din Filocalie.

Legaturi:

• INTRAREA INAUNTRU SI CERCETAREA CELOR DE ACOLO
• Sfantul Teofan Zavoratul despre LUPTA MAI SUBTILA CU PATIMILE
• Sfantul Teofan Zavoratul despre atitudinea in fata bolii: “Ce rugaciune ii trebuie bolnavului? Multumire si suspinare”
• PARINTELE ARSENIE BOCA, “OMUL DURERILOR” si CELE SAPTE SURLE PRIN CARE DUMNEZEU NE CHEAMA (II). Mila lui Dumnezeu ascunsa in necazuri si primejdii
• De ce ne sunt de folos ispitele, incercarile si razboaiele launtrice?
• Sfantul Marcu Ascetul – calauza catre “cetatea cea intarita” a Duhului
• Sfantul Marcu Ascetul - antidot duhovnicesc la otrava duhului lumesc inhalat zilnic
• Scara Sfantului Ioan - oglinda care nu ne minte (2)
• GARBOVIREA NEVAZUTA – ADANCUL NESTIUT AL PATIMILOR
• Boala si nebunia slavei desarte
• PARINTELE CLEOPA DESPRE PAZA MINTII: “Sa nu iesi la razboi fara Mine!”

*

• PARINTELE DUMITRU STANILOAE (†5 octombrie 1993) despre Hristos-slujitor si chemarea Sa pentru noi la aceeasi slujire: “Cum sa stii daca iubesti cu adevarat pe cineva, daca nu ai suferit pentru el?“
• MARTURII DE LA SI DESPRE PARINTELE STANILOAE – OMUL LUI DUMNEZEU, OMUL APROAPELUI, OMUL TAINEI, OMUL COMUNIUNII. “La inceput a fost iubirea”
• Parintele Staniloae despre sensul duhovnicesc al Crucii si despre intelegerea jertfei, a daruirii – CARE E MODELUL LUI HRISTOS?
• CRUCEA CARE ODIHNESTE

*

• Cuviosul Serghie Şevici (+25 iulie 1987) despre iubire: “Ia seama mai intai la suferinta sufletelor!”
• Parintele Calciu despre SINGURARATE si UNIREA intreolalta in Biserica
• Moravuri ecleziale: EGOISMUL “DREPTMARITOR” SI RAVNA DIN MANDRIE
• IPS Pimen despre COMUNIUNEA IN BISERICA-MAMA, CA ANTIDOT LA CRIZA
• “CÂND DRAGOSTEA E ÎMPĂRĂTEASĂ…” Jean-Claude Larchet talcuieste cuvintele Sfintilor Parinti despre iubirea crestina
• Cum traim, fara sa stim – pietist sau ideologic – in afara Ortodoxiei, in numele “UNITATII” DE JOS SI A “IUBIRII” CELEI VECHI (I)
• CREDINTA SAU “SENTIMENT RELIGIOS”? Unitate de Sus sau Unitate de jos? (II)
• UNDE ESTE “A PLANGE CU CEI CE PLANG”? (I). Despre inselarea motivelor fals-duhovnicesti ale “ne-tulburarii” pentru a justifica nepasarea si pasivitatea
• Sf. Serafim de Virita – o pilda despre puterea rugaciunii pentru aproapele
• Sfantul Siluan Athonitul – o pilda a iubirii adevarate pentru fiecare dintre “fratii lui Hristos”: Ce primeaza: sufletul unui om sau reusita unei activitati omenesti?
• CUV. PAISIE: “E STARE DE ALARMA. ESTE TREBUINTA DE MULTA RUGACIUNE CU DURERE”
• CUVIOSUL IOSIF ISIHASTUL: “Daca rugatorii pentru lume vor lipsi, atunci va fi sfarsitul”

• Cititi si: PARINTELE DUMITRU STANILOAE (†5 octombrie 1993) DESPRE HRISTOS-SLUJITOR SI CHEMAREA NOASTRA LA RESPONSABILITATEA SLUJIRII JERTFELNICE: “Cum sa stii daca iubesti cu adevarat pe cineva, daca nu ai suferit pentru el?“
• Cuvinte duhovnicesti – fragmente din interviuri cu Parintele Dumitru Staniloae (AUDIO)
• Parintele Dumitru Staniloae la Cernica (VIDEO)
• Parintele Dumitru Staniloae – Sensul vietii (VIDEO)

Formele singuratatii - Parintele Dumitru Staniloae pe video.crestinortodox.ro

Parintele Dumitru Staniloae – La inceput a fost Iubirea pe video.crestinortodox.ro

***

Lumina: Amintiri despre părintele Dumitru Stăniloae

[Parintele Gheorghe Holbea]: Faptul de a-l fi cunoscut pe părintele Dumitru mi-a creat sentimentul încrederii şi siguranţei în lucrarea lui Dumnezeu în istorie, chiar şi în acea perioadă a studenţiei, plină de molozul bisericilor dărâmate, a fricii şi terorii că eşti urmărit în fiecare clipă de nişte forţe diabolice, care căutau să se insinueze chiar şi în cutele cele mai profunde ale sufletului tău, când părintele îndemna „să mergem către Iisus din adâncurile inimii“.

Chiar şi în acea perioadă a laşităţii şi compromisului grosolan, în numele unor pretinse interese ale familiei sau ale copiilor, prezenţa sa, încrederea sa profundă în Ortodoxie, în valorile răsăritene, în neamul său, preschimba, prin Hristos, patima oarbă a istoriei în calea Învierii. Ceea ce mă întărea în prezenţa sfinţiei sale era atitudinea cu care trata orice problemă. N-am simţit vreodată la părintele vreo umbră de superficialitate; nimic din dragostea superficială, efemeră, sau din asprimea sterilă care pustieşte. Prezenţa sa răspândea o limpezime şi o stare de linişte ce se înfăţişa liturgic, dincolo de istoria imediată. (…)

[Prof. Elena Moise]: Era extraordinar la părintele faptul că, în termeni socratici vorbind, avea o maieutică, harul de a scoate din tine, de a face vizibilă şi perceptibilă credinţa pe care tu o ai în tine, lumina dumnezeiască pe care o ai în suflet. Ăsta cred că a fost marele har duhovnicesc; în preajma lui simţeai cum poţi să-L vezi, aproape să-L „naşti“ tu pe Dumnezeu, din sinele tău profund acoperit cu aluviuni ale vieţii cotidiene, ale lecturilor noastre, ale educaţiei pe care fiecare dintre noi am primit-o. Din cauza aceasta apropierea dintre noi a fost una pe care nu o pot descrie în cuvinte. Era uimitor că citea în tine, şi, uneori, când ne dădea un canon, nu îl dădea ca pe o sentinţă. Ei bine, plecai de acolo şi mergeai şi mestecai gândurile, dându-ţi seama că absolut tot ce ţi-a spus era exact ce trebuia să-ţi spună şi simţeai lucrul acesta. (…)

[Pr. Dinu Mihalcea]: Părintele Stăniloae venea la noi în biserică în fiecare duminică. Slujea, se împărtăşea şi predica. Avea o voce domoală, calmă, dar care dădea în acelaşi timp un efect deosebit. Predica sa, cuvântul lui simplu, captiva pe toţi. Era foarte prietenos, cu dragoste părintească faţă de toţi. Oamenii veneau la sfârşitul slujbei să îi sărute mâna, iar el îi binecuvânta cu răbdare pe toţi. Dacă cineva întreba un anumit lucru era întotdeauna dispus la a da un răspuns, o explicaţie, o lămurire oricui dorea. Era stimat, apreciat şi respectat de toţi. Nu se grăbea niciodată, nici la vorbă, nici ca să plece din biserică mai repede. (…) Părintele trăia într-o modestie nespusă. În acelaşi timp avea un suflet larg. Faptul că era deschis faţă de toţi era un lucru admirat de toţi. Când ne duceam la dumnealui acasă nu repezea pe nimeni sau cumva să motiveze „nu mai pot să stau, trebuie să plecaţi“, ori altceva. Rămânea şi dacă erau lucruri de lămurit nu se dădea înapoi niciodată. Dorea ca fiecare om să plece cu folos de la el. Pentru aceasta lumea îl iubea aşa de mult. Predicile lui erau ascultate cu atenţie pentru că nu erau nişte predici savante, ci pe înţelesul tuturor.

[Costion Nicolescu]: Ceea ce m-a atras foarte mult la el a fost faptul că ştia să te asculte, participa la cele ale tale, îl vedeai cum compătimeşte sincer împreună cu tine, atunci când te întreba de necazurile tale, apoi le punea în legătură cu Dumnezeu. Nu puteai să zici că te-ai dus la el şi ai stat un sfert sau o jumătate de oră şi totul s-a discutat pe chestii lumeşti, banale. Întotdeauna, după ce etapa aceasta pământească despre viaţa noastră o derulam într-un fel sau altul, deodată, şi de obicei destul de rapid, decola spre teologie. Când vorbea despre Dumnezeu vorbea ca despre Tatăl lui, ca despre un prieten apropiat, iar lucrul acesta era molipsitor. Când erai acolo uitai cine eşti, ca atunci când te duci cu un vreasc prăpădit la foc, şi lemnul acela se aprinde şi devine la fel cu focul. Dumnezeu era Persoană apropiată. Iubirea, Persoana, Treimea erau câteva constante ale lui pe care ţi le apropia. Deodată simţeai că Dumnezeu este cu tine, alături, acolo, dar nu într-un fel naiv, copilăresc şi nici savant, ci firesc, natural. Pentru părintele Dumitru comunicarea nu era teorie, ci act asumat în fiecare clipă, cu tot omul. Era o comunicare cu totul personală. El ştia să te asculte atent şi să-ţi răspundă exact la ceea ce aveai nevoie. Cuvântul lui te ajungea şi te însoţea. Îl simţeai totdeauna aproape, aproape… Cu tine! Îl simt şi acum… Iar în întâlnirea cu el nu lipsea niciodată Dumnezeu, prezenţă mângâietoare şi încurajatoare. Chipul său, atât în partea vădită, cât şi în cea lăuntrică, înaintase până departe pe drumul asemănării cu Dumnezeu.

***

Parintele Rafail Noica despre “mireasma duhului” parintelui Staniloae

“As vrea sa zic numai un cuvant de sfantul nostru parinte Staniloae. Ce m-a uimit la parintele nostru Staniloae, ca teolog, ca om al culturii – un carturar, un profesor – este ca in el [am gasit] ce-am vazut in parintele nostru Sofronie si ce vad in cartea Sfantului Siluan si a altor sfinti: este ca e nu un teolog doar al disciplinei, ci este un traitor. Din majoritatea notelor lui de subsol si din cam toate articolele, scrierile si cartile lui reiese ca este un traitor. Putin l-am cunoscut pe Parintele Staniloae in ‘93, cu cateva luni inaintea trecerii lui la Domnul, si eram cu un parinte de la noi de la manastire, si in smerenia lui, ne-a cerut sa-i vorbim ceva despre Dumnezeu. Parintele Simeon care era cu mine, de la manastire, ii spune: “Pai, Parinte, noi am venit ca sa va auzim pe dumneavoastra!“. Si ne-a vorbit parintele Staniloae, simplu a inceput sa ne vorbeasca. Si nu imi amintesc ce ne-a zis acuma, dar imi amintesc ca am iesit plini si impliniti, si ca cuvantul lui purta exact aceeasi mireasma precum cuvantul parintelui nostru Sofronie. Parintele nostru Sofronie – imi vine sa zic, ultimul filocalic, nu in sensul ca era singurul, dar ca generatia lui a fost generatia cu care s-a incheiat perioada filocalica a bisericii.

Si iata un filocalic, un traitor, un monah care si-a trait chilia, care a trait sapte ani de pustie la Muntele Athos intr-o pestera, si el un om al culturii (din copilarie, din mostenirea lui si din formatia lui, nu era strain nici filozofiei, nici artelor, fusese pictor in tinerete), dar mai ales un traitor al teologiei. Si iata ca parintele Staniloae, a carui viata e foarte deosebita de cea a parintelui Sofronie, si cei doi parca vorbeau in acelasi duh, in aceeasi mireasma. Si socotesc ca asta este rezultatul teologiei ca devenire, teologia care incepe sa devina insasi starea duhului nostru: fiindca traiau in acelasi “Theos“, in acelasi Dumnezeu, si vorbeau in acelasi duh, si cuvantul lor purta aceeasi mireasma“.

(in Cuvantul rostit de parintele Rafail Noica in noiembrie 2003, in Aula Palatului Patriarhal, in cadrul simpozionului dedicat centenarului Parintelui Dumitru Staniloae si purtand titlul “TEOLOGIE SI MONAHISM“: Parintele Rafail Noica despre teologia ca rugaciune)

***

Lidia Staniloae-Ionescu despre tatal ei, OMUL Dumitru Staniloae

“Odinioara el ne citea deseori Epistola catre Corinteni: “De-as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am…”. Dupa aceea tacea, concentrat, privind cu ochii intredeschisi, departe, spre un punct pe care doar el il cunostea. “Asta e”, spunea, “dragostea e cel mai mare dar si cea mai mare virtute”…

Repeta deseori, sunt sigura ca multi din obisnuitii casei l-au auzit, ca viabilitatea credintei in Biserica Ortodoxa, modul direct in care e ea traita de catre popor, concret, nu prin dogme si definitii departe de sufletul omenesc, se datoreste in buna masura faptului ca preotul cunoaste din propria experienta viata de familie, cu bucuriile, cu durerile, cu sacrificiile pe care ea le comporta. Fiind preot e si om ca toti ceilalti si poate sesiza mai bine realitatea in care traiesc credinciosii sai. Nu ramane undeva, la o parte, observator impartial al slabiciunilor si problemelor, cercetator rece, neimplicat in durerile pe care e chemat sa le aline, in bucuriile pe care e chemat sa le inteleaga.

Si tata a fost un asemenea om. Dincolo de inteligenta, eruditia, puterea de munca, toate acele calitati tipice  pentru un mare ganditor si carturar, el a fost o fiinta umana, in cel mai nobil inteles al cuvantului, cald, duios, exemplu de devotament si daruire. Pentru toti oamenii cu care a venit in contact si pentru care a inteles ca, odata cu darul preotiei, primise si o mare raspundere in fata Domnului. Dar si pentru cei apropiati lui, pentru familia pe care a iubit-o mai presus de orice.

Indiferent de felul cum ceilalti au privit-o, de sentimentele pe care le au pentru ea, datoria lor morala era sa-l inteleaga si sa faca si pe altii sa inteleaga ca Staniloae a fost nu numai un mare teolog, dar si un om intreg, inzestrat de Dumnezeu cu tot ceea ce El a voit sa impodobeasca sufletul creaturii Sale.

Acesta ar fi omagiul cel mai real, mai pios, mai potrivit, adus mentorului spiritualitatii romanesti, cum il numeau, de la care ar fi trebuit sa se invete nu numai teologie, dar si omenie, cu tot ceea ce are ea curat si ales, bunatate, daruire de sine, trasaturi caracteristice personalitatii coplesitoare care a fost tata.

Se vorbeste despre gandirea lui antinomica, depasind discursivul, in care un rol fundamental il joaca teologia personalista, comuniunea dintre persoane, ipostazul divin facandu-se ipostaz al umanului. Da, toate acestea le-a gandit si le-a scris ca sa le impartaseasca si altora.

Despre toate acestea se vorbeste in articole referitoare la opera lui, mentionandu-se impletirea opusului si contradictoriului in actul cunoasterii, a unitatii cu diversitatea, ca temelie a comuniunii. Dar nu trebuie sa se uite ca Staniloae n-a considerat ipostazul uman doar ca un element teoretic, bun pentru tratate. Nici comuniunea doar ca un capitol de carte, ci ca o identificare a iubirii de sine cu iubirea de aproapele. El le-a inteles in realitatea lor, vie, traindu-le in mod concret. Aceasta evidenta a trairii, dincolo de discursul filozofic, l-a facut pe Staniloae nu numai un invatat de mare rezonanta, depasind marginile vremii si locului carora le-a apartinut, dar si un om duhovnicesc putin obisnuit, cu toate caracteristicile pe care acest nimb de spiritualitate il confera acelor rari alesi, pe fruntea carora harul si-a pus pecetea.

Am avut o data sansa de a-l asculta vorbind despre sfintenie. Eram in Grecia si o distinsa teoloaga, care lucrase multi ani ca misionara in Coreea, i-a cerut sa spuna cateva cuvinte despre acest subiect. A improvizat vreme de mai bine de o ora, vorbind despre delicatetea sfinteniei, despre bunatatea si intelegerea care devin transparenta, imaterialitate. Despre gratia divina [harul dumnezeiesc, n.n.] care coboara asupra Sfantului, transfigurandu-l. Caci, dupa cum spune si Sfantul Simeon Noul Teolog, “lumina sfinteniei din suflet face si trupul transparent”, acea lumina care-si pune pecetea pe omenesc, efect al coplesirii materiei de catre spirit [Duh, n.n.]… (…)

Si mereu revenea la acest cuvant: “delicatete”. Acest sentiment izvorat din dragoste pentru ceilalti, din intelegere, din aspiratia de “a se face tuturor toate” si care este de fapt “o putere ajutatoare, pe care nici o putere din lume nu o poate incovoia”.

Vorbea despre sfintenie ca despre un punct culminant, un varf al bunatatii, al curatiei, al dragostei, inconjurat, acoperit, aureolat de “vălul smereniei”.

Tata schitase conturul omului luminii, asa cum va sta la picioarele tronului dumnezeiesc. Am vazut atunci lacrimi in ochii multora dintre ascultatori.

Si am fost convinsa ca exista prioritati pe lumea noastra care ar trebui sa devina legi ale existentei, la fel de importante, nu, infinit mai importante decat cele despre care credem noi ca o guverneaza”.

(in: Lidia Staniloae Ionescu, “Lumina faptei din lumina cuvantului”. Impreuna cu tatal meu, Dumitru Staniloae, Editura Humanitas, Bucuresti, 2005)

• Parintele Dumitru Staniloae: un dar pe care Dumnezeu l-a facut Ortodoxiei – de PR. GHEORGHE HOLBEA
• Cuvintele rostite de Parintele Staniloae in clipele de dinaintea mortii
• “Trebuie mai mult, mai mult sa Il descoperim pe Hristos!”
• “Indrazneste sa intelegi ca Eu, Dumnezeu, te iubesc!”
• “Omului ii este frica de iubire…”
• EXPERIENTA TREIMII: “Suntem totdeauna Trei…”
• Pr. Dumitru Staniloae: Compasiune si iertare
• PARINTELE STANILOAE: RUGACIUNEA INTR-O LUME SECULARIZATA
• “In Maica Domnului avem in cer o inima de mama”. NASTEREA NASCATOAREI DE DUMNEZEU, NADEJDEA CELOR DEZNADAJDUITI. Nu lasa, maicuta, sa pierim pe cale!
• MARTURISIREA PARINTELUI STANILOAE: Ecumenismul este produsul masoneriei si este pan-erezie! Nu exista “Biserici surori”!
• Parintele Staniloae despre constiinta ortodoxa ca dragoste de Adevar
• Reactia ortodoxa la erezie, conform parintelui Staniloae
• INALTAREA DOMNULUI LA CER – INDUMNEZEIREA CELOR UNITI CU EL
• Alte aspecte din invatatura Parintilor despre pocainta ca viata in Hristos

“Nu mai avem acel foc al responsabilitatii, acel foc care vine de la Duhul Sfant, dat Fiului, si prin care Fiul Se daruie Tatalui; Duh prin care Hristos a acceptat sa Se jertfeasca pentru noi si prin care a insuflat, a sadit in noi aceasta responsabilitate. Aceasta responsabilitate trebuie legata de lucrarea Sfantului Duh. In acest sens, nu putem recunoaste in Biserica Trupul lui Hristos, decat daca ea se daruie. Este focul, nerabdarea de a face pentru ceilalti, de a te darui celorlalti, de a te darui lui Dumnezeu. Acest trup primeste de la Hristos focul responsabilitatii prin care cei botezati sunt legati unii de altii, si pe care o revarsa in jurul lor. Astazi, printre crestini, exista uneori un activism social foarte sincer, dar lipsit de fundament”.

“Exista fiinte nesatisfacute, care cauta sa mearga mereu mai departe in implinirea Evangheliei, smerindu-se, cerand iertare pentru nedesavarsirile lor, pentru gradul nesatisfacator la care au ajuns. Acestia merg intr-o tensiune continua spre o treapta mereu mai inalta. A tinde cu adevarat, unii mai mult, altii mai putin, a ne indemna reciproc catre aceasta desavarsire, acesta este continutul chemarii lui Hristos. El creeaza in noi aceasta tensiune, chemandu-ne la El. Putem trai in aceasta tensiune cum o faceau crestinii din primele veacuri”.

• Ascultati: Parintele Staniloae despre sensul duhovnicesc al Crucii si despre intelegere a jertfei, a daruirii – CARE E MODELUL LUI HRISTOS?

• Cititi si: CRUCEA CARE ODIHNESTE

***

Slujirea lui Hristos

“O, smerenie a lui Hristos, te-am cunoscut, dar nu te pot ajunge” (Ava Siluan)

Iisus Hristos este slujitorul desavarsit pe care Il anunta profetii Vechiului Testament: robul care sufera si iubeste, robul infinit bland si compatimitor, robul lui Dumnezeu devenit prin vointa sa rob al oamenilor. El este Dumnezeu Care Isi slujeste prin vointa Sa propria creatura. Dar El se face si om, slujind Creatorului Sau pentru binele oamenilor. Prin aceasta slujire a oamenilor, El manifesta paternitatea lui Dumnezeu. Prin slujirea lui Dumnezeu, il initiaza pe om in demnitatea de fiu. Slujind ca un Parinte oamenilor si ca un Fiu lui Dumnezeu, asa ni se infatiseaza Cuvantul Intrupat.

Icoana Ta luminoasa, Hristoase, revarsa lumina imateriala a Tatalui. Ai venit printre noi ca unul dintre noi ca sa ne slujesti, mantuindu-ne de intuneric si de iad. Datatorule de lumina, slava Tie!

Inainte de orice, am nevoie de celalalt; facandu-se om, Fiul lui Dumnezeu si-a insusit aceasta nevoie. Fara aceasta nevoie, as fi supus ispitei de a gandi ca sunt un fel de Dumnezeu, ca ceilalti au nevoie de mine, dar eu n-am nevoie de ei, ca nu am limita. Dumnezeu apare in faptul ca trebuie sa slujesc celorlalti, dar si in faptul ca am nevoie de ei, ca nu pot nimic fara ei: sunt absolut conditionat de ei in existenta mea; am nevoie de cuvantul lor, de mangaierea lor, pentru a ma intari in deznadejdile mele, in intristarile mele. Nu pot exista fara un cuvant din partea lor. Nu este de ajuns ca ei sa-mi dea un sprijin material fara un cuvant bun, fara o participare spirituala la existenta mea, care se intemeiaza in duh. Trebuie sa vad ca in gestul lor fata de mine exista si o participare a duhului lor, o intentie pentru mine. Nu putem separa gesturile materiale de aceasta participare a duhului. Cand aruncam ceva unui cersetor, descotorosindu-ne, facem o atare separatie”

Am citit odata ca un poet a trecut pe langa un cersetor. Neavand nimic sa-i dea, i-a dat mana, spunand: “Iata, sunt prietenul tau”. Pentru cersetor aceasta a contat mai mult decat orice. S-a simtit intarit in temeiul spiritual al fiintei sale.

Ei au nevoie de mine, eu am nevoie de ei. Este o forma de legatura intre oameni care se inradacineaza in taina Intruparii pentru noi a lui Hristos, Care a devenit El Insusi slujitorul nostru. Fiul omului este slujitorul tuturor, nu a venit sa fie slujit, ci ca sa slujeasca.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Dumnezeului Celui Viu, lumineaza mintea si inima noastra. Descopera-ne taina slujirii Tale, Cuvinte mai inainte de veci. Astfel vom invata sa-i slujim pe toti oamenii si sa te slujim pe Tine, Domnul si Dumnezeul nostru, in toti oamenii! Amin.

Raspunzand nevoii noastre, El a aratat in mod limpede ca, pentru a fi slujitori unii altora, avem nevoie unii de altii. Nu este de ajuns sa slujim in mod exterior, trebuie sa ne daruim pe noi insine. Acest fapt este temeiul jertfirii de sine, temeiul iubirii. Doar astfel crestem, pentru ca avem comuniune in mod real. Nu suntem chemati sa slujim asa cum achitam o datorie. Trebuie sa existe iubirea ca radacina: sa vezi taina celuilalt, sa vezi in el fiinta neconditionata. Aceasta este taina extraordinara, negraita: sa iubim, sa ne adancim spiritual unul in altul, sa fim atenti la ce inseamna celalalt care are nevoie de mine. Sa fim atenti asa cum este Dumnezeu, sa fim atenti fata de el ca fata de o fiinta transparenta pentru Dumnezeu.

Este o taina negraita, care ma depaseste. Si totusi, fapt este ca Fiul lui Dumnezeu a venit in timp, asumandu-si de buna voie nevoia de mine, aratandu-Si nevoia de mine. Vrea ca eu sa-L iubesc. Ceea ce ne da Dumnezeu n-ar fi desavarsit daca numai El ne-ar fi iubit, daca n-ar avea nevoie prin bunavointa de iubirea noastra. In aceasta sta lepadarea de Sine a lui Dumnezeu: in faptul de a fi acceptat sa aiba nevoie de noi. In aceasta se manifesta valoarea negraita si vesnica pe care a pus-o in noi.

“Cu dor am dorit sa mananc cu voi aceste Pasti inainte de patima Mea” (Luca 22,15).

“Iata, stau la usa si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20).

Neam nemultumitor, intoarce-te din ratacire, cunoaste pe Cel pe care l-ai strapuns. Vezi cu cata dragoste te iubeste si vine spre tine, daruindu-ti viata si inviere (Sambata Mare, glas 5).

Hristos ne-a revelat responsabilitatea noastra fata de creatie, fata de ceilalti oameni si fata de El Insusi. Prin aceasta, El ne-a revelat valoarea noastra si nevoia Sa de noi. Ma descopar responsabil fata de Dumnezeu, responsabil de a face evidenta prezenta lui Dumnezeu in lume. La gandul acestei responsabilitati, a valorii mele, ma cuprinde spaima…

Doamne Iisuse, da-mi putere sa port aceasta responsabilitate!

El S-a facut pe Sine dependent de noi. S-a pus in nevoie. S-a infatisat ca un cersetor dependent de milostivirea mea. S-a pus in situatia de a se bucura de iubirea mea si de a suferi pentru indiferenta mea.

Acest lucru arata inrudirea dintre Dumnezeu si noi; nu luam destul de in serios caracterul nostru de chip al lui Dumnezeu. Nu-L mai putem concepe pe Dumnezeu ca pe o fiinta rigida si maiestoasa care ramane indiferenta. El ne iubeste, ne acorda o atentie infinita. Arata o iubire pasionata pentru noi.

Iisuse, iubire nebuna a lui Dumnezeu pentru oameni, miluieste-ne pe noi! Atinge inimile noastre impietrite, imbratiseaza-ne cu iubirea pentru Tine. Da-ne sa Te iubim cum ne-ai iubit Tu, ca sa-i putem iubi pe toti oamenii cum ii iubesti Tu. Iubitorule de oameni, slava Tie!

Biserica, popor slujitor

Aceasta slujire iubitoare a lui Hristos fata de Dumnezeu si fata de oameni este temeiul Bisericii. Ea este intemeiata pe iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, iubire care la randul sau face pe orice om responsabil in fata lui Dumnezeu si in fata oamenilor. De aceea, Biserica este un popor de slujitori, un popor responsabil in istorie.

Exista o adanca unire intre noi, cei botezati. Simtim profund dependenta noastra, obligatia noastra a unora fata de altii. Incercam sa adancim aceasta solidaritate, unitatea noastra in Dumnezeu. Aceasta ne vine de la Hristos: adancirea Bisericii ca unitate este legata de jertfa lui Hristos, de responsabilitatea lui Hristos. El nu a suferit numai pentru ca oamenii sunt in nenorociri, pentru ca sunt pacatosi si nefericiti; El a suferit pe Cruce, constatand ca oamenii nu-L iubesc. Desi le-a dat atatea dovezi ale iubirii Sale, a fost parasit de oameni.

Poporul Meu, ce am facut Eu voua? Sau cu ce v-am suparat?… Si cu ce mi-ati rasplatit? In loc sa Ma iubiti, pe Cruce M-ati pironit! (Vinerea Mare, antifon 12, glas 8).

El a trait nu numai parasirea Tatalui, dar si parasirea oamenilor. Parasit de Dumnezeu si de oameni… Credinta Crestina pastreaza inca atata adancime pe care teologii trebuie sa o puna in valoare!

“Cat de mare trebuie sa fi fost suferinta Maicii Domnului, cand statea la picioarele Crucii!… Daca vom spune (cum a spus ea): <<Iata roaba Domnului, fie voia Ta>>, atunci cuvantul lui Dumnezeu se va salaslui in sufletul nostru si lumea se va umple de iubirea lui Dumnezeu… Dar oamenii nu o inteleg si nu vor s-o primeasca” (Sf. Siluan, Insemnari duhovnicesti).

Cuvantul a devenit pe deplin eficace in noi, provocand un raspuns pe masura lui.

Taina Crucii lui Hristos se poate exprima ca taina a iubirii ignorate sau chiar respinse. Dar in aceasta respingere, iubirea se verifica inca o data mai mult, in gratuitatea si in absolutul ei. Caci acest lucru presupune o suferinta, care ea insasi este si un semn de maretie a iubirii. Cum sa stii daca iubesti cu adevarat pe cineva, daca nu ai suferit pentru el? Cata vreme n-am suferit pentru tine, cum as putea indrazni sa spun ca te iubesc? Suferinta mea este in acelasi timp bucurie pentru ca prin ea se arata maretia iubirii. Este “intristarea care naste bucurie” (Sfantul Ioan Scararul, Scara, Treapta a VII-a).

Biserica sta pe iubirea rastignita. Ea sta pe iubirea lui Dumnezeu Care Se daruie total, daruire de sine care sufera chiar si respingere. Aceasta iubire este o forma de a se darui, retragandu-se, forma care respecta total libertataea celuilalt. A te darui, fara sa te impui: iata slujirea. A-i ajuta pe oameni, a te ruga pentru oameni, a le salva viata, dar fara a le supune libertatea, fara a–i lipsi de libertatea lor: iata responsabilitatea. Fiindca omul nu poate creste decat daca este liber.

Doamne Dumnezeul nostru, da-le Duhul Tau cel Sfant ca ei sa Te cunoasca prin Duhul Sfant. Pleaca-le vointa catre Tine.

Biserica este unirea barbatilor si femeilor, in care constiinta responsabilitatii lor in Hristos a atins un grad mai mare de limpezire. Ei sunt in drum spre o constiinta din ce in ce mai inalta a responsabilitatii lor fata de lume, fata de toti oamenii si nu numai fata de membrii Bisericii: poate ca numai astfel ii putem deschide pe ceilalti Evangheliei. Apostolii si urmasii lor imediati din primele veacuri au castigat atata lume! Acum doar intamplator mai castigam pe unul sau altul. Nu mai avem acel foc al responsabilitatii, acel foc care vine de la Duhul Sfant, dat Fiului, si prin care Fiul Se daruie Tatalui; Duh prin care Hristos a acceptat sa Se jertfeasca pentru noi si prin care a insuflat, a sadit in noi aceasta responsabilitate.

Aceasta responsabilitate trebuie legata de lucrarea Sfantului Duh. Este focul, nerabdarea de a face pentru ceilalti, de a te darui celorlalti, de a te darui lui Dumnezeu. In acest sens, nu putem recunoaste in Biserica Trupul lui Hristos, decat daca ea se daruie. Acest trup primeste de la Hristos focul responsabilitatii prin care cei botezati sunt legati unii de altii, si pe care o revarsa in jurul lor.

Astazi, printre crestini, exista uneori un activism social foarte sincer, dar lipsit de fundament. Avem conferinte in care se vorbeste mult despre evanghelizare si misiune. Se vorbeste mult despre responsabilitate, de faptul de a fi alaturi de cei care sufera, de exemplu, in lumea a treia. Dar nu se spune aproape nimic despre radacina responsabilitatii in Hristos. Lipseste o teologie a responsabilitatii. Oamenii gasesc o ameliorare materiala a vietii lor, dar raman necredinciosi, pentru ca nu le-a fost transmis focul responsabilitatii in Hristos.

Responsabilitatea Bisericii este de a-i ajuta pe oameni sa-L intalneasca pe Dumnezeu in mod personal. Ameliorarea doar materiala a conditiei umane nu e de ajuns. Trebuie ca ea sa fie expresia iubirii, a iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, a iubirii oamenilor haraziti vietii vesnice. Ce castiga omul daca nu-L intalneste pe Dumnezeu, daca nu-L intalneste pe Tatal sau cu iubirea Lui vesnica?

Daca un copil plange, mama ii poate potoli lacrimile printr-un cadou. Dar ceea ce ii cerea copilul este de fapt iubirea. Iata-l frustrat de lacrimile sale: cine-l va mangaia?

Omul se dezvolta in aceasta responsabilitate. Trebuie sa ne desavarsim prin exercitiul acestei responsabilitati, neseparand realizarea de noi insine de unirea noastra, de iubirea noastra reciproca, desavarsita, in vesnicie. Astfel putem face sinteza intre credinta in Hristos si angajamentul social; putem da un temei foarte serios, foarte puternic, plin de foc actiunii noastre.

Altfel, fara o inradacinare foarte riguroasa in iubirea lui Hristos, ne pandeste spiritul de dominatie. Daca toti isi simt responsabilitatea in fata lui Hristos Care traieste in ei si in istorie, exista atunci o posibilitate de a creste in comuniunea reala, intr-o iubire sincera. Putem atunci sa ne simtim, intr-o deplina evidenta, in comuniune cu Tatal, putem sa ne simtim fii ai Tatalui si frati ai lui Hristos. E semnul unei adevarate fraternitati, a unei adevarate infieri divine. Acesta este scopul: nu numai o satisfactie materiala, ci satisfactia care vine dintr-o comuniune spirituala desavarsita, care ii procura omului viata adevarata.

Ca vazand ei faptele noastre, sa-L preamareasca pe Dumnezeu!

Daca se vor alipi de Hristos, intr-o zi toata dezbinarea dintre oameni, toata oscilatia in iubirea lor, toata indoiala vor disparea. Oamenii vor fi cu adevarat intr-o comuniune totala. Nu va mai fi nicio separatie intre celalalt si mine, intre Hristos si mine. Vom avea pe Hristos ca frate, pe Tatal ca tata. Va fi revarsarea tuturor bogatiilor spirituale ale lui Dumnezeu, a iubirii lui Dumnezeu. Va fi viata intr-o bogatie, intr-o deplinatate nesfarsita. Acum traim intr-o saracie nu doar materiala, dar si intr-o saracie spirituala, intr-o foarte mare stramtorare spirituala.

Atunci vom avea o bogatie care va creste continuu, o deplinatate nemarginita, o lumina nesfarsita, o bogatie spirituala, o adancime de sens in iubirea nesfarsita. Ceva cu neputinta de zugravit.

Pare de necrezut ca asemenea cuvinte pot fi pronuntate. Dar ne putem intreba si daca o iubire vrednica de acest nume se poate lipsi de o dimensiune profetica. A iubi presupune credinta intr-o crestere infinita, o perfectibilitate infinita a fiintei iubitoare si iubite. Intrucat iubirea implica intr-un mod indisociabil o dimensiune profetica a credintei, oricine iubeste cu adevarat crede in perfectiunea viitoare a fiintei iubite. A iubi pe cineva inseamna a profetiza asupra lui, inseamna a-l vedea in pefectiunea sa viitoare, in desavarsirea sa.

Pentru ca este intruparea si expresia iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, Biserica are curajul sa profetizeze in istorie. Credinta in “intoarcerea in slava” a lui Hristos este credinta in realizarea plenara a fagaduintelor pe care le contine Evanghelia.

Trebuie sa existe printre noi, crestinii, fiinte care realizeaza pe o treapta foarte inalta aceasta chemare. In acelasi timp, ei isi pot marturisi mereu neajunsurile. Exista fiinte nesatisfacute, care cauta sa mearga mereu mai departe in implinirea Evangheliei, smerindu-se, cerand iertare pentru nedesavarsirile lor, pentru gradul nesatisfacator la care au ajuns. Acestia merg intr-o tensiune continua spre o treapta mereu mai inalta. A tinde cu adevarat, unii mai mult, altii mai putin, a ne indemna reciproc catre aceasta desavarsire, acesta este continutul chemarii lui Hristos. El creeaza in noi aceasta tensiune, chemandu-ne la El.

Putem trai in aceasta tensiune cum o faceau crestinii din primele veacuri. Multi dintre ei mergeau de buna voie la martiriu. Apoi, cand Biserica a devenit in mod oficial acceptata de catre stat, problema martiriului s-a pus altfel; se pleca in desert, se abandona totul, se daruia totul. Si astazi putem manifesta aceasta tensiune in viata noastra, nefiind ca oamenii din lume, care propovaduiesc o ideologie si raman ca toti ceilalti.

Nu trebuie sa spunem ca avem o viata diferita, ci trebuie sa facem evident acest lucru, fara a ne felicita pentru a uimi pe altii.

Multi scriitori si intelectuali isi bat joc de membrii Bisericii; dar, daca vad un crestin adevarat, un preot adevarat, il cauta, il respecta: “cum poate fi astfel? Sa facem si noi asa!” Nu este vorba numai de chestiunea de a gasi cuvantul bun, de a pune in evidenta spiritualitatea invataturii noastre. Trebuie mai cu seama sa fim altfel pentru ceilalti, fara a pretinde ca am si reusit sa fim.

Sa avem curajul de a urma lui Hristos…

“In aceasta vor cunoaste oamenii ca sunteti ucenicii Mei, de veti avea dragoste unii fata de altii” (Ioan 13, 35).

O, prietenilor, vedeti ca frica sa nu va desparta de Mine! Ca desi patimesc, dar pentru lume patimesc! Sa nu va smintiti deci intru Mine, ca n-am venit sa-Mi slujeasca Mie cineva, ci ca Eu sa slujesc si sa-Mi pun sufletul rascumparare pentru lume. Ci, de-Mi sunteti prieteni, urmati Mie: Cel ce voieste sa fie mai mare, sa fie mai mic; stapanul ca si sluga. “Petreceti intru Mine, ca sa aduceti struguri, ca eu sunt Vita vietii” (Joia Mare, stihira, glas 5).

Doamne, Dumnezeul meu, zi sufletului meu: scoala-te, vino si urmeaza mie! Fii indelung rabdator cu mine, caci doresc sa slujesc impreuna cu Tine, Iubitorule de oameni, slava Tie!”

(in: “Mica Dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica” – Părintele Dumitru Stăniloae în dialog cu pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard)

Legaturi:

• Biobibliografia Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae
• Parintele Dumitru Staniloae: un dar pe care Dumnezeu l-a facut Ortodoxiei – de PR. GHEORGHE HOLBEA
• Cuvintele rostite de Parintele Staniloae in clipele de dinaintea mortii
• “Trebuie mai mult, mai mult sa Il descoperim pe Hristos!”
• “Indrazneste sa intelegi ca Eu, Dumnezeu, te iubesc!”
• “Omului ii este frica de iubire…”
• EXPERIENTA TREIMII: “Suntem totdeauna Trei…”
• Pr. Dumitru Staniloae: Compasiune si iertare
• PARINTELE STANILOAE: RUGACIUNEA INTR-O LUME SECULARIZATA
• “In Maica Domnului avem in cer o inima de mama”. NASTEREA NASCATOAREI DE DUMNEZEU, NADEJDEA CELOR DEZNADAJDUITI. Nu lasa, maicuta, sa pierim pe cale!
• MARTURISIREA PARINTELUI STANILOAE: Ecumenismul este produsul masoneriei si este pan-erezie! Nu exista “Biserici surori”!
• Parintele Staniloae despre constiinta ortodoxa ca dragoste de Adevar
• Reactia ortodoxa la erezie, conform parintelui Staniloae
• INALTAREA DOMNULUI LA CER – INDUMNEZEIREA CELOR UNITI CU EL
• Alte aspecte din invatatura Parintilor despre pocainta ca viata in Hristos