Extrase din nr. 8 (31)/ 2011 al revistei “Familia ortodoxa”:

Ispită la vremea Utreniei

„Şedeam în celulă cu Anghel Papacioc, acum Arhimandritul Arsenie de la Techirghiol. Pentru că dânsul avea nevoie de ajutor permanent, am rămas să-l îngrijesc… Din rezerve, puteam să-i fierb unul sau doi cartofi zilnic — mai mult nici nu putea mânca. Timpul îl petreceam în rugăciuni şi convorbiri duhovniceşti. De la dânsul am învăţat nu numai să mă rog bine, ci mai ales să pătrund cu lama sabiei «Cuvântului Adevărului Dumnezeiesc» până în rărunchi, în adâncul duhului…

Anghel Papacioc — iertaţi-mă pentru această destăinuire — când se ruga, nu mai auzea şi nu mai vedea nimic în jur. Starea aceasta o avea şi Părintele Vasile Serghie. Erau complet absorbiţi în rugăciune.

În perioada de tranziţie (1945-1947), în care ne puteam organiza viaţa în interiorul închisorii, am stat câteva luni în aceeaşi celulă cu Părintele Vasile Serghie şi cu Anghel Papacioc… Pentru a realiza un program de studiu, meditaţie şi rugăciune, ne-am confecţionat zăvoare interi­oare. Când găseai uşa încuiată, ştiai că acolo era aprinsă candela inimii pentru Hristos. Reveneai la ziua şi la ora indicată pe uşă.

Un macedonean, Ciolacu, mai târziu unul din şefii grupului de rezistenţă din pădurile Babadagului, era şeful unei echipe pentru strângerea recoltei. Ciolacu avea o oală smălţuită, pe care o lua la câmp pentru a aduce celor bolnavi fructe sau o lăsa celor rămaşi să fiarbă în ea cartofi, fasole sau mămăligă. Într-o seară, ne-a adus nişte struguri şi piersici tomnatice şi l-am rugat să ne lase oala până dimineaţă, să fierbem pentru Anghel câţiva cartofi. Dimineaţa nu ne-am putut trezi la timp, căci discuţiile şi rugăciunile Miezonopticii continua­seră mult peste miezul nopţii. Deşteptarea cu clopotul la ora cinci ne-a surprins în rugăciunea dimineţii, la cei şase Psalmi ai Utreniei. Când miliţianul a deschis zăvorul, ne-am amintit de oală. Echipa lui Ciolacu va fi chemată şi omul nu avea vasul la îndemână. Am vrut să mă ridic, dar am rămas în genunchi, crezând că până-l va striga pe Ciolacu, vom sfârşi rugăciunea. Anghel recita şoptit, cu ochii închişi, penultimul psalm.

- Echipa lui Ciolacu să coboare la muncă! strigă Gâlea.

In faţa celulei noastre, paşi grăbiţi şi ciocănituri în uşă. Voiam să mă ridic. Zăvorul interior făcut dintr-o lingură de lemn cedă şi Ciolacu apăru în uşă, niţel aprins la faţă. Văzându-ne in rugăciune şi respectându-l pe Anghel Papacioc, îngenunche lângă mine, silabisind psalmul rostit de Anghel. Simţeam cum arde de nerăbdare să se încheie rugăciunea, ruşinat de tulburarea pe care o pro­vocase. Anghel tocmai termina cu «Amin», când Gâlea strigă cu accent imperativ:

- Ciolacu să coboare la echipă!!!

Ciolacu apucă oala, o băgă in traistă şi, ca salvat din mâna unui potrivnic, ieşi fulger pe uşă repetând izbăvirea: «Amin! Amin!». S-a ridi­cat şi Anghel, puţin nedumerit. Vazându-mă mişcându-mi buzele ca să-mi stăpânesc pornirea necontrolată spre zâmbet, zise:

- S-a întâmplat ceva? Parcă s-a auzit un zgo­mot…

- Am uitat să-i ducem oala lui Ciolacu şi a ve­nit să o ia. Găsindu-ne în rugăciune, a îngenun­cheat şi el, şi abia când aţi încheiat a plecat…

- Vai de capul nostru, să facem pocăinţă pen­tru neglijenţa noastră şi pentru tulburarea sufle­tului lui!

Am rostit Psalmul 50 şi am bătut cincizeci de metanii pentru noi şi pentru el”.

(Virgil Maxim)

***

Amintiri ale părintelui Arsenie din prigoanele şi temniţele stăpânirii făra de Dumnezeu

(…)

-  Câţi ani aţi stat la Slatina? Trei ani, patru?

Nu mai ştiu, dar ştiu că acolo m-au arestat. M-au luat de la Utrenie, la două noaptea, când ieşeam din biserică. Chiar eu slujeam. La două noaptea. 89 de ofiţeri, trei camioane de ostaşi şi două maşini mici. Iar eu le-am spus aşa:

„S-a cutremurat muntele şi a ieşit un şoarec! Puteaţi să-mi daţi un telefon şi veneam singur, ce vă trebuia teatrul ăsta?…”

-  Şi unde v-au dus atunci?

La Suceava. Nu aveau puşcărie acolo: era Securitatea din Suceava, unde am fost dus şi cercetat. Mă acuzau că am scris multe lucruri, că nu-ştiu-ce.

„Domnule”, zic, căci aveau cărţile mele, caietele, „uitaţi ce vă spun: eu nu recunosc nimic dacă mă acuzaţi de ceva (căci am simţit despre ce e vorba), dacă nu-i semnătura mea acolo. Căci puteţi foarte bine să mă acuzaţi băgând în scrie­rile mele o serie întreagă de lucruri de-ale voastre, numai ca să mi puteţi condamna.  Nu recunosc nimic fără semnătura mea”.

Şi a început acţiunea asta de la Slatina, la două noaptea, dar ne-a apucat ziua şi n-a mers. Au luat, uite-aşa, cu sacul, cărţile mele, şi-am plecat la Suceava, Şi acolo am început să semnez ce era al meu: notiţe, cărţi, caietele, ca să nu-mi bage acolo ceva străin. Mi s-a părut ca sunt cinstiţi. Ei erau foarte convinşi că eu am făcut propagandă. Nici vorbă, părinţilor. Am fost le­gionar, dar acum sunt călugăr, dincolo de orice fel de măsură, dincolo de orice. Şi n-aveam alt ideal decât de a ne hărăzi Dumnezeu fericirea să murim pentru scânteia de Adevăr ce ştim că o avem în noi, pentru a cărui apărare vom intra în încleştare cu stăpânitoarele puteri ale-ntunericului, pe viaţă şi pe moarte. Asta-i deviza mea.

In sfârşit, m-au legat la ochi şi m-au băgat într-o cameră înaltă de vreo cinci metri, atâta de mare că n-aveai loc să te mişti, şi mai era şi un scaun acolo care încurca spaţiul. Eram în rasă, m-am culcat pe cimentul ăla, jos, că pe scaun nu puteam dormi. Şi noap­tea aud o… (Părintele Arsenie ciocane uşurel în masă). „Cine e?” Era Părintele Marcu (Dumitrescu), luat şi el. Când l-am auzit!… (Părintele râde) Era într-o chilie de un metru pătrat, ca şi mine. Nu vă daţi seama, vorbesc psihologic: ce înseamnă, în suferinţă, să vezi pe cineva care e de-al tău? Când spune acolo Sfântul Macarie cel Mare, cu căpăţâna aia de mort, dacă v-amintiţi:

„Unde eşti popo, în iad? Şi ce bucurii aveţi?”„Avem bucurie când te rogi tu pentru Egipt”.

Auzi? Proscomidia! Te rogi pentru tot neamul, pentru tot oraşul, pentru toată lumea pământească.

„Şi ce bucurii aveţi atunci?” „Ne vedem feţele unul la altul, asta-i singura bucurie pe care o avem!”

Părinţilor, nu trebuie să neglijăm lucrurile acestea, domnule, trebuie să trecem de adevărat la trăire, domnule!

Ei, şi când l-am auzit, m-am bucurat foarte mult. Eu îl ştiu pe Părintele Marcu: a fost un mare trăitor, să ştiţi… I se zicea „Fachirul”. Domnule, dacă-i smulgea unghia nu scotea o vorbă. Zicea: „I-am făcut praf pe toţi securiştii”.

Ne-au legat la ochi, dimineaţa, şi ne-au dus până la Bucureşti legaţi la ochi, tocmai de la Suceava. Incepusem să văd prin legătură. Vă daţi seama, răbdam. Şi eu, şi părintele.

Au oprit într-un loc unde ne-au dat jos să ne facem treburile. Şi vă închipuiţi cum este legat la ochi… A fost acolo şi o femeie, o nemţoaică bătrână, în camionul ăla, ce-o fi fost ăla, care ţipa că face pe ea. Şi până la urmă a făcut pe ea, acolo, în maşină…

-  Eraţi acolo şi cu Părintele Daniil (Sandu) Tudor, nu?

-  Părinte dragă, am trăit în mănăstire cu el şi am făcut şi puşcărie împreună. Chiar la un moment dat, când am fost repartizat la zarcă — o „în­chisoare în închisoare”, de unde ne scoteau afară doar zece minute pe lună, unde regimul era clar de exterminare, şi de unde m-a ajutat Dumnezeu să ies viu — am stat împreună. Ne dădeau câte puţin terci de mâncare, dar ne dădeau o singură lingură, nu două. Şi pentru că eram amândoi mo­nahi, am împărţit aceeaşi gamelă. Şi luam, eu o lingură, el o lingură, şi a mai rămas puţin pe fundul gamelei. Şi zic: „Ia sfinţia ta mai departe — îi purtam evlavie, căci ne cunoşteam de la Antim, de pe vremea când îl chema Agaton —, ia sfinţia ta mai departe”…”

***

Mărturii ale informatorilor Securităţii, în majoritatea lor trecuţi prin reeducare

Părintele Arsenie Papacioc nu era un con­ducător politic, nu avea relaţii cu cine ştie ce servicii străine sau trupe de desant, nu era înarmat şi nici măcar nu era un om violent. Dimpotrivă, întotdeauna fusese un model de echilibru sufletesc şi un propovăduitor al luptei desăvârşită prin jertfa creştină. Părintele era doar un bun creştin, un bun monah, gata oricând să-­şi dea viaţa pentru Hristos şi binele neamului întru care s-a zămislit. Cu toate acestea, la arestarea sa au luat parte 89 de ofiţeri de Securitate, trei camioane de soldaţi şi două maşini mici. Această absurditate nu poate fi înţeleasă decât prin frica pe care o resimţea internaţionala în fata unui om care nu avea altă armă decât credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. Să nu ni se pară însă că această frică nu era justificată. Căci tatăl şi stăpânul cărora comuniştii slujeau, diavolul, nu pentru naţionalizare impusese comunismul în lume, ci pentru a lupta împotriva lui Hristos, a harului lucrător în inimile oamenilor. Aşadar, în atitudi­nea Securităţii faţă de Părintele Arsenie Papacioc, se developează ce-l mai bine adevăratul război pe care comunismul l-a dus împotriva omului.

În documentele de la CNSAS, pe marginea paginilor unde Părintele îşi mărturisea credinţa în schimbarea lumii prin Hristos, se consemna: „deosebit de periculos”. Acesta este motivul pen­tru care, cel puţin până la 1990, Părintele Arse­nie a fost permanent urmărit şi monitorizat de securitate. Dar acest lucru s-a petrecut şi prin pronie Dumnezeiască, căci mulţi dintre infor­matori s-au folosit de cuvintele părintelui, iar noi astăzi ne bucurăm să aflăm în aceste documente mărturii extraordinare privind sfinţenia şi duhul mărturisitor al omului lui Dumnezeu, Părintele Arsenie.

Şi mărturiile sunt cu atât mai valoroase cu cât nu sunt date de cei care l-au iubit şi res­pectat pe părintele sau de cineva care ar fi avut o evlavie mai mare pentru viaţa lui. Notele informa­tive sunt primite din partea unora care-l trădau pe părintele şi sunt consemnate de duşmanii săi cei mai mari. Iată câteva dintre aceste mărturisiri.

„Mă duceam acolo în podul clădirii unde mă rugam şi diavolul mă tortura cumplit. S-a înfăţişat de mai multe ori în faţa mea şi acolo m-am luptat cu el. M-am tăvălit cu el ore întregi, poate nu crezi, aşa cum nu au crezut nici băieţii aceia acolo care au râs de mine, dar aşa a fost”.

(Dosar I185003, Volum III, pag.157)

Spune părintele Arsenie:

În primele luni de puşcărie eram foarte mâhnit  că lăsam afară o lume care poate avea nevoie de  mine. Mai târziu m-am întors cu faţa către in­terior şi am văzut că aici era atâta lume cu aceleaşi nevoi şi cu aceeaşi viaţă ca şi cei de afara. Dumnezeu mi-a confirmat acest adevăr chiar prin gura unei satane. Eram aici la Aiud la o anchetă. Securistul care mă ancheta m-a lăsat un timp cu un ofiţer care îl înlocuia pentru moment şi care era în afara problemelor de anchetă, probabil în administraţia de aici; avea grad de căpitan. M-a întrebat ce am fost afara. I-am spus: călugăr. „Da — mi-a spus ace­la — ai plecat de la o mănăstire şi ai venit la altă mănăstire”. O spunea în glumă sau în serios… eu am văzut în aceste cuvinte concluzia simpla şi scurtă la care ajunsesem şi eu după un timp atât de lung. Vedeţi cum voia şi cuvântul Domnului pot veni prin oricine, chiar şi printr-un fiu al răului?

Că este aşa nu mai încape îndoială. Părintele Arsenie procedează zilnic ca la mănăstire, oficiind Sfânta Liturghie. A trecut uşor peste toate greutăţile întâmpinate şi a improvizat simplu şi practic toate ustensilele care erau necesare şi de care aici, bineînţeles, este lipsit. În loc de ep itrahil, fără de care nu se poate face sfânta slujbă, a făcut un laţ din sfoară pe care dimineaţa îl trece cu multă evlavie, după ce mai întâi îl binecuvintează. Când termină slujbă îl înfăşoară după un nasture de la haină. Soba tine loc de Sfântă Masa. Sfânta Cruce este din două beţe desfăcute, pentru a nu da nimic bănuit, în bu­zunarul din dos al hainei. Pe acestea le potriveşte cu multă grijă pe sobă, înainte de a începe slujba de dimineaţă şi pune în faţa lor un lemn mai gros pentru a nu fi zărite de la vizetă. Sfântul Disc este făcut dintr-o bucată de lemn plat pe care o poartă cu multă grijă în buzunarul din dos al pantalonilor. Cana de apă ţinea loc de Sfântul Potir în care pu­nea apă în loc de vin, şi pâinea o opreşte din raţia primită dimineaţă, tăind cu un anumit ritual nu­mai din partea de deasupra, ca din Sfântul Agneţ. Singurul lucru care lipseşte este Sfântul Antimis. Nu-l mai poate improviza pentru că aici trebuiesc moaşte ale Sfinţilor Mucenici. Avea şi din acestea la început, o bucăţică, de la Sfântul Mercurie, dar le-a pierdut, cu multă durere, la o percheziţie din Jilava.

(Dosar 1185003, fila 183-196, nota informativă din 8 februarie 1960, data de informatorul Andreescu Teodor, care era în aceeaşi cameră cu Păr. Arsenie)

A făcut în total 231 zile de izolare de când este în puşcărie, iar numai anul acesta a făcut 131 de izolare (dar a stat mai puţine – n. red.). După ce a fost băgat în lanţuri, a înţeles că îi vor rămâne oasele în puşcărie. Astfel s-a hotărât să-şi-petreacă ultimele zile în cea mai mare „curăţenie”.

Când se găsea la izolare a venit acolo unul de la interne, colonelul Koller şi colonelul Crăciun. Ala de la interne i-a spus:

„Măi, dar tu eşti periculos”.

La care a răspuns:

„Te rog să vorbeşti politicos ca să nu fiu pus în situaţia de a te lua tot cu «tu».”

Şi Koller de colo îl înjură şi vroia să vină la el.

(Dosar 1185003, vol III, fila 214-215, notă informativă din 5 august 1960)

În mărturii, spune într-o zi:

„Se vede că Pa­triarhul Iustinian este un om de valoare, un adevărat apostol, care a făcut mai mult decât ceilalţi de până acum. Şi când te gândeşti că în puşcărie îl vorbesc de rău, că ar fi omul regimu­lui”.

Papacioc a spus:

„Vai, domnilor, nici nu poate  fi comparaţie între el şi ceilalţi de până acum. Este omul cel mai indicat să conducă destinele Bisericii azi. Pătruns de o mare dragoste pentru Biserică, bun organizator şi abil, sunt sigur că niciun alt prelat nu ar fi făcut ceea ce a făcut el în situaţia grea în care se află cei de afară. A reuşit să împace Biserica cu regimul, şi acesta este cel mai mare merit al său. Smulgând o serie întreagă de fa­voruri care poate surprind.”

(Dosar 1185003, fila 183-196, nota informativă din 8 februarie 1960, data de informatorul Andreescu Teodor, care era înaceeaşi cameră cu Păr. Arsenie)

În  închisoare, Părintele Arsenie, aşa cum spune informatorul Orbulescu, îi ţinea partea Patriarhului şi vedea în el un diplomat şi o diplomaţie necesară pentru Biserică. Şi spune în felul următor:

„Prin toate camerele de la zarcă pe unde a fost purtat, Anghel Papacioc face o vie propagandă Patriarhului Marina pentru «înalta înţelepciune diplomatică de care a dat dovadă şi pentru marile realizări creştine în vremurile atât de excepţionale pentru Biserică»”.

(Dosar1185003, vol III, de la fila 94 la 103, declaraţie despre Părintele Arsenie dată de Nicolae Orbulescu, la Aiud, la 28 august 1963)

(Dosar I185003,- vol III, Fila 16, nota informativă din 29 octombrie 1967, de agentul lorgu Vasile)

***

Ei, vezi, — spune Papacioc — speranţele trebuie să le punem în Dumnezeu şi  viaţa s-o dăm lui Hristos. Aici trebuie dusă lupta şi afirmată poziţia şi atitudinea. Nu se poate şti cum aranjează Domnul ca totul să iasă bine. Ai văzut, din ce am spus eu până acum: la noi în ţară, deşi a fost un regim comunist, Biserica a înregistrat succese şi cuceriri care în vremurile aşa-zis libere nu numai că nu s-au făcut, dar nici nu s-ar fi putut realiza. A trebuit să vină nenoroci­rea asta pentru ca în Biserică să se pună ordine şi disciplină şi pentru ca poporul delăsător ieri, să se ridice astăzi solidar şi preocupat de cele sufleteşti la un nivel de trăire nou. E adevărat că afară au apărut şi atei, dar apariţia lor făţişa nu a făcut decât să-i întărească pe ceilalţi încât se poate spune că Biserica a câştigat prin ei. Şi ateii, să nu crezi dumneata că sunt aşa cum se arată cei mai mulţi. Afişează ateismul numai de formă. Am avut ocazii foarte multe să constat acest lucru. Nu de puţine ori la mănăstire veneau pe ascuns oameni de la partid şi chiar securişti să-i dezleg, să-i cunun sau chiar să le botez un copil şi pot spune că de multe ori am surprins poziţii şi scăpări chiar la cei care mă anchetau din care să mă conving că nu sunt deloc atei, aşa cum o spun, desigur, în alte ocazii. Situaţia afară nu-i chiar aşa de grea aşa pe cât li se pare celor mai mulţi din puşcărie. E mult mai bună decât a fost vreodată până acum. Deşi pare ciudat, acesta e adevărul.

Fenomenul se petrece la fel în lume. Nici masoneria, nici comunismul nu au o bază sigură, pentru că ele nu se clădesc pe fondul sufletesc al acestei lumi, pe fondul real. Lumea pare pe zi ce trece să se trezească mai mult. Aşa că mâine – e adevărat că acest mâine poate fi mai târziu pentru noi — n-o să fie deloc de mirare când coşmarurile astea vor dispărea. Până atunci însă trebuie să facem ce putem, adică să consolidăm legătura sufletească a celor care suferă şi să-i ocrotim, ferindu-i de furia duşmanului. Poziţia cealaltă, a ati­tudinii combative, este foarte dăunătoare. Ea ajută duşmanului, îi dă apă la moară pentru a da o lovitură în plus – „Fugi din faţa mâniei diavoleşti, ascunde-te, apucă drumul munţilor.” Azi toţi pot să se apere şi au dreptul să se apere oricum.

Altădată, venind vorba dacă este morală, la anchetă, poziţia de a minţi pentru a salva pe alţii, preacuviosul povesteşte o întâmplare din Pateric în care este vorba despre un criminal care după ce a ucis un om a cerut găzduire la un părinte. Acesta l-a ascuns, a minţit în faţa autorităţilor când au venit să-l caute şi apoi i-a dat drumul criminalului spunându-i: „ Eu te-am salvat, acum Dumnezeu să te apere mai de­parte.” In continuare Papacioc spune: „Ştiţi cum este intitulată această povestire? «Cum mântuieşte minciuna».” Iata deci poziţia lui Papacioc şi sfatul său în lupta cu duşmanul de azi. [...]

Nu vă lăsaţi pradă gândurilor negre. Curaj! Şi puneţi[-vă] toată nădejdea în Dumnezeu şi fiţi atenţi: nu ascultaţi de cei care vă ispitesc pentru a vă împotrivi duşmanului acum. Din ce vedem, din ce suntem noi acum – e vorba despre destinderea relativa care se simte in puscarie fata de anii 1958-1959 – dusmanul slabeste, implinindu-se voia Domnului care ne poarta spre salvare. Sa fim atenti sa nu stricam lucrarea Lui. Vedeti, eu am vazut calea aceasta mai demult. Si cand te gandesti ca altii au vazut asta de-abia acum, dupa atata suferinta.

Pentru ceilalti insa, care se mai cramponeaza pe baricade vechi, parintele Arsenie are numai lacrimi si compatimire:

Ma rog intotdeauna pen­tru ei, saracii.

(Dosar 1185003, vol III, de la filele 179 -182, nota informativa din 8 februarie 1960, continuarea a ceea ce a fost mai inainte, data de Andreescu Teodor, informator)

***

Cand am venit de la izolarea din februarie, doua zile am stat la camera 49 din zarca cu Papacioc Anghel. Era afectat de frig si de foame. Sufla in pumni si se plimba prin camera, incercand sa se incalzeasca.

„Fratele meu, iata cum poate omul sa-si sfarseasca zilele. Cu astia nu e de gluma. N-au nici un pic de mila si intelegere. Suflete de piatra”.

Apoi continuand:

 

“Dumnezeu ne-a pus la grea incercare, fie numele Lui binecuvantat. Iata deci, fratele meu, trebuie sa fim intotdeauna gata, cu sufletul pregatit si curat pentru a primi Sfanta Jertfa pe care Domnul ne-o intinde. Un sfant parinte spunea «Nu stii cand zilele tale se termina. Fii gata mereu».”

 

Si Sfintia sa continua cu energie, starnita de frigul care si aici in camera era destul de mare.

 

„Dupa ce m-au bagat in celula mea de izolare, am binecuvantat-o, apoi am cazut in genunchi si m-am rugat si tot timpul dupa aceea am spus psalmi. M-am rugat pentru voi. M-am gandit la tine mult, frate, pentru ca te stiu slab si bolnav”.

Eu i-am povestit dupa aceea cum am cazut de oboseala. Militianul m-a vazut si mai tarziu m-a dus la doctor. Acesta a intervenit si noaptea eram dus in zarca, chiar aici, in aceasta camera. Ziua – din nou la arest. Am aratat apoi parintelui Ar­senie ca ma gasesc la capatul puterilor, inima ma paraseste si ca traiesc cu o stare sufleteasca confuza, de prabusire, in care sperantele au inceput sa ma lase. Parintele m-a prins in brate si ma asalta cu tot felul de indemnuri pentru mantuire.

„Frate, nu-ti pierde nadejdea in Dumnezeu. E pacat de moarte. Trezeste-te in ceasul al doisprezecelea si pune-ti nadejdea in Cel de Sus. Gandeste-te si te infioara la ce te-asteapta dincolo. Daca aici nu incerci sa te mantui… Pentru ca, sa stii ca nici pe departe chinurile din iad nu se asemuiesc cu chinurile pe care le traim aici. Acolo e mult mai ingrozitor”.

Si parintele, cu o imaginatie vie si plastica, a inceput sa-mi prezinte imaginile unui infern care depaseau cu mult inchipuirile lui Dante.

„Parinte - i-am spus – m-am gandit acolo in clipele acelea lungi, de chin, la faptele mele de pana acum si m-am ingrozit pentru ca in fata lui Dumnezeu sunt vinovat. Nu stiu daca se mai poate ceva. Daca mai pot avea o speranta cat de mica. Am trecut in puscarie prin incercari grele. Poate ai auzit si matale de Pitesti. Acolo Dumnezeu era hulit si batjocorit cu o furie mare, poate nu o poti intelege. Stii ce s-a intamplat acolo, nu?“.

Parintele asculta cu pupilele dilatate si cu un suras satisfacut pe buze. Satisfacut pen­tru ca in fata lui se infatisa o ocazie rara, un om descompus sufleteste, care se simte vinovat in fata lui Dumnezeu si care asteapta de undeva ajutor si dragoste crestina. Si nu este alta bucurie mai mare pentru parintele Arsenie decat o astfel de situatie, in care cu harul daruit lui sa poata interveni pentru a castiga un suflet pierdut si un prozelit pentru oastea lui. In seara aceea, sufland mereu in pumni si plimbandu-se prin camera, ne-am intretinut cu astfel de discutii din care rezulta precis ca eu sunt pe punctul de a ma lasa cu totul in bratele prea sfantului.

(Dosar 1185003, vol III, de la fila la 173 data de un informator Andreescu Teodor, s-ar putea sa fie Roman Buzoianu cu care a mai stat in celula, nota din 30 aprilie 1960)

Material realizat de obstea Manastirii Diaconesti

Arhim. Roman Braga: Adevarata rugaciune nu se sfarseste niciodata

- Ce să facem ca să-L iubim pe Dumnezeu mai mult, ca să-L simţim mai aproape de noi?

- Trebuie să vorbim cu El. Trebuie să-L simţi pe Dumnezeu în tine, nu în afară de tine, în exterior, ci în interior, în inima ta, căci inima noastră este infinită întrucât în ea se sălăşluieşte Hristos de la botez. O persoană are nişte dimensiuni infinite ale personalităţii lui; în adânc, fără limită, persoana umană este veşnică. În adâncul acesta din noi există Dumnezeu, după cum spune Sfântul Pavel de atâtea ori: „voi sunteţi biserica Dumnezeului Celui Viu”.

Să nu direcţionăm rugăciunea noastră într-un colţ, că Dumnezeu nu e material sau spaţial să-L pui într-un colţ şi să spui: acolo e Dumnezeu! Coboară-te în tine şi adresează rugăciunea în inima ta lui Dumnezeu şi vei simţi prezenţa Lui. Convorbirea cu Dumnezeu îţi aduce simţirea acesta a prezenţei lui Dumnezeu. Spune-I lui Dumnezeu când ţi-e foame, când ţi-e sete, spune-I lui Dumnezeu că te duci la Rădăuţi, spune-I lui Dumnezeu ceva pe drum, arată-I lui Dumnezeu ce frumoase sunt florile. Vorbeşte cu Dumnezeu de toate. „Doamne, ce să fac? Uite trebuie să fac asta şi asta; mi-e foame, mă duc să mănânc o bucăţică de pâine”; tot ai în minte lucrurile astea, par copilăreşti, dar conversaţia aceasta cu Dumnezeu se preface în rugăciune.

Pentru că ce este rugăciunea? Este o continuă comunicare a omului cu Dumnezeu. Gândiţi-vă ce spunea Sfântul Apostol Pavel în epistola către Tesaloniceni: „Rugaţi-vă neîncetat!”. Cum putea el să se roage neîncetat când era un om foarte activ? Atâtea biserici a făcut, atâtea epistole a dictat, atâtea lucruri avea de făcut. Nu putea să stea în genunchi neîncetat. La asta s-a gândit: să ai întotdeauna în inima ta sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. De fapt, Sfinţii Părinţi aşa definesc rugăciunea: rugăciunea este sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. Rugăciunea nu este doar atunci când citeşti din carte. Trebuie spus tinerilor lucrul acesta. Nu este doar când te rogi dimineaţa şi, gata, am terminat. Sau zici: „ah, nu mi-am sfârşit rugăciunile!”. Rugăciunea nu se sfârşeşte niciodată. Vorbeşte cu Dumnezeu copilăreşte, că noi suntem copiii lui Dumnezeu! Şi vorba asta copilărească cu Dumnezeu îţi aduce sentimentul prezenţei intime a lui Dumnezeu în inima ta. Voi ştiţi proverbul călugăresc: „dacă te rogi numai când te rogi, nu te rogi deloc”. Dacă ai prezenţa lui Dumnezeu în tine, atunci eşti într-o stare de rugăciune. Omul devine o rugăciune. Omul are o stare de rugăciune, nu momente de rugăciune, momente când se roagă şi momente când nu se roagă. Ar fi groaznic. Trebuie să avem tot timpul simţirea lui Dumnezeu.

Când spui: „Doamne!”, să fii sigur că Dumnezeu Se întoarce cu faţa la tine şi aşteaptă să-I spui ceva. Când eşti ocupat, fii atent la lucrul pe care-l faci. Când ai conversaţii, gândeşte- te la ce spui. Dar, dacă ai timp, puţin, 2-3-4 minute sau chiar într-o conversaţie cu oamenii, poţi să spui: „Doamne Iisuse Hristoase uită-te la noi, ajută-ne!” sau: „Binecuvintează-i pe oamenii aceştia!”.

(sursa: Cuvinte catre tineri, 2010)

***

Sfantul Ioan de Kronstadt: Aratati-va Domnului pacatele, cu cuvintele voastre!

Uneori avem impresia ca ne rugam sarguitor, dar rugaciunea noastra nu aduce roadele pacii si ale bucuriei intru Duhul Sfant. De ce oare? Fiindca rugandu-ne numai cu rugaciuni gata scrise, nu ne caim cu sinceritate de greselile facute in timpul zilei, prin care ne-am intinat inima – templul lui Hristos – si L-am maniat pe Domnul. Daca ne vom aduce aminte de ele, caindu-ne din toata inima si osandindu-ne fara partinire, in aceeasi clipa ni se va umple inima de “pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte” (Filipeni 4,7). Rugaciunile bisericesti enumera greselile si deseori nu gasim in aceasta enumerare pacatele in care am cazut. Pe acestea trebuie sa le spunem noi insine cand ne rugam, constienti de gravitatea lor, cu smerenie si inima zdrobita. De aceea in rugaciunile de seara, atunci cand se numesc pacatele, apare deseori cuvantul sau – “sau altceva rau am facut“, adica ni se lasa libera vointa de a pomeni pe langa pacatele specificate si altele.

Inima trebuie trezita mereu pentru rugaciune, altminteri se va usca de tot. Dragoste de Dumnezeu, sinceritate, firesc, iata calitatile de care nu trebuie sa se lipseasca rugaciunea. Sa ne rugam in duh, fiindca Dumnezeu nu este trup, ci duh. Sa ne rugam adevarat, nu fatarnic, fiindca Dumnezeu este Adevarul. Tot asa si in rugaciunile catre sfinti. Sa nu-i chemam doar cu gura, fiindca ei nu mai au gura, nu mai au glas, nu mai au nimic din cele ale trupului, ci cu inima, cu suflet fierbinte si atunci ne vor auzi, fiindca ceea ce se aseamana, se aduna. Nu carnea si sangele vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu, ci duhul curat, arzand de iubire de Dumnezeu.

Cuvintele rugaciunii trebuie rostite cu convingere, din toata inima.

Cand va rugati seara, nu uitati sa aratati, in rugaciunea catre Duhul Sfant, cu toata sinceritatea si cu zdrobire de inima, pacatele in care ati cazut in timpul zilei. Prin cateva clipe de pocainta fierbinte, Duhul Sfant va va curati de toata intinaciunea, mai alb decat zapada va va albi, din ochi va vor picura lacrimi de curatire a inimii, acoperiti veti fi cu haina adevarului lui Hristos, uniti cu El, cu Tatal si cu Duhul Sfant.
Ni se intampla uneori in timpul rugaciunii, acasa sau la biserica, sa ne cuprinda un fel de slabiciune a sufletului si a trupului; sufletul ni se face atunci neputincios, rece, neroditor, ca un templu pagan pustiu si desert. Dar indata ce ne incordam inima intr-o rugaciune sincera, indreptandu-ne-o catre Dumnezeu impreuna cu mintea, cu o credinta vie, indata sufletul prinde viata, se incalzeste, devine roditor. Si ne cuprinde deodata, o stare de pace, de usurare, de umilinta, un foc launtric sfant; incep sa ne picure din ochi lacrimi si sa ne para rau din tot cugetul ca L-am maniat pe Stapanul Cel Preabun cu pacatele noastre. Cata lumina in inima si in minte, ce bogat suvoi de apa vie ne inunda inima, putand sa se reverse de acolo nestanjenit, in cuvinte rostite sau scrise cu condeiul ori cu creionul pe hartie! Pustiul din suflet incepe sa infloreasca precum un crin o data cu venirea Domnului in inima. De ce oare nu ne indreptam mai des sufletele spre Domnul? Cata pace si cata liniste ne pregateste Domnul in locasurile Sale! “Cat este de mare multimea bunatatii Tale, Doamne, pe care ai gatit-o celor ce se tem de tine“ (Psalmul 30,20).

(mai mult la: Sfantul Ioan de Kronstadt ne invata sa traim si sa ne rugam in Duh)

***

Sfintii stareti de la Optina: SA AI CUGETUL SI TRAIREA VAMESULUI!

• Puterea rugaciunii nu sta in multa vorbarie, ci in sinceritatea suspinului de rugaciune. (Sfantul Nectarie al Optinei)

• Nu asteptati de la rugaciune numai extazul si nu va intristati atunci cand nu simtiti bucurii. Caci se intampla si sa stai, sa stai in biserica si inlauntrul tau sa nu ai inima parca, ci asa, o bucata de lemn, dar un lemn neprelucrat…..Pai si pentru aceasta, adica pentru lemn, ne mantuieste Domnul. Inseamna ca asa trebuie sa fie. Caci sufletul, simtind bucurii foarte mari, se poate ingamfa, iar aceasta stare de “inlemnire” il smereste. (Sfantul Varsanufie)

• Trebuie sa rostim cu atentie cuvintele rugaciunii, sa patrundem sensul lor, nu sa tindem spre ceva prea inalt. Caci, daca nu citim corect si nu suntem atenti la cele citite, ii mangaiem pe diavoli. (Sfantul Nicon)

• Nu va lipiti inimile de desertaciunea lumii. Mai ales in timpul rugaciunii lepadati toate gandurile legate de cele lumesti. Dupa rugaciunea savarsita acasa sau in biserica, pentru a pastra starea rugatoare, induiosata a sufletului, este nevoie de tacere. Uneori chiar o vorba simpla, in aparenta neinsemnata, poate distruge si speria, ca pe o pasare mica, induiosarea din sufletul nostru. (Sfantul Nicon)

• Trebuie sa pazim rodul rugaciunii. El se pagubeste, se pierde foarte adesea din pricina vorbariei desarte indata dupa rugaciune si din pricina visarii, care este tot vorbarie desarta, dar dusa numai cu noi insine. Tacerea dupa rugaciune este foarte folositoare: ea tine rugaciunea in minte, in inima si chiar pe buze, in auzul nostru launtric. (Sfantul Nicon)

• Nu trebuie sa atribuim rugaciunii noastre o putere miraculoasa, nu trebuie sa credem ca Domnul implineste intotdeauna cele cerute de noi. Aceasta parere vine din mandrie si duce la inselare. (Sfantul Ilarion)

• In toata vremea, orice ati face, fie ca stati, fie ca mergeti, fie ca lucrati, sa rostiti in inima: “Doamne, miluieste!” (Sfantul Nectarie)

• Cel pe care il cerceteaza Domnul prin grea incercare, prin necaz, prin pierderea celui iubit dintre cei apropiati, acela si fara sa vrea se roaga cu toata inima si cu tot cugetul sau, cu toata mintea sa. Prin urmare, izvorul rugaciunii fiecare il are, dar se deschide fie prin adancirea treptata in sine, dupa invatatura parintilor, fie dintr-odata cu burghiul lui Dumnezeu. (Sfantul Lev)

• Roaga-te pentru tine, cautand numai mila si voia lui Dumnezeu, fie ca esti in biserica, fie ca nu esti in biserica, fie ca mergi, fie ca stai, fie ca te odihnesti, roaga-te: “Doamne, miluieste-ma cum stii si cum voiesti Tu“. (Sfantul Ambrozie)

• De la incepatori Dumnezeu nu cere rugaciune neamprastiata: ea se dobandeste prin multe osteneli si dupa mult timp, asa cum spun scrierile Sfintilor Parinti: “Dumnezeu da rugaciune celui ce se roaga…“. (Sfantul Ilarion)

• Cand nu aveti mult timp pentru rugaciune, multumiti-va cu cat aveti, iar Dumnezeu va primi vointa voastra. Tineti minte ca lui Dumnezeu Ii place sa aveti la rugaciune trairea vamesului si feriti-va sa puneti pret pe rugaciunea voastra: aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, nu a noastra. (Sfantul Macarie)

• Rugaciunea este un asemenea lucru, incat, daca traiesti in manastire cativa ani, nu inveti imediat sa te rogi asa cum trebuie, dar deocamdata roaga-te cum stii si cum poti, numai sa ai cugetul vamesului. (Sfantul Ambrozie)

(mai mult la: Staretii de la Optina ne invata rugaciunea adevarata)

***

Parintele Serafim Rose: Tamaduirile si minunile se fac inimilor indurerate, dar care au nadejde

“De ce par a fi atât de puţine minuni astăzi? Pentru că noi de-abia dacă mai ştim ce este durerea inimii”,

… credea Părintele Serafim, într-un bileţel scris de mână, rătăcit şi descoperit la mulţi ani după moartea sa, Părintele Serafim cristaliza în doar câteva cuvinte esenţa acestui mare ade­văr pentru vremurile noastre:

„Durerea inimii este condiţia creşterii duhovniceşti şi a arătării puterii lui Dumnezeu. Tămăduirile şi celelalte minuni se întâmplă celor deznădăjduiţi, inimilor îndurerate, dar care totuşi continuă să se încreadă şi să nădăjduiască în ajutorul lui Dumnezeu. Atunci lucrează Dumnezeu. Lipsa (parţială) a minuni­lor din ziua de azi arată lipsa durerii inimii din oameni şi chiar din mulţi creş­tini ortodocşi – prinşi de răcirea tot mai mare a inimilor din vremurile de pe urmă”.

Dovada afirmaţiei de mai sus se poate vedea chiar în experienţa personală a Părintelui Serafim, din care s-a şi născut. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat strigătul lui Eugene din faţa standului cu vederi din San Francisco, ieşit din adânca durere a inimii sale, ca şi strigătul asemănător al lui Gleb la mor­mântul Sfântului Gherman din Alaska, care au dus la minunea întâlnirii lor şi la tot ceea ce au putut mai apoi să înfăptuiască? Toate minunile la care Părintele Serafim a fost martor în viaţa sa, inclusiv cele ale marelui lucrător de minuni, Arhiepiscopul Ioan Maximovici, au fost rodul rugăciunilor unor inimi ce nu s-au ferit de durerea Golgotei.

Atunci când şi Părintele Serafim a fost chemat să fie călăuzitor de suflete, el le amintea mereu fiilor săi duhovniceşti să nu deznădăjduiască în mijlocul sufe­rinţelor, ci, după cum spune Sf. Marcu Pustnicul, „să rabde durerea inimii pen­tru buna-cinstire”.

(Mai mult la:  Sfaturi parintesti de folos exceptional si pentru noi de la Cuviosul Serafim de la Platina)

***

Cuviosul Paisie Aghioritul: TREBUIE SA NE DOARA SI SA FIM STARUITORI!

- Părinte, atunci când ne rugăm pentru un oarecare motiv serios, oare trebuie ca rugăciunea să fie însoţită de post?

- Nici nu mai încape discuţie. Asta este ceva ce se impune. Postul şi nevoinţa sunt condiţii absolut nece­sare. Dar pentru ca rugăciunea să se facă în chip corect, trebuie să te doară pentru ceilalţi. Pentru că tipicul multor creştini din vremea noastră este să nu dorească să se mâhnească. Chiar şi pensionarii, care toată ziua stau, nu se duc să se apropie de un copil părăsit, deoarece aceasta cere durere de cap. Mănân­că, îşi beau cafeaua lor, fac o plimbare, se duc la vreun spital care are infirmieri, la ceva organizat, ca să vadă vreun bolnav pentru că aceasta este mai uşor. Adică fac aceasta ca să fie satisfăcuţi şi astfel îşi odihnesc gândul că şi-au făcut datoria. Pe câţi n-am îndem­nat să ajute copii părăsiţi! Dar n-au făcut nimic.

In Sfântul Munte au făcut undeva litanie pentru secetă şi în loc să plouă s-a aprins foc. Litania nu se face ca şi cum am face o plimbare. Trebuie să ne doară. Oare poate persista o ispită sau o stare grea dacă se roagă călugării cu inima? Cu toate că trecem prin ani grei, văd că în mănăstiri domneşte un duh… de veselie! Lumea arde. Ni se cere să facem o prive­ghere, de pildă, pentru un bolnav, iar noi cântăm: “Des­chizând Tu mâna Ta” şi ne bucurăm. Noi ne petrecem timpul în chip plăcut, iar celălalt între timp moare. “Am făcut priveghere pentru bolnav”, îţi spune. Ce prive­ghere? Voi aţi făcut petrecere. Aceasta se numeşte pe­trecere duhovnicească. Uneori nici atunci când preotul spune: “Pentru cei ce zac în neputinţă” nu ne rugăm pentru bolnav. Am fi ajutat mai eficace dacă am fi făcut puţină rugăciune cu metaniile. Nu spun să supri­măm privegherile praznicale pe care le prevede tipicul, dar în astfel de cazuri să orânduim puţin timp ca să facem cel puţin una-două aţe de metanii spunând: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte pe robul Tău“.

Totul este calitatea rugăciunii. Rugăciunea trebuie să fie din inimă, să se facă cu durere. Pentru Dumnezeu nu are atâta valoare cantitatea rugăciunii precum are calitatea ei. Rugăciunea ce se face în mănăstiri are cantitate, dar nu ajunge aceasta. Trebuie să aibă şi calitate. Atâtea ore de rugăciune făcută de atâtea persoane, dacă ar fi fost din inimă, ar fi schim­bat lumea. De aceea scopul este ca slujbele să se facă din inimă.

Rugăciunea din inimă ajută nu numai pe ceilalţi, ci şi pe noi înşine, pentru că înlesneşte să vină bunătatea lăuntrică. Când ne punem în locul celuilalt vin în mod firesc dragostea, durerea, smerenia, recunoştinţa noastră faţă de Dumnezeu cu slavoslovire neîncetată, şi atunci rugăciunea pentru semenul nostru se face bine primită de Dumnezeu şi îl ajută.

“Şi L-au rugat stăruitor“

- Părinte, inima îmi rămâne rece în rugăciune.

- Aceasta se întâmplă pentru că mintea nu dă tele­gramă inimii. Apoi în rugăciune trebuie să lucreze şi omul. El nu poate să ajungă dintr-odată în starea în care mintea lui să nu-i fugă deloc. Este trebuinţă de răbdare. Vezi, celălalt bate la uşă, iarăşi bate, aşteaptă şi după aceea se deschide uşa. Tu baţi numai odată şi vrei ca să intri imediat înăuntru. Nu se poate aşa. Atunci când începi să rosteşti rugăciunea, nu doreşti să participe şi inima?

- Simt nevoia de ajutor, pentru că mă simt neputin­cioasă.

- Ei, de aici se începe. In rugăciune este trebuinţă de stăruinţă. “Şi L-au rugat stăruitor”, spune Evanghelia despre cei doi ucenici care L-au întâlnit pe Hristos în drumul spre Emaus. Hristos a rămas cu ei, pentru că aceia aveau o înrudire cu El şi de aceea li se cuvenea aceasta. Aveau smerenie, simplitate, bunătate, curaj, în sensul cel bun. Ei întruneau toate condiţiile şi pen­tru aceasta Hristos a rămas cu ei.

Trebuie să ne rugăm cu credinţă pentru orice ce­rere şi să avem răbdare, iar Dumnezeu va grăi. Deoa­rece atunci când omul se roagă cu credinţă, într-un fel îl obligă pe Dumnezeu să-i împlinească cererea pentru această credinţă a lui. De aceea, atunci când cerem ceva de la Dumnezeu, să nu “ne îndoim” şi vom fi auziţi. “Să aveţi credinţă fără să vă îndoiţi[7], a spus Domnul. Dumnezeu ştie când trebuie să ne dea ceea ce cerem, ca să nu ne vătămăm duhovniceşte. Uneori cerem ceva de la Dumnezeu, dar nu avem răbdare şi ne neliniştim. Dacă n-am avea un Dumnezeu atotpu­ternic, atunci ar trebui să ne neliniştim. Dar fiindcă avem un Dumnezeu atotputernic şi Care are foarte multă dragoste, atât de multă încât ne hrăneşte şi cu Sângele Său, nu suntem îndreptăţiţi să ne neliniştim. De multe ori nu lăsăm o problemă grea a noastră în mâinile lui Dumnezeu, ci acţionăm omeneşte. Atunci când cerem ceva de la Dumnezeu şi ni se zdruncină credinţa şi voim să acţionăm omeneşte în cele greu de izbutit, fără să aşteptăm răspuns de la Dumnezeu la cererea noastră, este ca şi cum am face o cerere la împăratul Dumnezeu şi o luăm înapoi chiar în vremea când Acela întinde mâna Sa ca să o împlinească. Il rugăm din nou, dar iarăşi ni se zdruncină credinţa şi ne neliniştim şi repetăm acelaşi lucru. Astfel se prelungeş­te chinul nostru. Adică procedăm ca acela care face o cerere la minister şi după puţin îi pare rău şi o retrage. Se răzgândeşte şi iarăşi o depune, iar după puţin o retrage din nou. Insă cererea trebuie să rămână acolo, pentru ca să intre la rând.

Rugăciune cu durere

- Părinte, cum faceţi rugăciune pentru o problemă?

- Cheia reuşitei este ca pe cel ce se roagă să-l doa­ră. Dacă nu-l doare, poate sta ore întregi cu metania în mână şi rugăciunea lui să nu aducă nici un rezultat. Dacă există durere pentru problema pentru care te rogi, chiar şi cu un suspin faci rugăciune din inimă. Mulţi, atunci când alţii le cer să facă rugăciune pentru ei nu au timp să se roage în momentul acela şi de aceea se roagă numai cu un suspin pentru problema acelora. Nu spun ca să nu se facă rugăciune, ci, dacă se întâmplă să nu fie timp, chiar şi un suspin pentru durerea celuilalt este o rugăciune din inimă, adică echivalează cu ore întregi de rugăciune. Citeşti, de pildă, o scrisoare, vezi o problemă, suspini şi după aceea te rogi. Acesta este mare lucru! Inainte de a apuca receptorul, înainte de a forma numărul, Dumnezeu te aude! Şi să vezi cum se înştiinţează şi celălalt! Să vedeţi cum demonizaţii înţeleg atunci când fac rugăciune pentru ei şi strigă oriunde s-ar afla!

Adevărata rugăciune începe de la durere, nu este plăcere, “nirvana”. Dar ce fel de durere este? Omul se chinuieşte în sensul cel bun. Il doare, geme, suferă atunci când face rugăciune pentru orice. Ştiţi ce în­seamnă a suferi? Da, suferă, pentru că participă la du­rerea generală a lumii sau a unui om în particular. Această participare, această durere Dumnezeu o răs­plăteşte cu veselia dumnezeiască. Desigur că nu omul cere veselia dumnezeiască, ci ea vine ca o consecinţă, deoarece participă la durerea celuilalt.

- Cum să înceapă cineva lucrarea aceasta?

- Află ceva, de pildă, despre un accident. “Ah!”, suspină el şi Dumnezeu îndată îi dă mângâierea dumne­zeiască pentru puţin suspin. Vede pe unul îndurerat şi iarăşi suferă împreună cu el, iar Dumnezeu îl mângâie cu mângâierea dumnezeiască, nu rămâne cu acea amărăciune. Iar celălalt este ajutat prin rugăciunea lui. Sau se gândeşte: “Dumnezeu ne-a dat atâtea, dar eu ce am făcut pentru El?”. Mi-a făcut mare impresie ceea ce mi-a spus un suflet: “Ingerii îşi acoperă feţele atunci când se săvârşeşte Taina Dumnezeieştii Liturghii, iar noi ne împărtăşim cu Trupul lui Hristos. Eu ce am făcut pentru Hristos?“. Unul ca acesta suferă în sensul cel bun.

- Părinte, cum înţelege cineva că celălalt s-a folosit prin rugăciunea sa?

- Este înştiinţat de aceasta prin mângâierea dum­nezeiască pe care o simte înlăuntrul său după rugă­ciunea ce-a făcut-o cu durere de inimă. Dar mai întâi trebuie ca durerea celuilalt să o faci durerea ta şi după aceea să faci şi rugăciune din inimă. Dragostea este o însuşire dumnezeiască şi ea îl vesteşte pe celălalt. Şi în spitale, când pe medici şi pe surori îi doare pentru bolnavi, acesta este medicamentul cel mai eficace din­tre toate medicamentele ce li se dau. Bolnavii simt că se interesează de ei, simt siguranţă, mângâiere. Celui care suferă nu trebuie să-i spui multe cuvinte, nici să-l dăscăleşti. Inţelege că te doare pentru el şi astfel se foloseşte. Durerea este totul. Dacă ne doare pentru ceilalţi uităm de noi înşine şi de problemele noastre.

Mângâierea dumnezeiască

- Părinte, când mă doare pentru ceilalţi, mă cuprin­de o nelinişte şi nu mă pot ruga.

- Fiindcă există nelinişte, aceasta este dovada că înăuntrul tău există elementul omenesc. Eu, cu cât mă doare mai mult pentru lume, cu atât mai mult mă rog şi mă bucur duhovniceşte, deoarece le spun pe toate lui Hristos şi El le aranjează. Şi văd că pe măsură ce trece timpul, deşi curajul trupesc se micşorează, cel sufletesc se măreşte, pentru că dragostea, jertfa, du­rerea pentru celălalt dau multă putere sufletească. Iată, în noaptea aceasta în care ati avut priveghere, aveam puţin curaj, dar am prins putere de la durerea celorlalţi. Şi am stat în picioare toată noaptea până la Sfânta Liturghie primind lume[8]. După aceea şi înăun­trul bisericii am stat în picioare, dar n-am simţit oboseală pentru că mă durea pentru lume şi asta mă întă­rea. Iar tu să te rogi şi să te bucuri, pentru că Hristos le va iconomisi pe toate.

In înfruntarea duhovnicească nu există mâhnire. Câtă durere n-am suferit acum cu lumea! Nu puteam trece aşa oricum peste problemele lor. Mă durea, sus­pinam, dar la fiecare suspin încredinţam problema lui Dumnezeu şi la durerea ce o simţeam pentru altul Dumnezeu îmi dădea mângâiere. Adică prin înfrun­tarea duhovnicească venea mângâierea dumneze­iască, pentru că durerea care are în ea nădejde în Dumnezeu are mângâiere dumnezeiască. Altfel cum va putea suferi cineva?! Cum m-aş fi putut descurca în alt fel cu atâtea câte aud? Mă doare, dar mă gândesc şi la răsplata dumnezeiască dăruită celor îndureraţi. Suntem în mâinile lui Dumnezeu. De vreme ce există dreptate dumnezeiască şi răsplătire dumnezeiască, nimic nu se pierde. Cu cât se chinuieşte cineva mai mult, cu atât va fi răsplătit mai îmbelşugat. Dumnezeu, deşi vede atâta durere pe pământ, chiar şi lucruri pe care noi nu le putem percepe, nu-şi pierde cumpătul ca noi, oamenii. Ci iti spune: “Suferi mai mult, mai mult te voi iconomisi în cealaltă viată”, şi de aceea Se bucură. Altfel cum ar fi putut suferi, să spunem, atâta nedreptate şi atâta răutate ce există? Dar Dumnezeu are în vedere răsplata celor ce suferă şi poate – într-un anume fel spus – să sufere această durere mare. Noi nu vedem ce slavă va primi celălalt şi ne doare, de aceea Dumnezeu ne răsplăteşte cu dumnezeiască mângâiere.

- Părinte, această mâhnire nu-l răpune pe om?

- Nu. Omul nu este răpus atunci când înfruntă duhovniceşte orice situaţie. La început se amărăşte atunci când aude că suferă cineva, dar după aceea vine mângâierea dumnezeiască drept răsplată şi nu i se distruge organismul. In timp ce amărăciunea prove­nită din mâhnire lumească aduce dureri de stomac etc, aceasta însă nu vatămă organismul, pentru că are balsam dumnezeiesc.

Primejdia nesimţirii

- Părinte, uneori mirenii îmi cer să mă rog pentru problemele lor. O fac, dar fără să simt durere.

- Aici există două cazuri: primul este primejdios, al doilea este înfruntare duhovnicească. Atunci când mo­nahul le uită pe ale lui şi nu se gândeşte nici la ceilalţi, adică nu se roagă pentru lume, acesta este un lucru foarte rău. Venim la mănăstire, îi părăsim pe ai noştri şi ajungem să-i uităm şi pe ei şi pe toţi ceilalţi. Adică înfruntăm lucrurile duhovniceşte, dar nu participăm duhovniceşte la durerea celorlalţi. Nu sporim duhovni­ceşte ca să putem simţi problemele lor şi există pri­mejdia să ajungem la nesimţire. Incepe încet-încet să se înstăpânească în noi o nepăsare şi inima se face de piatră. In al doilea caz îl doare pe cineva de toată lumea, dar simte şi o mângâiere, pentru că se gân­deşte că celălalt care suferă va avea plată de la Dumnezeu, va fi mucenic. La gândul acesta simte întru sine o siguranţă profundă şi are o bucurie lăuntrică. In cazul acesta inima nu este de piatră, ci dumnezeiască.

Dacă monahii nu iau aminte la ei înşişi, inima lor poate deveni foarte aspră. Mirenii văd accidentele şi nefericirea celorlalţi şi îi doare. Noi n-o vedem şi se poate să ajungem să cerem totul numai pentru noi înşine. Adică dacă nu facem o lucrare fină, în aşa fel încât să simţim nefericirea celorlalţi şi să facem pentru ei rugăciune din inimă, vom ajunge să avem inimă împietrită. Vom ajunge la punctul să dorim doar aran­jarea noastră, iar inima ne va deveni de piatră prin nepăsare, lucru ce este antievanghelic. Monahul tre­buie să se intereseze, să-1 doară şi să se roage în ge­neral pentru lume. Aceasta nu-i aduce răspândire, ci, dimpotrivă, se foloseşte şi el însuşi cu rugăciunea şi îi ajută şi pe ceilalţi.

- Părinte, deşi mă văd în ce hal sunt, fac mai multă rugăciune pentru alţii. Nu cumva este mai bine să nu mă rog pentru alţii, ci să mă rog numai pentru mine?

- Faci aceasta din smerenie? Dacă este din smere­nie, să spui lui Dumnezeu cu multă smerenie: “Dum­nezeul meu, aşa cum sunt nu trebuie să mă auzi. Dar nu este oare nedrept ca alţii să sufere din pricina mea? Pentru că, de aş fi avut o stare bună duhovnicească, îndrăzneală către Tine, m-ai fi auzit şi i-ai fi ajutat. Şi eu sunt vinovată pentru că acela suferă. Acum însă de ce să sufere din pricina mea? Te rog, ajută-l!”. Adică depinde cum te aranjezi pentru ceilalţi. Simţi că nu eşti vrednică, dar se întâmplă să vezi pe un îndurerat, te mâhneşti, te doare şi te rogi. Atunci când, de pildă, văd un orb, mă simt şi eu vinovat, pentru că de aş fi avut o stare duhovnicească bună l-aş fi putut vindeca. Dumnezeu ne-a dat posibilitatea să devenim sfinţi, să facem minuni precum a făcut şi El. Să ne recunoaştem boala noastră duhovnicească, mare sau mică şi să cerem cu smerenie sănătate trupească pentru seme­nul nostru, deoarece şi noi suntem vinovaţi pentru boala lui. Pentru că de am fi avut noi sănătate duhov­nicească şi acela ar fi fost vindecat de mult timp şi nu s-ar fi chinuit. Când ne aranjăm corect, socotindu-ne vinovaţi de toată starea lumii, şi spunem: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi“, se foloseşte întreaga lume. Desigur, şi pentru propria stare de neputinţă trebuie să-l doară pe fiecare şi să ceară mila lui Dumnezeu. Dar, fireşte, dacă va ajunge la o astfel de stare precum cea de mai sus, atunci nu mai cere nimic pentru sine.

Văd că de multe ori îl înţelegem greşit pe “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” şi, chipurile, din smere­nie nu spunem “miluieşte-ne pe noi” şi nu ne rugăm pentru alţii, ci numai pentru noi. De aceea de multe ori mirenii ne iau în nume de rău pe noi, monahii, şi spun că suntem egoişti şi că ne îngrijim să ne mântuim nu­mai pe noi înşine. “Miluieşte-mă” este pentru ca să nu cădem în mândrie, căci rugăciunea unui om smerit, care crede că e mai rău decât toţi, are mai multă valoa­re decât privegherea ce o face un altul cu gând mân­dru. Când ne rugăm cu mândrie, ne batem joc de noi înşine.

Stare de alarmă

Nu uitaţi că trecem prin vremuri grele şi este tre­buinţă de multă rugăciune. Să vă gândiţi la marea nevoie pe care o are lumea astăzi şi la marea pretenţie pe care Dumnezeu o are de la noi pentru rugăciune.

Să vă rugaţi pentru situaţia generală cu totul ieşită din comun a întregii lumi, ca să se milostivească Hristos de făpturile Sale, pentru că merg spre cata­strofă. Să intervină dumnezeieşte în epoca complicată în care trăim, pentru că lumea se îndreaptă spre zăpăceală, nebunie şi impas.

Dumnezeu ne-a chemat să facem rugăciune pentru lume, care are atâtea probleme. Unii sărmani nu apucă să-şi facă nici măcar o cruce. Dacă noi, monahii, nu fa­cem rugăciune, cine va face? Militarul în vreme de război este în stare de alarmă, gata încălţat. In aceeaşi situaţie trebuie să fie şi monahul. Ah, Macabeu[9] aş fi ajuns de aş fi făcut aşa! Aş fi fugit în munţi, ca să mă rog mereu pentru lume.

Trebuie să ajutăm toată lumea cu rugăciunea, ca să nu facă diavolul orice vrea. Diavolul a dobândit drep­turi. Iar aceasta nu pentru că îl lasă Dumnezeu, ci pen­tru că El nu vrea să silească libertatea nimănui. De aceea noi să ajutăm cu rugăciunea. Când pe cineva îl doare pentru starea ce stăpâneşte azi în lume şi se roagă, atunci oamenii sunt ajutaţi fără să se fie silită libertatea voinţei lor. Dacă veţi mai spori încă puţin cu harul lui Dumnezeu, vom încerca să intrăm într-o rânduială nouă de rugăciune. Vreau să vă faceţi “radar”, pentru că lucrurile se precipită. Vom organiza un ate­lier de rugăciune. Să vă bateţi în război folosind şira­gul de metanii. Rugăciunea să se facă cu durere. Ştiţi ce putere va avea atunci rugăciunea? (…)

(vezi mai mult AICI)

***

Parintele Gheorghe Calciu: PUNETI-VA IN MISCARE INIMA!

“As vrea sa nu incetati sa va rugati. As vrea sa intelegeti ca daca exista vreo protectie care se intinde peste societatea umana, peste tara noastra, aceasta este puterea rugaciunii. Sa nu faceti o rugaciune de rutina – puneti-va in miscare inima, umpleti-va de fiorul rugaciunii.

Sunt convins ca multi dintre dvs. se roaga; si eu m-am rugat, si am crezut pana am ajuns in inchisoare ca stiam sa ma rog. Ajungand in inchisoare am descoperit ca nu stiam sa ma rog. (…)

Daca nu te patrunde fiorul credintei din crestet pana in talpi, nu esti in rugaciune adevarata. Nu este usor. Dar daca persisti, Dumnezeu te ajuta, iti da harul rugaciunii. Si harul rugaciunii se da la cerere. Harul rugaciunii se obtine prin stradanie, prin staruinta. Mantuitorul a spus: De la Ioan Botezatorul Imparatia Cerului se ia prin navala! Si aceasta navala noastra – cerand cu staruinta harul pe care Dumnezeu ni-L trimite.

Ma adresez acum teologilor si le spun: invatati sa va rugati, ca apoi sa puteti invata pe altii. Atata vreme cat tu nu stii sa te rogi, degeaba ii spui crestinului: <<Roaga-te!>>. Cand preotul va stii cum sa se roage, el va transmite fluxul puterii credinciosului sau”.

(Parintele Calciu despre rugaciune)

***

Parintele Rafail Noica: Toate se leaga si se dezleaga in Duh si in nevazut

- Aţi spus odată: toate lucrurile se leagă şi se dezleagă în Duh, explicaţi-ne, vă rog.

- Părintele Rafail: Da, am spus şi în felul ăsta. Tot ce face omul începe în nevăzut, adică în taina inimii tale, când ţi-ai pus în inimă asta, Dumnezeu a văzut şi dacă te-ai hotărât pentru acest asta este foarte probabil ca acel lucru o să înceapă să se înfăptuiască cândva în viaţa ta.

Uitaţi, vă dau o pildă: un monah mi-a spus într-o zi:

Mă certasem cu un alt monah dintr-o altă mănăstire şi m-am căit după aceea şi am vrut să-mi cer iertare, dar nu mai voia să ştie de mine aşa era de rănit şi mi-am zis ce să fac, mâine-poimâine trebuie să plec, eu vreau să mă apropii de Sfânta Împărtăşanie, ce să fac, am rănit pe fratele meu, cum o să pot să mă apropii de Împărtăşanie, cum să continui viaţa pocăinţei mele, că nu mă mai primeşte; eu vreau să-i cer iertare şi el nu vrea să audă nimic. Şi zice: mi-am amintit de un cuvânt din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.

Monahul acesta-i grec şi în greacă – îmi pare rău că în traducerea noastră nu reiese aşa – la pomeniri, după sfinţirea Tainelor când spune “pomeneşte, Doamne, pe cei care ai învrednicit să împărăţească pe pământ” spune aşa:

“Glăsuieşte în inimile lor cele bune pentru Biserica Ta, pentru poporul Tău“.

Monahul şi-a adus aminte de acest “glăsuieşte” şi a zis:

- Doamne! glăsuieşte în inima lui pentru pocăinţa mea, spune-i că mă căiesc pentru ce am făcut, că-i cer iertare şi că eu îl iert.

Şi mi-a spus: data următoare când l-am văzut parcă nu fusese niciodată nor pe cer, totul dispăruse şi împăcarea lor era deja făcută. Când am auzit cuvântul ăsta, am sfătuit multe persoane în această direcţie şi aproape de fiecare dată s-au întâmplat minuni dintr-astea.

O monahie care era nouă într-o mănăstire şi spunea “Părinte! Mi-e frică de toată lumea”, era foarte sensibilă şi rănită mai ales de monahia cutare care era un pic mai aşa, în vârstă şi mai autoritară. Zice: când intru în bucătărie m-apucă groaza, nu ştiu ce să fac. I-am spus să se roage:

“Doamne, spune în inima ei să-mi spună un cuvânt bun sau spune-i ceva bun despre mine”.

Într-o zi vine fugind către mine:

“Părinte! Părinte! Ştiţi ce s-a întâmplat? A venit maica cutare şi m-a apucat groaza şi am zis Doamne spune-i că o iubesc!” şi zice: “Nu ştiu părinte, coincidenţă, s-a uitat frumos la mine şi mi-a zis ceva frumos”.

Ultima oară când am văzut-o, acum un an era aceeaşi faţă luminată aşa cum se luminase atunci, acum vreo zece ani şi era împăcată cu toată lumea şi cred că au continuat aceste … “coincidenţe”.

Deci se leagă şi se dezleagă în Duh, în taina inimii şi profit de întrebare să spun şi lucrul ăsta: trebuie să ne nevoim în ceva ce strămoşii noştri cred că făceau fireşte. Cred că strămoşii noştri, care erau cât de cât apropiaţi de Dumnezeu, în mod firesc pentru fiecare lucru chemau pe Dumnezeu. Vezi o primejdie: Doamne! – şi zici ceva lui Dumnezeu. Vezi un păcat în tine: Doamne, uite ce-i în mine, nu mă lăsa aşa! Vezi pe cineva care te supără şi nu te poţi împăca cu el: Doamne, spune ceva în inima mea pentru aproapele meu! ş.a.m.d.

Chemaţi-L pe Dumnezeu! Zicem că Iisus Mântuitorul este singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om. Îndrăznesc să spun că lui Dumnezeu îi place să mijlocească între om şi om. Chemaţi-L pe Dumnezeu mijlocitor între tine şi vrăjmaşul tău, între tine şi cei cu care te-ai certat şi să vezi… Cum spuneam către cineva acum câtăva vreme: Dumnezeu nu există. Nu! Dar se preface bine! Fă şi tu ca şi cum ai crede şi să vezi cum şi Dumnezeu “se face” ca şi cum există! Şi provocăm “coincidenţe” dintr-acelea.

În esenţă profit ca să zic: să învăţăm, fraţilor, să chemăm pe Dumnezeu în toate împrejurările, să-i cerem sfat lui Dumnezeu, să mulţamim lui Dumenzeu când ne-a dat ceva ce i-am cerut, să-L întrebăm pe Dumnezeu ce înseamnă asta… şi toate nedumeririle noastre. Întâi “Doamne!” să fie în inimile noastre şi după aceea tot restul. Dacă vrei să-l vezi pe duhovnicul tău şi este la 100 de metri de tine, trebuie să faci 100 de metri şi poate altcineva l-a înhăţat sau trebuie să iei telefonul şi să faci un număr. Pentru Dumnezeu – nici atat: acum poţi să zici “Doamne!” şi, cum zicea cineva, ai contactat satelitul “Doamne” şi să vezi cum “se preface” acest Dumnezeu că există.

(mai mult AICI)

RUGACIUNEA CEA MAI SIMPLA SI DUMNEZEUL NOSTRU MATERN

“Ziceam la început că rugăciunile noastre frumoase pe care ni le-a dat Biserica: acatiste, paraclise, toate slujbele noastre, culmea culturii noastre – Liturghia, în care ne întâlnim cu Însuşi Dumnezeu, Însuşi Hristos in forma Acelui Trup şi Sânge pe care noi Le-am jertfit şi pe care El ni Le dă, ca să ne mântuim de păcatul de a-L jertfi – toate rugăciunile sunt vrednice. Dar, tot pe post de “filocalie”, v-aş propune rugăciunea cea mai simplă care poate – şi trebuie – să devină starea noastră constantă.

Când am zis cuvântul ăsta, cândva într-o întrunire cu tinerii în Anglia, la sfârşit o femeie m-a întrebat: “Totuşi, eu cum să mă rog? Eu nu ştiu cum să mă rog!“. Şi mi-a venit răspunsul ăsta pe care vi-l zic şi vouă: “Pai, spune asta lui Dumnezeu“. Şi e rugăciune. Nu ştii cum să te rogi? Spune-I lui Dumnezeu: “Doamne nu ştiu cum să mă rog! Tu spune-mi” Şi pe “baza” asta continuaţi voi. Continuaţi voi: ce vă doare, ce năzuinţe aveţi…

(…)

Uneori, spune şi Sfântul Pavel, [este câte] o rugăciune în care noi nu ştim ce să cerem sau pentru ce să ne rugăm şi Duhul Lui Dumnezeu ne ajută cu suspinuri negraite. Suspinuri pe care noi înşine nu ştim de ce [le avem]: ceva doare, de ceva avem nevoie… Făcătorul nostru ştie ce vrem!

Aşa cum mama cu pruncul nou născut ştie… M-am uimit de multe ori [când] tinerele de vârsta mea deveneau mame şi, cu pruncul în braţe – pruncul plângea, “zbiera”… Şi la un moment dat mama zice: “A, i-e foame, iertaţi-mă”. Pleacă şi hrăneşte pruncul, îl alăptează. După care, iar “zbiara” pruncul, şi mama: “Il doare ceva!” Şi-l întoarce pe faţă, pe dos, nu-stiu-ce, pana la urma, ii “ghioraia” stomacul – si… se potoleste pruncul. Şi pe după aia, iar zbiera pruncul. Şi zice mama: “A, vezi! Face capricii!” O, mămică, de unde ştii tu toate astea? Eu n-aud decat un prunc care zbiara! Dar poate c-o inteleg mai mult acum pe mama, ca de când m-am făcut duhovnic am devenit şi eu mamă într-un fel. Dar Dumnezeu dă intuiţie mamei sa inteleaga. Pruncul nu stie decat sa “să zbiere” când nu i-e bine. Si mama stie ce trebuie sa faca. N-are nevoie ca pruncul să facă un tratat de filozofie ca să ştie cum să acţioneze

Dumnezeu care a făcut mama, Dumnezeu care “a inventat” mama, El este mai… Mama decat orisicine... Si suspinurile noastre negrăite, ba şi… nesuspinurile noastre, le aude Dumnezeu şi le adună în vistieriile Lui. Si ştie să ne răspundă! “Filocalia” este: Hai, să facem aceste suspinuri conştiente, să conştientizăm din ce in ce mai mult…

(“Cum să mă rog? Nu ştiu cum să mă rog…” – ne raspunde Parintele Rafail Noica)

***

Parintele Arsenie Papacioc: Oriunde veti fi, oriunde veti avea necaz, rugati-va, nu va descurajati!

Eu personal nu sunt pentru rugaciunea de tipic. Aceea are folosul ei aparte, mai ales disciplinar. Omul nu trebuie să fie tipicar. Trebuie să fie tipicar ca procedeu, în ce priveste dorinta de a se înduhovnici. Nu avem numaidecât nevoie de o rugăciune de tipic. Avem nevoie de o prezentă continuă a inimii, această stare continuă de dragoste, de relatie cu Dumnezeu, asta este esenta rugăciunii. Pentru că si o tăcere adâncă înseamnă o rugăciune adâncă. Si o rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă.

Dacă faci rugăciunea asta care e obligatorie, o poti face. Dar dacă se face o rugaciune din aceasta după tipic, după ce se termină, omul se consideră achitat de obligatia rugăciunii din inimă si se retrage fără nimic de la ceea ce ar trebui să-l tină prezent. Adică sunt mai mult pentru o continuă tresărire duhovnicească. De aceea mă faceti să spun că orice clipă poate sa fie un timp si orice suspinare poate să fie o rugăciune. Suspinarea nu se face asa: “Uf!“, ci o faci lui Dumnezeu, ca plecând din adânc spre El. Asa ni se va arăta. Căci El nu se arată unei minti ascutite. “Nu tot cel ce zice “Doamne, Doamne va intra în împărătia Mea!” Ci numai cel care are inima curată, cel care are inima spre El, continuu.

Deci, o viată continuă de prezentă duhovnicească înseamnă un om mai înduhovnicit. Pentru că dacă te rogi, esti mereu prezent. Rugăciunea să zicem – tipicală poti lesne să o termini într-o jumătate de ceas, un ceas, dar pe urmă?

Vedeti, nu trebuie renuntat la ele, dar să nu fie singura treabă duhovnicească, singura rugăciune. Dacă ai citit un Paraclis e foarte bine, sau ceea ce mai ai de citit. Dar ceea ce, de fapt, trebuie adus la cunostintă, pentru a se întelege, pentru că lucrul ăsta e mai putin discutat, e prezenta inimii continuă. Si te rogi. Pentru că se rugau sfintii si stăteau în genunchi până se făcea dimineată si apărea soarele. Si la răsărit tot în genunchi erau.

Asta nu înseamnă că noi, nefiind ca ei, nu trebuie să ne rugăm. Dar era o stare de continuă prezentă.

- Părinte, rugăciunea neîncetată poate fi trăită de oricine?

- Intr-o măsură oarecare toată lumea poate. Pentru că întrebarea în sine despre rugăciune sau discutia despre rugăciune este neavenită, pentru că se rationalizează lucrurile. Oricine vrea să dobândească rugăciunea, să tacă si să zică. O rugăciune adâncă e o tăcere adâncă.

Se constată o limpezire imediată, o scăpare de ispite, căci se cere ajutorul Stăpânului cerului si al pământului. Trebuie să se obisnuiască lumea cu gândul că Dumnezeu guvernează si face orice pentru om. “Fără de Mine nu puteti face nimic“. Mai mult: “Nu se miscă fir de păr fără voia Mea.” Vă dati seama cât de mult ne apără.

Tineti-vă de Biserică, dragii mei! Si puteti să ziceti rugăciunea aceasta a mintii din inima. Este puterea numelui aceea care ne ajută atât de mult. Oriunde veti fi, oriunde veti avea necaz, rugati-vă, nu vă descurajati.

Iubiti mult! Hristos vă porunceste!

- Cum ii poti arata omului de azi drumul rugaciunii, necesitatea ei?

- Pr. Arsenie Papacioc: Dragul meu, ca esti student, te intreb si eu: ce asteptati dumneavoastra, studentii, de la catedra? Sa vi se explice ce este rugaciunea? Este un contact personal, pornit din inima, din constiinta noastra crestina catre Dumnezeu. Normal ca sunt rugaciuni de tipic, dar sunt si rugaciuni personale; cum spuneam inainte, un suspin poate fi o rugaciune. Chiar daca serviciul, ocupatiile, timpul nu permit rugaciuni de tipic, chiar daca nu apuci sa le faci, nu-i atat de grav, dar cu o conditie: sa ai o stare de prezenta continua a lui Dumnezeu in constiinta ta. Asta este important: gandul la Dumnezeu, constientizarea prezentei Lui – asta este o rugaciune la indemana fiecaruia, indiferent cat de ocupat ar fi. Sigur ca rugaciunile de tipic sunt foarte importante. Oricine poate si trebuie sa se roage, spunand: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, pacatosul!“

Gandul omului trebuie sa fie mereu la Dumnezeu. Chiar nu ne gandim ca Dumnezeu ne va cere socoteala pentru tot ce ne-a dat? Frumusete, intelepciune, putere (de multe ori dincolo de cea a ingerilor, daca tinem cont ca lumina ingerilor este mai difuza decat “chipul si asemanarea” care il imbraca pe om), toate aceste bogatii nemaipomenite Dumnezeu le-a varsat peste om si, chiar daca esti pacatos, chipul ramane la tine. Privind aceste frumuseti, aceste impodobiri, acest chip, nu putem sa nu ne gandim la El. Tocmai acest gand, asa cum izvoraste el, este o rugaciune.

Este foarte important si trebuie actualizat ca “fara Dumnezeu nu se poate face nimic”. Daca “fir de par nu se misca fara voia Lui“, dar lumea intreaga? De aceea, e o mare greseala sa nu ne gandim la Dumnezeu. Cum sa ne gandim? Intr-o forma cat mai directa: “Doamne iarta-ma!“, “Doamne-ajuta!“. Tot asa te gandesti, de exemplu, la sotia ta, la iubita ta, te gandesti sau, mai bine zis, ti-e gandul, inima tot timpul la ea, la iubirea ei. Ca o icoana ce-o porti in suflet, gandindu-te la ea intr-o forma simpla. In acest fel tii mereu legatura cu cel iubit. Deci, acelasi lucru este si rugaciunea: un contact permanent al inimii tale cu Dumnezeu.

Poti sa faci rugaciuni ingenunchiate, rugaciuni de tipic sau … poti sa nu le faci. Dar nu trebuie sa inceteze sub nici o forma acest contact, aceasta relatie cu Dumnezeu, intr-o forma personala si directa.

Dar si aici, in primul rand, trebuie evitate acele aparente care te pacalesc pe tine insuti, crezand ca faci bine ceea ce faci. Sfintii povestesc ca, odata, a venit diavolul la usa unui calugar. Impingea diavolul sa intre, impingea si calugarul dinauntru, sa nu-l lase si se ruga in timpul asta: “Doamne Iisuse ajuta-ma, miluieste-ma!” Dar diavolul il impingea mai tare si tot mai tare, mai sa-l biruie, cand, de teama, a strigat calugarul cat a putut de tare “Doamne, iarta-ma si ajuta-ma!” si imediat a disparut diavolul si, langa el, a aparut Mantuitorul. “De ce n-ai venit pana acum?” l-a intrebat calugarul. “Am venit cand M-ai chemat cu adevarat.”

Deci, rugaciunea si gandul la Dumnezeu, daca nu pleaca din inima, sunt spoiala. Cati dintre noi nu patim, asemenea calugarului, la usa sufletului nostru. Cica ne rugam, cica ne impotrivim pacatului, dar numai coplesiti, in momente de mare cumpana, ne gandim cu adevarat la Dumnezeu.

(mai mult la: CUM SA NE RUGAM? Ne invata ca nimeni altul… PARINTELE ARSENIE PAPACIOC: “Avem nevoie de o prezenta continua a inimii, asta este esenta rugaciunii…” – si VIDEO)

• Vezi si: Sfantul Iustin Popovici: “Sa transformam fiecare clipa libera a vietii noastre macar intr-un suspin de rugaciune”

Totusi, sa luam mare aminte si la…:

• DE CE CAUTA OMUL SEMNE, MINUNI SI VINDECARI PARANORMALE?

„Un păcat ascuns devine şi mai mare”

- Alegerea duhovnicului este un lucru extrem de greu. Abia în momentul în care găsim duhovnicul potrivit, conştientizăm câte urcuşuri şi coborâşuri are drumul pe care trebuie să ne ducem propria cruce. Părinte, ce ne sfătuiţi să facem pentru a nu rătăci de pe drumul cel bun?

- Vedeţi dumneavoastră, această stare de cercetare este, cum vă spun eu întotdeauna, o stare de prezenţă. La duhovnic nu mergeţi la întâmplare, din simplă inerţie şi niciodată să nu faceţi o spovedanie, aşa, tradiţional, raţional, ci afectiv. Ca să puteţi gândi la mântuire, trebuie să fiţi bine spovediţi, asta e taina care mântuieşte. O spovedanie este, negreşit, un fel de catehism. Permanent te cercetezi, iar când ajungi la duhovnic nu trebuie să te ruşinezi cu niciun chip: „Domnule, asta am făcut!”. Ce ruşine? Ruşinea este arma diavolului, grozav de puternică. Şi să mai ştiţi ceva: dacă păstraţi un păcat ascuns sau spus sucit devine şi mai mare. Nu trebuie să vă preocupe părerea duhovnicului. Oameni buni, important este să reuşiţi să vă salvaţi şi nu să vă nenorociţi pentru păcatele voastre ascunse!

- Părinte, dar dacă uneori păcatele sunt prea mari, poate că cel care se spovedeşte rămâne mut în faţa dimensiunii păcatului. Poate se căieşte sincer, plânge, se roagă, dar nu are puterea mărturisirii…

- Fraţii mei, Mântuitorul nu S-a răstignit numai pentru o categorie de greşeli, ci pentru tot ceea ce este greşeală pe Pământ. Şi-atunci, ori îţi spui toate păcatele la spovedit, pentru iertare, ori la Judecata de Apoi, pentru pedeapsă. Ele pot fi ţinute, dar nespuse nu rămân! Ori aici, cu lacrimi, la duhovnic, care te înţelege şi te dezleagă, ori rămâi pentru Dreapta Judecată. Păcatele mărturisite nu se mai au în vedere la Judecată, pentru că mila Domnului le iartă, dar ce te faci cu cele nemărturisite, ascunse? Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă la fel, că cel mai important lucru cu care trebuie să ne prezentăm la Judecată este dezlegarea.

„Eu nu dau canoane care se fac repede, ca să se scape de ele”

- După ce criterii trebuie să ne alegem duhovnicul?

- Niciun duhovnic nu are mai multă putere ca altul. Nu există duhovnici buni şi duhovnici mai puţin buni. Se poate doar ca la început unii să aibă mai puţină experienţă sau că nu sunt înzestraţi cu duhul dragostei, care e de mare preţ. Dar, în general, reuşita spovedaniei nu ţine de mine, ca duhovnic. Cei asemeni mie se simt bine când le spui cele mai grozave păcate, pentru că au bucuria nemărginită că te-a uşurat. Şi oricât de greu ar fi păcatul, lui Dumnezeu îi place nespus căinţa celor care se spovedesc cu sufletul. Toţi duhovnicii au har. Important este să avem în vedere cele patru elemente ale Tainei Spovedaniei: să nu mai faci păcatul, să-l mărturiseşti, să te dezlege duhovnicul şi să faci canonul dat de duhovnic.

- Când se poate lua Sfânta Euharistie (n.r. – Împărtăşania sau Cuminecătura)?

- Sfânta Euharistie este suprema Taină a Bisericii noastre. Văpaia din sufletul tău decide când mergi la Împărtăşanie. După Spovedanie, duhovnicul este cel care hotărăşte cine este vrednic şi cine nu a se împărtăşi cu Sfintele Taine. Nu ne putem împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului după bunul nostru plac, ci numai cu încuviinţarea duhovnicului. Acesta are toată autoritatea de a lega şi de a dezlega.

- Care este cel mai aspru canon în ceea ce priveşte Împărtăşania?

- Aici, duhovnicilor le revine o mare responsabilitate. Cele mai grele canoane pot opri pe cineva de la împărtăşit chiar şi 25 de ani, dar asta ar însemna să nu o mai poţi face niciodată. Eu, Arsenie, nu sunt pentru astfel de canoane. Cel căzut în păcat se obişnuieşte cu neîmpărtăşitul şi poate zice: „Parcă tot cu Împărtăşania am trăit până acum!”. Eu sunt pentru un canon pe care să-l facă zi de zi, în starea de simţire, nu de obligaţie tipicală. Eu nu dau canoane dintr-astea, care se fac repede, ca să se scape de ele. Suspinarea nu îţi ia timp, este la îndemână şi angajează toată fiinţa ta. Zici: „Of, Doamne!”. Un simplu oftat face mai mult decât orice rugăciune, mai mult decât a zice repede, de 15 ori, „Tatăl nostru”.

„Ferice de acela care-şi cunoaşte lucrul şi-şi mântuie sufletul”

- Trebuie să învăţăm să preţuim timpul?

- Singur Dumnezeu poate să hotărască dacă ne mai lasă timp sau dacă prelungeşte timpul vieţii noastre, şi asta pentru a fi cât mai mult împreună cu El. Abia după ce reuşim să înţelegem această relaţie, abia atunci începem să ne preocupăm de mântuirea noastră. Acesta este scopul principal, permanent, de neschimbat, de neuitat – mântuirea. Şi nu putem ajunge la mântuire decât dacă fugim de obiceiuri şi de rutină. Numai aşa ajungem la mântuire. Ferice, ferice, de mii de ori ferice de cei care, printr-o cât de mică venire în fire, se pregătesc, după cum ne învaţă Biserica, prin Evanghelii, pentru mântuirea lor. Când amarul va fi mai mare şi mai mare, atunci va fi ferice doar de acela care-şi cunoaşte lucrul şi-şi mântuie sufletul.

- Vorbind de mântuirea sufletului, trebuie să ne gândim şi la post? Şi dacă da, la care dintre ele, la postul spiritual sau la postul trupesc?

- Postul, în general, îşi are rigorile lui. Eu le tot spun celor care mă cercetează să postească, dar după puteri şi după rânduială. Pentru că degeaba te abţii de la cele „de dulce”, un post de 40 de zile, dacă după acesta îţi asupreşti trupul cu îmbuibări peste măsură. Acest post este zadarnic şi, în loc să ducă la eliberare şi la sfinţenie, duce la lăcomia pântecelui, ceea ce este mare păcat. De aceea eu recomand postul după puterea fiecăruia şi îl exclud la copii cu vârsta de până la 7 ani, la femei însărcinate şi la cei bolnavi. Postul sufletului este superior postului trupului. Degeaba nu mănânci carne dacă muşti din carnea aproapelui. Soluţia optimă şi plăcută lui Dumnezeu este aceea a postului încununat de smerenie şi rugăciune (…)”".

integral la: taifasuri.ro

***

- Ce este Impartasania, Cuvioase Parinte, si care este rostul ei in mantuirea credinciosului?

- Aceasta este intrebarea cea mai de varf. Toti credinciosii stiu ca este Dumnezeu. Iisus Hristos Isi mentine acest cuvant divin: “Eu voi fi cu voi pana la sfarsitul veacurilor“. El spune, de asemenea: “Cine nu va manca Trupul si Sangele Meu nu va avea viata in el si nici parte de Mine”. Se intelege ca prin aceasta primire a Trupului si Sangelui Mantuitorului te duci pana la El, ca Dumnezeu dupa har. Si cand te duci la El, esti mare ca El. Si, de asemenea, atunci cand te impartasesti, El vine la tine, e mic ca tine. Asta cum spun marii Sfinti. Deci o identitate de fiu, divina [dupa har, nu dupa fiinta, n.n.]. Nu e nici o teama ca vorbim asa. El este, nu e altul care s-a fagaduit, si-Si tine fagaduinta. Pentru ca Dumnezeu poate sa faca orice, dar un lucru nu poate: sa-Si calce cuvantul. Si iata ca-Si tine cuvantul, ca sa fie cu noi permanent. Ingerii de sus, care au multe particularitati, care au foarte multe lucruri necunoscute de oameni, dar atat cat a randuit bunul Dumnezeu sa fie descoperiti, stim ca nu au putinta pe care o are omul, de a se ridica pana la Dumnezeu, de a deveni dumnezei dupa har. Sunt intr-o fericita ascultare si implinire a voii lui Dumnezeu, ganditoare, dar n-au aceasta putinta. Au si ei un proces de despatimire, dar nu in sens de despatimire de la patimire, ci ei descopera noi taine prin porunca care li se da. Aceasta este un fel mai sus decat era sau o bucurie in plus. Noi ii spunem despatimire pentru ca sa se inteleaga ca noi ne despatimim pentru ca am fost impatimiti. Vedeti, toate puterile de sus: serafimi, heruvimi, domnii, scaune, incepatorii, arhangheli, ingeri - sunt facute prin cuvant. Insa fiinta omeneasca nu. Dumnezeu a facut-o cu mana lui, si inca cum: chip si asemanare. E usor sa spui chip si asemanare, pentru ca asa stim din invatatura Bisericii. Dar cand te opresti asupra acestor insusiri, calitati, daruri, te vezi chip si asemanare. Si atunci iata ca noi avem o identitate divina, si prin restaurarea pe care a adus-o Hristos pretuim cat pretuieste El. Ar trebui ca omul, intr-o forma retrospectiva, sa se regaseasca pe sine si sa raspunda la intrebarea care s-a pus: Unde erai atunci cand nu erai in tine? Nu este permis sa se piarda un timp, o vreme, pentru altceva. Dumnezeu ne-a facut numai pentru El, deci ne va pretinde sa fim cu adevarat prezenti numai la El. Nu intrerupem treburile sociale si ascultarile pe care le avem, pentru ca chiar El ne porunceste. El ne-a dat darurile sa le implinim, sa le savarsim. Dar cu gandul continuu la Cel ce este.

(…)

Noi, ortodocsii, nu apasam pe pedala cunoasterii atat de mult, cat neaparat pe traire, pe aceasta formare interioara a noastra, de smerenie, pentru ca sa fim scrisi si noi sus, in cartea cea mare. Si omul care s-a smerit, acest om a biruit cu adevarat cerurile, respectiv pe Dumnezeu. Nu o smerenie rationala, ci o smerenie smerita, traita.

Ma intreba cineva, la o alta inregistrare: “Parinte, cum sa scapam de satana, de diavol?”. “Ce ne facem fara diavol?“, i-am raspuns eu. Pentru ca e lasat de Dumnezeu sa ne mai ispiteasca. Putea sa-L omoare pe Mantuitorul. N-a venit sa glumeasca, sa faca teatru si demonstratii. De ce, daca i-a luat coarnele si fortele si pretentiile, l-a mai lasat – cum zic Sfintii Parinti -, numai cu varful cozii? L-a lasat pentru ca e necesar sa ne slefuim cu orice chip in atacurile lui, sa ne definim pe noi, sa cunoastem mai bine marile adevaruri.

El e un tolerat, nu-i o putere. Asta-i marea greseala a oamenilor, ca se tem. Cu nici un chip nu are nici o putere. Iata, suntem mladite in tulpina. De unde vine toata seva, toata puterea, inmugurirea, rodirea? El n-are nici o vita. El nu e mladita. Totul e de la Dumnezeu: “Fara de Mine nu puteti face nimic”. Lucrul acesta s-a neglijat in trairea crestinilor. Daca crestinul s-ar gandi mereu la lucrul acesta, ar trai o stare de prezenta care-i mai placuta decat nevointa. Sinodul din 419 de la Cartagina a dat canonul 124 in care se zice, in legatura cu aceste spuse ale Mantuitorului: Daca crezi ca poti sa fii ceva, anatema sa fii. Mi-a placut foarte mult pentru ca este un adevar, dar si pentru ca Biserica se ocupa sa ne trezeasca la faptul ca tot ce a spus Iisus e adevarat si de urmat. Nu-i nimic utopic, nu-i nimic imposibil. El a spus ca va fi mai greu. O fi! Dar iti rezolvi problemele cu fortele proprii? Asta-i greseala. Trebuie sa ti le rezolvi cerand continuu ajutorul lui Dumnezeu, pentru ca, daca nu-i cu putinta la oameni, la Dumnezeu orice-i cu putinta. Asta mi-a placut la acest sinod, ca s-a gandit sa ne trezeasca la faptul ca suntem niste mladite care nu putem rodi fara vita. Cu nici un chip! Cu nici un chip! Daca o mladita sta fara vita, se usuca intr-un timp extrem de scurt. Si atunci Hristos S-a oferit sa-I mancam Trupul si Sangele Lui ca sa fim mereu dumnezei.

(…)

Dar acum se pune o problema cu aspect tehnic. Cand ne impartasim? Nu timpul decide. Asta-i o greseala. Decide intensitatea credintei tale, inima ta. Cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur: Ani vrei sa-i dai? Vindeca-i rana! Acesta-i scopul duhovnicului. Si daca ii vindeci rana, il faci capabil de intalnirea cu Hristos, prin impartasire.

Nu ne impartasim pentru ca au venit Pastile sau Craciunul. Ne impartasim ca sa fim mereu cu Hristos, pentru ca nu exista numai o impartasire cu Sfintele Taine, ci si o impartasire duhovniceasca, adica aceasta continua prezenta a inimii noastre la Dumnezeu.

S-a discutat foarte mult in lumea traitorilor, a oamenilor de credinta si a duhovnicilor, cand sa te impartasesti. Unii spun ca la patruzeci de zile. Dar nu timpul decide, ci pregatirea ta interioara, pentru ca la un eveniment asa de mare, ca sa-L iei pe Dumnezeu, cu adevarat iti trebuie o pregatire.

Numarul acesta de patruzeci nu trebuie ignorat. Ce inseamna numaidecat acest patruzeci? Draga, mai intai de toate, un timp ales de Dumnezeu, un timp suficient ca sa te pregatesti pentru marele eveniment ce are in vedere vesnicia. Patruzeci de zile a durat potopul lui Noe. Patruzeci de zile a stat Moise in Muntele Sinai. Patruzeci de zile a postit Mantuitorul. Patruzeci de zile dureaza postul Craciunului si postul Pastelui. E un timp suficient ca sa te pregatesti pentru marele eveniment care urmeaza, eveniment bisericesc, mantuitor. A patruzecea zi dupa zamislirea pruncului se formeaza inima. A patruzecea zi dupa moarte putrezeste inima.

Noi am ramas la patruzeci de zile intr-o forma traditionala, care nu e atat de recomandata. Te impartasesti continuu cu Hristos, duhovniceste, iar cand te pregatesti si printr-o postire… Nu numaidecat postirea este o conditie. Nu o faci pentru ca ti s-a spus s-o faci, ci ca sa te smereasca trupeste, sa renunti la o serie intreaga de porniri spre rau: lacomii, curvii, judecati. Postesti cu procese, cu certuri, cu procurori si cu avocati? Asta nu. Si atunci, impartasirea este in functie de curatirea inimii tale.

Inima e adancul cel mai adanc din noi. As putea sa spun ca e o fiinta in plus in fiinta noastra. De ce spune Dumnezeu: Am facut inima ta ca sa locuim in ea? El nu locuieste oriunde. Dumnezeu, Care Se simte atat de laudat in slavile cerurilor, are placerea sa locuiasca intr-o inima de om. Este locul pe care l-a facut special ca sa fie gazduit El. Mintea e subordonata inimii. Fiinta noastra de raspundere si de adevarata bucurie prin unire cu Dumnezeu e inima. Curatirea inimii ar fi deci un motiv care trebuie respectat in vederea sfintei impartasiri cu Trupul si Sangele Mantuitorului.

A te impartasi cu Trupul si Sangele Mantuitorului inseamna, repet, sa fii una cu El, sa fii cu adevarat un implinitor al cuvintelor Lui si sa recunosti cu adevarat ca pierdut ai fost si te-ai aflat. Pentru ca, da, e nevoie sa te pierzi. Dar nu in sensul de a parasi invatatura adevarata, ci de a renunta la o identitate molesita sau strict omeneasca si de a te regasi intr-o personalitate ingereasca.

(…)

- Unii parinti duhovnici recomanda deasa impartasire, altii recomanda impartasirea mai rara, ambele parti invocand argumente scripturistice si patristice. Cum va explicati existenta acestor doua curente divergente in sanul Bisericii, privind tocmai taina unitatii ei? Care considerati ca este pozitia cea mai potrivita trairii Evangheliei in zilele noastre?

- Problema vietii de traire crestina si de unire cu Dumnezeu nu se pune din punct de vedere istoric. Nu trebuie sa ne marginim sau sa ne priponim de istorie. Nu, este vorba de permanenta. Nu recomand o stare de nevointa ca mijloc neaparat de mantuire, ci recomand o stare de prezenta continua, care nu are obstacol, care nu are moment istoric sau politic. Sa ne orientam dupa un lucru. Daca traiesti o suta de ani, inima bate o suta de ani neincetat, zi si noapte. Ei, inima asta nu bate numaidecat pentru ca sa intretina o fiinta fizica, ci pentru ca noi, cu orice chip, sa simtim ca trebuie sa fim prezenti, cu mintea si cu totul, la Dumnezeu. In permanenta.

Asa cum am spus, impartasirea nu trebuie considerata dupa idei fixe, numaidecat deasa sau rara. Rara, pentru ca e prea mare Dumnezeu, prea mare harul Sau. Si iti trebui o pregatire. Daca n-ai haina de nunta… Pai Scriptura spune ca te leaga si te da afara. Deci trebuie sa fii pregatit. Si daca te impartasesti foarte des, incepi, ca fiinta omeneasca nerodata, neslefuita, s-o iei ca un obicei, nu cu teama si cu frica de Dumnezeu. Daca ai aceasta teama de Dumnezeu cu adevarat si te gandesti la importanta acestui fapt, atunci esti bun de impartasit mai des. Dar daca o iei din obisnuinta sau zilnic, cum am auzit ca se face in unele parti, este o greseala extrem de mare. Pentru ca nu postirea in sine decide, dar ea este necesara, ca sa te mai strujeasca nitel trupeste. Trupul acesta trebuie sa existe si sa implineasca o serie de lucruri ale firii. Dar sa fim impotriva exagerarii lucrurilor. Si atunci e necesara postirea, dar nu ea este comandata calitativ.

Iarasi e o primejdie mare, tocmai pentru ca-i foarte mare lucru – mai mare decat a te impartasi nu exista nimic in viata cu Dumnezeu -, sa nu impartasesti. Intervine si impartasirea duhovniceasca, cu “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi“. Dar nu inlocuieste impartasirea aceasta pipaita, simtita. Vedeti, de la inceput au fost tot felul de indoieli. Dumnezeu a creat doua lucruri extraordinare, care nu pot fi mai desavarsite decat le-a creat. A creat o femeie distinsa care a nascut un Dumnezeu si a creat preotia, care L-aduce pe Dumnezeu de sus si-L naste din nou pe Sfanta Masa.

La Heruvic, preotul citeste o rugaciune: “…Tu esti Cel ce aduci, Cel ce Te aduci, Cel ce primesti si Cel ce Te imparti…”. Se pune o problema, asa cum o data mi-au si pus-o niste studenti: “Dar eu ce sunt, parinte, daca El e totul?”. Raspunde Hristos: “Da, preote, dar fara tine nu pot sa fac lucrul acesta”. Deci Hristos imprumuta miscarea si glasul preotului. Deci nu-i de gluma. Sunt rugaciuni in care se cere sa intre si ingerii cu noi. Altarul e plin de ingeri pentru ca e Hristos acolo. Preotia trebuie primita cu frica mare, cu mare raspundere.

Cand am fost preotit m-a impresionat un lucru. Spun asa pentru ca erau multe care sa ma fi impresionat, dar mergeam si pe principiul ascultarii, cand eu eram dus de mana si tras asa. Arhiereul mi-a dat la un moment dat Sfantul Agnet in mana, spunandu-mi: “Ti-L voi cere la judecata asa intreg. Stai in spatele Sfintei Mese, cu fata la apus, cu El in mana, pana soseste momentul impartasirii”. Ei, ce ziceti? Cand te gandesti ce tii in mana, ce raspundere ai, deci cine esti, deasupra tuturor heruvimilor, serafimilor…

Cred ca am repetat lucrul acesta despre Sfanta Impartasanie, dar niciodata nu e spus destul. Trebuie cu orice chip sa ai o mare frica de Dumnezeu, neaparat iubire de Dumnezeu, si sa fii constient de identitatea ta crestina.

- In rugaciunile de dinainte de Impartasanie, ca si in cele de dupa, se vorbeste de iertarea pacatelor. Daca si Sfanta Impartasanie iarta pacatele, atunci care este sensul Spovedaniei de dinainte de aceasta?

- Sfanta Impartasanie nu iarta pacatele. Sfanta Impartasanie desavarseste. Iertarea pacatelor o primim in Taina Pocaintei: “…te iert si te dezleg…”. Deci nu se poate fara mergerea inainte la dezlegarea pacatelor, pentru ca Sfanta Impartasanie poate sa fie foc, sa te arda.

- Este intotdeauna necesara Spovedania inainte de Sfanta Impartasanie?

- Este, ca sa-ti ierte pacatele. E nevoie sa te spovedesti nu numai cand te impartasesti, ci sa te culci mereu cu liniste, spovedit. Te duci la pansat de cate ori esti ranit. Sau, intr-adevar, sa o faci pentru ca sunt o serie intreaga de lucruri care ti-au scapat. Lumea e obisnuita sa spuna niste pacate, dar sa stiti ca foarte putini isi pun problema unor pacate pe care noi le numim pacatele lipsirii, adica faptele bune pe care le puteai face si nu le-ai facut. Vedeti, si asta inseamna o curatire. Si eu recomand tuturor sa se spovedeasca bine, ceea ce inseamna sa te gandesti la spovedit cu mult timp inainte, adica sa-ti faci mereu acest control, iar la spovedit sa te duci pregatit. Te-ajuta duhovnicul, caci s-ar putea sa uiti unele lucruri, dar in orice caz, nu te duce nepregatit sau din obisnuinta.

Repet: Nu se poate sa mergi la impartasit fara dezlegare. Acestea sunt si rosturile vamilor, care exista, dar nu in forma in care sunt prezentate: a 23-a e cu tutunul etc. E ultima repriza, cand omul e cu desavarsire stors. Se vor avea in vedere pacatele si faptele bune pe care puteai sa le faci, dar nu le-ai facut. Va fi multa intelegere. Insa trebuie sa stie lumea ca si diavolii vor fi extrem de activi in a specula. Dar ei nu vor depasi mila lui Dumnezeu. Sau, mai bine zis, dreptatea lui Dumnezeu. Insa fara discutie, spun ce-au spus dracii odata unui om: Mare indrazneala are curatenia. Si le-a scapat din mana.

- In afara de spovedanie, cum se cuvine sa ne pregatim pentru Sfanta Impartasanie?

- Cu milostenie, in orice chip. Asta este una din marile pregatiri pentru vesnicie: milostenia. Sa rupi din tine ceva. Vedeti, milostenie e toata Scriptura. Si Vlahuta spune lucrul asta. Evanghelia din Duminica Dreptei judecati vorbeste numai de mila: de ce nu M-ati imbracat, de ce nu M-ati adapat, de ce nu M-ati cercetat… Va sa zica, de ce n-ati facut mila?

Se spune ca s-a ridicat mila impotriva dreptatii si a biruit mila.

Atunci cand vei fi bagat in groapa – eu am trait cat de cat momentul asta -, un singur lucru iti va veni in minte, ori de te caiesti, ori de te bucuri, si anume de ce nu lasi din tine nimic afara.

Deci asta ar fi o pregatire continua. Pentru ca existenta noastra, a celor care purtam numele de crestini, este pregatirea continua. Si cand dormim sa fim treji. Deci cat se poate permanent.

Ma contraziceam cu un mare parinte in pustie, care era mai mult nevoitor decat trezvitor. Nu era insa netrezvitor. In tot cazul, un nevoitor face, si dupa ce face zice: “Doamne, da-mi, ca am facut”. Un trezvitor nu poate sa zica niciodata ca a facut. Pentru ca el lupta cu orice chip pentru smerenia lui si smerenia nu se vede niciodata. Cum m-a intrebat cineva odata: “Parinte, eu sunt un om smerit?”. “Dupa cum spui se vede ca nu esti smerit, caci smerenia nu se vede, dar mandria se vede.” Si eu zic asa: smerita smerenie.

A batut unul la usa Mantuitorului. “Cine-i acolo?”. “Eu sunt un mare traitor al invataturii Tale”. “Nu te primesc”. Era un om cinstit si a ramas uimit de ce nu l-a primit. Si gandindu-se la “eu sunt”, s-a dus a doua oara si a batut la usa. “Cine-i acolo?” “Tu esti!”, a zis cel de afara. “A, daca tu esti eu, atunci intra”. Asa El ne-a dat un exemplu de mantuire prin smerenie. Nu se poate fara smerenie. Intr-un cuvant, aceasta inseamna sa stai la locul tau. Nu vezi cate-ti fulgera prin minte: ca tu esti…, ca esti mai…, mai...

- Parinte, ce inseamna a te impartasi cu nevrednicie, cum iti poate fi Impartasania spre osanda?

- Cu nevrednicie se impartaseste un om impatimit, necuratit, nespovedit, fara grija, care merge din obicei sau nu s-a spovedit cu adevarat. Pentru ca o spovedanie buna este ca tu sa fii pe pozitia de a nu mai face. Nu sa te spovedesti si sa spui ca si-asa fac. Asta e o frauda. Nu trebuie sa te ingrijoreze marile pacate, pentru ca toate se iarta, dar sa fii pe o pozitie de mare cainta. Si in ce priveste canoanele pe care le dau duhovnicii, cred ca e o greseala sa se dea canoane care opresc [foarte mult timp, n.n.] de la Impartasanie sau sunt nevointe. Este o greseala pentru ca credinciosii ori nu le fac, fiind o serie de imprejurari familiale, sociale, istorice care ii opresc, ori e o lipsa de mare traire, si atunci e mai bine sa dai un canon de simtire.

Dar si asa, dupa o astfel de spovedanie, suntem departe de o pocainta adevarata. Dar sa fim pe drum si ne ajuta harul lui Dumnezeu. Altfel ne cauta harul si nu ne gaseste. Daca nu-ti poti iubi vrajmasii, ti-ai pus macar problema sa-i iubesti sau stii asta doar din literatura? Asta-i viata: crucea, suferinta cu orice chip. Fratiile voastre stiti ca Crucea L-a imputernicit pe Iisus ca sa judece? Crucea este cel mai minunat lucru al pamantului, pentru ca are 360 de grade. Dreptatea lui Dumnezeu n-a mantuit lumea, invierile din morti, masurate cu 180 de grade, n-au mantuit lumea. Numai Crucea cu 360 de grade, jertfa totala. Deci pozitia noastra sa fie mereu aceasta: de jertfa, cu orice chip, mai ales ca pot fi iertate orice fel de pacate. Nici o nenorocire nu inseamna ceva. Nimic nu este pierdut atata timp cat credinta este in picioare. Cand capul se ridica, atunci sufletul nu abdica. Te spovedesti de pe pozitia de a nu mai face. Ca se intampla, e accident, dar nu e deliberarea ta, nu-i nepasarea ta, nu e pocainta falsa. Cand te pocaiesti cu adevarat, te duci ca sa nu mai faci. Altfel esti vinovat de participare, nu de accidentare.

Deci ca sa poti sa fii pregatit trebuie sa fii un om de jertfa. Aceasta-i pozitia crestina: jertfa.

- De ce Impartasania este o Taina care se repeta in viata credinciosului. Harul primei Impartasanii nu are putere de actualizare vesnica asemenea Sfantului Botez?

- Botezul ne-a increstinat si ne-a scapat de pacatul stramosesc. De pacatele noastre nu scapam decat prin alt botez, care este Taina Pocaintei. Sunt mai multe botezuri: botezul credintei din Vechiul Testament, botezul cu apa al lui Ioan, botezul cu Duh si apa al Mantuitorului si botezul mortii, adica botezul sangelui.

Cu Iisus trebuie sa ne hranim permanent, deoarece traim permanent. Are o foarte mare valoare ca te-ai impartasit candva, dar de atunci “candva” ai trait mereu cu gandul la “candva” din viitor. Permanent avem nevoie de El. El ni se daruieste: “Iar Eu cu voi sunt”. Daca a fost o data cu Apostolii, ce nevoie mai era ca sa mai fie o data cu ei? A fost permanent cu ei! “Iar Eu cu voi voi fi”, caci lupta e continua, in tine, pentru desavarsirea ta.

Pentru ca vorbeam de iubirea de vrajmasi: n-ai sa poti imediat, dar incepand sa-ti pui sincer problema ca vom raspunde de ce nu i-am iubit – si e o porunca, nu e un sfat -, atunci, incercand sa-i iubesti, te trezesti la un moment dat ca nu-i mai urasti. De aici pleaca totul. Si daca nu-i urasti, esti deja pe o treapta. Si cu harul lui Dumnezeu si cu marile simtiri duhovnicesti din noi ne agatam de alta treapta, tot mai sus. Harul lui Dumnezeu vine daca tu esti pe drum. Vreau sa spun ca mai intai trebuie sa fie miscare, caci harul vine. Stai, sta si harul. Este in functie de miscarea ta. Nu te mantuiesc faptele tale, oricat ar fi de grozave, ci harul lui Dumnezeu pe faptele tale.

- Sfanta Impartasanie ii uneste pe credinciosi intre ei, dar si cu parintele liturghisitor. Cum se manifesta aceasta unire?

Am vazut si vedeti toti ca in pustie leii sunt cu leii, caprioarele numai cu caprioarele, fiecare cu semintia lui. Asa-i si aici. Exista o lege care nu are nume, si care este a lui Hristos, care ne uneste pe toti. Nu poti vedea in privirea unui om ca-i sincer cu tine? Imediat se vede. Acestea sunt mari daruri pe care le are fiinta omeneasca, de percepere in timp, in spatiu. Asa si in sufletele altora. Nu face pe proorocul, dar se simte lucrul acesta. Pentru ca este omul lui Dumnezeu, si acela te atrage cu blandetea lui. Il are pe Hristos cu el. Rational n-avem cum sa raspundem, decat ca se simte. Fiinta omeneasca e mult mai frumos complicata in ce priveste relatia cu marile adevaruri. Un mare adevar este si cu cei cu care traiesti aicea si ii simti. Noi simtim cand cineva nu este dupa Dumnezeu si il ocolim. Iaca, v-am spus: leii stau cu leii, hidrele cu hidrele… De ce lucrul acesta? Pentru ca e semintia lor. Omul are o intelepciune mai mare decat aceste animale, care au o inteligenta instinctuala, un suflet instinctual, si nu au constiinta. Noi, care suntem dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, simtim cine este omul lui Dumnezeu.

- Viata duhovniceasca a preotului liturghisitor isi pune amprenta asupra deschiderii credinciosilor de a primi Sfanta Impartasanie?

- Duhovnicul joaca un rol de cer pe pamant. La el trebuie mers ca sa primesti tot ce ti-a dat Dumnezeu pentru a ajunge la Dumnezeu. Si acesta este foarte accesibil. Nu e inger; e cu haine ca tine, cu ochi ca tine, cu nume ca tine, cu parinti, cu nasi. Dar are puterea aceasta de a te dezlega, a te ierta, a te convinge. Daca nu si nu si nu, sa-ti fie tie ca un pagan si vames, zice Mantuitorul. Aceea-i altceva. Sigur ca isi pune amprenta.

Eu vad ca duhovnic. Vin foarte multi si, daca nu-i ajuti putin… Ei, ce-ai mai facut? Pai n-am facut nimic, parinte. Pai de ce-ai venit la mine? Pai sa vedeti… Si atunci imi dau seama si trebuie sa incep cu intrebari. Acesta-i un moment mare. Nu-i un simplu dialog. E o discutie in fata lui Dumnezeu. Ma imprietenesc cu el ca sa-l fac sa spuna tot. Ca sunt pacate ascunse, grele de tot. Sigur ca-si pune. Si atuncea zice: De-aia am venit eu la dumneavoastra…“‘

- cititi integral la: pr. Iulian Nistea (autorul interviului, 1998)

***

“ - Ce sfat le puteti da unor tineri care doresc sa se casatoreasca?

- Sa se casatoreasca, dar nu pentru instincte sau pentru alte interese. Sa se casatoreasca cu gandul sa cucereasca cu orice chip Imparatia lui Dumnezeu impreuna! O stimulare continua unul pentru altul, ca sa se poata mantui. Placerile sunt consecinte ale casatoriei, nu sunt scopuri. Scopul este tot mantuirea. Este o mare greseala sa te casatoresti numai pentru placere. Aceasta se termina repede. O luna de miere si apoi o viata de amar?

Este o mare greseala! Trebuie sa va ganditi putin, si unul si altul: „Ne casatorim ca sa ne mantuim impreuna!” Este mai greu, fara discutie, decat daca te duci la manastire. Manastirea te limpezeste, te curata! Te lupti cu orice chip. Lupti tot ca om.

- In ce masura se poate vorbi de o desa­varsire in viata de familie?

- Sunt stadii si stadii! Mai intai sa fie credincios. Sa duca o viata crestina. Care om, auzind bataia clopotelor, nu se trezeste? Si el duce o viata buna, de biserica, de sarbatori, de spovedit, de milostenie si aceasta sa o faca cu reciprocitate; si sa iubeasca cu desavarsire. Sa creasca copii, sa umple raiul de crestini, de credinciosi. Asta nu este usor! Acesta este scopul casatoriei. Problema cu casatoria se pune asa, fratilor: ori bine, ori deloc!

- Daca femeia sau barbatul, de exemplu, are o casatorie care a fost ratata – femeia este batuta de barbat -, cum se poate rezolva problema ei, sau ce sfat poti sa-i dai, in conditiile in care ea este sfasiata?

- Singurul lucru, mai intai de toate, ii spui: „Ma, nebunule! De ce iti bati nevasta? Unde se spune sa faci lucrul acesta?” Pentru ca se pot si desparti pentru asa ceva. In loc sa fie iubirea desa­varsita, acolo este ura desavarsita? Crezi ca ea te mai iubeste cand tu o plesnesti? Vin foarte multe cazuri pe la noi cu femei gonite si nu stiu nici eu ce sa le mai spun! Si eu le spun: „Desparte-te!”

– Se mai pot recasatori femeile acelea?

- Se pot recasatori. Spune si Sfanta Scriptura. Se pot recasatori daca nu au fost ele vinovate. Daca au fost ele rele, nu se pot recasatori! Dar raspunsul, ca sa fie mai biblic, este sa nu se recasatoreasca daca a gresit.

(Din: Ne vorbeste Parintele Arsenie 2, Editura Episcopiei Romanului, 1997)

***

Sfanta Taina a Cununiei

- Care sunt conditiile de intemeiere a unei familii?

- Conditiile de intemeiere a unei familii sunt la fel, in orice moment istoric. Exista amanunte de care trebuie sa tinem seama, precum saracia, dar nu asta impiedica valoarea trainiciei unei familii, pentru ca iubirea imbogateste orice. Ce dulce este iubirea!… Dar sa nu se mearga pe instincte si pe placeri intr-o casnicie, ci gandind la un scop suprem: mantuirea reciproca. Stimularea continua reciproca spre acest scop este obligatorie, pentru ca e o mare raspundere. Valoarea unei flori nu sta intr-o petala pe care a luat-o vantul, ci trebuie vazuta valoarea intrinseca a florii.

Asa ca, dragii mei, o casnicie se poate intemeia pe o iubire adevarata si pe o coordonata exclusiv crestina. E o mare greseala sa te indragostesti de un baiat sau de o fata, si punem problema casatoriei pentru ca mi-e drag de el sau de ea. Nu, nu. Trebuie vazut, cat de cat, daca sunt strabatuti de fiorii sfintei raspunderi pe care o cere casatoria. Pentru ca o femeie care se casatoreste, ea va naste si ea trebuie sa renasca copilul, prin educatie. Deci trebuie sa fie foarte pregatita. Eu opresc o serie intreaga de tineri care vin sa ma cerceteze in sensul asta de a se amagi prin sarutari, care mai apoi se consuma si pier. Ca bine a zis cine a zis, ca: este mai lunga calea pana la sarut decat aceea pana la pacatul cel mare. Si se consuma in felul acesta de a-si manifesta iubirea, incat nu se deosebesc de paganii care se casatoresc pentru placeri. A gresit un baiat cu o fata; dar ea a rezistat la inceput, iar el i-a zis: “Nu, asta face parte din ritmul dragostei…” “… Si un prunc la anul, bland si mic, sa creasca mare si voinic, si noi sa mai discutam un pic, si la botez!” – datorita ritmului dragostei. Pentru ca frumusetea o sa se mai schimbe, dar trebuie sa ramana mai departe frumusetea crestina din fiecare, pentru fiecare. Asta e verigheta, care se si da: iubirea celuilalt catre celalalt. Adica iubirea nu are nici inceput, nici sfarsit - asta ar fi semnificatia verighetei.

Exista mai multe conditii, din punct de vedere strict religios, pe care trebuie sa le indeplineasca tinerii, si printre ele sunt si acestea doua: sa se iubeasca, si sa fie si parintii de acord. Aici, de multe ori, este un conflict intre iubirea tinerilor si acordul parintilor. Si atunci trebuie sa optam pentru unul din doua, daca lucrurile nu mai pot ramane pe loc: sa se iubeasca in Hristos, cu scopul casatoriei.

– Cum putem sti ca partenerul e cel pe care ni-l daruieste Dumnezeu?

- Trebuie sa simti ca celalalt e pentru tine. Exista o forta nevazuta in tine, cu care simti ca acesta este… cel ce este. Il vezi cum se manifesta, ii vezi naivitatea celuilalt, cumintenia, dorinta de a se darui, dar nu doar numai pentru placeri; pentru ca, de multe ori, dorinta acopera scopurile. Adica, domnule, nu mai tin cont de nimic, ne iubim. Ca pana la urma sa-si puna problema despartirii, pentru ca nu-i mai convine, pentru ca s-au consumat curiozitatile si au aparut alte imprejurari ispititoare. Sa aiba, deci, o identitate crestina, un eroism de a-si mentine aceasta identitate.

- Daca doi tineri se iubesc, dar sunt necredinciosi, in dragostea lor mai este prezent Hristos?

- Sunt necredinciosi unul fata de altul, sau necredinciosi fata de Dumnezeu?

– Fata de Dumnezeu.

- Acum vreau sa va spun un lucru: sa stiti ca nici inteligenta, si nici orice educatie, nu are nici o valoare daca nu este in slujba dragostei si a iubirii. Dar nu putem sa-i oprim sa nu se casatoreasca. Insa, nu ajung nicaieri, daca nu sunt cu Hristos. “Ne iubim, si gata!” Acesta este instinct si nimic altceva. Iubirea aceea nu are durabilitate.

Casatoria in sine trebuie sa se faca dupa cum spune proverbul: ori bine, ori deloc! – fiindca este in slujba unui ideal, nu in slujba placerilor numaidecat. Iubirea, casatoria care urmeaza, daca nu slujeste unor idealuri mai inalte – chiar necasatorit, dar mai ales casatorit – sigur ca nu ajungi la nimic pozitiv: nu faci decat sa pierzi un timp atat de scump.

Daca se iubesc, este un fel de a vorbi. Ce rost are sa mai vorbim ca sa iubesc, dar nu cred in Dumnezeu! Nu exista nici un fel de siguranta de percepere in viitor, de sens, de scop, daca nu exista Dumnezeu. Daca nu este in Biserica, nu exista nimic! Acesta ar putea sa fie raspunsul care sa raspunde la intrebarea ce ati pus-o.

Ce sa le cerem? Casnicia are nevoie de educatia copiilor, de a-i invata sa se inchine. Pot sa traiasca ca niste pagani, fara nici un fel de ideal? N-au batut clopotele destul ca sa se destepte tineretul acesta? Iar cuvantul acela, ca “astazi familiile trec prin momente dificile”, nu prea sunt de parere. Pentru ca atunci cand traiesti prezentul, nu mai poti sa vezi defectiunile in actiuni: vezi numai perfectiunile. O tendinta mereu de a ma completa facand bine primul pas spre asa ceva.

- Taina Cununiei lucreaza si asupra oamenilor necredinciosi? Pentru ca astazi oamenii se cununa fara sa aiba habar ce inseamna cununia, sau chiar relatia cu Dumnezeu.

- Daca sunt necredinciosi, nu are nici un haz, cum am zice. Dar, daca s-au cununat la Biserica inseamna ca sunt, cat de cat, credinciosi. Daca sunt necredinciosi, nu se mai cununa.

- Dar daca o fac doar ca pe o datina, Taina Cununiei lucreaza oricum?

- Nu putem spune ca nu lucreaza din momentul in care se face, pentru este incadrata intr-o intreaga ceremonie, cu harul preotiei…

Nu recomandam deloc aceasta taina a cununiei, daca sunt necredinciosi. Pentru ca avem prin aceasta Taina anumite pretentii, sau niste raspunderi. Si daca aceste raspunderi sunt nedorite, nu se pot implini, pentru ce mai plecam pe acest drum? Sau fac Taina aceasta numai dintr-o datina? Cuvantul acesta datina este un cuvant mai scump si nu as vrea sa-l implic aici, printre necredinciosi.

Se cununau ca datina si mosii si stramosii nostri, si inca numai la Biserica, fara primarie. Dar cununia era facuta cu scopuri extraordinar de mari.

Asta este o mare Taina, dragii mei! Mai intai de toate se pun in valoare lucrurile asa cum le-a creat Dumnezeu. Bineinteles, nu este singura Taina – mai mult decat atat este calugaria.

Pe urma, sa ne gandim ca se vor satura unul de altul foarte repede, neavand nici un ideal care sa-i ajute, ca nu e har. Harul este acolo unde este credinta. Dumnezeu nu da harul ca la un milog – la o mana intinsa tiganeasca -, il da doar daca te jertfesti.

Datina aceasta se savarseste datorita unui scop, cu o raspundere extraordinara. Sa nu se incurajeze cineva ca o face din datina. E o iubire subreda care nu dureaza. Cum ar zice omul: “O luna de miere si o viata de amar!”

- Parinte, astazi se intelege din ce in ce mai putin rostul barbatului si al femeii in casnicie. Puteti sa ne spuneti care este rostul lor in viata de familie?

- Adevarul este ca nu sunt de parere cu cuvantul acesta “astazi”. Barbatul si femeia sunt aceiasi cu cei pe care i-a creat Dumnezeu la inceput, cu un scop bine definit.

S-a facut o constatare: intrucat femeia a fost roaba mii de ani, si cu ocazia Edictului de la Milan, Sfantul Constantin cel Mare a dat libertate si femeii, ca sa nu mai fie omorata fara judecata – s-a transmis atavic, adica a trecut peste veacuri teama femeii de barbat, si a ramas femeia cu spaimele acestea atavic transmise. Nu este permis acest lucru.

Femeia inseamna “imparateasa daruitoare”. Femeia, daca zici ca-i slaba, totusi, din momentul in care te-ai angajat sa te numesti sot, nu te poti numi sot, decat langa o sotie. Trebuie sa o pui pe tron, cu orice chip! Sa nu se mai vada in femeie numai un scop meschin sau un lucru de cazna.

Femeia este extraordinara in creatia lui Dumnezeu! Dati-va seama ca destinul intregii omeniri depinde de cuvantul Fecioarei Maria, libere: Fie mie dupa cuvantul Tau (Luca 1, 15). Si s-a schimbat destinul intregii omeniri, si chiar al lui Dumnezeu in lume.

Maica Domnului este o femeie care a deschis portile fericirii, libertatii si vesniciei in lume.

Femeia trebuie cu orice chip respectata, pentru ca daca Dumnezeirea ar intreba omenirea: “Ce este in omenire?”, n-ar intreba paternitatea, ci maternitatea! Deci, femeia joaca un rol primordial in ceea ce priveste creatia lui Dumnezeu, barbat si femeie.

Putem noi, oare, sa desprindem o Taina atat de importanta de cuvintele Mantuitorului: Fara de Mine nu puteti face nimic! Acestea sunt cuvinte dumnezeiesti, si tot ce a spus Hristos este adevarat.

Lumea crestina, daca ar fi atenta numai la aceste cuvinte, ar fi mult mai controlata si s-ar descoperi mai repede ori valorile, ori defectele. Pentru ca El este Vita si noi suntem mladitele. Poate mladita sa rodeasca ceva fara vita?

Maica Domnului reprezinta neamul omenesc. Femeia nu trebuie vazuta ca o roaba. Pentru ca, desi spunem in rugaciunile Tainei Cununiei, ca femeia trebuie sa se supuna barbatului, acesta din urma trebuie sa fie atent ca i se spune, tot in aceeasi rugaciune, ca trebuie sa o iubeasca. Daca nu o iubeste, nu o sa-l asculte. Barbatul, daca nu asculta de acest cuvant, se face raspunzator de indaratnicia femeii. Deci, trebuie sa o iubeasca cu orice chip.

In casnicie se intra prin foarte multe transformari si lucruri neprevazute, datorita marilor intimitati: nastere de copii, care nu se face numai citind cum se face, ci se naste in modul cel mai normal de catre toate femeile, fie imparateasa, fie femeie de rand.

Cuvantul femeie trebuie, cu orice chip, mult mai respectat, pentru ca, va repet, cuvantul femeie inseamna “imparateasa daruitoare“, si daruirea este toata Scriptura.

- Dar putem identifica, in viata de familie, un rost diferit al femeii de al barbatului, si al barbatului de al femeii?

- In ce priveste idealurile, nu. Dar in ceea ce priveste preocuparile, fiecare are indeletnicirea lui.

– Ne puteti spune care este scopul ascultarii in viata de familie?

- Daca este iubire lucrurile se rezolva de la sine: se uita unul la altul si stiu ce au de facut.

In ce priveste copiii, ei trebuie educati de mici, sa le imprime in suflet ideea de Dumnezeu cu orice chip, ca astfel, incet-incet, sa creasca in invatatura crestina.

- De ce spune ca barbatul este cap femeii?

- Si femeia ce este, daca barbatul este cap? Unde este situata fata de cap?

Barbatul este cap femeii in sensul unei armonii care trebuie sa existe, respectandu-se indeletnicirea fiecaruia. Cand se spune ca femeia este grozav de valoroasa in creatia lui Dumnezeu, asta nu insemna ca barbatul nu este nimic. Pentru ca supunerea, in sine, inseamna mantuirea in sine.

Femeia nu se supune pentru ca este miloaga, ci se supune pentru ca sa intregeasca armonia lucrurilor. Ea este cea care face efortul cel mai mare pentru ca barbatul sa-i fie cap, din momentul in care il iubeste.

Intre cei doi soti nu exista grad de rudenie. Daca barbatul este capul, femeia este tot cap. Trebuie sa se supuna unul fata de altul; fiindca sunt foarte dese situatiile in care barbatul o intreaba si-si asculta femeia.

Ei trebuie sa se iubeasca. Daca nu se iubesc, relatia dintre soti este numai o ordinara galceava.

Daca barbatul este cap, femeia este inima! Si inima este mai mult decat orice, este adancul cel mai adanc al fiintei omenesti, este chiar locul unde Dumnezeu si-a facut locas. Si daca ea este inima, e si el inima, fiindca iubirea armonizeaza casnicia.

Iubirea raspunde la toate intrebarile: iubirea aduce prunci, care dau valoare nemaipomenita casniciei – zambetul lor -, si creeaza unitate nezdruncinata familiei.

Dar, va repet, nasterea de prunci nu este scop casniciei, este o consecinta. Scopul este stimularea reciproca spre mantuire.

- De multe ori relatia dintre cei doi se raceste. Cum se poate depasi aceasta criza?

- Daca punem intai problema iadului, nu mai vorbim de rai!

Nu se pune problema. Acestea sunt consecintele vietii. Calcarea gresita, pacatele, inseamna iadul. Raceala dintre cei doi este consecinta pacatelor.

Dumnezeu este drept, poate sa faca orice. Dar un singur lucru nu poate sa faca: sa-si calce cuvantul! Fiindca prima porunca data in rai a fost: Sa nu mananci din pomul asta! – si a mancat. Consecinta a urmat imediat, fiindca exista si dreptate dumnezeiasca, nu numai mila. Si face orice ca sa ne scape de caderile acestea. Caderile de dupa Adam, pe care le facem noi, le rezolvam prin Taina Spovedaniei.

Nu putem sa discutam despre dracul, fara sa vorbim despre Dumnezeu. In creatie el este un tolerat.

Noi nu putem sa-i invatam sa iubeasca. In iubire nu exista nimic rational. “Nu stiu de ce il iubesc pe acela!” Iubirea nu are nici inceput, nici sfarsit, exista deodata cu Dumnezeu.

Deci, ca sa se depaseasca aceasta raceala, trebuie sa duca o viata crestineasca.

- Se accepta ca cei casatoriti sa aiba relatii trupesti, fara scopul procrearii?

- Scopul casatoriei nu este numai placerea, dragul meu. Placerea este o consecinta, scopul este nasterea de copii. Dar nici nasterea de copii nu este un scop, ci este vorba de o stimulare permanenta reciproca. Asta este casnicia! Sigur ca va trebui sa avem si marile intimitati, ca sot si sotie, dar cu un scop, nu numai cu placere.

As putea sa spun, pentru ca lucrul acesta priveste pe toata lumea: nu are nici un sens casatoria doar pentru placere. Casnicia inseamna ajungerea in vesnicie, si daca acest scop nu este avut in vedere, ci se cauta numai placerea, atunci casnicia nu-si implineste scopul.

Daca ei se hotarasc reciproc pentru o curatenie, dar cu adevarat, nu sa se mazgaleasca si sa faca prin dos fel de fel de greseli. Ori sa-si vada de casnicie si de nastere, ori sa nu se mai impreune!

- Ce parere aveti de relatia dintre o fata si un baiat care este la moda acum?

- Intai de toate, odata cu varsta, cresc si sentimentele. Exista un obicei – mai mult a devenit o traditie – sa ai un iubit. Acum nu-i mai spune iubit, ii spune prieten. Este un paravan acesta; nu exista prietenie intre baiat si fata, decat iubire. Se merge cu mintea foarte adanc pe intimitati, iar prietenia e cu totul altceva: fara nici cel mai mic interes. Relatia cu o fata nu se face doar din dorinta de a avea o relatie, ci cu scopul unei casatorii; iubirea nu inseamna lins. Are o motivatie daca va fi sotia ta. Dar e foarte prematur sa spui ca va fi sotia ta, cand abia ai inceput studiile, cand abia ai inceput sa ai si tu gust de fete.

Chiar azi a venit un baiat care mi-a spus: “Parinte, iubesc o fata!” “Si mori dupa ea?”, i-am raspuns. “Da, parinte!”

Acum va intreb pe dumneavoastra, opresti viata pe loc pentru niste sentimente asupra unei persoane, care deja il parasise? Unde-i barbatia? Unde-i cavalerismul? Unde este energia, curajul? Unde-i puterea de a acapara?

Daca te prinde fetita ca nu esti stapan pe tine, se duce acolo unde-i protejata. Ea are niste forte sufletesti nemaipomenite. Fata are un instinct de conservare mai dezvoltat si o crestere a puterii rationale mai din vreme decat baiatul. Ea poate sa fie mama si la 13 ani. Citeam acum, intr-un ziar, ca o fata a nascut la 11 ani chiar! Pe cand un baiat nu poate sa fie tata la varsta asta. Dar si puterea ei de a acumula rational e mai scurta – pana la 20-21 de ani, pe cand a barbatului e pana la 30 de ani. Incepe sa mearga pe linia unor interese de viitor. Avand un mai mare instinct de conservare vrea sa puna mana chiar pe Alexandru Macedon, adica pe un mare erou. Si daca tu esti erou, intr-un fel, te-a ochit.

Cunosc un baiat, foarte destept, student. Era si baiat serios, nu-si pierdea vremea, spunea: “Toate la vremea lor”. Si o fata, mediocra din punct de vedere intelectual, nu s-a lasat cu nici un chip – ii scria scrisori, statea in calea lui… Si a intrebat-o o colega: “Tie nu ti-e rusine?” Ea i-a raspuns: “Vreau sa vad cum reactioneaza un om destept la astfel de propuneri!” Daca acel baiat era mai putin stapan pe el, punea mana pe ea; asa ca ei ii convenea aceasta lupta, si intr-un sens si in altul. Daca este destept, este destept peste tot, si atunci lasa lucrurile la vremea lor. Zice Solomon: “Este vreme pentru toate, dar fiecare la vremea lor!”

Floarea sta in glastra; baiatul trebuie sa umble sa si-o aleaga. Fata nu trebuie sa bata cararile baiatului, ci baiatul sa dea peste ea. Si apoi, voi trebuie sa pretuiti foarte mult femeia. Ea este o creatie a lui Dumnezeu extraordinara. Va dati seama ce puteri are o femeie sa te scoata dintr-o stare amarata? Faptul ca un barbat stie ca acasa are parte de iubire desavarsita il face sa munceasca, sa castige razboaiele, sa-si rezolve problemele. Sa stiti ca femeia nu gandeste simplu. Chiar daca nu e invatata, ea are o putere de patrundere deosebita, si e mult mai realista decat un barbat. Ea are inca de azi un sentiment pentru ziua de maine. Insa noi discutam, rationalizam niste lucruri, dar in iubire nu este nimic rational.

Un student la Politehnica se indragostise de o fata foarte urata. M-am trezit cu el la mine sa-mi ceara sfaturi, ca era innebunit dupa ea. Ea, saraca, n-avea cum sa speculeze iubirea, pentru ca nu avea nimic, era urata. Dar nu exista femeie urata. Femeile sunt ca florile: toate sunt frumoase, dar fiecare in felul ei. Barbatul trebuie sa se aplece sa o ia – adica sa-i arate eleganta, pretuire. Atunci floarea isi arata si mirosul si calitatile ascunse, pentru ca tu ai stiut sa rascolesti adancurile si ai facut din ea ceea ce nu stia ca este. Femeia trebuie pretuita, sa stiti, pentru ca mai intai ne reprezinta o femeie in Imparatia cerurilor: Maica Domnului. Te cutremuri, ti-e si frica sa vorbesti comparand-o pe ea cu oamenii!

Sa va spun un caz. Ati auzit de Clemenceau? A fost un om de stiinta francez, care a creat o epoca in vremea lui, dar care era ateu. Pe acest Clemenceau l-a calcat o masina, si, desigur, a aparut o editie speciala: “Marele Clemenceau lovit!” “Marele Clemenceau internat in spitalul cutare! Ingrijit de doctorul cutare!“, care informa lumea in acesti termeni la superlativ. A scapat din accident acest Clemenceau si a spus asa: “Domnule, pe mine nu doctorii acestia m-au facut sanatosi, ci o asistenta care se ocupa de mine, de care nu a vorbit nimeni, nici un ziar!” In acest timp, un alt mare om de stat si scriitor, a fost si el calcat de o masina, si a vrut sa fie dus la spitalul unde erau calugarite. “Dar cum, dumneavoastra care erati…!?” “Treaba voastra ce credeti, eu vreau sa ma fac sanatos!” Vedeti ce superioara este femeia in creatia lui Dumnezeu?

Am atras atentia la fete sa nu se grabeasca in privinta acceptarii unei prietenii cu un baiat, daca nu este credincios. Le intreb: “E crestin?” “Nu, dar acum doreste sa se faca!” “Bine, dar cum crezi tu, care ai crescut in biserica, ca il vei invata tu acum sa se inchine? Maine-poimaine asta iti da in cap!” Asta e o enorm de mare greseala. Prietenia adevarata este daca ideile sunt comune; cautati-va la biserica, nu la discoteci si pe trotuare! Cel mai bine este sa nu te grabesti, de la inceputul inceputurilor. Daca este inevitabila o intalnire intre un baiat si o fata, acesta trebuie sa o cultive, sa-i semene calitatea de a fi productiva din punct de vedere sufletesc – pentru ca trupeste, cum am spus, nu e o problema. Ai vazut ca are un defect, completeaza cu sfatul si cu comportamentul tau sa-si indrepte defectul. Trebuie sa fie pregatita sa duca toate aceste lucruri, iar tu trebuie sa o intretii cu orice chip in problemele ei, sa o stimulezi continuu. Ea nu se baga in problemele tale, nici nu are cum – daca esti o personalitate, daca incearca, da gres.

O problema mai intima care trebuie lamurita este ca cei mai multi tineri se gandesc la o casatorie pentru placeri, mai intai, ceea ce este o mare greseala. Aceste lucruri ti le-a dat Dumnezeu gratuit, nu trebuie sa te mai preocupe. Nasterea de copii este o consecinta, nu e un scop suprem al casatoriei. Scopul este stimularea reciproca pentru mantuire. Asadar este o greseala sa construiesti o relatie pe niste motive imediate – sa fie o luna de miere si o viata de amar. Trebuie gandit daca rezista la toate greutatile binecuvantate ale casatoriei. Prin urmare, trebuie sa vezi intr-o iubita, de la inceput, cand poti sa judeci – pentru ca daca te-ai indragostit nu mai judeci – niste lucruri pentru viitor, pana la sfarsitul vietii. Deci, este dezavantajul celui care se indragosteste prost, pentru ca a vazut ceva superficial; el nu mai simte frumusetea aceea grozava a iubirii. Trebuie sa o iubesti, sa urmaresti pacea in familie. Pacea e mai mare decat dreptatea de patru ori. Are si ea uneori indrazneala si un punct de vedere. Nu trebuie sa o desconsideri! “Nu prea vad eu cum ai dreptate, dar tare te iubesc, ca sa nu te contrazic!” Vedeti, iubirea leaga totul. Acesta e simbolul verighetei. Esti obligat sa o iubesti cu toate fortele, bineinteles, la masura, nu cat pe Dumnezeu, si ea este obligata sa se supuna. Nu este o umilinta in sensul in care azi oamenii ironizeaza supunerea femeii, din contra, ea se supune ca o stapana. Actul de smerenie al ei este plin de har. Sotul sa iubeasca astfel de pozitii la sotia sa, si sotia sa sa nu se sperie de faptul ca trebuie sa asculte. Si zice chiar la rugaciunile de la nunta: “Ca sa dainuiasca in veci casatoria lor!”

Am cununat odata pe cineva si, cand am ajuns la rugaciunea unde preotul spune: “Iar femeia sa asculte de barbat!“, toata lumea s-a uitat la mireasa si mireasa a plecat capul. Mie nu mi-a convenit acest moment. Dar am tacut pana mi-a venit vremea la predica si i-am spus: “Am constatat ca lumea n-a fost atenta la cuvintele de mai inainte care spuneau ca barbatul este dator sa-si iubeasca sotia. Draga mireasa, daca nu te iubeste, sa nu-l asculti! Draga mireasa…” Sa nu ne jucam cu cuvintele! Fata nu e numai o jucarie de pat sau o jucarie de bucatarie. Femeia, cu gingasia ei: “ésprit de finesse“, e libera si nu o sa asculte la infinit de un nepasator. Ca femeia buna nu e nimic mai bun, si ca femeia rea nu e nimic mai rau. Deci trebuie cu orice chip sa o faci buna.

Va mai spun ceva: Mama naste, mama renaste, ea se ocupa de copii. (…)

- Cum sa ne crestem copiii?

- Sa-i cresteti sa se mantuiasca. Ca metoda tot blandetea ramane cea mai buna, pentru ca, folosind asprimea, copilul te asculta de frica si prinde numai in piele invatatura ta. Dar daca te porti bland cu el: “Copilul tatii, copilul mamii, uite asa…“, el asculta, dar inregistreaza si el – poate sa faca si nebunii -, el a inregistrat de la tine un cuvant, care nu l-a inregistrat prin asprimea ta, ci prin blandetea ta. Cu alte cuvinte, copiii mei sa ma asculte si dupa moartea mea, pentru ca le raman: “Uite, Doamne, ce spunea mama si tata!” Dar daca te-ai purtat aspru cu el, a miorlait, l-a durut si nu te asculta. Deci, ca metoda, tot blandetea. Dar asta nu inseamna sa nu le impletim, ci sa fie si un pic de asprime, pentru ca el doreste sa implineasca numai ce vrea el, nu ceea ce trebuie. Dar foarte important este sa-i dai exemplu de viata. Pentru ca el stie sa vorbeasca, nu l-ai invatat tu sa vorbeasca, dar te-a auzit pe tine vorbind in casa si a invatat si el. Si-ti invata si faptele tale. Deci, sa fii exemplu, acesta este cel mai mare lucru. Iar pentru tineri, sa luptam in scoli pentru ora de religie.

- Vedeti, copiii merg la gradinita, la scoala, la joaca, in tot felul de influente nefaste. Cum sa facem sa eliminam acestea?

- Draga, grija asta cade tot pe familie, sa-l dirijeze continuu si sa indrepte ceea ce au invatat gresit. Tot familia ramane pedagogul cel mai bun. Si la scoala ii obisnuiesc cu comunitatea. E o oarecare ordine. Nu este rea, dar s-ar putea sa fie o dirijare necrestina. El trebuie invatat sa spuna ce s-a intamplat la scoala si parintii sa indrepte cu orice chip greseala enorma pe care a facut-o un pedagog. Sunt mai putini copii care spun: “Eu fac asa pentru ca m-a invatat profesorul”, insa aproape toti spun: “Asa m-a invatat tata sau mama”. Pentru ca aici e dragostea simtita de toti, din partea tuturor”.

(din: Ne vorbeste Parintele Arsenie, vol. 3, Manastirea Sihastria);

sursa online: crestinortodox.ro

Legaturi:

• NE VORBESTE PARINTELE ARSENIE PAPACIOC (I): “Conteaza acela care s-a smerit cu adevarat. Asta e cel tare, nu oricine zice ca e tare”
• NE VORBESTE PARINTELE ARSENIE PAPACIOC (2)… despre catolici, secte, pedeapsa cu moartea, razbunare, Proscomidie…“Ramane un singur lucru: Ade­varul!”
• NE VORBESTE PARINTELE ARSENIE PAPACIOC (3) DESPRE VIATA DUHOVNICEASCA. Cum trebuie sa procedezi cand te cuprinde deznadejdea pentru pacate?
• Parintele Arsenie Papacioc: “Omule, daca ti-ai cunoaste valoarea!”
• Parintele Arsenie ne invata cum sa stam impotriva curviei, a mandriei si a vorbariei

***

- Cum trebuie sa procedezi cand te cuprinde deznadejdea, caci te simti murdar de pacate?

- Un om duhovnicesc nu poate spune niciodata ca nu este pacatos. Se vede mai pacatos decat toti, dar face si fapte pe pocainta, se duce la manastire. Dispretul acesta fata de tine s-ar putea, de fapt, sa fie o autentica smerenie. Dar sa nu te diluezi in asa hal, incat sa nu mai ai nadejde de mantuire. Daca te dispretuiesti pe tine, asta insemna deja o mare biruinta. Insa sa nu te dispretuiesti in comparatie cu altii. Nu este bine! Se poate sa fie o mandrie ascunsa. „Nu sunt la nivelul lui cutare!” Dar ce ma intereseaza lucrul acesta? Eu raspund la nivelul pe care ii am eu. V-am spus, sunt pahare mari si pahare mici. Dar, fie­care pahar daca este plin, este desavarsit.

La masura la care esti tu, la masura aceea ti se si cere. Dupa darurile pe care le-a dat: adica la unul i-a dat un talant, la altul i-a dat trei, iar la altul i-a dat zece. Si le-a cerut sa-i inmulteasca dupa cat a primit fiecare. Mai vinovat este cel nepasator, care sta pe loc. Care sta si asteapta sa vie nu stiu ce.

- Sunt crestini care nu-si doresc slava desarta. Totusi, atunci cand apare ispita slavei desarte, se vad biruiti de aceasta patima. Daca ii prinde moartea in aceasta stare pot sa aiba nadejde de mantuire?

- Trebuie sa aiba nadejde de mantuire cu orice chip! Nu se pune problema sa nu aiba. Nu exista pacat care sa nu poata fi iertat. Insa este o mare primejdie sa te lasi biruit pana la moarte. Caci atunci ce mai poti sa faci? Dar nadejde de mantuire trebuie sa ai cu orice chip! Chiar daca ai omorat o mie de oameni, chiar daca ai fost o mare secatura si ai facut numai raul, este iertare! Mantuitorul il ierta si pe Iuda, daca isi cerea iertare!

- Cum sa intelegem cuvantul Mantuitorului: Mai bine era de acel om de nu s-ar fi nascut?

-Daca s-a nascut, acum este bataie de joc, sau mai bine zis este chinuit. Sfantul Apostol Petru a fa­cut pacate foarte mari, s-a lepadat de Hristos, dar s-a pocait. S-a cait si a fost iertat. Nu se poate sa nu fie iertare de pacate. De asta trebuie sa fiti foarte incurajati. Orice ai fi facut, nu te descuraja. Dar, lupta-te ca sa nu cazi! Pentru ca mai greu te poti ridica, o data ce te stii cazut.

Mai intai de toate sa se stie ca raspundem da faptele bune pe care le-am fi putut face si nu le-am facut. In duhovnicie se numesc „pacatele lipsirii“. Adica nu ai implinit ceea ce puteai sa implinesti. Caci cine poate face un bine si nu il face, savarseste un pacat! Dupa cum spune si Sfantul Apostol Iacob: Credinta fara fapte moarta este! Si acest pacat este foarte des intalnit. Fapte bune, asta ni se cere. Te-ai daruit total? Ai iubit asa de mult lumea incat sa zici ca ai facut totul?

- Cum sa ne luptam impotriva gandurilor iubirii de arginti? Cu fapta faci milostenie, dar gandurile sunt la pierderea banilor.

- Primesti plata ca ai facut milostenie si pe­deapsa ca ai fost iubitor de arginti! Pentru  ca, practic, l-ai ajutat pe cel ce a intins mana, iar el zis „Doamne, iarta-l!” ai o marturie. Iar dincolo iti iei plata si pentru ca ai fost iubitor de arginti.

- Cand ai numai banii tai de paine si ti-i cere cineva, nu este o lipsa de dreapta socoteala sa-i dai lui si sa te lasi pe tine lipsit?

- A fost intrebat un parinte: „Daca-ti cere unul haina, ce faci?” „I-o dau!” „Si daca iti cere si camasa?” „O tai si jumatate i-o dau lui!” „Si pe urma ce faci?” „Atunci ma duc si eu si cer sa-mi dea Dumnezeu milostenie, sa-si faca cineva mila de mine si sa ma imbrace!” Dar nu s-a lasat deloc, a dat tot si a impli­nit cuvantul lui Hristos din Evanghelie.

- Parinte, cum sa intelegem cuvantul din Sfanta Evanghelie: Daca ochiul tau cel drept te sminteste, scoate-l… caci mai de folos iti este sa piara unul din madularele tale decat tot trupul tau sa fie aruncat in gheena?

- Ei! Nu interpreta chiar la propriu! Nu trebuie sa-ti scoti ochii, ci sa inchizi ochii, ca sa nu mai ai prilej sa judeci. Mantuitorul a vorbit la figurat: insa chiar daca faci lucrul acesta, nu savarsesti o greseala. Dar cine-si scoate ochiul?

Exista in Vietile Sfintilor o sfanta de o rara frumusete si tarie sufleteasca, de care s-a indragostit un oarecare voievod. Si s-a dus si i-a cerut-o staretei. Dar ea si-a scos ochii si i-a trimis pe tava! „Uite, ochii! Acestia te-au privit! Nu sufletul meu, nu inima mea!” Voievodul, cand a vazut asa ceva, a cazut cu fata la pamant si s-a pocait. Iar Sfanta s-a rugat la Maica Domnului si s-a vindecat.

Ai vazut ca s-au putut scoate chiar si ochii? Dar, interpretarea la modul comun este sa-i inchizi. Sa nu judeci, sa nu te mai uiti. Nu-i mai vedea fapta lui cea rea! Iar daca o vezi, compatimeste-l! Poate il ajuti. O, ce importanti sunt ochii la om!

(…) Nimeni nu poate sa spuna care este procesul venirii lacrimilor. Odata te napadesc! Dar sunt si lacrimi nevazute. Nu trebuie numai decat sa plangi ca sa te vada lumea. Pocainta adanca, acestea sunt lacrimile nevazute! Iti pare rau si iti vin si la­crimile! Pentru ca plansul este un proces invizibil si scapa explicatiilor. La toata lumea vine lacrima. Este o stare de evlavie adanca. Un moment asa: „Uite, am fost un asa de mare pacatos! Cum de ma mai rabda Dumnezeu?” Si plansul acesta spala mult cu adevarat. Dar, repet, sunt si lacrimi nevazute.

- Vorbiti-ne de un program de rugaciune. Cum sa ne ordonam, cum sa ne disciplinam?

- Da. Programul acesta este: Permanent!:)

– Dar atunci cand trebuie sa invatam pentru scoala, cum sa ne mai facem rugaciunile?

- Atunci cand ai o meserie, fie ca esti medic, ca esti elev, ca esti student, ca esti profesor, acolo fa-ti datoria crestineste si astfel implinesti cuvantul lui Dumnezeu! Si cand scapi de acolo, cand nu te ocupa nimic, iti zici si rugaciunile.

- Stim ca este foarte bine sa citim Psaltirea, dar sunt psalmi in care nu ne regasim si nu-i intelegem. Este bine totusi sa-i citesc mai departe neintelegandu-i?

- Da! Nu este nevoie sa-i intelegi imediat. Ii intelegi in timp. Este bine sa-i citesti, chiar daca nu te regasesti in ei si nu-i intelegi! Pentru ca s-ar putea intampla sa se vorbeasca in ei de dusmanul nevazut, diavolul, si tu interpretezi. Citeste-i mai departe. Si va veni o zi cand Dumnezeu, prin te miri cine, sau personal, te va lamuri despre ce este vorba, ca nu a ramas nimic nelamurit din Sfanta Scriptura.

- Din pilda fiului risipitor sa intelegem ca Dumnezeu iubeste mai mult pe cel ce se pocaieste, decat pe cel care-I slujeste permanent?

- Nu! Fratele care nu cazuse, care facea pe grozavul, cand a venit si a vazut acolo marea milo­stivire a tatalui sau, s-a smintit. Caci zice asa: Ca mie nu mi-ai dat un ied sa-l tai sa ma veselesc cu prietenii mei. De ce a zis ied, de ce nu a zis miel? Pentru ca capra este considerata lucru rau. Adica drac. Nu mi-ai dat un ied, adica petrecere nepermisa. Si a fost mai bun cel risipitor decat acesta. Caci Dumnezeu Isi lasa toata casa si se duce dupa oaia ratacita. Pe aceasta o iubeste si o cauta. Dar nu in­seamna ca aceia nu sunt iubiti. Dar il iubeste pe acesta, pentru ca are nevoie de iubire.

Se zice despre Sfantul Apostol Ioan ca era apostolul iubit de Hristos, dar credeti ca pe ceilalti apostoli nu-i iubea? Ii iubea! Dar ce se intampla? Sfantul Apostol Ioan avea o mare capacitate de a se lasa iubit.

- Ce ne puteti spune despre pocainta facuta cu bucurie si de pocainta facuta cu o oarecare intristare a inimii, cu frica de Dumnezeu si de moarte?

- Dragii mei! Nu este un motiv de intristare cand avem pe Dumnezeu ca salvator, cand ne poate ierta de toate pacatele noastre! Nu exista! Dar, daca este vorba de o cainta, ca eu am gresit si am suparat bunatatea lui Dumnezeu,  este  placuta  cainta ta. Pentru ca orice om care a gresit se caieste. Dar nu se caieste: „Ha, ha, ha!”, ci se caieste cu lacrimi! Cine indrazneste sa spuna ca nu a gresit? Care dintre voi poate sa arunce cu piatra ca nu a gresit? Toti au gresit! Dar, greseala, ca sa fie indreptata, are nevoie de cainta! Te caiesti si te bucuri!  Te bucuri pe undeva in tine ca ti-a trimis Dumnezeu pocainta in dar. Stiti cum e? Noi nu avem siguranta ca ne-o primeste! Avem numai nadejdea ca ne-o primeste! Numai catolicii spun ca ei sunt siguri de mantuire. Eu nu sunt sigur de mantuire, dar nadajduiesc!

- Sunt parinti si frati care sunt obisnuiti sa faca un anumit numar de acatiste sau para­clise si care se simt obsedati daca nu le-au citit, indiferent cum. Cum sa procedam si cum sa traim noi insine acest canon de manastire ca totusi sa si implinim, sa nu fie o lenevire din partea noastra, dar in acelasi timp sa avem si trezvie, o constiinta treaza?

- „Mi-am facut canonul! Acum da-mi Doamne ce-am facut!” Nu, dragii mei! Trebuie sa avem o permanenta trezvie! Canonul este obligatia calugarului. Dar daca ascultarea este de durata si a luat posibilitatea de a face canonul, este mai mare ascultarea, taierea voii decat canonul.

Uite, ca sa ma intelegeti, va dau un exemplu. S-a insurat un baiat cu o fata, Nicu cu Ioana. Si dupa nunta Ioana a trecut la bucatarie si Nicu s-a dus la lucru. Si fata a afumat mancarea. „Aoleu! Ce-o sa zica Nicu?” Se perpelea, saraca! „O sa ma certe: «Nici atata n-ai invatat?»” Ea, constiincioasa mititica. Si a venit Nicu: „Draga Nicule, iarta-ma, am afumat mancarea!” „Lasa, draga, nu ma intereseaza! Dar de ce nu te-ai gandit la mine toata ziua? Asta ma interesa pe mine!“

Si-o sa ne intrebe pe noi Dumnezeu: „Eu v-am facut si v-am inzestrat cu atatea haruri, cu paza mare, ingeri pazitori. Cerurile erau in mana voastra. Dumnezei dupa har puteati sa fiti, de ce nu va gandeati si la Mine? De ce va imprastiati? De ce la lucrurile lumii va gandeati si la Mine nu?”

(Din: Ne vorbeste Parintele Arsenie 2, Editura Episcopiei Romanului, 1997)

***

“- Ce trebuie sa stim despre catolici?

- Draga, uite ce este. Ei sunt foarte vinovati, pentru ca 1054 de ani am fost impreuna. S-au facut sapte Sinoade ecumenice – ultimul a fost la 787 -, care au stabilit dogmele despre tot: despre Mantui­torul, despre Duhul Sfant, despre Maica Domnului, despre firile si puterile Mantuitorului, monofizismul, monotelismul. Va sa zica, s-au facut toate aceste lucruri impreuna cu ei. De ce s-au despartit la 1054? Au inceput cu interpretari proprii: au schimbat Crezul, si multe altele. Ne despart de ei foarte multe lucruri de dogma.

Referitor la sfinti, sfintii nu faceau dogmatica cand traiau crestineste. (…) Noi discutam aspectul dogmatic, caci, bunaoara, ei au bagat pe filioque in Crez, dar ignora ce spune Mantuitorul. Care de la Tatal purcede. Nu si de la Fiul. E limpede!

- Ce parere aveti despre pedeapsa cu moartea in societate?

- Nu sunt pentru pedeapsa cu moartea, pentru ca este o conjunctura care de fapt trebuie retractata. Nu s-a prea inteles asta. Nu este bine a cere moartea cuiva. Nu sa cerem moartea pentru raul pe care ti-l face tie, ci sa cerem moartea pentru un drept al intregii societati. Pentru ca sunt raufacatori in stil mare, care ucid, care omoara, care dau foc, care fura, care pangaresc, violeaza. Ei, m-am referit la acestia care-s un mare rau social. Aceasta tine in primul rand de cei care ne conduc. Caci nu degeaba poarta sabia. Ca lor nu li se cere sa faca rugaciuni adanci. Li se cere sa faca dreptate. Dar crestineste nu trebuiesc omorati, ci sa fie ajutati sa se pocaiasca, ca sa nu-si piarda sufletul.

Asistam la niste lucruri triste in Romania, mai ales acum dupa comunism, cand e o nuanta de li­bertate. Dar si acum se organizeaza hotii la drumul mare, ori te omoara in strada.

Sa te razbuni tu personal, este o foarte mare greseala, pentru ca atunci ramai dator tu. Dar, daca nu te razbuni, ramane Dumnezeu dator la tine. Pentru ca la El este toata razbunarea, la El este tot. Dar ai voie sa te aperi. Ai voie sa te aperi de rau­facatori, caci spune Mantuitorul: Daca stii ca vine furul, nu-l lasa sa-ti sparga casa! Si sigur, inseamna te vei lupta cu el. Nu sta numai cu mainile intinse, sa nu-i faci loc, ca el da peste tine. Sigur ca si tu trebuie sa te aperi, si din toata treaba aceea el poate iesi ranit.

Deci, este voie sa te aperi cu orice chip. Dar razbunarea nu este crestineasca si nu te rezolva. Din contra, dupa ce te-ai razbunat, ramai mai departe dator la Dumnezeu, foarte mult. Dar asa, ramane Dumnezeu dator la tine, ca sa o spun in forma asta noua de a prezenta lucrurile.

(…)

- Cuvantul lui Dumnezeu nu se mai schimba. Odata zis, devine dogma! De aceea am spus, fara sa fac figura de stil: „Hristos este ortodox!”

- Ce ziceti de papa? Vrea sa uneasca Bisericile pana in anul 2000. Este o aluzie politica, sau ce?

- Parintilor, nici nu m-asteptam sa spuna altfel. El e „biruitorul comunismului”, de la Roma, nu de la Aiud! El e „biruitorul tuturor”, „lider”, nu stiu ce. Asta a spus peste tot pe unde s-a dus. Si, parinte, ascultati-ma pe mine: Adevarul ortodox ii roade! Prezenta ortodoxa ii omoara! Nu le convine cu nici un chip. Pentru ca, hai sa spunem drept, cat ne este ingaduit, cat cunoastem ca teologi, un lucru trebuie lamurit: care e adevarul? Al tau sau al meu?

Parintilor, sunt si eu preot si savarsesc Sfanta Liturghie. Cand vad atatea lucruri acolo, atat de grozave, si cand este spus in carte ca s-a aratat de atatea ori Trupul lui Hristos sub chip de prunc, cat degetul de mare, si atatea alte minuni se intampla la fiecare slujba ortodoxa, cum pot eu sa ma compar cu ei, care nu au nici Proscomidie? Nu este normal sa te indoiesti de impartasania lor? Proscomidia, parin­tilor, va dati seama, este cel mai mare ajutor care se poate aduce mortilor si viilor. Si nu se face izolat. Se face in continuare cu Liturghia credinciosilor. Spala, Doamne, pacatele celor ce s-au pomenit aici, cu sfant Sangele Tau. Pai, bine frate, este putin lucru sa sal­vezi o lume intr-un ceas si jumatate – doua, cat faci Sfanta Liturghie?

- Un preot catolic a afirmat: atat timp cat misa catolica pastreaza epicleza ca fiind centrul liturghiei lor, Proscomidia pe care o fac ortodocsii este o fantezie inventata de ei si nu are o legatura concreta cu ceea ce se intampla la epicleza.

- Trebuie sa raspundem asa: 1054 de ani ati facut aceasta fantezie si voi! Parinte, draga, Sfantul Vasile cel Mare si Sfantul Ioan Gura de Aur au instituit si reguli pentru Proscomidie. Poti sa treci peste sfintii astia atat de uriasi? Parintilor, exista un cuvant al Sfantului Vasile cel Mare, in Canonul 87, pe care l-am pus in insemnari: „Orice cuvant al Sfintilor Parinti are putere canonica!” A gresit Sfantul Vasile cel Mare ca a facut Proscomidia? Ce, gresim cand facem pomenirea viilor si a mortilor? Cand sa o facem, daca nu la Proscomidie?

- Dupa schisma s-au apucat si au schimbat invatatura dogmatica si patristica. Catolicii nici nu-l mai recunosc pe Sfantul Vasile.

- De aceea nu merita nici o discutie. Am spus de multe ori si n-o spun numai eu. Eu nu spun decat ce am gasit la Sfintii Parinti: „Cu diavolul nu se sta de vorba!” E o mare greseala sa intri in dialog cu diavolul.

Parintilor, eu opresc lumea care spune: „Blestemat sa fii, drace!” Vezi-ti de treaba! Ii convine cand spui lucrul asta. Lui ii convine orice dialog cu el, pentru ca-l recunosti, il consideri. Desconsidera-l! Nici nu stau de vorba cu tine! Ca sa-l gonesc pot sa spun: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma!” Puterea cuvantului numelui lui Hristos Dumnezeu, asta sa-l goneasca!

Se pune o problema: cand iertam pe morti? Ca trebuie sa-i pomenim nominal. Cand ii ajutam, cand ii iertam, daca nu la Proscomidie?

- Alta intrebare de la catolici: Hristos a facut vreo Proscomidie?

- Vreme de trei ani a facut Proscomidie! Liturghia Sfantului Apostol Iacov are Proscomidie! Nu? Sfantul Apostol Iacov a facut-o. Apostolul lui Hristos. Pai, ce? Sfantul Vasile cel Mare era un fantezist? Era un mare traitor! Iar tu, 1054 de ani, n-ai trait Proscomidia asta? Ca nu s-a facut alta Liturghie dupa 1054. Si atunci, stiti ce este, dragii mei? E o fantezie vinovata de moarte. Pentru ca a angajat o parte din lume. Sunt mai multi catolici in lume decat ortodocsi. Dar vai si vai! Sunt foarte bucuros ca sunt in credinta aceasta, ca ii va smeri Dumnezeu pe toti! Ramane un singur lucru: Ade­varul! Pe toate planurile Adevarul! Asta e!

Cum spunea un parinte, ca un imparat a adus trei sfetnici sa-i intrebe, in fata altor sfetnici: ce e mai tare in lume? Primul a zis: „Cel mai tare in lume este vinul!” A argumentat. I-a turtit pe toti, nu-stiu-ce.

Al doilea: „Cel mai tare in lume e imparatul!” Iar asta pentru ca imparatii erau teocrati, comandau in numele divinitatii. Si l-a biruit pe primul. Si nu era o flatare, ci un adevar. Daca ar fi fost sinceri, pe pozitia lor teocratica, erau grozavi. Pentru ca asta era forma de organizare a lumii si trebuia o ordine, iar ordinea celui mai mare trebuia sa fie: dura lex, sed lex (legea e aspra, dar e lege). Iar aceasta in numele lui Dumnezeu. Dar nu era asa.

Iar al treilea a zis: „Cel mai tare din lume e femeia; dar mai de neinvins este Adevarul!” Femeia, pentru ca i-a trantit pe imparati una-doua. Dar mai de neinvins este Adevarul, care este in Biserica: Si pe aceasta portile iadului nu o vor putea birui! Este cuvant dumnezeiesc si trebuie sa mor cu asta. Nu-mi mai trebuie nimic, nici o alta lucrare. Sa mor cu ce-a spus Hristos. Traind, nu numai crezand!

Cat priveste sectele, sunt linistit. Ei sunt ca niste lupi care curata padurea de hoituri. Iar daca sunt si platiti, e si mai grav. (…)

- Care ar putea fi cauza exteriorizarii duhurilor necurate care vorbesc in special prin femei?

- Totdeauna au fost ispite. Dar, sa va spun sincer, eu inainte de Revolutie am fost mai ispitit.

S-a dat libertate la secte. Cand conduceam Seminarul de la Neamt, erau 300 de secte pe lume. Acum sunt 10.000! Se servesc dracii de aceste inva­taturi false. Dar nu sunt in masura sa spun de ce sunt asa de multe secte. Stie Dumnezeu! Mereu a fost lumea chinuita de diavol, insa acum au capatat o oa­recare indrazneala. Dar sunt si foarte multi care si-au intarit pozitia de credinta, de traire.

Eram la Manastirea Slatina si a venit un om bolnav. Gavriil il chema. Nu se marturisise toata viata. Era foarte bolnav si venise cu sotia la Sfantul Maslu. Am intervenit personal si l-am rugat sa se spovedeasca. El: „Nu, nu! Ce pacate am facut eu?“ Si nu a vrut sa se spovedeasca. Si-i faceam Sfantul Maslu dupa 12 noaptea cu mai multi preoti. La un moment dat, in timpul maslului, a venit moartea sa-l ia. Si a inceput sa tipe ca vrea sa se spovedeasca. Eu l-am intrebat: „Ce ai facut?” „Am facut, am…”, n-a apucat sa spuna nimic si a murit chiar in bratele mele! Doamne fereste sa mori nespovedit si cu constiinta incarcata de pacate!

Ei bine, ce asteptam? Uite prostul! Il rugam sa se spovedeasca. Nu-l costa nimic. Toti am putea trai aceste momente tragice daca vom fi neatenti cu implinirea poruncilor pe care ni le-a dat Dumnezeu!”

(Din: Ne vorbeste Parintele Arsenie 2, Editura Episcopiei Romanului, 1997)

Cuvinte despre Maica Domnului ale parintilor ARSENIE PAPACIOC SI DUMITRU STANILOAE (audio)

***

LA ADORMIREA PREASFINTEI NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU

Adormirea Maicii lui Dumnezeu – nădejde a trecerii la viaţa veşnică. Moartea e soarta tuturor, pe când slava de după moarte e moştenirea credinţei curate şi vii

În toată lumea creştină se prăznuieşte luminat Adormirea Preasfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare, pentru că ea, după Învierea şi Înălţarea Domnului, este cea mai apropiată şi mai vie încredinţare de slava menită celor ce cred în Domnul. Priveşte la Adormire, si vei pricepe care este nădejdea chemării noastre, iar când vei pricepe nu vei cruţa nimic pentru a o dobândi.

Iată icoana! Maica Domnului a trecut la cele veşnice. O înconjoară Apostolii, care se tânguiesc. Pe loc Se pogoară însă Domnul, înconjurat de îngeri de toţi sfinţii, şi primeşte în braţele Sale preacuratul ei suflet. Aşa a fost Maica lui Dumnezeu. Ea este însă şi Maica noastră, a tuturor, şi a înnoit această cale de mutare din viaţa aceasta în cealaltă, ca în urma ei să se strămute mai apoi la Dumnezeu, pe aceeaşi cale, şi toţi apropiaţii ei, şi ca la vremea potrivită să poată mărturisi: „Iată eu şi copiii mei!” Moartea e soarta tuturor, pe când slava de după moarte e moştenirea credinţei curate şi vii.

Văzând cu mintea această slavă şi nestrămutarea făgăduinţelor ei, precum si înrâurirea pe care încredinţarea de acest lucru o are asupra întocmirii vieţii noastre duhovniceşti, Apostolul Petru nu se poate înfrâna să nu strige:

Binecuvântat fie Dumnezeu… Care ne-a născut din nou, spre nădejde vie, spre moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru noi! (I Petru 1-3)

Păgânii n-aveau nădejde, după cum ne încredinţează Apostolul Pavel. Nă­dejdea moştenirii vieţii veşnice a devenit trăsătură deosebitoare a creştinilor şi cel mai puternic sprijin al tăriei morale pentru răbdarea tuturor ostenelilor şi lipsurilor care sunt de neocolit în viaţa cea după credinţa în Domnul. A căzut această verigă din lanţul mişcărilor duhovniceşti ale omului – şi iată că Domnul o pune la loc şi reface duhul, care căzuse în nenădăjduire. În Sine învie, înalţă la cer şi aşază de-a dreapta lui Dumnezeu şi Tatălui firea omenească, după ce a dat mai înainte încredinţare că unde este El, acolo va fi şi sluga Lui (v. In 12, 26). După aceea, le înfăţişează tuturor în chip vădit mutarea la slavă a Maicii Lui şi a noastre. În fine, nu o dată a arătat aceasta asupra apostolilor şi a multor sfinţi, şi totul ca să întipărească în chip cât se poate de pipăit nu numai gândul, ci şi simţirea slavei celei după aceea (I Petru 1, 11).

Duhul cel nou al vieţii îi umplea pe credincioşii care intrau în această făgăduinţă. Ei încetau să mai trăiască pe pământ şi pentru pământ, având vieţuire în ceruri, după cum arată apostolul, ca nişte moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos. Iată de ce putea oricine să adevereasca prin cuvântul apostolului: „Cine şi ce ne va despărţi de Domnul? Nimeni şi nimic”. Simţeau şi ei necazurile când erau în împrejurări aducătoare de necaz; însă răbdau necazurile, iar prin nădejde se bucurau. Trăind în lume, aveau ceea ce este socotit în lume a fi bun, şi îi vedeau şi pe alţii că au acestea, însă pe toate le socoteau a fi gunoi, din pricina nădejdii care le stătea înainte.

Greu le era şi lor să fie neclintiţi, să nu dea înapoi în viaţă şi în credinţă; ei biruiau însă toate ostenelile prin nădejdea că cel credincios în puţine va fi pus peste multe, că va fi proslăvit împreună cu Cel pentru Care pătimeşte (v. II Tim. 2, 12; Apoc. 21, 7).

Aşa că iată unde e cheia vieţii întru Hristos Iisus, Domnul nostru: în nădejdea vie! Să vă chem oare, fraţilor, a ţine nădejdea care ne este pusă înainte (Evr. 6, 18) pentru a o avea ancoră tare şi de nădejde a sufletului? Aş dori ca la o asemenea chemare să răspundeţi cu dojana: „Oare noi nu suntem creştini?”. M-aş putea bucura de o dojana ca aceasta. Dar dacă la cuvântul despre nădejde inima va răspunde cu întrebarea nedumerită: „Ce este nădejdea şi la ce foloseşte ea în viaţă?”, asta va însemna că acest cuvânt, „nădejde”, este şi de neînţeles pentru minte, şi de neîncăput pentru inimă. Să ştiţi, cel puţin, că dacă dulceaţa cea vremelnică a păcatului, sau nici măcar neapărat a păcatului, atrage cu putere, dacă neplăcerile cu care se întâlneşte omul în viaţă îi moleşesc duhul şi nasc cârtirea, dacă osteneala de a împlini îndatoririle ceruta sau consfinţite de credinţă — ea singură – omoară râvna pentru ele, acesta este un semn că nădejdea – acest motor ceresc – nu a pătruns în sfera vierii noas­tre duhovniceşti, că acest oaspete ceresc n-a cercetat sufletul nostru. Fiindcă atunci când el ne cercetează, reorânduieşte toate în felul său şi face vădiţă prezenţa sa. Când casa este luminată, toţi îşi dau seama de acest lucru după lumina care iese pe ferestre: când casa sufletului nostru e luminată de nădejde, lumina aceasta nu poate să se ascundă, ci se descoperă îndată prin nepăsarea faţă de plăcerile trupeşti şi lumeşti, prin seninătatea şi pacea sufletului în pofi­da tuturor potrivniciilor dinafară şi prin necontenita râvnă nestinsă de a sluji Domnului în sfera unde am fost puşi, în pofida tuturor ostenelilor. Despre cel în care are loc asta se poate spune că a fost născut spre nădejde vie, iar cel in care nu are loc este cufundat în nenădăjduire şi e în lume ca un om fără Dumnezeu.

Dacă ne vom cerceta pe noi înşine cum se cade, câţi dintre noi vor trebui aşezaţi în cea din urmă tagmă? Cu toate acestea, puţini se vor învoi să se socoată creştini neadevăraţi, nedeplini. Nădejdea este simţământul cel mai subţire. Spre mângâierea noastră, dobândirea ei este simplă şi pipăită. Vrei să te împodobeşti cu nădejdea? Începe să slujeşti Domnului prin împlinirea poruncilor Lui, şi vei naşte nădejdea, şi vei creşte în ea. Sluga credincioasă stăpânului este încredinţată că stăpânul e binevoitor faţă de ea şi că nu o va lăsa nicidecum de izbelişte: cel credincios lui Dumnezeu nu poate să nu poarte în sine simţirea bunăvoinţei Lui şi a încredinţării că îl aşteaptă răsplăţi din partea Lui. Dimpotrivă, şi fiul îşi pierde încredinţarea în bunăvoinţa tatălui său atunci când calcă în vreo privinţă voia lui vădită: şi la cei care vieţuiesc cu sfinţenie nădejdea piere când ei încalcă cu bună ştiinţă porunca vădită a Dumnezeu.

În viaţă se întâmplă ca cel care a crezut să purceadă a sluji Domnului. Această slujire naşte nădejdea. Nădejdea, la rândul său, aprinde  şi mai mult râvna de a plăcea lui Dumnezeu. Când omul face mult pe placul lui Dumnezeu, aceasta întăreşte din nou nădejdea. Şi astfel, ele se sprijină, se întăresc şi se cresc una pe alta, până când în cele din urmă toate cele lăuntrice şi dinafară sunt cuprinse de nădejde - şi însuşi Dumnezeul nădejdilor umple omul (v. Rom. 15, 13). Şi ce fericire poate fi mai mare decât atunci când inima dă mărturie că Dumnezeu nu mai este în noi doar nădejde, ci şi gustare a slavei?

Domnul să ne dăruiască, fraţilor, şi nouă lucrul acesta — a prisosi în nădejde, pentru ca avându-o să putem lucra cu multă îndrăznire (vezi II Cor. 3, 12) iarăşi, să arătăm aceeaşi râvnă spre adeverirea nădejdii până la sfârşit (Evr. 6, 11), ca astfel să ne facem moştenitori vieţii veşnice (Tit 3, 7). Amin!

***

Acum prăznuim Adormirea Preasfintei Stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioara Maria. Aceasta a fost însă moartea Maicii Lui Dumnezeu – moarte adevărată, asemenea morţii oricărui om. Şi atunci, de ce a fost numită „adormire“? Poate pentru că Preacurata n-a fost ţinută mult timp în legăturile morţii şi în tărâmul stricăciunii, ci după trei zile s-a desco­perit că ea a înviat, asemenea Fiului ei, Domnul Iisus Hristos, dar mai ales pentru că moartea aceasta a fost cu pace, lină, plăcută, cu dulceaţă, asemenea unui somn dorit, liniştit, după istovirea trupului de către ostenelile zilei.

Dar nu aşa ar trebui să fie, oare, şi moartea noastră? Da. Preasfânta-Născătoare de Dumnezeu este Mama noastră, iar noi suntem copiii ei. Ea merge îna­inte, noi avem datoria să o urmăm. Şi iată lecţia pe care o primim de la Ador­mire noi, care prăznuim ziua Adormirii: an de an, apropiindu-ne de moarte, să ne îngrijim în tot chipul ca moartea noastră să nu fie smulgere cu sfâşiere şi tulburare a sufletului din trup, ci ieşire paşnică şi fără de tulburare din această lume în alta, asemenea unei adormiri tihnite şi line… Se ridică întrebarea: cum să ajungem la aceasta şi ce se cere din partea noastră în acest scop?

Moartea nu este nimicire, ci trecere din acest sălaş pământesc în altul. Dar să luăm un exemplu din viaţa obişnuită: când trec oamenii dintr-un loc în altul cu sufletul nu numai liniştit şi împăcat, ci chiar bucuros? Atunci când nu sunt legaţi prin nimic de locul din care ies, iar de locul unde se mută nu doar că nu se tem, ci doresc din toată inima mângâierile şi plăcerile pe care le aşteaptă acolo. Aşadar să ne însuşim această dispoziţie sufletească şi în privinţa morţii, şi atunci o vom întâmpina nu doar fără necaz şi fără frică, ci cu dorinţă plină de bucurie... Si anume:

1. Să stingem în noi orice împătimire faţă de trup şi faţă de tot ce este trupesc, faţă de pământ şi faţă de tot ce e pământesc. Pentru că atunci când nimic nu te mai leagă de pământ, ce necaz să mai fie când îl părăseşti? Un lucru se desparte cu uşurinţă de altul atunci când nu sunt legate şi nu sunt încleiate, ci numai alipite unul de altul: cu uşurinţă se desparte şi sufletul de trup atunci când în el nu sunt împătimiri faţă de trup şi când el, petrecând în trup, nu vieţuieşte după trup. Călătorul ce merge spre ţinta sa părăseşte liniştit şi fără plăcere locurile unde face popas. De ce? Fiindcă totul e pentru el străin. Şi atunci când inima noastră va socoti străin de sine tot ce e pământesc, nu vom avea greutăţi la trecerea în cealaltă viaţă.

Bineînţeles, nu putem trăi fără unele lucruri sau chiar fără multe lucruri. Putem dobândi însă o asemenea aşezare sufletească faţă de ele încât să ne putem despărţi de ele tot atât de uşor ca şi cum am dezbrăca o haină de care nu mai avem nevoie. De asta să ne şi îngrijim! Cam greu? Da… însă putem face aceasta nu dintr-o dată, ci câte puţin. Cum încurcă vrăjmaşul sufletul in împătimirile pământeşti? Le aduce una după alta cu stăruinţă, aşa cum paianjenul încurcă gâzele care îi cad în plasă, aruncând asupra lor pânză după pânză. Dimpotrivă, cine vrea să iasă din aceste curse trebuie să aibă priceperea de a lucra tocmai pe dos – de a tăia împătimire după împătimire, începând cu cele mai mici şi ajungând la cele mai mari. Cel care s-a împotmolit în noroi scoate mădular după mădular, până se eliberează cu totul: aşa să tăiem împătimire după împătimire, până ce vom deveni cu desăvârşire liberi. Dacă ne vom osteni în felul acesta, în ceasul morţii putem să fim deja rupţi de toate şi gata să părăsim fără necaz pământul şi tot ce e pământesc, aşteptând numai porunca lui Dumnezeu.

2. Însă nu doar împătimirile pământeşti pot tulbura liniştea sufletului în ceasul morţii. Nu mai puţin decât acestea tulbură teama: cum ne vom arăta pe lumea cealaltă, unde trebuie să te arăţi înaintea feţei lui Dumnezeu, Dreptul Judecător, ai Cărui ochi sunt mai luminoşi decât soarele, pătrunzând toate şi văzând toate – iar noi avem multe păcate. Cel care ştie că s-a făcut vinovat cu ceva se teme să meargă la mai-marele său şi cu atât mai mult la împărat: şi păcătosul se teme să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu – atât de teamă încât, după cuvântul dumnezeieşti sunt împinşi să strige: „Munţilor, cădeţi peste noi!” Pricina sunt păcatele, care-L jignesc [=ranesc dragostea Lui, n.n.] pe Dumnezeu. Ca atare, dacă doreşte cineva să întâmpine fără frică moartea şi să treacă liniştit pe lumea cealaltă, să aibă grijă să fie fără de păcat sau, dacă deja a păcătuit, să facă în aşa fel încât păcatele să nu îi fie spre osândă. Cum se face asta? Prin pocăinţă nefăţarnică şi prin hotărârea de a nu mai încălca poruncile Domnului. Cine a păcătuit să nu mai păcătuiască, iar pentru păcatele dinainte să facă pocăinţă. Pocăinţa şi frângerea inimii pentru păcate, împreună cu spovedania şi cu făgăduinţa de a nu mai păcătui, şterg păcatele din toate locurile unde se întipăresc ele: din fiinţa noastră, din tot ce ne înconjoară şi chiar din amintirea lui Dumnezeu, şi îl fac pe păcătosul care se pocăieşte nevinovat înaintea feţei lui Dumnezeu Cel drept, îmbrăcându-l în veşmântul îndreptăţirii, luat din haina Domnului, Care a pătimit pentru noi… Dezlegarea preoţească rupe zapisul păcatelor, iar zapisul, odată rupt, îşi pierde toată puterea, din vrerea însuşi Judecătorului, Care a zis: Câte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în ceruri (Mt. 18, 18). Încredinţarea că aşa sta lucrurile umple inima păcătosului cu nădejde bună, şi măcar că el ştie că a păcătuit, merge înaintea Judecătorului fără cutremur ştiind că înaintea venirii lui acolo a mers îndreptăţirea, altfel spus că acolo este înaintea Judecătorului un Mijlocitor gata să îi ia partea… Căci dacă va păcătui cineva, Mijlocitor avem către Tatăl, pe Iisus Hristos, Cel drept (I In 2, 1). Dacă un criminal ar fi încredinţat că pentru el va mijloci moştenitorul tronului, al cărui cuvânt are putere înaintea împăratului, ar merge la împărat fără frică, orice fărădelege ar fi făcut. Aşadar fără frică şi tulburare se poate arăta înaintea Judecătorului Dumnezeu şi păcătosul care s-a pocăit, întrucât acolo va mijlo­ci pentru el Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, Care a luat păcatele noastre asupra Sa şi le-a ridicat pe cruce, şi Care a zis: Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi de păcate, şi Eu vă voi odihni pe voi! (Mt. 11, 28) Prin urmare, cine vrea să moară liniştit, să se pocăiască şi de acum să nu mai păcătuiască…

3. Dacă, după aceea, la aceste două aşezări sufleteşti – adică la ruperea de toate cele pământeşti şi la pocăinţă – vom mai adăuga şi dorinţa bunătăţilor viitoare, vom întâmpina moartea nu doar fără necaz şi frică, ci chiar cu bucu­rie. Unii pleacă bucuroşi dintr-o casă atunci când în ea e umed, ori sobele scot fum, ori acoperişul e prost… Unii, deşi nu au în casă asemenea neplăceri, se mută cu bucurie în alta deoarece presupun că vor avea parte în ea de mai mult confort şi de avantaje mai mari. Astfel, când vom pricepe cu mintea şi simţi cu inima pe de o parte sărăcia şi nimicnicia bunătăţilor pământeşti, iar pe de alta înălţimea şi necuprinderea bunătăţilor care ne aşteaptă pe lumea cealaltă, vom dori trecerea din această lume în cealaltă nu numai cu plăcere, ci chiar cu năzuinţă puternică, asemenea Apostolului Pavel, care spunea despre sine că doreşte mult să se desfacă de trup şi să fie cu Hristos, şi asemenea Preacuratei Stăpâne, care în fiecare dimineaţă se suia pe Muntele Măslinilor (unde mai apoi avea să fie pus, pentru scurtă vreme, şi trupul ei) şi Îl ruga pe Dumnezeiescul său Fiu să o ia mai repede de aici şi să îi dea putinţa de a vedea frumu­seţea feţei Lui… în locaşurile cereşti. Sufletul care a înţeles ce înseamnă viaţa de aici şi viaţa pe lumea cealaltă va suspina după aceasta din urmă aşa cum cel robit suspină după patrie, călătorul – după casa sa şi cel ce sade în temniţă – după libertate… şi cu multă dorire va chema moartea ca pe o izbăvitoare, binefăcătoare şi mângâietoare. Veţi întreba: „Cum poate fi înălţat sufletul la o asemenea aşezare?” Prin cugetarea la nimicnicia bunătăţilor pământeşti şi la măreţia celor cereşti – iar cel mai sigur prin simţământul amărăciunii tuturor celor pământeşti şi prin gustarea dulceţii celei cereşti. Pentru că atunci, gus­tând dulce, nu va mai vrea amar – se va feri de acesta din urmă şi îl va pofti pe cel dintâi. Sau, şi mai bine zis: atunci sufletul va fugi din această viaţă în cealaltă aşa cum fuge omul la aer curat dintr-o cameră înăbuşitoare.

Iată tot ce ne face trebuinţă pentru a muri liniştiţi: să nu avem împătimiri faţă de cele pământeşti, să trăim în virtute după ce ne-am curăţit conştiinţa, să educăm în noi înşine dorinţa puternică de bunătăţile veşnice. Cea dintâi şi cea din urmă vin de la sine atunci când va fi în noi ceea ce este de căpetenie: conştiinţa curată şi faptele cele bune.

Fraţilor şi părinţilor! Ştim că între toate cele nesigure de pe acest pământ un singur lucru este cu totul sigur: faptul că vom muri… şi că moartea va fi pentru noi fie amară şi chinuitoare, fie plăcută şi desfătată. Deci, să nu ne arătăm a fi proprii noştri vrăjmaşi, amarând ca nişte nepricepuţi trecerea din această viaţă în cealaltă, de vreme ce avem toate mijloacele pentru a o îndulci. Azi, mâine vine moartea – deci, să fim gata! Iată, vin curând! zice Domnul (Apoc. 22, 12). Mica osteneală purtată în acest scop va fi răsplătită cu bucuria cea veşnică. Şi chiar de se va întâmpla să purtăm o osteneală mare şi să pătimim, nu vom ieşi în pagubă… pentru ca pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de slava care va să se arate întru noi (Rom. 8, 18). Amin!”

(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

“Un duhovnic trebuie sa stie si sa fie fericit cand i se spun pacate grele, pentru ca salveaza un om din adanc de ape. Si nu-l mai cearta de ce este ud. Bine ca l-a scos din apa…”

DESPRE ASCULTARE, STATORNICIE SI RABDARE

“(…) - Ce parere aveti de cuvantul: „Multi s-au facut tari, dar putini nemaniosi”, adica blanzi si smeriti?

- Multi s-au facut tari si mari. Dar, cum spuneam, putini sunt smeriti si ascunsi; si astia sunt cei intelegatori. Multi s-au facut tari: „Eu fac, dreg, nu-stiu-ce!” Nu conteaza! Conteaza acela care s-a smerit cu adevarat. Asta e cel tare, nu oricine zice ca e tare.

Bunaoara, s-a dus unul la un parinte ca sa-i scoata dracul din el. Si parintele acela a zis: „Eu nu pot! Sunt un om slab! Dar du-te la parintele cutare!” Si s-a dus la un alt parinte, si acela s-a rugat si a fugit dracul. Dar dracul, cand a fugit, a spus: „Nu pentru rugaciunile tale fug, ci pentru smerenia celuilalt!”

- Se poate indrepta[ti] omul astfel: „Am firea slaba si plec in alta manastire?”

- Nu este bine deloc sa ai o fire molatica. Ce-ai cautat la manastire? Ai deliberat singur, cand te-ai dus acolo. Si vei fi slab peste tot. Te face dracul molatic peste tot, nu te teme! Ca daca esti aici, poti sa nu fii asa in fapt, ca te faci tu molatic, adica lenevut si comod. Si oriunde te-ai duce, daca nu te lasi de obi­ceiul acesta al delasarii, sigur ca nicaieri nu faci nimic.

Nu esti singur aici, sunt atatia care fac toate aceste lucruri. De aceea bine am zis, cand am zis: Sa fiti statornici! Asta-i ultimul cuvant. Este o mare-greseala sa pleci! Trebuie sa birui neaparat, acolo unde te gasesti. Cruce inseamna sa duci ce nu-ti convine! Sa te silesti, sa ai rabdare si sa ceri sfatul du­hovnicului tau. Sigur ca da. Asta e crucea si trebuie sa o duc cu orice chip!

Bucurati-va de manastirea asta [Sihastria, n.n.]! Manastirea-i buna, are privegheri, are slujbe in toata noaptea, are Liturghie in toata ziua, are padure unde mai respiri aer curat.

- Ati amintit de scaunul de duhovnicie. Din oamenii care vin la sfintia voastra, sunt unii preocupati de problema renasterii sufletesti?

- Da. Sunt foarte multi preocupati. La nivelul lor, cu multa constiinciozitate. Si trebuie sa va spun ca Spovedania este Taina fara de care nu te poti mantui. Duhovnicul este dator sa explice lucrul acesta: Nu te poti mantui fara sa-ti marturisesti pacatele. Pentru ca e temei in Scriptura, care spune: „Ce iertati voi, iert si Eu!” Deci, ori aici, sa-ti spui pacatele spre iertare, la duhovnic; ori la Judecata de apoi, spre osanda. Dar, nespuse nu raman. Pentru ca exista iad. Si cine sunt in iad? Sigur, cei care nu s-au pocait si nu s-au ingrijit!

Orice pacat s-ar face, orice rautate ai face, nu poate sa stinga raza divina din om cu care l-a creat  Dumnezeu. El o are si acolo in iad. Dar Dumnezeu, in marea Lui milostivire, doreste sa ne salveze. Si, cum spun, ce nu face pentru asa ceva! Dar dreptatea Lui nu poate sa ne scape de tot. Pentru ca Dumnezeu poate sa faca orice, dar un singur lucru nu face: sa-Si calce cuvantul! Asta nu o face! (…)

- Dar de moarte va temeti?

- Parinte draga, nu pot sa spun ca am siguran­ta mantuirii mele! Este o mare greseala. Ma tem ca nu ma mantuiesc, dar nadajduiesc. „Doamne, sunt sincer cu Tine!” Pentru ca, parintilor, suntem in varsta si e normal sa plecam la Hristos. Nu ne mantuim prin faptele noastre, orice am face. Numai prin mila Lui. Si atunci, gandul la iad si nadejdea la Dumnezeu, cum zice Sfantul Siluan! Mi-a placut cuvantul. Nadejdea la Mantuitorul. Nadejdea la mantuirea lumii. Dar noi, calugarii, avem mari, mari posibilitati!

Sfantul Antonie a intrebat pe ucenici: „Care e virtutea cea dintai de care trebuie sa tinem cont?” Si i s-a raspuns: „Smerenia?” „Cumpatarea?” „Cura­tenia?” Dar Sfantul Antonie zice: „Nu, fratilor, ci dreapta judecata!” Ca poti sa strangi un copil in brate din iubire pana-l omori. Iubire fara dreapta judecata.

Fratilor, nu faceti lucruri ca sa vi le atribuiti voua la mantuire. Faceti binele din inima. Taceti din gura, pentru ca prin asta atacati purtarea de grija a lui Dumnezeu, care-i permanenta, si nu va dati seama de ea ca-i permanenta. Are El grija! Te-a inregistrat acolo. Taci din gura, vezi-ti de treaba. Daca reusesti cu adevarat sa-ti infrangi acest duh al parerii de sine, care inseamna mandrie, esti un om pe drumul mantuirii!

Adu-ti aminte de staretul care a poruncit ucenicului: „Da piatra aia la o parte!” Era o piatra pe care nici 20 de insi nu puteau s-o dea din loc. „Da piatra aia la o parte!” Si el s-a dus acolo si a nadusit, dar a dat-o la o parte. Era posibil prin puterile lui proprii sa faca lucrul asta? Dar a facut-o. Deci, nu se masoara ascultarea cu propria ta putere. Ascultarea poate sa depaseasca puterea omului. Este fenomen de multe ori!

- Dar daca ma imbolnavesc sunt scutit de ascultare?

- Asculta, draga! Manastirea asta iti da posibi­litatea si de destindere si de intindere. De toate! Ai libertatea sa spui: „Parinte, nu mai pot, ca sunt bolnav!” E altceva. Dar a spune „Eu nu vreau sa ma duc, ca nu pot!”, asta-i o mare greseala! „Ma duc cu mare placere, preacuvioase! Fac ce pot!” Si acolo sa faci sincer ce poti. Sigur ca da. Nu dai cate un pai la o parte! Da tot snopul, da toata claia, daca poti. Nu te teme, fratele meu, ca esti foarte vesel la fata si implinit. Uite, si eu la ba­tranete, muncesc, fac, dreg, nu dorm destul, si uite, nu ma lasa Dumnezeu!

- Daca esti bucuros de faptul ca esti in manastire si cei apropiati nu inteleg starea ta sufleteasca, ce atitudine sa ai?

- Asculta, frate. Nu ne intereseaza! N-am plecat nici pentru lume, nici pentru ca sa ma mandresc ca eu sunt cel mai grozav, ca astfel ai pierdut tot. Vezi-ti de treaba. Raspunde-le asa: „Ziceti ce veti vrea! Imi pare rau ca nu intelegeti marele rost al calugariei! Eu vreau sa ma fac calugar. Faceti ce veti vrea! Va pretuiesc, va iubesc, dar lasati-ma, ca ma cheama ascultarea!”

Indrazniti! Eu am biruit lumea! Ceea ce in­seamna ca si noi putem sa biruim lumea! Lumea si patimile din noi! Si ce mai conteaza parerea altora despre noi? Taierea voii este un mare lucru, dragii mei! Sa stiti. Nu neglijati lucrul acesta!

Era un parinte batran intr-o manastire din Muntele Sinai. Si il trimiteau, unul intr-o parte, altul in cealalta. Si i-a spus Sfantul Ioan Scararul, care vedea toate acestea: „Parinte, nu te smintesti ca te trimit toti in toate partile?” Zice: „Nu ma smin­tesc, parinte, ca astia mi-au spus cand am venit aici ca ma ispitesc treizeci de ani! Si acum consider ca ma ispitesc. Ma duc unde imi spun!” Si a murit dupa 15 ani. Si a zis la moartea sa: „Va multumesc voua si lui Dumnezeu, parintilor, caci cu ascultarile voastre m-ati mantuit!”

Mantuirea nu-i intrarea intr-un targ, nici intr-un scaun regesc. Este intrarea in cerul lui Dumnezeu! Uite, du-te unde te trimite si vei dobandi mantuirea sufletului tau! Ca nici nu putem sa discutam detaliat care-i ascultarea. Ascultarea e taierea voii! Gata!

Fratiile voastre vedeti ca asta este partea cea mai grea in manastire? Taierea voii! Si daca ai sti ce plata primesti! Pentru ca taierea voii e caracterizarea calugarului, nu altceva. Ca si in lume erai sarac. Si in lume te sileai sa nu fii bogat, sa fii curat. Dar taierea voii in manastire, asta este ceea ce nu este in lume!

Se spune ca un oarecare, dupa invierea Domnului, era foarte trist, si a fost intrebat: „De ce esti trist, frate, ca a inviat Hristos!”, “Cum sa nu fiu trist, a zis el, daca si eu am facut minuni, dar pe mine nu m-a rastignit nimeni?” Adica nu-L rastignesti decat pe Cel, Care, de fapt, l-a ucis pe satana! Nu merge chiar asa, ca faci te miri ce pe colea. „Nu m-a rastignit nimeni pe mine, desi am facut minuni!” De aceea era trist!

(…) – [intrebare de la un mirean, n.n.:] Cum ne ajuta sfintii?

- Fratilor, impliniti poruncile lui Dumnezeu cu ravna nemaipomenita! Ca, daca ar fi cu putinta sa-i intrebam pe cei de sus cum au ajuns la atata fericire, acesta ar fi raspunsul: „Timp putin, petrecut bine! Asta am facut in viata mea!” Deci, in sfarsit, trebuie sa te angajezi la o lucrare duhovniceasca mai mica sau mai mare, in masura in care tu poti sa inoti. „De ce te bagi la apa adanca?” „Vreau cutare, vreau mult!” „Da, dar te-a acoperit apa! Aici pe mal esti deja in apa, dar esti pe pamant! De ce te arunci la adanc? Te poti ineca! Nu te repezi la virtuti prea mari! Multumeste-te cu daruri mici. Vrei sa postesti mult? Posteste! Vrei sa te rogi mult? Poti sa te rogi! Vrei sa-ti dai hainele de pe tine? Poti sa le dai! Si ferice de tine va fi!”

Asa s-au sfintit sfintii. Au implinit poruncile lui Hristos, cat se poate mai desavarsit. Si sunt sfinti. Dar multumiti-va cu daruri mici, daca puteti. Daca puteti sa va impliniti sufleteste cu datoriile dintre sot si sotie, cu reciprocitate, ducetai o viata crestina si va mantuiti. Pastrati bani si pentru saraci. Mai ales asta! Mergeti la biserica. Sa fiti bine spovediti, sa fiti mi­lostivi. Si mergeti pe drumul mantuirii.

Vrei sa te desavarsesti? „Lasa-ti casa, nevasta, copii, tot, si du-te la manastire”. Ia crucea si urmeaza-Mi Mie! N-a spus Mantuitorul lucrul asta? Daca vrei sa fii desavarsit, lasa toate! Ca spune: „Cine nu lasa toate, acesta nu Ma iubeste!” Dumnezeu vrea la maximum. Daca nu se poate, va mantuiti ca sot si sotie, cu randuielile care le au sotul si sotia. Toate cu masura. „Mai rarut e mai dragut!” Deci toate cu masura. Nu abuz, nu tulburare. V-am spus: pacea este mai mare de patru ori decat drep­tatea! Acesta-i raportul intre dreptate si pace.

Daca un om, in care aveti incredere in cuvantul lui, ar fi in situatia sa nu spuna decat un singur lucru, dar care te impresioneaza, sa tii cont toata viata de acel lucru. Numai atat daca ti-ar spune, ca nu poate mai mult: „Mantuiti-va!“, si gata, este de ajuns!

Credeti, fratiile voastre, ca nu stiti sa va man­tuiti? Stiti foarte bine! Nu stii ca nu e voie sa te duci la femeie straina sau la barbat strain? Nu stii ca nu este voie sa nu te bagi in avere straina? Nu stii ca nu este voie sa minti? Nu stii ca nu este voie sa fii las? Nu stii sa nu fii lacom? Nu stii toate aceste lucruri? Dar ce stiti? Sa cresteti copii, sa le dati cu masura, mancare si bautura. Stiti foarte multe lucruri. A, vreti mai mult? „Lasa casa, masa, nevasta, copil, si ia crucea si urmeaza-Mi Mie!”

- Nu cumva ar putea sa vina gandul asta de mai mult si din slava desarta?

- Trebuie sa ma multumesc asa cum sunt si sa lupt sa fiu cum trebuie. Ce? N-aveti obligatii des­tule asa cum sunteti? Sa va respectati, sa va iubiti, sa nu furati; sa dati, nu sa imprastiati. Asta e deja o lucrare mare.

(…)

- Daca simti ca Dumnezeu te copleseste cu bunatatea Lui si nu prea ai ispite, este na­dejde de mantuire?

- „In lume ispite veti avea, dar nadajduiti in Mine!” Si iarasi: „Vai de cel prin care ispite va avea!”, zice Mantuitorul. Sigur ca Dumneze u ne-a coplesit cu iubirea Lui. Nu se poate sa nu ai ispite! Daca nu sunt ispite, nu este nici incununare! Si nu se poate sa fie pom uscat, fara frunze de pom uscat! Sunt si ispite. Pentru ca acesta este rostul de a-l mai tine pe dracul in lume: nu i-a mai ramas decat varful cozii ca sa ispiteasca pe oameni, cum spun Sfintii Parinti. Dar nu ca sa-i doboare! De ce anume? Ca sa-l precizeze pe om unde este, cum este! Dumnezeu sloboade ispitele cu un foarte mare rost. Sunt foarte necesare! Diavolul lucreaza indirect la mantuirea noastra!

Cine poate sa zica ca nu este pacatos? Dar sa traim si noi in nadejde si sa facem ceva ca sa scapam cu orice chip din mocirla in care ne aflam! Vezi ca nu poti sa iubesti desavarsit? Esti in lupta o viata! La nivelul vietii este desavarsirea. Dar sa fii pe treapta scarii care nu sta in noroi! Sa nu fii in pacat! Si asa esti salvat! Iar mai departe te cateri tu, caci esti pe scara. Lui Dumnezeu ii place foarte mult sa iubim pe vrajmasii nostri. Ii place si completeaza El neputintele noastre.

Sa lupti pana la urma impotriva pacatului, ca sa implinesti cuvantul Mantuitorului: Iubiti-va! Ţineti minte acest lucru: Criteriul de judecata la Dumnezeu este iubirea! „De ce ai urat si nu ai iubit?” Acesta este criteriul de judecata! Numai asta sa va ramana in inima ca fapta de urmat in viata: sa nu mai urati pe nimeni! Iubiti pe toata lumea! Sa va temeti mai mult de voi insiva! Pentru ca avem atata putere de la Dum­nezeu ca sa ne putem elibera. Cat de usor este sa nu judeci! Ai putea sa-I spui tu „Cat de greu este sa nu judeci?” Pentru daca nu te astamperi, deja a prins cul­cus diavolul in inima ta. Fereasca Dumnezeu!

Unul a zis ca a omorat patima. Celalalt i-a ras­puns: „Nu este adevarat!” Ba nu! Ba da! „Ei bine! Daca vezi un ban pe drum, ce faci?” „il vad, dar nu trebuie sa il iau, pentru ca nu sunt iubitor de gal­beni!” Dar daca vezi un barbat si o femeie pacatuind, ce faci?” „Ii vad, dar nu ii judec!” „Daca era patima moarta, nici nu ii vedeai!” Patimile la noi sunt numai legate, nu sunt moarte. Deci, atentie ca diavolul stri­ga ca un leu ca sa te inghita!

Insa Care este glasul stapanului fiecaruia din noi? De ce sa ma tem, cand este Hristos cu mine? „De cine ma voi teme, daca Dumnezeu este alaturi de mine?” Mergem pe inertie, nu pe credinta adevarata! Aici este aici! Daca ai o credinta adevarata, nu te temi! Te mananca fiarele in padure, ferice de tine! Dar nu te mananca! Caci nici tu nu stai in padure ca sa te manance! Ai voie sa fugi, ai voie sa te aperi. Dar daca se intampla si aceasta, ferice de tine! Ca nu se intampla moarte fara voia lui Dumnezeu.

Au fost doi frati la un parinte in pustie si unul din ei ducea o viata foarte virtuoasa, iar celalalt, care era mai pacatos, s-a dus in cetate si a gresit cu o femeie. Si fratele lui a murit si era mantuit. Si cand se intorcea el din cetate, in padure i-a iesit un leu in cale. Si fratele lui din cer se ruga: „Doamne, sa-l manance fiara!” Dar cel de jos se ruga sa nu-l ma­nance fiara. Si Dumnezeu a ascultat rugaciunea celui de jos si leul nu l-a mancat. Si i-a raspuns celui din cer: „Acesta avea nevoie de ajutor! Ţie ce-ti mai pasa, esti aici impreuna cu toti ingerii!”

Si atunci utilitatea. Daca nu te-a mancat fiara, este pentru ca ai inca o misiune mai departe. Vezi care iti este misiunea in lume. Ori esti in vreo ascultare, ori esti in vreo raspundere. Peste tot tre­buie sa ai dragoste cu orice chip!

(…)

- Cum pot recupera din timpul pe care l-au pierdut si  cum  pot implini  poruncile lui Dumnezeu cei care nu au primit educatie religioasa, dar care totusi doresc sa intre in viata monahala cu seriozitate?

- In viata duhovniceasca nu se pune problema recuperarii trecutului. Totul este sa fii cu Hristos prezent in inima continuu, orice ai face! Cine este prezent, repara trecutul si cucereste viitorul! Caci la manastire nu se pleaca decat dintr-o inalta ratiune,  dintr-o necesitate sufleteasca.

Ferice de tine! Nu conteaza trecutul, oricat ar fi fost de pacatos. Daca spui: „Doamne, iarta-ma!”, cu toata inima, te iarta! Dar trebuie sa fii atent, sa nu cazi mai rau. Ca spune in Evanghelie: De acum te-ai facut sanatos, sa nu mai gresesti! Pentru ca este mai usor la urcat decat la coborat. Sa va ganditi la cuvantul acesta cand urcati scarile la un bloc. E mai usor sa urci decat sa cobori.

- Cum sa procedam cu cei care ne sunt dragi, dar care nu primesc cuvantul de mantuire si nici nu vor sa se spovedeasca?

- Dragii mei! Mai intai de toate trebuie sa iubiti (…) Sa iubiti cu adevarat! Daca nu te asculta, el raspunde. Nu atat cu cuvantul putem sa-i convingem, pe cat cu fapta. Ca mai mult se folosesc daca vad, decat daca aud. Si atunci o sa intrebe ei. Si atunci spusele tale o sa-I placa si lui Dumnezeu si o sa-i ia in primire prin incercari. Iar tu facandu-ti datoria si iubindu-i, ai implinit porunca lui Hristos. Vei primi plata, chiar daca ei nu s-au salvat.

Cea mai buna si mai la indemana cale de sporire duhovniceasca este calea de mijloc, de supraveghere continua. Un oarecare parinte spunea ca Dumnezeu este permanent cu noi. As vrea sa simtiti lucrul acesta. Fereasca Dumnezeu de o descurajare sau de o aglomerare sufleteasca! Stii ca Dumnezeu este langa tine, stii si calea, care este spusa tot de El: Eu sunt Calea, Adevarul si Viata!, si tu stai intre drumuri!

Unul a batut la poarta Mantuitorului, ca sa intre; iar Mantuitorul a intrebat: „Cine e acolo?” „Eu sunt!”, zice acela. „Nu te primesc, nu esti pregatit!”, raspunde Hristos. Acesta, care era cinstit, dar nu era format duhovniceste,  s-a aprins de dor mare de Mantuitorul; s-a infierbantat si a inceput sa arda de dorul Lui. Si s-a dus iar si a baut „Cine este acolo?” „Tu esti!”, a zis acela. „A, daca tu zici ca Eu sunt, intra!” Deci, cu orice chip trebuie sa avem urmele lui Hristos in noi, in viata noastra! Cu orice chip!

O avem in ajutor si pe Maica Domnului, care nu este o femeie oarecare, cum zic nenorocitii acestia de eretici. Caci nimic nu te supara mai mult ca atunci cand o vorbesc de rau pe Maica Domnului, sau nu-i recunosc marile ei daruri de la Dumnezeu!

Cuvantul „femeie” inseamna „imparateasa care daruieste, care miluieste”. Cand Mantuitorul i-a zis  Femeie, iata fiul tau, a zis ca unei imparatese. Destinul intregii lumi, cu Dumnezeu in lume, atarna de cuvintele libere ale Fecioarei Maria: Fie mie dupa cuvantul Tau! A acceptat libera, cu toata voia si dragostea, zamislirea Fiului lui Dumnezeu. Nu de spaima ca venise un inger sa o vesteasca. Fara acest consim­tamant destinul intregii omeniri era cu totul altfel!

Iata cine era Maica Domnului! Este o intreaga istorie pe scurt. Si ce aproape de fiecare dintre noi este! Ei, bine, Maica Domnului a fost creata de Dumnezeu ca cea mai grozava fiinta de pe pamant si din cer. Este asa de sus si e atat de puternica, incat tot atat cat poate Dumnezeu prin puterea Lui, poate si Maica Domnului cu rugaciunea! Ea este la capa­taiul fiecarui necajit, pentru ca asta inseamna: „imparateasa daruitoare”. Nu imparateasa care domneste pe un tron ruginit, de aur chiar de ar fi. Este mare, pentru ca este peste tot si ajuta pe toti.

Nu va considerati nestiutori! Daca aveti putina credinta in Dumnezeu, bateti cu orice chip la poarta vietii, cu farama aceea de credinta! Pentru ca Mantuitorul a spus Apostolilor: De veti avea credinta cat o graunta de mustar… Cui a spus-o? Acelora care aveau credinta, caci mergeau dupa El. Desi vedeau ca este Dumnezeu, vedeau ca se usuca smochinul, ca merge pe deasupra apelor, ca vindeca si invia morti, totusi nu aveau credinta aceea traitoare.

Aveti credinta in Dumnezeu_, orice s-ar intampla! Nu exista moarte, fratii mei! Daca exista, este numai o trecere, parasim doar aceasta lume. Se zice ca cineva ar fi zis despre Sfantul Acachie, care a fost un mare ascultator, ca a murit: „A murit Acachie!”
Zice: „Nu cred sa fi murit!” „A murit, parinte!” „Hai sa te duc la mormant!” Si s-au dus la mormant. „Acachie, ai murit?” Si raspunde: „Parinte, poate sa moara ascultatorul?!” Adica nu exista moarte, si daca exista, este o trecere spre alta lume.

Sfantul Antonie cel Mare, care avea o viata sfanta si care vorbea cu Dumnezeu, a spus ca el este singurul care nu se mantuieste! Asa de smerit era! Orice am face, noi, fara harul lui Dumnezeu nu ne putem mantui! Chiar daca suntem pacatosi, ne ridicam, dar numai prin credinta in Hristos. Pacatele noastre nu le poate vindeca nimeni decat Domnul nostru  Iisus  Hristos,  si  numai  prin  pocainta  si spovedanie. Sa facem act de smerenie, de pocainta, ca altfel nu putem fi iertati.

Nu este neaparata nevoie sa faci teologie. Nu este vorba decat de bataia inimii tale spre Dumnezeu, in continuu. O stare de a te considera mereu langa Dumnezeu si Dumnezeu mereu langa tine.

- Daca se intampla sa pierd aceasta stare de prezenta, cum poate fi recastigata?

- Te intorci imediat: „O, Doamne, am gresit! Iarta-ma, Doamne!” Nu te lasa deloc: „Ce, sa las sa ma manance fiara fara sa ma apar deloc? Nu! Daca se spoate, sa-l birui eu pe el!” Ca asta vrea Dumnezeu, sa te intorci tu si lasa mai departe pe Hristos!

Vreau sa intelegeti ca nu se poate mantui omul prin puterea lui, dar faptele bune Il biruie pe Dumnezeu, il moaie pe Dumnezeu. Daca ne iubeste?! Omul a fost creat de Dumnezeu cu vointa libera, cu ratiune si simtire. Eu deliberez, gandesc sa fac cutare si apoi trec si fac. Dar eu, cat gandesc sa fac, pot sa gandesc oricat, dar daca nu merg sa fac nu se intampla nimic! Cand merg sa fac, atunci vine harul! „Dai vointa, iei putere!”, cum zice la Proorocul Isaia. Mereu voiesti, mereu vine harul.

Sa va spun o intamplare. Sfantul Macarie Alexandrinul, cand era copil, s-a hotarat sa nu se casa­toreasca, ci sa-si duca viata in curatie. Provenea dintr-o familie de oameni bogati. A ajuns la adolescenta si se simtea foarte bine, ca isi pastra hotararea. Dar pa­rintii, care nu stiau adancul inimii lui, au hotarat sa-l casatoreasca. Si au gasit o fata la masura lui. Sigur, lui nu i-a convenit. El, care traise toata viata in gandul acesta…! Nu era vorba de o simpla mangaiere, ci de o convingere adanca, pentru ca Cine nu lasa si tata si mama si sotie, acela nu Ma iubeste!

A inceput si nunta. Dar, participa acolo ca un lemn, caci nu voia deloc sa se casatoreasca. Toate aceste lucruri l-au intristat adanc. Se gandea cu groaza la o realitate care strica asezarea si marile lui hotarari. Si se gandea ce poate sa mai faca, caci se apropia momentul canod trebuia sa se retraga cu mireasa. Dar, vazand ca nu mai are incotro, a iesit afara si a fugit!

Cine erau dusmanii lui? Casnicii lui – cum zice Mantuitorul! Cine era primul dusman? Mireasa aceea nevinovata, saraca, care se uita la el ca la un inger si ca la un Dumnezeu. De aceea se temea el.

Fugi! In drum, un batran venea si el pe cale. Si s-au intalnit. El, cand a vazut acum un om strain, acela a devenit marele lui sprijin, nu cei care il iubeau la sange. Si-l intreba: „Unde te duci batranule?” El era in frac, gatit de nunta de boieri. „Unde ma duc?” „Unde te duci?” „Ma duc in pustie!” Va inchipuiti ce-a fost pe el cand a auzit ca se duce in pustie. „A, merg si eu!” „Ce? Vezi-ti de treaba fiule!!“A facut desavarsita ascultare. Dar, dupa trei ani, sa va tineti bine, batranul s-a ridicat in sus – era Ar­hanghelul Rafail!

Daca statea pe loc sa se gandeasca, statea in lume si nu mai pleca. „Dai vointa, iei putere!” Chiar Mantuitorul a spus: Indrazniti, Eu am biruit lumea! S-a referit la noi toti, pentru ca toti suntem dumnezei dupa har. Toti avem puterea sa biruim lumea.

De ce te temi asa de mult? De ce te desconsi­deri? Pentru ca nu ti se cere sa cuceresti armate, ci sa te birui pe tine! La ce masura esti, la masura ta, tu lupta sa te desavarsesti! Hai sa ascultam cuvantul lui Dumnezeu si sa nu ramanem mai departe adormiti in anumite obiceiuri.

Toti ne vedem ca nu suntem nimic, dar ne tinem de celalalt, ascultam de aproapele. Domnule, acolo unde esti tu, atat cat poti, fii consecvent, iu­beste pe Hristos! Fereasca Dumnezeu sa va agatati de vreo erezie oarecare, cum sunt vremurile acum.

Dragii mei, sa stiti si lucrul acesta. Dumnezeu a creat cele mai grozave lucruri! A creat o femeie distinsa, care a nascut pe Hristos, si a creat preotia care-L aduce pe Dumnezeu din cer sa-L nasca pe Sfanta Masa!

Va dati seama ce inseamna preotia! Nu faceti deosebire intre duhovnicul cutare si duhovnicul cu­tare. Orice duhovnic are putere sa te dezlege. Nu te dezleaga vrednicia lui, ci te dezleaga harul lui Dumnezeu din el. A dat Dumnezeu putinta aceasta preotului, sa ne dezlege de pacatele noastre, caderi grozav de grele, si le dezleaga pentru totdeauna.

Asa ca nu trebuie sa va temeti. Duceti-va la duhovnici sa va spovediti si sa va dezlege. N-avem nici un fel de scuza, sa stiti! Ne-a dat Dumnezeu destul de mult, ne-a facut cu mari puteri. Eu sunt cu voi pana la sfarsitul veacului. Si cu adevarat este! Si daca Dumnezeu a spus: Sunt cu voi pana la sfarsit, fiti credinciosi Sfintei Scripturi!

- Parinte Arsenie, vi s-a intamplat vreodata sa aveti probleme cu parintii unor tineri care doreau sa mearga la manastire si ei nu erau de acord?

- Am avut foarte multe cazuri.

- Si cum ati procedat?

- Parinte draga, mai intai de toate eu am fost foarte liber la atacul acesta al parintilor. Am Scriptura ca pavaza, ca raspuns, caci spune Hristos: Cine nu lasa tata si mama si frati si surori nu este vrednic de Mine; nu Ma iubeste pe Mine!

Si el a facut lucrul acesta. Este dupa Scriptura. Le spun: „Nu aveti dreptul sa-l opriti! Pentru ca il opriti ca sa-l nenorociti: sa stea prin discoteci, sa stea prin santuri. A venit aici sa-I slujeasca lui Dumnezeu. Uite ce frumos canta! Uite cat slujesc lui Dumnezeu!”

Sunt foarte rare cazurile cand i-au luat parintii inapoi. Cei mai multi au ramas. Au luptat si ei, ca au venit la manastire. Este bine sa mergi la manastire, caci manastirea este o cetate grozava. Intrarea in manastire inseamna intrarea in cer. Suntem cin ingeresc. Ducem o viata ingereasca, cu taierea voii…

Au venit la manastire pentru ca nu puteau sa traiasca altfel decat nebuni pentru Hristos. De aceea am spus: „Domnule, nu ai innebunit inca? Inca mai ai? Mai stai acasa!” Da, ca sa poti. (…)

- Dar de unde stim ca-i voia lui Dumnezeu sa lasam lucrarea din lume?

- Ce sa stiu eu? Eu stiu una si buna: Cine nu lasa tata si mama si frati si surori si veselie si im­paratie si tot ce este in lume, acela nu Ma iubeste! Ce sa ne mai pacalim cu materia?

Nu fac propaganda sa se vina la manastire. Eu spun ce spune Hristos in Scriptura! Dar, orice ai fi in lume nu este mai mare decat calugaria! Este de mii de ori mai mare calugaria decat sa ramai in lume si sa nasti copii! Pentru ca noi suntem miresele lui Hristos si nastem mereu fii duhovnicesti

- Cum procedati cu anumite persoane care sunt bolnave psihic?

- Este o problema mai grea. Cu tactica. Ii citesc rugaciuni, sa-i vindece Dumnezeu. Eu asa fac, ii iau in pomenire la biserica.

- Ii spovediti si ii impartasiti?

- Ar putea fi impartasiti. Dar depinde de gradul de nebunie in care se afla. Pentru ca el, mai intai de toate, nu recunoaste ca-i anormal”.

(Din: Ne vorbeste Parintele Arsenie 2, Editura Episcopiei Romanului, 1997)

“(…) - Parinte Arsenie Papacioc, ca intrebare cheie, ce ati vrea sa ramana cuvant de mostenire pentru urmasi?

- Vedeti, eu pun cu constiinta problema mantuirii, fara sa rationalizam lucrurile si nici sa nu pierdem timpul, pe care-l socotesc extrem de scump, poate cel mai scump lucru pe care ni l-a dat Dumnezeu. Ca traim inca. Si­gur, pun si problema vesniciei noastre. Smereste-te si urmeaza-Ma, porun­ceste Hristos. Acesta ar putea fi: gandul, cu orice chip, la sfarsit, la viata de dupa moarte. Cu orice chip. Pentru ca nu trebuie sa amintesc la lumea de buna credinta ca va fi un vaiet dincolo de inchipuirea noastra, la raspantia celei din urma zi, cand omul a pierdut timpul. In viata mea am fost la capa­taiul multor morti. Dupa ce m-am eliberat din inchisoare, dupa 14 ani, in ’64, am vazut oameni pe patul de moarte, care toti doreau sa mai traiasca o zi. Eu, care traiam momentul lui, intr-o oarecare masura (intensitatea numai el, saracul, o traieste, si sigur, o vom trai toti), imi dadeam seama de starea lui disperata, ca incepuse sa vada ceea ce de fapt ii spusese Biserica: duhurile rele; pe urma, procesul constiintei si al poruncilor, grozave, din­colo de a face o comparatie cu cea mai inalta constructie filozofica.

Citeam la un parinte, Paisie (care foarte mult mi-a placut, pentru sim­plitatea scrierii), ca s-au dus americanii la el, in pustie, sa se foloseasca de intelepciunea lui. Şi i-a intrebat parintele: „Ce ati facut voi, americanii?” „Am ajuns in Luna” „Şi cat v-a costat aceasta?” „Rauri de dolari”. „A, eu pot intr-o clipa, sa ajung la Dumnezeu”. Vreau sa va spun ca-mi pun problema ce ar putea face oamenii acestia intr-o zi. Ca sa-mi dau seama si sa ne dam toti seama ca o clipa e un timp si o suspinare (care e rugaciune), important e aceasta stare de ridicare, de tasnire spre Dumnezeu, o clipa numai. Tre­buie facuta din adancul inimii, nu rationalizata, dupa tipic sau nu stiu ce obicei. Trebuie sa simti efectiv. Nu recomand canon, ci o stare de prezenta continua.

Am vazut ca intr-o zi poti face foarte multe. In disperarea lor ziceau: bine, dar Sfantul Sisoe cel Mare zicea ca intr-o zi putem sa ajungem la masura dumnezeiasca. Dar aceasta o spunea un sfant de mare traire. Dar de ce trebuie sa luam exemplul sfintilor parinti, oameni fiind si noi, de ce sa nu ne miscam si noi, chiar daca nu ajungem la gradul de traire al lor. Cel mai important lucru posibil este sa nu pierdem timpul. Spuneam mereu ca daca ar fi cu putinta sa-i intrebam pe cei de sus: „Ce v-a costat pentru atata fericire?” acesta va fi raspunsul: „Timpul petrecut bine“. Nu ne-a dat Dumnezeu pentru altceva timpul, decat pentru asta? Ne-a creat ca sa ramanem in bucuria vesnica alaturi de El. De ce ne complicam? Biserica mai mult sfinteste decat invata si de aici se reflecta faptul ca noi nu vrem imparatia omeneasca, ci imparatia cea de veci. Timpul pentru asta este, pentru a ne tine in legatura cu vesnicia. Şi va spun: nu e putin lucru sa ai sentimentul vesniciei in tine, mereu.

(…) De asta spun eu ca-i un mare dar ca noi traim. Aici trebuie sa vedem (sa avem bunul simt de a recunoaste) ca Dumnezeu ne-a pazit, ne-a indreptat, ne-a trecut cu vederea peste o serie intreaga de negativisme ale noastre, tot cu scopul ca noi sa ne indreptam, sa ne trezim. Daca am ajunge la o „sensibilitate” ne-am da seama de cate ne-a pazit Dumnezeu sa nu murim. Personal va spun ca si-n puscarie si-n pustie m-a ferit Dumnezeu. Lumea ma intreba, stiind ca am trait izolat, in padure si-n puscarie: Nu s-a facut nici o minune? S-a facut, zic, aceea ca nu s-a facut nici una si totusi traiesc - cu lanturi ruginite, in haine pline de puroaie uscate ale detinutilor, cu lanturi inchise cu nituri (nu cu lacat, care se poate deschide) si mai ales cu umilinta dincolo de inchipuire. Pentru ca, va spun: noi toti trebuie sa terminam pe cruce. Jertfa este actul mantuitor al nostru, al tuturor. Numai prin jertfa, cu orice chip, noi prindem lucrurile si primim, in sfarsit, harul lui Dumnezeu pentru mantuire. Daca aceasta suferinta este incadrata si-n umilinta, ai o cruce desavarsita. Mantuitorul a suportat nu numai durerea fizica, ci si umilinta, care era la maxim, dezbracandu-L, batjocorindu-L, Dumnezeu fiind, nevinovat fiind. Nu este minune de la Dumnezeu ca eu traiesc? Ca am trait in paduri sa vad ranjetul lupilor la cativa metri, lupi cu care nu puteai sta de vorba, ca ma dadeam dupa copaci, ca ursul sa nu ma vada. Sa stii sa vorbesti cu padurea, sa te-nfratesti cu copacii, sa cunosti limbajul acesta mut al lucrurilor, aceasta stare de suspendare din dimensiunea omeneasca, acestea sunt mari minuni.

Au fost si motive mai materializate in care se vede lucrarea lui Dumnezeu. Mi-a trimis Dumnezeu niste lupi. Nu va spun ce-a fost. Dar mi-am schimbat directia. Era iarna. A inceput o ninsoare asa de grozava! Momen­tan m-a uimit chestia asta. Nu-mi dadeam seama daca-i lucru natural, desi era iarna. Ningea asa de tare ca nu se vedea ca de aici pana in biserica. Sau cand ma baga la inchisoare la racitor, in camere frigorifice, dezbracat, si totusi traiam. Nu aveai voie sa stai jos. Era doar un butoi in toata camera. Nu puteai sta decat in picioare, de la cinci dimineata la zece noaptea.

Faceam o comparatie intre draci si cei ce ne pazeau. Am vazut dracii care se temeau de Dumnezeu, dar acestia nu se temeau de Dumnezeu. Va dati seama ce primejdie mare era. Numai ca aveam credinta si constiinta ca Dumnezeu stie de noi. Pentru marele adevar sufeream toti. Se temeau ca ma face Patriarh. Niste aberatii. Sigur ca erau mari minuni de la Dumne­zeu. Suferinta in sine este mare dar de la Dumnezeu. Nu ma mai indoiesc in nici un chip. Sunt gata pentru orice. La Aiud m-a chemat un colonel (zece colonei erau acolo, tara intreaga era inchisa): „Vorbiti-mi de exis­tenta lui Dumnezeu” spune colonelul. „Dumneavoastra, la varsta aceasta, imi puneti intrebare de scoala primara? Ochii cu care vedem, inima care ne tine-n viata si care iubeste, sunt daruri omenesti, sau de la Dumnezeu? Acesta este Dumnezeu. Insusi faptul ca suferim si traim este un argument”. Vazand ca este infrant, a intrebat: „Care este ultimul cuvant?”

„Eu sunt gata sa mor pentru ce va spun”. „Luati-l de aici. Gata!”

Vreau sa va spun ca suferinta aceasta, incadrata de o constiinta si de o credinta crestina, reprezinta secretul prin care s-a putut rezista. Nu se putea rezista altfel intr-o infometare si-o umilinta, dincolo de orice inchi­puire.

- In suferinta aceea, constientizand ca duceti o cruce, ati trait si o fericire?

Era o permanenta fericire. Daca nu era o permanenta linistire de con­stiinta ca tu esti pe cruce, nu mai avea valoare jertfa. Fiinta omeneasca e dincolo de ceea ce vede. Ca sufletul e omul, nu trupul e omul. Şi el, sara­cul trup, nu trebuie sa-l ignoram, pentru ca uite, poarta si el raspunderea mantuirii. As indrazni sa va spun ca de multe ori am simtit ca m-a ajutat la mantuire dracul. Pare un paradox.

- Mi-ati spus acum doi ani: ce ne-am face fara el?

Sigur. El ne arata cine suntem. Credeti ca l-a lasat Dumnezeu degeaba?

- Ca veni vorba si de trup, dati-mi voie sa va fac o fotografie. As fi vrut sa va mai intreb; cum sa iau cuvantul lui Iisus: „Imparatia lui Dumnezeu o aveti in voi”?

Tocmai asta este. Lumea este obisnuita cu dimensiuni. In invatatura crestina nu mai exista dimensiune. Dumnezeu daca este trait, esti intr-o imparatie intreaga, imparatia Lui. (…)

(…)

- Cum sa intelegem: „Eu n-am venit sa aduc pacea?”…

Zice in continuare: se vor certa soacra cu nora. Ca nora vrea sa duca o viata crestina si soacra nu vrea. E razboiul din familie. Nu ne intelegem in problema credintei. Suntem obligati sa credem. Te superi, nu te superi, in materie de credinta trebuie sa ai sabia scoasa. O data taci, a doua oara taci, a treia oara scoti sabia. „Manie-te tare” zice Sfantul Ilie. Pacea, in compara­tie cu dreptatea, este mai mare de patru ori zice Sfantul Ioan Scararul. Ca sa faci pace, intelepciunea cedeaza. Aceasta este pozitia crestina. Sa stii sa jertfesti. Nu se poate fara Cruce, ea ramanand cel mai laudat lucru al pa­mantului. Aceasta este semnificatia lumanarii si a candelei. Nu e un obicei oarecare. Pentru ca ideea de jertfa o traieste lumanarea. Pentru a lumina, trebuie sa arda uleiul, ceara, fitilul. Nu stii sa jertfesti, nu traiesti sacrul. Ca sa poti face lucrul acesta trebuie sa duci razboi, sa scoti sabia. Trebuie sa lupti, cu orice chip, cu necredinta din jurul tau. In momentul acesta istoric, intalnesc copii care sunt opriti de parinti sa mearga la biserica. A devenit o comoditate a nu te mai ruga. Greseala foarte mare, fiindca nu poti sa te eliberezi, nu poti primi gustul adevaratei fericiri, traind la intamplare, in desantari.

- Mi-ati spus, la inceputul intalnirilor noastre, ca sensul nu este cunoasterea lui Dumnezeu, ci cucerirea Sa. Ca sa ajungi la cucerire, trebuie sa-i cunosti Chipul, sa nu ajungi sa crezi in altceva.

Chiar am scris cuiva, pe-o carte de-a mea: Smereste-te si urmeaza-Ma! Fara smerenie nu se poate. Harul vine prin smerenie. Smerenia nu este rezultatul unei lucrari duhovnicesti. Este tot un dar pe fondul unei lucrari a ta, sincere. Daca-i smerenie, vine harul, ca harul ne va mantui. Am fost intrebat: te mantuiesti parinte? Cum pot sa spun eu ca ma mantuiesc? Ma mantuiesc daca sunt smerit. Pot sa ma declar eu smerit? Ca asta inseamna smerenie? Nu te stii niciodata smerit. Numai atunci vine harul. Nu te poti juca. In plus, nu vreau sa rationalizez faptul. Eu vreau sa traiesc intens, sa fiu linistit, si cu ceva dincolo de noi, care e divin in noi, si acest divin din noi nu va disparea nici in iad. Nicaieri. El ramane permanent. Fie ca-ti dai seama sau nu. Atunci iti dai seama unde te gasesti, pentru ce traiesti. Noi suntem foarte inzestrati. Repet: Omule, daca ti-ai cunoaste valoarea!

- Smerindu-te, cu constiinta lucrarii harului, te imbunatatesti.

Vedeti, noi nu putem sa luam lucrurile acestea cu mijloacele matematicii: daca nu-mi dati anumite date, nu rezolv problema. La noi nu-i asa. Acestea sunt datele: Eu v-am creat dupa chip si asemanare. N-am facut din voi altceva, decat ca dumnezei sunteti toti.

- Zilele trecute un om de teatru spunea ca spectacolul de teatru trebuie sa iasa din spatiul teatrului construit pentru gustul altui secol. Asa cred ca-i si cazul Bisericii. Sa se gaseasca modul de a micsora suferinta din strada.

- Important este sa ma controlez pe mine, unde exista o lume intreaga. Sa ne facem amplasament de tun. Daca tunul nu are amplasament, are recul si te arunca. Dumnezeu stie. E un cersetor pe care n-ai cum sa-lajuti, dar spui: Doamne ajuta-l, si Dumnezeu ii va da pentru rugaciunea ta. Dumne­zeu nu pentru El l-a lasat acolo. Saracul e lasat pentru noi. El intinde mana sa-ti dea tie imparatia lui Dumnezeu. Marea noastra greseala este ca ii dam banul cel mai mic. Aici gresim ca nu ai ce ai, ci ai ce dai si nu sa dai ce ai, ci sa dai ceea ce esti. (…)”

(in: George Cabas, Pagini de Pateric Romanesc, Editura Anastasis, Sibiu, 2009)

ÎMPREUNĂ CU PĂRINTELE CLEOPA

Să vă spun ce înseamnă ascultarea. Ne-a apucat o mare ploaie într-o pădure măruntă; o pădure nu prea  înaltă, mare cât casa, aşa. Părintele Cleopa într-o parte, eu într-altă parte, căutam tufişuri mai dese să ne adapostim. Părintele însă insista, aşa, pe sub ramuri, să vin la el. Până acolo erau cam 30 de metri. Eu ziceam, că culcuşul meu este mai bun, şi zic „Nu!“. “Stai, măi, băiete! Ia să ascult eu pe Părintele Cleopa!” Am fugit de acolo şi imediat a trăsnit locul acela în care am fost eu. Măi, m-a impresionat! Ce înseamnă ascultarea!

- Câţi ani v-aţi nevoit împreună prin pădure?

- Patriarhul Justinian, după ce ne-am întors de la pustie în 1954, a avut o părere pe care ne-a împăr­tăşit-o: să ne trimită în toate mănăstirile din Româ­nia, cel puţin de două ori pe an, să spovedim părinţii şi să-i povăţuim duhovniceşte. Insă, i-am spus că nu sunt de aceeaşi părere, pentru că mănăstirile au şi ele duhovnicii lor şi nu se cuvine să te duci peste ei, pentru că s-ar crea antagonisme. „Cine sunt ăştia? Ce sunt ăştia? Nişte pustnici? Acum nu prea i-am cali­fica noi mari sfinti!”

Atunci am fost de părere să ţinem mănăstirea noastră, Slatina, deschisă, să vină toată lumea să se folosească. Şi aşa s-a şi întâmplat.

După ce am fost arestat la Suceava, am fost transportaţi cu o maşină la Bucureşti pentru a fi judecaţi. Ancheta a durat 90 de zile şi a fost foarte ne­suferită. Bătăi, ciocniri, mă trăgeau de barbă în tot felul… Până la urmă s-a speriat şi anchetatorul. Era un căpitan foarte rău. Mi-a luat barba şi mi-a retezat-o la jumătate. (Barba tot aşa era de lungă). Şi zic: „Ai să răspunzi de asta în faţa lui Dumnezeu!” Ştiţi ce mi-a zis? „Lasă, că nu stă călugăria în barbă!” Când a vorbit vorba asta, zic:  „N-ai vorbit dumneata, ci Duhul Sfânt!” Doar Sfântul Clement Alexandrinul are o vorbă despre barbă: „Are o mare înrâurire sufle­tească asupra cugetului”.

[Parintele Cleopa]:- Părinte Arsenie, cea mai mare bucurie este că te văd aici, dragul mamei! Te-a împodobit mila Domnului cu răbdare, cu harul preoţiei şi cu barba asta aşa de frumoasă! Iaca, mila Lui te-a ţinut! Ai 82-83 de ani! Vai, Doamne, mare bucurie mi-ai fă­cut! Am aiuzit că eşti tare ocupat!

- Da, Părinte! Am spus însă: „Plec la Mănă­stirea Sihăstria cu orice chip!” La mine se pune o problemă încordată, destul de grea. Nu are cine să mă înlocuiască! Şi am făcut noi intervenţii la Pa­triarhie şi mi-au trimis un părinte tinerel, care a mai fost pe la noi. A rămas la mănăstire până vin eu.

[Parintele Cleopa] - Mai stai, mamă, mai stai! Să ştii că de acum, dacă ne-am întâlnit, cu mila Domnului, să-ţi mai spun de-ale mele. Eu sunt bolnav şi bătrân, cu cinci operaţii…, mâine-poimâine, mă duc la fraţii mei. Ce zice psalmul 89: Anii lor sunt 70, iar de vor fi în putere 80, iar ce este mai mult decât aceştia, osteneală şi durere, că trece viaţa noastră şi ne vom duce! Parcă visez când te aud vorbind, dragul mamei! Mila Preasfintei Treimi te-a adus aici! Am vrut să ne mai vedem încă odată în viaţă! Nu se ştie! Vai de mine, prin câte ne-a trecut pe noi Dumnezeu!

- Este foarte bine să ne rugăm unii pentru alţii! Da, cu adevărat, ca să fim întru adevăr! Să aducă omul jertfă ca să fim în împărăţia lui Dumnezeu! Pentru că s-a dorit mult în adâncul inimilor noastre lucrul acesta! Dar cine poate să spună că merită? De asta trebuie să ne rugăm, Părinte Cleopa!

[Parintele Cleopa]- Doamne, Maica Domnului, cum de l-ai adus aici! Tare am dorit să-l mai văd, săracul! Că am ştiut că-i sincer şi cu frica de Dumnezeu! M-a ajutat cand eram scârbit şi necăjit! Săracul, o trecut prin multe!

[Parintele Ioanichie] - Veniţi aici la noi, Părinte Arsenie măcar acum la bătrâneţe.

- Mai mult decât sfinţiile voastre doresc să vin. Am simţit duhul lui Dumnezeu în mănăstirea asta. Eram cu Părintele Cleopa prin pădure şi spunea odată părintele cu insistenţă că, dacă moare – îşi punea pro­blema asta sincer -, zicea să-l aduc la Sihăstria. Eu îi spuneam: „Pe mine leagă-mă de picior şi arunca-ma”. N-a vrut Dumnezeu să murim! Se spune că istoria unui neam este scrisă pe ziduri, dar la Sihăstria este scrisă pe copaci!

[Parintele Cleopa] - Ne-a ţinut mila Domnului până acum, eu am 85 de ani, el 83.

- Eu sunt la Techirghiol de 21 de ani. Vine multă lume şi sunt singur. Vă închipuiţi, toată Dobrogea ne cercetează. Spovedesc încontinuu. Cea mai obositoare ascultare a mea! Dar mă liniştesc cu gândul că dacă Dumnezeu a hotărât  aşa, nu am motive de întristare. Ferească Dumnezeu. Nu mai permiteţi întristări. Vorba Sfântului Ioan (Carpatiul), nu mai fericesc pe nimeni, decât numai pe voi călugării! Trebuie să avem o stare de veselie per­manentă, care să ne menţină verticalitatea să ne ţină mereu în mişcare. N-are la cine să mai ceară Dum­nezeu acum sprijin pentru lume, decât la noi.

A venit odată unul, care m-a impresionat aşa de tare, era din Maramureş, şi zic: „Aţi venit aici la băi?” „Nu, domnule Părinte! N-am venit! Am venit special la Sfinţia ta!” Era în Săptămâna Mare, Sâm­băta Mare. Şi l-am spovedit. Nu am avut de lucru şi l-am întrebat dacă a postit. Dar cu acest om, de 35 de ani se luptau sectanţii să-l facă adventist. încă şi nevasta lui de 35 de ani se dăduse la adventişti. Vă închipuiţi! El, săracul, nu  avea Paşti, nu avea Crăciun… Dar nu s-a lăsat! Era un om foarte înalt şi voinic şi sufleteşte. Că dacă îl amăgeau pe el ad­ventiştii, atunci îi cucereau pe toţi din sat.

Dar, nu am de lucru şi-l întreb dacă a postit: „N-am postit, domnule părinte! Ieri a fost Vinerea Mare, am mâncat şi atunci!” Atunci zic în sinea mea: „Arsenie, ce faci?” Dar, deodată mi-am amintit: „Au oare postul decide, sau sfărâmarea inimii? Omul acesta de 35 de ani lupta pentru Ortodoxie, pentru credinţa lui adevărată şi strămoşească!” „Bine, zic, te împărtăşeşti, dar nu mai mănânci până mâine!” Mai erau câteva ceasuri!

Valoarea sufletului nostru n-a spus-o un proo­roc sau un apostol, ci a spus-o Hristos: Ce va da omul în schimb pentru sufletul său? De ar avea toată lumea nu poate cumpăra un suflet! Asta a spus-o Hristos!

Pentru că, aşa cum spun şi marii cercetători, libertatea unui sclav este mai mare decât a unui rege, de cele mai multe ori! Şi noi suntem, nu nişte sclavi, ci suntem fraţii lui Hristos, fii Lui, miresele Lui.

Călugăria este mare lucru, părinţilor. Se vor­beşte mult, s-au vorbit multe, lucruri subtile despre călugărie, dar nu s-a atins niciodată tot. Şi toată fru­museţea ei sta în tăierea voii. Tăierea voii este o continuă luptă cu Dumnezeu. „Trebuie biruit, căci El ne-a creat!” El ne-a creat cu voinţa liberă. Şi noi acum trebuie să ne tăiem aceasta voinţă liberă. Şi când te gândeşti, care sunt eforturile pe care le facem pentru cinstea care ne este dată?

Părinţilor, plăcerile nu au făcut decât să împu­ţească pământul! Ce plăceri? O plăcere de sminteli, oricum le-ai lua! Mănâncă cât îţi este foame, bea când îţi este sete, dar numai să stai aici. Şi cine a spus asta? Un mare părinte; chiar şi Arsenie cel Mare a spus vorba asta.

Aşa că, părinţilor, foarte mult să ne bucurăm că suntem călugări! Să-mi daţi voie să va spun, tare aş vrea, ca la sfârşitul vieţii mele, să pot să spun atât: „Mor fericit că sunt călugăr!” Şi am fost foarte ispi­tit, părinţilor! Închisori, pustii, stareţii, fel de fel, chiar şi ca duhovnic acum.

M-a întrebat odată o fată, ca la 25-30 de ani, cred că era profesoara, după ce terminasem slujba de acolo, eram pe treptele de la casa de unde stau eu în mănăstire, zice: „Părinte, care este prima condiţie care trebuie s-o îndeplineşti ca să te faci călugăr?” Zic, dintr-o data: „Să fii nebun!” A înţeles!

Ne ducem dintr-o necesitate sufletească, şi atunci te iei la luptă cu tine, frate, şi să nu te laşi cu nici un chip. Nu trebuie să urmăriţi mântuirea te miri cum! Urmăriţi-vă pe voi, cercetaţi-vă mai mult! Şi ca metodă, înregistraţi-vă mereu paşii: „Ce fac, unde merg, cine sunt?” Pentru că una din marile tactici ale diavolului este să ne scoată din mănăstire, după cum sunt foarte convins, atunci când te duci la mănăstire diavolul este în stare să angajeze toată lumea ca să te împiedice, toată lumea pământului!

- La Cuviosul Paisie cel Mare a venit la miezul nopţii Constantin cel Mare, împăratul creştinilor. Strălucea ca soarele! Şi zice: „Mata eşti Hristos?” „Nu sunt Hristos! Paisie, ferice de voi şi de toţi care vor răbda în mănăstire până la sfârşit! Eu am mare slavă, am făcut atâtea biserici, am dat libertate creştinismului, am văzut Sfânta Cruce pe cer, am scos de la închisoare atâtea mii de călugări şi preoţi, am palate de aur…, dar nu sunt unde sunt călugării! Acolo unde sunt călugării, nici nu pot privi! Atâta slavă au adevăraţii călugări!”

- Se spune despre Sfânta Elena, mama împă­ratului, că servea călugăriţele în genunchi, că zicea: „Eu sunt împărăteasa unui împărat stricăcios, dar voi sunteţi împărătesele lui Hristos!” Vă daţi seama!

Lucrul acesta, părinţilor, nu este o glumă sau alegorie, ci este un adevăr. Suntem miresele lui Hris­tos! Pe cine să iubească mai mult un mire, decât pe mireasa lui? Nu aţi observat, pe apostoli întâi i-a numit slugi şi pe urmă i-a numit fraţii Mei! Suntem acolo unde trebuie să fim. Poziţia călugărilor este mare pe suprafaţa pământului.

-  La rai să ne vedem, mamă!

- Vă rog foarte mult să mă pomeniţi şi să mă în­ţelegeţi. Eu, părinţilor, mă închei la nasturi mai puţin, ca să mă pot descheia la mai puţini. Aşa puţin timp am!

- Atâta lume-i pe capul lui!

- Părinţilor, să cădem cu feţele la pământ să mul­ţumim Domnului că ne-a dat această putere să fim călugări. Ţineţi-vă în mare unitate. Respectaţi-vă de sus până jos. Şi de jos până sus. Nu este nimeni ne­însemnat. Oricare dintre noi suntem prieteni lui Hris­tos, nu suntem nişte sclavi. Şi libertatea unui sclav poate să fie mai mare decât a unui rege, de multe ori.

Vă rog să mă credeţi că este o mare lipsă de duhovnici în mănăstiri. Gândiţi-vă că sunt mănăstiri întregi care n-au duhovnici. Dacă ar fi să plec, unde aş putea să mă duc?

- A rămas singur, dragu mamii! Mila Preasfintei Treimi, că te văd, mamă! Uite ce albă i s-a făcut barba, că era roşie!

- Eu, părinţilor, mănânc, când mi-e foame, nu prea dorm că n-am timp, dar aş dormi, şi sunt cu inima veselă. Acestea sunt secretele mele. Mi-e dragă mănăstirea! Îi mulţumesc lui Dumnezeu din toată inima, cum de mi-a dat mie în minte cu zeci de ani în urmă, să mă duc la mănăstire! Nu m-a învăţat nimeni şi totuşi am plecat.

- Minune de la Domnul, tată!

- Asta este cea mai mare minune pe care o făcut-o  Dumnezeu cu un om, să-i dea harul plecării la mănăstire! Nu înviere de morţi, nu vindecări de bolnavi, ci aceea să te aşezi pe poziţia cea mai înaltă a Sfintei Scripturi: Vrei să fii desăvârşit? Vinde-ţi totul, ia-ti crucea şi urmează-Mi Mie! Părinţilor, cruce înseamnă să duci ce nu-ţi convine! Asta-i crucea!

- Aşa-i. Dragu mamii! Parcă visez când te văd c-ai apărut aici! Preasfânta Treime şi Maica Domnului să ne întâlnească dincolo, dragul mamei!! Să nu mă uiţi la rugăciune! Mântuiltorul spune în Evanghelie: Privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi ziua,, nici ceasul Dar la vârsta asta ce să aştepţi?

-  Ei, părinte…

-  Şi dacă mâine-poimâine primeşti telegramă c-am murit, să vii să mă dezlegi la mormânt!

- Aş vrea să-mi ajute Dumnezeu. Dar cine ştie prin ce momente trec şi eu! Dar cine -va pleca mai înainte? Nu ştim. Uneori pleacă cei tineri…”

(Din: Ne vorbeste Parintele Arsenie 2, Editura Episcopiei Romanului, 1997)