Cititi si:

***

Parintele Arsenie Muscalu, raspuns din conferinta “Viata in Biserica” (2003), extras din postarea:

Ce avem noi de facut astazi pentru a ne mantui si pentru a ne pregati de incercarile ce vor veni?

“[...] Am dat mereu exemplul, cand mi s-au pus intrebari asemanatoare, exemplul Marelui Mucenic Teodor Stratilat. Era general al armatei romane. In vremea in care a trait el stapanea idolatria in Imperiul Roman. El fara indoiala ca avea unele obligatii legat de acest cult idolatru, odata ce era ofiter superior al armatei romane. O vreme a reusit sa-si pastreze credinta in ascuns. Era crestin, dar nu se arata pe fata ca este crestin. Nu arata prin nimic altora ca este crestin.

Dar a simtit ca nu se poate – de la un moment dat a simtit ca nu se mai poate sa ramana asa. Eu as zice ca, chiar Harul l-a ocrotit ca nimeni sa nu inteleaga cum ca el in taina este crestin. El stie cum s-a strecurat printre toate. Dar a sosit si momentul in care a simtit ca nu se mai poate altfel si atunci a cerut de la Dumnezeu mai intai un semn de incredintare, sa-i spuna Dumnezeu daca este cazul sa-si de ape fata credinta – pentru ca el stia ce urmeaza – sau sa mai astepte. El a trimis pe unul dintre slujitorii lui cu un brau, in semn al demnitatii lui de ofiter, la biserica, sa-l aseze pe Altar, pe Sfanta Masa. Si a zis el lui Dumnezeu: “Doamne, daca va intra intai preotul Bisericii si va ridica braul de acolo este semn ca a sosit momentul. Daca-l va lua altcineva, voi mai amana”. Se temea ca nu cumva marturisind pe fata ca este crestin, apoi sa nu aiba tarie sa rabde chinurile si in chinuri sa se lepede de Hristos. Avea nevoie de o marturie a lui Dumnezeu ca sa stie daca Dumnezeu binecuvinteaza marturisirea lui pe fata pentru ca stia ca fara Domnul nu este cu putinta sa duci pana la capat alergarea muceniciei. A randuit Dumnezeu asa ca preotul sa intre mai intai, Auxentie mi se pare ca il chema pe preot, si sa ridice de acolo braul lui. El a marturisit pe fata ca este crestin, a fost prins, schingiuit, chinuit cu chinuri groaznice si in toate a ramas neclintit. Si si-a dus lupta marturisirii pana la capat.

As zice ca cele spuse despre el pot sa fie un model si pentru noi. Cat omul simte ca nu are inca taria unei marturisiri pe fata cred ca nu greseste daca ramane cumva mai intru ascuns, dar ramanand intru ascuns sa nu fie las si sa nu dormiteze, ci sa se straduiasca pentru cresterea lui launtrica, pentru ca sa poata sa ajunga la un moment dat la taria unei marturisiri barbatesti, a unei marturisiri fatise. Deci in spiritul celor spuse, cred ca este de la sine inteles raspunsul pe care am vrut sa-l dau.

- Cum ne putem feri de pacat daca traim in preajma unor oameni necredinciosi si suntem mereu cu ei?

- Tovarasiile rele, adevarat, strica obiceiurile bune. Bine este sa evitam tovarasiile rele, sa nu ne incredem in taria noastra. Daca imprejurarile asa sunt, ca nu avem cum sa facem lucrul acesta, atunci ne punem toata nadejdea in puterea Harului dumnezeiesc si el ne va apara. Sa avem o dorinta curata si sincera de a fi cu Dumnezeu si de a face voia lui si el ne va apara. Nu va putea nimeni sa ne vatame. Daca Dumnezeu este cu noi, cine poate sa fie impotriva noastra? Cine poate sa ne faca vreun rau, cu ce poate sa ne vatame cineva? Dar stim ca nu avem o credinta atat de tare; de aceea zic, daca se poate, sa evitam tovarasiile rele ca sa nu ne vatamam. Atunci cand nu ne va fi cu putinta, fara indoiala ca Harul ne va apara”.

Legaturi:

Cuv. Paisie Aghioritul despre Posturile randuite ca marturisire a lui Hristos

“- Părinte, oamenii care trăiesc duhovniceşte în lume trebuie să arate celor lumeşti că postesc?

- Când e vorba de posturile rânduite de Biserica noastră – miercurea, vinerea, posturile mari - atunci trebuie, pentru că aceasta este o mărturisire a credinţei. Însă celelalte posturi, care se fac din nevoinţă, pentru dragostea lui Hristos, sau pentru a fi auzită rugăciunea noastră într-o anumită cerere, trebuie să se facă în ascuns”.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, 2003)

***

Din: Sfaturi si raspunsuri importante de la FERICITUL PARINTE EPIFANIE DESPRE POST

Păcat serios

In postul Adormirii Maicii Domnului din anul 1967, îşi aduc aminte doi tineri căsătoriţi, fiii săi duhovniceşti, am găzduit la o oarecare familie, rude cu noi, şi n-am postit, ţinând rânduiala casei aceleia. Am considerat lucrul aces­ta firesc şi de la sine vrednic de iertare. După puţin timp am mers să ne mărturisim la Stareţ, dar nu i-am spus nimic despre asta. Am mărturisit alte lucruri. Ne-a citit rugăciunea de iertare şi apoi am început să discutăm despre diferite chestiuni interesante. In cursul convorbirii ajungând la post, am spus că n-am postit. Am fi preferat să ni se deschidă pământul şi să ne înghită de ruşine când ne-a spus cu asprime:

- Şi credeţi oare că v-aţi mărturisit acum, când aţi făcut un păcat atât de serios?

 

Postul şi sărbătorile

S-a pus adesea întrebarea dacă se îngăduie să se servească mâncare de dulce în cazurile sărbătorilor ono­mastice, evenimentelor excepţionale, întrunirilor cu prie­tenii etc, din perioada posturilor. Stareţul spunea că atenţia faţă de oameni este o mare virtute, faptă care nu se poate suspenda în perioadele de post. Insă pe masă să se pună în mod obligatoriu mâncăruri de post. In cadrul unor limite, ele pot fi mai drese sau mai gustoase dacă vrem să cinstim pe cineva, însă absolut obligatoriu de post.

Postul şi primirea de străini

Este precumpănitor la mulţi punctul de vedere că pentru motive de primire de străini se îngăduie dezle­garea postului. Ca exemplu, din istoria Bisericii, se scoa­te în evidenţă tactica Părinţilor pustiului care încetau pos­tul lor cu prilejul primirii unui oaspete sau a unui frate, când erau în călătorie.

Stareţul a limpezit lucrurile:

- Nicăieri în Pateric – spune el – nu se laudă vreun pustnic şi nu se consideră ca exemplu deoarece a dezle­gat postul pe motivul primirii de străini. Ceea ce s-a spus este faptul că acei pustnici şi nevoitori sfinţi dezlegau postul lor ascetic personal, care era mult mai aspru decât cel rânduit de Biserică. Mâncau, de pildă, puţine crudităţi, legume muiate sau verdeţuri crude, sau puţin posmag muiat şi asta nu în fiecare zi, ci la 2-3 zile, sau mai rar.

Dacă se întâmpla, aşadar, să găzduiască pe cineva, atunci fierbeau legumele, sau verdeţurile şi dacă era zi cu dezlegare la untdelemn, puneau peste ele puţin unt­delemn sau beau puţin vin. Se întâmpla să mai adauge puţină osteneală ca să mai dea puţin gust mâncării uscate pentru a cinsti astfel pe oaspeţii lor. Cu smerenie primeau şi ei înşişi o găzduire asemănătoare de foarte puţinele ori când ieşeau din chiliile lor. Iar când motivele primirii de străini dispăreau, se întorceau la postul aspru, sau la încă şi mai aspru ca să recâştige terenul pierdut, adică nu cumva să se fi înşelat pe ei înşişi, încât primirea de străini să le fi fost un pretext de a slăbi postul lor.

Când un oarecare pustnic, continuă Stareţul, mergea să cerceteze pe alţi pustnici în pustie, aceia îl cinsteau cu puţin vin (fie deoarece era dezlegare la vin, fie deoarece aplicau iconomia pentru osteneala călătoriei). Şi acesta îl bea mulţumind, din politeţe, dar când se întorcea la chi­lia sa, rămânea atâtea zile fără apă câte pahare de vin pri­mise în călătoria sa. Ucenicul său, căruia i se făcuse milă de el, atunci când călătoreau împreună, ruga în ascuns pe cei la care găzduiau să nu-i dea vin.

* * *

M-am spovedit la Stareţ cu mai mulţi ani înainte, îşi aduce aminte un fiu duhovnicesc al său, că un oarecare frate ne-a găzduit în casa sa. Avea cugetul puţin cam lumesc şi n-am postit în zilele de post. Stareţul însă mi-a spus cu asprime:

- Pe deoparte vărul, pe de alta cumătrul, dincolo cum­natul, apoi prietenul. Bine faceţi că primiţi oaspeţi. Şi v-o recomand asta. Chiar şi în zilele de post. Dar veţi servi mâncăruri de post. Ingrijite şi gustoase dacă vreţi să cin­stiţi pe cineva, dar de post. Să le-o spuneţi simplu: “Astăzi este post, de aceea vă servim mâncare de post. Nu vrem să călcăm legile Bisericii”.

Postul şi întrunirile

Mulţi dintre fiii duhovniceşti ai Stareţului aveau de în­fruntat multe probleme cu postul când luau parte la întruniri prieteneşti sau de breaslă (a vechilor colegi de şcoală, de muncă, de facultate etc). Este de observat că în societăţile creştineşti contemporane de nuanţă occidentală, astfel de întruniri se rânduiesc de regulă miercurile şi mai ales vinerile, deoarece următoarea zi, sâm­bătă, este nelucrare şi se încheie săptămâna de lucru. (Stareţul în asta vedea o lucrare diavolească ascunsă. “S-au pierdut celelalte zile”, spunea el). Evident că nimeni nu ia în considerare marile perioade de post, nici nu are grijă să pună mâncăruri de post. Eventual, ceva salate, este singura rezolvare pentru cei ce vor să postească. Linia Stareţului era categorică:

- Dacă vreţi să luaţi parte la aceste întruniri, aveţi binecuvântare, dar să postiţi mâncând orice se află de post. Dacă nu v-aţi săturat, mâncaţi după aceea acasă sau la restaurant. Dacă nu puteţi ţine postul, atunci nici să nu luaţi parte.

Postul şi sminteala

Unii spun:

- Nu postim când ne aflăm la vreo întrunire ca să nu supărăm sau să smintim pe cineva cu ceea ce facem. Şi comentau, spunând: oare, Hristos n-a spus ca să nu ne arătăm că postim, precum făceau şi fariseii cei făţarnici?

Stareţul a răspuns la asta în felul următor:

- Când postim, sau şi atunci când facem orice altă faptă bună, trebuie să acţionăm cu cuget smerit, ca nişte “robi netrebnici”, ascultând de poruncile Bisericii. Şi asta indiferent dacă ne văd sau nu ne văd oamenii. Aşa cum nu trebuie nici să ne temem de dojana şi comentariile lor când ne facem datoria faţă de poruncile lui Dumnezeu. Nu este corect ca în privinţa asta să depindem de faptul că se mâhneşte sau “se sminteşte” cineva.

Dacă noi ne facem datoria noastră, responsabilitatea smintelii cade asupra celui ce se sminteşte, care într-o ultimă analiză fie nu recunoaşte autoritatea lui Hristos şi a Bisericii Sale asupra vieţii noastre, fie că încearcă să-şi justifice propria sa slăbiciune. Ne gândim la aceia ce se vor “sminti”, când ne vor vedea că postim, şi nu ne gândim la cei ce ne văd că nu postim, eventual, că suntem creştini ortodocşi. In acest din urmă caz responsabilita­tea smintelii cade în întregime asupra noastră, deoarece noi suntem călcătorii poruncii.

Pe de altă parte dacă această silogistică o aplicăm şi în celelalte porunci ale Bisericii, desfiinţăm toată legea morală a lui Dumnezeu. De pildă vreau să merg la biserică. Dar aproape întotdeauna voi întâlni oameni pe drum. Şi mă gândesc: “Dacă intru înlăuntru şi mă văd, dacă sunt atei şi potrivnici lui Hristos, se vor deranja şi se vor întărâta. Dacă sunt creştini evlavioşi, vor spune: “Ce creştin bun! Merge la biserică!” şi lauda lor îmi va răpi folosul mergerii la biserică. Aşadar, să nu merg la bise­rică. Voi merge la biserică atunci când nu mă va vedea nimeni”. Şi astfel s-a dus cu mersul la biserică. Unde s-au mai auzit acestea? Care Evanghelie spune astfel de lucruri?

(Din: “Crampeie de viata. Din viata si invataturile parintelui Epifanie Teodoropulos”, Ed. Evanghelismos)

Parintele Arsenie Muscalu – Despre Post (audio):

(www.catehetica.ro)

- Cum putem sa postim atunci cand un prieten ne gateste ceva de dulce: daca mancam incalcam postul, iar daca nu mancam nu tinem dragostea aproapelui?

- E o intrebare care se pune de foarte multi oameni. Porunca dragostei este porunca desavarsirii, dragostea este cununa tuturor virtutiilor. Sa ne intrebam intai: cine ne-a adus intai porunca dragostei? Porunca dragostei ne-a adus-o Mantuitorul Hristos. Biserica este pastratoarea poruncilor Lui. Biserica insa ne recomanda postul, atunci ce facem? Nu ascultam de Biserica, nu ascultam de Mantuitorul Hristos. Atunci in numele carui fel de dragoste sa incalcam porunca postului? Si aici este vorba de o neintelegere. As zice ca atunci cand este un post randuit de Biserica, trebuie sa il respectam.

Nu este dragoste adevarata aceea care incalca postul. Faptul de a ne cere cineva sa nu ascultam de Biserica dovedeste ca el nu asculta de Biserica, deci in numele cui ne cere sa ascultam de porunca dragostei? Ce fel de dragoste este?

Deci atunci cand Biserica ne randuieste vreme de post, trebuie sa ascultam mai mult de Ea, pentru ca daca vom asculta de Ea, ascultand-o vom ajunge si la dragoste pe calea credintei si a postului. Sa renuntam la post din dragoste pentru aproapele, pentru a nu-l intrista, numai atunci cand e vorba de un post particular, adica avem noi o nevointa a noastra, in afara celor randuite de Biserica. Atunci putem sa reununtam la ea de dragul aproapelui, pentru a nu-l mahni.

Deci cand e vorba de un post particular, renuntam la el pentru aproapele, dar cand e vorba de un post randuit de Biserica, e mai bine sa spunem cu smerenie ca postim, caci vom marturisi prin asta pe Hristos.

• Toata conferinta despre POST a Parintelui Arsenie Muscalu din 2002 (audio) – pe siteul CATEHETICA

Legaturi:

• Sa postim cu marime de suflet! CUVIOSUL PAISIE AGHIORITUL DESPRE NEVOIA DE POST, INFRANARE, ASCEZA
• Incepe Postul Adormirii Maicii Domnului! Lasa-vom sec si de rautate, de cleveteala, de duh lumesc?
• Ce mancam in post?
• Cuviosul Paisie Aghioritul: La ce sa luam aminte mai mult in Postul Mare?
• Sfaturi si raspunsuri importante de la FERICITUL PARINTE EPIFANIE DESPRE POST
• CUVANT VIU SI LAMURITOR DESPRE SENSUL, FOLOSUL SI MASURA POSTULUI de Ieromonahul Ioan Buliga
• “Postul moderat si cumpatat este baza si capul tuturor virtutilor” (Sf. Cuv. Paisie de la Neamt)
  
• DE CE POSTIM? DE CE SA IERTAM? CARE NE E VOCATIA? (Parintele Rafail Noica)
  
• Sfantul Simeon Noul Teolog: POSTUL SI BINEFACERILE LUI
• Cum sa luam Postul in serios in lumea noastra?
• “STILUL DE VIATA” AL POSTULUI
• “…. NUMAI CU POST SI CU RUGACIUNE”
• Puţin, despre post
• Fisa postului

“(…) Si n-as vrea sa smintesc pe nimeni, nici sa tulbur constiinta nimanui, dar am sa ma exprim totusi asa: in timpurile noastre mintea a inlocuit credinta. Sau, cel putin, a strecurat in apele limpezi ale credintei tulburarea si impartirea felurimii gandurilor.

Vreti sa aratam acest lucru printr-un mic exemplu? Iata! Expresia pe care am folosit-o mai inainte, “intelegerea cea neinteleasa” . Aceasta expresie o gasiti in cartile bisericesti mai vechi si ea exprima starea evlavioasa, credincioasa, a sufletului omenesc care cinsteste taina lui Dumnezeu. Dar in cartile bisericesti mai noi nu mai gasiti expresia aceasta, sau o gasiti, dar putin schimbata. In loc de “intelegerea cea neinteleasa” gasiti expresia “intelesul cel greu de patruns”. Simtiti diferenta? Inteles greu de patruns poate sa aiba, sa zicem, si o ghicitoare, dar, ea, mintea se straduieste si straduindu-se dezleaga intelesul acela greu de patruns al ghicitorii. Expresia noua este o forma diluata a celei vechi. Cea veche marturisea cu tarie taina, arata sfintenia si puterea tainei, de neajuns pentru mintea omeneasca, oricate stradanii ar depune ea. Taina de neajuns pentru mintea omeneasca, dar cunoscuta de inima credincioasa. Pe cand expresia cea noua parca ar sugera ca un efort al ratiunii, al mintii, ar putea sa ia in stapanire taina. De aceea aceasta transformare a acestei expresii mi se pare ca poate ilustra o schimbare ce s-a petrecut, schimbare despre care v-am vorbit, ca mintea a tins sa inlocuiasca credinta.

Nu vreau sa spun ca cei care s-au ocupat cu reeditarea unor carti bisericesti, Ceaslovul, acatistiere, carti de rugaciuni, au tradat cu buna stiinta textul cel vechi. Chiar mi se pare ca de multe ori prea mult ne indreptam atentia in directia aceasta, in afara, umplandu-ne de banuieli, de osandiri, de tulburari, uitand de dusmanul cel dinauntru. Poate prea mult ne temem ca ne va fi furata credinta de niste tradatori ai ei si in inima noastra ne despartim de cei pe care ii socotim asa, tradatori ai credintei si cumva ne impartim in doua tabere: noi si ei.

Dar eu as vrea sa ma refer la o stare a mintii, la o stare a lucrului omenesc pe care mi se pare ca o avem de plans impreuna. Exemplul pe care vi l-am dat a fost totusi ales la intamplare, si el nu este esential, dar starea aceasta a lucrului omenesc cred ca ne priveste pe toti, cred ca ea trebuie sa fie spre luarea-aminte a noastra, a tuturor. Si cu privire la aceasta sa stiti ca oamenii sfinti, oamenii duhovnicesti ai veacului nostru au tras, ca sa spune asa, un semnal de alarma. Starea aceasta a fost diagnosticata de ei. Aceasta stare este boala cea mai mare, este suferinta cea mai mare a sufletului omenesc in timpurile noastre. Sau, din cauza acestei stari ii este greu omului de astazi sa se apropie de intelegerea cea neinteleasa a suferintei.

Dar sa vedem cum diagnosticheaza oamenii duhovnicesti, imbunatatiti, sfinti, ai timpului nostru aceasta stare. Cuviosul Paisie Aghioritul spune:

“In epoca noastra, in care s-au inmultit cunostintele, increderea numai in ratiune a zguduit din nefericire credinta din temelii si a umplut sufletele de semne de intrebare si de indoieli. De aceea suntem lipsiti de minuni, pentru ca minunea se traieste si nu se explica prin logica”.

Iar parintele Dionisie Ignat de la Colciu, marele duhovnic roman, care a trait 80 de ani in muntele Athos, spune si dansul:

“Din multa iscodire a mintii si inaltare si parere, piere credinta. Se retrage din suflet. Un ucenic l-a intrebat pe Batranul sau cand va veni sfarsitul. Si Batranul a araspuns: cand se va inmulti mintea. Si asta o vedem astazi”, zice Parintele Dionisie.

Sfantul Ignatie Briancianinov, cu mai bine de 100 de ani inainte de acesti doi cuviosi Parinti, catre jumatatea secolului al XIX-lea, a observat cu durere o prefacere primejdioasa a vietuirii crestinesti si a scris pe larg despre faptul ca se vede cum crestinii tot mai mult pierd intelesul cel adevarat al vietuirii crestinesti. Se vede cum tot mai mult valorile umanismului si rationalismului inlocuiesc in viata lor Descoperirea dumnezeiasca si Traditia. Sau spus mai de-a dreptul, Sfantul observa cum vechiul mod de viata, in ascultare de dumnezeiestile porunci, ascultare din dragoste, in simplitatea inimii, acest mod de viata incepe sa se stinga si apare un mod de viata nou, modul de viata al omului care-si cauta voia lui, se ghideaza numai dupa simtirea lui, numai dupa intelegerea lui. Toate acestea Sfantul le vede, asa cum si sunt, toate le vede ca pe o lepadare de credinta, ca pe o apostazie, ca pe inceputul implinirii cuvintelor profetice ale Sfantului Apostol Pavel: Antihrist nu se va arata pana nu va veni mai intai lepadarea de credinta.

Deci Parintii duhovnicesti, oamenii sfinti ai timpului nostru, ne vorbesc despre aceasta slabire, sau despre aceasta pierdere a credintei. Ea este mai greu de observat pentru ca imbraca forme mai subtile decat in trecut, uneori se deghizeaza chiar in hainele credintei.

Sfantul Teofan Zavoratul spune despre timpurile din urma:

“Desi numele de crestin va fi auzit pretutindenea si peste tot vor fi biserici si slujbe, toate acestea nu vor fi decat parelnicie, caci intru acestea se va salaslui o adevarata apostazie”.

Deci, slabirea sau pierderea credintei este suferinta cea mai mare, este boala cea mai mare a sufletului omenesc in timpurile noastre. Sau, putem sa spunem si altfel: din pricina slabirii credintei este omul atat de neajutorat, uneori zdrobit, in timpurile noastre, in fata suferintei. Pentru ca slabind credinta, el nu se mai poate mangaia, nu se mai poate impartasi din comoara intelegerii celei neintelese pe care o ofera biserica si in care au aflat mangaiere parintii nostri. (…)

• Duminica slabanogului de la Vitezda. DE CE SUFERINTA? DE CE BOALA? CUM SA IL AJUTAM PE CEL CARE SUFERA? Ne raspunde Parintele Arsenie Muscalu (audio)

(transcrierea unei mari parti a conferintei parintelui Arsenie Muscalu de la Man. Cornu, despre suferinta – Campina, martie 2010)

Legaturi:

• Parintele Arsenie Muscalu despre formarea duhovniceasca in vremea noastra (I)
• Parintele Arsenie Muscalu despre formarea duhovniceasca in vremea noastra (II)
• OARE NOI AVEM CREDINTA?
• OMUL INTRE INMULTIREA PAINILOR SI A PESTILOR SI IMPUTINAREA CREDINTEI
• Cuviosul Paisie Aghioritul despre logica lumeasca si simplitatea duhovniceasca
• Cuv. Paisie Aghioritul: Evlavia Il induioseaza pe Dumnezeu
• Sarea Ortodoxiei si surogatele formalismului
• IPS Averchie, mentorul Cuviosului Seraphim Rose despre MAREA APOSTAZIE
• Cuv. Seraphim Rose: ESTE MAI TARZIU DECAT CREDEM. VA MAI SUPRAVIETUI CREDINTA NOASTRA?
• FERICITUL SERAPHIM ROSE despre Ortodoxia milei lucratoare si a durerii inimii VS. “super-ortodoxia” celor cu inimile reci si inraite
• Suntem convertiti cu adevarat?
• VLADICA AVERCHIE TAUSHEV DESPRE CUM POT APOSTAZIA INSISI CEI CARE SE CRED LUPTATORI PENTRU “ORTODOXIA ADEVARATA”
• Parintele Serafim Rose denunta viclenia cea mai mare care ameninta Biserica de azi: „noul crestinism” umanist, ecumenist si lumesc
• Parintele Dionisie de la Colciu ne avertizeaza asupra vremurilor noastre si asupra pericolelor ecumenismului

O conferinta duhovniceasca de exceptie a parintelui Arsenie, care a avut loc la Campina in martie 2010 si care merita ascultata, cu prisosinta. Este impartita in 5 fragmente si o datoram fratelui Cristian Stavriu, dar o puteti si asculta si descarca integral de AICI.

1.

2.

3.

4.

5.

Sursa: Catehetica

“Desi tema intalnirii noatre din seara aceasta este, asa cum stiti, bolile si tamaduirea lor, m-am gandit totusi sa largim putin si sa incercam sa vorbim si sa ajute Dumneze sa si intelegem macar cate ceva de folos pentru sufletele noastre, despre suferinta in general. Asadar nu numai despre boli, ci despre suferinta in general.

Am putea sa spunem despre ea, de spre suferinta, ca este hrana noastra cea de toate zilele? Ar fi prea mult daca am spune asa, am vedea lucrurile prea in negru daca le-am priv i asa? Poate ca fiecare om are raspunsurile lui la astfel de intrebari. Dar cred ca nu este om care sa nu se fi intalnit cu suferinta, care sa nu fi trait, sa nu fi simtit in viata lui dureri, sau uneori chiar mai mu lt, adanci sfasieri ale sufletului sau ale trupului. Fiecare stie cum a trecut prin ele si ce fel de urme au lasat acestea in fiinta lui. Si iarasi cred ca in fiecare om este inscrisa chemarea catre viata, nu catre moarte, catre bucurie, nu catre apasatoarea intristare, catre fericire, nu catre o ucigatoare nefericire, catre sanatate, nu catre boala. Si de aceea suferinta, atunci cand omul o intalneste, devine o provocare, poate cea mai mare provocare pentru viata unui om.

Vreti sa aflati cum sta sufletul dreptslavitor, sufletul crestin dreptslavitor fata in fata cu suferinta? Vreti sa aflati ce fel de ganduri se pot naste intr-un cuget dreptslavitor atunci cand acesta cerceteaza viata, pe a sa, si viata intregii lumi, framantata adanc de tot felul de suferinte? Iata aceste ganduri, asa cum le descopera fericitul Parinte Sofronie Saharov de la Essex.

“Descoperirea lui Dumnezeu spune: Dumnezeu dragoste este, Dumnezeu lumina este, si nici un intuneric intru El nu este. Cat ne este de greu noua, oamenilor, a ne invoi cu aceasta! Greu, pentru ca si viata noastra personala precum si viata intregii lumi ce ne inconjoara poarta marturie mai degraba impotriva. De fapt unde este acea lumina a dragostei Tatalui, daca noi toti, ajungand la sfarsitul vietii noastre, ne vedem nevoiti, impreuna cu Iov, din amarul inimii a marturisi: zilele mele degrab au trecut, ruptu-s-au cele mai inalte doriri ale inimii mele, iadul va fi casa mea, unde dar mai este in mine nadejde? Insusi Hristos poarta marturie ca Dumnezeu cu luare aminte randuieste cele pentru intreaga faptura, ca nici cea mai mica pasare nu este uitata, ca El se ingrijeste pana si de podoaba ierbii campului, iar pentru oameni purtarea Lui de grija este neasemuit mai mare, incat, voua, zice Domnul, si perii capului toti sunt numarati. Unde, dar, este aceasta Pronie grijulie, pana si la cel mai mic amanunt? Toti suntem covarsiti  de privelistea nesfarsitei dezlantuiri a raului in lume. Milioane de vieti, adesea deabia incepute, inainte chiar de a ajunge la constientizarea vietii, sunt secerate cu o salbaticie de neinchipuit. Atunci la ce bun ne este data aceasta viata fara de noima? Si, iata, insetat cauta sufletul a se intalni cu Dumnezeu spre a-I zice: la ce bun mi-ai dat viata?  Uratu-mi-s-a de suferinta. Intunericul ma impresoara, pentru ce Te ascunzi de mine? Stiu ca esti bun, dar cum de esti asa de nepasator la suferinta mea? Cum de esti asa de crud si neinduplecat catre mine? Nu Te pot intelege”.

Acestea sunt gandurile zamislite intr-un cuget dreptslavitor in fata suferintei. Vedeti aici ca nu este nici o cumintenie…, iertati-ma ca folosesc expresia aceasta, o cumintenie tampa in fata suferintei. Nu este nici resemnarea pe care o intalnim in spiritualitatea Extremului Orient, o resemnare care ar vrea cumva sa se ridice deasupra lucrurilor, o resemnare care are in ea un fel de superioritate.

Dar, oprindu-ne la aceste ganduri, ne punem acum intrebarea: nu ne propunem un scop prea inalt, de neatins chiar, dorind sa intelegem suferinta? Cum am putea sa cuprindem in sufletul nostru intelesul suferintei intregii lumi, cand pentru fiecare suflet in parte, sau suferinta fiecarui suflet in parte este adesea pentru el insusi un adanc fara de fund.

Dar noi nu vrem sa intelegem suferinta, adica nu ne propunem sa o rationalizam, sa filozofam pe aceasta tema. Ceea ce am dori noi insa este altceva: am dori sa ne impartasim cerand ajutor de la Dumnezeu, de “intelegerea cea neinteleasa” cu care au purtat suferinta parintii nostri. Are Biserica o comoara a unei intelegeri neintelese din care ne putem impartasi.

“Intelegerea cea neinteleasa“… Am luat aceasta expresie din Acatistul Bunei Vestiri. In Icosul al 2-lea al Acatistului Bunei Vestiri se spune:

“Intelegerea cea neinteleasa cautand Fecioara s-o inteleaga a strigat catre cel ce slujea: Din pantece curat, cum este cu putinta sa se nasca Fiu, spune-mi?”.

Expresia a fost preluata si la Acatistul Mantuitorului, tot la Icosul al doilea:

“Intelegerea cea neinteleasa cautand Filip sa o inteleaga, graia: Doamne, arata noua pe Tatal”.

Cum adica intelegere, dar neinteleasa? Cred ca expresia aceasta vrea sa ne arate taina cea de necuprins cu mintea omeneasca. Taina lui Dumnezeu este neinteleasa, ca una ce este de necuprins cu mintea omeneasca, dar nu este irationala, ci este cu inteles. Iar in acest inteles patrunde omul prin credinta, prin credinta ca putere, prin credinta lucratoare, prin credinta ca dragoste, ca daruire de sine in mainile lui Dumnezeu. In mainile lui Dumnezeu pe Care L-am cunoscut, nu pe care nu L-am cunoscut.

Da. Nu am avut o descoperire, cum a avut Sfantul Siluan Athonitul care a vazut pe Hristos Cel viu. Nu sunt nici pe departe la masura marelui proroc Moisi care a vorbit cu Dumnezeu gura catre gura, fata catre fata, ca si cu un prieten. Dar as fi mincinos daca as spune ca nu L-am cunoscut pe Dumnezeu, la masura mea si intr-un fel potrivit masurii mele. Nu am avut vedenii, vise, vederi, stravederi sau clarviziuni si nu le am. Dar stiu ca L-am intalnit pe Dumnezeu si El a schimbat cursul vietii mele. Este limpede pentru mine, limpede ca lumina zilei, ca ceea ce s-a facut, nu de la mine s-a facut. Un Altul a venit si mi-a deschis ochii sufletului, ochii cei launtrici, aratandu-mi ceea ce eu altfel n-as fi putut vedea. Si tot ceea ce a urmat a fost o consecinta a acestei intalniri cu Dumnezeu. Faptul ca am plecat la manastire, ca sunt calugar, ca sunt preot, ca sunt acum aici si vorbesc cu dumneavoastra.

Am spus aceste cuvinte exprimandu-ma la persoana intaia singular, dar am facut-o incredintat fiind ca oricare dintre dumneavoastra ar putea sa spuna aceste cuvinte, poate ca mai mult decat mine. Cu adaugirea, sigur, a intamplarilor si a imprejurarilor proprii vietii fiecaruia.

Am spus aceste cuvinte cautand o cale, sau un mod de a ne apropia de taina suferintei. Pentru ca suferinta are o taina ei, are o intelegere neinteleasa. In ea se desfasoara o intalnire tainica intre om si Dumnezeu. Iar in timpurile noastre, pentru a ne apropia de taina suferintei, se pare ca avem piedici mai mari decat in trecut. Sa spunem cumva ca suferinta a capatat o dimensiune noua, sau poate ca aceasta dimensiune doar s-a accentuat. In timpurile noastre pentru ca intunericul sa fie mai intuneric, restristea mai mare si greul mai greu, omul a fost lovit groaznic in ceea ce consta taria lui, punctul lui de sprijin in fata a toata suferinta, si anume, a fost lovit in credinta lui.

Si n-as vrea sa smintesc pe nimeni, nici sa tulbur constiinta nimanui, dar am sa ma exprim totusi asa: in timpurile noastre mintea a inlocuit credinta. Sau, cel putin, a strecurat in apele limpezi ale credintei tulburarea si impartirea felurimii gandurilor.

Vreti sa aratam acest lucru printr-un mic exemplu? Iata! Expresia pe care am folosit-o mai inainte, “intelegerea cea neinteleasa” . Aceasta expresie o gasiti in cartile bisericesti mai vechi si ea exprima starea evlavioasa, credincioasa, a sufletului omenesc care cinsteste taina lui Dumnezeu. Dar in cartile bisericesti mai noi nu mai gasiti expresia aceasta, sau o gasiti, dar putin schimbata. In loc de “intelegerea cea neinteleasa” gasiti expresia “intelesul cel greu de patruns”. Simtiti diferenta? Inteles greu de patruns poate sa aiba, sa zicem, si o ghicitoare, dar, ea, mintea se straduieste si straduindu-se dezleaga intelesul acela greu de patruns al ghicitorii. Expresia noua este o forma diluata a celei vechi. Cea veche marturisea cu tarie taina, arata sfintenia si puterea tainei, de neajuns pentru mintea omeneasca, oricate stradanii ar depune ea. Taina de neajuns pentru mintea omeneasca, dar cunoscuta de inima credincioasa. Pe cand expresia cea noua parca ar sugera ca un efort al ratiunii, al mintii, ar putea sa ia in stapanire taina. De aceea aceasta transformare a acestei expresii mi se pare ca poate ilustra o schimbare ce s-a petrecut, schimbare despre care v-am vorbit, ca mintea a tins sa inlocuiasca credinta.

Dar sa vedem cum diagnosticheaza oamenii duhovnicesti, imbunatatiti, sfinti, ai timpului nostru aceasta stare. Cuviosul Paisie Aghioritul spune:

“In epoca noastra, in care s-au inmultit cunostintele, increderea numai in ratiune a zguduit din nefericire credinta din temelii si a umplut sufletele de semne de intrebare si de indoieli. De aceea suntem lipsiti de minuni, pentru ca minunea se traieste si nu se explica prin logica”.

Iar parintele Dionisie Ignat de la Colciu, marele duhovnic roman, care a trait 80 de ani in muntele Athos, spune si dansul:

“Din multa iscodire a mintii si inaltare si parere, piere credinta. Se retrage din suflet. Un ucenic l-a intrebat pe Batranul sau cand va veni sfarsitul. Si Batranul a araspuns: cand se va inmulti mintea. Si asta o vedem astazi”, zice Parintele Dionisie.

Sfantul Ignatie Briancianinov, cu mai bine de 100 de ani inainte de acesti doi cuviosi Parinti, catre jumatatea secolului al XIX-lea, a observat cu durere o prefacere primejdioasa a vietuirii crestinesti si a scris pe larg despre faptul ca se vede cum crestinii tot mai mult pierd intelesul cel adevarat al vietuirii crestinesti. Se vede cum tot mai mult valorile umanismului si rationalismului inlocuiesc in viata lor Descoperirea dumnezeiasca si Traditia. Sau spus mai de-a dreptul, Sfantul observa cum vechiul mod de viata,  in ascultare de dumnezeiestile porunci, ascultare din dragoste, in simplitatea inimii, acest mod de viata incepe sa se stinga si apare un mod de viata nou, modul de viata al omului care-si cauta voia lui, se ghideaza numai dupa simtirea lui, numai dupa intelegerea lui. Toate acestea Sfantul le vede, asa cum si sunt, toate le vede ca pe o lepadare de credinta, ca pe o apostazie, ca pe inceputul implinirii cuvintelor profetice ale Sfantului Apostol Pavel: Antihrist nu se va arata pana nu va veni mai intai lepadarea de credinta.

Deci Parintii duhovnicesti, oamenii sfinti ai timpului nostru, ne vorbesc despre aceasta slabire, sau despre aceasta pierdere a credintei. Ea este mai greu de observat pentru ca imbraca forme mai subtile decat in trecut, uneori se deghizeaza chiar in hainele credintei.

Sfantul Teofan Zavoratul spune despre timpurile din urma:

“Desi numele de crestin va fi auzit pretutindenea si peste tot vor fi biserici si slujbe, toate acestea nu vor fi decat parelnicie, caci intru acestea se va salaslui o adevarata apostazie”.

Deci, slabirea sau pierderea credintei este suferinta cea mai mare, este boala cea mai mare a sufletului omenesc in timpurile noastre. Sau, putem sa spunem si altfel: din pricina slabirii credintei este omul atat de neajutorat, uneori zdrobit, in timpurile noastre, in fata suferintei. Pentru ca slabind credinta, el nu se mai poate mangaia, nu se mai poate impartasi din comoara intelegerii celei neintelese pe care o ofera biserica si in care au aflat mangaiere parintii nostri. Cum am putea privi in sufletul nostru decat numai prin credinta? Cuvantul pe care ni-l da Biserica, cuvantul Bisericii care spune ca in suferinta se afla ascunsa iubirea lui Dumnezeu….

Da, in suferinta este iubirea lui Dumnezeu care poarta negrait de grija mantuirii omului. Biserica ne spune ca omul n-a fost facut pentru suferinta. Intru inceputul facerii sale, omul nu a cunoscut, nu a stiut ce inseamna moartea, nu a stiut ce inseamna boala, nu a stiut ce inseamna suferinta. Dar atunci, ce s-a intamplat cu noi? Si Biserica zice: Ce taina este aceasta ce s-a facut cu noi? Cum ne-am injugat cu moartea? Cum ne-am dat stricaciunii? Cu adevarat, precum este scris dupa porunca lui Dumnezeu, Care da celor adormiti odihna. Dupa porunca lui Dumnezeu, asadar… si ce este porunca lui Dumnezeu? Porunca lui Dumnezeu este viata vesnica. Vedeti minunea? Pe de o parte, noi stim (si spun lucrul acesta pentru ca sunteti oameni care mergeti la Biserica si primiti invatatura Bisericii), noi stim ca boala, moartea, suferinta sunt urmarea calcarii de porunca savarsite de catre Adam in Rai, toate acestea sunt facerea lui intr-un fel, urmarea de neocolit a alegerii pe care a facut-o de a se desparti de Dumnezeu, neascultandu-L. Pe de alta parte, ni se spune ca ne-am injugat cu moartea dupa porunca lui Dumnezeu. Dar porunca lui Dumnezeu este viata vesnica! Nu este o contradictie aici, ci este o minune. Dumnezeu se pogoara, ia in mainile Lui facerea mainilor noastre, o sfinteste si face in asa fel ca prin ceea ce ni se lucra pierzania sa ni lucreze de acum mantuirea.

Cu moartea pe moarte calcand, asa a lucrat Hristos. Ceea ce era spre pierzania noastra a facut Dumnezeu sa fie spre curatirea noastra. Prin moarte s-a risipit duhul pacatului, firea omeneasca murdarita de pacat s-a risipit, s-a destramat prin porunca lui Dumnezeu, pentru a se naste din nou, curata, innoita, prin harul lui Hristos, in Hristos. Si asa a facut Dumnezeu ca prin cele ce noi ne-am dus la pierzanie sa dobandim mantuirea, insa ca sa ne impartasim de mantuirea aceasta se poate numai prin credinta, numai primind prin cerdinta harul dumnezeiesc.

Nu as vrea sa mai lungesc cuvantul acum, am vrut numai sa creez un cadru pentru intrebarile dumneavoastra. Intalnirea noastra, oricum, nu se numea conferinta, ci convorbire si asa a si trebuit sa fie. Dumneavoastra trebuie sa ma ajutati acum prin intrebarile dumneavoastra, sa incercam sa scoatem intelesuri folositoare pentru noi, intelesuri crestinesti, folositoare pentru sufletele noastre, despre boala, despre moarte, despre suferinta. Eu, atat cat am reusit,  am incercat sa creez un cadru general pentru aceasta.

Pana cand dumneavoastra va veti formula intrebarile, am sa va mai vorbesc putin despre un caz de suferinta foarte cunoscut, despre Iov. Vreau sa va vorbesc putin despre el pentru ca mi se pare ca de multe ori si cazul lui sau minunea lui, taina lui o privim intr-un mod simplist: a fost incercat, a rabdat si ca rasplata rabdarii lui a primit indoit fata de cele ce avea.

E adevarat ca e nevoie de putina rabdare pentru a citi cartea lui Iov, traim intr-o mare viteza, nu avem rabdare sa ne adancim intr-o lectura care cumva prin structura ei ne opreste din aceasta viteza a noastra, cere o aplecare asupra ei, cere o luare aminte. Daca ati avea rabdare sa parcurgeti cartea lui Iov cu luarea aminte, ati descoperi in ea adancimi nebanuite. Nu este numai atat, ca a fost incercat si in incercare i s-a aratat credinciosia fata de Dumnezeu. Este ceva mult mai adanc in ceea ce s-a petrecut cu Iov. A ingaduit Dumnezeu Satanei sa loveasca, intai sa loveasca in ale lui, lucrurile, turmele, chiar copiii lui au murit. A ingaduit Dumnezeu ca Satana sa loveasca in trupul lui, sa il imbolnaveasca, sa sufere de o boala cumplita.

Afland de nenorocirea lui, au venit sa il mangaie trei prieteni: Elifaz din Teman, Bildad din Şuah si Ţofar din Naamah. Gandul lor, dupa cum arata Scriptura, se vede ca a fost sincer, pentru ca venind si vazandu-l pe Iov, au cazut cu fetele la pamant si sapte zile si sapte nopti n-au fost in stare sa spuna niciun cuvant, cutremurati de nenorocirea care l-a lovit pe acest om drept al lui Dumnezeu. Dar daca luam aminte la dialogul care incepe intre ei descoperim ca acesti prieteni ai lui Iov incercau sa Il indreptateasca pe Dumnezeu in fata lui Iov. Incercau, cumva, sa il invinovateasca pe Iov pentru ca Iov isi apara nevinovatia lui, cum am zice noi, priveau dintr-o intelegere morala lucrurile, nu puteau sa iasa din schema aceasta: faci asta, primesti asta, esti drept, primesti rasplata, esti pacatos, primesti pedeapsa. Si ziceau: daca ai primit ce ai primit de la Dumnezeu, trebuie sa fi facut tu ceva! Ai gresit tu cu ceva inaintea lui Dumenzeu, Dumnezeu nu este nedrept. Niciodata nu s-a vazut ca Dumnezeu sa pedepseasca pe cei drepti,  nu s-a vazut niciodata ca cei drepti sa fie nefericiti.

Si aici am sa va citesc putin din cuvantul pe care Iov il spune acestor prieteni ai lui, care veniti sa il mangaie n-au reusit decat sa rascoleasca mai adanc sufletul lui:

“Am auzit mereu astfel de lucruri; sunteţi toţi nişte jalnici mângâietori.

Când se vor sfârşi aceste vorbe goale şi ce te chinuieşte ca să răspunzi?

Şi eu aş vorbi aşa ca voi, dacă sufletul vostru ar fi în locul sufletului meu; aş putea să spun multe cuvinte împotriva voastră şi să dau din cap în privinţa voastră.

V-aş mângâia numai cu gura şi cu mişcarea buzelor mele v-aş aduce uşurare.

Dar, dacă vorbesc, durerea mea nu se linişteşte şi dacă tac din gură, durerea mea nu se depărtează de la mine.

În ceasul de faţă, Dumnezeu mi-a luat toată vlaga; toată ticăloşia mea mă împresoară, Doamne!

M-ai acoperit cu zbârcituri, care toate mărturisesc împotriva mea; neputinţa mea ea însăşi mă dă de gol şi bârfitorul stă împotriva mea.

El mă sfâşie în furia Lui şi se poartă cu mine duşmănos, scrâşneşte din dinţi împotriva mea; duşmanul meu aruncă asupră-mi săgeţile ochilor săi;

Deschis-au gura lor împotriva mea, în batjocură m-au lovit peste obraji. Toţi grămadă se înghesuie împotriva mea.

Dumnezeu mă dă pe mâna unui păgân. El mă aruncă pradă celor răi.”

Desi la prima vedere, prin cuvantul lui, Iov cere socoteala lui Dumnezeu, la prima vedere cuvantul lui e un cuvant de razvratire, dar numai la prima vedere. Ceea ce se intampla cu el – nu stiu daca eu am intelesul cel drept, dar nu cred ca ma departez de el prea mult - cred ca ceea ce s-a petrecut cu el a fost aceasta: Dumnezeu l-a adus pana la limita puterilor omenesti. Nu putea sa fie niciun cuvant omenesc care sa il mangaie pe el. Niciodata nu trebuie sa ne facem avocatii lui Dumnezeu in fata omului care sufera. Suferinta este ceva intre el si Dumnezeu, nu trebuie sa ne amestecam intre Dumnezeu si omul care sufera in sensul de a ne face interpretii lui Dumnezeu sau aparatorii lui Dumnezeu fata de omul care in suferinta pare ca huleste pe Dumnezeu sau cere socoteala lui Dumnezeu, pentru ca riscam sa-i facem mai rau omului, sa fim, cum zice Iov, “niste jalnici mângâietori”. Dumnezeu avea o socoteala cu el, intr-adevar suferinta lui era ceva ce intrecea puterile mintii sau puterile omenesti, dar care a fost scopul pentru care Dumnezeu l-a adus pe Iov pana la limita puterilor omenesti? Ne dezleaga intrebarea aceasta insusi Iov, dupa ce afla usurare in suferinta lui: “Din spusele unora şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. Pentru aceea, mă urgisesc eu pe mine însumi şi mă pocăiesc în praf şi în cenuşă.”

Rezultatul suferintei lui Iov a fost vederea lui Dumnezeu. Ceea ce a urmat suferintei lui Iov a fost vederea lui Dumnezeu. Suferinta era atat de mare, dusa pana la limita puterilor omenesti, incat acestei suferinte nu i-a urmat decat trecerea dincolo de aceasta limita a puterii omenesti. Ea putea fi urmata numai de vederea lui Dumnezeu. Dumnezeu a pregatit in aceasta suferinta pe Iov ca sa primeasca vederea Lui. Textul mai vechi spunea “cu auzul urechii Te-am auzit”, adica a primit cunoastere despre Dumnezeu numai prin auz, insa, in urma suferintei lui i s-a facut aceasta descoperire, atunci cand era in culmea deznadejdii, cand era in adancul cel mai adanc al suferintei si nu mai exista niciun fel de mangaiere pentru el. Atunci L-a vazut pe Dumnezeu. Si aceasta singura vedere a lui Dumnezeu, singura ea a putut sa linisteasca si sa odihneasca inima lui. Si vazand pe Dumnezeu n-a mai avut nevoie sa il smereasca cineva, sa ii faca cineva morala, sa ii tina cineva predici despre rabdare. Si a zis: “pentru aceea acum ma urgisesc eu pe mine insumi si ma pocaiesc in praf si in cenusa”.

Sigur ca nu stim niciodata cand avem alaturi de noi pe un Iov, suferinta are multe intelesuri. Dar poate ca de prea multe ori noi o vedem ca pe un fel de pedeapsa de la Dumnezeu, judecam intr-un mod simplist lucrurile si de multe ori ranim pe altii cu aceasta judecata a noastra. In suferinta intotdeauna se arata pronia lui Dumnezeu pentru mantuirea omului.

Sa va mai spun ceva, pana vin primele intrebari. Stiti ce este boala? Si boala este ca un vestitor, este ca cineva care bate la usa vietii noastre si ne spune “Adu-ti aminte ca vei muri!”. Boala este un inaintevestitor al mortii, ea ne arata fragilitatea conditiei noastre omenesti. De asemenea, prin boala Dumenzeu lucreaza in sufletele noastre taina smereniei. Boala arata nimicnicia omului. Imi vine in minte acum ceea ce spunea Pascal despre Cromwell, cel care a condus Revolutia burgheza din Anglia in secolul al XVII-lea. Era un conducator de osti atat de vajnic, incat, spunea Pascal ca si Papa tremura in fata lui. Atunci avea multa putere, Occidentul intreg tremura in fata lui. Dar a fost necesara doar o mica pietricica, care s-a oprit in uretra – cum spunem noi a facut un blocaj renal – si toata faima lui Cromwell a pierit. Iata ce este omul! Omul de care tremura Papa, omul de care tremura Occidentul intreg. N-a avut nevoie de mai mult, decat de aceasta pietricica si prin aceasta pietricica a apus indata toata faima lui si toata frica a pierit.

- Un adolescent de 17 ani consuma si plaseaza si altora droguri. Refuza existenta lui Dumnezeu. Ce putem face pentru el?

- Astfel de cazuri probabil ca sunt multe in zilele noastre. Cum am spus inainte despre Iov… nu cred ca ar da vreun rezultat sa ne apucam sa tinem predici unui astfel de tanar. Ar trebui sa ne apropiem de el si sa vedem de ce ajunge sa consume droguri, ce anume cauta el. Ii lipseste ceva, cauta ceva. E nevoie de multa rabdare pentru asta. Numai daca e inconjurat de multa rabdare si rugaciune, de dragoste. Numai asa puteti sa ajungeti la sufletul lui, ca sa vedeti de ce a ajuns sa faca ceea ce face. De multe ori stim ca cei care ajung sa consume droguri nu prea mai pot sa renunte la ele. Si atunci poate si asta sa fie o cruce grea, si pentru frati, si pentru parinti, si pentru cei care ii sunt apropiati.

- Exista vreo legatura intre anumite boli trupesti si anumite patimi sau boli sufletesti?

- Exista o legatura intre ele, ca sufletul si trupul sunt legate intre ele in fiinta omeneasca. Anumite patimi ale sufletului produc animite boli sufletesti (trupesti, n.n.). De exemplu, Sf. Vasile cel Mare zice ca oamenii invidiosi sufera de boli ale aparatului circulator, dar acum nu inseamna ca toti oamenii care sufera de boli ale aparatului circulator sunt invidiosi. Sigur ca o patima tine sufletul intr-o stare de crispare, intr-o stare de incordare. Iar in conditia noastra, asa cum traim noi in lumea aceasta, sufletul se foloseste de organele trupului in lucrarea lui. Iar daca sufletul este vatamat, adica nu lucreaza linistit, nu lucreaza lin, atunci si organele de care se foloseste el pot sa fie afectate. Dar nu luati asta la modul simplist in care am spus inainte – te pedepseste Dumnezeu pentru ca fumezi, pentru ca faci, pentru ca dregi. Sa nu tinem predici oamenilor ca daca faci asta, se intampla asta si te pedepseste Dumnezeu! Pentru ca in felul acesta ii indepartam pe oameni de Dumnezeu. Ajung oamenii sa Il vada pe Dumnezeu ca pe unul care te pandeste sa vada, cum ai facut ceva, imediat sa te articuleze, cum spunem noi, ca si cu o nuia. Nu este asa! Chiar si cand bolile trupesi sunt legate de patimi sufletesti, nu inseamna ca ele sunt o pedeapsa, ci ele sunt calea proniei dumnezeiesti prin care Dumnezeu cauta vindecarea acelui suflet. Dumnezeu cauta vindecarea si mantuirea fiecaruia potrivit cu personalitatea lui, cu structura lui sufleteasca, cu felul lui de a fi. Adica gaseste Dumnezeu “medicamentul” potrivit pentru fiecare. Si daca vede Dumnezeu ca unui om, pentru vindecarea sufletului lui, ii e de folos sa ia acest “medicament”- boala trupeasca, atunci ingaduie Dumnezeu sa sufere de boala trupeasca, pentru a se putea curati de pacat.

- Adesea in suferintele noastre descoperim ca in sinea noastra Il invinovatim pe Dumnezeu pentru acestea. Cum sa le depasim?

- Numai prin credinta le putem depasi, pentru ca, intr-adevar, logicii noastre omenesti suferinta i se prezinta de multe ori ca un fel de nedreptate sau ajungem la aceasta contradictie: “Daca Tu ma iubesti, Doamne, cum de nu iti pasa de suferinta mea?” Adica intr-un astfel de caz, daca e sa ne certam cu Dumnezeu, intr-adevar, cu Dumnezeu trebuie sa ne certam! Dar noi singuri putem sa ne dam seama cand o facem din rautate, cand o facem din egoism, cand ne certam din egoism. Una e sa ne certam cu Dumnezeu cum o facea Iov sau Parintele Sofronie Saharov si alta e sa ne certam cu Dumnezeu din egoismul nostru, din micimea noastra de suflet. Mai intai sa scapam de micimea noastra de suflet si apoi sa ne certam cu Dumnezeu. Si este sigur – asta o spun eu, sa va convingeti si dumneavoastra – ca din cearta asta vom iesi infranti si ne va coplesi dragostea lui Dumnezeu.

Parintele Sofronie Saharov povesteste ca era in Sfantul Munte, la liniste, la pustie, in timpul celui de-al doilea razboi mondial si era atat de apasat de suferinta oamenilor (mureau copii, femei, batrani, oameni nevinovati) si se certa cu Dumnezeu. Insa, spune el, “intotdeauna dupa o astfel de cearta sfarseam infrant”, infrant la picioarele Crucii lui Hristos. Deci are dreptate omul sa se certe cu Dumnezeu in suferinta lui, nu trebuie sa invinovatim pe nimeni pentru aceasta. Si certandu-se cu Dumnezeu, de la Dumnezeu va afla si dezlegarea intrebarii.

- Care este pozitia Bisericii Ortodoxe in privinta radiesteziei (bio-energo-terapiei)? Ce pateste o persoana supusa radiesteziei?

- Nu cred ca exista o pozitie oficiala a Bisericii in privinta radiesteziei. Acum, eu va spun din ce am putut eu sa cunosc. Am intalnit oameni care faceau radiestezie in anumite grade. Din experienta lor pot sa va spun anumite lucruri si din ce mi se pare mie. Nu este pozitia oficiala a Bisericii, Biserica nu s-a pronuntat in legatura cu asta.

Radiestezia seamana cu un fel de spiritism. Atat cat am putut eu sa vad, este o denaturare jalnica a spiritualitatii ortodoxe, atunci cand este a… spiritualitatii ortodoxe denaturarea asta. In cursuri de radiestezie o sa gasiti definite marimi de felul acesta: grad de realizare a voii Domnului intr-o actiune intreprinsa. De exemplu, ai intreprins o actiune. Un operator radiestezist iti masoara gradul de realizare a voii Domnului in actiunea respectiva. Ai realizat voia Domnului 50% sau 60% sau 20%. Sau: acceptul Sfintei Treimi pentru o actiune pe care vrei sa o intreprinzi. Vrei sa te casatoresti, vrei sa pleci intr-o calatorie, vrei sa iti alegi un anume servicu. Apelezi la un operator radiestezist si el o sa-ti spuna ca in masura de…. 30% Sfanta Treime este de acord sa faci actiunea respectiva. Nu stiu daca trebuie sa spun mai mult…

De ce am spus ca seamana putin cu spiritismul? Operatorul radiestezist se comporta in mare masura ca un medium. Primeste problema, o transmite propriului subconstient, in subconstient primeste mesajul inforenergetic legat de problema respectiva, iar acest semnal inforenergetic se traduce apoi in niste oscilatii ale unui pendul – o greutate atarnata de un fir, pe care il tine in mana. Raspunsul se traduce in oscilatiile acestui pendul. Daca sunt mai mari oscilatiile inseamna ceva, daca sunt mai mici inseamna altceva. Sau ansa, mai poate sa fie, in loc de pendul. Problema este ca acest pendul chiar oscileaza. Altfel ar fi o simpla escrocherie. Dar e mai grav decat atat! Adica duhul cel rau lucreaza prin operatorul radiestezist ca printr-un medium, asa cum stiti fiecare, ca la mici sedinte de spiritism se misca obiecte, se intampla diverse lucruri. Deci mi se pare ca este periculoasa radiestezia si nu as recomanda nimanui sa apeleze la ea pentru rezolvarea problemelor de sanatate sau orice fel de alte probleme.

- Cum putem alina suferinta unei mame care are ambii copii bolnavi de cancer? Cum putem intelege de ce sunt atatea cazuri de cancer la copii?

- Credeti ca se va ajunge la implantarea cipului, asa cum este prezentat in cartea Apocalipsei sau este aceasta intrebare si temere o forma de a ne distrage atentia de la realele probleme duhovnicesti?

- (…)

Stiti bine ca s-a facut multa valva pe aceasta tema, foarte usor se interpreteaza lucrurile, ti-e si teama sa spui un cuvant pentru ca este foarte usor rastalmacit si interpretat. Si sunt pusi oamenii, unii impotriva altora, chiar parintii, adeptii unuia, adeptii celuilalt. Acesti adepti interpreteaza lucrurile in asa fel incat sa creeze vrajba, o dezbinare. N-as vrea sa contribui si eu la starea asta de lucruri, spunandu-va acum si eu ceva, sa va dau si eu de lucru. Dar pentru ca a fost pusa intrebarea aici… Eu nu cred ca cipul, asa cum este el acum, reprezinta pecetluirea. Va spun ceea ce va spun pornind si de la parerea unor batrani duhovnicesti, nu e parerea mea personala, mi-am format-o si eu luand anuimite lucruri tot de la batrani, de la parinti duhovnicesti.

Pecetluirea nu se va putea sa nu aiba un substrat religios. Adica nu va fi un act administrativ – ma duc la Politie si primesc cipul si am fost pecetluit. Ea trebuie sa aiba un substrat religios, adica eas va trebui sa fie insotita, implicit sau explicit, de un fel de o marturisire de credint a. Adica odata cu primirea pecetluirii sa-l marturisesc, implicit sau explicit, pe Antihrist ca Domn si Mantuitor al meu, ca Salvator al lumii. Pentru ca Antihrist inseamna “in locul lui Hristos”. El va avea o ura, o invidie groaznica impotriva lui Hristos, nu va suferi prezenta Lui in mintile, in sufletele oamenilor. Va dori ca el sa stapaneasca inimile oamenilor, pe el sa il considere Salvatorul. Se va inalta pe sine, spun profetiile, mai presus de tot ceea ce este inchinat. Deci el va cere aceasta inchinare, sa i se dea lui ceea ce se da lui Dumnezeu. Deci pecetluirea trebuie sa fie cumva insotita de un fel de marturie de credinta, asa cum noi cand ne botezam rostim Crezul, ne marturisim credinta in Dumnezeu cel Unul in Treime inchinat, ne marturisim credinta in persoanele Sfintei Treimi. Asa si pecetluirea, probabil, va avea acest substrat, fie ca va fi foarte explicit sau fie ca va fi cumva implicit.

Parintele nostru duhovnic, parintele Macarie [Cuviosul Macarie Ionita, duhovnicul de la Man. Pasarea, plecat la Domnul in 2007, n.n.], care a adormit nu de mult, spunea ca, de fapt, atunci cand vor fi lucrurile, ele vor fi evidente pentru toti, toti oamenii vor sti ce se intampla si ce fac. Dar din interese materiale, din diferite motive isi vor imbrobodi fiecare constiinta, vor alege sa faca pasul acesta, dar toti vor sti ce fac.

Intr-adevar, se creeaza asa, ca o psihoza, oamenii sunt cu atentia atat de indreptata spre lucrul acesta, incat isi pierd toata linistea – ca vor fi pecetluiti pe ascuns, ca acolo e o cursa, se simt panditi din toate partile. Si Parintele Porfirie Bairaktaris era suparat pe duhovnici ca au introdus un fel de panica in oameni. Parintele Porfirie tot la modul simplu s-a exprimat. Vedeti cum este si cuvantul Sfantului Apostol Pavel: Antihrist nu se va arata pana nu va veni mai intai lepadarea de credinta.

Deci eu nu trebuie sa am atentia catre Antihrist, ci catre lepadarea de credinta. Ca el nu se poate arata pana nu va veni lepadarea de credinta! Daca nu pleaca Hristos din viata mea, el nu are loc sa se apropie sau sa intre in viata mea. El nu intra in viata mea decat daca din viata mea pleaca Hristos. Iar ca sa plece Hristos din viata mea, asta tine numai si numai de mine. Nu tine de Guvern, nu tine de vreo conspiratie, nu tine de Masonerie, nu tine de tradatori ai credintei din Biserica, nu tine de nimeni. Ca sa plece Hristos din viata mea tine numai de mine. Aste e si maretia omului! Este o maretie a omului, ca este totul intre el si Dumnezeu. Daca eu Il pastrez pe Hristos in viata mea, pentru ca vreau sa Il pastrez pe Hristos in viata mea, eu in El cred, pe El Il marturisesc, pe El l-am cunoscut ca Dumnezeu al meu, in El este viata mea si daca eu nu vreau sa ma lepad de El, nimeni nu poate sa mi-L ia, tine totul de mine. Deci Antihrist nu se va arata pana nu va veni mai intai lepadarea de credinta.

E adevarat lucrul acesta, ca lepadarea de credinta imbraca forme foarte subtile in vremea noastra. Ea se deghizeaza chiar in hainele credintei, adica se pastreaza o spoiala de credinta, cum zice Sf Teofan – vor fi peste tot biserici, slujbe, dar nu vor fi decat parelnicie, nu va fi o angajare in Hristos, ci numai fatada, numai fast, numai ritual, nu va fi o daruire a vietii in Hristos. Asta este primejdia! Si pe asta trebuie sa ne concentram, nu pe conspiratii, nu pe tradarea nu stiu cui, nu pe cipuri, nu pe altceva… Ca pecetluirea va imbraca si o forma concreta, a cipului sau alta, poate ca va imbraca si o forma concreta. Dar noi sa ne pregatim. Nu stim cand va fi momentul acela, dar daca noi suntem cu constiinta treaza vom simti, va fi limpede pentru toata lumea”.

*

Alte cuvinte folositoare pentru Duminica slabanogului:

• Predica Ierom. Timotei de la Man. Putna la Duminica Slabanogului de la Betezda – 25 aprilie 2010

  
  

• Predica Protos. Damaschin de la Man. Sihastria Putnei - 25 aprilie 2010
• DUMINICA SLABANOGULUI DE LA VITEZDA: “De acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu-ti fie ceva mai rau!” (Sf. Ioan Gura de Aur si Sf. Ignatie Briancianinov)
• Parintele Calciu despre SINGURATATE SI UNIREA INTRU BISERICA
• NEVOIA DE OM, NEVOIA DE BISERICA VIE
• Biserica – scaldatoarea care vindeca singuratatea?
• IPS Augustin de Florina despre libertate, neascultare si ultimul razboi mondial: “ALEGE SI IA! SI OMENIREA ALEGE FOCUL”
• Sf. Teofan Zavoratul
  

***

Legaturi:

• DE ZIUA DREPTULUI IOV – MEDITATIE DESPRE SUFERINTA SI PRIETENIE
• Ce sa facem atunci cand ne simtim incercati la maximum?
• Parintele Sofronie Saharov: RUGACIUNEA DIN GHETSIMANI. Ce importanta capitala si nestiuta are si ce legatura este cu mine si viata mea duhovniceasca?
• Sfantul Teofan Zavoratul despre atitudinea in fata bolii: “Ce rugaciune ii trebuie bolnavului? Multumire si suspinare”
• CUVINTE VII DE LA PARINTELE CALCIU DESPRE SENSUL SUFERINTEI: “Oricine e indurerat si plange, Hristos plange cu el”
• Virgil Maxim despre binecuvantarea suferintei
• Parintele Arsenie Boca: “Numai atat bine putem face, cata suferinta putem ridica de pe el”
• UNDE SA CAUTAM MANGAIERE IN NECAZURI?
• Marturiile zguduitoare ale Monicai Pillat despre tatal ei, Dinu Pillat si despre minunile din viata lor
• Fericitul Parinte Epifanie Teodoropoulos despre PSIHANALIZA, BOLI PSIHICE, DEMONIZARE, MEDICAMENTE SI MEDICI
• Vindecari si vindecatori sau CUM DEOSEBIM SFINTENIA DE SARLATANIE?
• Cuviosul Paisie Aghioritul: ACOLO UNDE NU POATE OMUL, AJUTA DUMNEZEU!
• Ce greseli se fac de obicei in comunicarea cu cei care vin la noi cu probleme? CAT DE IMPORTANT ESTE SA STIM SA NE ASCULTAM?
• UNDE ESTE “A PLANGE CU CEI CE PLANG”? (I). Despre inselarea motivelor fals-duhovnicesti ale “ne-tulburarii” pentru a justifica nepasarea si pasivitatea
• Cuviosul Serghie Şevici despre iubire: “Ia seama mai intai la suferinta sufletelor!”

• ÎNVIEREA – MAREA PROVOCARE A VIEŢII NOASTRE – meditatie duhovniceasca
• MARTURIILE ICOANEI INVIERII - de Arhimandrit Mihail Stanciu
• Da si altora Lumina! - POEM PASCAL de Constantin Pavel

*

• Video: LUMINA SFANTA A VENIT SI AZI, LA IERUSALIM. Hristos S-a coborat din nou in iadul lumii noastre, si in anul mantuirii 2011 (7519). Cu noi este Dumnezeu… dar noi mai suntem, oare, cu El?
• ASTEPTAND INVIEREA, SA LUAM AMINTE: “Eu stiu cum crestinii care acum plang patimile, asteapta sa invieze Cel Rastignit, ca sa-L puna iarasi pe Cruce…”
• Cum sa praznuim Sarbatoarea Invierii?

***

• PARINTELE CALCIU SI DEMONSTRATIA CA HRISTOS A INVIAT
• Sfantul Varsanufie de la Optina despre bucuria adevarata a Invierii
• O PASTORALA CALDA SI MARTURISITOARE: Cuvantul pastoral de Invierea Domnului al IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei (si VIDEO – 2009)
• HRISTOS A INVIAT, IAR NOI MURIM? - Pastorala la Invierea Domnului a P.S. Sebastian (2009)
• PASTORALE VII DIN VREMEA INCEPUTULUI DRAMELOR “CRIZEI” IN ROMANIA: I.P.S.TEOFAN si P.S. SEBASTIAN despre marturisirea Invierii lui Hristos in noianul necazurilor si al deznadajduirii (2010)
• Pastorala de Pasti a IPS Bartolomeu Anania (2010): “SPRE O NECURMATA INVIERE LAUNTRICA”
• IPS BARTOLOMEU – FRAGMENT DINTR-O PASTORALA A SA MAI ACTUALA CA ORICAND (2005): “Iuda de azi umbla printre noi, e un ecumenist convins si un excelent teolog, e un maestru al crimei perfecte”
• Pastorala-avertisment de Pasti a PS SEBASTIAN, Episcopul Slatinei (2011): “IISUS SAU BARABA? MULTI DINTRE NOI IL ALEG SI ASTAZI PE BARABA!”
• PURTATORI AI INVIERII, DUPA SUFERINTA GOLGOTEI: pastorale care aduc seva vietii si mustra duhul mortii (2011)
• DRUMUL CATRE EMAUS SAU DE CE ERA NEVEROSIMILA INVIEREA?
• Audio – parintele Rafail Noica despre Drumul spre Emaus si paralela intre perioada noastra si ultimele zile ale lui Hristos pe pamant
  

***

Imnul Invierii de Valeriu Gafencu

Noaptea învierii de Nichifor Crainic

Alte resurse:

• Acatistul Invierii Domnului — Acatist care se citeste de la Pasti la Înaltarea Domnului.
• Slujba Invierii — Canonul Invierii sau Canonul Pastilor, care se cânta în noaptea de Înviere.

• Credo: pagina dedicata Invierii Domnului
• Predica la Invierea Domnului de Pr. Ilie Cleopa
• Pr. Nicolae Tanase – Predica la Inviere

***

O colectie  a catorva dintre cele mai ziditoare si emotionante predici sau cuvinte de folos pentru Inviere:

Sfantul Ioan Gura de Aur, Sfantul Nicolae Velimirovici, Sfantul Ioan Maximovici, Cuviosul Iachint Unciuleac, Parintele Arsenie Muscalu:

DIN CUVINTELE CELE MAI FRUMOASE SI MAI IMPORTANTE LA SFINTELE PASTI ALE SFANTULUI IOAN GURA DE AUR:

Rodul postului

Am lepadat povara postului, dar n-am lepadat rodul lui, pe care e vremea sa-l culegem. A trecut oboseala nevointelor, dar sa nu treaca ravna faptelor bune. S-a dus postul, dar sa ramana evlavia. Mai bine spus, [...] a trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut postul cel duhovnicesc. Acesta e mai bun decat acela, iar acela pentru acesta s-a facut. Dupa cum, cand posteati, va spuneam ca se poate sa nu postesti, desi postesti, tot astfel si acum va spun ca se poate sa postesti, desi nu postesti. [...] Cum poate sa nu posteasca cel care posteste? Iata: cand cineva se opreste de la mancari, dar nu se opreste de la pacate. Cum poate sa posteasca cel care nu posteste? Iata: cand se bucura de mancare, dar nu gusta din pacat. [...]

Poate sa se imbete si cel care nu bea vin („Vai de cei care se imbata fara vin!“ - Isaia 28, 1) si poate sa fie cumpatat si cel care bea vin („Foloseste-te de putin vin pentru stomacul tau si pentru desele tale slabiciuni“ – I Timotei 5, 23). [...] Si oare nu ne invata Apostolul: „Nu va imbatati cu vin, in care este desfranarea, ci umpleti-va de Duhul“ (Efeseni 5, 18). Aceasta este betia cea buna. [...] Umple mintea pana sus cu Duhul, ca pe un pahar, ca diavolul sa nu mai poata turna nimic in el! [...] Paharul nostru de buna betie sa fie potirul cel duhovnicesc, potirul neintinat al sangelui Celui Inviat, care nu imbata, nici nu moleseste, ci ne intareste intru cumpatare. [...] De aceasta betie sa ne imbatam, iar de la cealalta sa ne abtinem, ca sa nu pangarim acest mare praznic, al pamantului si al cerului deopotriva. Caci bucurie mare este astazi si pe pamant, si in cer. Daca, atunci cand se intoarce un singur pacatos, este bucurie pe pamant si in cer [Luca 15, 7], cu cat mai mare bucurie va fi in cer cand intreaga lume este smulsa din mainile diavolului? Acum salta de bucurie ingerii, acum se veselesc arhanghelii, acum heruvimii si serafimii praznuiesc impreuna cu noi Invierea cea de a treia zi. [...]

Comuniunea intru Inviere

„Foarte mult am dorit sa mananc Pastele acesta cu voi“, a zis Domnul (Luca 22, 15). Iar daca a dorit sa praznuiasca Pastele impreuna cu noi, atunci negresit ca a dorit sa praznuiasca si Invierea. Asadar, cand ingerii si arhanghelii se bucura, iar Stapanul tuturor puterilor ceresti praznuieste El Insusi impreuna cu noi, ce pricina de intristare mai ramane? [...]

Sa praznuim sarbatoarea aceasta atat de mare si de luminata, a Invierii Domnului, nu numai cu prisos de bucurie, ci si cu prisos de evlavie. Caci Domnul a inviat, si a inviat si lumea dimpreuna cu El, si legaturile mortii s-au rupt prin inviere. Adam a pacatuit si a murit. Dar Hristos n-a pacatuit si a murit. O, lucru nou si minunat: acela a pacatuit si a murit, Acesta n-a pacatuit si a murit! Pentru ce? Pentru ca acela ce-a pacatuit si a murit sa poata sa scape de legaturile mortii prin Cel Care n-a pacatuit, dar a murit. Asa se petrece si in afacerile banesti: cineva, de multe ori, ramane dator si, pentru ca nu are cu ce sa plateasca, este tinut in lanturi. Altul nu e datornic nimanui, dar, pentru ca poate sa plateasca, plateste si il slobozeste pe cel vinovat. Astfel s-a intamplat si cu Adam: era dator si stapanit de diavol, dar nu putea sa plateasca. Hristos nu era dator, nici nu era stapanit de diavol, dar putea sa plateasca datoria. Si iata ca, venind, a platit cu moartea Sa pentru acela care era stapanit de diavol, ca pe acela sa-l slobozeasca. [...]

Ispravile Invierii

Ai vazut ispravile Invierii? Ai vazut iubirea de oameni a Stapanului? Ai vazut maretia purtarii Lui de grija? Sa nu fim asadar nerecunoscatori fata de un astfel de binefacator, nici sa nu ne lenevim sub cuvant ca a trecut postul, ci acum, mai mult chiar decat inainte, sa avem mare grija de suflet, ca nu cumva, ingrasandu-ne trupul, sa ramana sufletul mai neputincios, sau nu cumva, ingrijindu-ne de rob, sa neglijam stapanul! Caci care este folosul daca, sub pretextul sarbatorii, mananci peste trebuinta si depasesti in toate masura? Acest lucru si trupul il pangareste, si puterea sufletului o micsoreaza. Sa pazim deci masura si trebuinta, implinind cu sufletul si cu trupul cele cuvenite, ca nu cumva sa varsam deodata toate cele adunate prin post. Va opresc eu oare de la a va desfata de hrana si de odihna? Nicidecum. Va indemn insa ca, implinindu-va cele de trebuinta, sa nu depasiti masura in desfatari, incat sanatatea sufletelor voastre sa nu cunoasca vatamare.

In adevar, unul care depaseste hotarele trebuintei, nici de placere nu se bucura, caci pateste boli si alte necazuri. Eu insa nu ma indoiesc ca veti da urmare acestor indemnuri, pentru ca stiu ascultarea voastra…

(Lumea credintei, anul II, nr. 4(9)

sursa: crestinortodox.ro

***

OMILIA (CUVANTUL) DE PASTI a Sf. Ioan Gura de Aur, CHEMAREA LA OSPATUL CREDINTEI

De este cineva binecredincios şi iubitor de Dumnezeu, să se îndulcească de acest praznic bun şi luminat;

de este cineva slugă înţeleaptă, să intre bucurându-se întru bucuria Domnului său;

de s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum dinarul;

de a lucrat cineva din ceasul dintâi, să-şi ia astăzi dreapta plată;

de a venit cineva după ceasul al treilea, mulţumind să prăznuiască;

de a ajuns cineva după ceasul al şaselea, nimic să nu se îndoiască, că de nimic nu se va păgubi;

de a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nimic îndoindu-se;

de a ajuns cineva numai în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă că a zăbovit, că milostiv fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca pe cel dintâi; odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas, ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul întâi;

pe cel de pe urmă îl miluieşte şi pe cel dintâi îl mângâie; şi aceluia plăteşte şi acestuia dăruieşte şi faptele primeşte şi cu voinţa se împacă, şi lucrul cinsteşte şi socoteala o laudă.

Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru şi cei dintâi şi cei de al doilea luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună dănţuiţi. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi; viţelul este mare, nimeni să nu iasă flămând, toţi vă îndulciţi de ospăţul credinţei; toţi luaţi bogăţia bunătăţii. Nimenea să nu plângă pentru sărăcie, că s-a arătat Împărăţia ce de obşte. Nimenea să se tânguiască pentru păcate, că iertarea din groapă a răsărit. Nimenea să nu se teamă de moarte, că ne-a slobozit pe noi moartea Mântuitorului.

PARINTELE ARSENIE MUSCALU:

“Spuneti-mi, in ce staruiau primii crestini? Ati vazut, “in invatatura Apostolilor, in impartasire, in frangerea painii si in rugaciuni“. Asta era treaba lor. Si inca mai spune ceva autorul Faptelor Sfintilor Apostoli:

“Sufletul si inima multimii celor ce au crezut erau una. Si nimeni nu zicea ca ceva este al sau, ci toate le erau de obste“.

Asta este viata crestina. S-o traim si toate celelalte probleme se vor dezlega de la sine la momentul potrivit. Eu nu zic ca nu ne pasc niste primejdii, o spun parintii in care avem incredere, caci stim ca prin ei a vorbit Duhul Sfant, oameni induhovniciti. Nu spun ca nu ne pasc niste primejdii, dar cred ca discutiile acestea de multe ori sunt vatamatoare, ne dezbina. Nu vedeti ca ne dezbina? De foarte multe ori ne dezbina, ne judecam unii pe altii, fiecare tine la dreptatea lui si are impresia ca toti ceilalti sunt in ratacire si in apostazie. Noi, intre noi, frati, ne dezbinam. Unde mai este unitatea duhului? Unde se mai pastreaza unitatea duhului intru legatura pacii?

Deci problema este una launtrica. Sfantul Apostol Pavel spune undeva, sper sa citez cat mai exact ce spune el. Spune: “Incercati-va pe voi insiva, cercetati-va daca sunteti in credinta. Oare nu va cunoasteti voi pe voi insiva ca Hristos Iisus este intru voi? Ci afara numai daca nu sunteti netrebnici“. Deci asta este problema noastra. Daca il avem pe Hristos salasluit in noi, ne mai putem teme de ceva? Ne mai putem teme de ceva? Nu vom sti singuri cand va veni momentul acela cand fiecare va fi pus in fata situatiei, sa se lepede sau sa nu se lepede de Hristos. Nu va sti fiecare ca va veni momentul acela? Adica tu sa pierzi Harul Sfantului Duh si sa nu stii sa l-ai pierdut? Daca punem asa problema, inseamna ca noi nu avem clar constiinta ce este viata crestina.

Ca scopul nostru asta este: dobandirea Harului Sfantului Duh. Cine pune intrebari legate de problema asta, ar trebui sa se intrebe el pe el insusi mai intai: ‘Ce este in inima mea? Am agonisit acolo Harul?’ Ca daca nu l-am agonisit, pot sa-mi pun eu mii de probleme si sa primesc mii de raspunsuri, ca atunci cand se va ivi situatia sa ma lepad de Hristos, tot mai voi lepada de El. Pot sa stiu bine ce trebuie facut. Pot sa stiu ca primirea buletinului inseamna lepadare de Hristos si tot il voi primi daca ma va parasi Harul Sfantului Duh. Deci problema mea asta este.

Imi vine in minte acum o intamplare pe care iarasi cred ca o stiti cu Sfantul Nichifor si Saprichie preotul. Au fost prieteni foarte buni la inceput, apropiati, dar intre ei la un moment dat a strecurat vrasmasul diavol samanta invidiei. Saprichie s-a suparat pe Nichifor si nu vroia sa-l ierte. Fiind ei suparati unul pe celalalt, s-a intamplat ca Saprichie sa fie prins si sa marturiseasca pentru Hristos. L-au supus la chinuri, l-au batut in toate felurile, nu s-a lepadat de Hristos. Au hotarat sa-l omoare, sa-i taie capul. Nichifor a aflat ce s-a petrecut si si-a zis el, in mintea lui: “Uite, sa nu plece la Dumnezeu neimpacat cu mine“, pentru ca e cuvant dumnezeiesc “Daca nu veti ierta fiecare din inima fratelui sau greselile lui, nici Tatal vostru nu va va ierta voua greselile voastre”. Si a zis el: “Nu cumva sa-l pagubesc, sa plece la Dumnezeu neimpacat cu mine si sa piarda cununa muceniciei. Hai s-o dobandeasca!” si a iesit in intampinarea lui ca sa-i ceara iertare, ca Saprichie sa mearga la moarte impacat deplin, sa mearga inaintea lui Dumnezeu sis a primeasca cununa muceniciei. I-a iesit si i-a zis: “Robule al lui Dumnezeu, iarta-ma!” iar asupra lui a venit un duh de impietrire, invidia. Si nu, s-a uitat de sus la el si – ce-o fi zis? – “Eu, marele marturisitor, nu te iert!”. A venit a doua oara: “Iarta-ma, robule al lui Dumnezeu! Iarta-ma!”. Nimic. A ramas in impietrirea lui. L-au dus, i-au plecat capul pe butuc si calaul a ridicat securea. Si atunci, parca s-ar fi trezit – zic s-ar fi trezit, de fapt a murit – si a zis: “Stati! De ce vreti sa imi taiati capul?“. “Pentru ca nu vrei sa aduci jerfa idolilor.” Zice: “Nu, nu, aduc. Aduc jerfa idolilor. Aduceti aici ce trebuie si voi aduce jertfa idolilor.” Si a facut asa si s-a lepadat de Hristos. Harul Sfantului Duh l-a parasit pentru neiertare, pentru impietrirea lui l-a parasit Harul Sfantului Duh atunci. A avut putere sa duca lupta marturisirii. Harul l-a asteptat. L-a intarit sa duca lupta marturisirii pana atunci, pana aproape de sfarsit. Dar pentru ca el nu l-a iertat pe aproapele lui, Harul l-a parasit atunci, cand mai avea un pas pana sa primeasca cununa. Si n-a mai avut taria sa duca lupta mai departe. N-a avut taria sa mai primeasca moartea daca Harul l-a parasit. Si Nichifor a spus atunci: “Eu sunt crestin! Si eu sunt crestin! Luati-ma pe mine in locul lui!” Si l-au luat, si i-au taiat capul si a primit el cununa in locul lui Saprichie.

Deci daca nu vom avea agonisit inlauntrul nostru Harul Sfantului Duh, putem noi sa stim oricate despre nu stiu ce comploturi masonice, despre nu stiu ce comploturi evreiesti, despre nu stiu ce buletine, pentru ca daca nu vom avea Harul, repet, oricum ne vom lepada. Oricum ne vom lepada! Deci asta este problema noastra: cum sa agonisim cu adevarat inlauntrul nostru Harul Sfantului Duh.

Pentru ca nu poti sa ai Harul in tine si sa nu stii ca il ai. Nu se poate asta. Poti sa il ai asa, sa zicem ca il ai de la botez, dar este acoperit de cenusa si de zgura patimilor. Sta acolo asteptand sa se aprinda. Daca nu simti focul – asta este marturia prezentei Harului. Dar daca nu simti focul dorintei, macar si cat de slabut, focul dorintei de a placea lui Dumnezeu, de a face voia Lui, inseamna ca nu este cu tine Harul Sfantului Duh. Si atunci inseamna ca trebuie sa-l cauti, poate ca l-ai simtit odata, ai simtit strapungerea inimii, ai simtit caldura asta, dar nu ai staruit in ea. Acum trebuie sa-l cauti din nou si calea iti va fi mai grea, va fi cu multe, multe ocolisuri. Iti va fi mai grea, dar va trebui sa-l cauti din nou. Daca ai simtit strapungerea inimii, daca ai simtit o data caldura ravnei de a face voia lui Dumnezeu, tu deja cam stii ce trebuie sa cauti. Nu esti fara o orientare, desi acum faci lucrurile mai mult rational. Le faci mai mult rational. Parintele Arsenie Papacioc vorbeste despre smerenie rationala, marturisire rationala, ca noi asa le facem, de aceea nu sunt roditoare, nu au suflu in ele. Dar poti sa faci asa chinuindu-te, asumandu-ti asta ca un canon, stiind ca Dumnezeu va vedea staruinta ta si dorinta ta si va privi cu mila la tine.

Deci asta este problema noastra si spre asta va indemn. Pentru asta va indemn sa luptati cu toata taria, ca nu are nici un rost sa va puneti asa tot felul de probleme care mai mult dezbina, ne iau timpul, ne consuma timpul in discutii nefolositoare, aduc intre noi dezbinare … numai vatamare. Nu are nici un rost. Daca Harul va fi cu noi, Harul Sfantului Duh va da fiecaruia sa simta si cand a facut cel mai mic compromis. Nu sa primeasca buletinul, dar si cand a facut cel mai mic compromis, cand s-a lepadat de Hristos prin cel mai mic compromis. A venit ora ta de rugaciune si ai zis : “Nu, ca-s obosit, acuma nu pot, 5 minute mai tarziu…” Mai tarziu. Ai amanat rugaciunea. Si aceasta este o lepadare. Dar constiinta te mustra imediat. Imediat iti spune constiinta ca ai fi putut, dar ti-a fost lene si ti-ai indreptatit lenea prin pretinsa oboseala. Si asta este o lepadare de Hristos, si pe asta o mustra constiinta. Cum sa nu mustre constiinta o lepadare de Hristos ca aceea care va fi in vremea lui Antihrist? Cum sa se poata petrece lucrul acela fara ca omul sa stie? Numai daca era de fapt dinainte mort. Cum a zis ingerul Bisericii din Sardes: “Iti merge numele ca esti viu, dar tu de fapt esti mort de mult! Numai numele iti este ca esti viu“. Deci daca nu ne ingrijim acum sa viem in Duhul, oricum nu vom face fata la vremurile care vor veni!

Sa ne ajute Dumnezeu tuturor sa putem sa intampinam vremurile care vor veni – nu stim cat de apropiate, cat de indepartate vor fi - sa le intampinam cu marime de suflet, cu taria credintei, si pana atunci sa facem asa cum zice Apostolul: “Rascumparati vremea, caci zilele rele sunt!“ Amin”.

(Integral la: Ce avem noi de facut astazi pentru a ne mantui si pentru a ne pregati de incercarile ce vor veni?)

***

CUVIOSUL PAISIE AGHIORITUL: Mucenicie şi smerenie

Cel care se va învrednici să fie chemat la muceni­cie trebuie să aibă multă smerenie şi să iubească mult pe Hristos. Dacă înaintează în mod egoist spre mucenicie, îl va părăsi harul. Vă aduceţi aminte de Saprichie[10], care a ajuns până la mucenicie şi totuşi s-a lepădat de Hristos?

“De ce m-ati adus aici?”, a spus el călăilor. “Bine, dar nu eşti creştin?“, l-au întrebat aceia. “Nu“, a răspuns. Şi era şi preot. Gândul îmi spune că s-a dus să mucenicească în mod egoist şi nu cu smerenie; nu s-a dus la mucenicie pentru credinţa sa, pentru dragostea lui Hristos, şi de aceea l-a părăsit harul. Pentru că atunci când cineva se mişcă egoist, nu primeşte harul lui Dumnezeu şi este firesc ca atunci când vine o greutate să se lepede de Hristos.

- Părinte, de multe ori spunem că Dumnezeu va da putere în ceasurile grele.

- Dumnezeu va da putere unui om smerit, care are inimă curată, care are intenţie bună. Dacă Dumnezeu va vedea cu adevărat intenţie bună, smerenie, va da multă putere. Adică va depinde de intenţia omului ca să primească putere de la Dumnezeu.

- Părinte, ati spus că omul trebuie să aibă smerenie şi intenţie bună. Se poate să aibă mândrie şi intenţie bună?

- Atunci când spunem smerenie, înţelegem să aibă smerenie cel puţin în acest subiect al muceniciei. Se poate să aibă mândrie, dar atunci să se smerească şi să spună: “Dumnezeule, sunt mândru; acum însă dă-mi putină putere să mărturisesc pentru dragostea Ta şi să-mi ispăşesc păcatele mele”. Aşadar, dacă are dispoziţie smerită şi merge la mucenicie cu pocăinţă, atunci Dumnezeu dă mult har. Adică să nu meargă cu dispoziţie mândră, cu gândul că va deveni mucenic şi că i se vor scrie după aceea sinaxarul şi slujba, şi-i vor face icoană cu aureolă. Mi-a spus cineva: “Părinte, fă rugăciune să ajung până la al cincilea cer“. “Bine“, îi spun, “Sfântul Apostol Pavel a ajuns până la al treilea cer[11] şi tu ceri să ajungi la al cincilea?“. “Dar de ce”, îmi spune, “nu scrie să cerem «darurile cele mai bune»“?[12]. Auzi vorbă? Deci dacă merge cineva la mucenicie cu gândul că va avea slavă în rai, mai bine să nu se gândească să mucenicească. Un creştin adevărat şi corect, dacă ar şti că şi în rai unde va merge va avea iarăşi parte de chinuri şi de mucenicii, tot va dori să meargă acolo. Nu trebuie să ne gândim că dacă suferim ceva aici pe pământ vom fi mai bine acolo în cer.Să nu procedăm aşa, negustoreşte. Noi îl vrem pe Hristos. Să existe mucenicie, să mărturisim în fiecare zi, să ne bată în fiecare zi şi de două şi de trei ori pe zi. Nu trebuie să ne preocupe aceasta. Singurul lucru ce trebuie să ne preocupe este să fim cu Hristos”.

***

SF. PAHOMIE CEL MARE despre fratele care ravnea cu mandrie si nesocotinta sa fie mucenic

“Un frate oarecare dorea să se facă mucenic pentru Hristos, dar în acea vreme era pace în Biserica Lui şi în împărăţia dreptcredinciosului împărat Constantin cel Mare. Deci, fratele acela ruga pe Sfîntul Pahomie, zicînd: “Roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, părinte, ca să mă fac mucenic!“ Iar sfîntul îl învăţa să nu primească în inimă un gînd ca acela, ca să dorească mucenicia, şi zicea: “Frate, rabdă cu vitejie nevoinţa monahicească şi poartă ostenelile monahiceşti fără de cîrtire întru ascultări şi te sîrguieşte ca prin viaţă fără de prihană să placi lui Hristos şi astfel vei avea împărtăşire cu sfinţii mucenici în cer!” El însă, în toate zilele, supăra pe sfîntul, dorind să pătimească pentru Hristos şi ruga pe cuviosul să se roage lui Hristos pentru el, ca să-l învrednicească cununii muceniceşti. Sfîntul Pahomie, vrînd ca să se izbăvească de o supărare ca aceea care i se făcea de el, i-a zis: “Mă voi ruga pentru tine, ca să-ţi fie ţie precum voieşti; dar să te păzeşti, ca nu în vremea muceniciei, în loc de mărturisirea numelui lui Iisus Hristos, să te lepezi de El, căci cu adevărat te amăgeşti cu gîndul, singur vrînd de voie să te arunci în ispită, cînd singur Domnul ne învaţă să ne rugăm, ca să nu cădem în ispită“. S-a întîmplat că, după doi ani, Cuviosul Pahomie a trimis cîţiva fraţi la un sat al lor, să adune papură pentru facerea rogojinilor mănăstireşti, fiindcă acolo creştea multă papură. Satul acela era aproape de nişte barbari care se numeau vlemizi. Deci, pe cînd fraţii adunau papură în acea insulă, Cuviosul Pahomie, chemînd pe fratele acela, care dorea mucenicia, i-a poruncit să meargă să cerceteze pe fraţii cei ce se osteneau cu strîngerea papurei şi să le ducă hrană. Deci, trimiţîndu-l, i-a zis cuvîntul Apostolului: “Iată, acum este vreme bineprimită, acum este ziua mîntuirii! Întru nimic să nu te pleci la vreo sminteală, pentru ca slujba să fie fără prihană“. Încărcînd el un asin cu mîncări, s-a dus la fraţi. Dar cînd s-a apropiat de pustie se pogorau barbarii din munte ca să ia apă. Atunci barbarii, prinzîndu-l, l-au legat şi l-au suit în munte la ceilalţi barbari împreună cu asinul. Iar aceia, văzînd pe monah, au început a-l batjocori, zicîndu-i: “Monahule, vino de te închină zeilor noştri”. Şi, înjunghiind dobitoace, aduceau jertfă idolilor lor. Deci, aducîndu-l pe monahul acela, îl sileau ca să jertfească împreună cu ei. Dar el, nevoind să aducă jertfele cele spurcate idolilor, barbarii s-au mîniat şi, înconjurîndu-l cu săbiile scoase, voiau îndată să-l taie în bucăţi. El, văzînd săbiile trase deasupra capului său şi înţelegînd mînia cea cumplită a barbarilor, s-a temut mult şi, alergînd de frică, a căzut la idoli, s-a închinat lor şi le-a adus jertfă, apoi a băut şi a mîncat din cele jertfite idolilor. Astfel, temîndu-se de moartea cea trupească, şi-a vătămat sufletul său cel fără de moarte, lepădîndu-se de Hristos. După săvîrşirea unui păcat greu ca acela, barbarii l-au dezlegat din legături pe monahul acela şi, fiind eliberat de ei, s-a dus într-ale sale. Iar el, pogorîndu-se din munte, şi-a venit în simţire, cunoscîndu-şi păcatul, şi-a rupt hainele şi bătîndu-şi faţa, s-a întors la mănăstire. Cuviosul Pahomie, cunoscînd cu duhul cele întîmplate acelui frate, a ieşit foarte mîhnit întru întîmpinarea lui. Iar acela, văzînd pe părintele Pahomie, a căzut înaintea lui cu faţa la pămînt, tînguindu-se şi strigînd: “Am greşit lui Dumnezeu şi ţie, părinte, căci n-am ascultat sfatul tău cel bun şi învăţătura cea de folos, ca să nu doresc mucenicia; căci, de te-aş fi ascultat pe tine, n-aş fi pătimit unele ca acestea!” Iar marele părinte i-a zis: “O, ticălosule, singur te-ai lipsit de un bine atît de mare, căci cu adevărat zăcea înaintea ta cununa mucenicească, iar tu ai călcat-o pe ea. Gata îţi era împărtăşirea cu sfinţii mucenici; iar tu te-ai smuls din ceata lor cea sfîntă. Stăpînul Hristos venise la tine cu sfinţii îngeri, vrînd să-ţi pună diadema pe capul tău; iar tu te-ai lepădat de El, iubind mai mult vremea cea scurtă a acestei ticăloase vieţi, decît pe Dumnezeu. Te-ai temut de moarte, pe care o vei suferi şi, nevrînd, ai pierdut viaţa cea veşnică depărtîndu-te de Dumnezeu. Unde sînt cuvintele tale, pe care le grăiai întotdeauna? “Doresc ca să fiu mucenic pentru Hristos!…” Şi mă supărai, ca să mă rog pentru tine, să te învredniceşti de mucenicie. Deci, aceasta îţi era vremea cea bineprimită, ca într-un ceas să mori pentru numele lui Iisus Hristos şi să cîştigi cununa cea mucenicească; dar tu în loc de mărturisirea numelui lui Iisus Hristos, te-ai lepădat de El. Au nu ţi-am spus eu mai înainte toate acestea? Au nu te-am sfătuit să încetezi cu gîndul acesta?” Iar fratele acela a zis: “Părinte, am greşit întru toate şi nu pot căuta în faţa ta, nici să-mi ridic ochii spre cer! Am pierit, părinte, şi nu este în mine nădejde de mîntuire şi nu ştiu ce să fac; căci nu m-am aşteptat să mi se întîmple unele ca acestea!” Acestea grăindu-le el cu plîngere şi cu tînguire, marele stareţ i-a zis: “Ticălosule, tu pînă la sfîrşit te-ai înstrăinat de Dumnezeu; dar Domnul este bun şi fără de răutate şi nu Se mînie pînă la sfîrşit, căci este voitorul milei şi poate ca, păcatele noastre, să le afunde în adîncul milostivirii Sale, ca o piatră de apă în mare; de vreme ce, pe cît este depărtat cerul de pămînt, pe atît depărtează de la noi fărădelegile noastre. Pentru că nu voieşte şi nu doreşte moartea păcătosului, ci pocăinţa lui; deci, cel ce a căzut, să nu petreacă întru cădere, ci să se scoale; iar cel ce s-a întors spre El, să nu se depărteze, ci degrabă să se întoarcă iarăşi la El. Aşadar, nu te deznădăjdui, căci este şi pentru tine nădejde de mîntuire; de vreme ce pomul cel tăiat, iarăşi va odrăsli din rădăcină. De voieşti să mă asculţi pe mine, vei cîştiga iertare de la Domnul”. Iar el, plîngînd, zicea: “O, părinte, de acum te voi asculta întru toate!” Cuviosul i-a poruncit să se închidă într-o chilie singuratică şi pînă la moarte să nu vorbească cu nimeni, decît numai cu părintele cel duhovnicesc. Numai a doua zi să mănînce puţină pîine cu sare şi cu apă, să facă două rogojini pe zi, să se roage şi să privegheze pe cît va putea şi din plîngere să nu înceteze niciodată. Şi a făcut toate acestea fratele acela cu bucurie, vieţuind în pocăinţă zece ani, şi a trecut către Domnul”.

(a se vedea si: Lepădarea lui Petru sau De ce cade omul?, CINE BRAVEAZA GRESESTE!)

***

***

PARINTELE GHEORGHE CALCIU: TINTA A FOST SUFLETUL NOSTRU, DAR ULTIMA BATALIE A FOST CASTIGATA DE DUMNEZEU

“Cred ca a ingaduit Dumnezeu caderea pentru ca noi ne socoteam tari pe noi insine, ne socoteam foarte tari. Aveam o educatie a suferintei mai mult decat altii. Noi eram pregatiti pentru suferinta, spusesem cuvinte mari in privinta asta. Si Dumnezeu a ingaduit caderea ca sa ne arate cat suntem de slabi si sa iesim mai buni. Si eu cred ca am iesit mai buni”.

***

Martirii inchisorilor comuniste GHITA BARBIERU SI COSTACHE OPRISAN: NUMAI CEL CARE VA AVEA INIMA BUNA VA REZISTA

“(….) Venim dintr-o lume pe care ura omeneasca ne-a luat-o, poate, pentru totdeauna, si intram în alta care e aceasta. Aceasta si numai aceasta este de acum înainte lumea noastra. Pentru noi nu exista alta lume decât aceea în care suntem si traim aici. Or, pentru a putea trai în aceasta lume, dragii mei, trebuie sa stiti ca numai cel ce va avea inima buna va putea rezista si întelege ceea ce ne va oferi necunoscutul în care am intrat. Aceia dintre voi care vor putea întelege ce înseamna inima buna pentru om, nu vor uita niciodata ceea ce am discutat noi în aceasta zi. Ca încheiere, va spun: ca sa poti razbi si sa fii multumit si împacat în viata, cu tine si cu cei din jurul tau, trebuie sa ai inima buna. Voi faceti cum credeti si cum va este inima”.

„Fiti pregatiti pentru lupta care se va da în mlastina disperarii. Fiecare va iesi din înclestarea acestei lupte singur, neajutat decât de mila lui Dumnezeu si de ce are mai bun în el. Lupta va fi de lunga durata si cine va avea taria si rabdarea, convins fiind ca ea este dreapta, se va prabusi si iar se va ridica. Astfel ca nu ne mai ramâne decât sa ne ascutim sabiile duhovnicesti ale dragostei, ale unirii si ale camaraderiei”.

(in: Dumitru Bordeianu, Marturisiri din mlastina disperarii)

Legaturi:

• Iara si iara… PERFUZII VITALE PENTRU INCERCARILE VREMURILOR
• DUREREA CEA MAI MARE A PARINTILOR NOSTRI: DEZBINAREA DINTRE FRATI!
• “Biserica se teme de dezbinari si de schisme, care au ca baza demonicul egoism”
• SE POATE O DEFINITIE MAI… DESAVARSITA DECAT ACEASTA PENTRU CEEA CE NE ESTE DAT SA TRAIM ACUM?
• SFANTUL IOAN IACOB HOZEVITUL ACTUAL: “Smintelile dintre noi sunt armele cele mai puternice pe care le dam vrajmasilor ca sa ne lupte pe noi”
• Parintele Justin: SFATURI PENTRU PRIGOANA

• PARINTELE SAVATIE DESPRE TRUFIA CARE NE DEZBINA
• “Asta face dihonia: se bate crestin cu crestin, ca dusmanii. Ne pierdem pe noi insine, singuri, n-avem nevoie de dusmani”
• DESPRE ROMÂNI ŞI ROMÂNIA cu parintele Dionisie Ignat(4)
• Parintele Proclu: E nevoie sa ajungem la iertare, sa nu ne mai dusmanim! “Daca nu biruim vrajba si tulburarea se va intampla o nenorocire”
• Sf. Chiril al Ierusalimului: “Ura de frati face loc lui Antihrist”:
• OMUL INTRE INMULTIREA PAINILOR SI A PESTILOR SI IMPUTINAREA CREDINTEI
  
• Cuv. Seraphim Rose: ESTE MAI TARZIU DECAT CREDEM. VA MAI SUPRAVIETUI CREDINTA NOASTRA?

• PARINTELE RAFAIL: DIN CE MOARTE NE-A IZBAVIT HRISTOS PRIN MOARTEA SI INVIEREA SA?:

“Parintele Sofronie socotea ca blestemul cel mai mare este a nu-L cunoaste pe Dumnezeu. Banuiesc ca multi din contemporanii nostri sunt “bine mersi” fara Dumnezeu. Poate ne e un pic dor de El, poate mai avem si niste greutati si ne amintim ca mai este si Dumnezeu si poate… sa ne ajute El când altii nu pot, insa nu ne dam seama…; a murit ceva în sufletul nostru si nu ne dam seama – tocmai fiindca suntem morti – ce moarte înseamna faptul de a nu-L cunoaste pe Dumnezeu“.

Daca nu cunosc pe Dumnezeu, daca nu-l traiesc în viaţa asta pe Dumnezeu, când mi se sfârşeşte sorocul meu pamântesc şi ma despart de trup, o sa ramân în întunericul în care sunt. Sfântul Simeon Noul Teolog zicea un lucru înfricoşator: “Cine n-a vazut pe Dumnezeu in viata asta nu-L va vedea nici in cealalta”. Aici aş aduce cuvântul Sfântului Siluan: “Ţine-ţi mintea în iad, dar nu deznadajdui”. Cã zice Sfântul Siluan: “Nu vom deznadajdui, ca milostiv este Dumnezeu”. Adica, noi nu trebuie sa ne ascundem îndaratul unor închipuiri sau dorinţe de-ale noastre – “ei, las` ca poate o sa mearga si asa si asa”. Trebuie sa ştim legea asta, ca lege cumplita: daca nu îl port acuma pe Dumnezeu, daca nu-L vad acuma în viaţa mea pe Dumnezeu, nici dincolo de viaţa asta nu-L voi vedea”.

***

• Parintele Arsenie Muscalu: Ce avem noi de facut astazi pentru a ne mantui si pentru a ne pregati de incercarile ce vor veni?

“Deci problema este una launtrica. Sfantul Apostol Pavel spune undeva, sper sa citez cat mai exact ce spune el. Spune: “Incercati-va pe voi insiva, cercetati-va daca sunteti in credinta. Oare nu va cunoasteti voi pe voi insiva ca Hristos Iisus este intru voi? Ci afara numai daca nu sunteti netrebnici“. Deci asta este problema noastra.

Daca il avem pe Hristos salasluit in noi, ne mai putem teme de ceva? Ne mai putem teme de ceva? Nu vom sti singuri cand va veni momentul acela cand fiecare va fi pus in fata situatiei, sa se lepede sau sa nu se lepede de Hristos. Nu va sti fiecare ca va veni momentul acela? Adica tu sa pierzi Harul Sfantului Duh si sa nu stii sa l-ai pierdut? Daca punem asa problema, inseamna ca noi nu avem clar constiinta ce este viata crestina. Ca scopul nostru asta este: dobandirea Harului Sfantului Duh.

Cine pune intrebari legate de problema asta, ar trebui sa se intrebe el pe el insusi mai intai: ‘Ce este in inima mea? Am agonisit acolo Harul?’ Ca daca nu l-am agonisit, pot sa-mi pun eu mii de probleme si sa primesc mii de raspunsuri, ca atunci cand se va ivi situatia sa ma lepad de Hristos, tot mai voi lepada de El. Pot sa stiu bine ce trebuie facut. Pot sa stiu ca primirea buletinului inseamna lepadare de Hristos si tot il voi primi daca ma va parasi Harul Sfantului Duh. Deci problema mea asta este”.

PARINTELE ARSENIE MUSCALU:

“Spuneti-mi, in ce staruiau primii crestini? Ati vazut, “in invatatura Apostolilor, in impartasire, in frangerea painii si in rugaciuni“. Asta era treaba lor. Si inca mai spune ceva autorul Faptelor Sfintilor Apostoli : “Sufletul si inima multimii celor ce au crezut erau una. Si nimeni nu zicea ca ceva este al sau, ci toate le erau de obste“. Asta este viata crestina. S-o traim si toate celelalte probleme se vor dezlega de la sine la momentul potrivit. Eu nu zic ca nu ne pasc niste primejdii, o spun parintii in care avem incredere, caci stim ca prin ei a vorbit Duhul Sfant, oameni induhovniciti. Nu spun ca nu ne pasc niste primejdii, dar cred ca discutiile acestea de multe ori sunt vatamatoare, ne dezbina. Nu vedeti ca ne dezbina? De foarte multe ori ne dezbina, ne judecam unii pe altii, fiecare tine la dreptatea lui si are impresia ca toti ceilalti sunt in ratacire si in apostazie. Noi, intre noi, frati, ne dezbinam. Unde mai este unitatea duhului? Unde se mai pastreaza unitatea duhului intru legatura pacii?Deci problema este una launtrica. Sfantul Apostol Pavel spune undeva, sper sa citez cat mai exact ce spune el. Spune : “Incercati-va pe voi insiva, cercetati-va daca sunteti in credinta. Oare nu va cunoasteti voi pe voi insiva ca Hristos Iisus este intru voi? Ci afara numai daca nu sunteti netrebnici“. Deci asta este problema noastra. Daca il avem pe Hristos salasluit in noi, ne mai putem teme de ceva? Ne mai putem teme de ceva? Nu vom sti singuri cand va veni momentul acela cand fiecare va fi pus in fata situatiei, sa se lepede sau sa nu se lepede de Hristos.

Nu va sti fiecare ca va veni momentul acela? Adica tu sa pierzi Harul Sfantului Duh si sa nu stii sa l-ai pierdut? Daca punem asa problema, inseamna ca noi nu avem clar constiinta ce este viata crestina. Ca scopul nostru asta este: dobandirea Harului Sfantului Duh. Cine pune intrebari legate de problema asta, ar trebui sa se intrebe el pe el insusi mai intai: ‘Ce este in inima mea? Am agonisit acolo Harul?’ Ca daca nu l-am agonisit, pot sa-mi pun eu mii de probleme si sa primesc mii de raspunsuri, ca atunci cand se va ivi situatia sa ma lepad de Hristos, tot mai voi lepada de El. Pot sa stiu bine ce trebuie facut. Pot sa stiu ca primirea buletinului inseamna lepadare de Hristos si tot il voi primi daca ma va parasi Harul Sfantului Duh. Deci problema mea asta este.

Imi vine in minte acum o intamplare pe care iarasi cred ca o stiti cu Sfantul Nichifor si Saprichie preotul. Au fost prieteni foarte buni la inceput, apropiati, dar intre ei la un moment dat a strecurat vrasmasul diavol samanta invidiei. Saprichie s-a suparat pe Nichifor si nu vroia sa-l ierte. Fiind ei suparati unul pe celalalt, s-a intamplat ca Saprichie sa fie prins si sa marturiseasca pentru Hristos. L-au supus la chinuri, l-au batut in toate felurile, nu s-a lepadat de Hristos. Au hotarat sa-l omoare, sa-i taie capul. Nichifor a aflat ce s-a petrecut si si-a zis el, in mintea lui: “Uite, sa nu plece la Dumnezeu neimpacat cu mine“, pentru ca e cuvant dumnezeiesc “Daca nu veti ierta fiecare din inima fratelui sau greselile lui, nici Tatal vostru nu va va ierta voua greselile voastre.” Si a zis el: “Nu cumva sa-l pagubesc, sa plece la Dumnezeu neimpacat cu mine si sa piarda cununa muceniciei. Hai s-o dobandeasca!” si a iesit in intampinarea lui ca sa-i ceara iertare, ca Saprichie sa mearga la moarte impacat deplin, sa mearga inaintea lui Dumnezeu sis a primeasca cununa muceniciei. I-a iesit si i-a zis: “Robule al lui Dumnezeu, iarta-ma!” iar asupra lui a venit un duh de impietrire, invidia. Si nu, s-a uitat de sus la el si – ce-o fi zis? – “Eu, marele marturisitor, nu te iert!”. A venit a doua oara: “Iarta-ma, robule al lui Dumnezeu! Iarta-ma!”. Nimic. A ramas in impietrirea lui. L-au dus, i-au plecat capul pe butuc si calaul a ridicat securea. Si atunci, parca s-ar fi trezit – zic s-ar fi trezit, de fapt a murit – si a zis: “Stati! De ce vreti sa imi taiati capul?“. “Pentru ca nu vrei sa aduci jerfa idolilor.” Zice: “Nu, nu, aduc. Aduc jerfa idolilor. Aduceti aici ce trebuie si voi aduce jertfa idolilor.” Si a facut asa si s-a lepadat de Hristos. Harul Sfantului Duh l-a parasit pentru neiertare, pentru impietrirea lui l-a parasit Harul Sfantului Duh atunci. A avut putere sa duca lupta marturisirii. Harul l-a asteptat. L-a intarit sa duca lupta marturisirii pana atunci, pana aproape de sfarsit. Dar pentru ca el nu l-a iertat pe aproapele lui, Harul l-a parasit atunci, cand mai avea un pas pana sa primeasca cununa. Si n-a mai avut taria sa duca lupta mai departe. N-a avut taria sa mai primeasca moartea daca Harul l-a parasit. Si Nichifor a spus atunci: “Eu sunt crestin! Si eu sunt crestin! Luati-ma pe mine in locul lui!” Si l-au luat, si i-au taiat capul si a primit el cununa in locul lui Saprichie.

Deci daca nu vom avea agonisit inlauntrul nostru Harul Sfantului Duh, putem noi sa stim oricate despre nu stiu ce comploturi masonice, despre nu stiu ce comploturi evreiesti, despre nu stiu ce buletine, pentru ca daca nu vom avea Harul, repet, oricum ne vom lepada. Oricum ne vom lepada! Deci asta este problema noastra: cum sa agonisim cu adevarat inlauntrul nostru Harul Sfantului Duh. Pentru ca nu poti sa ai Harul in tine si sa nu stii ca il ai. Nu se poate asta. Poti sa il ai asa, sa zicem ca il ai de la botez, dar este acoperit de cenusa si de zgura patimilor. Sta acolo asteptand sa se aprinda. Daca nu simti focul – asta este marturia prezentei Harului. Dar daca nu simti focul dorintei, macar si cat de slabut, focul dorintei de a placea lui Dumnezeu, de a face voia Lui, inseamna ca nu este cu tine Harul Sfantului Duh. Si atunci inseamna ca trebuie sa-l cauti, poate ca l-ai simtit odata, ai simtit strapungerea inimii, ai simtit caldura asta, dar nu ai staruit in ea. Acum trebuie sa-l cauti din nou si calea iti va fi mai grea, va fi cu multe, multe ocolisuri. Iti va fi mai grea, dar va trebui sa-l cauti din nou. Daca ai simtit strapungerea inimii, daca ai simtit o data caldura ravnei de a face voia lui Dumnezeu, tu deja cam stii ce trebuie sa cauti. Nu esti fara o orientare, desi acum faci lucrurile mai mult rational. Le faci mai mult rational. Parintele Arsenie Papacioc vorbeste despre smerenie rationala, marturisire rationala, ca noi asa le facem, de aceea nu sunt roditoare, nu au suflu in ele. Dar poti sa faci asa chinuindu-te, asumandu-ti asta ca un canon, stiind ca Dumnezeu va vedea staruinta ta si dorinta ta si va privi cu mila la tine.

Deci asta este problema noastra si spre asta va indemn. Pentru asta va indemn sa luptati cu toata taria, ca nu are nici un rost sa va puneti asa tot felul de probleme care mai mult dezbina, ne iau timpul, ne consuma timpul in discutii nefolositoare, aduc intre noi dezbinare … numai vatamare. Nu are nici un rost. Daca Harul va fi cu noi, Harul Sfantului Duh va da fiecaruia sa simta si cand a facut cel mai mic compromis. Nu sa primeasca buletinul, dar si cand a facut cel mai mic compromis, cand s-a lepadat de Hristos prin cel mai mic compromis. A venit ora ta de rugaciune si ai zis : “Nu, ca-s obosit, acuma nu pot, 5 minute mai tarziu…” Mai tarziu. Ai amanat rugaciunea. Si aceasta este o lepadare. Dar constiinta te mustra imediat. Imediat iti spune constiinta ca ai fi putut, dar ti-a fost lene si ti-ai indreptatit lenea prin pretinsa oboseala. Si asta este o lepadare de Hristos, si pe asta o mustra constiinta. Cum sa nu mustre constiinta o lepadare de Hristos ca aceea care va fi in vremea lui Antihrist? Cum sa se poata petrece lucrul acela fara ca omul sa stie? Numai daca era de fapt dinainte mort. Cum a zis ingerul Bisericii din Sardes: “Iti merge numele ca esti viu, dar tu de fapt esti mort de mult! Numai numele iti este ca esti viu“. Deci daca nu ne ingrijim acum sa viem in Duhul, oricum nu vom face fata la vremurile care vor veni!

Sa ne ajute Dumnezeu tuturor sa putem sa intampinam vremurile care vor veni – nu stim cat de apropiate, cat de indepartate vor fi - sa le intampinam cu marime de suflet, cu taria credintei, si pana atunci sa facem asa cum zice Apostolul: “Rascumparati vremea, caci zilele rele sunt!“ Amin”.

(Sursa: Ce avem noi de facut astazi pentru a ne mantui si pentru a ne pregati de incercarile ce vor veni?)

• Legatura cu: DUREREA CEA MAI MARE A PARINTILOR NOSTRI: DEZBINAREA DINTRE FRATI!

Va oferim acum si ultima parte din cuvantul parintelui Arsenie Muscalu – duhovnicul de acum al manastirii Cornu (jud. Prahova) – despre formarea duhovniceasca, cuvant tinut acum 7 ani in fostul sediu al ASCOR Bucuresti, cuvant foarte practic si de o deosebita actualitate si utilitate pentru orice mirean, dar si calugar care doreste sa puna un inceput bun si sincer lucrarii sale duhovnicesti in lumea de azi:

Prima parte – aici

Partea a doua – aici

Partea a treia – aici

Povatuitorii duhovnicesti

“Iarasi aici trebuie sa spunem cateva lucruri, nu de la noi, ci de la sfintii care au trait aproape de vremurile noastre si ne-au avertizat asupra primejdiilor duhovnicesti. Noi, in vremurile acestea de mare saracie duhovniceasca, nu mai avem parte de povatuitori duhovnicesti cum erau in primele veacuri crestine, nu mai exista marii traitori in Duh, oameni care erau miscati in toate, si in cuvant si in fapta si in gand de Duhul Sfant, oameni care sa arate fara gres celorlalti calea mantuirii. Asta nu o spunem noi, o spun sfintii care au trait in vremurile noastre.

Cuviosul Paisie Velicikovski, de la Neamt a colindat tot Sf. Munte in secolul XVIII si n-a gasit un povatuitor duhovnicesc cum voia inima lui. A colindat si toata Ucraina si Moldova, l-a cunoscut pe Cuviosul Vasile de la Poiana Marului, barbat sfant, dar totusi n-a fost multumita inima lui. Cuviosul Vasile voia sa-l faca preot inainte de varsta canonica de hirotonie si, de aceea, a fugit de el. A fugit la Sf. Munte, dar n-a gasit nici acolo un povatuitor duhovnicesc cum voia inima lui si atunci s-a retras singur si a incercat de unul singur, povatuit de cartile duhovnicesti, sa lucreze cele duhovnicesti in singuratate si stim ca, acolo, dupa cativa ani, l-a gasit Staretul Vasile de la Poiana Marului, de care fugise si i-a aratat cat de primejdios este ce face: ca s-a retras mai inainte de vreme in pustie. Si atunci a inceput sa primeasca impreuna-vietuitori si a ajuns sa stranga o obste mare in jurul lui. Deci el s-a confruntat deja cu lipsa aceasta si deplangea lipsa aceasta in secolul XVIII.

Sfantul Ignatie Brianceaninov insista foarte mult in multe din scrierile lui asupra acestui lucru – e categoric in privinta asta! – si spune ca felul formarii noastre duhovnicesti s-a schimbat, in sensul ca se intemeiaza mai mult pe lectura duhovniceasca si omul isi este din ce in ce mai mult propriul sau dascal. Ce are totusi ca ajutor, cu ce se poate omul intari? Omul se poate intari prin sfatuire, in dragoste, cu cei pe care ii simte de aceeasi inima cu el, care lupta pentru aceleasi lucruri. Deci, in secolul XIX avem marturia Sf. Ignatie Briancianinov.

Iar in secolul trecut, XX, Sfantul Ioan Iacob de la Neamt deplange acelasi lucru. Iata si un fragment dintr-o poezie scrisa de el: “La anii veacului din urma,/ Pastorii cei duhovnicesti/ Se vor abate de la turma,/ Urmand curentelor lumesti./ Pasi-vor ei pe cale stramba,/ Lasandu-si drumul parintesc,/ Si vor canta la oi din dramba,/ Iar nu din fluier pastoresc“. Deci iata marturia unui sfant care a trait foarte aproape de noi.

Este un lucru pe care ei il spun: ca s-au imputinat povatuitorii duhovnicesti asa cum erau in vechime. Nu inseamna ca azi nu mai exista oameni sinceri si plini de harul lui Dumnezeu care lucreaza in cele duhovnicesti, care se straduiesc pentru curatirea de patimi, dar nu mai sunt cum erau acei mari traitori, nu mai sunt la inaltimea acelei desavarsiri. Repet ce v-am mai spus: ei erau miscati in toate de Duhul Sfant, asa ca, ascultandu-i omul – chiar orbeste - nu era in primejdie sa se faca robul unei vointe omenesti, ci asculta in toate de Dumnezeu, era povatuit de Duhul Sfant. E adevarat ca sunt, sa zic asa, si exceptii, dar exceptiile le face Dumnezeu, nu le facem noi, sa nu ne inchipuim ca noi suntem o exceptie, caci asta poate sa fie o mandrie.

Despre Sfantul Siluan, arhimandritul Sofronie, ucenicul lui, spune ca era de o ascultare desavarsita si ceea ce nu avea povatuitorul duhovnicesc, avea el, pentru ca fiind de o ascultare desavarsita, orice duhovnic pentru el ar fi fost bun, caci in virtutea desavarsitei lui ascultari, Dumnezeu pe toate le-ar fi indreptat spre bine. Sfantul Siluan, desi a trait in vremea noastra, in secolul al XX-lea, nu numai ca a fost la masura Parintilor din vechime, dar chiar a fost socotit a fi inrudit duhovniceste cu Prorocii si cu Apostolii.

Si chiar daca am mai putea mentiona cateva cunoscute nume de mari Parinti contemporani, ramane valabila atentionarea pe care alti oameni sfinti ne-au facut-o, vazand saracia si slabirea duhovniceasca din vremea de acum: sa avem grija ce fel de sfaturi primim si cu multa smerenie si daca se poate cu lacrimi, sa le punem pe acestea inaintea lui Dumnezeu, sa cerem de la El luminare, sa privim totul in oglinda Sfintelor Scripturi si a scrierilor Sfintilor Parinti, ca sa nu primim lupul in loc de pastor si sa putem alege graul de neghina.

Cu aceasta atentionare, sa implinim cea de-a saptea fapta buna trupeasca: intrebarea celor experimentati. Sa ne ajute Dumnezeu, straduindu-ne dupa putere, sa staruim si noi in lucrarea celor sapte fapte bune trupesti, punand inceput bun mantuirii noastre. Amin!”.

PS1: Si ultimele cuvinte pe care le-am extras din aceasta mini-conferinta din 2001 a parintelui Arsenie, din partea de intrebari (care este de gasit (partial) online si audio, sub numele “Despre lucrarea duhovniceasca“):

“Oamenii se pot ajuta foarte, foarte mult unii pe altii pe calea vietii duhovnicesti. “Frate ajutat de frate este ca o cetate intarita” (Pilde 18, 19). Dar ce este esential? Ca legatura intre ei sa fie intemeiata pe credinta si pe Hristos, nu pe altceva!“.

PS2: O parte din transcriere s-a facut dupa file audio, o alta dupa versiunea scrisa, din recent aparutul volum, “Faramituri duhovnicesti” (Asezamantul Vasiliada, Bucuresti, 2007).

De ce fel de fapte, de ce fel de lucrare avem noi nevoie?

Inainte de a raspunde, vreau sa spun ca de multe ori se intampla ca noi sa cadem intr-o stare de plictiseala, de delasare, de epuizare si de dezorientare si parca asteptam sa vina ceva asa, din afara sa ne aduca o solutie de eliberare, asteptam sa se intample ceva extraordinar, sa se petreaca un lucru spectaculos, insa de multe ori nu de acest lucru avem nevoie.

Noi multumim Lui Dumnezeu ca am primit cu totii de la El darul credintei, intr-un fel luminat, avem trebuinta sa-l lucram prin staruinta si rabdare, in chip neimprastiat faptele bune numite trupesti, caci acesta este inceputul calatoriei duhovnicesti. Nu de intamplari extraordinare avem nevoie, ci de o lucrare cuminte, echilibrata, statornica si sarguitoare, urmarind lucrarea faptelor bune trupesti, intr-un chip neimprastiat, cum spune Sfantul Petru Damaschinul, ca in lectiile de la scoala. El vorbeste in Filocalia 5 despre cele sapte fapte bune trupesti, lamurind in ce constau ele, insa o face in contextul vietuirii calugaresti, de linistire, impreuna cu unul sau doi vietuitori, aceasta fiind calea numita imparateasca, la mijloc, intre viata de obste si cea pustniceasca.

O sa incercam si noi sa le enumeram si sa spunem cate ceva si despre felul in care am putea sa le lucram noi, sa le adaptam la conditiile in care traim noi acum, la constiinta fiecaruia. Constiinta fiecaruia ii va spune ce sa faca. Cine doreste sincer sa-si inceapa lucrarea, nu se poate sa nu afle raspunsul in constiinta lui.

Cele sapte fapte bune “trupesti” [=care pot fi facute prin trupul nostru]

“Cea dintai fapta buna trupeasca este linistea, isihia, zice el, pentru cei ce duc viata calugareasca de linistire impreuna sau cu doi, inseamna ferirea de orice grija a vietii. Si Sfantul Vasile cel Mare spune undeva, ca asa cum ochiul, pana nu se concentreaza asupra unui lucru nu poate sa-l distinga, sa-l vada, tot asa si mintea, cat timp alearga dupa toate intamplarile si dupa toate grijile vietii, nu va putea sa-L vada pe Dumnezeu. Deci pentru cei ce traiesc in viata de linistire inseamna ferirea de orice grija a vietii. Dar cum putem noi sa implinim aceasta fapta buna a linistirii cand suntem supusi la atatea obligatii ale vietii, de care nu putem face abstractie, cand suntem inconjurati de atata zgomot, de atata stres, de atatea griji, agitatie si tulburare, ce putem sa facem noi?

Dumnezeu stie ce greutati avem de suportat. Noi trebuie sa incepem cu sinceritate sa facem ceea ce putem face, adica sa cautam sa ne rezervam anumite momente din zi pentru liniste, macar dimineata si seara, cand ne facem rugaciunile obisnuite, si daca mila lui Dumnezeu randuieste sa ne permitem si in mijlocul zilei, sa avem mare grija si in timpul zilei sa profitam de astfel de momente de liniste.

Apoi, sa ne simplificam viata cat putem mai mult ca sa evitam tot ce este de prisos, toate intalnirile, palavragelile fara rost, toate grijile prisositoare ca sa putem sa ne ocupam de lucrarea noastra, pentru ca altfel n-avem pe ce sa o intemeiem: ce zidim azi, darimam maine.

A doua fapta buna este postul cu masura, care pentru cei ce duc viata de linistire inseamna sa mananci o data pe zi si sa nu te saturi, si mancare de un fel, si din aceea pe care n-o pofteste sufletul in mod deosebit. Ce putem sa facem aici? Mai ales ca sunt oameni care au ocupatii ce-i solicita fizic mult, si daca suntem supusi la stres nici nu putem sa ne infranam prea mult. Fiecare sa inceapa de acolo de unde este. Cine nu tinea pana acum zilele de post, miercurea, vinerea, posturile, sa inceapa sa le tina. Cine le tinea, sa-si sporesca cu masura lucrarea lui, cerand sfatul si binecuvantarea duhovnicului, insa toti, indiferent de unde am porni si unde am fi, trebuie sa ne ferim ca de foc de doua lucruri: de mancarea peste masura si de felurimea mancarurilor. In alegerea hranei criteriul sa fie necesitatea si intarirea puterilor trupesti, sa nu fie placerea, desfatarea gustului, ci chiar sa renuntam la mancarurile care simtim ca ne ispitesc, care trezesc o voluptate in noi.

A treia fapta buna este privegherea cu masura, care pentru cei ce traiesc in linistire inseamna sa ai jumatate din noapte pentru somn si jumatate pentru psalmodie, cantare de psalmi si rugaciuni pentru suspine si lacrimi. Aici Parintii se refera la orarul bizantin, adica inseamna sase ore pentru somn, sase ore pentru psalmodie, pentru rugaciune. Ce putem face aici noi? Macar sa ne ferim de trandavie, de somnul peste masura si mai ales sa ne ferim de zabovirea in pat dupa ce ne-am trezit din somn, pentru ca slabeste puterile sufletesti si ravna pentru cele duhovnicesti. Si aici sa urmarim necesitatea; si prisosul este rau, si lipsa este vatamare, asa ca fiecare sa-si caute si sa gaseasca un echilibru.

A patra fapta buna este psalmodia sau rugaciunea trupeasca, prin psalmi si ingenuncheri, prin metanii, prin paraclise, canoane si scopul ei este ca trupul sa se osteneasca si sufletul sa se smereasca. Cum ajuta la smerenie rugaciunea aceasta zisa trupeasca? Ajuta la smerenie prin aceea ca, omul, staruind in rugaciunea aceasta pastreaza o legatura vie cu Dumnezeu si-si pastreaza constiinta faptului ca de la El primeste ajutorul si ca nu poate realiza nici o fapta buna fara El; este un semn al atarnarii omului de Dumnezeu si prin asta se pazeste de mandrie. Deci menirea rugaciunii trupesti este ostenirea trupului si smerirea sufletului.

A cincea fapta buna este rugaciunea duhovniceasca si probabil ca ostenind mai mult timp in rugaciunea care este trupeasca, care este mai mult cantitativa la inceput, omul se apropie de rugaciunea duhovniceasca, rugaciunea ferita de orice gand. In timpul acestei rugaciuni nu se afla in minte decat intelesul rugaciunii, nici un fel de gand strain de rugaciune, bun sau rau, deci mintea ramane tot timpul in cugetarea celor zise, si aici fiecare trebuie sa ceara sfatul duhovnicului lui cum sa-si adune mintea din imprastiere prin rugaciuni scurte spuse des, mai ales prin repetarea deasa a rugaciunii lui Iisus.

A sasea fapta buna trupeasca este citirea vietilor si a cuvintelor Parintilor Bisericii. Aici sa stiti ca noi, desi mai citim din cartile duhovnicesti, avem un foarte mare dusman. Sf. Petru Damaschinul zice: “Citirea vietii si a cuvintelor parintilor, nedandu-si auzul dogmelor straine“. Si aici sa stiti ca sufletele noastre sunt astazi foarte contaminate, mai contaminate decat ne dam noi seama. Ganditi-va bine: toate lucrurile cultivate de mijloacele de informare in masa au inceput sa fie nu numai straine, ba chiar potrivnice credintei; si aici omul trebuie sa-si ia masuri foarte serioase de aparare, daca vrea sa aiba un spor in lucrarea lui duhovniceasca; altfel, ceea ce zideste prin citirea cuvintelor si a vietilor parintilor, darima urmarind fara discernamant emisiunile de radio si tv.

Parintii se pazeau cu multa strictete in privinta asta, si aici nu este vorba de habotnicie. Imediat oamenii sar sa spuna ca esti marginit, ca esti inchis, ca esti rigorist, dar nu este asa. Ar trebui sa le raspundem cum raspunde Sf. Ignatie Briancianinov:

“Ma numesti marginit, rigorist, neluminat indeajuns, lasa-ma in marginirea mea, si-n celelalte neajunsuri ale mele. Voiesc mai bine sa fiu asa, sa par marginit si rigorist, decat, avand toate parutele calitati sa ma socotesc mai destept decat Biserica si sa-mi ingadui sa ma ridic mai presus de ea si sa o parasesc“.

Deci trebuie o foarte mare grija aici. Ganditi-va la ce spune psalmistul: “Fericit barbatul care n-a umblat in sfatul necredinciosilor“. Spuneti-mi: toate valorile cultivate in emisiunile de radio, tv, presa, si in marea majoritate a cartilor laice, nu sunt niste sfaturi ale necredinciosilor? Toate acele lucruri izvorasc din credinta sau din trairea unei vieti duhovnicesti? Sa stiti ca noi, citind o carte intram in comuniune cu autorul, cu toate simtirile si gandurile lui. Daca a avut ganduri si simtiri sfinte, hranite in el de harul dumnezeiesc, ni se transmit si noua. Daca a avut o viata ticaloasa, pacatoasa, simtiri pacatoase va pata si sufletul nostru. De aceea am spus ca trebuie foarte mare discernamant.

Zice psalmistul: “Fericit barbatul care n-a umblat in sfatul necredinciosilor si in calea pacatosilor nu a stat, si pe scaunul hulitorilor n-a sezut si in legea Domnului este voia lui. La legea Lui va cugeta ziua si noaptea“. Si-atunci cu adevarat se-ntampla cum spune el in continuare: “Si va fi ca un pom rasadit langa izvoarele apelor, care roada lui va da la vremea sa; si frunza lui nu va cadea, si toate cate va face vor spori. Dar nu sunt asa necredinciosii, nu sunt asa! Ci ca praful ce-l spulbera vantul de pe fata pamantului. De aceea, nu se vor ridica necredinciosii la judecata, nici pacatosii in sfatul dreptilor. Ca stie Domnul calea dreptilor, iar calea necredinciosilor va pieri”. Va pieri, pentru ca este legata numai de viata de aici si de lumea de aici, care sunt trecatoare, pentru ca ei (necredinciosii) nu s-au legat de Dumnezeu.

Deci prin aceasta a sasea fapta buna se umple mintea de cuvintele Duhului Sfant, se curateste, se lumineaza. Si zice Sf. Petru Damaschinul: “Prin neincetata convorbire a mintii si a rugaciunii dobandeste omul cugete bune“, dar trebuie rabdare si staruinta. Rugaciunea si citirea duhovniceasca se ajuta intre ele se lumineaza una pe cealalta.

A saptea fapta buna este, zic Parintii, intrebarea celor experimentati, pentru ca nu cumva omul, marginindu-se la lectura sa inteleaga lucrurile dupa mintea lui, sa inteleaga unele in locul altora si sa rataceasca in lucrarea lui”.

(continua cu ultima parte)