Discreţia: paza virtuţilor

Uneori discreţia e atât de bine observată respectată, încât virtuţile excepţionale rămân total necunoscute în obşte. De aceea e foarte greu să ştii, întâlnind pe cineva prin curtea unei mă­năstiri, dacă ai întâlnit un călugăr obişnuit sau un sfânt. In Mănăstirea Sihăstria, la o alegere de stareţ, s-a petrecut un fapt puţin obişnuit cu care am putea ilustra excelent cele spuse mai sus despre discreţie:

“Ava Ioanichie [Moroi, n.n.] de la Sihăstria, biruit de bătrâneţe şi de gri­jile mănăstirii — tocmai arseseră o parte din acareturi — a strâns obştea într-o bună dimineaţă de vară şi a grăit celor optzeci de părinţi şi fraţi, tot atâţia câţi anii săi:

- Vremea este să las locul altuia, părinţilor şi fraţilor. Blagosloviţi şi mă iertaţi pe mine păcătosul că mă trag la odihnă. Alegeţi alt stareţ. De azi înainte trec în rândul as­cultătorilor, să-mi plâng păcatele pe care le-am agonisit cât timp a rânduit Cel de Sus să vă fiu povăţuitor. Că ştiţi Prea Cuvioşiile voastre, nu-i treabă uşoară să porţi grija atâtor su­flete. Mai greşeşti, mai te mânii, ca omul, mâhneşti fraţii, superi pe Dumnezeu. Dar vremea de greşeală trebuie răs­cumpărată cu vreme de pocăinţă şi eu sunt slab, şi cine ştie zilele omului! Ca mâine mă cheamă Dumnezeu şi mă găseşte nepregătit.

Au zis părinţii:

- Lasă Avă, că ne rugăm noi pentru Prea Cuvioşia ta. Milostiv este Dumnezeu. Rămâi mai departe. Cine ţi-ar putea lua locul? Sfinţia ta ne-ai primit pe toţi din lume şi ne-ai invatat calea mantuirii si dulceata cugetarii la Dumnezeu. Ai mila de sufletele noastre pana la sfarsit.

Erau printre dansii multe capete albe, dar toti se simteau copii pe langa el. Ii ziceau intre ei „Batranul”, uitandu-si numarul anilor lor, care nu erau cu mult mai putini.

Toate straduintele parintilor de a-l indupleca sa le ramana staret au ramas zadarnice. Nu si nu! De altfel, il stiau: gandea bine inainte de a vorbi, si cand vorbea, cuvantul era sfant.

- Si pe cine s-alegem in loc, Parinte? – intreba Natanail cu dreapta nedumerire.

- Pe Cleopa, raspunse Batranul, simplu, privindu-i cu oarecare infruntare.

- Care Cleopa? sarira mai multi, de parca le-ar fi pus jaratec sub talpi.

Ciudata priveliste cand sfintii isi pierd capul!

Cateva barbi pornira sa tremure marunt, iar parintele Natanail incepu sa-si manance varfurile mustatii, tragand firele unul cate unul cu limba si, asezandu-le intre buzele stranse, facea crant, crant... Avea par aspru parintele Natanail si dintii din fata intregi.

- Cleopa de la Piciorul – Crucii, explica Batranul.

- Prostul de la oi?

Cativa schitara zambete complice, intelepte si ingaduitoare.

In spate, parintele Chesarie, un batran vanjos, cu barba rosie inspicata si lunga, isi traduse zambetul de-a dreptul in cuvinte grele:

- S-a stricat batranul! Anii, ce vreti! Cu adevarat i-a venit vremea sa se linisteasca la chilie!

Lui Cleopa i se zicea intr-adevar „Prostul de la oi”. Venise in manastire cu cinsprezece ani inainte, baetan cu armata facuta, si Batranul il incercase ca pe nimeni altul.

- Acum, frate Constantine, esti frate la manastire. De maine te duci sus in munte, la Piciorul-Crucii, la stana manastirii, si ramai acolo pana voi trimite eu vorba sa vii in obste aici, cu calugarii.

Trecura de atunci cinsprezece ani. Si iata ca abia acum trimitea Batranul vorba sa vina in obste.

Au incercat parintii sa-l induplece pe Batran sa renunte. Nu i-au spus ca gandul de a-l alege pe Cleopa e un gand nastrusnic, dar au gasit destule argumente cuminti: Cleopa nu stie carte; Cleopa nu stie sa vorbeasca cu lumea; Cleopa nu se va descurca cu reparatiile; Cleopa nu are experienta duhovniceasca pentru ca a stat la stana… Meritam un staret ca Cleopa; o sa fie sfarsitul manastirii!

- Eu zic sa fie Cleopa, starui Batranul in hotararea sa.

- Dar Prea Cuviosiile Voastre puteti alege altul. Eu mi-am spus numai o parere, fiindca m-ati intrebat.

- Acum nu mai sunt staret, nu mai poruncesc. Stiu ca va ganditi la Ioil, ucenicul meu, dar nu va fi Ioil [protos. Ioil Gheorghiu, n.n.] acum, Ioil va fi dupa ce va pleca Cleopa.

Asta suna a profetie, dar nimeni nu se ridica la inaltimea momentului. Lucrurile erau prea limpezi. Batranul isi pierduse cumpana mintii.

Parintele Visarion, caruia ii incoltise un gand, propuse obstii sa se retraga sa chibzuiasca ce e de facut.

- Parintilor, le zise el cand ramasera singuri, nu e bine sa-l mahnim pe Batran. A fost tatal nostru o viata intreaga. Sa-l lasam sa moara linistit. Sa-l alegem pe Cleopa, cum vrea el, si om avea noi grija de manastire. Doar avem un Consiliu. Cleopa sa fie asa, de forma.

S-au intors si i-au spus Batranului ca l-au ales pe Cleopa. Batranul le-a multumit, zambind siret si satisfacut.

A doua zi dupa Liturghie, imbracati de sarbatoare, cu camifalci, cu mantii, sprijinindu-se in bastoane de fag, pornira toti sa-si aduca staretul de la Piciorul-Crucii.

Urcau tacuti, rumegand ingrijorati intamplarea, ca pe o mare incercare prin care are de trecut manastirea.

Cleopa ii vazu cel dintai.

- Parinte Antonie, striga el, vine obstea la deal.

- Fac rugaciuni pentru ploaie, hotari Antonie cand ii vazu urcand si se repezi sa randuiasca lucrurile la stana.

Obstea s-a apropiat tacuta, solemna, ca la o inmormantare. Il priveau ciudat pe Cleopa, care statea in fata lor, in costumul lui de fiu risipitor, zdrentuit si murdar.

Parintele Visarion a iesit inainte, s-a gandit putin, apoi a facut o inchinaciune pana la pamant, apoi s-a razgandit si a facut metanie pe iarba, in fata lui Cleopa, care privea nedumerit.

- Parinte Cleopa, spuse Visarion, ridicandu-se. Batranul s-a retras din staretie si Obstea te-a ales pe Sfintia Ta staret. Am venit sa te luam la vale.

Si atunci toti, ca la o comanda, se lasara pe iarba, facand metanie ca la staret dupa obicei, dar Cleopa a cazut o data cu ei in genunchi si a spus:

- Nu mă ridic de la pământ până nu vă schimbaţi hotărâ­rea. Eu nu sunt vrednic de stareţ.

Părintele Visarion a luat din nou cuvântul şi a vorbit cam aspru şi cam de-a dreptul:

- Ştim. Ştim noi totul, Părinte. Dar e ascultare de la Bătrânul. El te vrea. Noi ne-am hotărât să ascultăm, ca să nu-l mâhnim. Cine ştie câte zile mai are, şi e păcat să-l supărăm tocmai acum. Primeşte, de ascultare. De mănăstire o să avem noi grijă. Lasă asta. Să-i facem o bucurie Bătrânului!

Auzind că e vorba de poruncă, Cleopa se ridică drept şi zise cu seriozitate:

- Dacă e din ascultare faţă de Bătrânul, primesc. Dar să nu mă lăsaţi, Părinţilor, fără ajutor.

Antonie, uimit şi surprins, spuse vorbă neghioabă, pentru sine, dar o grăi destul de tare:

- Şi nu e nici măcar diacon!

L-au coborât în mănăstire, l-au îndrumat să se spele, i-au adus schimburi, dulamă şi rasă nouă de la magazie, i-au dat bocanci cu care nici nu putea umbla ca lumea, şi apoi l-au dus în biserică pentru ceremonia de instalare. Aşa era datina.

A venit şi Bătrânul la biserică. Secretarul a citit fără entuzi­asm hotărârea de alegere, iar Bătrânul i-a dat cârja stăreţească fără nici un cuvânt, căci nu ţinuse cuvântări niciodată. Apoi toţi se mişcară, dând să se retragă, când noul ales ridică mâna, cerând ascultare.

- Stareţul nostru ştie să vorbească! zise unul în râs. Într-adevăr le dovedi că ştie să vorbească.

Două ceasuri le vorbi din Sfinţii Părinţi, le arătă cum înţele­ge să-i povăţuiască pe calea mântuirii, analiză păcatele “groa­se” şi pe cele “subţiri” ale minţii şi ale imaginaţiei, le dădu sfa­turi, cită din memorie pagini după pagini ,,ca după carte”, din Sfântul Isaac Sirul, din Efrem Sirul, din Ioan Damaschin, din Scărarul, din Maxim Mărturisitorul, din manuscrisele paisiene şi din teologia modernă, le spuse cum înţelege să reconstru­iască acareturile arse şi cum va duce mai departe rânduiala Bătrânului, şi toţi înţeleseră că se află în faţa adevăratului urmaş al Bătrânului.

La sfârşit, se rânduiră toţi şi-i sărutară mâna – cel dintâi Bătrânul – iar prin faţa Bătrânului trecură umiliţi, cu respect şi veneraţie.

Taina era simplă. Dintre toţi, singur Bătrânul ştia că în cei cincisprezece ani cât fusese la oi, lui Cleopa nu-i lipsiseră din traistă cărţile, împrumutate în taină, fie de la Neamţu, fie de la Secu, mănăstirile vecine de care se apropia anume cu turmele prin pădure, mănăstiri cu biblioteci mari, din care în cincisprezece ani îşi făcuse o adevărată cultură teologică. Mai târziu, a putut sta alături de mari teologi şi cărturari, care l-au iubit şi ascultat.

Spusese Bătrânul odată: Fiţi cu dragoste şi respect faţă de tot omul, că nu ştiţi niciodată cine vă stă în faţă. Dar toţi şi-au amintit cuvântul şi l-au crezut abia acum.

Ava Cleopa a refăcut mănăstirea, a întemeiat obşti vestite în alte părţi [1], iar în locul lui la Sihăstria a venit Ioil, aşa cum profeţise Bătrânul, care între timp se mutase la Domnul.

In anii din urmă, Ava Cleopa s-a retras din nou la metanie la, Sihăstria, într-o chilie simplă, ascultător la rândul său faţă de un stareţ tânăr, ucenic de-al lui, aşa cum fusese şi el ucenic al lui Ioanichie. Rânduielile lumii se schimbă ca anotimpurile, iar înţelepciunea reîntinereşte cu fiecare generaţie.

Ava Cleopa nu se va mândri dacă aceste amintiri vor ajunge până la dânsul. Citindu-le, va spune cu încredinţare că e doar un călugăr obişnuit, că mai postitor decât dânsul e Chiril, mai învăţat e Petroniu, mai smerit e Paisie, mai folositor pentru obşte e Caliopie, mai lepădat de avere e Valerian, mai iubitor de singurătate e Calinic.”

[1] Părintele Cleopa a fost câţiva ani stareţ la mănăstirea Sla­tina, apoi s-a retras la metanie, la Sihăstria.

(din: Mitropolit Antonie Plamadeala, Traditie si libertate in spiritualitatea ortodoxa, Editura Sophia, 2010)

***

Despre cateva feluri de caderi iesite din comun

“Batranii au urmarit intotdeauna cu mare atentie pastrarea vietii duhovnicesti in autenticitate. Mari psihologi, s-au strecurat cu mare abilitate printre pericolele subtile ale caderii in mandrie si slava desarta. Acestea sunt cele doua capcane. De aceea cea mai mica treapta in urcusul duhovnicesc e oarecum furata, urcata pe furis, de teama celor doi dusmani care pot transforma cu usurinta urcusul in coborare. E treaba pe ascutis de sabie: poti cadea in dreapta sau in stanga, sau te poti taia de ascutisul sabiei, dar poti cadea si in sus.

Parintii cei mai experimentati stiu ca exista forte ale raului care indrumeaza gandurile spre superbie, spre suficienta. Cei cuprinsi de asemenea mreje merg in aparenta pe drumul cel bun. Urca. Cand incep sa se mandreasca insa, urcusul devine periculos. Parintii numesc acest urcus paradoxal: “cadere in sus” sau impropriu “cadere prin virtute”. E impropriu pentru ca de fapt caderea e prin mandrie dar cel in cauza se mandreste cu virtutile. E una din cele mai subtile ispite si incercari (…). Ea se mai numeste “ispita cea de sus” sau “ispita sfinteniei”. Despre aceasta Sfantul Efrem Sirul, intr-o traducere veche romaneasca scrie: “Ca stie vrajmasul nostru cel de obste si prin indreptari a bate razboi”, adica prin virtute, prin indemnul la virtute, ca sa te urce sus si apoi sa te faca sa te mandresti si sa cazi de acolo, de sus. E mai interesant decat sa cazi de la mica inaltime! Are si el pasiunile lui si e mare vanator de performante!

Exista doua feluri de caderi in ispita:

1. Caderea de-a stanga, cea in pacate grosolane, trupesti, comune. Acestea sunt usor de sesizat si usor de biruit, cu ajutorul lui Dumnezeu.
2. Caderea de-a dreapta, despre care am amintit mai sus, caderea cu adevarul in brate si cu parerea ca esti purtatorul tuturor virtutilor.

Despre acest al doilea fel de cadere, traditia duhovniceasca sistematizeaza patru feluri de caderi:

• 1. Caderea prin inaltime – angelismul. Fara a iesi din trup, te inchipuiesti ca si cum ai fi fara trup. Crezi ca nu mai poti pacatui. Aceasta reduce viata calugareasca la trandavie si lipsa de vointa, la autoasigurarea ca ai iesit din lume, ca Dumnezeu iti poarta de grija, ca El e raspunzator pentru tine, ca nu te va lasa sa pacatuiesti. Si cand crezi asa, tocmai atunci cazi.

• 2. Caderea prin ‘smerenie‘, inversul angelismului. Iti da diavolul un duh de sfintenie, prin smerenie, prin canon, si te face sa te crezi sfant inainte de a fi. Iti pune cuvintele sfinteniei in gura si in parere, dar inima iti ramane aceeasi. Doresti pustnicie si retragere, dar urasti, zavistuiesti si clevetesti. Lumea iti spune ca esti sfant pentru ca ai lucrare si virtute si tu vrei sa fii sfant si sa fii crezut sfant. Dar daca te supara cineva nu-l mai ierti in veci. Sfantul Teofan Zavoratul spunea unei calugarite care-si descoperea printr-o scrisoare pacatele:

Bine zici, dar mai spune si asa: “Si nu sunt buna de nimic. Pentru ca inima in fond iti zice: Si sunt buna de cutare”.

Se simte izvorand din adanc o parere inalta de sine in aceasta smerenie. Si chiar daca ar mai adauga: Si nu sunt buna de nimic, parerea de sine mai adauga ceva: Dar nu sunt ca celelalte. Aceasta e smerenie din cap si nu din inima, si naste trufie. Daca vrei sa te vezi de esti smerit, intreaba pe dusmani ce zic despre tine. Si daca spunandu-ti lucruri neplacute, te va intepa la inima, atunci sa stii ca esti trufas. Smerenia falsa e tot ce poate fi mai inalt. E varful trufiei. De aceea adevaratul smerit e cel ce nu-si cunoaste smerenia. Cine se smereste astfel, se inalta, iar cine se smereste spre a se inalta, cade. De aceea Nicodim Aghioritul in Razboiul Nevazut sfatuieste:

“Pazeste-te de ganduri ce par a aduce sfintenia si de ravna fara de socoteala. Cu cat lucrul are mai multa fata si chip de sfintenie, cu atat trebuie sa-l cercetezi mai temeinic”.

Caderea aceasta e cu atat mai grea cu cat esti mai convins ca esti pe inaltime, avand toate semnele inaltimii. Ci pe inaltimea adevarata e cel de jos, cel ce nu-si cunoaste nici inaltimea, nici smerenia si este in ascultare.

• 3. Caderea prin minte. Se angajeaza omul la viata duhovniceasca, dar nu renunta la un lucru: la mintea lui. La orice abdica, dar la judecata lui nu. Critica. Are pareri. Isi face socoteli. La acestia nu este pocainta, este stiinta, cunoastere naturala, incredere si trufie. Ei au raspunsuri la orice, si nu mai intreaba pe nimeni nimic, nu mai asculta de cei ce-l sfatuiesc. De aceea spune Sf. Efrem Sirul ca a saptea lucrare a monahului si cea mai mare, e

“intrebarea de barbati iscusiti pentru tot cuvantul si lucrul, ca nu din neiscusinta si din placerea de sine, altele in loc de cele bune intelegand si facand, sa piara”.

Si iscusitul ava Dorotei spune ca mandria cea mai inalta e “mandria impotriva lui Dumnezeu”, socotind monahul ca tot lucrul bun ce a savarsit, singur el l-a lucrat, cu mintea si cu intelepciunea lui, si nu cu ajutorul lui Dumnezeu. Caderea prin minte se biruieste prin parasirea socotelii sale intru toate si prin intrebarea si ascultarea de parintele duhovnicesc. In Pateric este o istorisire graitoare asupra acestui adevar:

“Povesteau unii pentru un batran oarecare ca a petrecut 70 de saptamani mancand o data pe saptamana. Deci se ruga lui Dumnezeu pentru un cuvant din Scriptura, sa-i descopere Dumnezeu, si nu-i descoperea Dumnezeu. Deci a zis intru sine: “Desi am facut osteneala, inca nimic n-am castigat; voi merge de acum la un frate al meu si-l voi intreba” si daca a inchis chilia sa, vrand sa plece, a fost trimis ingerul Domnului catre dansul graind: ‘’70 de saptamani ce ai postit nu s-a apropiat rugaciunea ta catre Dumnezeu. Iar cand te-ai smerit pe tine, a merge la fratele tau si a-l intreba, sunt trimis sa-ti vestesc tie cuvantul”; si acestea zicandu-i lui, a plecat de la dansul”.

• 4. Caderea cea mai de sus este si cea mai grozava. Omul ajunge la viata autentica, adevarata. Ajunge la rugaciunea neincetata, la viata inalta, si cade tocmai prin acestea. Iata un aspect: Rugaciunea e vorbire cu Dumnezeu si-i da omului duhovnicesc niste impliniri deosebite. Cum cade omul prin aceasta? Transforma acest mijloc de a ne uni cu Dumnezeu in scop. Cauta toate acestea numai pentru bucuriile pe care le rodesc. Sunt iubitori de rugaciune pentru rugaciune. Umbla pentru dulceata rugaciunii si uita de Dumnezeu. Sfintii Parinti spun ca foarte putini din acestia se mantuiesc. Ei isi iau plata lor aici pe pamant, pentru ca au cautat-o pentru aici, chiar daca n-au facut-o la aratare.

Ispita aceasta a sfinteniei e o certitudine inselatoare ca esti fara de pacat, ca esti drept si, in forma poate esti, ca nu esti in greseala, ca nu ai ce intreba, nu ai de ce asculta. Are dreptate Sf. Isaac Sirul sa spuna ca faptele cele bune ale dreptului, de nu-si cunoaste neputintele sale, stau pe ascutisul sabiei.

Pe acesta diavolul l-a silit sa faca lucruri bune cu mandrie, spune Nicodim Aghioritul, ca sa defaime pe ceilalti, sa se creada mai drept ca ceilalti.

In crestinism e limpede: acelea sunt virtuti adevarate, care sunt lucrate in numele lui Dumnezeu, si pentru Dumnezeu, si impreuna cu Dumnezeu. Virtutile autonome n-au valoare. “Cine nu aduna cu Mine, acela risipeste”.

Denis de Rougemont, o mare constiinta a epocii noastre, spune ca diavolul e mai primejdios in virtutile noastre satisfacute, decat in vicii. Caci nu a face raul e diabolic, ci a-l boteza cu nume de bine, a schimba continutul si sensul cuvintelor, a spune una si a intelege alta. A inverti [perverti] si ruina interior criteriile adevarului.

Singura metoda de a scapa de acest diavol psiholog, consta in sporirea sentimentului nostru de a fi complici la tot raul ce se face in lume. Acesta e drumul adevaratei sfintenii. Sensul singurului progres neechivoc, e in aceste cuvinte: “recunoscand din ce in ce mai mult greselile noastre”. Culmea sfinteniei nu e in amagirea ca suntem fara pacat, sau aproape fara pacat, ci ea ne-a fost descoperita de Hristos a fi dimpotriva, cand a acceptat sa moara asumandu-si pacatele lumii intregi.

De ispita aceasta a indreptatirii cu faptele bune, cu sfintenia noastra, nu se poate scapa decat prin smerenie. Intreaba Sf. Isaac Sirul: ce este desavarsirea? Si raspunde tot el: o prapastie de smerenie!

Dar oare ce este smerenia? Sa te arunci pe tine mai prejos decat toata faptura, spun sfintii. Adica sa fii in desavarsita ascultare, sa nu te crezi mai vrednic decat altul, sa nu te increzi in mintea si in faptele tale. Ascultatorului ii randuieste Dumnezeu cele de trebuinta. Ava Dorotei spune ca nu a avut mai multa liniste si pace sufleteasca, decat facand ascultare. Iar Ava Sisoe zice:

“Fii ca un nimic, leapada-ti vointa, fii liber de griji si vei avea odihna.”

Lepadarea vointei proprii e una din cele trei arme ale sufletului, pe langa injosirea in fata lui Dumnezeu si dispretul de sine, dupa Ava Pimen. Sfantul Teodor Studitul spunea ca rodul ascultarii facuta cu blagoslovenie este smerenia, iar floarea faptei pe care tu singur o crezi buna, este mandria.

Calugarul e mort inainte de moarte. Se spune in cartea Cuv. Varsanufie si Ioan: “Zi gandurilor tale: eu mort sunt si zac in mormant” Ce are calugarul de aparat? Proorocul spune ca “ascultarea e mai buna decat jertfa”. Neascultarea duce la iad, iar neascultarea de episcop poate atrage blestemul sau “legarea” lui. Cu Hristos in gura poti sa nu vezi pe Hristos; cu Hristos in fata, cel din vedenii de pilda, poti sa pierzi pe Hristos cel adevarat.

Se povesteste ca un preot legat de episcopul sau, a suferit mucenicie pentru Hristos. S-a zidit chiar biserica in cinstea lui si s-au adus intr-insa sfintele moaste. Cand insa s-a inceput slujba sfintirii bisericii, racla cu moaste, ca purtata de maini nevazute a iesit afara. A fost adusa inauntru, dar iarasi a iesit cand episcopul locului a dat binecuvantare de Sf. Liturghie. Norodul vazand acea preaslavita minune si tanguindu-se pentru nevrednicia lor de a avea sfintele moaste, s-a aratat preotul mucenic in vis episcopului zicandu-i:

“Pentru ce va scarbiti intru sine-va, ca si cum n-as voi sa petrec cu voi in biserica? Ci fa dragoste si te osteneste si mergi in cetate la episcopul meu si-l sileste pe el ca sa ma dezlege pe mine de canon, caci m-a despartit de slujba. Si pentru aceea nu pot sa slujesc cu voi acum in biserica, ci ies afara. Insa cununa muceniciei am luat, iar fata lui Hristos nu am vazut, caci intru despartire sunt. Pentru ca El a zis ierarhilor sai: ori pe care veti lega pe pamant, va fi legat si in ceruri”.

Smerenia

Impotriva mandriei nu se poate lupta decat cu smerenia, cu cea mai autentica smerenie. Si cu discretia. Sa nu stie stanga ce face dreapta. Fara publicitate. Si, inainte de orice, orice incercare mai deosebita, orice iesire din traditia de obste, sa nu se faca fara binecuvantare. Sa aiba o acoperire. Sa nu ramana ambitie personala. Se poate iesi din cadrul unor norme, dar cel iesit trebuie sa se inscrie de indata in alte norme, de pilda se poate iesi din sistemul traditiei de obste, spre a intra in sistemul traditiei eremitice, dar intotdeauna sub obladuirea binecuvantarii. Binecuvantarea nu inseamna numai permisiune, ea e si binecuvantarea lui Dumnezeu pentru ceea ce se intreprinde. Ceea ce se face fara binecuvantare e voie proprie, intreprindere a mandriei, si e, in orice moment, atacabila. Ceea ce se face cu binecuvantare, presupune a avea si o justificare care sa inlature intentia de glorie, de a se remarca, de a deveni vedeta de sezon. Justificarea trebuie analizata de duhovnic.

Intr-o zi Parintele Proclu [n.n.: nici o legatura cu pustnicul omonim din Mitocul Balan] a parasit Manastirea Slatina si s-a dus sa traiasca singur, ca eremit, pustnic, in padurile din Muntii Neamtului. Nu stia nimeni daca avea sau nu binecuvantarea duhovnicului. Staretul Cleopa a spus: “Poate ca are binecuvantarea duhovnicului. Daca n-o are, se va intoarce repede.” Intr-adevar, dupa numai trei zile s-a intors povestind ca indata dupa ce s-a instalat, dupa ce si-a construit o coliba improvizata din lemne si frunze, la marginea unei poieni, l-a inconjurat o turma de porci salbatici, de care a scapat numai ca prin minune.

“In realitate nici nu erau porci, cred eu – spune convins Parintele Proclu – ci erau draci care ma torturau pentru ca am plecat din manastire fara binecuvantarea duhovnicului. M-am hotarat sa ma intorc daca scap, si indata porcii s-au indepartat si m-au lasat. I-a indepartat Dumnezeu!” Arata la toti un deget ranit, muscat de un porc in timp ce se apara si i-a scapat batul din mana.

Binecuvantarea e un instrument al disciplinei, care reglementeaza libertatea in cadrul traditiei. Exista convingerea, la monahi, ca tot ceea ce fac sub binecuvantare, fac cu permisiunea lui Dumnezeu si nu numai atat, ci chiar sub protectia lui Dumnezeu. Prin binecuvantare Dumnezeu isi asuma responsabilitatea a ceea ce intreprinzi.

Discretia e in stransa legatura cu binecuvantarea. Chiar cand un efort ascetic e intreprins cu binecuvantare, daca e mai mult decat disciplina comuna, mai mult decat ascultarea la care sunt chemati toti in mod obisnuit, acel efort trebuie ascuns, trebuie incercat in taina.

Iata un exemplu tot din obstea de la Slatina, al carui erou a fost parintele Caliopie, trecut la cele vesnice, Dumnezeu sa-l ierte:

“Era obste mare la Manastirea Slatina, in jurul avei Cleopa, staretul cel vestit. Erau aproape o suta de parinti si frati. Ava Caliopie [Parintele Caliopie Apetri, + Mai 1978, viitor staret al Sihastriei, n.n.] era econom. Cand toti erau la rugaciune, el trebuia sa chibzuiasca ce sa le dea de mancare, cati sa randuiasca la cartofi, cati sa trimita la vie… La o suta de oameni era gospodarie mare.

Era tanar pe atunci Ava Caliopie si cu ravna duhovniceasca. Un suflet de copil intr-un trup urias. Spunea ca a venit la manastire ca sa ispaseasca pentru strabunicul lui din Humulestii Neamtului, Ion Creanga, care fusese raspopit pentru ca impuscase o cioara de pe crucea bisericii.

- Ca sa vedeti, fratilor, spunea el, cu aer convins, ce valoare poate sa aiba o cioara! Faptura lui Dumnezeu si ea, ce credeti! A stiut Mitropolitul ce face! Ce mai, am de facut pocainta grea!

Stranepotul avea chiar in infatisare ceva din aerul ghidus al strabunicului, dar mai ales moldoveneasca lui moale, lata, colorata, si cu talc. Zicea adesea, de cand ii fusese incredintata grija gospodariei:

- Mai frate, stii ca-i bine la manastire? Am fugit de acasa ca sa traiesc la pustie, si era sa patesc si o numaratoare de coaste de la tata, care a venit dupa mine cu un Sfant Neculai din lemn de corn, fiindca se temea, saracul, sa nu-i piara odorul de foame la calugarie si cand colo am chicat in bogatie! Tii, ce mai proprietar m-am facut!

Alta data lua in raspar votul ascultarii, si atunci se cobora putin in treapta; isi zicea numai vechil boieresc, administrator. Zicea:

- Îmi place ascultarea asta. Mă cheamă stareţul şi îmi spune: “Caliopie, ascultarea ta e să porunceşti. Toţi o sută sunt în mâna ta”. “Bine Prea Cuvioase, zic. îmi convine! …” Să nu-ţi vie să mai mori de norocul care te-a găsit! Şi uite-aşa, sunt un vechil model!

Umbla cu Patericul în mână şi suspina. II arăta şi întreba:

- Ştiţi despre ce scrie în cartea asta? Scrie despre unii care se cheamă călugări. Mai scrie despre linişte, despre pustie, despre tăcere, despre rugăciune. N-am văzut aşa ceva!

Apoi, ca pentru sine: “Eu trebuie să mă duc la pustie!” A zis vorba asta, dar nimeni nu l-a luat în seamă. Şi iată, într-o dimineaţă, în toiul verii, când grădinile şi ogoarele ţipă după oameni, economul nu s-a mai prezentat să împartă as­cultările zilei. L-au căutat în chilie. Goală. Pe masă, un bilet: “Am plecat.” L-au aşteptat o zi, două şi apoi au înţeles cu toţii că cu Ava Caliopie s-a petrecut ceva. “Se va fi întors la Humuleşti! S-o fi dus la Sihăstria! S-o fi dus la Rarău, în locuri mai retrase, ca să scape de economat!“ L-au întrebat pe stareţ. — “Nu ştiu, nimic, a zis Ava Cleopa, a plecat fără as­cultare, fără blagoslovenie.“ Au trimis soli în locurile numite, ca să-l caute, dar s-au întors cum au plecat. Au pus econom pe părintele Kiril, iar pe Ava Caliopie l-au pus la rugăciuni, ca să-l apere Dumnezeu de primejdii pe unde o fi. Aşa a poruncit stareţul.

A trecut o lună, două, aproape trei, şi spre toamnă, când nimeni nu-l mai aştepta, a apărut. Era slab, negru, cu ochii adânciţi şi cu desagii goi.

- Am fost la pustie, a zis. Am terminat posmagii şi m-am întors.

- Şi acum ce vrei, să-ţi mai dăm posmagi şi să te întorci, sau să te punem la icoane şi să ne închinăm la Sfinţia Ta, noi păcătoşii? l-a întrebat Ava Cleopa, de faţă cu bătrânii care, chemaţi, s-au adunat să-l judece, după cum e rânduiala, pentru neascultare.

Zicând aşa, Ava Cleopa şi-a făcut cruce la dânsul şi a îngenunchiat, cerând blagoslovenie. Ceilalţi dădură să facă la fel, cu bărbile răsfirate de zâmbete.

- Lăsaţi, Prea Cuvioşilor, sunt un păcătos, spuse Ava Ca­liopie cu glasul stins, tocit de post şi răguşit de răceala. Toată noaptea stătuse sub cerul liber, la râpa lui Coroi, mai sus de Peştera Sfintei Teodora, în munţii Neamţului. Se rugase, meditase. Dar fără ascultare, ceea ce transformă totul în păcat.

- Ce ziceţi, Părinţilor? întrebă Ava Cleopa.

- Ce să zicem, se grăbi Ava Kiril, eu zic să se întoarcă la economat. Asta-i! Mai bună şi mai mare pedeapsă decât asta, alta nu-i.

- Vrei să scapi Sfinţia ta. Lasă. Doar de asta s-a dus omul la linişte. Te-om pune pe Sfinţia ta din nou, dacă vei merge pe aceeaşi cale!

- Să-l trimitem înapoi, zise un altul mai aspru. Dacă nu i-a plăcut aici, de ce să se întoarcă?

- Eu zic să-l trecem în rândul fraţilor, propuse Ava Cleopa, să-l dezbrăcăm de haina călugărească şi s-o ia de la început. Sa-l să mai vedem. Să treacă la bucătărie şi, la sfârşitul meselor, să iasă la uşă şi să ceară iertare de la toată lumea, zicând: “Iertaţi-mă pe mine neascultătorul”. Dacă se învoieşte, să rămână!

- Mă învoiesc, zise repede Ava Caliopie. Blagosloviţi şi mă iertaţi pe mine neascultătorul!

Trei luni a făcut această pocăinţă, după care i s-au dat înapoi hainele şi cinul, şi a fost trecut cu ascultarea la biserica. Am aflat mai târziu, din gura lui Ava Cleopa, stareţul, că Ava Caliopie plecase la pustie cu blagoslovenia sa.

- Ştii Părinte, când i-am făcut atunci închinăciune, la jude­cată, m-am umilit într-adevăr de răbdarea lui, şi de smerenia lui. Eu singur ştiam că bietul om nu era neascultător, dar pe ceilalţi i-am lăsat să creadă că-l iau în râs.

Dacă spuneam ca a avut blagoslovenia mea, toată osteneala lui ar fi fost zadarnică. Poate s-ar fi mândrit, ceilalţi l-ar fi socotit sfânt şi şi-ar fi stricat toată aşezarea sufletească. Uneori virtuţile fac unora mai mult rău, decât păcatele! Iar faptul că a mai răbdat încă luni de pedeapsă nedreaptă în mănăstire, l-a ajutat să cugete şi mai adânc, şi să nu creadă că dacă totul a fost făcut în taină, ştiut numai de noi doi, el e cine ştie ce mare sfânt.

Moştenind tradiţia stareţului Cleopa şi multe din metodele lui de îndrumare duhovnicească, aşa cum şi stareţul Cleopa îl moştenise pe stareţul Ioanichie, Ava Caliopie a ajuns mai apoi el însuşi Stareţul mănăstirii Sihăstria, aproape de vatra Humuleştilor lui Creangă, în munţii Neamţului, aproape şi de pustia sa de altădată. Ieşea adesea în cerdac şi privea cu jind spre râpa lui Coroi, dar grija celor aproape o sută de călugări îl ţinea pe loc. Dar dacă îl întreba cineva cum a fost atunci cu pustia, tot aşa de smerit şi de hotărât, ca şi atunci, o ţinea una şi bună: “Am fost fără blagoslovenie!“

Părintele Caliopie a ajuns în ultima perioadă a vieţii, duhov­nic la Văratec. Era strănepot al lui Creangă, din Humuleşti”.

(din: Mitropolit Antonie Plamadeala, Traditie si libertate in spiritualitatea ortodoxa, Editura Sophia, 2010)

***

Din povestirile de adevarat pateric romanesc ale IPS Antonie Plamadeala, fostul Mitropolit al Ardealului si vietuitor in tinerete al Manastirii Slatina (Suceava), impreuna cu marele parinte Cleopa Ilie (vezi foto):

“In obsti, … porniri[le] spre exagerare au fost intotdeauna temperate, chemate la ordine prin taierea voii de catre stareti sau de catre duhovnici. Si s-a procedat astfel nu numai pentru ca e vorba de exagerari in sine, ci si pentru ca ele pot favoriza tocmai contrariul smereniei si al pocaintei, cai periculoase de suficienta de sine, de ceea ce se numeste angelism sau luciferism, experiente de autoamagire care se termina intotdeauna prost. Duc la falsuri si falsificari, la vedetism, la inlocuirea celor cu adevarat duhovnicesti prin surogate de suprafata, prin poza si simulacru. S-au vazut vocatii reale cazute in mreaja vedetismului si naufragiate in cele din urma lamentabil spre rusinea lor si a celor ce i-au luat o vreme in serios. Un caz mai usor — mai usor decat cateva mai mari si cunoscute, care trebuie cu discretie trecute cu vederea — s-a petrecut, in anii cand obstea era mare si starea de spirit cam aprinsa, chiar in Manastirea Slatina.

Parintele Ioil avea plete blonde revarsate peste umeri in ondulari matasoase si o barbuta rara, rosie si scurta, crescuta mai degraba pentru a-i colora fata decat pentru a i-o imbraca in chip calugaresc. Era tanar si frumos ca un Rafael, cu frunte inalta, cu pielea obrazului subire si stravezie si avea buze desenate, feminine. Inalt, subire si cu ochii albastri, parea coborat dintr-un tablou de Renastere, contrastand evident cu trasaturile bizantine ale manastirii, de pilda cu barba lui Ava Arsenie, ascutita si lunga ca a Sfantului Onufrie, sau cu mustatile lui Ava Marcu, care se revarsau pamatuf peste gura, acoperindu-i-o de tot pana se uneau cu barba pe deasupra, de te mirai cum de mai poate sa manance. Adevarul adevarat era ca mancarea era un chin pentru bietul batran, dar cand il intrebai de ce n-o scurteaza, zicea: “- Nu-mi poti da mata atata mancare cat pot eu manca asa, printre mustati!” Dar toti stiau ca [...] se smereste si ca purta mustata asa, fiindca nu voia sa corecteze infatisarea pe care i-a dat-o Dumnezeu si, mai ales, fiindca nu-l preocupa chipul lui cel din afara, cum au facut dintotdeauna calugarii cei adevarati.

Chipurile de la Slatina erau barbatesti, cu frumuseti aspre, chipuri de tarani dinspre Baia, de sus de la Suceava si Botosani si din partile Neamtului. Postul si privegherea alungise fetele, brazdandu-le cu linii verticale, adanci, iar un fel de privire necontenita spre dincolo, cum te-ai uita in soare, sau departe in zare, facuse ca ochii celor mai multi sa se micsoreze si sa se adune in triunghiuri negre la radacina nasului, peste care sprancenele bogate pareau stresine prea mari, dar in acelasi timp dadeau chipurilor un plus de barbatie si gravitate. Ava Ioil era printre dansii ca un fluture imbracat in culorile florilor de primavara. Mai ales parul lui ca graul copt, te facea sa crezi ca afara era soare si cand nu era. Dar nici el, nici ceilalti nu pareau a observa diferenta dintre ei. Nimeni nu statea sa dea vreo importanta chipurilor. Regula era sa nu apropii foarfecele de parul capului sau de barba, si Ava Ioil se supusese regulei exact ca toti ceilalti.

Dar daca chipul din afara al lui Ava Ioil nu atragea atentia calugarilor — poate si pentru ca refuzau diferenta dintre frumos si urat, infatisarile fiind darul lui Dumnezeu oricum ar fi fost — despre chipul sau cel dinlauntru, parerile erau neimpartite: Ava Ioil era un inger. Un inger senin si serios, caci Ava Ioil nu radea niciodata. Nu, nu era o gravitate compusa, ca sa intre in tonul manastirii. Era una adevarata, caci la adanc, in Ava Ioil mocnea un foc mare: voia sa se faca sfant. Repede. De aceea ravna lui nu cunostea margini si chipul lui nu se slobozea zambetului. Bland cu graiul, vorbind cu o moldoveneasca moale si lipicioasa, saritor la fapta buna si fara impotrivire la ascultare, cu nedeosebita tragere de inima la treburile gospodariei ca si la biserica, a atras repede atentia batranilor. Intr-o zi, mai repede decat o faceau pentru altii, l-au recomandat lui Ava Cleopa, staretul, pentru preotie.

- E prea tanar parintilor. Si ravna lui e prea mare, spuse Ava Cleopa. Ar mai trebui incercata. Nu stiti ce zice un Ava din Pateric?: “Cand vezi un tanar ca se urca prea repede in cer, trage-l de picioare inapoi la pamant, ca este ispita”. In tinerete roada ravnei inalte, le spuse Ava Cleopa mai de­parte, e mai degraba mandria decat sfintenia, pentru ca mintea tanara e manata mai mult de mandrie decat de mantuire. Stiti ce spune Ava Antonie cel Mare: “daca intinzi arcul prea tare, se rupe”. Mie mi se pare ca al lui Ioil o sa se rupa. Stai de vorba cu el si simiti cat e de incordat tot, cat de mult ar vrea sa ajunga repede sus. Cam ispiteste pe Dumnezeu si ma tem sa nu-l ia dracii in primire. Si nu prea intreaba. Face nevointa aspra fara ascultare. Nu doarme. Nu mananca. Se roaga mult.

- Doar de asta am venit la manastire, zise Ava Gherontie razand cam de sus. Sfintia ta nu faci la fel?

Parerea lui Ava Gherontie era ca Ava Cleopa cam complica lucrurile si face cam mult loc diavolului in viata calugarilor.

- Daca am pune mereu teama de draci inaintea purtarii de grija a lui Dumnezeu, ar trebui sa traim fara nadejde, zise el.

- Eu stiu de la parintele meu, Ioanichie [Moroi], spuse Ava Cleopa netulburat — ca in manastire trebuie sa ai mai mare griia de cel ravnitor, decat de cel pacatos. Celui pacatos ii spui sa se indrepte si te intelege. Te crede, ca se stie pacatos. Dar cel ravnitor isi curata greu ravna de mandrie. Mai ales daca face totul dupa randuiala, nu te pricepe cand ii spui ca ar putea cadea, tocmai cand se crede mai indreptat, daca de pilda se crede mai bun decat ceilalti. Si cand esti tanar e greu sa nu te ispiteasca gandul acesta. De aceea batranii au randuit ca viata duhovniceasca sa se desfasoare sub supravegherea celor incercati.

- Lasa, Prea Cuvioase, zise si Ava Emilian, n-o fi nici asta o lege ca toti cei cu ravna trebuie sa si cada!

Nu era o lege, fireste, pentru ca lupta duhovniceasca nu se desfasoara dupa legi fixe. Dar Ava Cleopa avea experienta multor intamplari si ar fi vrut sa previna vreo intamplare nefericita. Dar consiliul batranilor hotari sa-l recomande totusi pe Ava Ioil pentru preotie.

- L-o mai ajuta si harul Domnului sa nu cada, zise Ava Arsenie.

Acum erau toti convinsi ca o nenorocire e posibila, dar hotarara in acord cu Ava Arsenie ca harul preotiei e un motiv in plus de aparare. Numai Ava Cleopa nu parea convins, dar urmand sfatul Consiliului ii scrise Mitropolitului si, in cateva saptamani, il si chema pe Ioil la Iasi ca sa-l hirotoneasca.

Cand s-a intors si a inceput sa slujeasca, era un alt om. Harul ii dublase si seriozitatea si evlavia. Parea un arhanghel cu aripi de foc, de nu-l deosebeai de cei pictati pe usile diaconesti ale bisericii lui Lapusneanu de la Slatina.

Potrivit cu o randuiala mai veche, pe care o aplica tuturor noilor hirotoniti, Ava Cleopa l-a trimis sa faca patruzeci de liturghii la Schitul Rarau, schitul de retragere al manastirii Slatina, sus pe muntele Rarau, deasupra Campulungului Moldovenesc. Schitul acesta are poate una din cele mai minunate asezari de manastiri din Romania. Zidit pe versantul Bistritei, zis versantul romanesc, unde fusese mutat de Ava Sisoie cand austriecii ocupasera Bucovina, caci la inceput fusese pe versan­tul celalalt, schitul are in fata sirul de munti de peste Bistrita, incepand cu Barnarul si terminand cu Ceahlaul. In dreapta, ca o spinare de urs urias, se saruta cu cerul Giumalaul, iar in spate varful Raraului cu Pietrele Doamnei, cu Piatra Zimbrului si Popii Raraului, se lasa spre muntele Todirescu, coborand pana jos la Slatioara. De pe Rarau se vad si muntii Adam si Eva de deasupra Pojoratei, unde pe vremea aceea mai era inca un schit viu, cu cativa calugari.

Ca sa ajungi de la Slatina la Rarau, trebuie sa mergi o zi intreaga pe jos, patruzeci de km, sa treci prin Gainesti, pe dea­supra Negrilesei, prin Stulpicani si apoi, de la Slatioara sa urci drept in sus pe Todirescu, unde poti avea bucuria sa intalnesti ursi, asa ca e bine sa nu fii niciodata singur, cand e sa ai bucu­ria asta! De pe Todirescu cobori drept in schit pe sub Piatra Zimbrului, intr-o jumatate de ceas. La schit erau pe atunci vreo zece pustnici batrani si un singur preot, Ava Casian egumenul, asa ca preotul trimis de la Slatina il mai scutea de slujbe, mai ales de acelea obositoare de la miezul noptii. Dar Ava Casian tot venea la biserica, numai ca nu se mai obosea slujind.

Dupa vreo doua saptamani de la trimiterea lui Ava Ioil la Rarau, Ava Cleopa se trezi cu unul din pustnicii de la Rarau, cu toiag si traista, pogorat sa aduca o veste ciudata.

- M-a trimis egumenul Casian sa-ti dau de stire ca Ava Ioil pe care I-ai trimis sa slujeasca, spune ca noaptea la utrenie, in altar, lumanarile de pe prestol se aprind singure. El le stinge si ele se aprind din nou!

- Ai vazut si sfintia ta asta?

- Nu, eu n-am vazut, dar spune el si o fi asa. Egumenul cere sfat ce sa faca. De aceea m-a trimis.

- Dar Ioil ce face? intreba Ava Cleopa.

- Se roaga, abia mai gusta ceva, a slabit, i s-au dus ochii in fundul capului de post … O tine intr-una ca se face minune in altar.

- Du-te inapoi la schit, Prea Cuvioase, si spune-i lui Casian sa-l trimita pe Ioil aici. Sa vie tot acum, porunci Ava Cleopa.

A doua zi spre seara, veni. Avea chipul transfigurat si parea furat de un vis.

- Parinte Ioil, maine ai sa pleci de ascultare la vie, la Cotnari, ii spuse Ava Cleopa, fara sa-l intrebe nimic de lumanari.

Manastirea avea sase hectare de vie la Cotnari si o lucra cu calugari, iar in sezonul de munci grabnice, folosea si mireni platiti.

- Sa lucrez impreuna cu mirenii? intreba nedumerit Ava Ioil.

- Asa cum spun, cu calugarii, cu mirenii…

- Dar stiti… dadu Ava Ioil sa povesteasca intamplarea cu lumanarile ca sa se indreptateasca si sa ceara pasuire.

- Lasa asta, il opri Ava Cleopa, pricepandu-i gandul. Du-te la Cotnari.

Dupa ce pleca Ava Ioil, Ava Cleopa ii spuse lui Ava Kiril, care era de fata:

- A dat ispita peste dansul mai repede decat era de asteptat. Era prea grabit. El a grabit-o. L-au luat dracii in primire. Naluciri, ce crezi, Sfintia Ta. Crezi ca sta Dumnezeu sa-i aprinda lumanarile lui Ioil? L-au scos dracii din minti. Cine stie ce se intampla daca-l mai lasam la Rarau. Unuia ca el, dupa niste vedenii, dracii i-au poruncit sa-si omoare duhovnicul. Si a facut-o, crezand ca e porunca lui Dumnezeu. Acum e greu de stiut ce se va intampla cu el. Il trimit la vie ca sa uite, sa se ia cu munca, cu fratii si cu mirenii. Alta metoda nu-i. Daca i-am explica nu ne-ar crede, nu ne-ar intelege. Ceea ce a vazut el e mai important decat ce ar auzi de la noi. Daca ceea ce s-a intamplat a fost de la Dumnezeu, atunci se va linisti si se va intoarce inapoi la toamna, si nu va mai povesti nimanui intamplarea. Daca n-a fost de la Dumnezeu, se va razvrati si nu mai stiu ce va iesi din razvratire. Datoria noastra e sa cercam duhurile. Parintii toti ne indeamna sa nu primim vedeniile. Nu stii ce spune un Ava de la Pateric?: “chiar Hristos de ti s-ar arata, nu-l crede si zi ca esti pacatos si nu esti vrednic sa ti se arate.”

Ajuns la vie, duhul lui Ioil se dete repede pe fata.

- Ce staret e asta? Mie mi-aprind ingerii lumanarile, si el ma trimite sa lucrez cu mirenii. Nu ma mai intorc la manastire. Nu mai este nici un respect pentru sfintenie!

Si, drept urmare, se prefacu din nou din Ioil intr-un oarecare Ion, lepadandu-se si de nume si de pletele blonde si de barba rosie si pleca in lume.

- Nu-i nimic, zise Ava Cleopa, cand auzi. Un Ion care se va cai intr-o zi, e mai de pret decat un Ioil care se mandrestete”.

Progresul duhovnicesc ramane real si pur, numai la adapostul discretiei. Termenul numeste una din cele mai fine si mai subtiri virtuti care insotesc pe calatorul pe drumul desavarsirii. Sa nu se stie ce faci. Sfantul care stie ca e sfant, nu e sfant. Sfantul care vrea sa se stie despre el ca e sfant, nu e sfant. Sfantul care vrea sa se faca sfant, nu va fi sfant niciodata. Orice rezultat bun pentru unii ca acestia e un esec. Nu exista o cale mecanica a sfinteniei. Nu exista o Regula care duce la sfintenie, sau asigura sfintenia.

In limitele traditiei in care discretia e regina, ca ramura de umbra a smereniei, sfintenia e posibila, dar e pe drumul dintre cautari, e ascunsa in speranta.

Tot ceea ce in tratatele de spiritualitate si in indemnurile Parintilor si Batranilor se refera la mantuire, se refera si la sfintenie. Cum se ajunge la ea? Am amintit despre Ava Alonie care spunea ca “de va voi omul, de dimineata pana seara ajunge la masura dumnezeiasca”.

Unora le e deci de ajuns o zi, altora nu le ajunge o viata. Unora li se prescriu cai grele si lungi, altora usoare si scurte. Se poate si altfel: cai usoare si lungi si cai grele si scurte. Lui Ava Iosif i-a marturisit cineva ca nu poate merge nici pe o cale usoara, nici pe una grea. Batranul i-a gasit si acestuia un raspuns: “Daca nu poti din acestea nici una a face, macar pazeste-ti stiinta ta despre aproapele”, adica sa se fereasca a judeca pe altii.

(din: Mitropolit Antonie Plamadeala, Traditie si libertate in spiritualitatea ortodoxa, Editura Sophia, 2010)

CU OILE LA SCHITUL COZANCEA

“In fiecare vara Alexandru Ilie facea stana de oi pe dealurile si poienile din preajma Schitului Cozancea, la circa 5 kilometri departare de sat. Apoi incredinta oile celor trei feciori mai mari ai sai: Vasile, Gheorghe si Constantin, care cunosteau aceste locuri binecuvantate din frageda copilarie. Tot in aceasta parte se afla si chilia pustnicului Paisie Olaru, parintele lor sufletesc.

Acest ieroschimonah s-a nascut in comuna Lunca – Botosani, in anul 1897, si s-a inchinoviat in obstea Schitului Cozancea din apropiere, in anul 1922. Aici s-a nevoit 26 de ani intr-o mica chilie pustniceasca, laudand pe Dumnezeu ziua si noaptea si mangaind multe suflete. Pentru aspra sa nevointa era cautat de multi credinciosi, pe care ii mangaia duhovniceste.

De mici copii, Constantin si cu fratii sai mergeau deseori la Schitul Cozancea, fiind foarte iubiti de Parintele Paisie. Ei se ingrijeau sa cante la strana, sa lucreze gradina si sa duca cele de nevoie parintilor batrani din schit.

Asa a fost randuit de Dumnezeu ca aceste tinere vlastare sa se formeze sufleteste de mici, pentru marea nevointa calugareasca ce le statea inainte. Ori de cate ori aveau vreo ispita, alergau la pustnicul Paisie si ii cereau cuvant de folos. Iar parintele ii sfatuia sa tina tacere permanenta, sa zica mereu rugaciunea ”Doamne Iisuse”, sa faca zilnic metanii, iar seara, dupa mulsul oilor, sa citeasca Psaltirea si Acatistul Maicii Domnului.

Fratii fiind ascultatori, niciodata nu ieseau din cuvantul batranului. Dar diavolul ii ispitea din ce in ce mai mult, ca nu putea rabda sa fie biruit de niste copii, care il izgoneau cu puterea psalmilor. Pentru aceea multe ispite le facea vrajmasul.

Odata, pe cand cei trei frati se jucau intre ei, din lucrarea vicleanului, unul a fost atat de tare lovit, incat toti credeau ca a murit.

Altadata diavolul ii tulbura in timpul sfintei rugaciuni. Cand se rugau noaptea, uneori dracii incepeau sa faca zgomot in pod si sa grohaie ca porcii. La inceput, fiind mai mic, Constantin ii intreba pe frati: ”Voi auziti?” Atunci fratele mai mare, Vasile, ii spunea: ”Stai linistit! Nu-l baga in seama! Lasa-l, mai, ca atata poate!”

Vazand vrajmasul ca fratii il ard cu rugaciunea si cu postul, le-a facut o ispita si mai mare. Intr-o seara tarziu, pe cand toti trei se rugau in genunchi si citeau la Psaltire in jurul focului de la stana, deodata au vazut o pasare straina, ca un vultur, mergand printre ei. Fratele mai mic, Constantin, fiind mai zburdalnic, a lasat Psaltirea si a zis:

- Uite ce pasare frumoasa este aceasta!

- Taci, roaga-te, si nu mai vorbi! i-a spus Vasile, fratele mai mare.

Pe cand Constantin privea la pasarea aceea ciudata, care era de fapt diavolul, deodata aceasta s-a aruncat in focul din vatra, facand zgomot mare si, risipind tot jaratecul, a aprins stana. Din aceasta cauza au murit arse de foc mai multe oi. Apoi cu greu au stins focul si au adunat oile speriate de vrajmasul. Dupa aceasta au fugit la pustnicul Paisie si i-au spus tot ce au patimit de la diavoli.

Batranul a stropit oile si stana cu aghiasma, iar pe cei trei frati i-a imbarbatat sa nu se teama, ca diavolul este legat de Hristos si nu are putere sa ucida pe oameni.

FRATELE CONSTANTIN PARACLISIER

Pe cand era paraclisier, in anul 1932, Parintele Cleopa a fost martor ocular la cateva minuni petrecute in timpul Sfintei Liturghii, in biserica Schitului Sihastria. Iata ce ne povestea el:

”Sa vedeti ce-am patit aici cu un preot foarte bun, Calistrat Bobu. Ca duhovnic, a trecut odata pe la o maica care se nevoia in padure. Pe atunci in padure erau vreo 50 de pustnici. Ea i-a spus Parintelui Calistrat: ”La voi nu se pogoara Duhul Sfant, ca ati trecut pe stilul nou!” De atunci, Parintele Calistrat era in indoiala.

Odata, pe cand eram paraclisier, am observat ca anafora de la staret era alba si dulce, iar cea de la Parintele Calistrat era verzuie si acra. Atunci l-am intrebat pe Parintele Ioanichie:

- Parinte staret, de ce cand slujeste parintele Calistrat, anafora este verzuie si acra?

- Mai, baiete, slujeste cu indoiala! S-a dus la o pustnica din padure si ea i-a spus ca nu vine darul Duhului Sfant la Liturghie din cauza calendarului. Si i-am spus ca are s-o pateasca, fiindca el se indoieste ca nu vine Duhul Sfant!

Odata Parintele Calistrat savarsea Sfanta Liturghie si cand a chemat harul Duhului Sfant, numai ce vede ca agnetul s-a facut carne si curgea sange pe Sfantul Disc si pe Sfantul Antimis. Iar cand s-a uitat in Sfantul Potir a vazut sange. Atunci m-a chemat pe mine:

- Frate Constantin, ia vino incoace! Ce vezi?

- Vai, parinte Calistrat! Sfanta Impartasanie s-a facut carne si sange!

Atunci m-a trimis sa-l chem pe parintele staret. Staretul, cand a venit, a pus sa se citeasca Psaltirea la strana si a zis:

- Ei! Parinte Calistrat, acum crezi ca vine Duhul Sfant si preface Darurile?

- Iarta-ma, parinte! Si a cazut in genunchi.

- Ia uite! A venit Duhul Sfant? S-a facut carne? S-a facut sange? Te mai indoiesti de acum, parinte?

- Cred, parinte staret. Te rog, iarta-ma!

- Ia si strange Sfintele Taine!

Apoi a facut cu dalta o gaura in piciorul Sfintei Mese, ca Sfanta Masa este Mormantul Domnului, si a ingropat acolo Sfintele Taine, cum ne invata Sfintii Parinti. Iar potirul l-a sfintit din nou si l-a spalat la spalatoarea din Altar impreuna cu Sfantul Antimis. Si am stat cateva ore pana s-a citit Psaltirea toata. Apoi a inceput din nou randuiala Sfintei Liturghii, continuand de la Proscomidie: “‘Si unul din ostasi cu sulita coasta Lui a impuns?”‘. Si asa s-a savarsit Sfanta Liturghie si nu s-a mai repetat acea minune.

- Acum crezi? i-a zis staretul.

- Cred, parinte!

Apoi, Parintele Ioanichie i-a dat canon 40 de zile si i-a zis: ‘‘De ce nu crezi, cand eu iti spun, si te duci la babe sa te invete despre calendar?” Asta s-a petrecut in anul 1932.

Tot pe atunci am fost martor la o alta intamplare minunata in timpul Sfintei Liturghii.

Odata, cand slujea staretul Ioanichie Moroi, dupa sfintirea Darurilor, a sarit din Sfantul Potir un strop din Sfantul Sange pe Sfantul Antimis. Acel strop a inceput sa straluceasca, apoi sa raspandeasca raze. Atunci Staretul Ioanichie a strigat catre mine:

- Frate Constantin, ia vino incoace!

Venind eu, mi-a zis staretul:

- Ce vezi aici, pe Sfantul Antimis?

- Vad o picatura din Sfantul Sange. Straluceste atat de tare, incat aproape nu ma pot uita.

Atunci staretul mi-a zis:

- Vezi cui ii slujim noi? De aceea sa fii cu mare frica si evlavie in Sfantul Altar!

Apoi, egumenul Ioanichie s-a impartasit cu acea picatura din Sfantul Sange.

Mai tarziu, pe cand aveam tot ascultarea de paraclisier, in manastire era un preot care slujea si avea ulcer. Din aceasta cauza nu putea suferi fumul de la cadelnita.

Acest preot de mai multe ori mi-a spus sa fiu mai atent si sa pun tamaie mai putina; dar eu, din neatentie, greseam mereu. Preotul, vazand aceasta, nu mi-a mai spus, dar se mahnea in sinea lui. De aceea, intr-o noapte, dupa ce am venit de la Utrenie si m-am culcat, am avut o vedenie infricosata si l-am vazut pe preot inconjurat de raze de lumina.

Atunci mi-am dat seama ca avea o viata sfanta, am alergat repede la el si i-am cerut iertare. Apoi am mers la staret, atunci noaptea, si m-am marturisit, spunandu-mi greseala’‘.

FRATELE CONSTANTIN PICTOR DE ICOANE

Povestea Parintele Cleopa, zicand:

”Pe cand eram frate, aveam talent la pictura. Ma invatase pictura icoanelor un calugar, Nil, de la Manastirea Secu. Dupa ce am deprins desenul si pictura cu acuarele, am inceput cu vopsele. Uneori venea egumenul la chilia mea, se uita cum pictez si ii placea. Dar eu incepusem sa ma ispitesc de bani, ca singur imi cumparam vopselele si cele de nevoie pentru pictarea sfintelor icoane.

Odata a venit parintele staret la mine si m-a ispitit:

- Ce pret are icoana aceea?

- Nu are pret, preacuvioase! i-am raspuns.

- Pe aceea, frate Costica, s-o tii la pret ca este frumoasa! ma incerca batranul.

Cand am vazut eu ca trebuie sa ma tocmesc cu oamenii si sa am bani, m-am temut sa nu ma biruiesc de mandrie si de iubire de argint. Apoi, intr-o zi a venit Parintele Chiriac, economul schitului, la chilia mea si mi-a zis: ”Frate Costica, lasa pictura si hai la ascultare!’‘ Deci am lasat toate si am fost trimis sa pasc oile.

Asa m-am izbavit atunci de doua pacate – de mandrie si de iubirea de argint!‘‘

LA OILE SIHASTRIEI

Parintele Cleopa ne povestea:

”In anii in care am fost cioban la oile schitului impreuna cu fratii mei, am avut mari bucurii duhovnicesti. Stana, oile, trairea in liniste si singuratate pe munte, in mijlocul naturii, mi-au fost scoala de calugarie si teologie.

Atunci am citit eu Dogmatica Sfantului Ioan Damaschin, Teologhicon sau Descoperirea adevaratei credinte ortodoxe. Mai baiete, atat de drag mi-era. Cand se incalzea vremea, carlanii, berbecii, se bagau in tufe. Era otava in Poiana Ciresului si stateau acolo. ”Stati acolo!” le ziceam eu si citeam Dogmatica.

Cand vedeam cele scrise despre Preasfanta Treime, deosebirea intre inger, om si Dumnezeu, despre insusirile Preasfintei Treimi, cand citeam despre Rai, despre iad – dogmele Sfantului Ioan Damaschin – uitam ziua sa mananc.

Era un bordei vechi in care ma adaposteam si unde imi aducea cineva din manastire mancare. Si seara cand veneam, ma intrebam: ”Eu oare am mancat azi?” Vedeam mancarea acolo si ziceam: ”N-am mancat!’‘ Toata ziua ma ocupam cu Dogmatica Sfantului Ioan Damaschin. Erau branduse pe acolo, ca era toamna, si puneam cate o brandusa zaloaga la carte. Cat am fost la oi si la vaci, am citit: Sfantul Macarie Egipteanul, Sfantul Macarie Alexandrinul, Vietile Sfintilor - care le aveam toate 12 volumele cumparate de acasa, de la Manastirea Cozancea. Le-am avut in traista cand am venit la manastire. Citeam si mi se parea ca trece ziua ca un ceas. Si Vietile Sfintilor, foarte te intaresc. Foarte.

Asa, mai copii, totdeauna sa ai o carte cu tine. Citeste Acatistul Mantuitorului, a Maicii Domnului, zi rugaciunea ”Doamne Iisuse”. Si sa ai si ceva de ploaie.

In acesti ani m-am rugat mult si am citit Sfanta Scriptura si alte numeroase scrieri ale Sfintilor Parinti, precum: Patericul, Scara Sfantului Ioan Scararul, cartile Sfantului Teodor Studitul, Sfantului Isaac Sirul, Sfantului Efrem Sirul, Putul Sfantului Ioan Gura de Aur, Exaimeronul Sfantului Vasile cel Mare si altele. Cartile acestea le imprumutam din bibliotecile Manastirilor Neamt si Secu si le purtam cu mine in desaga, cu oile pe munte.

Dupa ce terminam pravila, scoteam cartile Sfintilor Parinti si citeam langa oi pana seara. Si parca-i vedeam pe Sfintii Antonie, Macarie cel Mare, Ioan Gura de Aur si ceilalti cum imi vorbeau. Pe Sfantul Antonie cel Mare il vedeam cu barba alba, mare, cu un chip luminat si imi povestea, incat tot ce-mi spunea se intiparea in mintea mea, precum ai scrie cu degetul pe ceara. Tot ce am citit atunci nu mai pot uita.

Mai tarziu am inceput si eu sa scriu carti, dar, fiindca le-am scris fara binecuvantare, le-am dat foc. Mergand la parintele staret Ioanichie si spunand ce-am facut, el mi-a dat binecuvantare, zicand: ”Sa scrii tot”’‘.

RUGACIUNE SI ASCULTARE

Pe cand era la oi, fratele Constantin a citit intr-o carte ca orice calugar trebuie sa citeasca cele sapte Laude. De aceea le-a invatat pe de rost. Dar nu putea sa le zica, caci oile il necajeau. Atunci s-a dus la parintele staret Ioanichie si i-a spus ca nu poate face Ceasurile (Laudele). Iar staretul l-a intrebat:

”Cu a cui binecuvantare le-ai invatat si cine te-a pus sa faci Ceasurile? Tu sa citesti Rugaciunile de dimineata si Acatistul Maicii Domnului, iar seara Rugaciunile spre somn si Paraclisul Maicii Domnului, si in tot timpul sa zici ”Doamne Iisuse?”. Iar Ceasurile le savarseste Biserica pentru toti, caci se citesc zilnic la strana”.

O MINUNE A SFANTULUI IOAN CEL NOU

Odata, fratele Constantin a plecat peste munte la sora sa, Ecaterina, de la Manastirea Agapia Veche. In padure, la locul numit Poiana Trapezei, s-a vazut inconjurat de o turma mare de porci mistreti, fiind amenintat de moarte. Vazand ca se apropie de el, a inceput sa cante cu voce tare condacul Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava: ”Aparatorului si sprijinitorului crestinatatii’‘.

In clipa aceea nu a mai vazut nimic in jurul sau. Dupa ce a mai urcat putin si a ajuns in varful dealului, de spaima si de oboseala a cazut la pamant. Dupa ce si-a revenit, cu mare greutate a ajuns la Manastirea Agapia Veche.

O MINUNE A MAICII DOMNULUI

Era in vara anului 1947. Arhimandritul Cleopa pleca la Bucuresti sa aduca obiecte bisericesti pentru noul paraclis. Ajungand in capitala, parintii de la Patriarhie l-au invitat la o intalnire duhovniceasca in casa profesorului universitar Alexandru Mironescu, unde erau deja adunati numerosi preoti, profesori si credinciosi.

Intre ei erau si Arhimandritii Benedict Ghius, Dosoftei Morariu, Gherontie Ghenoiu, Parintele Profesor Dumitru Staniloae si multi alti intelectuali. Se puneau intrebari si se dadeau raspunsuri duhovnicesti. In acel moment a intrat in sala si Parintele Cleopa. Invitatii s-au sculat in picioare si, cerand binecuvantare, asteptau ca parintele sa le vorbeasca cuvant de folos.

Fiind rugat, Parintele Cleopa a inceput sa le spuna un cuvant de la Sfintii Parinti despre cinstirea Maicii Domnului. In timp ce vorbea el, deodata s-a savarsit o minune!

Icoana mare a Maicii Domnului din perete, pe care era inchipuit si Proorocul David, a inceput sa se clatine tare timp de cateva minute si sa scoata un sunet ca de harpa. Parintii si credinciosii adunati in sala, fiind cuprinsi de emotie, nu stiau ce minune sa fie aceasta. Unii plangeau, altii isi faceau cruce, altii se inchinau la icoana Maicii Domnului, iar altii se rugau cu lacrimi, fiind cuprinsi de uimire. Dintre toti, Arhimandritul Benedict Ghius a fost cel mai mult miscat, repetand mereu: ”Maica Domnului! Maica Domnului! O minune! O minune!”

Dupa cateva minute, icoana s-a oprit pe loc, pendulul batea normal si toti, cuprinsi de emotie, se rugau la Maica Domnului sa aiba mila de tara si de poporul roman. Aceasta minune a Maicii Domnului cu Pruncul in brate a intarit mult in credinta pe toti cei ce erau de fata, mangaindu-le sufletul.

Dupa ce Parintele Cleopa si-a incheiat cuvantul, au cantat cu totii axionul Maicii Domnului si s-au retras fiecare cu gandul la minunea savarsita. Cei mai multi au considerat ca prin aceasta minune Maica Domnului a binevoit sa arate un semn de imbarbatare si de mangaiere pentru binecredinciosii crestini, intr-un moment in care urmau sa vina grele incercari peste tara noastra.

ACTIVITATE MISIONARA CU CREDINCIOSII DE STIL VECHI

In primavara anului 1955 s-a organizat, mai ales in Moldova, o actiune de lamurire si combatere a stilului vechi, iulian. In aceasta incercare de readucere a credinciosilor stilisti in sanul Bisericii Ortodoxe, au fost randuiti zeci de teologi, stareti si duhovnici, care umblau prin satele cu stilisti si incercau sa-i reintoarca la Biserica mama.

La aceasta miscare a participat in mod deosebit si Arhimandritul Cleopa Ilie, staretul Manastirii Slatina, care era vestit canonist si cunostea foarte bine Pidalionul si Dreptul canonic al Bisericii Ortodoxe. S-a mers prin toate satele afectate de stilism, s-au facut consfatuiri canonice pe tema vechiului si noului calendar, s-au dat destule explicatii celor razvratiti, si o parte din credinciosii stilisti au revenit in sanul Bisericii strabune spre bucuria tuturor“.

(extrase din: Arhim. Ioanichie Balan, Viata Parintelui Cleopa, Editura Doxologia, Iasi, 2011)

Alte minuni si explicatii legate de vadirea ratacirii schismaticilor stilisti si despre harul intreg al Bisericilor de pe calendarul nou:

Fiul al Galileei şi frate al lui Petru, dintre pescari în soborul Apostolilor întâi ai fost chemat, Andrei cel minunat. Iar de la mormântul tău din Patras chemi popoarele la Dumnezeu şi acum ne-ai umplut de bucurie că în România iarăşi ai venit, unde pe Hristos Domnul l-ai propovăduit (Condacul).

Iubiţi credincioşi,

Astăzi, la 30 noiembrie, prăznuim cu multă bucurie pe Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, Apostolul românilor, care a vestit Evanghelia lui Hristos pe pământul ţării noastre acum aproape 2000 de ani, în Dobrogea şi la Gurile Dunării.

Sfântul Apostol Andrei era frate după trup cu Sfântul Apostol Petru, fiii lui Iona, din cetatea Betsaida Galileei, şi se îndeletniceau cu pescuitul.

La început, Sfântul Andrei a fost ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. Apoi, auzind de întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, s-a dus în Capernaum, unde locuia Domnul şi L-a întrebat: Învăţătorule, unde locuieşti? Iar Domnul i-a răspuns: Vino şi vezi! (Ioan 1, 38-39). şi a rămas cu El în ziua aceea. Astfel, Sfântul Apostol Andrei a fost cel dintâi chemat la vestirea Evangheliei lui Hristos.

Nu după multe zile, Andrei şi Simon-Petru se aflau într-o corabie cu tatăl lor, Iona; voiau să plece pe mare la pescuit peşte. Atunci Fiul lui Dumnezeu i-a chemat pe amândoi la apostolie, zicându-le: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni! (Matei 4, 19).

Din clipa aceea au lăsat toate şi au urmat lui Hristos până la moarte şi Înviere, fiind martori ai minunilor şi Învierii Lui. Iar după înălţarea Sa la cer, trăgând sorţi unde să plece fiecare la vestirea Evangheliei, Sfântului Apostol Andrei i-a căzut sorţul să încreştineze mai ales ţările din jurul Mării Negre.

Deci, mai întâi a creştinat Armenia, Iviria şi Sciţia Mare, adică Ucraina de astăzi, înfigând Sfânta Cruce pe locul unde este Kievul. Apoi a creştinat Crimeea, sudul Basarabiei şi, trecând pe la Gurile Dunării, a zăbovit mai mult la Tomis, unde a botezat pe mulţi din Sciţia Mică, adică Dobrogea de azi.

El a stat cu ucenicii săi într-o peşteră din apropiere, unde făcea Sfânta Liturghie, de teama păgânilor închinători la idoli. Peştera poartă numele Sfântului Apostol Andrei până astăzi şi se află în comuna Ion Corvin din sud-vestul judeţului Constanţa. Astăzi s-a construit acolo o mănăstire mare cu hramul “Sfântul Apostol Andrei”.

Dupa ce a hirotonit episcopi şi preoţi la Tomis – Constanţa de azi – Sfântul Apostol Andrei a trecut prin Tracia – Bulgaria de azi –, prin Macedonia, prin Grecia şi a ajuns în Peloponez unde a zăbovit doi ani în oraşul Patras. Aici a creştinat pe mulţi închinători la idoli, a făcut nenumărate minuni, a dărâmat capiştile idolilor şi a mărturisit pe Hristos cu multă putere.

Văzând aceasta ighemonul cetăţii ce se chema Egheat, l-a prins, l-a bătut tare şi l-a aruncat în temniţă cu unii din ucenicii săi. Apoi, văzând că mulţi credeau în Hristos prin Sfântul Apostol Andrei, l-a condamnat la moarte prin răstignire pe o cruce în formă de X, dându-şi sufletul în mâinile Domnului nostru Iisus Hristos la 30 noiembrie, pe timpul împăratului Nero.

Iubiţi credincioşi,

Aceasta este viaţa şi pătimirea, pe scurt, a Sfântului Apostol Andrei. El a urmat în toate lui Hristos, Mântuitorul lumii. A vestit Evanghelia în multe ţări, a dărâmat capiştile idoleşti, a botezat nenumăraţi creştini, a întemeiat biserici, a hirotonit diaconi, preoţi şi episcopi şi a adus la credinţa în Hristos mai multe ţări, printre care şi ţara noastră.

Deci noi, românii, avem Biserică de origine apostolică, întemeiată în primul secol, după înălţarea Domnului la cer. Noi nu suntem creştinaţi ca popoarele slave către sfârşitul primului mileniu, pentru că noi suntem din început aici în Carpaţi şi la Gurile Dunării, pe când ungurii au venit în Europa în secolul IV, din Mongolia şi s-au creştinat în anul 950 de Ştefan cel Sfânt; iar slavii au venit şi ei prin secolele VII – VIII din nord-estul Asiei şi s-au creştinat mai târziu – bulgarii, în anul 864, sârbii, în anul 868 şi ruşii în anul 988.

Aşa a rânduit pronia divină ca să primim credinţa creştină direct de la ucenicii lui Hristos, pentru care se cade să fim permanent recunoscători.

Iubiţi credincioşi,

Să dăm slavă lui Dumnezeu că ne-a rânduit pe Sfântul Apostol Andrei să ne creştineze şi să ne unească cu Hristos prin Botez şi pocăinţă. Suntem o ţară creştină de origine apostolică. Să ne facem vrednici de această ţară. Să păstrăm cu sfinţenie poruncile Domnului scrise în Sfânta Evanghelie şi propovaduite de Apostoli. Fără povăţuitori nu ne putem mântui şi fără preoţi buni rătăcim calea pocăinţei. Dar dacă ascultăm de Domnul, ascultăm şi de Biserică.

Sfântul Apostol Andrei ne-a creştinat şi a săvârşit prima Sfântă Liturghie pe pământul României. El ne-a eliberat de demoni şi de patimi şi ne-a unit cu Hristos prin jertfă şi Liturghie. El ne-a învăţat cum să ne mântuim prin smerenie, prin rugăciune şi prin iubire.

Să ascultăm de Sfinţii Apostoli ca de Însuşi Hristos. Să ascultăm de episcopi şi de preoţi ca de Apostoli, că ei vor da seama pentru sufletele noastre. Să nu lipsim de la biserică în sărbători, că aici este Hristos cu toţi sfinţii. Aici este mântuirea noastră, bucuria noastră, viaţa noastră. Să nu ascultăm pe trimişii lui antihrist, care se leapădă de Biserică, de Cruce şi de toate cele sfinte.

Apoi sunteţi datori să învăţaţi copiii frica Domnului. Să faceţi misiune şi apostolat prin şcoli, prin spitale, prin casele creştinilor, prin milostenii şi cărţi sfinte ortodoxe. Dar mai ales în casele dumneavoastră.

Să trăim cu Hristos, să ajutăm la mântuirea copiilor noştri şi a celor din jur şi nimic să nu facem fără episcop, fără preot, fără duhovnic. Ei sunt apostolii noştri pe pământ. De vom face aşa, vom dobândi mântuirea sufletelor noastre, cu rugăciunile Maicii Domnului şi ale Sfântului Apostol Andrei. Amin.

***

***

PREDICA PARINTELUI CLEOPA LA SFANTUL MARE MUCENIC DIMITRIE, IZVORATORUL DE MIR

Părinţilor şi fraţilor şi iubiţi credincioşi,

(…)

Dar nu putem cuprinde într-o predică tâlcuirea tuturor Evangheliilor de astăzi. Ci fiindcă o dată în an se prăznuieşte Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir, vom vorbi ceva din viaţa acestui Mare Martir, mare Sfânt al Bisericii lui Hristos. Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir, s-a născut în cetatea Solunului, sau Tesalonic, din Grecia. Tatăl său a fost voievodul, comandantul cetăţii Tesalonic; şi era creştin, dar ţinea în taină dreapta credinţă, pentru marea prigoană care era atunci asupra credincioşilor creştini. El avea pe acest copil Dimitrie, pe care l-a crescut în dreapta credinţă cea a lui Iisus Hristos (vezi viaţa Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, 26 octombrie, în Vieţile Sfinţilor).

Şi avea în palatul său tatăl lui Dimitrie două icoane preafrumoase, ferecate în aur: icoana Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi cea a Prea Sfintei şi Prea Curatei Maici, la care se duceau în taină şi se închinau, el şi soţia lui. Şi îl ducea şi pe copilul Dimitrie, din pruncie, să se închine Mântuitorului şi Maicii Domnului, în faţa acestor sfinte icoane, învăţându-l pe dânsul taina adevăratei credinţe în Hristos încă de la cea mai fragedă vârstă.

Dar când era sfântul Dimitrie în jurul vârstei de 20 de ani, a murit tatăl său, binecredinciosul voievod al Tesalonicului. Şi auzind împăratul Maximilian că a murit şi că alt voievod aşa de vrednic ca dânsul nu se găseşte în părţile răsăritului, a trimis oamenii săi de încredere, ca pe fiul voievodului Tesalonicului, pe Dimitrie, să-l cheme la dânsul. Şi văzându-i împăratul înţelepciunea şi auzind despre vitejia lui în războaie, l-a făcut voievod în Solun, în locul tatălui său. Apoi Sfântul Dimitrie a mers îndată în patria sa, unde, în loc să prigonească şi să ucidă pe creştini – aşa cum îi poruncise Maximilain –, a început înaintea tuturor a mărturisi şi a învăţa dreapta credinţă, slăvind numele Mântuitorului Hristos. Astfel, el s-a făcut solunenilor ca un alt Pavel, pe mulţi aducându-i la cunoştinţa adevărului şi dezrădăcinând închinarea de idoli.

Dar împăratul acela păgân a avut tocmai în vremea aceea mare război împotriva sciţilor şi a sarmaţilor. Împărăţia sciţilor a fost în câmpia rusă, iar sarmaţii au trăit în Peninsula Scandinavă, unde-s Norvegia şi Suedia de astăzi, în ţinuturile nordice, fiind strămoşii germanilor. Şi venind împăratul de la război biruitor, a voit să aducă jertfă spurcaţilor de zei făcuţi de mână de om: lui Apolo, lui Mornas, lui Zeus, lui Marte, zeiţei Afrodita sau Venera şi celorlalte.

Deci având el o mulţime de spurcaţi zei cărora le făceau praznice sângeroase şi necurate, sau mai bine zis draci, cum le zice Scriptura, că „idolii păgânilor sunt draci” (Psalmii 95, 5), a voit să le aducă jertfe de mulţumire că a biruit în război. Şi atunci a venit cu mare fală în cetatea Tesalonicului, spre a le face mare prăznuire, şi a chemat şi pe Dimitrie ca să aducă jertfă necuraţilor zei. Iar dumnezeiescul Dimitrie, văzând că acuma e vremea cea mai prielnică, cea mai bună de a mărturisi el adevărata credinţă în faţa împăratului, s-a îmbărbătat, amintindu-şi de cuvântul apostolului Pavel, care zice: „Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Romani 10,10). Adică, nu-i de ajuns să crezi în taină în Dumnezeu, ci să mărturiseşti şi cu gura, ca să te poţi mântui. Această credinţă a Duhului Sfânt având-o în inima sa, când împăratul făcea praznic spurcaţilor zei şi le aducea jertfe acolo în Tesalonic, Dimitrie a ieşit în mijloc şi a mărturisit cu glas mare şi prealuminat pe Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, că El este Dumnezeu adevărat, Care a făcut cerul şi pământul şi Care, pentru nemăsurata Sa milostivire, S-a pogorât până la trup şi S-a îmbrăcat în firea noastră, afară de păcat, şi ne-a mântuit pe noi, suindu-ne iarăşi – nu în rai, ci în cer.

Când a văzut împăratul că Dimitrie a avut atâta îndrăzneală să mărturisească în faţa unei mari mulţimi că este creştin, a rămas cu totul buimăcit, că altele aştepta să audă de la Dimitrie. Aştepta să audă cum îl laudă pe el, pentru că a biruit pe sarmaţi şi pe sciţi, şi să aducă jertfă necuraţilor zei. Iară el, din contră, îl aude pe voievod că-L mărturiseşte pe Cel Răstignit, cu toate că îi poruncise – când l-a făcut antipat – să şteargă de pe faţa Tesalonicului şi din toată Grecia pe cei ce cred în Cel Răstignit, adică pe creştini.

Deci, auzind împăratul mărturisirea aşa de luminată a lui Dimitrie, nemaiputând de furie, a trimis ostaşii săi, care l-au luat şi l-au băgat în temniţă, să-l ţie acolo spre judecată şi spre moarte, până va avea vremea să-l judece.

Acest crunt împărat avea obiceiul acesta: când se întorcea biruitor de la un război, făcea mari petreceri, mare teatru, mari desfrâuri, mari jocuri, sau mari nebunii, mai bine zis. Avea obiceiul rău de a se desfăta cu circuri, cu spectacole pline de răutăţi, ca să veselească pe cetăţenii oraşului şi pe cei de sub conducerea lui. Şi, printre alte distracţii, avea el şi un mare goliat din neamul vandalilor, pe care îl chema Lie. Şi îi făcea acestui preaspurcat împărat mare veselie să vadă cum acest Lie, fiind foarte voinic cu trupul şi iscusit la luptă, omoară pe cei mai slabi decât el. Deci atunci, pe acest goliat, pe acest atlet al satanei, l-au pus pe un pod înalt, iar dedesubt au pus o mulţime de suliţe înfipte cu vârful în sus; şi se luau la luptă cei voinici şi cei slabi cu dânsul, din porunca împăratului. Mai cu seamă îi punea pe creştini la această treabă, ca Lie acela, blestematul, tare cu trupul, să-i arunce de pe pod în vârful suliţelor, spre moartea care-i aştepta în acest chip. Şi aşa preaspurcatul atlet Lie, voind să satisfacă plăcerea împăratului şi să-l laude mulţimea spectatorilor care priveau această petrecere sângeroasă, acest măcel omenesc, foarte mulţi oameni a doborât de pe pod şi i-a aruncat în vârful suliţelor, încât bieţii oameni şi bieţii creştini mureau cu amare chinuri.

În acest timp, Sfântul Dimitrie, fiind păzit în temniţă din ordinul împăratului, un oarecare tânăr creştin, cu numele Nestor, s-a aprins de râvna lui Dumnezeu Atotţiitorul şi, nemaiputând să rabde spurcăciunile şi distracţiile blestemate ale acestui crud împărat, s-a dus la marele mucenic Dimitrie în temniţă şi i-a spus: „Robule al lui Dumnezeu, te rog, roagă-te pentru mine, că vreau să mă lupt cu Lie, că nu mai pot răbda să văd atâta sânge creştinesc care se varsă acum”. Iară dumnezeiescul mucenic Dimitrie, fiind în lanţuri, a binecuvântat pe Nestor şi, însemnându-l cu pecetea Prea Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci, i-a zis: „Du-te, frate, că şi pe Lie vei birui, şi pentru Hristos vei mărturisi!”. Tânărul Nestor, înarmat fiind cu rugăciunea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie şi cu semnul Prea Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci, s-a dus la petrecerea aceea şi înaintea împăratului, a generalilor săi şi a toată lumea care era de faţă, a strigat: „Vreau să mă lupt cu Lie!”. Împăratul, văzându-l pe Nestor că este copil frumos şi înţelept, a început să-l momească: „Copile, nu te juca cu viaţa ta, că Lie acesta a dărâmat mii şi mii până acum, iar tu eşti un copil; fie-ţi milă de frumuseţea şi de tinereţele tale!”. Iar el, neascultând nimic din momelile împăratului, şi-a făcut semnul Sfintei Cruci şi s-a repezit la goliatul Lie, l-a încleştat şi a început a se învârti întâi la dreapta şi apoi, cu rugăciunile Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, l-a azvârlit în mijlocul suliţelor, şi acolo a pierit blestematul acela, ucigaşul de oameni.

Dar împăratul a auzit pe Nestor, când se urca pe pod să lupte cu Lie, zicând aşa: „Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi!”. Şi înţelegând din aceste cuvinte că Sfântul Dimitrie l-a pus la cale pe tânărul Nestor şi l-a înarmat asupra lui Lie, a hotărât uciderea acestui viteaz tânăr creştin, care a fost scos în afara cetăţii, unde i s-a tăiat capul.

Apoi, mâhnindu-se pentru moartea lui Lie mai mult decât dacă ar fi pierdut împărăţia, s-a hotărât să-l omoare pe Sfântul Dimitrie, voievodul Tesalonicului, care acum era la temniţă grea, în lanţuri, păzit de ostaşi. Şi a trimis ostaşi păgâni, cu suliţe ascuţite foarte, zicându-le: „Duceţi-vă în temniţa unde este Dimitrie legat, băgaţi suliţele în el şi-l străpungeţi; nu mai trebuie să trăiască, fiindcă nu numai că nu se fereşte a mărturisi pe Hristos, dar şi pe ceilalţi îi îndeamnă a crede în Hristos!”. Şi au venit ostaşii în temniţă, cu sentinţa împăratului în mână, şi le-au spus celor ce îl păzeau: „Daţi-vă la o parte, că avem poruncă să-l omorâm!”. Şi auzind aceasta marele mucenic Dimitrie şi văzând că moartea îi va fi de suliţă, de bună voie a ridicat mai întâi mâna dreaptă în sus, să-l străpungă mai întâi în coasta dreaptă şi să se asemene prin această rană cu Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care a fost împuns în coastă cu suliţa, pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Şi aşa au străpuns ostaşii mai întâi coasta dreaptă a Sfântului Dimitrie, iar apoi l-au străpuns peste tot cu suliţele până l-au omorât şi sângele lui a udat pământul şi a umplut temniţa cu şiroaie fierbinţi.

Dar, pe când îl străpungeau cu suliţele pe marele mucenic Dimitrie, era acolo de faţă şi un slujitor al Sfântului Dimitrie, anume Lupu, căruia Sfântul Dimitrie îi încredinţase mai din vreme testamentul cu toată averea lui – că ştia că va muri pentru Hristos – şi i-a spus s-o împartă la săraci. Acest Lupu, după ce a văzut că a murit marele mucenic Dimitrie şi şi-a dat duhul său sfânt în mâinile lui Dumnezeu, fiind de faţă când îl străpungeau cu suliţele, a luat haina cu care Sfântul Dimitrie era învelit şi inelul sfântului, pe care, muindu-le în sângele cel mucenicesc, a început a face cu ele minuni mari în tot Tesalonicul şi oriunde ajungea.

Toţi care se atingeau de giulgiul acela însângerat al Sfântului Dimitrie, pe care îl purta preafericitul Lupu, se vindecau de patimile şi de boalele lor şi ieşeau din ei duhurile necurate. Şi ajungând toate acestea până la urechile împăratului, a trimis acela ostaşi la preafericitul Lupu şi, ducându-l undeva în afara cetăţii, i-au tăiat capul. Şi aşa sluga cea bună după păstorul şi stăpânul ei s-a dus.

Trecând o vreme după moartea Sfîntului Mare mucenic Dimitrie, a Sfântului Nestor şi a Sfântului Lupu, s-a liniştit prigoana, care ţinu până prin anii 304-305, când veni la împărăţie marele Constantin, care a dat libertate credinţei creştine. În vremea acestuia, acolo unde îngropaseră pe Sfântul Dimitrie nişte creştini, care l-au luat din temniţă aşa, împuns cu suliţele, s-a făcut o bisericuţă, mai întâi din lemn – după puterea creştinilor de atunci –, îngropându-se în pământ, într-o ladă de lemn, trupul multpătimitor şi preafericit al Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Dar – o, minunile Tale, Hristoase, şi ale tale, Sfinte Mare Mucenic Dimitrie! – în bisericuţa aceea unde, dedesubt, sub Sfântul Altar, se odihneau moaştele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, au început a se face minuni preaslăvite şi foarte mari. Se tămăduiau toţi surzii, toţi îndrăciţii, toţi leproşii, toţi slăbănogii şi orice fel de boală a celor ce veneau cu credinţă adevărată şi tare în Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi în sluga Sa, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie.

În vremea aceea, în părţile Iliricului, era un voievod, un boier mare cu numele Leonte, foarte bolnav şi paralizat. Şi auzind că la Tesalonic, într-o bisericuţă mică de lemn, ar fi moaştele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, ce fac minuni, s-a dus şi el cu mare greutate, cu căruţa şi cu mijloacele de transport ce se foloseau pe atunci; s-a dus, tocmai din părţile Iliricului, până la Tesalonic. S-a dus la bisericuţa aceea şi, când a ajuns şi a făcut rugăciuni în biserica de lemn, îndată s-a făcut sănătos, fără nici o urmă de boală. Iar el, văzând această preaslăvită minune, ca şi slugile care îl aduseseră, a zis: „Nu voi pleca de aici până ce nu voi face o biserică preafrumoasă Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, care m-a tămăduit”; căci era boierul foarte bogat şi, ca mulţumire pentru tămăduirea sa, a stricat biserica cea de lemn şi a început să zidească alta, preaminunată şi de piatră. Şi când săpau şanţurile temeliei pentru noua biserică – o, minunile tale, Sfinte Dimitrie! – au dat peste racla sfintelor moaşte ale Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, pe care le-au găsit întregi, nestricate deloc, iar racla era plină de mir binemirositor şi aromat foarte. Şi când au început a unge bolnavi cu acest mir, toţi se tămăduiau. Şi s-a bucurat Leonte şi tot poporul din cetate, nu numai că au găsit racla sfântului cu moaştele, ci şi că pururea izvora mir. Oricât ar fi luat din raclă mir, ea se umplea din nou şi tămăduia mii şi zeci de mii de bolnavi din hotarele acelea şi de prin alte părţi, până departe.

Şi aşa acest boier, văzând acea preaslăvită minune, a continuat lucrarea bisericii, a făcut o biserică de marmură şi de piatră preaminunată şi preafrumoasă, iar moaştele şi veşmintele sfântului, care erau într-o raclă de lemn, le-a pus într-o raclă de aur şi de pietre scumpe. Apoi, voind să se ducă în ţara sa, când să plece, a vrut să ia ceva din moaştele sfântului. Dar sfântul s-a arătat lui şi i-a zis: „Nimic să nu îndrăzneşti a lua; ia numai giulgiul muiat în sângele meu şi-ţi ajunge ţie!”. Şi aşa boierul Leonte, după ce a terminat biserica, a luat giulgiul sfântului şi a plecat în ţara sa. Dar, trebuind el să treacă un râu spre a putea continua drumul spre patria lui, când a fost să treacă apa, s-a stârnit o furtună care a ridicat valuri primejdioase, încât nu îndrăznea, de teamă, nici o corabie să treacă pe malul celălalt. Şi neştiind boierul ce să facă: să se întoarcă înapoi sau să treacă, numai ce aude un glas: „Racla cu giulgiul – căci îl pusese într-o raclă de aur – ia-o în mâinile tale şi treci fără grijă!”. Şi a luat racla în mâini şi a trecut apa fără nici o primejdie, că Sfântul Mare Mucenic Dimitrie era acela care i-a uşurat călătoria şi a făcut această minune pentru acel binecredincios creştin, ca să se întoarcă sănătos acasă.

La câtăva vreme după aceasta, s-a întâmplat însă şi altceva: împăratul Justinian cel Mare terminase biserica cea preaslăvită şi preafrumoasă a Sfintei Sofia din Constantinopol (cea mai mare biserică a Ortodoxiei, în care încap până la patruzeci de mii de oameni), zidită în numele înţelepciunii lui Dumnezeu. Şi ar fi voit împăratul Justinian să cinstească această mare biserică cu moaştele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, fiindcă cetatea Tesalonicului era tot sub stăpânirea lui, ca şi Constantinopolul. Deci voia să le aducă de acolo la Constantinopol. Şi a trimis cu mare cinste episcopi şi oameni de încredere să aducă moaştele sfântului de la Tesalonic la Constantinopol. Dar n-a fost voia Sfântului Dimitrie să se mute de acolo. De aceea, când au ajuns arhiereii, după ce au cerut voie episcopului locului, după ce au făcut rugăciuni la Sfântul Dimitrie, au încercat să ia racla cu sfintele moaşte. Dar – o, minunile tale, sfinte Dimitrie! – au auzit un glas ca de tunet: „Staţi, nu îndrăzniţi!”. O dată cu glasul, au ieşit din racla sfântului foc şi scântei. Şi au căzut cu faţa la pământ ca morţi, şi n-au mai voit nici să gândească să ia moaştele sfântului. Numai atît au îndrăznit, să scoată puţină ţărână de la mormântul sfântului, pe care, luând-o cu ei, s-au dus la Constantinopol cu cutremur mare şi au spus împăratului că Sfântul Mare Mucenic Dimitrie nu vrea să părăsească cetatea sa şi mormântul său de la Tesalonic. După această întâmplare, împăratul a fost mulţumit că nu i-a pierdut Sfântul Dimitrie pe aceia care îndrăzneau să-i ia moaştele şi a zis: „Nu este voia Domnului; să lăsăm toate cum voieşte Bunul Dumnezeu şi preafericitul său mucenic, Sfântul Dimitrie”.

S-a mai întâmplat tot pe vremea aceea o foamete mare în Tesalonic. Şi atunci singurele mijloace prin care puteau să-şi aducă acolo hrana ori apa erau corăbiile, ca pe vremea aceea, cu pânze, care foarte greu ajungeau din cauza vânturilor şi a furtunilor. Mare foamete era în Tesalonic şi bietele femei, şi copiii, şi orfanii, şi văduvele, şi gospodarii plângeau la racla sfântului: „Sfinte Dimitrie, roagă-te lui Dumnezeu să trimită ploaie, că murim de foame!”. Iar Sfântul Dimitrie, în chip de ostaş călare pe cal, alerga prin toate porturile Mării Mediterane şi, unde întâlnea o corabie cu grâu, întreba: „Unde vă duceţi?”. Ele mergeau în alte părţi, şi atunci Sfântul Dimitrie le dădea bani de aur şi le plătea grâul, zicând: „Duceţi-vă în cetatea mea, că este lipsă!”. Şi aşa a cumpărat multe tone de grâu şi le trimetea la Tesalonic. Şi acolo s-a făcut pe urmă mare belşug, că toţi se îndreptau către Tesalonic, oraşul şi cetatea sfântului, şi n-a mai fost foamete până a dat Dumnezeu ploaie pe pământ.

Dar iată şi altă minune a Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. În biserica sfântului din Tesalonic era un paraclisier care aprindea candelele, lumânările şi îngrijea de curăţenie. Şi acest paraclisier, cu numele Onisifor, îndemnat de satana, fura lumânările din biserica sfântului – pe care le aduceau binecredincioşii creştini – şi le vindea apoi la alţii. Le lua înainte de a arde mult, sau chiar şi neaprinse, după cum le dădeau oamenii, le vindea şi făcea un fel de câştig al lui. Din ce? Din jertfa adusă lui Dumnezeu şi Sfântului Dimitrie în biserică. Altfel, viaţa o avea bună Onisifor; nu era om rău, dar i-a dat satana patima să fure lumânările de la racla şi din biserica sfântului. Iar Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, acest preablând al sfânt al lui Hristos, întâi s-a arătat lui Onisifor în vis şi i-a spus: „Onisifor, e ruşine şi păcat! Oamenii vin săracii aici de la sute şi mii de kilometri şi Dumnezeu ştie cum adună un ban ca să cumpere o lumânărică şi să o pună aici, şi tu o iei, o furi şi o vinzi. Să nu mai faci aşa, că e păcat!”. Şi s-a trezit Onisifor din vis şi din mustrarea sfântului, s-a ruşinat şi o bucată de vreme a încetat să fure lumânări. Dar după o vreme a uitat certarea sfântului şi iar l-a îndemnat cel rău să fure. Veniseră doi oameni şi aduseseră două lumânări mari şi frumoase, cum au obicei bunii creştini, şi le-au dat lui, spunându-i: „Părinte Onisifor – că era călugăr –, pune-le la sfântul, la racla Sfântului Dimitrie”. Şi ce i-a zis satana? „Ia-le acum, că sunt frumoase şi ai să iei bani buni pe ele!”. Şi, în loc să le pună la sfântul, se gândea cum să le dea altcuiva şi să le vândă. Dar – o, minunile tale, sfinte Dimitrie! – când s-a dus lumea din biserică şi Onisifor era tocmai cu lumânările în mână, se auzi de la racla Sfântului Dimitrie un glas înfricoşat, spunându-i: „Dar mare tâlhar te-ai mai făcut, omule!”. Şi îndată după această certare, acela a căzut ca mort la pământ, şi a stat amorţit acolo, şi venind preoţii bisericii, abia l-au ridicat, mai mult mort decât viu. Şi după ce s-a trezit, i-au făcut Maslu de mai multe ori, că-i era gura încleştată şi nu putea să spună ce i se întâmplase; şi după ce Dumnezeu şi Sfântul Dimitrie s-au milostivit de el, cu glas tremurat a mărturisit de faţă cu toţi păcatul său, spunând: „Cel ce m-a certat şi m-a făcut aproape mort este Sfântul Dimitrie, pentru că eu furam lumânările de pe racla lui şi din biserică şi le vindeam”. Şi după ce a mărturisit păcatul şi s-a rugat toată biserica pentru el, împreună cu preoţii bisericii, l-a iertat Sfântul Dimitrie; dar de atunci s-a cuminţit şi toată viaţa lui a plâns păcatul său.

În Tesalonic s-a mai întâmplat însă şi o altă minune mare. Au venit barbarii să lovească Tesalonicul. Şi era înconjurată cetatea Tesalonicului din toate părţile şi poporul plângea la Sfântul Dimitrie şi făcea privegheri şi slujbe. Şi după ce se termina slujba de seară, pleca fiecare acasă la el. Iar un om foarte credincios, cu numele Ilustrie, după ce a plecat poporul de la vecernie, a rămas în biserică să se roage, căci fiind îmbunătăţit şi evlavios, se mai ruga şi singur, după ce plecau ceilalţi creştini. Şi acesta rugându-se în biserică, nefiind nimeni, deodată a văzut că au intrat înăuntru doi tineri foarte frumoşi şi au venit la mormântul Sfântului Dimitrie. Şi de acolo a ieşit alt tânăr frumos şi a întrebat pe cei doi tineri care veniseră, şi care erau doi îngeri: „De ce aţi venit, fraţilor, aici?”. Şi au zis cei doi care veniseră: „Ne-a trimis Stăpânul, Dumnezeul nostru Iisus Hristos, să-i poruncim Sfântului Dimitrie să plece de aici, să părăsească cetatea aceasta, pentru păcatele lumii care nu se pocăieşte. Deci spune-i lui Dimitrie că aceasta este pricina venirii noastre aici”. Iară tânărul acela care ieşise din mormânt – alt sfânt înger, care păzea mormântul – s-a dus, şi Ilustrie l-a auzit vorbind în mormântul Sfântului Dimitrie. Şi deodată a ieşit din mormânt un ostaş îmbrăcat ca fulgerul, foarte frumos şi la chip ca soarele: era Sfântul Dimitrie. Şi a întrebat pe cei doi tineri care au intrat în biserică: „De ce aţi venit, fraţilor, aici?”. Iară aceia au zis: „Frate Dimitrie, Mântuitorul Iisus Hristos ne-a trimis aici pentru a-ţi porunci prin noi să părăseşti cetatea Tesalonicului şi să te duci din locul acesta, pentru păcatele lumii, ce s-au înmulţit foarte”. Iar Sfântul Dimitrie, când a auzit, a început a plânge, zicând: „Fraţilor, duceţi-vă înapoi şi spuneţi Mântuitorului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos că aşa a zis robul Său Dimitrie, care şi-a vărsat sângele pentru dreptatea Sa: «Stăpâne, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeule al îndurărilor şi a toată mângâierea, ştiu că poporul Te-a supărat, ştiu că păcatele oamenilor din oraşul acesta sunt mari, dar adu-Ţi aminte, Doamne, că Tu i-ai răscumpărat cu prea scump Sângele Tău. Şi Te rog, Doamne, nu-i părăsi şi nu lepăda rugăciunea mea; nu da cetatea aceasta creştinească păgânilor acelora care nu Te cunosc pe Tine şi nu slăvesc Prea Sfânt numele Tău»”.

Şi aceasta zicând Sfântul Dimitrie, cei doi îngeri l-au sărutat şi au plecat, zicând: „Bine, frate Dimitrie, ne ducem să spunem cele ce ai zis Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care ne-a trimis aici”. Iară Sfântul Dimitrie ca fulgerul, ca o rază de soare a intrat în mormânt, şi după el tânărul, celălalt înger, care păzea mormântul. Şi cei doi s-au dus, iar credinciosul Ilustrie, care stătea încremenit în biserică de această vedenie, văzând cât de tare ţine Sfântul Dimitrie la cetatea şi la ţara lui, a început a plânge şi s-a rugat cu lacrimi ca Sfântul Dimitrie să se roage mereu să scape Dumnezeu cetatea şi poporul din mâinile păgânilor. Şi aşa, cu puterea lui Dumnezeu, oştile barbare s-au îndepărtat îndată de acolo şi cetatea a rămas nevătămată, iar prin această descoperire care s-a făcut prin Ilustrie, s-a arătat cât de mult ţinea Sfântul Dimitrie la cetatea sa.

[...]

Dar, fraţii mei, cum v-am spus, Sfântul Dimitrie şi toţi sfinţii se roagă pentru noi. Însă de la o vreme, dacă nu ne îndreptăm viaţa noastră, şi Dumnezeu şi sfinţii Lui ne părăsesc. Aşa s-a întâmplat şi atunci, pentru că, după o vreme, poporul de acolo a uitat minunile lui Dumnezeu şi ale Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, iar preoţii, care se aflau în biserica sfântului, vindeau cu bani mirul, care izvora din racla sa ca un izvor de folos, şi încă cu bani grei. Cine voia să aibă un gram de mir de la Sfântul Dimitrie, apoi acela trebuia să dea bani mulţi. Şi s-a mâniat Sfântul Dimitrie pentru aceasta, pentru că el nu izvora mirul cu bani, ci gratuit, iar ei îl vindeau cu bani grei la cei mai săraci oameni şi la văduve. Şi atunci s-a supărat Sfântul Mare Mucenic Dimitrie al Tesalonicului şi s-a hotărât să plece de acolo, după porunca lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, pentru care el şi-a vărsat sângele.

Dar înainte de a pleca Sfântul Dimitrie din Tesalonic, s-au mai întâmplat şi alte minuni înainte de căderea Ţarigradului, înainte de a veni Mahomed al II-lea Cuceritorul să cucerească Constantinopolul, la anul 1453. S-au întâmplat multe minuni, iar pe urmă au plecat nu numai moaştele Sfântului Dimitrie, ci şi alte sfinte moaşte, ca semn că Dumnezeu a părăsit pe greci pentru o vreme, pentru păcatele lor. Şi iată cum s-a întâmplat acea plecare. Nişte oameni binecredincioşi mergeau la hram la biserica Sfântului Dimitrie, în ajun de 26 octombrie. Mergeau zece oameni spre Tesalonic, pe o vreme frumoasă, că acolo e mai cald ca la noi, fiind mai la sud, şi au ajuns la o răspântie de drumuri, pe un câmp unde se întretăia drumul care venea de la apus către răsărit cu cel de la miazănoapte către miazăzi şi care mergea drept la Tesalonic. Şi pentru că înnoptase, aceşti oameni, care aveau şi ei ceva în traistă, ca la hram: mâncare, haine de schimb, ceva jertfă de dat la biserica sfântului, fiind obosiţi de cale, s-au culcat să se odihnească acolo, pe câmp, la acea răscruce de drumuri.

Dar – o, minune! – ce s-a întâmplat? După ce ceilalţi au adormit, unul din ei s-a trezit şi – ce să vezi? Vede că vine dinspre Tesalonic un ostaş luminat, foarte frumos îmbrăcat şi călare pe un cal, şi strălucea o aureolă în jurul capului său, ca soarele. Venea călare dinspre Tesalonic, iar dinspre oraşul Larisa venea un arhiereu nespus de frumos îmbrăcat, cu toată podoaba arhieriei. Şi când i-a văzut că vin, acela i-a ghiontit în coaste pe ceilalţi tovarăşi: „Măi, sculaţi-vă! Ia uite ce se vede: de aicea vine un arhiereu şi de acolo vine un ostaş”. Şi aceia, când s-au trezit din somn, au încremenit, căci cei doi veneau cu lumină mare, deşi era o noapte întunecoasă. Şi când au ajuns la răscrucea drumurilor, arhiereul a întrebat pe ostaş: „De unde vii, ostaş al lui Dumnezeu, Dimitrie?”. Iar sfântul, care era călare pe cal, a început a zice: „Vin de la Tesalonic, că pentru păcatele poporului mi-a poruncit Dumnezeul şi Mântuitorul meu să plec de acolo, că nu mai poate suferi păcatele lor; şi iată, plec”. „Dar unde pleci?”. „Unde mă va duce Domnul, dar la Tesalonic nu mai pot sta, că s-au înmulţit păcatele poporului”. Şi atunci Sfântul Dimitrie a întrebat pe arhiereul acela care venea de la Larisa, alt oraş mare al Greciei: „Dar tu, arhiereule al lui Dumnezeu, Ahilie – că aşa se numea, pentru că sfinţii Ahilie şi Visarion aveau amândoi sfintele lor moaşte de arhierei în Larisa –, tu de unde vii?”. Şi a zis arhiereul: „Şi eu, Sfinte Dimitrie, aceeaşi am păţit ca tine; am păzit cetatea Larisa patru sute de ani, rugându-mă, că se aflau moaştele mele acolo, dar în noaptea aceasta a venit îngerul Domnului şi mi-a spus că Stăpânul Hristos îmi porunceşte să plec din Larisa, fiindcă şi alte sfinte moaşte în noaptea aceasta vor pleca, pentru că Dumnezeu vrea să dea pe greci în mâna turcilor, pentru păcatele lor. Şi noi trebuie să tăcem, să nu mai apărăm ţărişoara aceasta, pentru că a greşit lui Dumnezeu”. Şi după ce au vorbit acestea, amândoi şi-au plecat capetele la pământ şi au plâns, apoi s-a sărutat Sfântul Dimitrie cu Sfântul Arhiereu Ahilie şi, luându-şi rămas bun unul de la altul, îndată s-au făcut nevăzuţi. Iar cei care mergeau la hram, când au văzut aceste lucruri petrecute în miezul nopţii, au încremenit, spunând unii către alţii: „Oare ce să fie aceasta?! Vai de noi, că ne pedepseşte Dumnezeu, pleacă sfinţii din ţara noastră! Oare aşa să fie, cum am auzit noi?”. Şi şi-au luat traistele şi n-au mai dormit, ci au pornit noaptea, căci înţelegând că în curând negreşit va veni mânia lui Dumnezeu, nici n-au îndrăznit creştinii aceia să se ducă la Tesalonic. Ci s-au întors înapoi, povestind tuturor acea vedere şi minune. Şi netrecând nici o lună, atât Tesalonicul cât şi Larisa s-au luat de către turci. Iar mai apoi a venit Mahomed al II-lea şi a luat şi Constantinopolul, căzând atâţia creştini în război şi în robie. Şi a dat Dumnezeu o ţară creştină ca roabă turcilor celor fără Dumnezeu. Pentru ce? Pentru păcatele ei.

Să tragem concluzii, fraţilor, şi să luăm aminte! Şi noi suntem ţară creştină, şi noi ne închinăm Stăpânului Hristos şi Prea Sfintei Treimi şi Maicii Domnului, şi noi cinstim pe Sfântul Dimitrie şi avem atâtea moaşte sfinte dragi, întregi, în ţărişoara noastră, iar sfinţii, ale căror moaşte păzesc ţara, ne ajută cu sfintele lor rugăciuni. (…)

- Cititi integral pe blogul dedicat parintelui Cleopa

Legaturi:

• CADEREA CONSTANTINOPOLULUI. Sa recitim impreuna, pentru ca ne priveste…
• Interviul saptamanii: PARINTELE IUSTIN (video) – CUVINTE TARI SI DUREROASE: “Ar trebui sa plangem, sa ne caim, sa vedem ca suntem la marginea prapastiei. Sa luam exemplu de la nenorocirile altora si sa ne indreptam pe noi!“
• PR. CONSTANTIN MOISIU: Cuvant duhovnicesc profetic si vesnic actual despre cutremurul din noiembrie 1940: “Toata lumea se plange de greutatea vremu­rilor pe care le traim, dar nimeni nu vrea sa re­cunoasca si partea lui de vina”
• BOLOVANII CARE STAU DEASUPRA CAPETELOR NOASTRE… (Sa recitim impreuna vedeniile ceresti ale Cuviosului FILOTEI ZERVAKOS, †8 mai 1980)
• PUTINA VREME MAI SUNT CU VOI… Cuvinte rascolitoare ca niste Denii ale Parintelui Mucenic Constantin Sarbu. Si o meditatie la Evanghelia primei Denii (smochinul neroditor, lucratorii cei rai, darul care se va lua de la noi)
• SE POATE LUA SI DE LA NOI…

ÎMPREUNĂ CU PĂRINTELE CLEOPA

Să vă spun ce înseamnă ascultarea. Ne-a apucat o mare ploaie într-o pădure măruntă; o pădure nu prea  înaltă, mare cât casa, aşa. Părintele Cleopa într-o parte, eu într-altă parte, căutam tufişuri mai dese să ne adapostim. Părintele însă insista, aşa, pe sub ramuri, să vin la el. Până acolo erau cam 30 de metri. Eu ziceam, că culcuşul meu este mai bun, şi zic „Nu!“. “Stai, măi, băiete! Ia să ascult eu pe Părintele Cleopa!” Am fugit de acolo şi imediat a trăsnit locul acela în care am fost eu. Măi, m-a impresionat! Ce înseamnă ascultarea!

- Câţi ani v-aţi nevoit împreună prin pădure?

- Patriarhul Justinian, după ce ne-am întors de la pustie în 1954, a avut o părere pe care ne-a împăr­tăşit-o: să ne trimită în toate mănăstirile din Româ­nia, cel puţin de două ori pe an, să spovedim părinţii şi să-i povăţuim duhovniceşte. Insă, i-am spus că nu sunt de aceeaşi părere, pentru că mănăstirile au şi ele duhovnicii lor şi nu se cuvine să te duci peste ei, pentru că s-ar crea antagonisme. „Cine sunt ăştia? Ce sunt ăştia? Nişte pustnici? Acum nu prea i-am cali­fica noi mari sfinti!”

Atunci am fost de părere să ţinem mănăstirea noastră, Slatina, deschisă, să vină toată lumea să se folosească. Şi aşa s-a şi întâmplat.

După ce am fost arestat la Suceava, am fost transportaţi cu o maşină la Bucureşti pentru a fi judecaţi. Ancheta a durat 90 de zile şi a fost foarte ne­suferită. Bătăi, ciocniri, mă trăgeau de barbă în tot felul… Până la urmă s-a speriat şi anchetatorul. Era un căpitan foarte rău. Mi-a luat barba şi mi-a retezat-o la jumătate. (Barba tot aşa era de lungă). Şi zic: „Ai să răspunzi de asta în faţa lui Dumnezeu!” Ştiţi ce mi-a zis? „Lasă, că nu stă călugăria în barbă!” Când a vorbit vorba asta, zic:  „N-ai vorbit dumneata, ci Duhul Sfânt!” Doar Sfântul Clement Alexandrinul are o vorbă despre barbă: „Are o mare înrâurire sufle­tească asupra cugetului”.

[Parintele Cleopa]:- Părinte Arsenie, cea mai mare bucurie este că te văd aici, dragul mamei! Te-a împodobit mila Domnului cu răbdare, cu harul preoţiei şi cu barba asta aşa de frumoasă! Iaca, mila Lui te-a ţinut! Ai 82-83 de ani! Vai, Doamne, mare bucurie mi-ai fă­cut! Am aiuzit că eşti tare ocupat!

- Da, Părinte! Am spus însă: „Plec la Mănă­stirea Sihăstria cu orice chip!” La mine se pune o problemă încordată, destul de grea. Nu are cine să mă înlocuiască! Şi am făcut noi intervenţii la Pa­triarhie şi mi-au trimis un părinte tinerel, care a mai fost pe la noi. A rămas la mănăstire până vin eu.

[Parintele Cleopa] - Mai stai, mamă, mai stai! Să ştii că de acum, dacă ne-am întâlnit, cu mila Domnului, să-ţi mai spun de-ale mele. Eu sunt bolnav şi bătrân, cu cinci operaţii…, mâine-poimâine, mă duc la fraţii mei. Ce zice psalmul 89: Anii lor sunt 70, iar de vor fi în putere 80, iar ce este mai mult decât aceştia, osteneală şi durere, că trece viaţa noastră şi ne vom duce! Parcă visez când te aud vorbind, dragul mamei! Mila Preasfintei Treimi te-a adus aici! Am vrut să ne mai vedem încă odată în viaţă! Nu se ştie! Vai de mine, prin câte ne-a trecut pe noi Dumnezeu!

- Este foarte bine să ne rugăm unii pentru alţii! Da, cu adevărat, ca să fim întru adevăr! Să aducă omul jertfă ca să fim în împărăţia lui Dumnezeu! Pentru că s-a dorit mult în adâncul inimilor noastre lucrul acesta! Dar cine poate să spună că merită? De asta trebuie să ne rugăm, Părinte Cleopa!

[Parintele Cleopa]- Doamne, Maica Domnului, cum de l-ai adus aici! Tare am dorit să-l mai văd, săracul! Că am ştiut că-i sincer şi cu frica de Dumnezeu! M-a ajutat cand eram scârbit şi necăjit! Săracul, o trecut prin multe!

[Parintele Ioanichie] - Veniţi aici la noi, Părinte Arsenie măcar acum la bătrâneţe.

- Mai mult decât sfinţiile voastre doresc să vin. Am simţit duhul lui Dumnezeu în mănăstirea asta. Eram cu Părintele Cleopa prin pădure şi spunea odată părintele cu insistenţă că, dacă moare – îşi punea pro­blema asta sincer -, zicea să-l aduc la Sihăstria. Eu îi spuneam: „Pe mine leagă-mă de picior şi arunca-ma”. N-a vrut Dumnezeu să murim! Se spune că istoria unui neam este scrisă pe ziduri, dar la Sihăstria este scrisă pe copaci!

[Parintele Cleopa] - Ne-a ţinut mila Domnului până acum, eu am 85 de ani, el 83.

- Eu sunt la Techirghiol de 21 de ani. Vine multă lume şi sunt singur. Vă închipuiţi, toată Dobrogea ne cercetează. Spovedesc încontinuu. Cea mai obositoare ascultare a mea! Dar mă liniştesc cu gândul că dacă Dumnezeu a hotărât  aşa, nu am motive de întristare. Ferească Dumnezeu. Nu mai permiteţi întristări. Vorba Sfântului Ioan (Carpatiul), nu mai fericesc pe nimeni, decât numai pe voi călugării! Trebuie să avem o stare de veselie per­manentă, care să ne menţină verticalitatea să ne ţină mereu în mişcare. N-are la cine să mai ceară Dum­nezeu acum sprijin pentru lume, decât la noi.

A venit odată unul, care m-a impresionat aşa de tare, era din Maramureş, şi zic: „Aţi venit aici la băi?” „Nu, domnule Părinte! N-am venit! Am venit special la Sfinţia ta!” Era în Săptămâna Mare, Sâm­băta Mare. Şi l-am spovedit. Nu am avut de lucru şi l-am întrebat dacă a postit. Dar cu acest om, de 35 de ani se luptau sectanţii să-l facă adventist. încă şi nevasta lui de 35 de ani se dăduse la adventişti. Vă închipuiţi! El, săracul, nu  avea Paşti, nu avea Crăciun… Dar nu s-a lăsat! Era un om foarte înalt şi voinic şi sufleteşte. Că dacă îl amăgeau pe el ad­ventiştii, atunci îi cucereau pe toţi din sat.

Dar, nu am de lucru şi-l întreb dacă a postit: „N-am postit, domnule părinte! Ieri a fost Vinerea Mare, am mâncat şi atunci!” Atunci zic în sinea mea: „Arsenie, ce faci?” Dar, deodată mi-am amintit: „Au oare postul decide, sau sfărâmarea inimii? Omul acesta de 35 de ani lupta pentru Ortodoxie, pentru credinţa lui adevărată şi strămoşească!” „Bine, zic, te împărtăşeşti, dar nu mai mănânci până mâine!” Mai erau câteva ceasuri!

Valoarea sufletului nostru n-a spus-o un proo­roc sau un apostol, ci a spus-o Hristos: Ce va da omul în schimb pentru sufletul său? De ar avea toată lumea nu poate cumpăra un suflet! Asta a spus-o Hristos!

Pentru că, aşa cum spun şi marii cercetători, libertatea unui sclav este mai mare decât a unui rege, de cele mai multe ori! Şi noi suntem, nu nişte sclavi, ci suntem fraţii lui Hristos, fii Lui, miresele Lui.

Călugăria este mare lucru, părinţilor. Se vor­beşte mult, s-au vorbit multe, lucruri subtile despre călugărie, dar nu s-a atins niciodată tot. Şi toată fru­museţea ei sta în tăierea voii. Tăierea voii este o continuă luptă cu Dumnezeu. „Trebuie biruit, căci El ne-a creat!” El ne-a creat cu voinţa liberă. Şi noi acum trebuie să ne tăiem aceasta voinţă liberă. Şi când te gândeşti, care sunt eforturile pe care le facem pentru cinstea care ne este dată?

Părinţilor, plăcerile nu au făcut decât să împu­ţească pământul! Ce plăceri? O plăcere de sminteli, oricum le-ai lua! Mănâncă cât îţi este foame, bea când îţi este sete, dar numai să stai aici. Şi cine a spus asta? Un mare părinte; chiar şi Arsenie cel Mare a spus vorba asta.

Aşa că, părinţilor, foarte mult să ne bucurăm că suntem călugări! Să-mi daţi voie să va spun, tare aş vrea, ca la sfârşitul vieţii mele, să pot să spun atât: „Mor fericit că sunt călugăr!” Şi am fost foarte ispi­tit, părinţilor! Închisori, pustii, stareţii, fel de fel, chiar şi ca duhovnic acum.

M-a întrebat odată o fată, ca la 25-30 de ani, cred că era profesoara, după ce terminasem slujba de acolo, eram pe treptele de la casa de unde stau eu în mănăstire, zice: „Părinte, care este prima condiţie care trebuie s-o îndeplineşti ca să te faci călugăr?” Zic, dintr-o data: „Să fii nebun!” A înţeles!

Ne ducem dintr-o necesitate sufletească, şi atunci te iei la luptă cu tine, frate, şi să nu te laşi cu nici un chip. Nu trebuie să urmăriţi mântuirea te miri cum! Urmăriţi-vă pe voi, cercetaţi-vă mai mult! Şi ca metodă, înregistraţi-vă mereu paşii: „Ce fac, unde merg, cine sunt?” Pentru că una din marile tactici ale diavolului este să ne scoată din mănăstire, după cum sunt foarte convins, atunci când te duci la mănăstire diavolul este în stare să angajeze toată lumea ca să te împiedice, toată lumea pământului!

- La Cuviosul Paisie cel Mare a venit la miezul nopţii Constantin cel Mare, împăratul creştinilor. Strălucea ca soarele! Şi zice: „Mata eşti Hristos?” „Nu sunt Hristos! Paisie, ferice de voi şi de toţi care vor răbda în mănăstire până la sfârşit! Eu am mare slavă, am făcut atâtea biserici, am dat libertate creştinismului, am văzut Sfânta Cruce pe cer, am scos de la închisoare atâtea mii de călugări şi preoţi, am palate de aur…, dar nu sunt unde sunt călugării! Acolo unde sunt călugării, nici nu pot privi! Atâta slavă au adevăraţii călugări!”

- Se spune despre Sfânta Elena, mama împă­ratului, că servea călugăriţele în genunchi, că zicea: „Eu sunt împărăteasa unui împărat stricăcios, dar voi sunteţi împărătesele lui Hristos!” Vă daţi seama!

Lucrul acesta, părinţilor, nu este o glumă sau alegorie, ci este un adevăr. Suntem miresele lui Hris­tos! Pe cine să iubească mai mult un mire, decât pe mireasa lui? Nu aţi observat, pe apostoli întâi i-a numit slugi şi pe urmă i-a numit fraţii Mei! Suntem acolo unde trebuie să fim. Poziţia călugărilor este mare pe suprafaţa pământului.

-  La rai să ne vedem, mamă!

- Vă rog foarte mult să mă pomeniţi şi să mă în­ţelegeţi. Eu, părinţilor, mă închei la nasturi mai puţin, ca să mă pot descheia la mai puţini. Aşa puţin timp am!

- Atâta lume-i pe capul lui!

- Părinţilor, să cădem cu feţele la pământ să mul­ţumim Domnului că ne-a dat această putere să fim călugări. Ţineţi-vă în mare unitate. Respectaţi-vă de sus până jos. Şi de jos până sus. Nu este nimeni ne­însemnat. Oricare dintre noi suntem prieteni lui Hris­tos, nu suntem nişte sclavi. Şi libertatea unui sclav poate să fie mai mare decât a unui rege, de multe ori.

Vă rog să mă credeţi că este o mare lipsă de duhovnici în mănăstiri. Gândiţi-vă că sunt mănăstiri întregi care n-au duhovnici. Dacă ar fi să plec, unde aş putea să mă duc?

- A rămas singur, dragu mamii! Mila Preasfintei Treimi, că te văd, mamă! Uite ce albă i s-a făcut barba, că era roşie!

- Eu, părinţilor, mănânc, când mi-e foame, nu prea dorm că n-am timp, dar aş dormi, şi sunt cu inima veselă. Acestea sunt secretele mele. Mi-e dragă mănăstirea! Îi mulţumesc lui Dumnezeu din toată inima, cum de mi-a dat mie în minte cu zeci de ani în urmă, să mă duc la mănăstire! Nu m-a învăţat nimeni şi totuşi am plecat.

- Minune de la Domnul, tată!

- Asta este cea mai mare minune pe care o făcut-o  Dumnezeu cu un om, să-i dea harul plecării la mănăstire! Nu înviere de morţi, nu vindecări de bolnavi, ci aceea să te aşezi pe poziţia cea mai înaltă a Sfintei Scripturi: Vrei să fii desăvârşit? Vinde-ţi totul, ia-ti crucea şi urmează-Mi Mie! Părinţilor, cruce înseamnă să duci ce nu-ţi convine! Asta-i crucea!

- Aşa-i. Dragu mamii! Parcă visez când te văd c-ai apărut aici! Preasfânta Treime şi Maica Domnului să ne întâlnească dincolo, dragul mamei!! Să nu mă uiţi la rugăciune! Mântuiltorul spune în Evanghelie: Privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi ziua,, nici ceasul Dar la vârsta asta ce să aştepţi?

-  Ei, părinte…

-  Şi dacă mâine-poimâine primeşti telegramă c-am murit, să vii să mă dezlegi la mormânt!

- Aş vrea să-mi ajute Dumnezeu. Dar cine ştie prin ce momente trec şi eu! Dar cine -va pleca mai înainte? Nu ştim. Uneori pleacă cei tineri…”

(Din: Ne vorbeste Parintele Arsenie 2, Editura Episcopiei Romanului, 1997)

COMUNIUNEA CU SFINTII (fragment)

“Viaţa religioasă românească este, cu toate imperfecţiunile ei, un bun exemplu de Ortodoxie în act. Credinţa este o practică sau o învăţătură care îşi arată sensul şi puterea în practică, iar nu în primul rând o doctrină în ea însăşi.

Viaţa Sfinţilor din toate timpurile şi din toate ţările, viaţa poporului lui Dumnezeu care constituie “Sfânta Biserică”, dă mărturie de adevărul Evangheliei, dă mărturie de Hristos. Sfinţii îndeosebi iradiază un comportament extrem de uman. Pentru că sunt totdeauna întorşi spre Dumnezeu, ei ştiu să se întoarcă şi spre om, aşa cum Dumnezeu se întoarce spre ei în Hristos. Noi nu-L cunoaştem pe Dumnezeu în El însuşi ci pe Dumnezeul întors spre oameni. Şi-L cunoaştem doar în măsura legăturii Sale cu noi.

A-i privi pe oameni aşa cum îi priveşte Hristos, e ceea ce fac sfinţii. Sfinţi precum Sfântul Vasile, Sfântul Nicolae, Sfântul român Calinic de la Cernica, care plângea când nu avea bani să le dea oamenilor, au lucrat la propovăduirea, la afirmarea credinţei celorlalţi, pregătindu-i să fie oameni adevăraţi. Ei şi-au iubit aproapele şi i-au îndemnat şi pe ceilalţi să-l iubească, au urmat instinctiv această direcţie. Sfinţii sunt remarcabili nu ca nişte eroi sau specialişti pe care este greu să-i înlocuieşti, ci prin această forţă spirituală, prin forţa iubirii, a rugăciunii pentru oameni care este în ei, mai mult decât prin faptele lor.

Nu fapta umană în sine, ci puterea lui Dumnezeu care străluceşte în faptele lor şi din ei înşişi, ii face transparenţi lui Dumnezeu, Care face să iradieze capacităţile lor umane înrădăcinate in lumina dumnezeiască.

Sfinţenia este manifestarea îndumnezeirii omului. Importanţa minunilor ţine de faptul că ele sunt semne ale acestei transparenţe, ale acestei lumini, ale acestei bunătăţi a lui Dumnezeu arătate în Sfinţi. Bunătatea este o forţă penetrantă care depăşeşte forţa legii. Sfântul iradiază lumina lui Hristos Cel înviat.

Sfinţenia este totdeauna o iradiere a lui Dumnezeu Care s-a arătat mai presus de legi în Cel înviat şi Care este şi cu noi intr-o lepădare de sine, într-o participare la suferinţele noastre. De aceea, însă, participarea îşi găseşte sensul culminant în bucuria învierii. Sfinţii trăiesc în viaţa lor pământească transparenţa Învierii, care desăvârşeşte legile naturii.

Sfinţii fac obiectul unui cult important, mai ales după moartea lor. În România exista multe moaşte de Sfinţi venite din Răsărit şi deopotrivă ale unor Sfinţi locali.

Părintele Cleopa spune că avem mulţi Sfinţi dar aceştia, nedorind să fie cunoscuţi, şi-au ascuns sfinţenia. Poporul însă îi cunoaşte pe Sfinţi uneori chiar în timpul vieţii lor pământeşti şi cel mai adesea după moarte. Sfântul Calinic de la Cernica a fost considerat de  popor Sfânt mult timp înainte ca Biserica să-l canonizeze. Moaştele sale au fost şi sunt foarte cinstite, iar în preajma trupului său au loc multe tămăduiri. La Bucureşti există moaştele Sfântului Dimitrie, iar la Iaşi ale Sfintei Parascheva şi în alte locuri alte moaşte ale altor Sfinţi. Viaţa Bisericii rămâne cea a primelor veacuri întemeiată pe trupurile Sfinţilor şi ale Mucenicilor.

Sfinţii arată în viaţa lor sfinţenia lui Dumnezeu. Ei sfinţesc înăuntrul lor numele lui Dumnezeu prin rugăciune, apoi îl arată în mod transparent prin purtarea lor. Creştinii se uită în calendar pentru a vedea care este Sfântul zilei şi îi aduc rugăciuni in acea zi îşi aşează viaţa sub oblăduirea Sfântului şi caută să imite cum pot virtuţile acestui Sfânt, simţindu-se ocrotiţi de rugăciunile lui. Sunt veneraţi de asemenea cei care au murit în sfinţenie, care au făcut totul pentru dăinuirea Bisericii, care şi-au dat viaţa pentru Dumnezeu, au iradiat în lumina lui Hristos şi ne-au lăsat prin aceasta o Biserică vie. Fără Sfinţii din trecut, Biserica nu ar fi ceea ce este, n-ar fi putut dăinui. Tradiţia vie şi prin aceasta Biserica însăşi nu se poate menţine fără o succesiune a Sfinţilor. “Aduceţi-vă aminte de înaintaşii voştri” (Evr. 13, 7), spune Sfântul Apostol Pavel. Este recunoştinţa pentru toţi cei care ne-au transmis Evanghelia. Viaţa Bisericii nu a fost niciodată întreruptă pentru a o reîncepe din nou.

Sfinţii sunt importanţi şi prin ceea ce ne transmit: Biserica vie, în spiritualitatea ei, în forţa sa spirituala, exemplul lor. Îi venerăm şi pentru că sunt plini de Dumnezeu. Sunt oameni care au atins culmile foarte înalte ale îndumnezeirii. Se interesează de uman aşa cum se interesează de Hristos; sunt împreună cu Hristos aşa cum sunt Îngerii. Se spune că împreună cu Hristos îngerii arată un mare interes pentru mântuirea noastră. Sfinţii, care sunt şi oameni, o fac cu atât mai mult. Despre ei Sfântul Pavel spune că nu vor avea toată fericirea decât împreună cu noi, când vom fi cu toţi împreună. Ei se roagă pentru noi. Iar când ne rugăm pentru vrăjmasi, ei se roagă cu si mai multă osârdie. De aceea le cerem rugăciunile .

Există trei aspecte ale acestei cinstiri: le suntem recunoscători pentru ceea ce ne-au transmis, pentru starea lor de îndumnezeire si pentru rugăciunile lor pentru noi. De aceea spunem totdeauna: “Sfinte… roagă-te pentru noi”. Nu le cerem mântuirea. Doar Maicii Domnului i-o cerem, spunând: “Mântuieşte-ne pe noi”. Nu este vorba de mântuire in sensul în care ne-a dat-o Hristos, dar există atâtea greutăţi în viaţa noastră, încât o rugăm să ne ajute, să ne dea posibili­tatea să lucrăm pentru mântuirea noastră. Ea ne mântuieşte în virtutea unirii sale desăvârşite cu Fiul său, Mântuitorul nostru.

În acest sens se constituie cultul Sfinţilor care iradiază, fiindcă iradierea lor ajunge până la noi. Nu credem că există două Biserici, o Biserică pământească şi o Biserică cerească. Există o singură Biserică care se prelungeşte de pe pământ în cer. Nu suntem rupţi de viaţa pământească pentru că avem privirile îndreptate, concentrate spre cea de dincolo, înaintăm spre cea de dincolo luptând aici pentru a ajunge acolo încununaţi de prezenţa lui Hristos, a Duhului Sfânt în noi. Creştem aici, trebuie să lucrăm aici, chiar şi în viaţa socială, în perspectiva vieţii de dincolo. Fără viaţa pământească nu putem creşte. Este ceea ce fac Sfinţii. Ei trăiesc “pe pământ ca în cer”, făcând voia lui Dumnezeu.

Doamne Iisuse Hristoase,  pentru rugăciunile tuturor Sfinţilor, miluieşte-ne pe noi!

În acelaşi timp, fiecare popor îşi trăieşte credinţa într-un mod original. Ortodoxia însă rămâne aceeaşi, rămâne apostolică, îşi păstrează toată bogăţia propovăduirii apostolice şi a vieţii creştinilor din vremea Apostolilor. Tradiţia se transmite ca o viaţă mereu proaspătă, ca un mod de a trăi Biblia integral, cât mai autentic posibil. Dar există o infinitate de moduri de a o aprofunda.

Dacă un nou popor ar deveni creştin, este nevoie ca el să cunoască Sfânta Treime, întruparea lui Hristos, viaţa în Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Toate acestea i le pot spune cu cuvintele mele, cu convingerea mea, transmiţându-i-le prin Duhul lui Hristos, prin viaţă; dacă vrea să ştie mai mult, va citi Biblia, Vieţile Sfinţilor, va participa la Liturghie. Dar au existat aţâţi creştini adevăraţi care nu au cunoscut alfabetul! L-au cunoscut însă pe Hristos şi au fost totuşi creştini.

Au cunoscut revelaţia din auzite, prin predică, prin cele spuse de un creştin unui necreştin, apoi prin explicarea Botezului, ascultarea Liturghiei, contemplarea icoanelor. Fiecare popor poate asimila şi exprima prin cultura proprie mesajul comun şi universal al creştinismului. Oamenii sunt diferiţi dar au şi trăsături comune, se pot înţelege. Există diferenţe, dar există şi o unitate.

Există o fiinţă a creştinismului, o permanenţă. Iisus este ieri, astăzi şi întotdeauna Acelaşi. Cultura nu este decât formă, ea nu se poate substitui fiinţei creştinismului. Eu însumi rămân în această unitate, fără a pune graniţe între mine şi ceilalţi sau între naţiuni. Suntem împreună, dar ne păstrăm totdeauna identitatea personală sau naţională.

Există aici un paradox.

Şi în România există nuanţe locale. Toate popoarele ortodoxe îşi leagă din plin viaţa religioasă de sfinţirea lumii; se manifestă astfel convingerea că omul nu se poate mântui decât în legătură cu lumea. Tot ceea ce slujeşte vieţii omului: apa, pâinea, vinul sunt sfinţite. Cu apă sfinţită se stropesc apoi camerele, paturile, uneltele… Icoana este aşezată în maşină, pe câmp, în grădini, în preajma animalelor. Totul trebuie sfinţit. Primele roade sunt aduse la biserică, o parte din ele dăruindu-se celor săraci. Este binecuvântată masa şi se face semnul Crucii când se taie pâinea. La începutul unei munci omul îşi face semnul Crucii, ca şi atunci când termină o muncă, când iese din casă, când trece pe lângă o Biserică. Mulţi oameni cer binecuvântarea atunci când întâlnesc un preot; când preotul vine în casa lor. Întreaga viaţă este umplută de binecuvântare, nu este ruptă de Dumnezeu. Acţiunile, trebuie sfinţite, lucrurile înseşi trebuie să se deschidă acţiunii omului, întărite şi sfinţite de Dumnezeu. Pentru că prin om energiile lui Dumnezeu pătrund în lume. Prin om se sfinţesc lumea, universul, toate elementele lumii.

Trebuie să acordăm o mare importanţă vieţii legate de Dumnezeu, expresiei sacrului în viaţă. Nu este vorba de magie.

Magia este absenţa ideii unui Dumnezeu personal, e expresia unui panteism orb. Dar Dumnezeu este prezent pretutindeni şi sfinţeşte totul. De la El “primim totul şi Lui îi aducem totul, El îşi revarsă lucrarea peste toţi.

(din: “Pr. M. Costa de Beauregard si Pr. Dumitru Staniloae, Mica dogmatica vorbita. Dialoguri la Cernica, Editura Deisis)

Din acelasi capitol al cartii:

• TOT CE ESTE EXTERIOR ESTE IMPORTANT. E NEVOIE DE MANIFESTARE, DE COMUNICARE. De ce conteaza sa (si) vorbim, sa ne sprijinim, sa fim PREZENTI?

*

PARINTELE CLEOPA despre sfintii si pustnicii romani:

Legaturi:

• AVEM O TARA. SI AVEM… VINA IUBIRII DE ORTODOXIE (video)
• Sfantul Iustin Popovici: “SFINTENIA ESTE STAREA NORMALA A SUFLETULUI NOSTRU… Sa te sfintesti tu insuti mai intai, si apoi sa sfintesti pe altii“
• Parintele Staniloae despre SFANTUL CALINIC DE LA CERNICA, smeritul si inlacrimatul binefacator al “sarmanilor frati ai lui Hristos”. NEVOIA DE SFINTI
• ”Gingasie si sfintenie” – Parintele Dumitru Staniloae
• PARINTELE MARTIR CONSTANTIN SARBU: “Lumea s-a saturat de predici, ea are nevoie de Hristos! Nu vorbe, ci fapte se cer!”
• Cuv. Paisie Aghioritul: Evlavia Il induioseaza pe Dumnezeu

*

• Predică la Duminica a II-a după Rusalii (a Sfinților Români) (Ierom. Teofan Popescu – MAN. PUTNA, 26 iunie 2011) despre nevoia de ajutor al sfintilor romani pentru vremurile grele prin care trecem si despre modelul sfintilor inchisorilor

Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?
Tu eşti Dumnezeu Care faci minuni
(Prochimen la praznice)

Iubiţi credincioşi,

Cînd a binevoit Preabunul şi Preamilostivul Dumnezeu să înceteze pîraiele de sînge, care se vărsau din trupurile apostolilor, ale martirilor şi ale mărturisitorilor Săi şi să dea deplină libertate Bisericii Sale, răscumpărată cu Sfîntul şi Preascumpul Sînge al Fiului Său, atunci şi-a ales pentru acest scop, dintre toţi împăraţii lumii, pe Sfîntul împărat Constantin cel Mare şi pe mama sa, Elena. Prin aceşti Sfinţi împăraţi a adus Dumnezeu libertate religioasă în lume, a slăbit păgînismul şi idolatria şi a întărit Biserica şi credinţa creştină pe pămînt.

Sfinţii împăraţi şi “întocmai cu Apostolii” Constantin cu maica sa, Elena, erau de neam roman. Tatăl său, împăratul Constantin Clor împărăţea peste Galia şi Insulele britanice. După moartea sa a lăsat urmaş la domnie pe fiul său, fericitul Constantin, ajutat de credincioasa lui maică, Sfînta Elena.

Auzind el că Maxenţie, care împărăţea în Roma, face multe nelegiuiri poporului, chinuind pe creştini şi dărîmînd sfintele biserici, s-a pornit cu război împotriva lui. Deşi avea mai puţini ostaşi ca Maxenţie, el îşi punea nădejdea în ajutorul adevăratului Dumnezeu, Căruia adesea se ruga, cu toate că nu era încă botezat. Şi iată că în amiaza mare, i se arătă o cruce mare pe cer, cu stele închipuită, iar dedesubt aceste cuvinte scrise: “Cu acest semn vei birui”.

Apoi a poruncit ostaşilor să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci pe haine, pe coifuri şi pe armele lor şi aşa au pornit la luptă. Deci, cu ajutorul crucii lui Hristos, Sfîntul Constantin a biruit pe Maxenţie, înecîndu-l în apa Tibrului, lîngă Roma, iar el a fost primit cu mare bucurie în cetate şi încoronat ca împărat al întregului Imperiu roman de Apus, în anul mîntuirii 313.

Ca semn de mulţumire lui Dumnezeu, marele Constantin a dat un act împărătesc în acelaşi an, după sfatul maicii sale, cunoscut pînă astăzi sub numele de “Edictul de la Milan”, prin care s-a dat desăvîrşită libertate tuturor creştinilor, lăsînd astfel pe fiecare să creadă cum voieşte.

Mare bucurie a cuprins atunci întreaga creştinătate, văzînd pe sfinţii episcopi şi preoţi ieşind de prin închisori, văzînd capiştile idoleşti dărîmîndu-se, iar în locul lor, biserici frumoase înălţîndu-se. Astfel, uneltele de tortură se aruncau, cuptoarele cele aprinse în care se ardeau creştinii se lăsau în părăsire, animalele sălbatice care ucideau pe creştini în arene se slobozeau, iar creştinii, umplîndu-se de multă bucurie, mulţumeau lui Dumnezeu cu rugăciuni şi lacrimi fierbinţi.

Însă domnea în răsărit un împărat tiran, anume Liciniu, care deşi era cumnat cu marele Constantin, dar nevrînd să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, chinuia cumplit pe creştini şi ameninţa să ocupe Roma. Împăratul Constantin a încercat de două ori să-l biruiască prin război, dar n-a putut şi era în mare mîhnire. Rugîndu-se mult lui Dumnezeu şi însemnîndu-se cu semnul crucii, toţi ostaşii au pornit din nou la război împotriva lui Liciniu şi l-au biruit. Ultimul război l-a avut împăratul Constantin împotriva sciţilor, aproape de Dunăre, pe care de asemenea i-a biruit cu ajutorul Sfintei Cruci.

Deci, dorind împăratul să-şi mute capitala în partea de răsărit a imperiului, şi-a ales cetatea Vizantia, zidită de un grec, numit Vizas. Pe aceasta alegînd-o Sfîntul Constantin, a numit-o cu numele său, Constantinopol, şi s-a aşezat aici cu fericita sa mamă, Elena, în anul 324. Iar ca semn de mulţumire lui Dumnezeu, a înălţat în mijlocul cetăţii un stîlp înalt, avînd deasupra Sfînta Cruce.

Tot în timpul acesta a primit şi botezul, în oraşul Nicomidia, de la episcopul Evsevie, cînd a dat poruncă să se boteze şi ostaşii săi, dimpreună cu senatorii palatului, încît o nespusă bucurie cuprinsese toată lumea. A mai dat poruncă să se înalţe în curtea palatului său o măreaţă biserică, în numele Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, iar bisericile care au fost dărîmate de păgîni a poruncit să se zidească din nou, dîndu-le tuturor bani şi ajutor din destul. De la acest sfînt împărat a rămas tradiţia ca domnii creştini din toată lumea să zidească biserici şi mînăstiri şi să le înzestreze cu danii şi cu toate cele necesare.

În vremea aceea, însă, Biserica lui Hristos era sfîşiată de învăţătura cea rea a ereticului Arie, care spunea că Iisus Hristos este o creatură superioară, iar nu Creator şi deofiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt. Deci, Sfîntul Constantin îndemnat de mama sa Elena şi de mulţi episcopi dreptcredincioşi, a hotărît să adune primul Sinod Ecumenic de la Niceea, în anul 325, pentru a hotărî adevărata credinţă şi a condamna pe ereticul Arie şi învăţătura sa.

S-au adunat acolo 318 Sfinţi Părinţi din toate marginile Imperiului de Răsărit şi de Apus, în frunte cu Sfîntul Constantin, care era considerat episcop cu treburile de afară. Vor rămîne nemuritoare minunile şi cuvintele pline de învăţături dogmatice ale marilor ierarhi şi sfinţi Nicolae, Spiridon şi Atanasie de Alexandria, care au luat parte la acest Sinod. Atunci a fost blestemată învăţătura lui Arie, iar pe el l-au dat anatema. La acest Sfînt Sinod s-au compus primele şapte articole ale Simbolului Credinţei şi mai multe canoane bisericeşti.

În anul următor, Sfînta Elena, dorind foarte mult să afle lemnul Sfintei Cruci şi să se închine pe Golgota şi la Mormîntul Domnului, a plecat cu mulţi ostaşi la Ierusalim. Aici s-a rugat mult lui Dumnezeu şi, împreună cu Sfîntul Macarie, episcopul Sfintei Cetăţi, după multe osteneli a aflat Crucea Domnului, iar pe locul Căpăţînii a înălţat o biserică preafrumoasă, care, cu unele modificări, dăinuieşte pînă astăzi.

Deci, luînd o parte din lemnul Sfintei Cruci, fericita Elena s-a întors înapoi la Constantinopol, iar de aici la Roma, unde a trecut la Domnul, în vîrstă de 80 de ani.

Marele împărat Constantin a împărăţit 42 de ani, pînă în anul 337, cînd trece la veşnicele lăcaşuri şi este înmormîntat în Biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol, zidită de el, lăsînd Imperiul roman în stăpînirea celor trei fii ai săi. Biserica noastră îi prăznuieşte pe amîndoi cu mare cinste la 21 mai, socotindu-i “întocmai cu Apostolii” lui Hristos. El este al 32-lea împărat roman de la August.

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici v-am prezentat pe scurt viaţa şi activitatea Sfîntului Constantin cel Mare şi a mamei sale, Elena. Acum vom vorbi, mai întîi, de legile ce s-au făcut de acest sfînt şi mare împărat în favoarea creştinilor, despre care istoricul bisericesc din acea vreme, Eusebiu de Cezareea, zice:

“S-au publicat atunci de împăratul Constantin legi foarte blînde şi foarte favorabile pentru creştini. Aceste legi nu exprimau decît evlavie, repausul popoarelor şi onoarea Bisericilor. El a chemat pe cei ce fuseseră izgoniţi de guvernatorii de provincii, pentru că nu au voit să aducă jertfă idolilor. A restabilit în posesia averilor pe cei ce fuseseră lipsiţi de ele şi iertă pe cei care, pentru acelaşi motiv, fuseseră condamnaţi să facă servicii la curte. A pus în libertate pe cei ce fuseseră surghiuniţi în insule şi pe cei ce fuseseră surghiuniţi la muncile metalelor sau întrebuinţaţi la alte lucrări publice. A lăsat alegerea celor care, din ură pentru statornicia cu care ei făcuseră profesiune din religia creştină, fuseseră destituiţi din dregătorii sau de a lua funcţiunile ca mai înainte sau de a trăi în repaus”

(Istoria Bisericească de Eusebiu – Episcopul Cezareei, Viaţa Împăratului Constantin, Bucureşti, 1896).

Printr-o altă lege făcută în favoarea martirilor şi a Bisericilor, împăratul Constantin a dispus ca rudele celor ce au suferit moartea pentru apărarea credinţei, să se bucure de succesiunea lor şi, dacă ei nu ar avea moştenitori, Biserica să-i moştenească, iar moştenirile ce le fuseseră confiscate, să fie înapoiate vechilor proprietari, ori de ar fi în natură sau de au fost înstrăinate.

Sfîntul şi marele împărat Constantin a dat o lege de graţiere a celor ce au fost exilaţi pentru mărturisirea dreptei credinţe în Dumnezeu. Această lege zice aşa:

“Acei ce au fost exilaţi prin sentinţe nedrepte a unor judecători, pentru că au refuzat cu îndrăzneală de a renunţa la credinţă şi la cultul unui Dumnezeu, Căruia ei se consacraseră din toată inima lor, şi acei ce au fost puşi în numărul ofiţerilor curţii, deşi nu fuseseră mai înainte, să aibă libertatea de a se întoarce la casele lor şi să rămînă acolo în pace. Acei ce au fost despuiaţi de bunurile lor şi reduşi la o extremă mizerie, să fie restabiliţi în prima lor stare şi să se bucure cu fericire şi cu umilite rugăciuni de mulţumire, de efectele bunătăţii lui Dumnezeu”.

Altă lege dată de Sfîntul şi marele împărat Constantin face rechemarea celor ce au fost prigoniţi pentru credinţa cea dreaptă în Hristos şi au fost trimişi departe de casele şi satele lor, prin insule pustii. În această lege îl auzim pe Sfîntul şi marele împărat Constantin, zicînd:

“Ordon ca cei ce sînt reţinuţi contra voinţei lor în insule, să se bucure de efectul graţierii noastre. Să iasă din aceste triste şi grozave pustietăţi, unde nu văd decît munţi sălbatici şi o mare furtunoasă, şi să meargă a gusta plăcerile cele nevinovate ce le va procura, în convieţuire cu rudele lor în libertate. Acei ce au suferit lipsurile şi necazurile ce i-au însoţit, să fie încărcaţi de bunuri şi scăpaţi de frică, făcînd glorie cum fac eu de a fi servitorul lui Dumnezeu. Aş fi foarte mîhnit ca să se poată zice sau să se poată crede, că cineva a vieţuit în frică sub domnia mea. Mă silesc pe cît pot de a reforma abuzurile ce s-au strecurat sub domniile cele dinaintea mea”.

Sfîntul împărat Constantin, face rechemarea celor ce fuseseră condamnaţi la lucrarea metalului sau la alte lucrări publice, pentru mărturisirea credinţei în Hristos, zicînd:

“Acei ce au fost condamnaţi la lucrarea metalelor sau la alte lucrări publice, să schimbe această penibilă ocupaţie şi acest ostenitor lucru, cu o linişte onestă şi cu un repaus plăcut, iar dacă sînt unii din cei ce au fost lipsiţi de libertate să fie restabiliţi în posesiunea onorurilor şi a drepturilor ce le aparţineau mai înainte”.

Prin altă lege, Sfîntul împărat Constantin, restabileşte drepturile celor ce au fost scoşi din dregătoriile lor din armată, pentru dreapta credinţă în Hristos, şi zice aşa:

“Acei care odinioară, posedînd dregătorii în armată, au fost lipsiţi de această cinste pentru buna mărturisire a credinţei lor, să aibă libertatea sau de a reintra în armată şi a-şi lua funcţia lor ce au avut sau de a trăi în linişte. Este foarte drept ca, după ce au arătat curajul lor în mijlocul celor mai teribile munci, să nu depindă decît de alegerea lor, sau de a se bucura de onorurile dregătoriilor lor, sau de a gusta dulceaţa repausului”.

În altă lege, Sfîntul Constantin cel Mare porunceşte a se da înapoi averile sfinţilor mucenici şi mărturisitori ai credinţei lui Dumnezeu, şi zice aşa:

“Nu pot ascunde nedreptatea ce au suferit-o acei care, sub diferite pretexte, au fost despuiaţi de averile lor. Dacă unii, din ură pentru că au susţinut cu îndrăzneală lupte grele pentru apărarea credinţei lor, au fost despuiaţi de averile lor, sau dacă alţii, pentru că au mărturisit că erau creştini, au fost constrînşi de a părăsi ţara lor, sau în sfîrşit, dacă alţii au fost lipsiţi de cele ce posedau fără a fi condamnaţi la moarte, succesiunea lor trebuie să fie luată de rudele lor, legile redînd succesiunile rudelor celor mai de aproape, ei vor fi lesne de recunoscut şi apoi nu e nimic mai drept decît a se împărţi aceste averi moştenitorilor cărora ar fi aparţinut, dacă martirii şi mărturisitorii ar fi murit de o moarte naturală”.

Altă lege dată de Sfîntul şi marele împărat Constantin în favoarea Bisericii, în lipsă de rudenii, zice aşa:

“Iar, dacă nu se va găsi nici o rudenie care să poată lua moştenirea martirilor sau a mărturisitorilor, sau ale acelora care pentru păstrarea credinţei lor, au părăsit ţara lor, ea aparţine Bisericii. Morţii nu vor fi mîhniţi de a o avea de moştenitoare, pe aceia pentru care ei s-au expus la tot felul de primejdii. Cred de datoria mea de a admite că dacă vreunul, din acei care voiesc, a găsit de cuviinţă să facă donaţie averea sa, intenţia mea este ca ea să fie executată”.

În altă lege a Sfîntului împărat Constantin cel Mare se hotărăşte să se restituie pămînturile şi casele cele ce au aparţinut martirilor şi mărturisitorilor, zicînd:

“Fiindcă doresc ca această lege să fie atît de lămurită, încît să nu fie nimeni care să nu înţeleagă dispoziţia, acei ce sînt deţinători ai unei case sau a unui pămînt sau a unei alte moşteniri ce aparţinea odinioară martirilor sau mărturisitorilor, să o declare ei înşişi şi să o restituie îndată. Deşi ei au primit mari venituri fără titlu legitim, nu cred ca dreptatea să permită ca ei să nu fie obligaţi de a le înapoia”.

Sfîntul împărat Constantin a dat şi alte legi în favoarea Bisericii şi a creştinilor, privind restituirea bunurilor confiscate de către principi de la biserici sau restituirea locaşurilor de cult şi a cimitirelor, restituirea bunurilor care fuseseră înstrăinate sau vîndute şi care aparţineau bisericilor, precum şi alte legi pe care nu le mai putem aminti aici.

Din cele arătate pînă aici ne putem da seama cît de mare prieten şi binefăcător al Bisericii lui Hristos şi al creştinilor a fost alesul lui Dumnezeu, Sfîntul şi marele împărat Constantin, prin care Preabunul Dumnezeu a dat libertate creştinismului în toată lumea. Legile au fost date de el în Italia, la Milan, în anul 313 şi sînt cunoscute sub numele de “Edictul de la Milan”. De la acest împărat sfînt, libertatea religioasă este garantată în toate ţările din lume.

Împăratul Constantin, dîndu-şi bine seama de întunericul şi tirania care domneau mai înainte de el în Imperiul roman, zicea:

“O nelegiuire atît de ciudată şi atît de grozavă ca aceasta, dominînd spiritul şi inima unui număr de persoane şi tot statul fiind lovit de aceasta, ca de o boală molipsitoare ce reducea la o extremă primejdie şi care avea nevoie de un medicament foarte puternic şi folositor, iată de cine a binevoit Dumnezeu de a se servi! Cînd vorbesc de Dumnezeu, înţeleg pe Acela care este adevăratul Dumnezeu şi care are o putere veşnică. Poate însă cineva să facă cunoscute binefacerile primite de la Dumnezeu fără a vătăma modestia? Dumnezeu a avut bunătatea de a se servi de mine pentru împlinirea planurilor Sale. El m-a scos printr-un act al înţelepciunii Sale şi al puterii Sale nesfîrşite, din ţărmurile oceanului britanic şi din extremitatea ţărilor unde soarele apune şi mi-a dat putere de a risipi revărsarea de nenorociri ce acoperea faţa pămîntului, pentru a atrage pe oameni la păzirea legii şi pentru a creşte credinţa şi religia creştină”.

Apoi adăugă:

“Nu voi fi lipsit niciodată de recunoştinţă, pentru o binefacere aşa de mare, privind ca o favoare deosebită, bunătatea pe care Dumnezeu a avut-o de a mă alege pe mine pentru a mă face robul şi împlinitorul poruncilor Sale. M-am dus în Orient, pe care l-am găsit împovărat de nenorociri, a cărui salvare de primejdie avea nevoie de ultimile leacuri. Recunosc că Dumnezeu mi-a dat sufletul, viaţa, respiraţia, şi simţămîntul. Ştiu foarte bine, că acei ce şi-au pus speranţa lor în Dumnezeu, nu au nevoie de stima, nici de dragostea oamenilor şi că ei posedă onoruri cu atît mai mari, cu cît duc o viaţă mai scutită de greşeli şi de păcate”.

În alt loc Sfîntul împărat Constantin aduce mulţumiri lui Dumnezeu, zicînd:

“Ţie îţi mulţumesc cu umilinţă, Dumnezeule şi Domnul meu, căci cu cît priveşte cineva deosebirea în închinările şi în simţămintele oamenilor, cu atît cei ce au descoperit adevărul sînt întăriţi în religie. Dacă va fi cineva care să nu voiască a fi vindecat, să nu arunce greşala sa asupra nimănui. Remediul şi vindecarea se oferă la toată lumea, numai fiecare se cuvine să ia aminte ca să nu atace o religie a cărei nevinovăţie şi sfinţenie sînt dovedite”.

Pe lîngă legile şi binefacerile arătate mai sus în favoarea creştinismului, marele împărat Constantin s-a îngrijit mult şi de pacea şi unitatea în credinţa cea dreaptă a tuturor Bisericilor creştine din imperiul său. Iată ce spune într-una din legile sale:

“Mi-am propus mai întîi de a uni spiritele tuturor popoarelor, în una şi aceeaşi credinţă în privinţa dumnezeirii. Apoi, am dorit să scap universul de jugul sclaviei, sub care gemea. Mă convingeam că aş fi atît de fericit pentru a aduce pe oameni să aibă toţi pe acelaşi Dumnezeu. Această schimbare a religiei ar produce o altă schimbare în conducerea imperiului”.

Iată, fraţilor, că Sfîntul şi marele împărat Constantin, îşi dădea bine seama şi recunoştea cu toată evlavia că el este alesul lui Dumnezeu, prin care Mîntuitorul a lucrat planurile cele prea-înţelepte ale milostivirii Sale faţă de religia adevărată, creştină, prin care s-a întărit puterea şi libertatea Bisericii lui Hristos pe pămînt.

Iubiţi credincioşi,

Mare este sărbătoarea de astăzi, căci astăzi cinstim pe cel dintîi şi cel mai mare împărat creştin, pe Sfîntul Constantin şi mama sa, Elena, cei “întocmai cu Apostolii”. Ei sînt apostolii creştinismului din secolul IV. Prin ei a dobîndit libertate Biserica întemeiată de Hristos, propovăduită de Sfinţii Apostoli şi apărată cu jertfă, cu suferinţă şi cu sînge de mulţimea martirilor. Prin ei, Duhul Sfînt a extins Biserica, a întărit Ortodoxia în lume, a avut loc primul Sinod Ecumenic, s-a compus prima parte din Crez şi a fost dat anatema Arie cu învăţătura şi ucenicii lui. Prin Sfinţii Constantin şi Elena s-au deschis şi zidit în Imperiul roman mii de biserici, s-a aflat la Ierusalim Sfînta Cruce şi s-au zidit numeroase locaşuri de închinare la Locurile Sfinte.

Dar Sfîntul Constantin a ajutat mult la răspîndirea creştinismului în Europa, Asia şi Africa. La porunca lui au fost trimişi misionari – episcopi şi călugări – la gurile Dunării să convertească pe înaintaşii noştri daci, dintre care unii nu ştiau de Hristos. Se crede că, chiar oraşul Constanţa din Dobrogea, ar fi fost înnoit de el, unde apoi se înfiinţează prima episcopie din ţara noastră, Episcopia Tomisului. Trebuie să fim recunoscători lui Dumnezeu pentru acest mare împărat şi apărător al creştinătăţii. Să ne bucurăm că o parte din ţara noastră, gurile Dunării şi Dobrogea, făceau parte din Imperiul roman de sub stăpînirea lui.

Se cuvine, deci, să cinstim cu cuvinte de laudă pe Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena şi să înălţăm rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu pentru tot ce au făcut ei în lume. Iată, că şi ţara noastră a fost sub influenţa lui. Iată, că şi pămîntul nostru are multe biserici, unele din primele secole, şi că sîntem ortodocşi şi cinstitori de Dumnezeu. Avem în ţară multe biserici cu hramul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Iar în mai toate familiile noastre sînt creştini şi creştine care le poartă numele. Aceasta arată de cîtă cinste se bucură Sfinţii Constantin şi Elena în ţara noastră.

Să nu uităm, însă, ce mare rol a avut Sfînta Elena, la creşterea, formarea şi sfătuirea fiului ei, Constantin. După Hristos şi Biserică, mama este aceea care dă educaţie creştină fiilor ei. Sfînta Elena a dat viaţă, educaţie şi îndemnuri bune fiului ei. Datorită mamei sale a ajuns el cel dintîi împărat creştin, Sfînt şi “întocmai cu Apostolii”, tare în credinţă, apărător al Bisericii, viteaz în războaie, eliberator al creştinilor persecutaţi pentru Hristos şi ctitor al primului imperiu creştin şi a nenumărate biserici.

Vă amintesc că am avut şi noi, românii, mari domni creştini, care după exemplul lui, au fost apărători de ţară, iubitori de pace, păzitori ai dreptei credinţe şi neîntrecuţi ctitori de biserici şi mînăstiri. Dintre aceştia amintim pe Mircea cel Bătrîn, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare şi Sfînt, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Petru Rareş, Vasile Lupu şi mulţi alţii.

Ce sînt evlavioasele domniţe românce, ca Despina lui Neagoe, Teofana, mama lui Mihai Viteazul, Elena lui Matei Basarab sau Ana lui Alexandru cel Bun, Maria lui Ştefan cel Mare, Elena lui Petru Rareş şi Ruxandra lui Alexandru Lăpuşneanu şi atîtea altele, dacă nu urmaşele Sfintei împărătese Elena? Căci ele, alături de domni, zideau biserici, ctitoreau mînăstiri, făceau danii preţioase pe la sfintele locaşuri, care se văd pînă astăzi. Ce este Constantin Brîncoveanu cu cei patru fii ai lui, alături de vrednica soţie, Maria, cu cei încă şapte fii, dacă nu martiri ai lui Hristos şi apărători ai credinţei Ortodoxe în ţara noastră?

Deci, şi noi, să urmăm întru toate lui Hristos, Apostolilor, sfinţilor şi înaintaşilor noştri. Să apărăm cu bărbăţie dreapta credinţă a Bisericii noastre Ortodoxe. Vor apărea mulţi eretici şi urmaşi ai lui Arie, care vor încerca să ne strice unitatea credinţei şi să ne tulbure sufletele. Să nu-i ascultaţi. Ţineţi la Biserica lui Hristos, iubiţi sfintele slujbe, ascultaţi de păstori şi de mai-marii noştri rînduiţi de Dumnezeu. Apoi fiţi statornici în faptele bune, blînzi, smeriţi, paşnici şi iubitori de sfinţi, ca nişte fii ai lui Dumnezeu şi urmaşi ai Sfinţilor Împăraţi. Bărbaţi, urmaţi Sfîntului Constantin în toate şi luaţi în viaţă toiagul Sfintei Cruci! Iar femeile să urmeze exemplul Sfintei Elena, devenind mame credincioase, bune educatoare ale copiilor, fiice evlavioase ale Bisericii.

Să rugăm pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi prin ei pe marele Împărat Iisus Hristos, să rînduiască pace în lume, domni şi conducători înţelepţi peste popoare, întăritori ai dreptei credinţe, păstori vrednici de Evanghelie şi mîntuire sufletelor noastre. Amin”.

sursa online

Cititi si:

• IN FATA LUI IISUS: Viata launtrica a Duhului vs. falsa Ortodoxie a pietismului si moralismului religios. La ce “folosesc” Sfintele Taine?
• CATEVA FORME SUBTILE DE INSELARE SI DE PERVERTIRE A CREDINTEI SI A VIETII IN HRISTOS: Pietism, zelotism, intelectualism, hipercriticism

“Unică păstrătoare a Tradiţiei creştine, Biserica oferă credin­cioşilor săi cea mai trainică, mai înaltă şi mai tainică formă comunitară – comuniunea intru Hristos. Imbisericirea factorului comunitar întâmpină insă destule obstacole, datorate în primul rând distanţei care separă firea amestecată si inca nedumirită mistic a proaspat-imbisericitilor de gingasia nelumească caracteristică relatiei comuniante. In aceasta privinţă sinaxa oricarei parohii se confruntă cu o mulţime de alunecări comportamentale. De aceea, tot Bisericii, plenului credincioşilor, sau părinţilor duhovniceşti iscusiţi le revine şi sarcina de a sancţiona excesele pietiste şi de a netezi calea sinaxei înspre descoperirea adevăratelor valori comuniante, proprii organismului teandric bisericesc.

Astfel se cuvine valorificată şi una dintre binecunoscutele ziceri ale Părintelui Cleopa. Zicea oarecând acest părinte al neamului românesc:

„Iubiţilor, a dat Domnul ca mănăstirea noastră să se umple cu nevoitori tineri. Toţi unul şi unul; unul mai râvnitor decât celălalt. Cu toţii sunt ucenicii mei, iar hărnicia lor duhovnicească nu poate decât să stârnească mirare oricui. Zilele trecute m-a căutat unul dintre ei, cerand să-l spovedesc grabnic. Mi-a şoptit încetişor că sufletul lui îl simte din ce în ce mai deplin pe Hristos. M-a rugat cu cerul şi cu pământul să-i îngădui să sporească nevointele cu noi ascultări: să abandoneze adică patul şi să doarmă direct pe podeaua de lemn a chiliei, să nu mănânce decât o dată în zi, iar în loc de o sută de mătănii să facă cinci sute pe zi. M-am uitat la el cu uimire şi i-am zis: «Si pe noi cui ne laşi, frate mai tânăr? Nu cumva te-ai hotărât să ne laşi de izbelişte aici, pe pământ, pentru ca tu să o iei la sănătoasa în sus, perpendicular direct pe Dumnezeu? Nu, frătioare, mânca-te-ar Raiul! Inghesuie mătăluţă cât mai multe perini moi în pătucul chiliei si dormi pe ele, mănâncă răzbit de trei ori pe zi şi nu mai fa nici o metanie!»“.

Cu alte cuvinte, oricât de „perpendiculară” pe divinitate s-ar dori nevoinţa noastră ascetică, ea capătă formă si sens folositor numai in comuniune cu „restul” sinaxei.

De altfel, se poate observa că mulţi credincioşi (mai ales la oraşe) confundă mân­tuirea personală cu o mentalitate solipsistă, pe care am putea-o rezuma prin sintagma mântuire singulara. Or, a te mântui per­sonal nu înseamnă în nici un caz a te mântui singuratec, de capul tău, ci, dimpotriva, înseamnă a te mântui laolaltă cu apropiatii tai, a te salva în veşnicie împreună cu ei, a ramâne alături de ei întru Hristos, pentru totdeauna.

Există însă nenumărate biserici care, Duminicile sau în zilele de praznic, oferă spectacolul penbil (şi uneori, respingător) al mântuirii solitare. Bunăoară, icoanele împărăteşti ale altarului, cărora ai dori şi tu să li te închina, sunt adeseori „luate în arendă” de către un „dreptcredincios” care le acaparează înspre folosul său, şi imaginea, şi harul, pe tot întinsul Liturghiei. Pas de a te apropia şi de a ajunge cu buzele măcar la geamul care te desparte de mâna care binecuvanta a Mântuitorului! Ingenunchind la poalele icoanei şi tăbârcindu-se cât mai evlavios dinaintea ei, „dreptcredinciosul” a  devenit proprietarul spaţiului care o înconjoară. Dorinţa de a urgenta mântuirea propriei persoane l-a făcut să uite că icoana împărătească aparţine întregii eclezii…

Altă dată vrei să ajungi la uşa din stânga altarului, ca să dai un acatist. Culoarul central, suprapus axului lon­gitudinal al bisericii, acoperit de obicei cu preşul roşu care se întinde până înspre pangar, este in intregime blocat de persoane care petrec tot timpul slujbei proptite în drum. Loviţi de evlavie ca de o comoţie, aceştia constituie o baricada vie, înţepenită pe mijlocul bisericii, care limitează orice acces la Sfântul Altar. Pioşenia manifestă a acestor persoane te anunţă strident că doar ele Il cinstesc cum se cuvine pe Hristos, pe când tu, întârziatul şi netocmitul, ai face mai,bine să îţi vezi de treabă şi să te duci naibii acasă! Pentru aceşti rugători nu există vecinătate duhovnicească. Pe aproapele lor îl folosesc util doar pentru a dobândi mântuirea. Sunt firi pragmatice care, pentru a se putea împărtăşi, se trezesc să-şi ceară iertare cui nu trebuie şi pentru ce n-au făcut, oricum pentru păcate imaginare, ca nu cumva să se spună că „n-ar fi în regulă cu aproapele”.

In rezumat, egoismul de a se mântui cât mai rapid determină destui dreptmăritori să ignore tocmai politeţea, generozitatea, gestul prevenitor şi celelalte trăsături comportamentale care caracterizează orice societate civilizată. De fapt, sunt disfuncţiile cele mai supărătoare ale vieţii noastre bisericeşti, cele care, de obicei, îi aruncă pe creştini în gura lumii. [...]

Orice creştin dreptmăritor este la curent cu faptul că împărăţia lui Dumnezeu se ia cu năvală. Atâta doar că, potrivit istorioarei de mai sus, perfect conformă Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, până şi această sfântă năvală tot in doi [in comuniune, n.n.] se face!”

Sorin Dumitrescu

[Ziua, 21 august 1999 (Pagina Fundatiei Anastasia)]

Legaturi:

• PARINTELE CALCIU DESPRE SINGURATATE SI UNIREA INTRU BISERICA
• PARINTELE CLEOPA despre dreapta masura, sfatuire, smerenie, despre ispitele calugarilor si ale celor ce nazuiesc spre daruri mari: “Cate oleaca, incet…”
• PARINTELE NICOLAE TANASE: “Ne-nasterea duce la razboi si la disparitia neamului. Inotam in sange pana peste cap. Cum s-a ajuns aici? MINTINDU-NE…”
• NEVOIA DE OM, NEVOIA DE BISERICA VIE
• “TOTI NE GANDIM NUMAI LA NOI INSINE. DE ACEEA NE INECAM CU TOTII”
• Biserica – scaldatoarea care vindeca singuratatea?
• “CEI MAI MULTI SIMT O MARE PARASIRE SI NEPASARE DIN TOATE PARTILE”
• Cuviosul Sofronie: MANTUIREA NOASTRA STA IN UNIREA NOASTRA
• E VREMEA DE A STRANGE RANDURILE
• SATANA II VANEAZA PE CEI IZOLATI
• Sfintii Trei Ierarhi si prietenia duhovniceasca
• Cuviosul Paisie despre folosul ce se dobandeste dintr-o prietenie duhovniceasca si despre vatamarea mediilor si tovarasiilor lumesti
• PARINTELE DUMITRU STANILOAE (†5 octombrie 1993) DESPRE HRISTOS-SLUJITOR SI CHEMAREA NOASTRA LA RESPONSABILITATEA SLUJIRII JERTFELNICE: “Cum sa stii daca iubesti cu adevarat pe cineva, daca nu ai suferit pentru el?“
• “CÂND DRAGOSTEA E ÎMPĂRĂTEASĂ…” Jean-Claude Larchet talcuieste cuvintele Sfintilor Parinti despre iubirea crestina
• Ortodoxia confortabila si inchipuita sau despre ispitele generatiilor rasfatate